Caracteristici fizico - geografice

ale Oceanului Indian

Oceanul Indian este al treilea ocean ca suprafaţă al Terrei, măsurând

74917000km². Adâncimea sa medie este de 3097m, iar adâncimea maxima,
7457m, s-a descoperit în fosa Jawa. Volumul apelor este estimat la 291945000
km³. Oceanul Indian se întinde mai mult în emisfera sudică, peste 80% din
suprafaţa sa find la Sud de Ecuator. Apele sale, spre Sud, depăşesc limita
paralelei de 70ºS, în timp ce, spre Nord, abia ajung până la paralela de 30ºN, în
Golful Persic.
Oceanul Indian
este delimitat la Est
de coastele apusene
ale Peninsulei
Malacca, ale insulelor
Sumatra, Jawa,
Sumba şi Timor,
precum şi ale
Australiei şi de linia
convenţională ce
uneşte extremitatea
sudică a Peninsulei
Wilson, din Sudul
Australiei, cu Antarctica, de-a lungul meridianului de 147ºE. Spre Sud este
delimitat de coastele Antarcticii între meridianele de 147ºE şi 20ºE. Limita
vestică o formează linia convenţională ce uneşte Antarctica cu Capul Acelor, de-
a lungul meridianului de 20ºE , precum şi coastele răsăritene ale continentului
African, în timp ce spre Nord, Oceanul Indian este mărginit de ţărmurile Asiei,
între Canalul Suez şi coastele vestice ale statului Myanmar.
Apele Oceanului Indian comunică spre Est cu cele ale Pacificului prin
strâmtoarile Malacca, Sunda şi alte strâmtori dintre insulele apusene ale
Arhipelagului Indonezian, prin Strâmtoarea Bass dintre Australia şi Insula
Tasmania, precum şi prin larga deschidere dintre Tasmania si Antarctica.
Comunicarea cu apele Atlanticului se realizează printr-o deschidere şi mai mare
de-a lungul meridianului de 20ºE între Africa si Antarctica, ca şi prin Canalul
Suez care face legătura dintre Marea Roşie, care aparţine Oceanului Indian, cu
Marea Mediterana, ce aparţine Atlanticului.
Principalele căi de acces în oceanul Indian sunt 4 la număr după cum
urmează:
 Canalul Suez ( Egipt)
 Strâmtoarea Bab el Mandeb ( Djibouti – Yemen)
 Strâmtoarea Hormuz (Iran – Oman)
 Strâmtoarea Malacca (Indonezia – Malaezia).
Prin Oceanul Indian trec principalele căi şi rute de navigaţie care unesc
Orientul Mijlociu, Africa şi Asia de Est cu Europa şi cele două continente
America de N şi S.
Transportul în oceanul Indian este caracterizat de un puternic trafic de
petrol şi produse petroliere, provenite din câmpurile petroliere ale golfului
Persic şi Indoneziei.
Pescuitul în oceanul Indian are o importanţă deosebită pentru ţările
riverane oceanului, atât din punct de vedere al consumului cât şi din punct de
vedere al exportului. Flotele de pescuit ale Rusiei, Japoniei, Coreei de Sud şi
Taiwan-ului exploatează de asemenea resursele oceanului Indian, în special
pentru ton.
Rezerve uriaşe de hidrocarburi sunt exploatate de către platformele de
foraj marin din zonele Arabiei Saudite, Iran, India şi vestul Australiei. Un
procent de 40% din producţia de petrol, obţinut prin foraj, a lumii provine din
oceanul Indian.
Climatul în Oceanul Indian este caracterizat de musonul de NE care se
desfăşoară din decembrie până în aprilie, musonul de SW care îşi face apariţia
din iunie până în octombrie, cicloanele tropicale care apar în lunile mai - iunie
şi octombrie – noiembrie, în
partea de N a Oceanului Indian
şi lunile ianuarie – februarie, în
partea de S a Oceanului Indian.
Dintre principalele
porturi ale Oceanului Indian
menţionăm :
 Chennai (Madras; India)
 Colombo (Sri Lanka)
 Durban (Africa de Sud)
 Jakarta (Indonesia)
 Kolkata (Calcutta; India)
 Melbourne (Australia)
 Mumbai (Bombay; India)
 Richards Bay (Africa de Sud).
 Poziţia geografică a bazinului Oceanului Indian influenţeaza decisiv
regimul termic al apelor sale din stratul de suprafată. Astfel, circa jumătate din
suprafaţa sa, şi anume, apele situate la Nord de paralela de 40º latitudine sudică,
înregistrează temperaturi medii de peste 20º , iar în sezonul cald al anului, în
bazinele nordice apa oceanului atinge la suprafaţă valori termice de peste 30º. La
baza Golfului Persic s-a înregistrat cea mai ridicată temperatură medie a apelor
din Oceanul Planetar (35,6ºC pentru luna august). Regimul termic din jumătatea
nordică a Oceanului Indian se răsfrânge şi asupra salinităţii apelor sale, care in
câteva zone atinge cele mai mari valori din întregul Oceanul Planetar. Astfel,
Marea Roşie are salinitatea medie de 40‰ care se explică prin temperatura
medie anuală cea mai ridicată 32º C, iar Golful Persic are o salinitate medie de
35-40 ‰, mai coborâtă în partea de nord, unde se varsă Tigrul si Eufratul şi mai
ridicata în partea sudică.
Longitudinal, Oceanul Indian se întinde pe o distanţă de 12000 km între
Capul Acelor şi Capul Wilson, iar pe latitudine, distanţa ce separă coastele
nordice ale Antarcticii de cele ale Mării Arabiei măsoară 11000km
Insulele sunt rare şi, cu excepţia Madagascarului, majoritatea sunt
coraligene. Cele mai cunoscute insule ale Oceanului Indian sunt:
 Madagascar - cea mai mare
insulă a acestui ocean (586000 km²)
 Arhipelagul Comore - în
partea de Nord a Strâmtorii
Mozambic, ce desparte
Madagascarul de continentul
African
 Seychelles - la N de
Madagascar
 Mascarene - cuprinde insulele
Reunion si Mauritius, la E de
Madagascar
 Maldive - la S-S-W de India
 Lacadive - la N de insulele
Maldive
 Andaman si Nicobar - în
partea de NE a Oceanului Indian
 Tasmania - cea mai estică
insulă a acestui ocean.
Aspectul coastelor este variat ca structură şi aspect fizic, cu acoperiri de la
vegetaţia bogată a zonelor tropicale şi ecuatoriale, până la zone sărace în
vegetaţie, sau chiar întinse deşerturi (Africa de Sud şi Australia). De asemenea
înălţimea variază de la cele montane la şesuri care se prelungesc în ocean sub
forma platformelor continentale.
 Ţărmurile limitrofe Mării Roşii sunt joase şi nisipoase, dar se întâlnesc şi
ţărmuri mai înalte, muntoase. Coasta Iraniană (NE ţărmului Golfului Persic)
este muntoasă şi în multe locuri abruptă prezentând o serie de lanţuri
neîntrerupte, abrupte aproape paralele cu coasta. Aceste lanţuri muntoase cresc
în înălţime spre interiorul ţării fiind vizibile de la mare distanţă fiind bune
repere de navigaţie, unele creste fiind acoperite cu zăpadă în cea mai mare parte
a anului.
Coasta Arabică (S şi SW ţărmului Golfului Persic) este, cu excepţia părţii
de nord a Peninsulei Oman, foarte joasă. Pe aproape întreaga lungime a coastei
Arabiei sunt recife şi întinsuri care se extind la mai mult de 30 - 50 Mm. Coasta
Arabiei este în cea mai mare parte un deşert cu nisip alb şi pe suprafeţe întinse
total nelocuită.
Capul Golfului Persic are o coastă joasă de forma unei delte fiind formată
din aluviuni aduse de fluviile Tigru şi Eufrat şi alte râuri din zonă.
Sud-vestul ţărmului Oman este în general abrupt cu câteva întinsuri
izolate lângă Masqat, situat la 93 Mm NW de Ras-al-Hadd şi altele la 30 Mm
spre NW.
Coastele nordice ale Golfului Oman se întind de la aproximativ 520 Mm
spre W de la râul Hab la Ras-al-Kur către intrarea în Golful Persic, de unde
ţărmul se întinde la N. Întreaga întindere este în general, lipsită de pericole de
navigaţie, cu excepţia întinsurilor din vecinătatea Insulelor Assola şi Stima-
Ballona. Coasta este golaşă şi crestată, caracteristice fiind promotoriile
peninsulele din argilă albă amestecată cu piatră de var, iar culmile au forma unor
plaje înguste cu mlaştini cu apă foarte sărată, această porţiune impunând
păstrarea unei
distanţe de
siguranţă.
Cea mai
importantă
caracteristică a
Oceanului
Indian este
dorsala sa
mediană care
apare în centrul
oceanului sub
forma literei Y
inversate. Prin S Australiei, una din ramurile dorsalei (Podişul Australo-
Antarctic), trece în Oceanul Pacific unde se uneşte cu dorsala est Pacifică.
Cealaltă ramură (dorsala indiană de W) se continuă de la S Africii, până se
uneşte cu dorsala medio-atlantică. A treia parte (dorsala arabo-indiană) se
curbează şi se continuă în Golful Aden şi în Marea Roşie.
 Dorsala Oceanului Indian prezintă un relief accidentat, este activ din
punct de vedere seismic şi este situată în partea centrală a oceanului.
Creasta muntoasă ce brăzdează fundul Oceanului Indian, pleacă din
regiunea Golfului Aden spre Sud, şi cuprinde grupurile de insule Saya da Malha,
Amsterdam, St.Paul, Kerguelen, McDonald şi se continuă spre Antarctica.
Această creastă împarte bazinul Oceanului Indian în alte două bazine,
bazinul răsăritean şi bazinul apusean. De la Saya da Malha se desprinde o
creastă spre NE, trecând de insulele Chagos spre sudul Indiei, iar alta spre NW,
spre insulele Seychelles.
Între Australia şi dorsala central-indiană se află întinsă Depresiunea vest-
australiană, cu adâncimi de până la 6327m. La S de Australia se află
Depresiunea sud-australiană cu adâncimi de până la 5632m. La NE depresiunii
indano-autraliene se află groapa Jawei cu adâncimea maxima de 7457m.
 Condiţii hidrometeorologice
în Oceanul Indian

Temperatura

Plecând de la datele existente în literatura de specialitate vom prezenta

succint evoluţia temperaturii atmosferice în zonă, în succesiunea sezoanelor
climatice.
În ianuarie, Ecuatorul termic al Oceanului Indian este puţin mai la S de
Ecuatorul geografic. Aria cu temperatura de peste 27oC se situează între 10oN şi
20oS. În emisfera nordică izoterma de 20 oC care separă zona tropicală de zona
temperată, merge dinspre S Golfului Suez, prin Golful Persic, înspre N Golfului
Bengal, aproape paralel cu Tropicul Racului. Izoterma de 10 oC din emisfera
sudică care separă zona temperată de zona subpolară merge aproape paralel cu
cercul de 45oS. În latitudinile medii ale emisferei sudice între 10 oS şi 30oS
izotermele de 27 – 21 oC merg dinspre W – SW dincolo de Africa de Sud între
S – NE la W de Australia, indicând că secţiunea vestică este mai caldă cu 1 –
3oC decât sectorul estic la aceeaşi latitudine. Aceste izoterme se întorc brusc
spre S dincolo de coasta W a
Australiei, din cauza
încălzirii puternice a
continentului.
În mai, temperatura cea
mai mare, peste 30oC, se
găseşte în zonele de coastă
ale Arabiei de Sud, în NE
Africii şi India. În India
temperatura depăşeşte 35oC.
Ecuatorul termic în ocean se
întinde la aproximativ 10oN.
În emisfera sudică între 30 –
45 oS, izotermele de 20 – 10
o
C merg dinspre E – SE înspre W – NW şi indică faptul că secţiunea vestică
este mai caldă decât secţiunea estică.
În iulie zona de temperatura maximă pe uscat se mută la N de Tropicul
Racului. Temperatura în Marea Arabiei şi Golful Bengal indică o scădere
începând din mai şi este mai rece decât în Golful Bengal. În special dincolo de
Coasta Somaleză temperatura este sub 25 oC din cauza apelor reci spre suprafaţă,
astfel temperatura este aici mai scăzută în august.
În emisfera sudică, coasta vestică a Africii de Sud este ceva mai caldă
decât în partea centrală, la aceeaşi latitudine. În acelaşi timp, temperatura
dincolo de coastele vestice ale Australiei este cu mult mai ridicată decât pe
uscat.
În noiembrie, Ecuatorul termic cu o zonă redusă de temperatură peste
o
275 C , este aproape confundabil cu Ecuatorul. În acelaşi timp zona oceanică la
N de 20oS are o temperatură destul de uniformă între 25 –275 oC cu excepţia unei
mici zone din partea centrală a oceanului. Cota anuală a temperaturii anului
indică mai puţin de 25oC în partea centrală, între 10oN şi 12oS cu o zonă de
temperatură medie sub 1oC între 4oN şi 7oS. Zona care are cote anuale mai mari
de 5oC, acoperă regiunile de coastă ale Golfului Bengal şi Mării Arabiei, precum
şi regiunea cuprinsă între 10 – 40 oS, la W de meridianul de 100oW.
Rezumând sub aspect termic, climatul Oceanului Indian poate fi
considerat un climat tropico - ecuatorial, cu influenţă subantarctică, caracterizat
prin temperaturi medii ridicate dar cu variaţii sezoniere şi zilnice de amplitudine,
caracteristice marilor zone oceanice deschise.

Presiunea şi vânturile

Datorită distribuţiei inegale a temperaturilor de pe glob, cât şi a variaţiei

acestora în timp, în acelaşi loc, în permanenţă se produc ample oscilaţii ale
presiunii aerului din troposferă. Variaţiile presiunii atmosferice sunt la rândul lor
cauza unor mişcări continue ale maselor de aer. Acestea se pot deplasa atât în
direcţie orizontală cât şi
verticală.
Mişcările orizontale
ale maselor de aer, se
produc când intre două
zone învecinate există
diferenţe de presiune
atmosferică. Direcţia
deplasării masei de aer pe
orizontală este totdeauna
de la presiunea înalta către
presiunea joasă, iar viteza de deplasare a masei de aer este cu atât mai mare cu
cât diferenţa de presiune înregistrată pe unitatea de distanţă este mai mare.
Aceste mişcări orizontale ale maselor de aer, sunt cunoscute sub denumirea de
vânturi. Pe de altă parte, acţiunea exercitată de vânt asupra suprafeţei mării
determină starea de agitaţie a acesteia, înălţimea şi perioada valurilor, care sunt
consecinţa transferului direct al energiei maselor de aer în mişcare, asupra
stratului superficial al apei.
Datele asupra vânturilor se găsesc în hărţi speciale (hărţi pilot) publicate
lunar sau trimestrial. În aceste hărţi sunt reprezentate vânturile dominante,
direcţia şi forţa lor, precum şi procentul de calmuri în regiunea considerată
probabilă a cicloanelor.
Pe suprafaţa Oceanului Planetar există zone de maximă presiune, mici
anticicloni: permanenţi în Atlanticul de N, în Atlanticul de S, în Pacificul de S şi
Oceanul Indian. În fiecare din aceste maxime barometre, masele de aer se
deplasează în sensul acelor de ceasornic în emisfera nordica şi în sens invers în
emisfera sudică.
Observaţiile de pe nave pentru apele Mării Arabiei, din apropierea
coastelor, arată ca vânturile aici au alternanţă sezonieră, în lunile de vară
predominând vânturile de S-W iar în lunile de iarnă cele de N-E. Ca multe alte
elemente climatice care depind de direcţia vântului, efectul acestei alternanţe a
vântului împarte anul în două sezoane distincte, Musonul de S-W şi Musonul de
N-E.
Rapoartele de la staţiile de coasta confirmă preponderenţa vânturilor de
W si de N în tot cuprinsul anului în Golful Persic. Vânturile puternice (forţa 6
şi peste) sunt limitate la primele luni ale anului. Deşi luna cu frecvenţa cea mai
mare a acestor vânturi diferă de la un loc la altul şi de la an la an, aceste vânturi
puternice sunt aproape exclusiv de la N-W. Datele arată că vânturile puternice,
în special N-NW sunt mai frecvente din ianuarie până in aprilie, decât în iunie.
La Bushehr, iarna, vânturile predominante sunt de N-E sau nordice la
începutul dimineţii şi devin vestice seara. În acest loc, media vitezei vântului
este ridicată (8 Nd) în iunie, şi este joasă (4 Nd) în septembrie şi octombrie.
Vânturi de forţa 6 sunt cel mai frecvent întâlnite în februarie când ele constituie
2 % din observaţiile de după
amiază.
La Bahrain vânturile sunt
predominante la vest şi nord în
prima parte a dimineţii şi devin
nordice după amiază când media
vitezei lor este ridicată (14 Nd)
în iunie. Furtunile de forţa 8
sunt rare.
La Bandar Abbas, în toate
lunile anului, vântul
predominant este între N şi NW în prima parte a dimineţii şi S după amiază. Pe
ţărmul opus al Golfului Persic, vântul predominant în toate lunile anului este S
până la SE în prima parte a dimineţii şi devine W până la NW după amiază. În
ambele cazuri vântul are o componentă de pe uscat în timpul căldurii din zi şi o
componentă din larg în timpul orelor răcoroase. În această parte estică a
golfului, datorită orientării liniei coastei, vânturile sunt uneori de SW bătând de-
a lungul coastei (numite Suharti).
Există patru regiuni de vânturi predominante în cea mai mare parte a
anului.
Alizeul de SE se formează deasupra mării, cu viteză mai mică de 15 Nd,
iar viteza de 22-25 Nd este obişnuită în perioada iunie – septembrie, uneori cu
creşteri până la forţa de furtună, în special în apropierea longitudinii de 80 o E.
Musonul de NW care predomină între Ecuator şi aproximativ 15 o S, din
decembrie până în martie, este o extindere a musonului de iarnă, de NE, în N
Oceanului Indian, care întoarce la NW după ce traversează Ecuatorul, el este de
obicei slab şi variabil. Suprafaţa afectată de musonul de NW suferă frecvent
furtuni cu descărcări electrice, adesea furtuni puternice în jurul coastelor de N
ale Madagascarului.
Vânturile de W domină zona de S la latitudinea de 35 oS. Direcţia vântului
variază considerabil între SW şi NW şi frecvent poate atinge forţa de furtună.
Lunile iunie, iulie şi octombrie sunt în special furtunoase de-a lungul marginii de
N a sudului Oceanului Indian.
Regiunea vânturilor variabile slabe, în zona subtropicală, acoperă
aproximativ 10o de latitudine, care se schimbă gradat între 30o si 40o în februarie,
la aproximativ 25o si 35oS în august.
În emisfera sudică, vara (octombrie – martie) predomină vânturile de S şi
SE. Între 20oE şi 25oE din mai până în septembrie predomină vânturile de W, cu
vânturi de SW şi NW. Din octombrie până în aprilie vânturile sunt variabile.
Vânturile din toate direcţiile dintre W şi E, prin S sunt predominante, cu o
frecvenţă redusă fiind vânturile care bat din jumătatea de N a rozei compasului.
Între 25oE şi 30oE vânturile sunt variabile. Cele mai frecvente sunt de SW
sau de W în câteva luni şi NE în altele. În lunile mai şi octombrie, predomină
vânturile de SW şi de W. Din noiembrie până în ianuarie vânturile de NE
egalează aproximativ pe cele de SW şi în februarie - martie predomină cele de
NE.
La E de 30oE, vânturile sunt variabile, dar predomină vânturile care bat
paralel cu linia coastei. Astfel la S de 30oS vânturile cele mai frecvente sunt cele
de SW şi NE. La S de 18oS vânturile sunt de SE în tot timpul anului, totuşi în
septembrie şi octombrie vânturile din cadranul NE sunt aproape egale ca
frecvenţă. În nord, ca răspuns la fluctuaţiile sezoniere de presiune asupra Africii
Centrale, vânturile au un caracter musonic, apar vânturi predominante din
cadranul NE din octombrie până în februarie. În principal vânturile sunt slabe
sau moderate, iar furtunile sunt rare, în special în nord. Vânturile mai puternice
sunt mai frecvente din direcţia sud şi sunt asociate cu mase de aer rece care
găsesc un culoar de deplasare spre E a anticiclonului.
Oceanul Indian nu are un regim de vânturi atât de regulat ca Oceanul
Atlantic şi Oceanul Pacific, din cauza aşezării sale (este larg deschis către
regiunile australe şi complet închis la N, de ţărmurile continentului asiatic).
Datorită alternanţei sezoniere în repartiţia presiunii atmosferice între
uscat şi mare, iau naştere vânturi periodice cunoscute sub denumirea de
„musoni„. Câmpul lor de acţiune este Oceanul Indian de N şi de S (Canalul
Mozambic), Marea Chinei de S, Marea Arafura, Marea Timor şi Golful
Carpenteria din N Australiei.
Cei mai caracteristici
musoni sunt cei din Oceanul
Indian de N. Astfel, în timpul
verii, pe continentul asiatic, la N
de Munţii Himalaya, se formează
o uriaşă zonă depresionară (sub
1000 mbar). De asemenea
existenţa maselor mari
continentale din emisfera
nordică determin ecuatorul
termic să se deplaseze ceva mai
la nord de ecuatorul geografic.
În aceste condiţii alizeele din
emisfera sudică trec ecuatorul
geografic şi întâlnesc alizeele din emisfera nordică, formând un puternic front
tropical. Pătrunderea şi extinderea maselor de aer, care alcătuiesc acest front,
deasupra părţii sudice a continentului asiatic se explică prin existenţa puternicii
depresiuni situată la N de Munţii Himalaya, precum şi prin faptul că
suprafeţele uscatului se încălzesc mult mai repede şi mai puternic decât apele
oceanului, deasupra cărora presiunea rămâne mai ridicată. Curenţii de aer care
iau naştere în acest mod formează musonii de vară (perioada iunie – octombrie)
care înaintează de la larg la uscat, din direcţia SW deasupra Indiei şi din S
deasupra Indochinei şi a părţii de S a R.P. Chineze. În timpul iernii are loc un
proces invers: deasupra părţii centrale şi NE Asiei se dezvoltă o imensă zonă
de presiuni înalte (anticiclonul siberian, cu presiuni care depăşesc 1.030 mbar.)
cu centrul situat în Mongolia. Totodată, în această perioada a anului, ecuatorul
termic, se deplasează mai la S de ecuatorul geografic, formând o zonă
depresionară întinsă.
Contrastele termice dintre cele două regiuni ale globului, care generează o
zonă de presiuni înalte în Asia Centrală şi de NE şi formarea unei întinse
depresiuni la sud de zona ecuatorială a Oceanului Indian, precum şi deasupra
unei părţi a Pacificului, dau naştere unor puternici curenţi aerieni ce se
deplasează din direcţia N, trecând uneori ecuatorul geografic şi ajungând până
în apropierea ecuatorului termic ( până în apropierea frontului tropical din
timpul iernii ). Aceşti curenţi de aer sunt denumiţi musonii de iarnă.
Musonii de iarnă bat timp de aproape 6 luni şi transportă aerul rece şi
uscat din regiunile continentale ale Asiei.
În Oceanul Indian de Nord se disting : Musonul de SW şi Musonul de NE.
Între aceşti doi musoni sunt aşa numitele perioade intermusonice.

Musonul de SW

Din iunie până în septembrie, încălzirea continentului asiatic determină

stabilirea unei largi suprafeţe de presiune scăzută situată aproximativ în zona de
NW a Indiei. Vântul de sud al Oceanului Indian de S trece ecuatorul, este deviat
înspre dreapta de efectele rotaţiei Pământului şi se încadrează apoi pe traiectoria
circulaţiei ciclonice în jurul zonei de presiune scăzută menţionată anterior.
Vântul de SW care rezultă, simţit în Oceanul Indian de N, Marea Arabiei şi
Golful Bengal, din iunie până în septembrie este cunoscut sub numele de
musonul de SW.
Distribuţia generală a vântului şi presiunii în acest anotimp arată că în
partea de E a Mării Arabiei direcţia principală a vântului este mai degrabă spre
W decât spre SW. Identificarea vântului variază considerabil în diferite părţi ale
oceanului. Vântul este mai puternic în partea vestică a Mării Arabiei unde, pe o
suprafaţă considerabilă, vântul se situează în jurul forţei 6 în perioada cea mai
avansată a anotimpului şi depăşeşte forţa 7 pe o durate de mai bine de 10 zile pe
lună. De asemenea, datorită acţiunii musonului de SW curenţii marini din
apropierea coastei de E a Africii (şi mai ales cei din dreptul coastei Somaliei,
care curg spre nord) ating viteze foarte mari, ajungând la 120 Mm pe zi. În
perioada august – septembrie, în regiunea delimitată de paralele de 3 oN şi 11oN,
viteza curenţilor amintiţi
mai sus variază între 144
– 168 Mm pe zi.
În zona de N şi
părţile de E ale Mării
Arabiei, în iulie şi august,
vântul musonic este în
final de forţa 4, deşi poate
ajunge adesea la forţa 5
sau 6, atinge forţa 7 într-
o perioadă de timp
cuprinsă între 3 şi 6
zile pe lună. În Golful
Bengal, forţa medie a
o
vântului este de 4-5 Bf, în cea mai mare parte a golfului vântul atinge forţa 7
sau mai mult timp de până la 5-10 zile pe lună, în lunile iulie şi august.
 Între Ecuator şi 5oN şi la E de 60oE, vânturile sunt în general mai slabe şi
se situează în jurul forţei 3, dar sunt mai variabile din punct de vedere al
direcţiei, deşi în general mişcarea este între S şi W. În strâmtoarea Malacca,
vântul este foarte slab şi este supus unei variaţii considerabile de direcţie şi forţă
din cauza brizelor marine şi de uscat şi altor influenţe locale. În partea de N a
strâmtorii, vânturile sunt cel mai adesea de SW, în timp ce în partea de S cea mai
frecventă direcţie este cea de SE. Deşi musonul este în general slab, adeseori
sunt perioade de vânturi mai puternice, însoţite de rafale care ating uneori forţe
de furtună.

Musonul de NE

Din noiembrie până în martie bate un vânt de NE în Oceanul Indian de N,

în Marea Arabiei şi în Golful Bengal. Acest vânt este cunoscut sub numele de
„Musonul de NE„. Distribuţia generală a vântului şi a presiunii în acest anotimp
determină deasupra părţii de E a Merii Arabiei, spre Ecuator, direcţia dominantă
a vântului care este mai degrabă N decât NE.
Sunt două zone în care musonul este supus unor întreruperi considerabile
sau în care vântul este destul de variabil ca direcţie. Prima zonă este în Marea
Arabiei la aproximativ 20oN, unde variaţiile în direcţie şi forţă ale vântului sunt
provocate de circulaţia depresionară peste Iran sau deasupra Pakistanului, iar a
doua este între ecuator şi aproximativ 5oN şi la E de 90oE, unde vânturile, deşi
de cele mai multe ori nordice, sunt în general slabe şi oarecum variabile ca
direcţie.
În cea mai mare parte a Oceanului Indian de N, forţa musonului de NE se
situează în jurul valorii de 3-4 în perioada cea mai avansată a anotimpului, deşi
înspre Ecuator media este 2-3, cu excepţia zonei de la W de 55 oE şi în
strâmtoarea Malacca, unde musonul este slab.

Perioadele intermusonice

Lunile aprilie, mai şi octombrie sunt caracterizate de circulaţii N-S peste

zona depresionară ecuatorială i de înlocuirea progresivă a musonului de NE.
Întreaga zonă poate fi privită ca una dominată de vânturi uşoare, cu excepţia
rafalelor şi a furtunilor tropicale cu o frecvenţă destul de mare în perioadele de
acalmie. Cu excepţia rafalelor care sunt obişnuite sau a furtunilor tropicale,
vânturile de larg pot atinge până la forţa 7 sau mai mult doar în puţine ocazii, dar
în partea de W a Mării Arabiei între 5oN şi 10oN şi la W de 55oE, vânturile de
SW pot apare în mai puţin de două zile. Vânturile şi starea vremii în Oceanul
Indian de S sunt dominate de înaintarea musonului Oceanului Indian de N înspre
emisfera sudică din noiembrie până în februarie şi retragerea lui din iunie până
în septembrie, rezultatul fiind instalarea, în această zonă, a unor vânturi
sezoniere alternative.
Musonul de NW

În timpul perioadei noiembrie – martie, când depresiunea ecuatorială este

în emisfera sudică, musonul de
NE din Oceanul Indian de N este
împins peste Ecuator, deviat spre
stânga de către efectul rotaţiei
Pământului şi se manifestă în
partea de N a Oceanului Indian
de S, ca un curent de NW,
cunoscut sub numele de musonul
de NW.
Vânturile sunt în general
slabe şi variază considerabil în
direcţie, însă în partea de W a
zonei direcţia predominantă este
mai degrabă N decât NW şi
devine NE lângă ţărmul african şi
N la aproximativ 10 o S. În
canalul Mozambic predomină un vânt nordic între 15oS şi 17oS, el este cunoscut
sub numele de „Musonul Nordic„. Cu excepţia furtunilor, vânturile din cea mai
mare parte a zonei pot atinge forţa 7 foarte rar.

Vânturile predominante de SE

Suflă pe latura ecuatorială cu o circulaţie în sens invers acelor de

ceasornic în jurul zonei de înaltă presiune oceanică situată spre 30 oS. Vara,
vântul regulat de SE, se extinde de la aproximativ 30 oS până la depresiunea
ecuatorială, direcţia generală a vântului fiind dinspre E-SE în majoritatea zonei,
dar devenind sudică dinspre coastele vestice ale Australiei şi în special SW pe
ţărmul de NW al Australiei, deci în această ultimă zonă direcţia este cu mult mai
variabilă decât în cazul vânturilor variabile.
În partea de S a Canalului Mozambic direcţia predominantă a vânturilor
regulate devine S-SE. Iarna, vânturile regulate de SE, se extind de la
aproximativ 27oS până la Ecuator, deşi la 5oS şi la 7oW ele sunt slabe, în general
au direcţia predominantă dinspre S, ele variind considerabil în direcţie.
În cea mai mare parte a zonelor de larg, vânturile sunt aproape exclusiv S-
SE şi E-SE, dar în partea estică a zonei şi în marea Timor direcţia predominantă
este oarecum estică. În Mările Timor şi Arafura, vântul regulat de SE este
cunoscut uneori sub numele de „Musonul de SE” pentru a fi mai uşor de distins
de musonul de NW care predomină acolo în timpul iernii. În Canalul Mozambic
o extindere a vântului regulat de SE generează o direcţie predominantă S-SE de-
a lungul întregului canal din aprilie până în septembrie. Aceste vânturi sunt
cunoscute sub numele de musoni nordici care predomină în partea de N a
canalului, în timpul verii.
Forţa medie a vântului regulat de SE este 3-4 vara şi 4-5 iarna. Se atinge
forţa 5 într-o zonă cuprinsă între 10oS şi 20oS şi 65oE şi 100oE, atunci când
vântul are forţă maximă (în timpul iernii). Vara, vânturile pot atinge forţa 7 sau
mai mult, timp de 1-3 zile pe lună, în cea mai mare parte a zonei, prelungindu-şi
durata până la 3-6 zile pe lună în partea centrală a acestei zone. Iarna, vânturile
de această forţă, pot fi întâlnite timp de 1-3 zile pe lună în părţile estice şi
vestice ale zonei, în timp ce pe suprafaţa considerabilă cuprinsă între 65 oE şi
90oE, frecvenţa lor creşte la 6-9 zile pe lună. În Mările Timor şi Arafura e puţin
probabil ca vânturile să atingă forţa 7 timp de mai mult de 1-2 zile pe lună.

Vânturile variabile.

Înspre limita de S a vântului regulat de SE există o zonă de vânturi uşor

variabile în regiunea de înaltă presiune oceanică. Iarna, centrul regiunii de
înaltă presiune este localizat cam la 30 oS, în timp ce vara, aceasta se deplasează
la aproximativ 35oS în cea mai mate parte a oceanului, mutându-se mai înspre S
lângă coastele de SW ale Australiei.

Vânturile de vest.

Cuprind zona între 40 şi 50oS. În sudul regiunii de înaltă presiune

menţionată mai sus, predomină vânturile de vest. Ca şi în cazul vânturilor
vestice din alte oceane, trecerea aproape continuă a depresiunilor dinspre W
înspre E determină o variaţie a vânturilor atât în direcţie cât şi în forţă. Centrele
celor mai multe dintre acestea se muto mai la S de 50 oS în special în timpul
verii. În zona vânturilor vestice predomină furtunile, vânturile atingând forţa 7
sau mai mult, timp de 12-16 zile pe lună la S de paralela de 36oS. În timpul verii
vânturile de această forţă pot fi întâlnite timp de 6-12 zile pe lună la S de
paralela de 40oS.

Nebulozitatea, precipitaţiile şi vizibilitatea.

Nebulozitatea

Nebulozitatea este dependentă în mare măsură de latitudine dar este

condiţionată şi de alţi factori, cum ar fi distribuţia centrilor de presiune maximă
şi minimă situaţi deasupra bazinului oceanic sau deasupra mărilor continentale,
vânturile periodice (musonii), formekle de relief (barierele muntoase), gradul de
acoperire al solului de vegetaţie.
Zona ecuatorială se caracterizează printr-o nebulozitate ridicată, constantă
tot timpul anului. Valorile medii identificate fiind 6 şi 7/8. În zonele sud
ecuatoriale ale Oceanului Indian, nebulozitatea cu valoare medie 6 este întâlnită
la sud de ecuator pe coastele estice ale Africii, pe ţărmurile nordice ale insulei
Madagascar, extinzându-se treptat în emisfera nordică până în apropierea
sudului Indiei. Şi în această parte, zona de nebulozitate ridicată din regiunea
ecuatorială şi din regiunile subecuatoriale au o mai mare extindere în emisfera
sudică decât în cea nordică.
Aregiunile tropicale ale Oceanului Indian sunt caracterizate printr-o
nebulozitate scăzută, valoarea anuală medie a nebulozităţii fiind 2-4/8 . fac
excepţie regiunile în care bat musonii. Astfel, în perioada musonului oceanic (de
SW) nebulozitatea sporeşte până la valorile de 5 – 6/8 (în apropierea coastelor
de E ale Indiei).
În regiunile cu climă temperată, nebulozitatea este maximă în timpul iernii
şi minimă în timpul verii. În emisfera sudică, valorile medii anuale cresc vizibil
de la N la S, la fel ca în emisfera nordică, cu excepţia zonei situate la W de
continentul australian. Începând însă de la latitudini mai mari de 40 oS
nebulozitatea creşte puternic spre S (valorile 6-7).

Precipitaţiile

Căderea de precipitaţii atmosferice este condiţionată de desfăşurarea

rapidă a unor procese de condensare sau sublimare a vaporilor de apă, procese
cu atât mai intinse cu cât mişcările ascendente ale aerului sunt mai puternice şi
determină răcirea unor uriaşe mase de aer cald şi umed până la temperatura de
condensare sau de sublimare în timp cât mai scurt.

Regimul precipitaţiilor în regiunea Oceanului Indian este influenţat în cea mai

mare parte de circulaţia musonică. Astfel, acţiunea musonilor în zona asiatică
determină puternice contraste climatice, generând un anotimp ploios vara (când
suflă musonul oceanic) şi un anotimp secetos iarna (când suflă musonul
continental).
 Pe continentul asiatic, coastele Indiei, în deosebi cele vestice şi coastele
apusene ale Indochine, se caracterizează prin cantităţi apreciabile, între 100 şi
500 cm anual, ca urmare a acţiunii musonului oceanic din timpul verii. În
regiunea situată la N de Golful Bengal, cantitatea anuală de precipitaţii
depăşeşte 600 cm. Localitatea Cherapundji, situată la S de valea Brahmaputra,
reprezintă punctul unde se înregistrează cantitatea maximă de precipitaţii anuale,
peste 600 cm, valoarea maximă atinsă aici fiind de 1260 cm.
În partea de W a Mării Arabiei, totuşi în timpul musonului de SW,
cantitatea de precipitaţii scade înspre N şi W şi aceasta este în general mai mică
în vecinătatea coastelor Africii şi Arabiei. Căderile de apă sunt la fel de mici în
perioada musonului de SW, în imediata vecinătate a coastelor de E ale insulei
Sri Lanka şi ale Indiei, până la 15oN.
În timpul musonului de NE în regiunea ce cuprinde Marea Arabiei şi
Golful Bengal, sunt puţine căderi de ploi sau chiar lipsesc. Ploile se intensifică
înspre S şi E, în special în decembrie şi ianuarie când au loc ploi considerabile în
partea de S a Golfului Bengal, la S de o linie ce uneşte extremităţile de N ale
insulei Sri Lanka (Ceylon) şi Sumatera.
În strâmtoarea Malacca, în perioadele intermusonice, cad ploi abundente
în N, în timpul lunilor aprilie şi mai şi se retrag spre S în timpul lunii octombrie.
În depresiunea ecuatorială a Oceanului Indian, la S de Ecuator, de prin
noiembrie până în aprilie, atingând poziţia cea mai sudică în februarie, cantitatea
de precipitaţii este apreciabilă, generată d eploi puternice.
În timpul musonului de NW cantitatea de precipitaţii este destul de mare,
ploaia fiind frecventă în special sub formă torenţială. La N şi NW de continentul
australian, între parte de NW a Australiei şi insula Java, precum şi în marea
Timor iar în Marea Arafura într-o măsură mai mică, căderile de ploaie sunt mici
din aprilie până în septembrie, predominând în aceste regiuni vântul de SE.

Vizibilitatea

Vizibilitatea este bună în cele mai multe părţi ale zonei, cu excepţia
cazurilor când aceasta este redusă din cauza ploilor. În părţile de N şi W ale
Mării Arabiei unde vizibilitatea este doar moderată şi uneori, până la 200 Mm de
coasta este slabă, mai ales în timpul musonului de SW, când deşi cerul poate fi
senin, vizibilitatea poate fi redusă. În zona menţionată mai sus, în iulie şi august
vizibilitatea este sub 5 Mm în mai bine de 50% din situaţii datorită ceţii.
În timpul musonului de NE (secetos), vizibilitatea în larg, departe de
efectele ţărmului, este în general bună sau foarte bună în acest anotimp
(noiembrie – martie) fără ceaţă. În părţile de E ale Mării Arabiei vizibilitatea
este adesea redusă din cauza ceţii, în special în ultima parte a anotimpului, în
timp ce în partea de N a Golfului Bengal ea poate fi redusă din cauză ceţurilor
de uscat, împinse spre mare de către vânturile predominante de N.
 În timpul lunilor intermusonice, vizibilitatea în larg este bună cu excepţia
cazurilor când plouă puternic. Lângă ţărmurile din părţile nordice şu estice ale
Mării Arabiei, vizibilitatea este uneori redusă din cauza ceţii, în lunile aprilie şi
mai. În depresiunea ecuatorială a Oceanului Indian vizibilitatea este în general
bună cu excepţia cazurilor când plouă puternic. La N şi NW continentului
australian, între partea de NW a Australiei şi însula Java, precum şi în marea
Timor, iar in Marea Arafura într-o măsură mai mică, vizibilitatea este redusă, dat
fiind faptul ca predomină ceaţa extinsă în special în Marea Timor, înspre
sfârşitul anotimpului (aprilie-
septembrie). În celelalte
regiuni ale zonei acoperite de
vântul regulat de SE,
vizibilitatea este bună, cu
excepţia cazurilor când plouă.
În zona vânturilor uşor
variabile, de la limita de S a
vântului regulat de SE,
vizibilitatea este bună, cu
excepţia cazurilor când plouă.
În zona de acţiune
avânturilor de W, vizibilitatea
variază considerabil. Atâta
reme cât bate vântul dinspre
S vizibilitatea este în general bună, în timp ce vânturile nordice presupun cel mai
adesea o vizibilitate moderată sau slabă. La S de paralela de 40 oS se poate
aştepta o vizibilitate mai mică de 2 Mm timp de 5 zile pe lună, în timpul verii
apărând adesea ceaţa care este asociată de obicei cu vânturile nordice.
În regiunile sudice vizibilitatea este ridicată tot timpul anului (valori între
5-6 şi 7-8) cu o maximă vara şi o minimă iarna. În emisfera sudică, valorile
caracteristice ale nebulozităţii medii anuale sunt 6 şi 7/8. În Oceanul Indian sunt
întâlnite o serie de fenomene mai interesante cum ar fi: furtunile tropicale
(cicloanele) şi grenurile.

Cicloanele tropicale

Cicloanele tropicale sunt formaţiuni depresionare mobile diferenţiate de

depresiunile de la latitudinile medii şi înalte printr-o structură tipica, prin zone
de formare şi prin regiuni de acţiune specifică, precum şi prin perturbări ale
vremii atât de puternice, încât prin efectele lor distrugătoare asupra navelor şi
uscatului, ele sunt incluse în categoria catastrofelor naturale.
Cicloanele din Marea Arabiei

Cicloanele cu originea în partea de est a Mării Arabiei sunt caracterizate

printr-o serie de particularităţi. In primul rând verificarea frecvenţei lor în
decursul unei perioade mai îndelungate conduce la constatarea că sunt ani în
decursul cărora s-au declanşat numai 2 sau 3 cicloane, iar în alţi ani nu s-a
înregistrat nici unul. In medie, un singur ciclon tropical străbate pe an partea de
est a Mării Arabiei, iar unul la doi ani traversează coastele.
În ceea ce priveşte perioadele de maximă frecvenţă, spre deosebire de alte
zone (în care se constată o singură perioadă de maximă frecvenţă în decursul
unui an), în partea de est a Mării Arabiei se poate semnala existenţa a două
perioade de maximă frecvenţă, care sunt însă foarte scurte.
Prima dintre acestea începe cu aproximaţie în ultima săptămână a
lunii mai şi sfârşeşte în a doua săptămână a lunii iunie, deci coincide cu
perioada în care musonul de SW nu a devenit încă stabil.
Cea de-a doua perioadă de frecvenţă maximă începe cu aproximaţie în
ultima săptămână a lunii octombrie şi sfârşeşte la începutul celei de-a treia
săptămâni a lunii noiembrie. Frecvenţa cicloanelor este mai mare în cea de-a
doua perioadă, deoarece depresiunile venind din Golful Bengal traversează
India şi ajung în partea de est a
Mării Arabiei, deasupra căreia
găsesc condiţii care conduc la,
”adâncirea” lor.
Cicloanele din prima
perioadă se deplasează în general
pe direcţia NNW sau NW; multe
dintre ele execută o întoarcere către
NE sau N în jurul latitudinii de
20°N şi ajung uneori să traverseze
coasta.
Între mijlocul lunii iunie şi
mijlocul lunii septembrie s-au
înregistrat cicloane care au trecut
de latitudinea de 20°N (de regulă,
numai unul la 10 ani).
Direcţia cicloanelor din
perioada a doua este în general W
sau NW, dar de îndată ce depăşesc longitudinea de 70°E, ele încep să se
deplaseze către NE, între latitudinile 16°N şi 18°N, traversând coastele între
latitudinile 20°N şi 22°N.
Intre sfârşitul lunii noiembrie şi începutul lunii ianuarie cicloanele se
produc foarte rar, cele care survin fiind, într-un anumit sens, prelungirea
cicloanelor formate în Golful Bengal. Acestea lovesc coastele de vest în
genere la sud de latitudinea de 12°N, traversează peninsula ca simple
depresiuni şi se retransformă în cicloane tropicale deasupra Mării Arabiei,
unde întâlnesc condiţii care favorizează „adâncirea" lor.
Statistic s-a constatat că în lunile ianuarie şi februarie nu s-au înregistrat
cicloane.

Cicloanele din Golful Bengal

Caracteristica acestei regiuni o constituie faptul că depresiunile îşi

manifestă prezenţa în tot cursul anului. Frecvenţa lor mare determină ca în
buletinele meteorologice ale staţiunilor şi ale altor organisme speciale de
prevedere a vremii din regiune să se folosească următoarea terminologie
pentru diferenţierea diferitelor depresiuni care se manifestă în regiuni:
1. Depresiuni tropicale, când vântul asociat nu depăşeşte forţa 7S/B;
2. Furtuni tropicale, când vântul din interiorul sistemului depresionar
atinge forţa 8-9S/B;
3. cicloane, când vântul asociat fenomenului depresionar din regiune are
forţa 1 OS/B sau mai mult.
Depresiunile şi furtunile tropicale sunt mai numeroase în perioada de
acţiune a musonului de SW, care începe să bată în mai şi încetează la
sfârşitul lui septembrie sau în octombrie, decât în perioada musonului de NE
care acţionează în intervalul octombrie-aprilie.
Cicloanele sunt mai numeroase în lunile mai, octombrie şi noiembrie,
deci în perioadele de tranziţie de la musonul de SW la musonul de NE şi invers.
Particularitatea evidenţiată mai sus impune comandanţilor de nave ce
naviga în Golful Bengal să cunoască bine datele şi latitudinile medii la care
musonul de SW începe să bată, precum şi datele în jurul cărora acţiunea lui
încetează pentru a lăsa locul musonului de SE.
Zonele de formare şi traiectoriile cicloanelor din Golful Bengal variază
de la Urnă la lună; astfel, în perioada ianuarie - martie majoritatea
cicloanelor sunt generale de perturbaţiile barice depresionare care iau naştere între
Sri Lanka, Insulele Nicobare şi Insulele Andaman. Cea mai mare parte a lor se
deplasează pe o direcţie cuprinsă între SW şi NW, într-o zonă situată între lat.
8°N şi 12°N, după care majoritatea îşi schimbă direcţia, descriind o curbă către
NE, astfel că în deplasarea lor afectează coastele Arakan şi Martaban. In mai,
zona de formare a lor este situată la nord de 10°N. Ele se deplasează pe o
direcţie situată între NW şi N, deci pot lovi toate coastele nordice ale Golfului
Bengal.
In iunie, cele mai multe pornesc de la N de latitudinea 15°N. Unele
dintre ele se deplasează spre NW, lovind coastele Coromandel cu porturile
Kliulna şi Chalna, Orissa şi Sundarbans, iar altele, spre NE, lovind coastele
Bangladesh, Burma şi Akyab .
 Atât în iulie, cât şi în august, regiunea de origine se află situata la N de
18°N, iar cicloanele se deplasează către W sau NW, spre Orissa şi Sundarbans.
In septembrie, regiunea de origine a cicloanelor se extinde din nou spre
SW. Majoritatea acestora se deplasează spre W sau NW .

Octombrie este o lună în care cicloanele sunt foarte numeroase. Ele se

deplasează iniţial spre NW şi N. O parte dintre acestea descriu o curbă spre NE,
afectând Bangladeshul şi Burma.
Noiembrie este o lună în care întreaga regiune este expusă cicloanelor.
Direcţiile predominante sunt însă SW şi NE .
Decembrie marchează o scădere a numărului cicloanelor. Remarcăm că şi
extremitatea de SW a regiunii este afectată de acestea, atât Sri Lanka, cât şi
sudul Indiei, inclusiv Madrasul.

Cicloanele în Oceanul Indian de Sud.

Majoritatea furtunilor tropicale care bântuie această regiune se formează

între 5oS şi 15oS, îndeosebi în perioada noiembrie – mai.
Cicloanele ating frecvenţa maximă în perioada decembrie martie, luna
cu cele mai numeroase cicloane fiind ianuarie.
Unele dintre cicloanele care bântuie această regiune pătrund dinspre N
sau, după ce au trecut peste Insula Madagascar, pătrund şi în Canalul
Mozambic, dar ele ating foarte rar coastele Mozambicului şi ale Tanzaniei. De
asemenea considerăm util să menţionăm că până în prezent nu s-au semnalat
 cicloane între Zanzibar şi Ras Hafun (lat. 10°26'N şi long. 51°25'E) şi că ele
ajung rareori în vecinătatea Insulelor Seychelles.
Mai frecvent sunt lovite de cicloane pe lângă Insula Madagascar,
Insulele Mauritius, Reunion şi Rodriguez, îndeosebi când furtunile tropicale îşi
modifică traiectoria spre SE.
In ceea ce priveşte traiectoria cicloanelor din această regiune, este de
menţionat că unele dintre ele descriu traiectorii având caracteristicile parabolei,
cu concavitatea orientară spre E. Iniţial, aceste furtuni tropicale se deplasează în
direcţia W sau SW, apoi iau direcţia S, descriu o curbă, după care se deplasează
spre SE.
Totodată, un număr însemnat de cicloane tropicale descriu traiectorii
rectilinii, altele sunt caracterizate de traiectorii cu bucle ciclonale, iar altele, de
traiectorii neregulate.
Frecvenţa extrem de mare a cicloanelor tropicale care bântuie în
această regiune oceanică obligă pe navigatori să urmărească în permanenţă
variaţiile presiunii atmosferice. Orice scădere sensibilă a presiunii
(constatată după efectuarea corecţiilor) poate constitui un indiciu al
apropierii unei furtuni tropicale.
Cicloanele tropicale sunt întâlnite şi în partea de E a Oceanului Indian,
într-o regiune la SW şi la
S de Insulele Jawa şi
Sumatra. Imediat după
formarea lor, ele se
deplasează spre SW, apoi
spre E, pentru a lua în cele
din urmă direcţia SE, pe
care o urmează puţin timp
înainte de a se „sparge".
Cicloanele tropicale care
se manifestă în partea de
est a Oceanului Indian, la
sud-vest sau la sud de Java
şi Sumatra, sunt semnalate îndeosebi în perioada februarie - mai inclusiv, luna
aprilie fiind cea în care ele ating frecvenţă maximă.

Cicloanele tropicale din apele australiene

În timpul iernii australe, această zonă este caracterizată de existenţa a

două puternice centre de înaltă presiune (anticicloni) care se extind de la E la W,
având ca axă centrală latitudinea de 28°S, deasupra continentului australian, şi
latitudinea de 30°S, deasupra oceanului.
În timpul verii australe întregul sistem de anticicloni se deplasează.
Anticiclonul de deasupra oceanului se deplasează spre latitudinea 32°S şi
longitudinea 92°E, în timp ce, cel aflat deasupra continentului australian se
deplasează mult la S de coastele meridionale ale Australiei, fiind caracterizat
printr-o presiune maximă redusă: 1013 mbar. Asemenea deplasări succesive ale
unor uriaşe mase de aer de la iarnă la vară (şi invers) surit consecinţa directă a
modificărilor survenite în bilanţul termic din regiune, care antrenează ample
schimburi de căldură, modificări de sens ale circulaţiei aeriene şi, odată cu
aceasta, şi transferări masive de vapori de apă dintr-o zonă în alta.
Particularităţile regionale ale apelor oceanice din jurul Australiei
determină pe specialişti să identifice trei tipuri de depresiuni care se
manifestă în această regiune:
 depresiunile tropicale, care afectează flancul de nord al sistemelor de
anticicloni şi care, în genere, au o intensitate redusă sau moderată;
 depresiunile tropicale denumite „willy-willies", care generează unele dintre
cele mai violente furtuni tropicale, dar care, de regulă, afectează zone
de întindere reduse;
 depresiunile tropicale sudice, care afectează flancul de sud al centurii semi
permanente anticiclonice.
Cea mai mare parte a depresiunilor tropicale din primele doua categorii se
deplasează de la E spre W, în apropierea coastelor de nord ale Australiei,
după care traiectoriile lor îşi schimbă direcţia spre SW sau S, iar în cele din
urmă, spre SE.
Depresiunile tropicale, care constituie cea de-a treia categorie, se
deplasează în general de la W la E, în partea sudică a sistemului anticiclonic. In
timpul verii, ele pot afecta zone ale oceanului situate chiar la S de
latitudinea 35°S, iar în timpul iernii, traiectoriile lor înaintează până la
aproximativ 25°S.
Se pare că multe dintre furtunile tropicale care bântuie în această zonă
se formează în regiunile cuprinse între latitudinea de 10 0S şi 150S, dar există şi
dovezi că unele dintre ele iau naştere datorită perturbaţiilor barice care se
formează mai la nord de aceste latitudini, de pildă, în jurul latitudinii de 7°S
deasupra apelor arhipelagului Solomon, la extremitatea estică a regiunii.
Dintre cele trei tipuri de depresiuni, un deosebit interes pentru
navigatori prezintă depresiunile tropicale cunoscute sub denumirea de „willy-
willies". Cele mai caracteristice dintre acestea sunt cele care traversează
Mările Arafura şi Timor, deplasându-se spre sud -vest şi care, după ce descriu
curba tipică traiectoriei unor asemenea furtuni, lovesc coastele Australiei,
îndeosebi în regiunea cuprinsă între Golful Exmouth şi meridianul de 120°E.
Când ajung deasupra uscatului, ele trec peste vestul continentului australian ca
simple depresiuni, pentru a se „sparge" apoi în Marea de Sud a Australiei.
Alte willy-willies se propagă de-a lungul coastelor nord-vestice ale
continentului, la o distantă de aproximativ 200 Mm, şi descriu o curbă spre SE
în regiunea Capului Leevin, iar altele, care vin dinspre NE şi care descriu o
traiectorie parabolică, prezintă inflexiunea la S de Insulele Cocos (12°S ; 97°E),
după care se deplasează spre SE.
Cele mai frecvente şi mai violente willy-willies sunt cele care se
formează la NW de coastele Australiei de vest. în centrele acestor furtuni
tropicale presiunea poate scădea
până la aproximativ 960 mbar, iar
vântul asociat sistemului
depresionar atinge viteze cuprinse
între 85 Nd şi 55 Nd, funcţie de
distanţa faţă de ochiul furtunii (de
la 20 la 150 Mm).

Grenurile

Grenurile sunt „lovituri de

vânt„ cu o durată relativ scurtă.
Vântul izbucneşte brusc şi bate
cu viteze cuprinse între 40-60
Nd. În timpul acţiunii lui,
presiunea atmosferică
înregistrează o creştere bruscă de
aproximativ 4 mbar. Temperatura scade până la 10oC, iar umezeala relativă a
aerului înregistrează o creştere sensibilă. Pe de alta parte vântul brusc, rotindu-
se în sens retrograd în emisfera nordică şi în sens direct în emisfera sudică.
Grenurile se deplasează adeseori pe distanţe de peste 500 Mm cu o viteză medie
care atinge frecvent 50 Nd. Astfel, în Oceanul Indian, începând de la sfârşitul
lunii septembrie şi până la începutul lunii noiembrie, când se înregistrează
ultimele manifestări ale musonului de vară, concomitent cu primele manifestări
ale musonului de iarnă, pe coastele de W ale Indiei, între Bombay şi Capul
Comorin, se declanşează puternice grenuri de S sau de E care pe plan local sunt
numite „Elephantas„.
Între Ecuator şi 5oN la E de 60oE, musonul este în general slab. El este
întrerupt de grenuri care vin dinspre W, cel mai cunoscut şi caracteristic fiind
„Sumatras”, întâlnit şi în strâmtoarea Malacca, începând din luna iunie şi până la
mijlocul lunii septembrie.
Musonul de NW este însoţit de o nebulozitate caracteristică prin valori
mari de ploi cu descărcări electrice şi grenuri. Cele mai caracteristice grenuri
sunt cele ce se declanşează în Golful Carpentoria cunoscut sub denumirea
generică „Morwing Glory”, ele atingând frecvenţa maximă în intervalul
septembrie – noiembrie, producându-se în medie la fiecare 2-5 zile.
 În timpul schimbării periodice ale musonilor, atmosfera din N oceanului
este sediul furtunilor. Atunci iau naştere ameninţătoarele taifunuri din mările
Indiei, din Golfurile Bengal şi Persic. Aceste fenomene trebuie bine cunoscute
deoarece efectele lor pot provoca pierderi însemnate, atât pe mare cât şi pe
uscat.

Curenţii oceanici

Mişcarea apelor din acest bazin oceanic, nu urmează regula cunoscută a

circulaţiei inelare decât numai în partea sa sudica, întrucât Oceanul Indian este
situat cu predominanţă în emisfera sudică, iar spaţiul nordic nu numai că este
insuficient pentru desfăşurarea unui circuit oceanic, dar aici mecanismul
mişcării este determinat de regimul periodic al musonilor care imprimă o
anumită mişcare în direcţia şi durata curenţilor.

La S de Ecuator, curentul alizeului împinge apele de la suprafaţa zonei

cuprinsă între 10oS şi 20oS silindu-le să se deplaseze în direcţia E-W pe
parcursul căreia acestea poartă numele de curentul ecuatorial de S, până
întâlnesc insula Madagascar. Aici se despart în două ramuri: una spre coastele
de răsărit ale insulei, numită curentul Madagascarului, iar cealaltă care pătrunde
în strâmtoarea Mozambicului, numită curentul Mozambicului, înaintează apoi
spre S, pe lângă ţărmul african, sub numele de „curentul Agulhas”. În SE Africii
cele două ramuri îşi unesc apele calde, cu cele reci ale curentului vântului de W
care îşi urmează drumul obişnuit spre E. Aproape de ţărmurile Australiei, o
ramură a acestui curent, se arcuieşte spre N sub numele de curentul Australiei de
W, care, alimentat de apele reci, vine să închidă inelul sudic, stabilind legătura
cu apele calde ale curentului alizeic din S.
La N de Ecuator, circulaţia inelară este desfinţată de regimul vânturilor
musonice şi transformată în mişcare liniară, cu două sensuri opuse, în direcţia
NE-SW, alternând după anotimp. Vara când musonul suflă din Oceanul Indian,
spre centrul Asiei pornesc curenţi atât dinspre coasta Africană (curentul
Somaliei) şi cea Asiatică (curentul Ceylonului) cât şi din insulele Sondele Mici
către Golful Bengal. Acestora li se alătură şi unii curenţi împinşi de alizeul de S
care sunt atraşi de puternica zonă
depresionară din interiorul
continentului asiatic.
Iarna când predomină musonul
din NE, mişcarea apelor are o direcţie
inversă: dinspre NE spre SW şi S,
adică dinspre Asia spre Africa şi spre
insulele Indoneziri. În afara acestor
curenţi ai marelui sistem oceanic, ai
Oceanului Indian, de-a lungul şi în
largul coastelor acţionează o serie de
curenţi mai mici, regionali, care sunt
generaţi în bună măsură de sistemul
mare de curenţi pe de o parte, şi pe de
altă parte de condiţiile specifice locale. Circulaţia oceanică generală la nivelul
Oceanului Indian se împarte în: circulaţia Oceanului Indian de N şi circulaţia
Oceanului Indian de S.

Oceanul Indian de N

Curenţii din Oceanul Indian de N îşi schimbă direcţia sub influenţa

musonilor. Aceşti curenţi includ pe cei ai Mării Arabiei şi ai Golfului Bengal,
precum şi curentul somalez între 2oS şi Ras Asir. Singurul curent care nu îşi
schimbă direcţia este contra-curentul ecuatorial care poate fi întâlnit la S de
Ecuator, dar uneori se întinde şi câteva grade la N de acesta. Circulaţia
musonului de SW este stabilită între mai şi septembrie. Octombrie este o lună de
tranziţie. În noiembrie, care este şi ea în oarecare măsură o lună de tranziţie,
circulaţia musonică seamănă mai mult cu cea din cele două luni anterioare.
Circulaţia musonului tipic de NE are loc în timpul lunilor decembrie şi
ianuarie. Următoarea perioadă a musonului de NE, din februarie până în aprilie,
constituie o perioadă de tranziţie extinsă, în care are loc un tip intermediar de
circulaţie. Curenţii sunt aşadar în cele ce urmează pentru toate cele trei perioade:
noiembrie – ianuarie, februarie – aprilie, mai – septembrie.
Noiembrie – ianuarie. În largul Mării Arabiei şi a Golfului Bengal,
curentul are în general o direcţie vestică. Din cauza conformaţiei coastelor,
curentul înconjoară coastele în direcţie inversă ace lor de ceasornic. Dincolo de
Somalia, curentul care are direcţia NE în luna noiembrie, îşi schimbă direcţia
in decembrie iar în ianuarie devine SW. Acest curent cunoscut sub numele de
curentul somaliei se întâlneşte cu curentul de coastă est-african care merge spre
N şi îşi schimbă direcţie spre E formând în acest fel începutul contracurentului
ecuatorial.
Februarie - aprilie. În timpul acestei perioade direcţia principală în largul
Mării Arabiei şi a Golfului Bengal, rămâne vestică deşi adevăraţii curenţi
notaţi aici, sunt oarecum mai variabili decât în perioada noiembrie - ianuarie.
Circulaţia de coastă, atât în Marea Arabiei cât şi în Golful Bengal, este totuşi
inversată într-o direcţie în sensul acelor de ceasornic. Această inversare de
direcţie se încheie în Golful Bengal cam pe la începutul lui februarie. În Marea
Arabiei această schimbare este mai gradată şi nu este terminată în toate zonele
coastei până la sfârşitul lui martie. În februarie, curentul are o direcţie SW
dincolo de coasta Africană la S de 3 oN, dar mai ales la N direcţia devine NE. În
lunile următoare, limita sudică a curentului NE se extinde progresiv către S şi
cam prin aprilie direcţia
este NE dinspre Ecuator
către Ras Asir.
Mai – septembrie.
Circulaţia în sensul acelor
de ceasornic a zonei de
coastă, în Marea Arabiei
şi Golful Bengal persistă
şi se accentuează. Cure2
ntul de coasto est-african
şi curentul somalez
continuă să aibă direcţia
N de-a lungul coastei, de
la Exuator spre Ras Sha
Bhitat. Direcţia
curentului Somaliei se abate către E. În largul Mării Arabiei şi Golful Bengal
există o direcţie generală estică. În acest anotimp apar curenţi foarte puternici, în
special dincolo de coastele ecuatoriale ale Somaliei şi la S de Socotro, unde
aceştia sunt mai puternici decât oriunde în lume. Aici s-au remarcat valori
minime de 3 Nd uneori cu valori extreme de până la 7 Nd.
Curentul Somaliei. Este o extindere a curentului ecuatorial de S, în
timpul verii boreale curgând înspre NE pe o distanţă de aproximativ 1500 Km
de-a lungul ţărmului somalez. La aproximativ 6-10oN acesta se transformă în
curentul musonic care îşi continuă drumul spre E. Curentul NE începe în aprilie,
atunci când musonul se schimbă din NE în SW. În iulie i august valorile maxime
ale curentului de suprafaţă ating 4 Nd local, 7 Nd pe o suprafaţă de aproximativ
150 Mm între 4oS şi 4oN. În septembrie când musonul începe să se schimbe,
curentul de NE este încă puternic lângă ţărm dar slăbeşte în larg. În noiembrie
curentul SW apare la fel de des ca şi curentul NE. În ianuarie şi februarie
curentul curge în general spre SW, dar cu viteze de suprafaţă mai mici de 2 Nd.
În martie, curentul de lângă ţărm curge înspre NE din nou, în timp ce curentul
din larg este NW. Curentul somalez este un curent marginal de W, care dispare
în iarna boreală.
Contracurentul Ecuatorial. Acesta este un curent cu o direcţie estică
stabilă, care poate fi identificat cu uşurinţă în timpul iernii emisferei nordice,
între curentul musonic vestic şi curentul ecuatorial care şi el îşi stabileşte
direcţia vestică. În noiembrie, limita nordică a contracurentului este la
aproximativ 5oN. Această limită se mută spre S în lunile următoare şi atinge
poziţia cea mai sudică în februarie când se situează între 2 şi 3 oS, apoi se
întoarce către N şi prin aprilie ajunge cam la 2oN – 80oE şi 4oN - 80oE. În
anotimpul musonului de SW, contracurentul ecuatorial nu poate fi deosebit din
punct de vedere al direcţiei de curentul general estic al Mării Arabiei şi Golfului
Bengal, dar în regiunea contracurentului, la S de 2oN, media de curent este mai
puternică decât cea în general musonică. Nu se cunoaşte în totalitate însă
contracurentul ecuatorial pe latitudinea estică a oceanului. Între noiembrie şi
ianuarie, cea mai mare parte a acestuia are să urmeze coasta vestică a Sumaterei
şi coasta sudica a insulelor Java, în direcţiile SE şi E. În perioada musonului
SW, o parte din acest curent îşi schimbă direcţia înspre S şi în zonele vestice ale
Sumaterei se transformă în curent ecuatorial. Limita sudică a contracurentului
este la S de Ecuator indiferent de anotimp.

Oceanul Indian de S.

Principala circulaţie de
suprafaţă în Oceanul Indian de S
este invers acelor de ceasornic.
Există un singur curent ecuatorial
variabil în Oceanul Indian, care
corespunde curenţilor sud
ecuatorial ai Atlanticului şi
Pacificului.
 Direcţia spre vest a curentului ecuatorial din Oceanul Indian se menţine la
S de Ecuator, diferind astfel de curenţii sud ecuatoriali ai Atlanticului şi
Pacificului, care se extind în latitudine câteva grade mai la N de Ecuator.
Tendinţa sa nordică este de obicei între 6-10 oS, variind în funcţie de longitudine
şi anotimp. Pe flancul nordic, ramificaţiile vestice ale curentului Ecuatorial
ocupă o larga centură latitudinală cu o limită nordică de aproximativ 6-8 oS şi o
limită sudică de 20oS. O parte a acestui curent este deviată spre SW odata cu
apropierea de Madagascar. După ce trece de extremitatea nordică a
Madagascarului întâlneşte coasta est africana î regiunea Cabo – Delgado. Aici el
se divide, o parte din apă mişcându-se spre N de-a lungul coastei, în timp ce
cealaltă parte curge înspre S în Canalul Mozambic formând un curent de coastă
foarte puternic. De la Cabo-Delgado până la Baia de Laurenco Marguest acest
curent este cunoscut sub numele de curentul Mozambicului. Continuarea sa
formează curentul Agulhas (Acelor). Acesta este complectat cu apele curentului
Ecuatorial care se stabileşte dincolo de extremitatea sudică a Madagascarului.
Direcţia de deplasare a părţii sudice a curentului Ecuatorial devine mai
sudică o data cu apropierea de Madagascar şi lângă coastă devine S-SW.
Direcţia de circulaţie urmează ţărmul devenind W-SW dincolo de Cap Saint-
Marie. Departe de ţărm nu se manifestă o variaţie la fel de mare în direcţie,
aceasta rămânând de sud vestică. La distanţe mai mari de 60 Mm de coastă,
vitezele medii sunt de 1/2 – 3/4 Nd, dar se pot întâlnii valori cu mult mai mari
la câteva mile de coastă, unde viteza medie este de 1-2 Nd şi uneori chiar 3 Nd
sau mai mult. Acest puternic curent este cunoscut sub numele de curentul
Madagascarului.
O parte din apele curentului Agulhas îşi schimbă direcţia înspre SE între
20 – 32oE şi trec în partea de N a oceanului de S. Cealaltă parte a curentuli
Agulhas îşi continuă drumul de-a lungul ţărmului şi trecând pe lângă Cape
Agulhas intră în Oceanul Atlantic de S unde participă la circulaţia curentului
Benguelei.
Curentul Mozambicului formează
adesea un sistem anticiclonic, dar uneori
curge direct în curentul Agulhas.
Variaţia în funcţie de anotimp a
curentului Agulhas, depinde de variaţiile
curentului Ecuatorial de S si curentului
Vânturilor de W. Această variaţie nu are
nici o legătură cu sistemul de vânturi
locale.
Curentul de SW este mult mai puternic în timpul verii decât în timpul
iernii. Partea sudică a principalei circulaţii, este formată din apele reci ale
curentului Vânturilor de W, traversând oceanul cu direcţia E-NE până la 80 oE în
partea estică a oceanului. Curentul Vânturilor de W nu are o limită nordică bine
definită, preponderenţa direcţiei estice scăzând o data cu scăderea latitudinii, la
longitudinile centrale ale oceanului până când acestea ajung în zone de curenţi
variabili în mijlocul oceanului de S.
Zona estică a circulaţiei este formată de curentul vest Australian, un
curent slab nord vestic, dincolo de coastele W ale Australiei. Acesta se
transformă în curentul Ecuatorial la 16-20oS şi 95-105oE.
Cea mai mare parte a curentului Vânturilor de W îşi continuă cursa
dinspre E, la S de Australia şi Tazmania în Ocanul Pacific de S. Dincolo de
coastele de W ale Australiei, la S de Cape Naturaliste, media direcţiei curentului
este de SE indiferent de anotimp. Din aprilie până în septembrie curentul este SE
de-a lungul ţărmului, variind între 28-32oS. Mai la N, curentul de coastă este
nordic. Din octombrie până în aprilie curentul este nordic sau variabil dincolo de
coastele nordice ale Cape Naturaliste.
Contracurentul ecuatorial are o direcţie E tot timpul anului. Este mai de
grabă, în conexiune cu curenţii Oceanului Indian de N decât cu aceia din
Oceanul Indian de S. În zona extrem estică a Oceanului Indian, curenţii din
această zonă a oceanului, incluzând Marea Arafura, sunt mai puţin studiaţi. La E
de insula Christmas, între paralelele de 10 o S şi 14 o S există o preponderenţă
vestică în cea mai mare parte a anului, formând partea cea mai estică a
curentului ecuatorial.

Curenţii oceanici regionali.

În afara circulaţiei oceanice generale, există la nivel regional o bogată

circulaţie determinată de curenţi caracteristici, de o mare variabilitate în viteză
şi direcţie, strâns legată de sistemul marilor vânturi şi de asemenea de condiţiile
specifice locului.

Regiunea coastelor vestice ale

Indiei.

 Curenţii din Marea Arabiei la

N de 0oN. Din ianuarie până în
martie curenţii din Marea Arabiei
sunt foarte variabili, dar cu o
oarecare tendinţă de a avea o
direcţie W şi NW, tendinţă care
este mai evidentă în S unde
valoarea de 25 Mm pe zi sau mai
mult nu sunt ieşite din comun. Curentul musonului de SW predomină în Marea
Arabiei din mai până în septembrie şi se dezvoltă în iulie august. Declinul
curentului musonic indian de SW, care apare în septembrie, este aproape
complet în octombrie când curenţii devin foarte variabili în aproape întreaga
Mare Arabă.
 Curenţii până la 100 Mm de Sri Lanka. Această insulă este un punct de
întâlnire sau de despărţire pentru sistemul de curenţi din Oceanul Indian, Marea
Arabiei şi Golful Bengal. Curenţii din jurul insulei sunt adesea puternici şi pot
avea loc schimbări bruşte de la un curant puternic la altul în intervale scurte de
timp sau spaţiu, în special lângă ţărmul de SE. Se recomandă navigatorilor să
urmărească indicaţiile schimbărilor bruşte ale curenţilor şi sa ia măsuri în
consecinţă. Lângă coastele sudice curenţii puternici şi persistenţi sunt strâns
legaţi de musonii de NE şi SW. Curenţii au o direcţie W sau SW din noiembrie-
martie şi W din iunie-septembrie, fiind înregistraţi curenţi de peste 100 Mm/zi.
Din iulie până în octombrie curenţii sunt adesea SE şi depăşind această coastă
îşi schimbă direcţia devenind invesă acelor de ceasornic pentru a se alătura
curentului general de E.
 Curenţii între 6oN şi 2oS. În această regiune curenţii au o direcţie predominat
E sau W. Atât musonul de NW cât şi contracurentul ecuatorial au o constantă
ridicată dar şi valori ridicate (uneori 100 Mm/zi) atunci când s unt bine
dezvoltate. Dezvoltarea curentului musonic indian de NW are loc în ianuarie şi
februarie. În SW zonei acest curent se apropie de contracurentul ecuatorial, dar
la SE de această zonă apare o regiune de curenţi variabili între cele două
fragmente de curent. În martie acest regim se slăbeşte odată cu devierea de la E
a curentului musonic indian NE. În aprilie se mai menţine doar puţin direcţia
E a curentului, trăsătura dominantă devenind direcţia estică a contracurentului
ecuatorial, la S de 2oN. Acest curent atinge valoarea maximă în luna mai.
 Curenţii în Marea Roşie. Sunt în general slabi, direcţia lor indiferent de
sezon fiind în lungul Mării Roşii, adică pe o direcţie NW-SE, dar există o mare
varietate a curenţilor, care ocazional se deplasează în direcţii diferite uneori
chiar în direcţii opuse. În timpul lunilor mai şi octombrie, luni de tranziţie între
cele două anotimpuri, nu este o direcţie predominantă de deplasare a curenţilor,
exceptând partea de S a Mării Roşii, la o latitudine de aproximativ 14 oN, unde
curenţii au tendinţa de a se deplasa
prin Strâmtoarea Bab el Mandeb.
Curenţii din Marea Roşie circulă
prin Strâmtoarea Bab el Mandeb
ducând la o pierdere importantă a
volumului apelor Mării Roşii, acestă
pierdere fiind complectată şi de
evaporările masive de apă datorate
zonei foarte călduroase şi aride
(aproximativ 2 m/an). De menţionat
este faptul că această pierdere de ape
nu este complectată de nici un râu
care să se verse în Marea Roşie.
Sezonul normal de deplasare al
curenţilor prin strâmtoare înspre
Marea Roşie, pe o direcţie NW, este din octombrie până în mai, viteza de
deplasare a curentului ajungând până la 3 Nd. Sezonul de deplasare a curenţilor
dinspre Marea Roşie prin strâmtoare este numai din iulie până în august, iar în
timpul lunii septembrie curenţii sunt slabi şi au direcţii variabile.
 Regiunea Oceanului Sudic. Curenţii care curg către S de Capul Bunei
Speranţe de la Oceanul Atlantic de S de-a curmezişul Oceanului Indian de S, fac
parte din curentul vânturilor de W care au direcţie în general cătra E în jurul
globului. Acesta este produs de către vânturile predominante de W de la Roaring
Fortrse şi limita sa sudică se află la aparoximativ 66oS. Curentul vânturilor de
W sau Oceanul Sudic nu este un curent bine definit sau constant, ci este o
regiune de curenţi variabili cu o anumită predominanţă a orientării, având o
componentă estică. Variabilitatea este mai mare către E de 80oE decât în
jumătatea vestică a Oceanului Indian. Cursul estic cel mai constant este cuprins
între 38-42oS şi 20-60oE, în august – aprilie, şi 40-42 oS şi 20-60oE din mai până
în iulie. În această regiune vitezele curenţilor sunt de aproximativ 1-2 Nd,
vitezele ce depăşesc 2 Nd sunt foarte rare. Direcţia medie care rezultă este către
E între 20-40oE, NE între 40-80oE şi între E şi SE la E de 80oE. În general
curenţii oceanici locali, depind în mare măsură de circulaţia oceanică generală,
dar şi de condiţiile specifice zonei în care acţionează.

Regiunea Golfului
Bengal.

Schimbarea sezonieră a
presiunii atmosferice
deasupra continentului
asiatic, dă naştere unor
vântui musonice SW şi
NE. Efectul direct al
acestor vânturi este
generarea unor curenţi
sezonieri cu direcţii
opuse în apele de suprafaţă ale Golfului Bengal. Musonul de SW tinde astfel să
producă un curent estic în largul golfului, împreună cu un curent N şi NE de-a
lungul ţărmului E al Indiei. Musonul de NE tinde să producă un curent vestic în
largul Golfului Bengal, şi un curent de-a lungul ţărmului E al Indiei. Circulaţia
generală a curenţilor în Golful Bengal este diferită într-o măsură mai mică sau
mai mare, de la o lună la alta.
 În luna decembrie musonul de NE se stabileşte peste întregul golf dar este
mai salb şi mai variabil la S de 10oN. Diferenţa de temperatură a apei mării, între
Capul Golfului şi partea sudică, este de 5-6oC, dar curentul provocat de această
diferenţă este mai slab decât curentul vestic provocat direct de vânt, aşa încât
acesta din urmă predomină. În partea de S a golfului are o direcţie N şi NW.
 În luna ianuarie forţa şi constanta musonului de NW începe să scadă în
Capul Golfului şi apar aici vânturi de SW. Diferenţa temperaturii apei între Cap
şi zona de S atinge valoarea maximă de 6-7 oC. Curentul de gradient format
depăşeşte curentul produs de vânt, formând o circulaţie în sensul acelor de
ceasornic cu centru în jurul latitudinii de 19 oN. Forţa vântului musonic de NE la
S de 10oN este mai mare decât în decembrie, iar curentul vestic produs direct de
vânt are o direcţie sudică în întregul golf la S de 16oN.
 În luna februarie, zona vânturilor slabe de NW şi a vânturilor puternice se
extinde către S şi W la N de 15 oN. Diferenţa temperaturii apei între Cap şi partea
sudică este de 5-6oC. Circulaţia curentului de gradient în sensul acelor de
ceasornic sporită de către vânturile de SW, are centrul la 16 oN şi se întinde pe
întreg golful, vastul curent vestic de la S de centru, fiind direct influenţat de
către musonul de NE.
 În luna martie curenţii sunt în linii mari aceeaşi ca în februarie, numai că
centrul circulaţiei în sensul acelor de ceasornic este mai spre W şi mai spre S
în jurul a 15oN. Diferenţa de temperatură a apei este de numai 2-3oC, aşa încât
circulaţie în sensul acelor de ceasornic este influenţată în primul rând de către
vânturile de SW care predomină acum la N de 15 oN şi la W de 90oE. La S de
15oN musonul de NE ajută încă curentul de W, dar vântul este mai slab decât în
februarie.
 În luna aprilie musonul este în tranziţie în partea sudică a golfului, şi
vânturile de SW încep să predomine. Nu mai exisă nici o diferenţă între
temperatura ape între Capul Golfului şi partea S. Circulaţia în sensul acelor de
ceasornic cu centrul la 13-14oN persistă peste cea mai mare parte a golfului, la
W de insulele Andaman.
 În lunile mai şi iunie
musonul de SW se stabileşte
peste întregul golf, cu o direcţie
general E a curentului. La NE
de Sri Lanka mai persistă calme
ale circulaţiei în sensul acelor
de ceasornic; musonul sporeşte
în iunie.
 În luna iulie musonul de
SW continuă să sporească şi
acumularea de apă în partea de
NE a golfului începe să aibă efect, depăşind circulaţia musonului în Capul
Golfului, şi formează aici o circulaţie mică în sensul acelor de ceasornic.
 În luna august musonul de SW îşi menţine forţa, iar sporirea acumulării apei
provoacă o circulaţie în sensul invers acelor de ceasornic, mai întinsă, acoperind
astfel întregul golf la N de 15oN rămânând totuşi cu centrul lângă Capul
Golfului.
 În luna septembrie musonul de SW scade şi circulaţia în sensul invers acelor
de ceasornic, produsă de către revenirea apei acumulate, acoperă cea mai pare
parte a golfului la W de insulele Andaman, având centrul la fel ca în luna august.
 În luna octombrie musonul este în perioada de tranziţie, cu musonul de SW
predominant încă într-o oarecare măsură, la S de 15 oN şi musonul de NE
continuă să predomine la N de această paralelă. Circulaţia în sensul invers acelor
de ceasornic din lunile anterioare se divide în două circulaţii de acest fel. Cea de
N este influenţată de către vântul de NE, iar cea de S de către vântul de SW.
 În luna noiembrie musonul de NE se întinde pe porţiunea de golf de la N de
10oN. Componenta nordică a celor două circulaţii în sens invers acelor de
ceasornic din octombrie dispare. Componenta sudică se menţine şi are centrul
la 10oN în partea de W a Golfului. Îm largul golfului, 10-16oN, 84-92oE nici un
curent nu atinge 2 Nd, valoarea maximă este de 1,5 Nd. În partea de S a golfului
la S de 10oN, doar o parte din curenţi depăşesc 2 Nd, şi apar în perioada mai
octombrie; foarte rar depăşesc 3 Nd. Regiunea din E insulei Sri Lanka, la S de
8oN şi regiunea de S are curenţi puternici. Lângă coastele W şi SE curenţii cei
mai puternici apar din august până în decembrie, dar în deosebi în octombrie,
noiembrie şi decembrie.

Regiunea Strâmtorii Malacca şi coastelor de W ale Sumatrei.

Majoritatea curenţilor din această regiune sunt provocaţi de vânt şi prin

urmare, în acele regiuni afectate de musoni, curentul îşi schimbă direcţia în
funcţie de anotimp. Spre W de insulele Sumatra principalii curenţi din prima
parte a anului sunt cei vestici, împinşi înspre N de către musonul de NE. La E de
Malaiezia de W şi de Sumatra, apare în această perioadă un curent sudic care se
schimbă în timpul musonului de SW. Curenţii asociaţi cu musonul de NE, sunt
în general mai puternici şi mai constanţi în februarie decât în celelalte luni ale
acestui anotimp.
Strâmtoarea Malacca este relativ strâmtă, cea mai mare parte având
adâncimi mai mici de 73 m şi prin urmare, principala deplasare a apelor este
provocată de influenţa mareei. Totuşi, în timpul anului, apare în strâmtoare un
curent numit NW. În timpul musonului de NE, o parte a curentului S din S
Chinei, ocoleşte extrema S a peninsulei Malacca şi se stabileşte pe direcţia NW
prin Strâmtoarea Malacca. În perioada musonului de SW, oi parte din curentul
care curge prin strâmtoarea Karimata în Marea Chinei de S, se ramifică spre NW
în Strâmtoarea Malacca. Acest curent de NW este perezent şi în lunile de
tranziţie, aprilie şi octombrie, cu toate că este mai slab şi mai puţin constant.
Odată cu avansarea musonului de NE, apare în lunile de iarnă o circulaţie
incersă acelor de ceasornic în părţile nordice ale strâmtorii la N de 3 oN. Această
circulaţie este mai slabă în timpul tranziţiei de aprilie, şi odata cu stabilirea
musonului de SW rezultă o circulaţie în sens orar, în aceeaşi regiune cu efect
maxim în iunie. Media vitezei curentului este mai mică de 1 Nd şi foarte puţin
peste 2 Nd.

Regiunea coastelor de N, NW şi W ale Australiei.

Curenţii acestei regiuni manifestă în acţiunea lor a variabilitate

considerabilă, în special datorită condiţiilor variabile de vânt care predomină în
cea mai mare parte a regiunii, aproape tot timpul anului. În ciuda gradului înalt
de variabilitate, direcţia predominantă a curenţilor poate fi privită ca o parte a
modelului general de circulaţie a
curenţilor, în sensul invers acelor
de ceasornic, din Oceanul Indian
de S. Astfel la W de Australia, la
S de 32oS, direcţiile predominante
sunt în general estice la N ele
devin nord şi în final, NW –W la
N de 20oS. Dincolo de coastele de
W şi NW ale Australiei, curentul
îşi schimbă sensul în funcţie de
schimbările musonice din această
zonă.
 Curenţii de la W de 100oE. Datorită apropierii de centura de înaltă presiune
subtropicală, vânturile şi curenţii din această regiune sunt de obicei slabe şi
variabile. În toate părţile acestei zone (la W de 110 oE), media curentului este
mică 1 Nd, iar în unele părţi şi mai mică de 1/2 Nd. Doar în unele locuri apar
curenţi individuali care depăşesc 2 Nd şi aceasta arareori.
 Curenţii de la E de 120oE şi de la S de 20oS. La distanţe mai mari de 60 Mm
de coastă, direcţia predominantă a curenţilor este NE-E în timpul iernii (august)
şi N în timpul verii (februarie). Lângă ţărm, deşi nu există vreun contracurent
continuu, curentul în sensul acelor de ceasornic se ramifică dinspre NE înspre E
sau înspre S de-a lungul coastei. Valoarea medie a curentului în toată această
regiune de la E de 110oE este mai mică de 1/2 Nd, dar cea a curentului de
coastă ce merge spre S este de până la 1 Nd, între 30-32 oS în timpul verii
sudice. La S de 30oS apare o componentă de ţărm cu direcţii între NE şi SE şi
viteze de 1-2 Nd uneori mai mari de 2 Nd.
 Curenţii de lângă ţărmul de N al Australiei, de la W de Capul York. Curenţii
acestei regiuni sunt şi ei foarte variabili, fiind afectaţi într-o măsură
considerabilă de schimbul sistemului musonic, astfel încât direcţia predominantă
se schimbă odata cu musonul. În timpul perioadei musonului de SE (aprilie –
noiembrie), direcţia predominanţă a curentului de W prin strâmtoarea Torres W-
SW prin Mările Arafura şi Timor, apoi W odata cu începerea curentului
ecuatorial de S. În anotimpul musonului de SW (decembrie – martie), direcţia
predominantă se schimbă în această zonă, ea devenind NE sau E-NE în Mările
Timor şi Arafura şi E în strâmtoarea York. Unele ramificaţii ale acestui curent
estic ajung în Golful Bonaparte şi Golful Carpentaria. O altă ramificaţie urmează
linia ţărmului, între Capul Levique şi Portul Hedland, pentru a deveni SW în
regiunea Eighty Miles Beach. În timpul anului valoarea medie a vitezei este
mai mică de 1 Nd dar în anumite ocazii apar şi valor de 2-3 Nd

Curenţii de maree.

Mareea reprezintă variaţia nivelului apei mării, produsă de forţa de

atracţie diferenţială pe care o exercită Soarele şi Luna asupra Pământului.
Datorită faptului că distanţa dintre Lună şi Pământ este mai mică decât cea
dintre Soare şi Pământ, componenta lunara a mareei este mai puternică. Raportul
dintre forţa de atracţie a componentei lunare şi a celei solare este egal cu 2,73/1.
Coastele crestate sunt în general un impediment în calea mişcării apelor,
astfel încât curenţii de maree sunt slabi în apropierea lor. Curenţii de maree mai
puternici se găsesc acolo unde canalele de recife sunt mai închise şi acolo unde
golfurile sunt mai adânci. Curenţii de maree puternici se mai pot găsi la trecerea
prin recifele ce înconjoară insulele Oceanului Indian. În apropierea coastei,
acolo unde secţiunea de scurgere a masei de apă se restrânge, viteza curenţilor
de maree creşte considerabil în comparaţie cu cea din largul mării. Astfel, în
timp ce în larg viteza curenţilor de maree atinge valori de 2-3 Nd, în zona
costieră s-au înregistrat viteze de până la 12 Nd.
Mareea din Oceanul
Indian nu întră în Marea Roşie.
Aici este întâlnită o maree
locală de tipul semidiurnă,
oscilaţie ce se caracterizează
printr-un flux la capătul de E al
Mării Roşii, iar la capătul de N
(insula Shakor) un reflux şi
invers. Nivelul mareei la insula
Shakor este de 2 picioare (0,6
m) la capătul de S al mării, la
Massaua şi Golful Kamaran nivelul mareeei este de 3 picioare (0.9 m). Mareea
descreşte de la capetele de N şi de S spre centrul mării lângă Suakin şi Jidda. De
asemenea aste întâlnită şi mica maree diurnă, dar care nu oscilează în acelaşi
mod cu cea semidiurnă, care este lipsită de importanţă. Această maree diurnă, la
centrul mării, are cel mai mic nivel. Oscilaţiile Mării Roşii intră în Golful Suez
şi Aqaba şi produc maree. În Golful Suez mareea înaltă apare simultan pe
suprafaţa din N lui Ras Ghrid şi are loc la 6,5 picioare (2 m). În Golful Aqaba
fluxul este aproape simultan pe întreg golful şi are loc la aproximativ o oră şi
jumătate după cel de lângă insula Shokor, având nivelul de 2-4 picioare (0,6-1,2
m).
 În Golful Aden marea este în general diurnă cu flux maxim de 9 picioare
(2,7 m) la Aden şi 10 picioare (3 m) la Djobouti. La E de Golful Kuria Muria
începe să s apară maree semidiurnă, totuşi mareea diurnă rămâne cea mai mare,
cu variaţii de 10 picioare (3 m). În Golful Suez curenţii de maree au direcţia N
în timpul mareei înalte de la Suez şi direcţia S în timp ce mareea este joasă la
Suez. Ambii curenţi au direcţia corectă pe canalul de mijloc, la o viteză de 1 ½
Nd la sizigii şi ½ Nd la cuadratură.
Curenţii de maree în Golful Aden sunt neregulaţi, slabi. Pe latura de N, la
E de Masqat, curentul de maree are direcţia SE în timpul mareei înalte şi de NE
la Ras-al-Hadd în timpul mareei înalte.
În Golful Persic inegalitatea zilnică a curenţilor de maree este
considerabilă. Din cei doi curenţi îndreptaţi într-o direcţie anumită pe timpul a
24 ore, unul este mai puternic decât celălalt. Acest fenomen este mult mai
puternic când luna are o declinaţie mare la N sau la S şi este mai puţin distinct
când luna este la ecuator. În general inegalitatea zilnică este cea mai mare pe
bancul Great
Rearl spre E de
peninsula Al-
Quator şi se
diminuează spre
N şi spre Golful
Oman.
În largul
părţii de S a
ţărmului de SW a
Golfului Oman,
curenţii de maree
sunt aproape
imperceptibili. În
partea de N a
Golfului Oman
direcţia generală
a curentului de maree este N-NW şi S-SE. Viteza curentului de N-NW atinge
1/2-2 Nd şi este puternic pe ţărmul de W în timp ce se apropie de Ras Musadam.
Curentul de S-SE atinge valori ale vitezei de 1-1.1/2 Nd.
În partea centrala a Golfului Persic direcţia generală a curentului de
maree este de NW către capul golfului în timpul mareei înalte şi o pronunţată
direcţie în sens invers în timpul mareei joase. Spre N de Ras-al-Kur curenţii de
maree încep să fie foarte puternici şi ating cea mai mare viteză, aproximativ 4
Nd, probabil mai mare la sizigii. Pe ţărmul de E de la întoarcecea în golf viteza
curenţilor de maree este mai mică şi este cuprinşă între 2-3 Nd la larg de Gerow.
Lângă coastele etice ale Indiei curenţii de maree sunt în general slabi şi
apar de-a lungul ţărmului. Forţa curentului creşte lângă gurile fluviului Gange.
Curenţii de maree sunt foarte puternici si de-a lungul ţărmului Burmei şi în
râurile mai largi. Curenţii puternici apar şi în insulele Mergui.
În general curenţii de maree de pe latura vestică a Golfului Bengal au o
direcţie nordică în timpul fluxului şi sudică în timpul refluxului, chiar dacă mai
pot apare variaţii locale.

Zone cu gheţuri.

Gheţarii formaţi în zona Antarctică pot intra în partea sudică a Oceanului

Indian de S pe o direcţie NE, sub influenţa vântului de W şi a Curentului
Ecuatorial Sudic, acesta din urma având o direcţie E sau NE. Gheţarii se pot
întâlnii până la latitudini de 35 o S în tot timpul anului, dar în principal din iulie
până în noiembrie.
Gheţarii care se întâlnesc în Oceanul Indian de S constau în porţiuni de
gheaţă care s-au rupt din masivele blocuri de gheaţă aflate pe ţărmul
continentului Antarctic. Aceşti gheţari pot atinge dimensiuni foarte mari.
Limita principală a gheţarilor, ajunge până la 20oE şi 70oE, în noiembrie şi
decembrie, când se ating latitudini de 44 oS pe meridianul Capului Agulhas până
la 48oS şi 70oE.
În lunile februarie şi martie gheţarii se întâlnesc la E de meridianul de
70 E când ajung la latitudini de 48-50oS, întinzându-se până la meridianul de
o

120oE şi de acolo la aproximativ 55oS pe meridianul Tasmaniei.

În mai şi iunie, limita principală a gheţarilor este undeva la S de paralela
de 50 S şi între meridianele de 120oE şi longitudinea Tasmaniei, la S de 55oS. Cu
o

referire la limitele extreme ale gheţarilor, sezonul apariţiei lor variază

considerabil de la o latitudine la alta şi în plus, şi alţi factori, alţii decât cei
climatici, pot contribui la apariţia anomaliilor. Pentru o siguranţă deplină este
bine de luat în considerare aceste zone de apariţie a gheţarilor în toate perioadele
anului. Datorită cutremurelor, de exemplu, pot apărea fenomene excesive de
formare a gheţarilor tabulari.
Limita externă a gheţarilor se întinde începând cu latitudinea de 35 oS în
apropierea Capului Agulhas, apoi scade gradual ajungând la latitudinea de 38 oS,
în preajma meridianului de 100oE, şi avansează din nou la 35oS, între
meridianele de 100oE şi 110oE, după care se trece la o latitudine de aproximativ
44oS, în apropierea meridianului de 130oE, până la latitudinea de 46oS la
meridianul de 150oE.

Condiţii economice în Oceanul Indian

Transportul maritim internaţional
 Prin oceanul Indian trec principalele căi şi rute de navigaţie care unesc
Orientul Mijlociu, Africa şi Asia de Est cu Europa şi cele două continente
America de N şi S.
Transportul în oceanul Indian este caracterizat de un puternic trafic de
petrol şi produse petroliere, provenite din câmpurile petroliere ale golfului
Persic şi Indoneziei.
Pescuitul în oceanul Indian are o importanţă deosebită pentru ţările
riverane oceanului, atât din punct de vedere al consumului cât şi din punct de
vedere al exportului. Flotele de pescuit ale Rusiei, Japoniei, Coreei de Sud şi
Taiwan-ului exploatează de asemenea resursele oceanului Indian, în special
pentru ton.

Rezerve uriaşe de hidrocarburi sunt exploatate de către platformele de

foraj marin din zonele Arabiei Saudite, Iran, India şi vestul Australiei. Un
procent de 40% din producţia de petrol, obţinut prin foraj, a lumii provine din
oceanul Indian.
Transportul maritim internaţional a crescut rapid în ultimii ani, nu numai
datorită traficului petrolier (care a crescut în mod spectaculos) dar şi traficului
cu mărfuri uscate, astfel încât volumul acestor mărfuri transportate pe cale
maritimă a crescut de aproape 5 ori în ultimii 40 de ani.
Asigurarea acestui volum sporit de mărfuri vehiculate pe calea apei s-a
realizat cu nave din ce în ce mai mari şi mai specializate astfel încât porturile
sunt supuse unei puternice presiuni pentru adaptarea lor la noile cerinţe de
performanţă dictate de utilizarea navelor de ultimă generaţie. Ele trebuie să
poată asigura eficacitatea operaţiunilor şi utilizarea noilor tehnologii de
manipulare a mărfurilor şi să mărească viteza acestui proces.
Comerţul internaţional cu cereale a atins în anul 2000 cifra de 225 de
milioane de tone, ceea ce reprezintă o creştere de 2,3% faţa de anul anterior.
Exporturile înregistrate în Statele Unite, cea mai mare exportatoare de cereale,
au atins 86 de milioane de tone, în
timp ce exporturile din Australia
s-au menţinut la cifra 20,8
milioane de tone. În Orientul
Mijlociu şi Africa de Nord s-au
înregistrat creşteri mai importante
in momentul în care importurile
au înlocuit recoltele slabe afectate
de secetă. Estimările privind
rezervele de grâu din întreaga
lume în perioada 2000-2001
indică o creştere de 11-115
milioane tone, în timp ce
cantitatea rezervelor de cereale
nedecorticate se estimează ca va
rămâne neschimbată, adică de 141
milioane de tone.
În anul 2000 transportul de
bauxită şi alumină, principalele elemente ale industriei de aluminiu, a totalizat
55 milioane de tone. În timp ce transportul de bauxită a scăzut cu 3,5 %
ajungând la 31,4 milioane de tone, transportul de alumină a sporit cu 3,6 %
atingând cifra de 23,6 milioane de tone. Aceste schimbări au confirmat tendinţa
producătorilor de a rafina bauxita şi de a exporta în schimb alumina. Exportul de
bauxită din Africa, reprezentând aproape jumătate din totalul exportului
mondial, s-a redus în timp ce exportul de alumină din Australia, care reprezintă
o jumătate din totalul exportului mondial, a crescut. Producţia obiectelor de
bază din aluminiu a crescut cu 2,4 %, totalizând 21,9 milioane de tone pe durata
aceluiaşi an.
Creşterea producţiei de aluminiu a atins o cota maximă in 4 regiuni:
 Orientul Îndepărtat a înregistrat o creştere de 10 %
 Africa de Sud 9 %
 America de Nord producţia a stagnat
 Europa Occidentală producţia a stagnat.
Exportul minereurilor de fosfat a continuat sa scadă. După scăderea de
3,6% înregistrată in 1999 când cifra exporturilor mondiale a atins valoarea de
30,1 milioane tone, s-a constatat o continuare a aceleiaşi tendinţe, cifra
exporturilor scăzând cu 12% si ajungând la valoarea de 26,5 milioane tone.
 Importurile efectuate de ţările din Asia au scăzut cu 10,9%, atingând
cifra de 5,7 milioane de tone. In viitorul apropiat se prevede continuarea
reducerii importurilor cu 4%. Produsele comercializate în cantităţi mai mici,
constând dintr-o gama variată de mărfuri, au sporit cu aproape 3%, atingând
cifra de 0,7 miliarde de tone.
Comercializarea produselor agricole ca zahărul, orezul, alimentele din
soia si seminţele din care se extrage uleiul a scăzut cu 2% ajungând la 130
milioane de tone. Cifra îngrăşămintelor a crescut cu 3% ajungând la 66
milioane de tone. Valoarea produselor forestiere a crescut cu 2% ajungând la
161 milioane de tone. Comerţul cu produse din oţel a înregistrat o creştere
accentuată de 7,5% ajungând la cifra de 187 milioane de tone. Comerţul cu
alte mărfuri industriale cum ar fi, de exemplu, cimentul, cărbunele, cocsul,
fierul vechi, fonta brută, minereurile şi sărurile au crescut cu 5% ajungând la 161
milioane de tone. Se estimează ca volumul transporturilor produselor
comercializate în cantităţi mai mici va fi similar cu cel al unor mărfuri, cum ar
fi, zahărul, care a înregistrat o creştere semnificativă, în timp ce altele, ca de
exemplu, produsele din oţel au scăzut uşor.
Cantitatea de 1,75 miliarde de tone de mărfuri în vrac, 'ro-ro' si
containerizată a crescut cu mai puţin de un procent în timpul anului. Serviciile
de transport de mărfuri în vrac au
continuat să sprijine traficul
comercial principal de mărfuri
containerizate. Totuşi, numărul
acestor servicii a scăzut o data cu
creşterea traficului de mărfuri
containerizate. Se estimează ca
totalul traficului containerizat s-a
ridicat la 50 milioane de TEU.
Transporturile de mărfuri
containerizate diferă de cele de
carier prin faptul ca cele dintâi
utilizează tot mai des metoda
transbordărilor pentru ajungerea la
destinaţie, suplimentând astfel
transportul direct efectuat de
navele mai mari.
Rutele nord-sud de
transport al mărfurilor containerizate leagă rutele de alte regiuni în anumite
centre importante de transbordare. Astfel Singapore, Hong Kong şi China au
constituit centre de transbordare a mărfurilor destinate ţărilor din Orientul
îndepărtat şi China. Colombo, Dubai, Aden si Salalah au fost utilizate ca
centre de transbordare pentru ţările din Aia de Sud şi pentru cele aflate pe coasta
de răsărit a Africii.
 In anul 2000 contribuţia ţărilor in curs de dezvoltare la volumul
total al tranzacţiilor comerciale navale a fost de 50% pentru exporturi şi de
30,2% pentru importuri.
Structura comerţului reflectă contrastul puternic faţă de ţările cu o
economie de piaţă dezvoltată. Contribuţia ţărilor în curs de dezvoltare la
volumul total al exporturilor de petrol brut (ţiţei) şi produse petroliere a
reptrezentat 89,1% şi respectiv 70,2% în ceea ce priveşte importurile,
contribuţia acestor ţări s-a ridicat la 25,7% pentru petrol brut şi la 44,4% pentru
produse petroliere. în sectorul transportului uscat de mărfuri în vrac exporturile
realizate de ţările în curs de dezvoltare au atins 30,3% din volumul total al
exporturilor mondiale, iar importurile 30,2% din volumul total al importurilor.
In ceea ce priveşte transportul naval s-au înregistrat diferenţe între
grupele de ţări în curs de dezvoltare. Ţările în curs de dezvoltare din Asia au
avut cea mai mare contribuţie la export si import realizând 31,3% si respectiv
20,6 % din volumul mondial al exporturilor şi importurilor. Contribuţia ţărilor
africane se ridică la 6,3 % din exporturile mondiale şi la 2,8 % din importurile
mondiale.
In ceea ce priveşte transportul naval de mărfuri specifice s-a manifestat
aceeaşi tendinţă. Contribuţia ţărilor în curs de dezvoltare din Asia la exportul de
petrol brut a fost de 57,3 % iar la exportul de produse petroliere de 45,3 %.
Aceste cifre reflectă rolul tarilor producătoare de petrol din Orientul Mijlociu si
activitatea rafinăriilor din Orientul îndepărtat. Ţările în curs de dezvoltare din
Africa au avut contribuţii similare la exportul petrolului brut (ţiţeiului), adică de
15,6 %.
La exportul produselor petroliere, totuşi, s-au înregistrat diferenţe în
ceea ce priveşte cota de participare a acestor grupe de ţări: 7,2% ţările în curs
de dezvoltare din Africa şi 17,2% cele din America. In privinţa exporturilor de
mărfuri în vrac, ţările în curs de dezvoltare din Asia au avut cotă de
participare cea mai însemnată înregistrând 18,1%, urmate de ţările în curs de
dezvoltare din continentele americane cu 9,5% si cele din Africa cu 2,2%.
În privinţa ţiţeiului contribuţia ţărilor în curs de dezvoltare din Asia la
volumul total mondial al importurilor a fost de 18,8%. Ţările în curs de
dezvoltare din Africa au înregistrat o cota de participaţie de 0,9%. Cota-parte a
ţărilor în curs de dezvoltare din Asia şi Africa la importul de produse petroliere
a fost de 27,3%, si 3,4%.