ROLUL MICROORGANISMELOR ÎN CIRCUITUL

SUBSTANȚELOR ÎN NATURĂ
1. Microorganismele

Notiunea de microorganism se refera la un grup vast si eterogen de organisme, diferite din punct
de vedere morfologic, al activitatii biologice sau al pozitiei sistematice, reunite de cateva
caractere comune:

- dimensiuni reduse ,care le fac invizibile cu ochiul liber, si vizibile doar la microscopul optic sau
electronic;

- organizarea in general unicelulara, rar cenocitice sau pluricelulare

- structura interna relativ simpla;

- ocuparea unei pozitii inferioare pe scara filogenetica.

Micoorganismele ca obiect de studiu apartin microbiologiei, stiinta care studiaza urmatoarele

grupuri taxonomice, in ordinea relativa a complexitatii lor structurale:

- prionii: entitati proteice infectioase, lipsite de material genetic propriu;

- viroizii: entitati infectioase alcatuite din ARN liber;

- virusi: entitati corpusculare infectioase, incapabile de existenta autonoma in afara unei celule
vii;

- bacteriile: organisme unicelulare fara nucleu clar diferentiat;

- archaea: organisme similare bacteriilor, diferentiate de acestea pe baza structurii

genetice si a unor particularitati de organizare, specifice, in general, mediilor extreme;

- alge microscopice;

- ciuperci microscopice: drojdiile si mucegaiurile;

- protozoarele.

Desi nu sunt organisme propriu-zise, fiind lipsite de atributele structurale si functionale

ale organizarii celulare, prionii, viroizii si virusii sunt incadrati in categoria
microorganismelor ,datorita respectarii celorlalte caractere comune mentionate anterior.

2. Ciclurile naturale ale elementelor

Notiunea de ciclu natural al unui element este frecvent utilizata in ecologie si stiintele
naturii sub titulatura de ciclu biogeochimic sau ciclu de nutrienti. In definitie, un astfel de ciclu
este o cale prin care un element chimic sau o molecula circula prin compartimentele biotice si
abiotice ale ecosistemului planetar. In esenta, elementul este reciclat, dar, in anumite cicluri
exista compartimente (denumite rezervoare) unde elementul respectiv se acumuleaza si este
stocat pentru o perioada indelungata de timp. In acest context, se vorbeste de rezervoare
propriu-zise, in care elementul respectiv este stocat, el fiind disponibil intr-o masura mai mare
sau mai mica, si asa numitele „imperfectiuni accidentale”, respectiv cantitati de materie scoase
din circuit prin depunere in forme stabile, pentru intervale mari de timp.

Elementele chimice, compusi chimici, precum si alte forme de materie sunt transmise de
la un organism la altul si de la o parte a biosferei la altul prin intermediul acestor cicluri
biogeochimice.

Cele mai cunoscute si studiate cicluri biogeochimice trateaza circuitul apei, carbonului,
oxigenului, sulfului, azotului, fosforului si hidrogenului in ecosistem, datorita dimensiunilor mari si
a cantitatii mari de materie si energie implicate, dar si a utilitatii informatiei din punct de vedere
al societatii umane. Activitatea microorganismelor este in legatura cu toate aceste cicluri, poate
doar cu exceptia celui al apei, independent in mare masura de activitatea biologica a acestui
grup.

Ciclul carbonului implica participarea atmosferei, hidrosferei, pedosferei, litosferei si

biosferei, fiind, probabil, cel mai complex circuit natural. Schematic vorbind, carbonul este
eliberat in atmosfera in mare parte sub forma de dioxid de carbon, provenit din arderea
combustibililor fosili, respiratie animala si vegetala, reactii de descompunere a materiei vii, reactii
chimice naturale sau provocate antropic ale rocilor calcaroase, eruptii vulcanice si fenomene
metamorfice, sau eliberare la suprafata apelor incalzite, de unde este preluat fie de organisme
fotosintetizante si prelucrat pentru procese metabolice, fie de apele oceanice si cele interioare si
stocat, majoritar in forma de ion bicarbonat (in jur de 90% stocat sub aceasta forma, sau, in
cantitati mici, la suprafata rocilor calcaroase, prin reactie chimica. In cadrul acestui ciclu, cantitati
mari de carbon sunt stocate in patru forme: in masa organica vegetala si animala, in rezerve de
carbon din sol, sub forma de combustibili fosili, sau sub forma ionica in masa apelor oceanice si
continentale.

Ciclul oxigenului cuprinde, de asemenea, componente ale tuturor geosferelor, dar este
desfasurat predominant prin intermediul atmosferei si biosferei, si poate fi descris schematic prin
doua procese antagonice: fotosinteza si respiratie. Oxigenul este stocat in trei rezervoare:
litosfera si mantaua (99,5% din oxigen, blocat in roci care contin silicati sau alti oxizi), biosfera si
hidrosfera.

Ciclul azotului este de o importanta majora in procesele biologice, datorita prezentei

acestui element in componenta aminoacizilor si, deci, a proteinelor, precum si in bazele care
constituie structura acizilor nucleici. Ciclul este initiat de la azotul atmosferic, prezent in cantitate
foarte mare, de unde este preluat si fixat in sol si plante, prin mecanisme specifice, pentru a fi,
ulterior, eliberat in atmosfera de procese antagonice celor mentionate anterior. Majoritatea
etapelor acestui ciclu sunt mediate de microorganisme, fie in mod direct, fie indirect.

Ciclul fosforului este, de asemenea, de mare importanta biologica, datorita prezentei

acestui element in structura acizilor nucleici, dar si in cea a elementelor generatoare de energie
in organisme. Datorita formei solide sub care se gasesc, de obicei, compusii acestui element,
atmosfera nu participa la acest ciclu. Fosforul este preluat de producatorii primari din sol sau
apa, de obicei sub forma de ioni, ortofosfatul fiind cel mai frecvent, este incorporat in materia
organica, urmeaza lanturile trofice, pentru a fi eliberat de actiunea descompunatorilor, si a
reajunge in sol sau apa.

Ciclul sulfului in natura este complicat si nu este cunoscut in intregime. Sulful este
raspindit in sistemele biologice, el intrind in componenta a doi aminoacizi: metionina si cisteina.
Rolul biologic al sulfului este legat de facilitarea transformarilor oxidoreducatoare, care joaca
rolul principal in formarea structurilor cuaternare ale proteinelor si in restructurarea lor
conformationala, dar si de importanta acestui element in lantul transportor de electroni. Ciclul
cuprinde eliberarea sulfului in atmosfera, fie ca hidrogen sulfurat, eliberat din procese de
descompunere, fie ca oxizi de sulf, emisi de catre instalatiile industriale, fie ca dimetilsulfit si
dimetildisulfura sau alti compusi eliminati de organismele vii, de unde este preluat de catre
organismele capabile de procesare fie din aer, fie de pe sol sau din apa.

Ciclul hidrogenului este denumirea sub care este cunoscuta reactia scindarii si reformarii apei,
avand ca produs intermediar hidrogenul, folosit, de regula, ca sursa energetica. Definirea este
incompleta, dat fiind faptul ca exista si alte modalitati de reactie ce implica prezenta acestui
element , modalitati care contribuie la circulatia generala a hidrogenului in ecosistem si care sunt
duse la indeplinire prin intermediul unor grupe de microorganisme. Pentru evitarea confuziilor,
traseul biogeochimic al acestui element va fi numit circuitul hidrogenului. In cadrul acestui
circuit, rezervorul principal de hidrogen este apa.

Cicluri biogeochimice similare fosforului si sulfului sunt proprii si altor elemente chimice
care se afla in compozitia oricarui organism. Datele oferite de geochimie si biologia
contemporana nu sunt insa in aceeasi masura de bogate pentru aceasta categorie de elemente.

Ciclurile biogeochimice insumeaza caile de circulatie ale elementelor in natura, si, desi in mod
conventional sunt prezentate separat, ele sunt interconectate si interdependente, realizand, in
ansamblu circuitul global al materiei in natura. In cadrul fiecarui circuit deosebim doua
compartimente: rezervorul si compartimentul de ciclare. Un model simplificat al unui circuit
biogeochimic surprinde, in general, alternanta organic anorganic. In realitate exista numeroase
etape intermediare, reactii fizice (solubilizari, precipitari, volatilizari), chimice (oxidari, reduceri,
hidrolize) si activitati biologice (mineralizari, biosinteze), care concura la realizarea circuitelor
biogeochimice complexe.

3. Influenta microorganismele asupra ciclurilor biogeochimice

Organismele vii preiau constant din litosfera, sol, apa si atmosfera cantitati mari de elemente pe
care le folosesc pentru sinteza de constituenti celulari sau pentru obtinerea energiei necesare
manifestarilor vitale . Organismele fototrofe (plante si bacterii fototrofe), ca punct de pornire al
ciclului, au capacitatea de a sintetiza substante organice, avand ca baza doar dioxidul de carbon
atmosferic si apa cu substante minerale din sol; o parte dintre aceste minerale au rol biologic
primordial, altele fiind necesare doar in cantitati reduse. Aceste substante incorporate in forme
organice traverseaza lanturile si retelele trofice, si se reintorc in sol dupa moartea ocupantilor
diferitelor nivele, dar intr-o forma care le face inutilizabile de catre fototrofe. In acest mod, se
produce o saracire constanta a mineralelor din sol, care completeaza pierderile produse de
eroziune, prin intermediul carora materia ajunge final in mediile oceanice, unde e depusa dupa
procesare ca sediment.

Reglarea acestui proces este conditionata de activitatea microorganismelor, capabile sa

mineralizeze materia organica, si, prin aceasta, sa redea substantele circuitului, impiedicand
acumularea mineralelor in structuri organice si mentinand un echilibru intre materia organica si
cea anorganica. In plus, microorganismele impiedica epuizarea rezervelor de azot din sol si ape,
prin fixarea acestui element, si au roluri bine determinate si in circuitul carbonului si al
oxigenului. Chiar si in mediile acvatice, unde un rol important in remineralizare il are
zooplanctonul, rolul microorganismelor este esential datorita unor particularitati, cum sunt
caracterul ubicuitar, activitatea metabolica intensa, capacitatea extraordinara de multiplicare si
activitatea degradativa asupra unor substante dificile, cum sunt moleculele complexe (celuloza,
lignina, chitina), neobisnuite sau „recalcitrante”.

Dintre organismele cuprinse in conceptul de microorganism, bacteriile, arheele, algele

microscopice si microfungii au rolul predominant. Rolul virusilor, prionilor, viroizilor si
protozoarelor in circuitul general al materiei este de amploare redusa: ei joaca rol de reglare a
populatiilor bacteriene in anumite conditii, influentand indirect ciclurile elementelor; protozoarele
stau la baza lanturilor trofice detritivore, prin calitatea lor de bacteriofagi, reintroducand in
circuitul natural substante acumulate in celulele bacteriene; virusii sunt principali responsabili de
liza celulara in conditii extreme, cand protozoarele bacteriofage nu mai supravietuiesc , astfel ca
rolul lor este important in functionarea acestui tip de sisteme.

3.1. Rolul bacteriilor, arheelor, algelor microscopice si microfungilor in circuitul azotului

Circuitul azotului este mult mai complex decat al celorlalte elemente biogene, si este influentat
de rezerva uriasa de azot liber din atmosfera. Fitofiziologii impart ciclul biogeochimic al azotului
in doua sectiuni:

- ciclul mare, in care se utilizeaza si se inscrie in circuit fondul urias de rezerva

- ciclul mic, in care circulatia azotului se desfasoara intre organisme si sol, fara participarea
fondului de rezerva.

Implicarea bacteriilor si a celorlalte microorganisme se refera, in special, la ciclul mic al azotului,

dar acesta nu poate fi tratat in afara circulatiei generale a acestui element. Se presupune ca
microorganismele sunt responsabile pentru circa 90% din transformarile substratelor organice
din sol, iar comunitatile lor pot cuprinde sute de mii de specii diferite pe suta de grame de sol, cu
o biomasa estimata la ordinul a sute de kilograme la hectar.

In atare conditii, microorganismele participa predominant la doua categorii de procese:

descompunerea materiei moarte si utilizarea substantelor rezultate pentru formare de substante
humice, ambele cu participanti bacterieni si fungici specifici .

In plus, hifele ciupercilor din sol ofera suport pentru formarea agregatelor de sol, care contribuie
determinant la fertilitatea solurilor, iar activitatea lor metabolica ofera produsi de tipul
polizaharidelor, glomalinului sau lipidelor, cu rol in stabilitatea acestor agregate
In mod natural, azotul se gaseste in cantitati mari in atmosfera, dar sub forma inaccesibila a
azotului molecular N2, a carei tripla legatura plantele nu o pot desface. Fixarea biologica a
oxigenului este realizata de organisme denumite diazotrofe, dupa reactia:

N2 + 8H+ + 8e− + 16ATP → 2NH3 + H2 + 16ADP + 16Pi

Azotul fixat biologic reprezinta 65% din azotul fixat total, restul provenind din surse antropice
(sub forma de NH3) sau naturale.

Organismele implicate in fixarea azotului sunt numeroase, ele fiind clasificate in doua categorii:

- organisme care fixeaza liber azotul atmosferic, cum sunt reprezentanti ai genurilor bacteriene
Azotobacter, Azospirillum, Beijerinckia, Chromatium, Clostridium, Desulfovibrio, Klebsiella,
Paenibacillus, Pseudomonas, Rhodopseudomonas, Rhodosospirillum, Thiobacillus etc. dintre
arhee fixeaza azot doar membrii grupul Euryarchaeota in aceasta categorie sunt incluse
organisme care populeaza medii extrem de diverse: sol, apa, suprafata rocilor etc.

- organisme care fixeaza azotul in urma unor procese legate de simbioza cum sunt reprezentanti
ai genurilor bacteriene Rhizobium, Sinorhizobium, Mesorhizobium, Azorhizobium, Allorhizobium,
etc., sau al cianobacteriilor din genurile Frankia, Nostoc sau Anabaena , care fac parte din
rizosferele aferente radacinilor plantelor superioare, sau bacterii prezente in nodozitatile de pe
frunze, cum este cazul cu Mycobacterium rubiaceum la Rubiaceae.

Procesul de fixare a azotului este strans legat de enzima denumita nitrogenaza, productia ei fiind
coordonata de un set de gene denumite gene nif, identificate la peste o suta de specii , izolata
prima data la clostridii . Cercetarile in domeniu au aratat ca circa 10% din genurile bacteriene
chemotrofe contin nitrogenaza, avind, deci, capacitatea de a fixa azot atmosferic , iar dintre cele
fototrofe, 92% contin enzima. Marele dezavantaj al acestei enzime este sensibilitatea ei la
actiunea oxigenului , astfel ca microorganismele diazotrofe sunt, in mare parte anaerobe si sunt
incapabile de fotosinteza, cele doua functii – fixarea azotului si fotosinteza – fiind considerate
incompatibile.

Totusi, un grup de cianobacterii pot realiza ambele procese, fiind printre putinii reprezentanti ai
lumii vii capabili de acest fenomen: speciile respective formeaza, in lipsa azotului extern fixat,
celule denumite heterochisti, folositi pentru fixarea azotului, in timp ce celulele normale vor
asigura functia fotosintezei; aceasta metoda este folosita tocmai pentru a proteja nitrogenaza de
actiunea oxigenului . Un mecanism similar apare la cianobacterii filamentoase , care diferentiaza
anumite celule ale filamentului pentru fixarea azotului, eliminand din aceste celule reactiile
producatoare de oxigen ale fotosintezei.

Anumite cianobacterii fara heterocisti, cum sunt unii membrii ai genurilor Trichodesmium sau
Katagnymene, sunt capabile, de asemenea, de ambele procese: dat fiind ca oxigenul si
nitrogenaza sunt incompatibile, cianobacteriile opereaza alternativ cele doua aspecte, fotosinteza
si fixarea azotului, ultima in absenta luminii . In fine, Streptomyces
streptomicetul
thermoautotrophicus dispune de o nitrogenaza speciala, puternic oxid-dependenta, toleranta la
oxigen, fiind singura specie la care a fost identificata o astfel de substanta.

Acest dezavantaj este rezolvat usor de microorganismele „asociate” cu plantele, care sunt
prezente in nodozitati care ofera izolare fata de mediul extern, protejandu-le de concurenta cu
speciile prezente in sol, dar protejand si nitrogenaza de actiunea oxigenului. Din cauza eficientei
ridicate, fixarea azotului prin acest mecanism are o pondere mult mai ridicata, fixarea libera a
azotului fiind considerata sporadica, dificila si cu rol extrem de redus in fertilitatea solului.

Azotul din materia organica moarta (proteine, aminoacizi, acizi nucleici) este degradat de
microorganisme la amoniac, proces denumit amonificare sau mineralizare, valabil si pentru alte
substante organice cu continut de azot ajunse pe sol. La acest aspect contribuie un larg numar
de microorganisme, denumite in mod generic saprofite sau descompunatori, care au importantul
rol in circuitul elementelor de a mineraliza toate categoriile de elemente chimice, pentru a le face
accesibile din nou organismelor fototrofe. Rolul acestor organisme nu se reduce la circuitul
azotului, ele fiind in egala masura importante si pentru circuitul celorlalte elemente chimice.

Amonificarea are doua faze sau etape, ambele cu participanti caracteristici:

- etapa nespecifica este efectuata de microrganisme heterotrofe banale: Pseudomonas sp.,

Arthrobacter sp., Proteus sp., diferite specii de Bacillus, Clostridium sau Flavobacterium, fungi din
genurile Aspergillus, Mucor, Penicillium, Alternaria etc., prin intermediu enzimelor de tip
proteinaze si peptidaze, carora li se adauga efectul proteinazelor de origine vegetala si animala
in aceasta faza, compusii organici complecsi sunt hidrolizati la molecule ce pot patrunde in
celule, fiind fie utilizate de alte microorganisme, fie degradate ulterior in etapa specifica de
amonificare;

- etapa specifica a amonificarii consta in eliberarea amoniacului, sub actiunea microrganismelor

din sol, din compusii rezultati din etapa nespecifica, dar si din uree, acid uric, glucide aminate
etc.; au fost descrise mai multe cai metabolice de dezaminare, cum ar fi dezaminarea oxidativa,
la Proteus sp., Aspergillus niger, Escherichia coli, Pseudomonas aeruginosa, dezaminarea
reductiva, specifica bacteriilor anaerobe, descrisa la genul Clostridium, dezaminarea desaturata,
la Escherichia coli, Proteus sp., Clostridium sp., Neurospora sp., dezaminarea prin deshidratare,
descrisa la Escherchia coli si Neurospora crassa, etc.

Amoniacul astfel produs poate fi fixat in argile sau sol, poate fi asimilat ca atare de plante sau
microorganisme, se poate evapora, sau poate fi convertit la nitrat printr-un proces in doua faze
denumit nitrificare:

in prima serie de reactii, amoniacul este oxidat la nitrit, cu NH 2OH ca produs intermediar:

NH3 + O2 + 2H+ + 2e− → NH2OH + H2O → NO2− + 5H+ + 4e− .

- in a doua faza, nitritul este oxidat la nitrat, fara intermediari observabili:

NO2− + H2O → NO3− + 2H+ + 2e−.

Microorganismele implicate in aceasta etapa sunt puternic specializate, fiind denumite
nitrificatori: membrii genurilor Nitrosomonas, Nitrosococcus, Nitrosolobus si Nitrosovibrio sunt cei
care oxideaza amoniacul la nitrit (nitrit bacteriile sau nitrosobacteriile), iar bacterii din genurile
Nitrobacter, Nitrococcus, Nitrospina sau Nitrospira oxideaza nitriti la nitrati (nitrat bacteriile).
Coaborarea dintre cele doua grupuri este extrem de stransa, impiedicand acumularea in sol a
nitritilor, toxici pentru organismele din acest mediu. Aceasta etapa este conditionata de prezenta
oxigenului, conditie obligatorie pentru nitrificatori, reactiile specifice desfasurandu-se cu o
intensitate direct proportionala cu cantitatea de oxigen .

Nitrificarea este extrem de importanta in circuitul azotului, deoarece aduce substantele azotate
din mediu la forma lor cu cea mai mare accesibilitate pentru plante.

In ultima etapa a acestui ciclu, azotul este eliberat sub forma moleculara in atmosfera, si ciclul
este reluat. Etapa este realizata pe doua cai: o cale aeroba, denumita denitrificare, constand in
reducerea nitratilor la azot, si o cale anaeroba, care ocoleste nitrificarea, transformand direct
amoniacul in azot molecular, cunoscuta ca oxidare anaeroba a amoniacului sau annamox.

Denitrificarea este un proces chimic de reducere progresiva a nitratilor, dupa schema:

NO3- → NO2- → NO → N2O → N2, a carei ecuatie redox este:

2NO3- + 10e- + 12H+ → N2 + 6H2O.

Dupa cum se observa, rolul microorganismelor, si in principal al bacteriilor si arheelor in circuitul

azotului in natura este determinant, in fiecare etapa a acestui ciclul fiind necesare
microorganisme, pentru a efectua transferul elementului de la forma organica la cea anorganica
sau invers. Rolul acestor organisme este cu atat mai important cu cat ele pot activa in conditii
climatice sau de umiditate extreme, in mediu acvatic, terestru sau in interiorul solului,
impiedicand blocarea unor cantitati de substanta in forme care le-ar exclude din circulatia
generala.

In mod indirect anumite organisme pot influenta circulatia azotului, cum este cazul bacteriilor din
genul Azospirillium‚ fixatoare de azot, deci cu rol direct in circuit, dar care produc hormoni
similari cu ai plantei, influentand cresterea mai puternica a radacinii, si, deci, formarea unui
sistem de absorbtie si de fixare a azotului mai eficient. In plus, anumite specii de
microorganisme (bacterii, arhee, fungi) prezinta mecanisme de rezistenta la poluarea cu metale
grele sau alte substante nocive, si isi desfasoara in conditii aproximativ normale functiile, putand
mobiliza substantelor din sol pentru consumul plantelor, ceea ce constituie un avantaj pentru
acestea din urma in propria dezvoltare .

3.2. Rolul bacteriilor, arheelor, algelor microscopice si microfungilor in circuitele carbonului,

oxigenului si hidrogenului

Circulatia carbonului, este strans legata de activitatea energetica a biosferei, reducerea lui
chimica la compusii organici constituind modul principal de inmagazinare si transfer ale energiei
de catre sistemele vii. Ciclul biogeochimic al carbonului releva faptul ca cea mai mare parte
(95%) din acest element se afla depozitat in litosfera, sub forma de carbonat de calciu si alti
carbonati, deci intr-o forma mai putin accesibila.
Producatorii primari consuma anual aproximativ 105 miliarde tone de dioxid de carbon, din care
32 miliarde tone se reintorc relativ repede in atmosfera datorita respiratiei acelorasi organisme.
Cea mai mare contributie la reintoarcerea dioxidului de carbon in atmosfera o au celelalte
categorii de organisme, care elimina anual in atmosfera circa 73 miliarde tone.

Carbonul ocupa un loc deosebit in biosfera deoarece serveste ca material de constructie pentru
viata organica si reprezinta o sursa de energie ce se elibereaza in procesul respiratiei. Cantitatea
de carbon din biosfera este aproximativ 9% raportat la cel atmosferic. La fel de important este si
rolul carbonului anorganic: CO 2 din atmosfera contribuie la reglarea climei iar sistemul CO 2 -
carbonat regleaza permanent pH-mediului acvatic.

Circuitul oxigenului este de importanta majora in contextul functional al ecosistemului planetar.

Se considera ca acumularea acestui element in atmosfera, inceputa acum circa 1,8 miliarde de
ani a stat la baza diferentierii organismelor pluricelulare si a inlaturat limitarea posibilitatilor de
existenta a organismelor de la mediile acvatice.

In momentul de fata atmosfera contine aproximativ 1,2x10 15 t O2. In urma fotosintezei

se formeaza anual 2,3x1011 t substanta organica uscata si 2,5x1011 t O2. Aproape toata aceasta
cantitate de oxigen este folosita in procesele de respiratie si fermentatie a substantelor organice
de catre organismele heterotrofe, nefotosintetizatoare, in special bacterii. In urma acestei
activitati bioxidul de carbon se intoarce in atmosfera si este folosit de catre plante la fotosinteza.
Se apreciaza ca cea mai mare parte, daca nu chiar intreaga cantitate de oxigen liber prezent an
atmosfera este de origine biogena, iar intreaga cantitate de materie organica din biosfera actuala
este rezultatul fotosintezei.

Cantitatea de oxigen nefolosita de organismele heterotrofe se apreciaza dupa masa substantei

organice care se depune in roci si iese din circuitul global al compusilor organici. Viteza de
acumulare a carbonului organic este de circa 1,4-3,0x10 7 t/an, ceea ce corespunde la 5-8x10 7 t
O2, adica 0,4% din oxigenul fotosintetic. Rezervele totale de carbon fosil sunt de circa 1,25x10 16
t. O alta sursa de oxigen atmosferic o constituie procesul de fotodisociere a moleculelor de apa,
proces ce influenteaza foarte putin bilantul lui total.

Cele doua mari circuite biogene sunt in mare masura interdependente, iar acest lucru este cel
mai bine reprezentat de ecuatia reactiei fotosintezei, procesul major la care cele doua elemente
participa:

6 CO2 + 6 H2O + energie luminoasa = [CH2O] + 6 O2

Prin aceasta reactie chimica se asigura circulatia ambelor elemente si se produc substantele
functionale necesare vietuitoarelor. In mod invers, prin procesul de respiratie, dar si prin
procesele de descompunere a materie organice moarte, oxigenul si carbonul sunt reunite sub
forma de CO2, si ciclul se reia. Intregul proces este mediat de ionii de hidrogen, care fac parte,
pe rand, din moleculele organice si din cele de apa, astfel ca cele trei cicluri biogeochimice sunt
puternic legate unul de celalalt .
 Dintre microorganisme, participantii la acest complex de cicluri biogeochimice fac parte
doua mari categorii:

- microorganismele fotosintetizante, cum sunt anumite grupuri bacteriene, o parte dintre

cianobacterii, algele microscopice si un grup restrans de protozoare; desi rolul lor este considerat
redus in contextul general al fotosintezei, rolul microorganismelor nu poate fi neglijat, tocmai
datorita capacitatii lor de adaptare in conditii extreme (cantitate redusa de oxigen, cantitate
redusa de energie luminoasa, cantitate redusa de azot disponibil etc.), unde realizeaza
fotosinteza in absenta plantelor verzi; cercetari de data recenta par sa schimbe aceasta
perceptie: cianobacterii de tip Prochlorococcus realizeaza jumatate din fotosinteza din largul
maselor oceanice, cu rol extrem de important in circuitul carbonului, a carui cantitate atmosferica
s-ar tripla in absenta acestei activitati.

- microorganismele saprofite, grup din care fac parte arhee, bacterii, fungi, care redau carbonul
si oxigenul sub forma de CO2 circuitului natural; activitatea acestor organisme se realizeaza in
doua medii principale: pe sol si, mai ales, in sol, unde exista microorganisme capabile sa
descompuna materia organica, de la substante simple, de tipul glucidelor sau amidonului, la
structuri chimice mai dificile, cum sunt celulozele si hemicelulozele, pectina, cutina sau chitina, si
in mediile acvatice, unde o parte importanta din materia organica descompusa este transformata
in CaCO3, depozitat pe fundul bazinelor oceanice, el fiind redat circuitului in proportie redusa prin
respiratie sau eruptii vulcanice subacvatice.

In afara de circuitul elementelor legat de fotosinteza, microorganismele participa si la alte

aspecte disparate ale circuitului celor trei elemente mentionate.

Bacteriile si microfungii au un rol important in formarea humusului, proces prin intermediul

caruia cantitati mari de carbon sunt sustrase din circuitul global pentru perioade relativ
indelungate; in plus, ele ofera, prin intermediul diversilor metaboliti produsi, elemente folosite
pentru a creea structura solului, accelerand prin aceasta procesul de humificare.

De asemenea, este cunoscut rolul microorganismelor in formarea depozitelor de hidrocarburi, in

care sunt cuprinse cantitati impresionante de carbon, oxigen si hidrogen, mai ales in fazele
initiale ale genezei acestor hidrocarburi, in asa numita etapa biologica a genezei.

Cu un rol mai restrans in circuitul carbonului si al hidrogenului sunt circa 50 de specii de arhee
anaerobe, apartinand grupului Euryarcheota, care sunt cunoscute ca metanogene, din cauza
faptului ca au ca produs metabolic metanul, ca urmare a folosirii hidrogenului ca agent reducator
si a dioxidului de carbon ca sursa carbonatica.

Microorganismele sunt cunoscute pentru capacitatea lor de a descompune substraturi dificile

chimic. Prin aceasta caracteristica, ele pot reda circuitului natural anumite cantitati de substanta,
care altminteri ar fi fost inaccesibila. Un exemplu in acest sens este capacitatea unor
microorganisme de a degrada hidrocarburile fosile, activitate importanta in conditiile unor
deversari accidentale, cu efecte nocive in mediu. Mai mult, anumite specii pot activa in conditii
extrem de vitrege, cum este cazul hipersalinitatatii: archaee din genurile Haloferax si Halorubrum
sunt active la 32% concentratie a sarurilor in mediu, streptomicete ca Streptomyces albiaxialis, la
30%, tulpini de Bacillus si Staphylococcus, la 15%. Archaee halofile pot avea efect indirect in
acest sens, fiind introduse in sol sarat pentru a accelera activitatea biologica, si a cataliza prin
asta degradarea hidrocarburilor de catre specii de Pseudomonas si Rhodococcus.

Nu in ultimul rind, este cunoscut rolul microorganismelor, in special al cianobacteriilor si arheelor

anaerobe, in procesele de legate de eutrofizarea apelor.

Dupa cum s-a enuntat, microorganismele au un rol important in circuitul biogeochimic al

carbonului, oxigenului si hidrogenului, chiar daca nu este atat de important ca cel jucat in
circuitul azotului, numarul mare de aspecte in care sunt implicate, unele chiar necesitand
participarea obligatorie a unor grupuri de microorganisme, constituind un argument suficient in
acest sens.

3.3. Rolul bacteriilor, arheelor, algelor microscopice si microfungilor in circuitele sulfului si

fosforului

Spre deosebire de oxigen, hidrogen si azot, al caror fond de rezerva se afla in atmosfera sau in
hidrosfera, in cazul fosforului, fondul de rezerva se afla in litosfera. Principalele rezerve de fosfor
sunt reprezentate prin roci de tipul apatitelor si depozitelor de guano, de animale fosilizate. In
concentratii diferite sunt dispersate pe toata suprafata uscatului. Prin descompunere si spalare
de catre ape, rocile cedeaza fosfor biocenozelor din ecosistemele terestre. Absorbit de catre
plante, fosforul intra in alcatuirea compusilor macroenergetici si a acizilor nucleici, conditionand
desfasurarea transferurilor de energie si informatie in sistemele vii. Prin intermediul lanturilor
trofice, compusii fosforului sunt transferati animalelor consumatoare si descompunatorilor .

Ciclul fosforului este relativ simplu din punct de vedere chimic, elementul fiind preluat ca fosfat
anorganic solubil din sol de catre microrganisme si plante, si incorporat in forma organica prin
esterificarea ionului fosfat. Dupa moartea organismelor, fosfatul organic eliberat este reconvertit
in forma anorganica, pe tot acest parcurs elementul ramanand parte a gruparii fosfat, iar
circulatia lui in ecosistem se produce in aceeasi stare de oxidare.

Transformarile se reduc la trecerea de la forma anorganica, insolubila, imbilizata, la cea

organica, in care elementul este solubil si mobil.

Rolul microorganismelor in circulatia acestui element este determinant, ele intervenind in

mineralizarea, solubilizarea si mobilizarea lui, facandu-l accesibil plantelor, dar si in depozitarea
temporara a elementului in interiorul celulei.

Fosforul mineral este transformat de microorganisme in patru moduri :

- transformarea metafosfatilor in ortofosfati (ciuperci de tip Aspergillus sau Penicillium)

- reducerea fosfatilor la fosfiti, hipofosfiti si fosfuri;

- disponibilizare fosfatilor naturali, insolubili prin diferite mecanisme: solubilizarea fosfatilor de
calciu si mobilizarea fosforului legat de aluminiu si fier, prin eliminarea unor compusi metabolici
ai microfungilor si bacteriilor ,cresterea difuziei fosforului, prin eliberarea de substante cu care
acesta concura pentru absorbtie minerala; eliberarea de fosfor organic prin descompunerea
resturilor organice .

- utilizarea directa de catre unele microorganisme a circa o treime din fosfatul tricalcic prezent in
mediu, cu eliberarea fosforului la moartea organismului intr-o forma accesibila plantelor.

Fosforul organic, sub forma de dejectii animale si tesuturi animale si vegetale moarte ajunse pe
sol, este redat circuitului biologic printr-un proces in doua faze:

- scindarea lui cu formare de acid fosforic, sub actiunea bacteriilor levurilor sau microfungilor ,
acid legat imediat de bazele din sol, trecand in saruri insolubile pentru plante;

- dizolvarea sarurilor de catre bacterii nitrice, thiobacterii si chiar unii amonificatori , cu formare
de fosfati tri-, di- si monocalcic, care inchis ciclul.

Fosforul organic este cel cu importanta majora in circuit, datorita cantitatii reduse a acestui
element in scoarta terestra, astfel ca disponibilitatea fosforului este redusa in sol, datorita, in
principal, reactiei rapide a formei organice cu aluminiu, calciu si fier, si vitezei reduse de
metabolizare a sarurilor formate; din acest motiv, microorganismele pot intra in competitie cu
plantele pentru fosfor, in conditii vitrege, pentru a sustine continutului ridicat de acizi nucleici din
celula lor .

Circuitul sulfului se aseamana, in multe privinte, cu cel al fosforului . Sulful parcurge un circuit
activ sub forma redusa (H2S) sau oxidata strabatand cu intensitate variata toate invelisurile
exterioare ale Pamantului. Cantitatea antrenata in acest circuit este evaluata la 185 x 10 6 tone .
In forma redusa, acest circuit este explicat de transformarile dintre cel mai redus element,
sulfura, si cel mai oxidat, sulfatul, transformari in care microorganismele joaca un rol important;
in plus, sulful este important in constructia celulara, putand ajunge la 1% din greutatea uscata.

Rolul microorganismelor in circuitul sulfului se refera la mineralizarea acestui element,

transformand sulful organic, acumulat din tesuturi animale si vegetale moarte, inaccesibil
plantelor, in forma anorganica. Procesul imbraca mai multe forme :

- degradarea materiei organice, cu formare de H2S, mecaptani si diferiti compusi oxidati ai

sulfului, sub actiunea microflorei nespecializate de putrefactie ; acesti compusi pot fi folositi si de
microorganisme pentru propriile nevoi metabolice;

- reducerea formelor oxidate, prin procesele de reducere asimilatorie, realizata pentru folosirea
acestora ca sursa de sulf de microorganisme nespecializate si de reducere dezasimilatorie,
realizata de bacteriile din genul Desulfovibrio, care utilizeaza compusii sulfului in respiratie,
producind cantitati mari de H2S;

- oxidarea sulfului, fie de catre bacterii sulfooxidante fotosintetizante, care depun in celula sulf
elementar pentru a-l folosi in lipsa elementului din
mediu, fie de catre bacterii sulfooxidante chemosintetizante , care folosesc energia eliberata prin
oxidarea sulfului pentru reducerea CO2.

Circulatia sulfului in natura este puternic influentata de catre microorganisme, prin

mineralizarea acestui element din forma organica, neasimilabila, si reintroducerea formei
anorganice in circuit. Aceasta mineralizare este realizata fie prin incorporarea in propria celula,
fie prin transformarea lui in sulfati, singura forma asimilabila de catre plantele verzi .

3.4. Rolul bacteriilor, arheelor, algelor microscopice si microfungilor in circuitele metalelor

biogene

Cicluri biogeochimice similare fosforului si sulfului sunt proprii si altor elemente chimice
care se afla in compozitia oricarui organism. Datele oferite de geochimie si biologia
contemporana nu sunt insa in aceeasi masura de bogate pentru aceasta categorie de elemente.

Resursele de elemente metalice variaza in limite extrem de largi, reprezentand fie componente
esentiale ale masei terestre, fie concentratii infime in alcatuirea acesteia.

Volumul de cationi din organisme si circulatia acestora prin biosfera se limiteaza la

cantitati reduse. Ele constituie insa elemente indispensabile vietii, prin rolul lor calitativ.
Eliberarea cationilor din sistemele vii are loc prin procesele de excretie sau prin descompunerea
materiei organice moarte. In mediul terestru, sursa principala de cationi biogeni este solul,
aprovizionat permanent prin descompunerea rocii mama; in cel acvatic cationii sunt prezenti, de
regula, in stare disociata si aprovizionarea se face prin antrenarea acestor elemente din
substratul mineral.

Datele despre importanta microorganismelor in circuitul acestor sunt reduse si fragmentare,

informatii mai detaliate fiind disponibile referitor la circuitul fierului.

Anumite specii bacteriene au capacitatea de a transforma fierul din forma solubila in forma
insolubila si invers . Solubilizarea compusilor organici ai fierului este produsa de o micoflora
heterotrofa nespecifica (microorganisme proteolitice si amonificatoare), care duce la precipitarea
fierului in forma organica, cu un rol mult mai important decat activitatea microorganismelor
specifice (idem). Acestea din urma transforma compusii minerali ai fierului, fiind cuprinse in
aceasta categorie forme acvatice ca bacteriile Spaerotilus natans, Leprothrix ochracea sau
Crenothrix polispora, care formeaza filamente acoperite de o teaca mucilaginoasa impregnata cu
hidroxid feric si hidroxid de mangan, Gallionela ferruginea sau Caulobacter blastocaulis, forme
pedunculate, al caror peduncul poate fi impregnat cu hidroxid de fier, sau bacterii anaerobe sau
facultativ anaerobe care reduc sau oxideaza succesiv cele doua forme ale fierului.

Rolul fierului in rizosfera este important, datorita cantitatii mici existente, elementul stand la
baza unei competitii intre plante si microorganisme, dar si intre diferitele specii de
microorganisme, competitie care a dus la crearea unor strategii de absorbtie rapida, care implica
acidifieri locale, chelatii, reactii de reducere etc.

Microorganismele au un rol important in eliberarea din roci a unor elemente cum sunt Ca, Fe,
Mg, K, fie prin mecanisme fizice: hife si filamente introduse in fisuri, fie prin mecanisme chimice:
eliberare de enzime, acizi, polizaharide, care slabesc rezistenta rocii. In fine, anumite specii de
halobacterii acumuleaza KCl pentru a compensa salinitatea, avand un rol restrans in mobilitatea
K.

Bibliografie

1. Balasoiu, M., Turculeanu, A., Avramescu, C., 2004, „Microbiologie generala”

2. www.wikipedia.org

3. Bran, F., Ildiko, I., 2004, „Ecologie generala”

4. www.annamox.com

5. www.enviroliteracy.org

6. Duca, Gh., 2002, coord., „Chimie ecologica”

7. Zarnea, G., 1970, „Microbiologie generala”