DESCRIEREA BAZINULUI OCEANULUI INDIAN.

PROPRIETATI GEOGRAFICE SI
HIDROMETEOROLOGICE

Descrierea bazinului Oceanului Indian.

Proprietăţi geografice şi
hidrometeorologice
Oceanul Indian este al treilea ocean ca suprafaţă al Terrei, măsurând 74.917.000 km².
Adâncirea sa medie este de 3.097 m, adâncimea maxima 7.457m în fosa Jawa, iar volumul apelor
291.945.000 km³. Oceanul Indian se întinde mai mult în emisfera sudică, peste 80% din
suprafaţa sa find la sud de Ecuator, întrucât spre sud apele sale depăşesc limita paralelei de 70º S,
în timp ce spre nord abia ajung până pe paralela de 30º N, în Golful Persic.
Oceanul Indian este delimitat la est de coastele apusene ale Peninsulei Malacca, ale
insulelor Sumatra, Jawa, Sumba şi Timor, precum şi ale Australiei şi de linia convenţională ce
uneşte extremitatea sudică a Peninsulei Wilson, din Sudul Australiei, cu Antarctida, de-a lungul
meridianului de 147º longitudine estică. Spre sud este delimitat de coastele Antarctidei între
meridianele de 147º E şi 20º E. Limita vestică o formează linia convenţională ce uneşte
Antarctida cu Capul Acelor, de-a lungul meridianului de 20º E , precum şi coastele răsăritene ale
continentului African, în timp ce spre nord, Oceanul Indian este mărginit de ţărmurile Asiei, între
Canalul Suez şi coastele vestice ale statului Myanmar.

Oceanul Indian
Apele Oceanului Indian comunică spre est cu cele ale Pacificului prin strâmtoarile
Malacca, Sunda şi alte strâmtori dintre insulele apusene ale Arhipelagului Indonezian, prin
Strâmtoarea Bass dintre Australia şi Insula Tasmania, precum şi prin larga deschidere dintre
Tasmania si Antarctida. Comunicarea cu apele Atlanticului se realizează printr-o deschidere şi
mai mare de-a lungul meridianului de 20º E între Africa si Antarctida, ca şi prin Canalul Suez
care face legătura dintre Marea Rosie, care aparţine Oceanului Indian, cu Marea Mediterana, ce
aparţine Atlanticului.
 DESCRIEREA BAZINULUI OCEANULUI INDIAN. PROPRIETATI GEOGRAFICE SI
HIDROMETEOROLOGICE

Principalele căi de acces în oceanul Indian sunt 4 la număr după cum urmează: Canalul
Suez ( Egipt), strâmtoarea Bab el Mandeb ( Djibouti – Yemen), strâmtoarea Hormuz (Iran –
Oman) şi strâmtoarea Malacca (Indonezia – Malaezia).
Bazinele maritime ce apartin Oceanului Indian sunt: Marea Arabiei, Marea Andaman,
Marea Roşie, Golful Aden, Golful Bengal,Golfurile Persic si Oman.
Poziţia geografică a bazinului Oceanului Indian influenţeaza decisiv regimul termic al
apelor sale din stratul de suprafată. Astfel, circa jumătate din suprafaţa sa, şi anume, apele situate
la Nord de paralele de 40º latitudine sudică, înregistrează temperaturi medii de peste 20º , iar în
sezonul cald al anului, în bazinele nordice apa oceanului atinge la suprafaţă valori termice de
peste 30º. În baza Golfului Persic s-a înregistrat cea mai ridicată temperatură medie a apelor din
Oceanul Planetar (35,6ºC pentru luna august). Regimul termic din jumătatea nordică a Oceanului
Indian se răsfrânge şi asupra salinităţii apelor sale, care in câteva zone atinge cele mai mari valori
din întregul Oceanul Planetar. Astfel, Marea Roşie are salinitatea medie de 40‰ care se explică
prin temperatura medie anuală cea mai ridicată 32º C, iar Golful Persic are o salinitate medie de
35-40 ‰, mai coborâtă în partea de nord, unde se varsă Tigrul si Eufratul şi mai ridicata în partea
sudică.
Longitudinal, Oceanul Indian se întinde pe o distanţă de 12 000 km între Capul Acelor şi
Capul Wilson, iar pe latitudine, distanţa ce separă coastele nordice ale Antarcticii de cele ale
Mării Arabiei măsoară 11 000km
Marea Roşie, situată între Peninsula Arabia şi coastele nord-estice ale continentului
African, are suprafaţa de 450 000km², adâncimea medie 491m, adâncimea maxima 2 635m, iar
volumul apelor 251 000km³. Comunică spre sud, prin Strâmtoarea Bab-el-Mandeb cu Golful
Aden, iar spre nord, prin Canalul Suez, cu Marea Mediterană. Datorită pragului submarin de la
Bab-el-Mandeb, ce se ridică până la 60m sub nivelul mării, schimbul de ape de adâncime între
Marea Roşie şi Oceanul Indian este aproape nul, ceea ce contribuie atât la salinitatea crescută a
acestei mări ( 40‰ ), cât şi la media ridicată a temperaturilor sale (32ºC).
Marea Arabiei ocupă cel mai întins bazin maritim în Oceanul Indian, fiind al treilea ca
suprafaţă (după Marea Filipinelor şi Marea Coralilor) din Oceanul Planetar. Este delimitată de
peninsulele India, Arabia si Somalia, iar la sud de linia convenţională ce se întinde de-a lungul
paralelei de 8º N. Are suprafaţa de 3 683 000km², adâncimea medie de 2 734m adâncimea
maximă de 5 203m iar volumul apelor 10 700 000 km³.
Insulele sunt rare şi cu excepţia Madagascarului, majoritatea sunt coraligene; cele mai
cunoscute insule ale Oceanului Indian sunt : Madagascar, care este cea mai mare insulă a acestui
ocean (586 000 km²), Arhipelagul Comore ( în partea de Nord a Strâmtorii Mozambic, ce
desparte Madagascarul de continentul African),Seychelles (la nord de Madagascar), Mascarene,
ce cuprinde insulele Reunion si Mauritius, (la est de Madagascar), Maldive (la sud-sud-vest de
India ), Lacadive (la nord de insulele Maldive), insulele Andaman si Nicobar în partea de nord-
est a Oceanului Indian, precum şi Insula Tasmania, cea mai estică insulă a acestui ocean.
Aspectul coastelor este variat ca structură şi aspect fizic, cu acoperiri de la vegetaţia
bogată a zonelor tropicale şi ecuatoriale, până la zone sărace în vegetaţie, sau chiar întinse
deşerturi ( Africa de Sud şi Australia ). De asemenea înălţimea variază de la cele montane la
şesuri care se prelungesc în ocean sub forma platformelor continentale Durban până la
Mozambic şi de la Karachi până la Bombay.
Ţărmurile limitrofe Mării Roşii sunt joase şi nisipoase, dar se întâlnesc şi ţărmuri mai
înalte, muntoase. Coasta Iraaniană sau nord-est ţărmului Golfului Persic este muntoasă şi în
multe locuri abruptă prezentând o serie de lanţuri neîntrerupte, abrupte aproape paralele cu
 DESCRIEREA BAZINULUI OCEANULUI INDIAN. PROPRIETATI GEOGRAFICE SI
HIDROMETEOROLOGICE

coasta. Aceste lanţuri muntoase cresc în înălţime spre interiorul ţării fiind vizibile de la mare
distanţă fiind bune repere de navigaţie, unele creste fiind acoperite cu zăpadă în cea mai mare
parte a anului.
Cea mai importantă caracteristică a Oceanului Indian este dorsala sa mediană care apare
în centrul oceanului sub forma literei Y inversate. Prin sudul Australiei, una din ramurile dorsalei
(Podişul Australo-Antarctic), trece în Oceanul Pacific unde se uneşte cu dorsala est Pacifică.
Cealaltă ramură (dorsala indiană de vest) se continuă de la sudul Africii, până se uneşte cu
dorsala medio-atlantică.
A treia parte (dorsala arabo-indiană) se curbează şi se continuă în Golful Aden şi în
Marea Roşie. Dorsala Oceanului Indian prezintă un relief accidentat, este activ din punct de
vedere seismic şi este situată în partea centrală a oceanului.
Creasta muntoasă ce brăzdează fundul Oceanului Indian, pleacă din regiunea Golfului
Aden spre sud, şi cuprinde grupurile de insule Saya da Malha, Amsterdam, St.Paul, Kerguelen,
McDonald şi se continuă spre Antarctica.
Această creastă împarte bazinul Oceanului Indian în alte două bazine, bazinul răsăritean şi
bazinul apusean. De la Saya da Malha se desprinde o creastă spre nord-est, trecând insulele
Chagos spre sudul Indiei, iar alta spre nord-vest, spre insulele Seychelles.
Între Australia şi dorsala central-indiană se află întinsă Depresiunea vest-australiană, cu
adâncimi de până la 6 327 m. La sud de Australia se află Depresiunea sud-australiană cu
adâncimi de până la 5 632 m. La nord-estul depresiunii indo-autraliene se află groapa Jawei cu
adâncimea maximă de 7 457 m.

Topografia Oceanului Indian

Temperatura aerului
În ianuarie, Ecuatorul termic al Oceanului Indian este puţin mai la sud de Ecuatorul
geografic. Aria cu temperatura de peste 27 oC se situează între 10 oN şi 20 oS. În emisfera nordică
izoterma de 20 oC care separă zona tropicală de zona temperată, merge dinspre sud Golfului Suez
via Golful Persic înspre nordul Golfului Bengal, aproape paralel cu Tropicul Racului. Izoterma
de 10 oC din emisfera sudică care separă zona temperată de zona subpolară merge aproape paralel
cu cercul de 45 oS. În latitudinile medii ale emisferei sudice între 10 o S şi 30 o S izotermele de 27
– 21 o C merg dinspre vest-sud-vest dincolo de Africa de sud între sud-nord-est la vest de
Australia, indicând că secţiunea vestică este mai caldă cu 1-3 o C decât sectorul estic la aceeaşi
latitudine. Aceste izoterme se întorc brusc spre sud dincolo de coasta vest a Australiei, din cauza
încălzirii puternice a continentului.
În mai, temperatura cea mai mare, peste 30 o C, se găseşte în zonele de coastă ale Arabiei
de Sud, în nord-estul Africii şi India. În India temperatura depăşeşte 35 o C. Ecuatorul termic în
ocean se întinde la aproximativ 10 o N. În emisfera sudică între 30 – 45 o S, izotermele de 20 – 10
o
C merg dinspre est – sud-est înspre vest – nord-vest şi indică faptul că secţiunea vestică este
mai caldă decât secţiunea estică.
 DESCRIEREA BAZINULUI OCEANULUI INDIAN. PROPRIETATI GEOGRAFICE SI
HIDROMETEOROLOGICE

În iulie zona de temperatura maximă pe uscat se mută la nord de Tropicul Racului.

Temperatura în Marea Arabiei şi Golful Bengal indică o scădere începând din mai şi este mai
rece decât în Golful Bengal. În special dincolo de Coasta Somaleză temperatura este sub 25 o C
din cauza apelor reci spre suprafaţă, astfel temperatura este aici mai scăzută în august.
În emisfera sudică, coasta vestică a Africii de Sud este ceva mai caldă decât în partea
centrală, la aceeaşi latitudine. În acelaşi timp, temperatura dincolo de coastele vestice ale
Australiei este cu mult mai ridicată decât pe uscat.
În noiembrie, Ecuatorul termic cu o zonă redusă de temperatură peste 27,5 o C , este
aproape confundabil cu Ecuatorul. În acelaşi timp zona oceanică la nord de 20 o S are o
temperatură destul de uniformă între 25 –27,5 o C cu excepţia unei mici zone din partea centrală
a oceanului. Cota anuală a temperaturii anului indică mai puţin de 25 o C în partea centrală, între
10 o N şi 12 o S cu o zonă de temperatură medie sub 1 o C între 4 o N şi 7 o S. Zona care are cote
anuale mai mari de 5 o C, acoperă regiunile de coastă ale Golfului Bengal şi Mării Arabiei,
precum şi regiunea cuprinsă între 10 – 40 o S, la vest de meridianul de 100 o W.
Rezumând sub aspect termic, climatul Oceanului Indian poate fi considerat un climat
tropico-ecuatorial, cu influenţă subantarctică, caracterizat prin temperaturi medii ridicate dar cu
variaţii sezoniere şi zilnice de amplitudine, caracteristice marilor zone oceanice deschise.
Nebulozitatea, precipitatiile si vizibilitate
Zona ecuatorială se caracterizează printr-o nebulozitate ridicată, constantă tot timpul
anului. Valorile medii identificate fiind 6 şi 7/8. În zonele sud ecuatoriale ale Oceanului Indian,
nebulozitatea cu valoare medie 6 este întâlnită la sud de ecuator pe coastele estice ale Africii pe
ţărmurile nordice ale insulei Madagascar, extinzându-se treptat în emisfera nordică până în
apropierea sudului Indiei. Şi în această parte, zona de nebulozitate ridicată din regiunea
ecuatorială şi din regiunile subecuatoriale au o mai mare extindere în emisfera sudică decât în
cea nordică.
Aregiunile tropicale ale Oceanului Indian sunt caracterizate printr-o nebulozitate scăzută,
valoarea anuală medie a nebulozităţii fiind 2-4/8, fac excepţie regiunile în care bat musonii.
Astfel, în perioada musonului oceanic ( de sud-vest ) nebulozitatea sporeşte până la valorile de 5
– 6/8 ( în apropierea coastelor de est ale Indiei).
În regiunile cu climă temperată, nebulozitatea este maximă în timpul iernii şi minimă în
timpul verii. În emisfera sudică, valorile medii anuale cresc vizibil de la nord la sud, la fel ca în
emisfera nordică, cu excepţia zonei situate la vest de continentul australian. Începând însă de la
latitudini mai mari de 40 o S nebulozitatea creşte puternic spre sud (valorile 6-7 ).
Regimul precipitaţiilor în regiunea Oceanului Indian este influenţat în cea mai mare parte
de circulaţia musonică. Astfel, acţiunea musonilor în zona asiatică determină puternice contraste
climatice, generând un anotimp ploios vara ( când suflă musonul oceanic ) şi un anotimp secetos
iarna ( când suflă musonul continental ).
Pe continentul asiatic, coastele Indiei, în deosebi cele vestice şi coastele apusene ale
Indochine, se caracterizează prin cantităţi apreciabile, între 100 şi 500 cm anual, ca urmare a
acţiunii musonului oceanic din timpul verii. În regiunea situată la nord de Golful Bengal,
cantitatea anuală de precipitaţii depăşeşte 600 cm. Localitatea Cherapundji, situată la S de valea
Brahmaputra, reprezintă punctul unde se înregistrează cantitatea maximă de precipitaţii anuale,
peste 600 cm, valoarea maximă atinsă aici fiind de 1260 cm.
În partea de vest a Mării Arabiei, totuşi în timpul musonului de sud-vest, cantitatea de
precipitaţii scade înspre nord şi vest şi aceasta este în general mai mică în vecinătatea coastelor
 DESCRIEREA BAZINULUI OCEANULUI INDIAN. PROPRIETATI GEOGRAFICE SI
HIDROMETEOROLOGICE

Africii şi Arabiei. Căderile de apă sunt la fel de mici în perioada musonului de sud-vest, în
imediata vecinătate a coastelor de est ale insulei Sri Lanka şi ale Indiei, până la 15 o N.
În timpul musonului de nord-est în regiunea ce cuprinde Marea Arabiei şi Golful Bengal,
sunt puţine căderi de ploi sau chiar lipsesc. Ploile se intensifică înspre sud şi est, în special în
decembrie şi ianuarie când au loc ploi considerabile în partea de sud a Golfului Bengal, la sud de
o linie ce uneşte extremităţile de nord ale insulei Sri Lanka ( Ceylon ) şi Sumatera.
În timpul musonului de nord-vest cantitatea de precipitaţii este destul de mare, ploaia
fiind frecventă în special sub formă torenţială. La nord şi nord-vest de continentul australian,
între parte de nord-vest a Australiei şi insula Java, precum şi în marea Timor iar în Marea Arafura
într-o măsură mai mică, căderile de ploaie sunt mici din aprilie până în septembrie, predominând
în aceste regiuni vântul de sud-est.
Vizibilitatea este bună în cele mai multe părţi ale zonei, cu excepţia cazurilor când aceasta
este redusă din cauza ploilor. În părţile de nord şi vest ale Mării Arabiei unde vizibilitatea este
doar moderată şi uneori, până la 200 Mm de coasta este slabă, mai ales în timpul musonului de
sud-vest, când deşi cerul poate fi senin, vizibilitatea poate fi redusă. În zona menţionată mai sus,
în iulie şi august vizibilitatea este sub 5 Mm în mai bine de 50 % din situaţii datorită ceţii.
În timpul musonului de nord-est (secetos), vizibilitatea în larg, departe de efectele
ţărmului, este în general bună sau foarte bună în acest anotimp (noiembrie – martie ) fără ceaţă.
În părţile de E ale Mării Arabiei vizibilitatea este adesea redusă din cauza ceţii, în special în
ultima parte a anotimpului, în timp ce în partea de N a Golfului Bengal ea poate fi redusă din
cauză ceţurilor de uscat, împinse spre mare de către vânturile predominante de N.
În timpul lunilor intermusonice, vizibilitatea în larg este bună cu excepţia cazurilor când
plouă puternic. Lângă ţărmurile din părţile nordice şu estice ale Mării Arabiei, vizibilitatea este
uneori redusă din cauza ceţii, în lunile aprilie şi mai. În depresiunea ecuatorială a Oceanului
Indian vizibilitatea este în general bună cu excepţia cazurilor când plouă puternic. La N şi NW
continentului australian, între partea de NW a Australiei şi însula Java, precum şi în marea Timor,
iar in Marea Arafura într-o măsură mai mică, vizibilitatea este redusă, dat fiind faptul ca
predomină ceaţa extinsă în special în Marea Timor, înspre sfârşitul anotimpului ( aprilie-
septembrie ). În celelalte regiuni ale zonei acoperite de vântul regulat de SE, vizibilitatea este
bună, cu excepţia cazurilor când plouă. În zona vânturilor uşor variabile, de la limita de S a
vântului regulat de SE, vizibilitatea este bună, cu excepţia cazurilor când plouă.
În zona de acţiune avânturilor de W, vizibilitatea variază considerabil. Atâta vreme cât
bate vântul dinspre S vizibilitatea este în general bună, în timp ce vânturile nordice presupun cel
mai adesea o vizibilitate moderată sau slabă. La S de paralela de 40 o S se poate aştepta o
vizibilitate mai mică de 2 Mm timp de 5 zile pe lună, în timpul verii apărând adesea ceaţa care
este asociată de obicei cu vânturile nordice.
În regiunile sudice vizibilitatea este ridicată tot timpul anului (valori între 5-6 şi 7-8 ) cu o
maximă vara şi o minimă iarna. În emisfera sudică, valorile caracteristice ale nebulozităţii medii
anuale sunt 6 şi 7/8. În Oceanul Indian sunt întâlnite o serie de fenomene mai interesante cum ar
fi: furtunile tropicale (cicloanele) şi grenurile.

Vânturile şi presiunea atmosferică

Datorită distribuţiei inegale a temperaturilor de pe glob, cât şi a variaţiei acestora în timp,
în acelaşi loc, în permanenţă se produc ample oscilaţii ale presiunii aerului din troposferă.
 DESCRIEREA BAZINULUI OCEANULUI INDIAN. PROPRIETATI GEOGRAFICE SI
HIDROMETEOROLOGICE

Variaţiile presiunii atmosferice sunt la rândul lor cauza unor mişcări continue ale maselor de aer.
Acestea se pot deplasa atât în direcţie orizontală cât şi verticală.
Mişcările orizontale ale maselor de aer, se produc când intre două zone învecinate există
diferenţe de presiune atmosferică. Direcţia deplasării masei de aer pe orizontală este totdeauna de
la presiunea înalta către presiunea joasă, iar viteza de deplasare a masei de aer este cu atât mai
mare cu cât diferenţa de presiune înregistrată pe unitatea de distanţă este mai mare. Aceste
mişcări orizontale ale maselor de aer, sunt cunoscute sub denumirea de vânturi. Pe de altă parte,
acţiunea exercitată de vânt asupra suprafeţei mării determină starea de agitaţie a acesteia,
înălţimea şi perioada valurilor, care sunt consecinţa transferului direct al energiei maselor de aer
în mişcare, asupra stratului superficial al apei.
Pe suprafaţa Oceanului Planetar există zone de maximă presiune, mici anticicloni:
permanenţi în Atlanticul de nord, în Atlanticul de sud, în Pacificul de sud şi Oceanul Indian. În
fiecare din aceste maxime barometre, masele de aer se deplasează în sensul acelor de ceasornic
în emisfera nordica şi în sens invers în emisfera sudică.
Observaţiile de pe nave pentru apele Mării Arabiei, din apropierea coastelor, arată ca
vânturile aici au alternanţă sezonieră, în lunile de vară predominând vânturile de sud-vest iar în
lunile de iarnă cele de nord-est. Ca multe alte elemente climatice care depind de direcţia
vântului, efectul acestei alternanţe a vântului împarte anul în două sezoane distincte, Musonul de
sud-vest şi Musonul de nord-est.
Rapoartele de la staţiile de coasta confirmă preponderenţa vânturilor de vest şi de nord în
tot cuprinsul anului în Golful Persic. Vânturile puternice (forţa 6 şi peste) sunt limitate la
primele luni ale anului. Deşi luna cu frecvenţa cea mai mare a acestor vânturi diferă de la un loc
la altul şi de la an la an, aceste vânturi puternice sunt aproape exclusiv de la nord-vest. Datele
arată că vânturile puternice, în special nord-nord-vest sunt mai frecvente din ianuarie până în
aprilie, decât în iunie.
Există patru regiuni de vânturi predominante în cea mai mare parte a anului:
Alizeul de sud-est deasupra mării deschide, cu viteză mai mică de 15 Nd, iar viteza de
22-25 Nd este obişnuită în perioada iunie- septembrie, uneori cu creşteri până la forţa de furtună,
în special în apropierea longitudinii de 80 o E.
Musonul de nord-vest care predomină între Ecuator şi aproximativ 15 o S, din decembrie
până în martie, este o extindere a musonului de iarnă, de nord-est, în nordul Oceanului Indian,
care întoarce la nord-vest după ce traversează Ecuatorul, el este de obicei slab şi variabil.
Suprafaţa afectată de musonul de nord-vest suferă frecvent furtuni cu descărcări electrice, adesea
furtuni puternice în jurul coastelor de nord ale Madagascarului.
Vânturile de vest domină zona de sud la latitudinea de 35 oS. Direcţia vântului variază
considerabil între sud-vest şi nord-vest şi frecvent poate atinge forţa de furtună. Lunile iunie, iulie
şi octombrie sunt în special furtunoase de-a lungul marginii de nord a sudului Oceanului Indian.
Regiunea vânturilor variabile slabe, în zona subtropicală, acoperă aproximativ 10 o de
latitudine, care se schimbă gradat între 30 o si 40 o în februarie, la aproximativ 25 o si 35 oS în
august.
În emisfera sudică, vara (octombrie-martie) predomină vânturile de sud şi sud-est.
Între 20 o E şi 25 o E din mai până în septembrie predomină vânturile de vest, cu vânturi de sud-
vest şi nord-vest. Din octombrie până în aprilie vânturile sunt variabile. Vânturile din toate
direcţiile dintre vest şi est, prin sud sunt predominante, cu o frecvenţă redusă fiind vânturile care
bat din jumătatea de nord a rozei compasului.
 DESCRIEREA BAZINULUI OCEANULUI INDIAN. PROPRIETATI GEOGRAFICE SI
HIDROMETEOROLOGICE

Între 25 o E şi 30 o E vânturile sunt variabile. Cele mai frecvente sunt de sud-vest sau de
vest în câteva luni şi nord-est în altele. În lunile mai şi octombrie, predomină vânturile de sud-
vest şi de vest. Din noiembrie până în ianuarie vânturile de nord-est egalează aproximativ pe
cele de sud-vest şi în februarie - martie predomină cele de nord-est.
La est de 30 o E, vânturile sunt variabile, dar predomină vânturile care bat paralel cu linia
coastei. Astfel la sud de 30 o S vânturile cele mai frecvente sunt cele de sud-vest şi nord-est. La
sud de 18 o S vânturile sunt de sud-est în tot timpul anului, totuşi în septembrie şi octombrie
vânturile din cadranul nord-est sunt aproape egale ca frecvenţă. În nord, ca răspuns la
fluctuaţiile sezoniere de presiune asupra Africii Centrale, vânturile au un caracter musonic, apar
vânturi predominante din cadranul nord-est din octombrie până în februarie. În principal
vânturile sunt slabe sau moderate, iar furtunile sunt rare, în special în nord. Vânturile mai
puternice sunt mai frecvente din direcţia sud şi sunt asociate cu mase de aer rece care găsesc un
culoar de deplasare spre est a anticiclonului.
Datorită alternanţei sezoniere în repartiţia presiunii atmosferice între uscat şi mare, iau
naştere vânturi periodice cunoscute sub denumirea de „ musoni „.
Cei mai caracteristici musoni sunt cei din Oceanul Indian de nord. Astfel, în timpul verii,
pe continentul asiatic, la nord de Munţii Himalaya, se formează o uriaşă zonă depresionară (sub
1000 mbar). De asemenea, existenţa maselor mari continentale din emisfera nordică determina
ecuatorul termic să se deplaseze ceva mai la nord de ecuatorul geografic. În aceste condiţii
alizeele din emisfera sudică trec ecuatorul geografic şi întâlnesc alizeele din emisfera nordică,
formând un puternic front tropical. Pătrunderea şi extinderea maselor de aer, care alcătuiesc acest
front, deasupra părţii sudice a continentului asiatic se explică prin existenţa puternicii depresiuni
situată la nord de Munţii Himalaya, precum şi prin faptul că suprafeţele uscatului se încălzesc
mult mai repede şi mai puternic decât apele oceanului, deasupra cărora presiunea rămâne mai
ridicată. Curenţii de aer care iau naştere în acest mod formează musonii de vară ( perioada iunie
- octombrie ) care înaintează de la larg la uscat, din direcţia sud-vest deasupra Indiei şi din sud
deasupra Indochinei şi a părţii de sud a R.P. Chineze. În timpul iernii are loc un proces invers:
deasupra părţii centrale şi nord-estul Asiei se dezvoltă o imensă zonă de presiuni înalte
(anticiclonul siberian, cu presiuni care depăşesc 1.030 mbar.) cu centrul situat în Mongolia.
Totodată, în această perioada a anului, ecuatorul termic, se deplasează mai la sud de ecuatorul
geografic, formând o zonă depresionară întinsă.
Contrastele termice dintre cele două regiuni ale globului, care generează o zonă de
presiuni înalte în Asia Centrală şi de nord-est şi formarea unei întinse depresiuni la sud de
zona ecuatorială a Oceanului Indian, precum şi deasupra unei părţi a Pacificului, dau naştere
unor puternici curenţi aerieni ce se deplasează din direcţia nord, trecând uneori ecuatorul
geografic şi ajungând până în apropierea ecuatorului termic (până în apropierea frontului tropical
din timpul iernii). Aceşti curenţi de aer sunt denumiţi musonii de iarnă.
Musonii de iarnă bat timp de aproape 6 luni şi transportă aerul rece şi uscat din regiunile
continentale ale Asiei.
În Oceanul Indian de Nord se disting: Musonul de sud-vest şi Musonul de nord-est. Între
aceşti doi musoni sunt aşa numitele perioade intermusonice.
Musonul de sud-vest
Din iunie până în septembrie, încălzirea continentului asiatic determină stabilirea unei
largi suprafeţe de presiune scăzută situată aproximativ în zona de nord-vest a Indiei. Vântul de
sud al Oceanului Indian de sud trece ecuatorul, este deviat înspre dreapta de efectele rotaţiei
Pământului şi se încadrează apoi pe traiectoria circulaţiei ciclonice în jurul zonei de presiune
 DESCRIEREA BAZINULUI OCEANULUI INDIAN. PROPRIETATI GEOGRAFICE SI
HIDROMETEOROLOGICE

scăzută menţionată anterior. Vântul de sud-vest care rezultă, simţit în Oceanul Indian de nord,
Marea Arabiei şi Golful Bengal, din iunie până în septembrie este cunoscut sub numele de
musonul de sud-vest.
Distribuţia generală a vântului şi presiunii în acest anotimp arată că în partea de est a
Mării Arabiei direcţia principală a vântului este mai degrabă spre vest decât spre sud-vest.
Identificarea vântului variază considerabil în diferite părţi ale oceanului. Vântul este mai puternic
în partea vestică a Mării Arabiei unde, pe o suprafaţă considerabilă, vântul se situează în jurul
forţei 6 în perioada cea mai avansată a anotimpului şi depăşeşte forţa 7 pe o durate de mai bine
de 10 zile pe lună. De asemenea, datorită acţiunii musonului de sud-vest curenţii marini din
apropierea coastei de est a Africii ( şi mai ales cei din dreptul coastei Somaliei, care curg spre
nord ) ating viteze foarte mari, ajungând la 120 Mm pe zi. În perioada august – septembrie, în
regiunea delimitată de paralele de 3 o N şi 11 o N, viteza curenţilor amintiţi mai sus variază între
144 – 168 Mm pe zi.
În zona de nord şi părţile de est ale Mării Arabiei, în iulie şi august, vântul musonic este în
final de forţa 4, deşi poate ajunge adesea la forţa 5 sau 6, atinge forţa 7 într-o perioadă de timp
cuprinsă între 3 şi 6 zile pe lună. În Golful Bengal, forţa medie a vântului este de 4-5 o Bf, în
cea mai mare parte a golfului vântul atinge forţa 7 sau mai mult timp de până la 5-10 zile pe
lună, în lunile iulie şi august.
Între Ecuator şi 5 o N şi la est de 60 o E, vânturile sunt în general mai slabe şi se situează
în jurul forţei 3, dar sunt mai variabile din punct de vedere al direcţiei, deşi în general mişcarea
este între sud şi vest. În strâmtoarea Malacca, vântul este foarte slab şi este supus unei variaţii
considerabile de direcţie şi forţă din cauza brizelor marine şi de uscat şi altor influenţe locale. În
partea de nord a strâmtorii, vânturile sunt cel mai adesea de sud-vest, în timp ce în partea de sud
cea mai frecventă direcţie este cea de sud-est. Deşi musonul este în general slab, adeseori sunt
perioade de vânturi mai puternice, însoţite de rafale care ating uneori forţe de furtună.
Musonul de nord-est
Din noiembrie până în martie bate un vânt de nord-est în Oceanul Indian de nord, în
Marea Arabiei şi în Golful Bengal. Acest vânt este cunoscut sub numele de „ Musonul de nord-
est „. Distribuţia generală a vântului şi a presiunii în acest anotimp determină deasupra părţii de
est a Mării Arabiei, spre Ecuator, direcţia dominantă a vântului care este mai degrabă nord decât
nord-est.
Sunt două zone în care musonul este supus unor întreruperi considerabile sau în care
vântul este destul de variabil ca direcţie. Prima zonă este în Marea Arabiei la aproximativ 20 o N,
unde variaţiile în direcţie şi forţă ale vântului sunt provocate de circulaţia depresionară peste Iran
sau deasupra Pakistanului, iar a doua este între ecuator şi aproximativ 5 o N şi la est de 90 o E,
unde vânturile, deşi de cele mai multe ori nordice, sunt în general slabe şi oarecum variabile ca
direcţie.
În cea mai mare parte a Oceanului Indian de nord, forţa musonului de nord-est se situează
în jurul valorii de 3-4 în perioada cea mai avansată a anotimpului, deşi înspre Ecuator media este
2-3, cu excepţia zonei de la vest de 55 o E şi în strâmtoarea Malacca, unde musonul este slab.
Perioadele intermusonice
Lunile aprilie, mai şi octombrie sunt caracterizate de circulaţii nord-sud peste zona
depresionară ecuatorială şi de înlocuirea progresivă a musonului de nord-est. Întreaga zonă poate
fi privită ca una dominată de vânturi uşoare, cu excepţia rafalelor şi a furtunilor tropicale cu o
frecvenţă destul de mare în perioadele de acalmie. Cu excepţia rafalelor care sunt obişnuite sau a
furtunilor tropicale, vânturile de larg pot atinge până la forţa 7 sau mai mult doar în puţine ocazii,
 DESCRIEREA BAZINULUI OCEANULUI INDIAN. PROPRIETATI GEOGRAFICE SI
HIDROMETEOROLOGICE

dar în partea de vest a Mării Arabiei între 5 o N şi 10 o N şi la vest de 55 o E, vânturile de sud-vest

pot apare în mai puţin de două zile. Vânturile şi starea vremii în Oceanul Indian de sud sunt
dominate de înaintarea musonului Oceanului Indian de nord înspre emisfera sudică din noiembrie
până în februarie şi retragerea lui din iunie până în septembrie, rezultatul fiind instalarea, în
această zonă , a unor vânturi sezoniere alternative.
Musonul de nord-vest
În timpul perioadei noiembrie-martie, când depresiunea ecuatorială este în emisfera
sudică, musonul de nord-est din Oceanul Indian de nord este împins peste Ecuator, deviat spre
stânga de către efectul rotaţiei Pământului şi se manifestă în partea de nord a Oceanului Indian
de sud, ca un curent de nord-vest, cunoscut sub numele de musonul de nord-vest.
Vânturile sunt în general slabe şi variază considerabil în direcţie, însă în partea de vest a
zonei direcţia predominantă este mai degrabă nord decât nord-vest şi devine nord-est lângă
ţărmul african şi nord la aproximativ 10 o S. În canalul Mozambic predomină un vânt nordic între
15 o S şi 17 o S, el este cunoscut sub numele de „ musonul nordic „. Cu excepţia furtunilor,
vânturile din cea mai mare parte a zonei pot atinge forţa 7 foarte rar.
Vânturile predominante de sud-est
Suflă pe latura ecuatorială cu o circulaţie în sens invers acelor de ceasornic în jurul zonei
de înaltă presiune oceanică situată spre 30 o S. Vara, vântul regulat de sud-est, se extinde de la
aproximativ 30 o S până la depresiunea ecuatorială, direcţia generală a vântului fiind dinspre
est-sud-est în majoritatea zonei, dar devenind sudică dinspre coastele vestice ale Australiei şi în
special sud-vest pe ţărmul de nord-vest al Australiei, deci în această ultimă zonă direcţia este cu
mult mai variabilă decât în cazul vânturilor variabile.
În cea mai mare parte a zonelor de larg, vânturile sunt aproape exclusiv sud-sud-est şi est-
sud-est, dar în partea estică a zonei şi în marea Timor direcţia predominantă este oarecum estică.
În Mările Timor şi Arafura, vântul regulat de sud-est este cunoscut uneori sub numele de
„Musonul de sud-est” pentru a fi mai uşor de distins de musonul de nord-vest care predomină
acolo în timpul iernii. În Canalul Mozambic o extindere a vântului regulat de sud-est generează o
direcţie predominantă sud-sud-est de-a lungul întregului canal din aprilie până în septembrie.
Aceste vânturi sunt cunoscute sub numele de musoni nordici care predomină în partea de nord a
canalului, în timpul verii.
Forţa medie a vântului regulat de sud-est este 3-4 vara şi 4-5 iarna. Se atinge forţa 5 într-
o zonă cuprinsă între 10 o S şi 20 o S şi 65 o E şi 100 o E, atunci când vântul are forţă maximă ( în
timpul iernii ). Vara, vânturile pot atinge forţa 7 sau mai mult, timp de 1-3 zile pe lună, în cea mai
mare parte a zonei, prelungindu-şi durata până la 3-6 zile pe lună în partea centrală a acestei zone.
Iarna, vânturile de această forţă, pot fi întâlnite timp de 1-3 zile pe lună în părţile estice şi vestice
ale zonei, în timp ce pe suprafaţa considerabilă cuprinsă între 65 o E şi 90 o E, frecvenţa lor creşte
la 6-9 zile pe lună. În Mările Timor şi Arafura e puţin probabil ca vânturile să atingă forţa 7 timp
de mai mult de 1-2 zile pe lună.
Vânturile variabile
Înspre limita de sud a vântului regulat de sud-est există o zonă de vânturi uşor variabile în
regiunea de înaltă presiune oceanică. Iarna, centrul regiunii de înaltă presiune este localizat cam
la 30 o S, în timp ce vara, aceasta se deplasează la aproximativ 35 o S în cea mai mate parte a
oceanului, mutându-se mai înspre sud lângă coastele de sud-vest ale Australiei.
Vânturile de vest
Cuprind zona între 40 şi 50 o S. În sudul regiunii de înaltă presiune menţionată mai sus,
predomină vânturile de vest. Ca şi în cazul vânturilor vestice din alte oceane, trecerea aproape
 DESCRIEREA BAZINULUI OCEANULUI INDIAN. PROPRIETATI GEOGRAFICE SI
HIDROMETEOROLOGICE

continuă a depresiunilor dinspre vest înspre est determină o variaţie a vânturilor atât în direcţie
cât şi în forţă. Centrele celor mai multe dintre acestea se muto mai la S de 50 o S în special în
timpul verii. În zona vânturilor vestice predomină furtunile, vânturile atingând forţa 7 sau mai
mult, timp de 12- 16 zile pe lună la S de paralela de 36 o S. În timpul verii vânturile de această
forţă pot fi întâlnite timp de 6-12 zile pe lună la sud de paralela de 40 o S.
Grenurile
Grenurile sunt „ lovituri de vânt „ cu o durată relativ scurtă. Vântul izbucneşte brusc şi
bate cu viteze cuprinse între 40-60 Nd. În timpul acţiunii lui, presiunea atmosferică înregistrează
o creştere bruscă de aproximativ 4 mbar. Temperatura scade până la 10 o C, iar umezeala relativă
a aerului înregistrează o creştere sensibilă. Pe de alta parte vântul brusc, rotindu-se în sens
retrograd în emisfera nordică şi în sens direct în emisfera sudică. Grenurile se deplasează adeseori
pe distanţe de peste 500 Mm cu o viteză medie care atinge frecvent 50 Nd. Astfel, în Oceanul
Indian, începând de la sfârşitul lunii septembrie şi până la începutul lunii noiembrie, când se
înregistrează ultimele manifestări ale musonului de vară, concomitent cu primele manifestări ale
musonului de iarnă, pe coastele de W ale Indiei, între Bombay şi Capul Comorin, se declanşează
puternice grenuri de S sau de E care pe plan local sunt numite „ Elephantas „.
Între Ecuator şi 5 o N la E de 60 o E, musonul este în general slab. El este întrerupt de
grenuri care vin dinspre W, cel mai cunoscut şi caracteristic fiind „ Sumatras”, întâlnit şi în
strâmtoarea Malacca, începând din luna iunie şi până la mijlocul lunii septembrie.
Musonul de NW este însoţit de o nebulozitate caracteristică prin valori mari de ploi cu
descărcări electrice şi grenuri. Cele mai caracteristice grenuri sunt cele ce se declanşează în
Golful Carpentoria cunoscut sub denumirea generică „ Morwing Glory”, ele atingând frecvenţa
maximă în intervalul septembrie – noiembrie, producându-se în medie la fiecare 2-5 zile.
În timpul schimbării periodice ale musonilor, atmosfera din N oceanului este sediul
furtunilor. Atunci iau naştere ameninţătoarele taifunuri din mările Indiei, din Golfurile Bengal şi
Persic. Aceste fenomene trebuie bine cunoscute deoarece efectele lor pot provoca pierderi
însemnate, atât pe mare cât şi pe uscat.
Cicloanele tropicale
Cicloanele cu originea în partea de est a Mării Arabiei sunt caracterizate printr-o serie de
particularităţi. In primul rând verificarea frecvenţei lor în decursul unei perioade mai îndelungate
conduce la constatarea că sunt ani în decursul cărora s-au declanşat numai 2 sau 3 cicloane, iar în
alţi ani nu s-a înregistrat nici unul. In medie, un singur ciclon tropical străbate pe an partea de est
a Mării Arabiei, iar unul la doi ani traversează coastele.
In ceea ce priveşte perioadele de maximă frecvenţă, spre deosebire de alte zone (în care se
constată o singură perioadă de maximă frecvenţă în decursul unui an), în partea de est a Mării
Arabiei se poate semnala existenţa a două perioade de maximă frecvenţă, care sunt însă
foarte scurte.
Prima dintre acestea începe cu aproximaţie în ultima săptămână a lunii mai şi
sfârşeşte în a doua săptămână a Urnii iunie, deci coincide cu perioada în care musonul de
SW nu a devenit încă stabil.
Cea de-a doua perioadă de frecvenţă maximă începe cu aproximaţie în ultima
săptămână a lunii octombrie şi sfârşeşte la începutul celei de-a treia săptămâni a lunii noiembrie.
Frecvenţa cicloanelor este mai mare în cea de-a doua perioadă, deoarece depresiunile venind
din Golful Bengal traversează India şi ajung în partea de est a Mării Arabiei, deasupra
căreia găsesc condiţii care conduc la, ”adâncirea” lor.
 DESCRIEREA BAZINULUI OCEANULUI INDIAN. PROPRIETATI GEOGRAFICE SI
HIDROMETEOROLOGICE

Cicloanele din prima perioadă se deplasează în general pe direcţia NNW sau NW;
multe dintre ele execută o întoarcere către NE sau N în jurul latitudinii de 20°N şi ajung uneori să
traverseze coasta.
Intre mijlocul lunii iunie şi mijlocul lunii septembrie s-au înregistrat cicloane care au
trecut de latitudinea de 20°N (de regulă, numai unul la 10 ani).
Direcţia cicloanelor din perioada a doua este în general W sau NW, dar de îndată ce
depăşesc longitudinea de 70°E, ele încep să se deplaseze către NE, între latitudinile 16°N şi 18°N,
traversând coastele între latitudinile 20°N şi 22°N.
Intre sfârşitul lunii noiembrie şi începutul lunii ianuarie cicloanele se produc foarte rar,
cele care survin fiind, într-un anumit sens, prelungirea cicloanelor formate în Golful Bengal;
acestea lovesc coastele de vest în genere la sud de latitudinea de 12°N, traversează peninsula
ca simple depresiuni şi se retransformă în cicloane tropicale deasupra Mării Arabiei, unde
întâlnesc condiţii care favorizează „adâncirea" lor.
Cicloanele în Oceanul Indian de Sud
Majoritatea furtunilor tropicale care bântuie această regiune se formează între 5o lat. S şi 15o
lat. S, îndeosebi în perioada noiembrie – mai.
Cicloanele ating frecvenţa maximă în perioada decembrie martie, luna cu cele mai
numeroase cicloane fiind in ianuarie.
In ceea ce priveşte traiectoria cicloanelor din această regiune, este de menţionat că unele
dintre ele descriu traiectorii având caracteristicile parabolei, cu concavitatea orientară spre E. Iniţial,
aceste furtuni tropicale se deplasează în direcţia W sau SW, apoi iau direcţia S, descriu o curbă,
după care se deplasează spre SE.
Frecvenţa extrem de mare a cicloanelor tropicale care bântuie în această regiune
oceanică obligă pe navigatori să urmărească în permanenţă variaţiile presiunii atmosferice.
Orice scădere sensibilă a presiunii (constatată după efectuarea corecţiilor) poate
constitui un indiciu al apropierii unei furtuni tropicale.
Cicloanele tropicale sunt întâlnite şi în partea de E a Oceanului Indian, într-o regiune la
SW şi la S de Insulele Jawa şi Sumatra. Imediat după formarea lor, ele se deplasează spre SW,
apoi spre E, pentru a lua în cele din urmă direcţia SE, pe care o urmează puţin timp înainte de a se
„sparge". Cicloanele tropicale care se manifestă în partea de est a Oceanului Indian, la sud-vest
sau la sud de Java şi Sumatra, sunt semnalate îndeosebi în perioada februarie - mai inclusiv,
luna aprilie fiind cea în care ele ating frecvenţă maximă.

Regiunile afectate frecvent de cicloni

Cicloanele tropicale din apele australiene

 DESCRIEREA BAZINULUI OCEANULUI INDIAN. PROPRIETATI GEOGRAFICE SI
HIDROMETEOROLOGICE

În timpul iernii australe, această zonă este caracterizată de existenţa a două puternice
centre de înaltă presiune (anticicloni) care se extind de la E la W, având ca axă centrală
latitudinea de 28°S, deasupra continentului australian, şi latitudinea de 30°S, deasupra oceanului.
În timpul verii australe întregul sistem de anticicloni se deplasează. Anticiclonul de
deasupra oceanului se deplasează spre latitudinea 32°S şi longitudinea 92°E, în timp ce, cel aflat
deasupra continentului australian se deplasează mult la S de coastele meridionale ale Australiei,
fiind caracterizat printr-o presiune maximă redusă: 1013 mbar. Asemenea deplasări succesive ale
unor uriaşe mase de aer de la iarnă la vară (şi invers) surit consecinţa directă a modificărilor
survenite în bilanţul termic din regiune, care antrenează ample schimburi de căldură,
modificări de sens ale circulaţiei aeriene şi, odată cu aceasta, şi transferări masive de vapori de
apă dintr-o zonă în alta.
Particularităţile regionale ale apelor oceanice din jurul Australiei determină pe
specialişti să identifice trei tipuri de depresiuni care se manifestă în această regiune:
 depresiunile tropicale, care afectează flancul de nord al sistemelor de anticicloni şi care, în
genere, au o intensitate redusă sau moderată;
 depresiunile tropicale denumite „willy-willies", care generează unele dintre cele mai violente
furtuni tropicale, dar care, de regulă, afectează zone de întindere reduse;
 depresiunile tropicale sudice, care afectează flancul de sud al centurii semi permanente
anticiclonice.
Cea mai mare parte a depresiunilor tropicale din primele doua categorii se deplasează de
la est spre vest, în apropierea coastelor de nord ale Australiei, după care traiectoriile lor îşi
schimbă direcţia spre SW sau S, iar în cele din urmă, spre SE.
Depresiunile tropicale, care constituie cea de-a treia categorie, se deplasează în general
de la W la E, în partea sudică a sistemului anticiclonic. In timpul verii, ele pot afecta zone ale
oceanului situate chiar la S de latitudinea 35°S, iar în timpul iernii, traiectoriile lor înaintează
până la aproximativ 25°S.
Dintre cele trei tipuri de depresiuni, un deosebit interes pentru navigatori prezintă
depresiunile tropicale cunoscute sub denumirea de „willy-willies". Cele mai caracteristice
dintre acestea sunt cele care traversează Mările Arafura şi Timor, deplasându-se spre sud -vest
şi care, după ce descriu curba tipică traiectoriei unor asemenea furtuni, lovesc coastele
Australiei, îndeosebi în regiunea cuprinsă între Golful Exmouth şi meridianul de 120°E. Când
ajung deasupra uscatului, ele trec peste vestul continentului australian ca simple depresiuni,
pentru a se „sparge" apoi în Marea de Sud a Australiei.
Alte willy-willies se propagă de-a lungul coastelor nord-vestice ale continentului, la o
distantă de aproximativ 200 Mm, şi descriu o curbă spre SE în regiunea Capului Leevin, iar
altele, care vin dinspre NE şi care descriu o traiectorie parabolică, prezintă inflexiunea la S de
Insulele Cocos (12°S ; 97°E), după care se deplasează spre SE.
Cele mai frecvente şi mai violente willy-wilîies sunt cele care se formează la NW de
coastele Australiei de vest. în centrele acestor furtuni tropicale presiunea poate scădea până la
aproximativ 960 mbar, iar vântul asociat sistemului depresionar atinge viteze cuprinse între 85 Nd
şi 55 Nd, funcţie de distanţa faţă de ochiul furtunii (de la 20 la 150 Mm).
Zone cu gheţuri
Gheţarii formaţi în zona Antarctică pot intra în partea sudică a Oceanului Indian de S pe
o direcţie NE, sub influenţa vântului de W şi a Curentului Ecuatorial Sudic, acesta din urma
având o direcţie E sau NE. Gheţarii se pot întâlnii până la latitudini de 35 o S în tot timpul anului,
dar în principal din iulie până în noiembrie.
 DESCRIEREA BAZINULUI OCEANULUI INDIAN. PROPRIETATI GEOGRAFICE SI
HIDROMETEOROLOGICE

Gheţarii care se întâlnesc în Oceanul Indian de S constau în porţiuni de gheaţă care s-au
rupt din masivele blocuri de gheaţă aflate pe ţărmul continentului Antarctic. Aceşti gheţari pot
atinge dimensiuni foarte mari.
Limita principală a gheţarilor, ajunge până la 20 o E şi 70 o E, în noiembrie şi decembrie,
când se ating latitudini de 44 o S pe meridianul Capului Agulhas până la 48 o S şi 70 o E.
În lunile februarie şi martie gheţarii se întâlnesc la E de meridianul de 70 o E când ajung
la latitudini de 48-50 o S, întinzându-se până la meridianul de 120 o E şi de acolo la aproximativ
55 o S pe meridianul Tasmaniei.
În mai şi iunie, limita principală a gheţarilor este undeva la S de paralela de 50 o S şi între
meridianele de 120 o E şi longitudinea Tasmaniei, la S de 55 o S. Cu referire la limitele extreme
ale gheţarilor, sezonul apariţiei lor variază considerabil de la o latitudine la alta şi în plus, şi alţi
factori, alţii decât cei climatici, pot contribuii la apariţia anomaliilor. Pentru o siguranţă deplină
este bine de luat în considerare aceste zone de apariţie a gheţarilor în toate perioadele anului.
Datorită cutremurelor, de exemplu, pot apărea fenomene excesive de formare a gheţarilor
tabulari.
Limita externă a gheţarilor se întinde începând cu latitudinea de 35 o S în apropierea
Capului Agulhas, apoi scade gradual ajungând la latitudinea de 38 o S, în preajma meridianului
de 100oE, şi avansează din nou la 35oS, între meridianele de 100oE şi 110oE, după care se trece
la o latitudine de aproximativ 44oS, în apropierea meridianului de 130oE, până la latitudinea de 46
o
S la meridianul de 150 o E.
Zona coastei Djibouti şi Somaliei
Vânturile în Golful Aden, pe tot timpul anului sunt guvernate de musonul Mării Arabiei
şi Oceanului Indian. În timpul musonului de nord-est (octombrie-mai), aceste vânturi au o
direcţie est sau est-nord-est în Golful Aden şi urmează golful, suflând într-o direcţie nord-vest
peste Bab el Mandeb spre Marea Roşie.
Din iunie până în septembrie, vânturile de sud-vest sunt neîntrerupte cu precădere, suflând
puternic la iesirea din Marea Rosie peste Golful Aden, la est de Suqutra.
Către mijlocul lui iunie până în august, între Bab el Mandeb şi Mait Island sunt vânturi
puternice de vest sau sud-vest.
În apropierea coastei Africii în acest sezon se întalnesc ocazional la ţărm rafale puternice
din direcţia sud-sud-vest. Acestea în general apar între miezul nopţii şi zorii zilei, durând în jur la
o oră.
În septembrie, vânturile de vest încetează, iar brizele de uscat şi de mare predomină şi
continuă până în octombrie. Nopţile sunt calme şi sufocante.
La Barbera, pe ţărmul de sud al Golfului Aden, 65% din observaţii prezintă un vânt de
sud-vest în iulie, în timp ce în lunile de iarnă predomină un vânt de nord-est.
Mareea-Curenţii
Viteza şi direcţia curentului de suprafaţă în această zonă este în deosebi influenţat de Musonul de
nord-est şi de Musonul de sud-vest.
Variaţia în viteză, direcţie şi durată a curentului de suprafaţă este de aşteptat în Marea
Rosie datorită naturii sale închise , îngustă şi cu o linie a ţărmului neregulată.
Pe timpul ambelor sezoane, viteza curentului este în general de 0.2-0.7 noduri, depinzând
de puterea vântului.
Curenţi puternici de până la 2.5 noduri sunt întâlniţi des în vecinătatea Bab el Mandeb.În
Golful Aden din octombrie până în aprilie curenţii de sud-vest au o viteză de 0.2-1 noduri. Din
 DESCRIEREA BAZINULUI OCEANULUI INDIAN. PROPRIETATI GEOGRAFICE SI
HIDROMETEOROLOGICE

iunie până în august curentul este de est-nord-est şi are o viteză de aproximativ un nod în mijlocul
Golfului Aden şi până la două noduri pe coasta Arabiei.
Viteza maximă de aproximativ 3 noduri este înregistrată de-a lungul coastei în lunile iulie
şi august.
În octombrie, curenţii în Marea Arabiei devin slabi având direcţia sud-vest spre Golful
Aden. La est de Suqutra este un curent neobişnuit dar evident de nord-est în decembrie, fiind
preponderent de vest în noiembrie şi ianuarie. Durata acestui fenomen, care se întalneşte
întotdeauna în decembrie, nu a fost pe deplin determinată.
În februarie, curentul persistent de vest începe să se schimbe. Acest curent se divide într-
un current din direcţia 17ºN şi unul din direcţia 55ºE, amândoi urmărind linia coastei, cu viteye
de 0,3-0,8 noduri. Revenirea se curentul iniţial are loc în august sau începutul lui septembrie când
ciclul sesozier în Golful Aden este reluat.
Aspect. Coasta netedă a statului Djibouti este acoperită de câmpii nisipoase ce se întind
până la 30 de mile către interior.Golfe de Tadjoura este flancat de dealuri stâncoase în parte
împădurite.
Coasta în părţile de nord şi nord-est este formată din câmpii în general înguste separate de
dealuri care se întind de la ţărm până în zona muntoasă din interior.
Câmpiile din partea de nord şi nord-est a coastei sunt străbătute de multe cursuri de apă.
Stâncile abrupte care se înalţă direct din mare mărginesc apropierile acestor insule.
Coasta de vest a Australiei de la Capul de nord-vest la Capul Leeuwin
Coasta Australiei de la Capul de nord-vest până la 755 de mile SSE de Capul Leeuwin
este în general joasă crestată de câteva golfuri şi râuri pe alocuri cu mangrove mlăştinoase a căror
nivel creşte la ape înalte. În alte locuri sunt stânci a căror înălţime ajunge până la 244m. Lângă
Bunbury, în partea de sud a acestui sector sunt munţi a căror înălţime ajunge până la 515m. De-a
lungul coastei se găsesc locuri bune pentru a ancora.
Vânturile-Vremea
Vânturile pe coasta de vest a Australiei între Capul de nord-vest şi Capul Leeuwin sunt în
general de la sud, de obicei între SSE şi SSE. Pe timpul verii vânturile sunt aproape constante din
acest sector, dar pe timpul iernii această regularitate este întreruptă de vânturi ocazionale cu
direcţii între nord şi vest, care uneori suflă cu putere considerabilă fiind însoţite de ploi puternice
şi vreme ceţoasă.
În aproape toate sezoanele, frecvenţa vânturilor puternice (vijeliilor) creşte de la nord la
sud de-a lungul coastei de sud a Shark Bay (25°35’S, 113°32’E). O frecvenţă mai mare au în
sudul paralelei de 30°S iarna şi în sudul paralelei de 35°S pe timpul verii.
Vânturile puternice asociate cu furtunile tropicale sunt importante pentru că de gradul lor
depinde frecvenţa acestora. Vânturile puternice sunt de obicei calificate drept vijelii şi cele mai
violente sunt de obicei asociate cu furtunile.
Asprimea vânturilor puternice de la Capul Leeuwin şi rapiditatea cu care ele se succed în
timpul lunilor de iarnă este bine cunoscută. Întotdeauna barometrul prevesteşte aceste vânturi
puternice şi în general presiunea începe să scadă cu o zi sau două înainte ca acestea să vină. Un
curent de sud şi înălţarea nivelului apei faţă de normal sunt de asemenea semne ale apariţiei
vânturilor puternice de nord-vest.
Precipitaţiile în general se intensifică de la sud la Capul de nord-vest; iarna are loc o
creştere rapidă de la sud de Shark Bay până la Capul Leeuwin. În general ploile apar mai
frecvent odată cu creşterea distanţei de la tărm, la sud de paralela de 30°S cantitatea şi frecvenţa
precipitaţiilor creşte odată cu creşterea latitudii. În zona Capului Leeuwin precipitaţiile se întind
 DESCRIEREA BAZINULUI OCEANULUI INDIAN. PROPRIETATI GEOGRAFICE SI
HIDROMETEOROLOGICE

pe o perioadă mai lungă de timp, din mai în octombrie, cu o intensitate mai scăzută, dar o
frecvenţă mai ridicată.
La Perth, majoritatea precipitaţiilor sunt puternice având loc cu precădere pe timpul
nopţii. Furtunile au loc în medie de două ori pe lună, în timpul trecerii fronturilor reci în sezonul
ploios.
Ceaţa este rară. În zona coastei este aproape absentă sau mai puţin de 2% din perioada
anului. Ceaţa uşoară este mult mai comună , cu vizibilitate mai mică de 5 mile este prezentă 40%
din timp în zona Capului de nord-vest în lunile ianuarie şi februarie.Ceaţa ce se formează
ocazional în zona coastei dispare rapid după răsăritul soarelui.
Maree-Curenţii
Între Capul de nord-vest şi Capul Leeuwin mareea este în general influenţată de vânturi,
variind atât la vânturile dinspre larg cât şi la cele dinspre uscat cu 0.6m. Nivelul creşte sau scade
cu de la 0.6m până la 1.5m. Cel mai crescut nivel al mării este atins în iunie.
Sunt cunoscute schimbările sezoniere ale nivelului mării în acest sector. Aceste schimbări
sunt de importanţă când nivelul mareei este scăzut. Schimbările sezoniere pot fi de obicei văzute
când depaşesc nivelul mareei.
Curenţii în această zonă au o variabilitate considerabilă, în mare măsură cuvenită
variabilităţii condiţiilor de vânt, care predomină în zonă mare parte a anului. Prudenţa este
necesară pentru că se pot modifica sau chiar răsturna de către vânturile preponderente.
La distanta mai mare de 60 de mile de coastă , direcţia predominantă a curentului este
nord-est către est pe timpul iernii şi nord pe timpul verii. Curentul de sud este mult mai constant
pe timpul iernii decât vara, cu precădere între paralela de 28°S şi Capul Leeuwin.
Viteza medie a curentului în acest sector este mai mică de 0.5 noduri, dar spre sud între
paralelele de 30°S şi 32°S curentul atinge o viteză de 0.5-1 nod.
La sud de paralela de 30°S este un curent de coastă în special cu o direcţie între nord-est
şi sud-est, uneori cu o viteză între 1-2 noduri, fiind înregistrate şi viteze mai mari de 2 noduri.
Între Capul Leeuwin şi Capul Naturaliste este înregistrat un curent de nord cu o viteză de
un nod. În ianuarie şi februarie, un puternic curent de est fixat către ţărm este prezent între Capul
Leeuwin şi Fremantle. Un curent cu o viteză considerabilă îndreptat spre ţărm este de asemenea
întâlnit în vecinătatea Capului Leeuwin.
Coasta Tasmaniei
Tasmania este cea mai muntoasă insulă a globului, alcătuită dintr-o serie de munţi, văi,
piscuri şi văi înguste. Cei mai înalţi munţi depăşesc 1524m. Zonele de sud şi vest sunt
remarcabile pentru peisajele pitoresti. Coasta stâncoasă este întreruptă de numeroase golfuleţe,
multe dintre ele costituind porturi naturale excelente. Râurile sunt numeroase, iar câteva dintre
ele fiind navigabile pe o portiune a cursului. Există de asemenea mai multe lacuri montane în
apropierea izvorului râurilor, cel mai întins fiind “Great Lake” (Marele lac) fiind la 1164
deasupra nivelului mării, are aproximativ 12 mile lungime şi o suprafaţă de 11200 hectare.
Întreaga costă nordică este scăldată cu ape liniştite, cu vânturi predominant dinspre uscat,
cu hulă de sud-vest, întreruptă de insule la intrarea de sud-vest a strâmtorii.
Coasta de vest a Tasmaniei este predominant stâncoasă, cu aspect steril, cu recifuri pe o
distanţă de 3-4 mile în unele locuri, cu hulă puternică dinspre sud-vest. Vânturile puternice sunt
din aceeaşi direcţie şi aduc în general vreme rea, în special în lunile de iarnă: iunie iulie şi august.
Coasta de sud a Tasmaniei este stâncoasă, abruptă şi aridă. Mici insule se află la 3-12 mile
în afara ei. Vârfurile proeminente sunt susţinute de coloane de basalt, ca şi Giants Causeway of
 DESCRIEREA BAZINULUI OCEANULUI INDIAN. PROPRIETATI GEOGRAFICE SI
HIDROMETEOROLOGICE

Ireland şi este fără locuri de adăpost împotriva vânturilor de coastă chiar dacă are 2-3 golfuri
nisipoase.
Coasta estica a Tasmaniei se întinde pe aproximativ 133 mile de la nord de Cape Pilar
până la Eddystone Point.
Apele de la ţărm de pe coasta de est a Tasmaniei nu au fost examinate iar în unele locuri
nivelul apei poate fi mai scăzut decât este trecut în hartă.
Vânturile-Vremea. Climatul deşi diferă în zonele estice şi vestice, în est fiind o climă
uscată, iar în vest foarte umedă, este în general favorabil. Deşi vânturile nordice calde ale
Australiei ajung ocazional pe insulă temperatura lor este atenuată de trecerea lor prin strâmtoarea
Bass. Climatul este predominant călduros întreaga vară, dar nopţile sunt întotdeauna răcoroase.
Temperatura predominantă în Hobart este 12°C. Temperatura maximă vara în Hobart este
de 41°C, dar este atinsă foarte rar, iar în iarnă rareori scade sub -2°C, cu toate că în zonele de
munte, ajunge adesea la -8°C.
Media anuală a precipitaţiilor în Hobart este de 600mm, în Launceston este de 700mm
anual, iar în portul Macquarie, pe coasta vestică, media anuală este peste 2500mm. În această
zonă a coastei se întalnesc vânturi puternice, dar furtunile de nisip sunt rare.
Semnele apropierii de coasta sudică a Australiei a unui vânt vestic puternic sunt evidente
încât nici o navă nu poate fi luată prin surprindere.
Din mai pâna în octombrie dacă presiunea scade rapid sub presiunea atmosferică standard,
prevesteşte un vânt de vest răcoros şi puternic cu nori grei de furtună.Vântul de nord este în mod
obişnuit uşor, astfel încât cerul la nord-vest devine înnorat, iar vântul se schimbă spre nord-vest
aducând o furtună puternică.
Când barometrele urcă iar vântul se schimbă spre vest şi sud-vest vremea începe să se
îmbunataţească. În mod frecvent barometrele rămân aproape staţionare sau scad atunci când
vântul puternic se instaleaza, iar intensitatea vântului rămâne ridicată pentru o saptamană sau
zece zile, deşi media acestor vânturi este de 3-4 zile.
Lunile octombrie, noiembrie şi decembrie au în general vreme stabilă cu vânturi
preponderent sud-vestice, deşi vânturile vestice din octombrie sunt în mod frecvent la fel de
violente ca cele din timpul iernii. Un vânt puternic este probabil să apară ocazional în noiembrie
şi decembrie şi uneori dar foarte rar poate apare în primele luni ale anului.
Intensitatea vântului sud-estic vara este puternic, ajungând la furtuni puternice cu o durată
de aproximativ 48 de ore.
Vânturile puternice sunt însoţite de o ceaţă fină roşie, iar barometrele rămân stabile, dar
sub presiunea atmosferică obişnuită a acelei perioade a anului. Vântul continuă din direcţia sud-
est în timp ce vijeliile persistă neschimbându-şi direcţia, către mare sau către uscat pe timp de
vreme bună. Aceste vijelii sunt rare.
Ceaţa este extrem de rara pe coasta sudică a Australiei, ceaţa fină care vine cu briza mării
vara este deseori suficientă pentru a reduce vizibilitatea pe o distanţă de 3-4 mile.
Vânturile predominante pe coasta de vest a Tasmaniei sunt din sud-vest şi sunt însoţite de
vreme urâtă, mai ales în lunile iunie, iulie şi august. Vânturile puternice nord-vestice şi vestice
sunt frecvente.
În golful coastei de nord a coastei Tasmaniei între Circular Head şi Cape Portland este un
curent constant de est în cea mai mare parte a anului.
Pe coasta de est curentul este în general spre sud.Pe coasta de vest, curentul este în
general spre nord, în mod particular pe timpul influenţei vânturilor sud-vestice şi vestice.
CONCLUZIE
 DESCRIEREA BAZINULUI OCEANULUI INDIAN. PROPRIETATI GEOGRAFICE SI
HIDROMETEOROLOGICE

Oceanul Indian diferă de Oceanul Pacific sau Oceanul Atlantic în multe privinţe. În
emisfera nordică este fără ieşire la mare şi nu se extinde la apele arctice sau la o zona temperat
rece. Este oceanul cu numai o asimetrie şi, în nord, inversând semianual circulaţia apelor de
suprafaţă. Ea nu are nici o sursă separată de apă de fund şi are două surse de mare de apă sărată
(Golful Persic şi Marea Roşie). Sub straturile de suprafaţă, în special în partea de nord, apa
oceanului este extrem de scăzută în cantitatea de oxigen.
Dificultăţile produse de factorii hidrometeorologici, au determinat perfecţionarea
sistemului de asigurare hidrografică şi hidrometeorologică, a sistemelor de semnalizare şi dirijare
a navelor în condiţii grele de navigaţie, asigurării hidrometeorologice prin informare centralizată
de la centrul meteo inclusiv informare telesatelit.