Oceanul Planetar

În urma cu mai bine de patru miliarde de ani a avut loc cel mai important eveniment din
istoria Terrei, formarea Oceanului Planetar. Odată cu dezvoltarea acestuia a luat naștere o
oază acvatică din care s-au format aerul, clima și toate formele de viața, inclusiv primele specii
ce au părăsit oceanul, mutându-se pe uscat. Povestea Oceanului Planetar e una a extincțiilor și
a supraviețuirii reprezentând totodată și istoria omenirii. Abia astăzi ne dam seama cât de mult
a fost influențată planeta și supraviețuirea speciei umane de dezvoltarea oceanului planetar.
În urma cu 4,5 miliarde de ani Pământul s-a format din particule de praf adunate sub
acțiunea gravitației și din meteoriți care aduceau material, fapt ce a dus la formarea unui nor ce
aduna material din spațiu și semăna cu un bulgare fierbinte imens. Pământul pe atunci era o
planeta roșie, nu una albastra, fără oceane și fără atmosfera, doar o sfera de magma încinsă
aruncata din spațiu.
Originea apei pe planeta a rămas încă un mister, însă se pare ca în mod surprinzător pare
sa fi provenit din miezul planetei, unde presiunea inimaginabila a "stors" apa din roci și minerale
evaporându-se. Vapori de apa au intrat în atmosfera ca abur supraîncălzit, răcorindu-se s-a
condensat și a căzut sub forma de ploaie, ceea ce a dus la scăderea temperaturii suprafeței și
la acumularea apei în bălți. Încet iau naștere primele ochiuri de apa și în cele din urma oceanul.
Oceanul Planetar a modelat suprafața Pământului transformându-l într-o planeta locuibila,
temperata ce putea susține viața. Oceanul nu doar a modelat suprafața Pământului ci a și dat
naștere climei temperate ceea ce a favorizat apariția primului organism unicelular în urma cu
3,5 miliarde de ani. Oceanul Planetar este factorul cheie ce a dus la dezvoltarea carbonului și al
oxigenului, fără de care nu ar fi posibila viața în forma cunoscuta de noi astăzi.
Pământul mai poartă și numele de "Planeta albastră", datorită predominării suprafeței
ocupate de apele marine. Proporția dintre apa și uscat este net favorabilă apei: din suprafața
totala a Pământului, evaluata la 510,10 milioane de kilometri pătrați, apa Oceanului Planetar
ocupa 361,07 milioane de kilometri pătrați, adică 70,8%. Pe aceste întinderi albastre,
continentele par a fi uriașe insule risipite intre cei doi poli.
Oceanul Planetar reprezintă un înveliș unitar de apa al Pământului, acesta însumează
1.362 milioane de kilometri cubi, deci aproximativ 97,3% din volumul total al hidrosferei de
1.454 milioane de kilometri cubi, cu o adâncime medie a apelor oceanice de 3.800 de metrii și
maxima de 11.516 de metrii. S-a calculat ca, daca s-ar nivela întreaga suprafață a planetei,
atunci apele ar acoperi Pământul cu un strat de circa 400 de metrii grosime.
În comparație cu uscatul continental, cu aspect insular, apele Oceanului Planetar prezintă
continuitate, deoarece din oricare punct aflat pe suprafața oceanului se poate ajunge în oricare
alt punct al acestuia, fără a traversa uscatul. În emisfera sudică apele ocupă un spațiu mult mai
mare (83%) decât uscatul (17%), fiind adesea considerată "emisfera oceanică"; tot aici se află
situat și "polul oceanic".
Oceanul Planetar este definit ca atotcuprinzătoarea suprafață a enormelor întinderi de apă
alcătuita din: bazinele oceanice, marile aferente (marginale) acestora, marile Mediterane,
golfurile și strâmtorile. De remarcat ca în definiția Oceanului Planetar nu se cuprind acele
suprafețe de apă denumite mări care nu au legătura directă, sau comunica prin strâmtori, cu
oceanele existente pe glob. Deoarece toate oceanele comunică între ele, nivelul suprafeței lor
este același peste tot. Este nivelul zero, cel în care valurile și mareele scaldă țărmurile.
Altitudinea medie a acestui nivel este instabilă, variind pe lungi durate. De exemplu, acum
30.000 de ani, era cu în jur de 90 metri mai joasă ca astăzi. Așadar, continentele erau mai
înălțate din mare, erau deci mai vaste, și malurile se situau în fata celor pe care le cunoșteam
azi, deoarece când este multa vreme rece, ghețarii se întind, rețin multă apă, iar nivelul apei
lichide scade. Astăzi, el pare să urce, sa câștige părți din maluri, căci iernile se îndulcesc,
durează mai puțin timp, ghețarii pierd mai multa apa, topind vara mai mult decât au câștigat din
zăpezile iernii. Pe uscat, eroziunea pare să se încetinească ușor: înălțarea nivelului zero
corespunde, într-adevăr, unei diminuări a altitudinii pământurilor, și deci a puterii de săpare a
apelor curgătoare.

Bazinele oceanice sunt: Oceanul Pacific, Oceanul Atlantic, Oceanul Indian, Oceanul Arctic
și Oceanul Antarctic (denumit astfel în anul 2000, acesta înconjoară continentul Antarctica,
limita sa de nord fiind paralela de 60 grade Est). Aceste oceane se compun la rândul lor dintr-un
bazin oceanic propriu-zis și o serie de bazine maritime aflate, în cele mai multe cazuri, în
apropierea țărmurilor continentale, sau între diferite insule din arhipelaguri. Oceanul este o mare
întindere de apă pe glob, separată de continente, dar comunicând larg cu celelalte oceane. Are
un regim atmosferic și curenți de apa proprii, o repartiție specifica a temperaturii și salinității
apelor pe orizontala și verticala. Relieful submarin este complex, fiind reprezentat prin platforma
continentala, povârnișul continental, câmpia pelagica și fosele abisale.
Mările reprezintă părți separate ale oceanului planetar, care se deosebesc de suprafețele
oceanice prin anumite proprietăți fizice și chimice ale apei (temperatura, salinitate, densitate,
dinamica apelor etc), fiind întinderi de apa mai mici, aproape închise, care comunica cu
Oceanul Planetar prin strâmtori de lățimi variabile, puțin adânci, care nu permit schimbul cu
apele din regiunile adânci ale oceanului. Marea majoritate a marilor se dezvoltata pe platforma
continentala, prezentând insule și peninsule, adică urme ale continentului din preajma.
Termenul de mare s-a extins, oarecum impropriu, și asupra acelor întinderi de apa din interiorul
continentelor care nu au nici o legătură cu oceanele. Așa sunt, de exemplu, Marea Caspica,
Marea Aral, Marea Moarta, care au mai mult caracteristici de lacuri și care provin din vechi mari
ce s-au "stins" pe parcursul evoluției geologice și din care au rămas numai aceste resturi.
Mările însumează o suprafață de 74.800 de kilometri pătrați (circa 20% din suprafața
Oceanului Planetar). Mările au legătură cu apele oceanelor prin porțiuni înguste, deseori prin
strâmtori puțin adânci, care nu permit un schimb intens cu apa din zonele abisale ale oceanelor.
Majoritatea mărilor sunt situate pe platforme continentale fiind înconjurate de insule și peninsule
(Marea Nordului, Marea Kara, Marea Baltica etc.). După regimul hidric și așezarea geografică
mările se clasifica în interioare (continentale), semideschise, deschise și inter insulare.
 După geneză, mările se împart în mari de transgresiune și mari de ingresiune, iar după
regimul termic se împart în mari calde și mari reci.
Bazinele oceanice, și continentele, reprezintă părți componente ale litosferei. Unele
depresiuni oceanice (Atlantica și Indiana) s-au format în urma scufundării unor continente
(Nord-Atlantic sau Eria și Gondwana). Aceste depresiuni sunt relativ tinere. Vârsta celor mai
vechi roci colectate de pe fundul acestor depresiuni oceanice este 160 milioane ani.
Depresiunile Oceanului Atlantic și Indian au început sa se formeze în perioada jurasică. Cele
mai vechi roci colectate de pe fundul Oceanului Pacific au o vârstă de 180 milioane ani, deci
depresiunea Oceanului Pacific este mai veche decât a Oceanului Atlantic și Indian.
Suprafața liberă a apei oceanelor și marilor este numita și suprafața de nivel, aceasta se
schimba atât în spațiu cat și în timp. Suprafața de nivel este influențată de temperatura, de
presiunea atmosferica, de vânt, de bilanțul de apa, de forțele generatoare de maree și nu în
ultimul rând de mișcările scoarței terestre. Oscilațiile de nivel, în funcție de cauzele ce le
provoacă, poarta un caracter periodic și neperiodic. Durata oscilațiilor de nivel poate sa fie
scurta (câteva ore) și îndelungata (oscilații seculare). Oscilațiile periodice sunt determinate de
mersul anual al temperaturii, presiunii atmosferice, de precipitații, scurgeri, de schimbările
direcției vanturilor și forțelor generatoare de maree. Oscilațiile bruște de nivel pot fi provocate de
înaintarea cicloanelor tropicale. Oscilațiile seculare de nivel pot fi provocate de schimbarea
cantității de apa în Ocean (cauze hierocratice), precum și a volumului oceanului, în legătură cu
procesele ce decurg în interiorul Pământului. Oscilațiile hierocratice pot fi condiționate și de
repartizarea maselor de apa intre oceane și continente. De exemplu, topirea învelișului de
gheata de pe Antarctica ar putea duce la ridicarea nivelului Oceanului cu cca. 50 m. Formarea
unui înveliș de gheata pe continente ar avea drept consecință scoaterea din circulație a unei
mari cantități de apa. Aceasta ar contribui la coborârea nivelului apei în Ocean. Mișcările
scoarței terestre ce duc la exondarea fundului Oceanului și micșorarea adâncimii s-ar solda cu
ridicarea nivelului apei. Formarea unei ridicături egale cu dorsala Oceanului Atlantic ar duce la
ridicarea nivelului Oceanului cu 42 de metri.
Prezența uscatului și oceanului, două componente al suprafeței globului terestru, determină
individualizarea a două tipuri climatice principale: continental și oceanic, circulația generală a
atmosferei realizează un schimb permanent de mase de aer, o influență reciprocă între
atmosfera uscatului și oceanului, cu mențiunea ca influența oceanului asupra climei globului
este mai importantă, comparativ cu cea a uscatului. Curenții oceanici determină apariția unor
anomalii în distribuția temperaturii aerului: valori ridicate la latitudini înalte și valori scăzute la
latitudini joase. Diferențele între suprafețele oceanului și, respectiv, a uscatului din cele două
emisfere se răsfrâng și asupra climei. Uscatul mai întins din emisfera nordică determină un
contrast puternic, cu schimburi de căldură și umiditate mai intense, clima continentală
contrastând cu cea oceanică. În emisfera sudică, uscatul, mai restrâns ca suprafață, reduce
contrastul termic, iar amplitudinile termice anuale și diurne de pe continente sunt mai reduse
decât în emisfera nordică. Predominarea suprafeței oceanice face ca viteza medie a vântului să
fie mai mare în emisfera sudică. Prin influențele directe pe care le manifestă, oceanul este unul
dintre principalii factori climatici și, tot el, sursa esențială a vaporilor de apă, care determină
cantitatea de precipitații.
Apa Oceanului Planetar conține 96,5 % apa pura și 3,5 % săruri dizolvate, gaze și particule
în suspensie, în apa marina se găsesc toate elementele chimice cunoscute pana în prezent. In
cantități mai mari au fost constatate elementele clor, sodiu, magneziu, sulf și în cantități mai
mici: brom, stronțiu, bor etc. Celelalte elemente chimice se găsesc în cantități foarte mici și
alcătuiesc mai puțin de 1 % din conținutul chimic al apei. In apa marina exista și elemente
chimice biogene: azot, fosfor și alte microelemente necesare întreținerii vieții organismelor vii.
 Apa marilor și oceanelor se afla într-o continua mișcare, cauzata atât de forte interne cat și
externe cum ar fi: vântul, forța de atracție a lunii, soarelui, cutremure etc. Se disting mișcări
ondulatorii (hula și valurile), mișcări ritmice (mareele) și mișcări de translație marina (curenții).
Oceanul Planetar reprezintă habitatul ideal pentru aproximativ 230.000 specii de viețuitoare
descoperite și pentru multe altele pe care știința nu a apucat încă să le cunoască. Apele
oceanice sunt populate de o mare diversitate de organisme vegetale și animale. Încercările de
cuantificare a acestora, ca de altfel și productivitatea globala a mediului marin, au dus la
evaluări foarte diferite, cifrele rezultate fiind adesea contradictorii. Potențialul biologic exploatabil
economic al Oceanului Planetar a fost estimat de către F.A.O. la 117,6 milioane de tone pe an,
alte estimări apreciază acest potențial la 130-140 milioane de tone pe an sau chiar la 660
milioane de tone pe an în condițiile în care resursele exploatabile ale Oceanului Planetar sunt
valorificate numai 15-20%. Adeseori se considera ca problemele alimentare cu care se
confrunta multe regiuni de pe Terra ar putea fi rezolvate printr-o valorificare adecvata a
resurselor biologice ale oceanului. "Fructele mării" nu pot fi însă culese cu ușurință.
Jumătate din necesarul de oxigen al planetei provine de la plantele din ocean. Oceanul
acționează ca un termostat reglând temperatura planetei cu rolul de a nu lăsa suprafața să se
răcească sau să se încingă prea tare, temperatura este controlata prin evaporare, când se
evapora apa absoarbe foarte multa căldură. Fără evaporarea apei temperaturile la suprafața
Pământului ar atinge 60-70 de grade Celsius. Influența Oceanului Planetar se resimte și în
interiorul continentelor, acesta afectează clima și caracteristicile vremii pe tot globul.
Hidrogenul poate fi obținut din apele marii în cantități, practic, inepuizabile, prin procedeul,
cunoscut în chimie, de oxidare-reducere. Hidrogenul obținut în acest mod poate fi lichefiat și
stocat sau transportat prin conducte. El reprezintă un excelent combustibil sau carburant, ușor
de depozitat, de transportat la mari distante și, ceea ce trebuie subliniat, reînnoibil - prin arderea
lui, apa reintră în circuit fără să polueze.
Se poate spune cu convingere că fără existența Oceanului Planetar și în consecință a apei,
viața pe Planeta Albastră nu poate exista.

Sursa: https://www.wikipedia.ro