Sursa Wikipedia

Pământul (numit și Terra sau „Planeta albastră”) este a treia planetă de la Soare și cea mai mare
dintre planetele telurice ale Sistemului Solar, atât pentru masă, cât și pentru diametru. Este singurul corp
ceresc despre care se știe că adăpostește viață. Aproximativ 29,2 % din suprafața Pământului este un
uscat format din continente și insule. Restul de 70,8 % este acoperit cu apă,[16] în mare parte
de oceane, mări, golfuri și alte corpuri de apă sărată, dar și de lacuri, râuri și alte ape dulci, care
împreună constituie hidrosfera.[28] O mare parte din regiunile polare ale Pământului sunt acoperite
cu gheață. Stratul exterior al Pământului este împărțit în mai multe plăci tectonice rigide care migrează
pe suprafață de-a lungul a multe milioane de ani. Interiorul Pământului rămâne activ cu un nucleu
interior din fier solid, un miez exterior lichid care generează câmpul magnetic al Pământului și
o manta de convecție care conduce tectonica plăcilor.
Atmosfera Pământului este formată în principal din azot și oxigen. Regiunile tropicale primesc mai multă
energie solară decât regiunile polare și este redistribuită de circulația atmosferică și oceanică. Gazele cu
efect de seră joacă, de asemenea, un rol important în reglarea temperaturii suprafeței. Clima unei
regiuni nu este determinată doar de latitudine, ci și de înălțime și de apropierea de ocean, printre alți
factori.
Gravitația Pământului interacționează cu alte obiecte din spațiu, în special cu Soarele și Luna,
singurul satelit natural al Pământului. Pământul orbitează în jurul Soarelui în aproximativ 365,25 de zile.
Axa de rotație a Pământului este înclinată în raport cu planul său orbital, producând anotimpuri pe
Pământ. Interacțiunea gravitațională dintre Pământ și Lună cauzează mareele, stabilizează orientarea
Pământului în jurul axei sale, și încetinește treptat rotația acestuia. Pământul este cea mai densă
planetă din Sistemul Solar și cea mai mare dintre cele patru planete telurice.
Conform datărilor radiometrice și a altor dovezi, Pământul s-a format în urmă cu peste 4,5 miliarde de
ani din gazele sistemului solar timpuriu.[29][30][31] În timpul primului miliard de ani din istoria Pământului s-a
format oceanul și apoi s-a dezvoltat viața în el. Viața s-a răspândit la nivel global și a modificat
atmosfera și suprafața Pământului, ducând la proliferarea organismelor anaerobe și, mai târziu,
a organismelor aerobe. Unele dovezi geologice indică faptul că viața ar fi putut să apară încă de acum
4,1 miliarde de ani. De atunci, combinația distanței Pământului față de Soare, proprietățile fizice și istoria
geologică au permis vieții să evolueze și să prospere.[32][33] În istoria vieții pe Pământ, biodiversitatea a
trecut prin perioade lungi de expansiune, ocazional punctate de extincții în masă. Peste 99 % din
toate speciile[34] care au trăit vreodată pe Pământ sunt extincte.[35][36] 8 miliarde de oameni trăiesc astăzi
pe Pământ și depind de biosfera și resursele sale naturale pentru supraviețuire. Oamenii au un impact
din ce în ce mai mare asupra suprafeței Pământului, a hidrologiei, a proceselor atmosferice și a altor
vieți.

Nume și etimologie[modificare | modificare sursă]

Pământul este singura planetă din Sistemul Solar al cărei nume nu derivă din mitologia
greacă sau romană. Toate celelalte planete au fost denumite după zei și zeițe din mitologia greco-
romană. În română, cuvântul „pământ” este moștenit din latină pavimentum,[37] care înseamnă „pământ
bătătorit și nivelat”, „pardoseală cu lespezi sau mozaic”, „pavaj”[38], „podea”, „drum pietruit”, „loc neted”,
„bătătură”.[39]
Terra provine din latinescul tĕrra (pământ, sol), care la rândul său derivă din termenul de origine indo-
europeană terse, cu sensul de „parte uscată”, opus „părții apoase”. Dar Terra a mai fost denumită în
trecut și ca orbe terracqueo. Cuvântul latin orbe a avut mai întâi semnificația „cerc” și apoi de „lume”.
Cuvintele ce se referă la Terra pot fi formate în mai multe moduri. Primul este folosirea rădăcinii terra-,
ca de exemplu cuvântul „terestru”. Mai există și rădăcina telur-, cum se poate vedea în cuvintele teluric,
telurian. Ambii termeni provin de la zeița romană Terra Mater, ce se pare că și-a primit numele, la rândul
ei, de la vechea denumire de Tellus Mater. Termenii științifici precum geografie, geocentric, geotermal
folosesc prefixul grecesc geo-, derivat din numele zeiței Gaia, echivalenta Terrei Mater în
mitologia greacă.

Cronologie[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Istoria Pământului.
Formare[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Geneza și evoluția Sistemului Solar#Formarea planetelor.
Sursa Wikipedia

Concepție artistică a unui disc protoplanetar

Cel mai vechi material găsit în Sistemul Solar este datat 4,5672 ± 0,0006 miliarde de ani în urmă.
[40]
Acum 4,54 ± 0.04 miliarde de ani în urmă[41] s-a format Pământul primordial. Corpurile din Sistemul
Solar s-au format și au evoluat cu Soarele. Teoretic, o nebuloasă solară separă un volum dintr-un nor
molecular prin prăbușirea gravitațională, care începe să se rotească și să se aplatizeze într-un disc
circumstelar, iar apoi planetele și Soarele se formează din acest disc. O nebuloasă conține gaz, bucăți
mici de gheață și praf cosmic (inclusiv nucleide primordiale). Conform ipotezei
nebulare, planetezimale s-au format prin acreție, Pământul primordial căpătând o formă în 10-20
milioane de ani.[42]
Un subiect de cercetare este formarea Lunii, acum aproximativ 4,53 miliarde de ani.[43] O teorie
principală (ipoteza impactului gigantic) este aceea că a fost formată prin acumularea de materiale
eliberate de Pământ, după ce un obiect de dimensiunea planetei Marte, numit Theia, a lovit Terra.[44] În
această ipoteză, masa Theiei era de aproximativ 10 % din Pământ,[45] și a lovit o margine a Terrei, o
parte din masa sa fuzionând cu Pământul.[46] Între aproximativ 4,1 și 3,8 miliarde de ani de urmă,
numeroasele impacturi ale asteroizilor au provocat schimbări semnificative în mediul de la suprafața
Lunii și, prin inferență, și în cel al Pământului.

După formare[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Istoria geologică a Pământului.

Impresie artistică a Pământului timpuriu nuanțat în

portocaliu prin atmosfera timpurie bogată în metan.[47]
Atmosfera și oceanele Pământului s-au format prin activitatea vulcanică și de expulzare.[48] Vaporii de
apă proveniți din aceste surse s-au condensat în oceane, amplificate cu apă și gheață de
la asteroizi, protoplante și comete.[49] Este posibil ca apă suficientă pentru a umple oceanele să fi fost
întotdeauna pe Pământ de la începutul formării planetei.[50] În acest model, gazele cu efect de seră din
atmosferă au păstrat oceanele să nu înghețe când Soarele nou format nu avea decât 70 % din
luminozitatea actuală.[51] Acum 3,5 miliarde de ani în urmă câmpul magnetic al Pământului s-a stabilizat,
împiedicând împrăștierea atmosferei de către vântul solar.[52]
Pe măsură ce stratul exterior topit al Pământului s-a răcit, s-a format prima crustă solidă, despre care se
crede că a avut o compoziție mafică. Prima crustă continentală, care avea o compoziție mai felsică, s-a
format prin topirea parțială a acestei cruste mafice. Prezența boabelor de zircon mineral din Hadean în
rocile sedimentare eoarhiene sugerează că cel puțin o crustă felsică a existat încă de acum 4,4 miliarde
de ani, la numai 140 milioane de ani după formarea Pământului.[53] Există două modele principale ale
modului în care acest volum inițial mic de crustă continentală a evoluat pentru a ajunge la abundența
actuală:[54] (1) o creștere relativ constantă până în prezent,[55] care este susținută de datarea radiometrică
a crustei continentală la nivel global și (2) o creștere rapidă inițială a volumului de crustă continentală în
timpul Arheanului, formând cea mai mare parte a crustei continentale care există acum,[56][57] care este
susținută de dovezi izotopice de la hafniu în zirconiu și neodim în roci sedimentare. Cele două modele și
datele care le susțin pot fi reconciliate prin reciclarea pe scară largă a scoarței continentale, în special în
primele etape ale istoriei Pământului.[58]
Sursa Wikipedia

Continentele au fost formate de tectonica plăcilor, un proces condus în cele din urmă de pierderea
continuă a căldurii din interiorul Pământului. De-a lungul a sute de milioane de ani, supercontinentele s-
au asamblat și s-au rupt. Cu aproximativ 750 de milioane de ani în urmă, unul dintre cele mai vechi
supercontinente cunoscute, Rodinia, a început să se destrame. Mai târziu, continentele s-au recombinat
pentru a forma Pannotia (cu 600-540 milioane de ani în urmă), apoi Pangaea, care, de asemenea, s-a
destrămat acum 180 milioane de ani în urmă.[59]
Modelul actual al epocilor de gheață a început cu aproximativ 40 milioane de ani în urmă și apoi s-a
intensificat în timpul Pleistocenului cu 3 milioane de ani în urmă. Regiunile cu latitudine înaltă au suferit
de atunci cicluri repetate de glaciațiune și dezgheț, repetându-se la fiecare 40.000-100.000 ani. Ultima
glaciație continentală s-a încheiat cu 10.000 de ani în urmă.[60]

Originea vieții și evoluție[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Abiogeneză.

Arbore filogenetic al vieții pe Pământ bazat pe analiza rRNA

Reacțiile chimice au condus la primele molecule cu auto-replicare acum aproximativ patru miliarde de
ani în urmă. O jumătate de miliard de ani mai târziu, a apărut ultimul strămoș comun al vieții curente.
[61]
Evoluția fotosintezei a permis ca energia Soarelui să fie recoltată direct de formele de viață. Oxigenul
molecular (O2) rezultat s-a acumulat în atmosferă și datorită interacțiunii cu radiația solară ultravioletă, a
format un strat de ozon (O3) protector în atmosfera superioară.[62] Încorporarea celulelor mai mici în cele
mai mari a dus la dezvoltarea celulelor complexe numite eucariote.[63] Organisme multicelulare formate
ca celule în colonii au devenit din ce în ce mai specializate. Ajutată de absorbția luminii
ultraviolete periculoasă de către stratul de ozon, viața a colonizat suprafața Pământului.[64]
Printre cele mai vechi dovezi de viață se numără fosilele microbiene găsite în gresia de 3,48 miliarde de
ani din Australia de Vest,[65] grafitul biogenic găsit în rocile metasedimentare vechi de 3,7 miliarde de ani
în Groenlanda de Vest,[66] și rămășițe de material biotic găsit în roci vechi de 4,1 miliarde de ani în
Australia de Vest.[32][33] Cea mai veche dovadă directă a vieții pe Pământ este conținută în roci
australiene de 3,45 miliarde de ani care prezintă fosile ale microorganismelor.[67][68]
În timpul Neoproterozoicului, în urmă cu 750-580 milioane de ani, o mare parte a Pământului ar fi putut fi
acoperită cu gheață. Această ipoteză a fost denumită „Pământ de zăpadă” și este de un interes deosebit
deoarece a precedat Explozia Cambriană, când formele de viață multicelulare au crescut semnificativ în
complexitate.[69] După Explozia Cambriană, acum 535 milioane de ani, au existat cinci extincții în masă.
[70]
Cel mai recent eveniment de acest fel s-a petrecut cu 66 de milioane de ani în urmă, când un impact
cu un asteroid a declanșat dispariția dinozaurilor non-aviari și a altor reptile mari, dar a cruțat animalele
mici, cum ar fi mamiferele, care la vremea aceea erau asemănătoare cu soricidele.
Viața mamiferelor s-a diversificat în ultimii 66 de milioane de ani, iar în urmă cu câteva milioane de ani,
un animal african, cum ar fi Orrorin tugenensis, a dobândit capacitatea de a sta în picioare.[71] Această
abilitate a dus la stimularea necesară pentru un creier mai mare, care a dus la evoluția
oamenilor. Dezvoltarea agriculturii și apoi a civilizației a permis oamenilor să influențeze mediul.[72]

Viitor[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Viitorul Pământului.
Articol principal: Cronologia viitorului îndepărtat.
Vezi și: Risc de catastrofă planetară.
Sursa Wikipedia

Ilustrație presupusă a Pământului ars după ce Soarele va

intra în faza de gigantă roșie, peste aproximativ 5-7 miliarde de ani.
Viitorul Pământului pe termen lung este legat de cel al Soarelui. În următorii 1,1 miliarde de ani,
luminozitatea solară va crește cu 10 %, iar în următorii 3,5 miliarde cu 40 %.[73] Temperatura de
suprafață în creștere a Pământului va accelera ciclul carbon, reducând concentrația de CO2 la niveluri
letal de scăzute pentru plante, în aproximativ 500-900 milioane de ani.[74] Lipsa vegetației va duce la
scăderea oxigenului în atmosferă, făcând imposibilă viața animalelor.[75] După încă un miliard de ani,
toată apa de suprafață va dispărea[76] iar temperatura globală medie va atinge 70 °C (158 °F).[75] Din acel
moment, se așteaptă ca Pământul să fie locuibil pentru încă 500 de milioane de ani,[74] posibil mai mult
dacă azotul este îndepărtat din atmosferă.[77] Chiar dacă Soarele ar fi veșnic și stabil, 27 % din apa
oceanelor va coborî în manta Pământului într-un miliard de ani.[78]
Soarele va evolua devenind o gigantă roșie în aproximativ 5 miliarde de ani. Modelele preconizează că
Soarele se va extinde la aproximativ 1 UA (150 milioane km), aproximativ de 250 de ori mai mare decât
raza actuală.[73][79] Soarta Pamântului este mai puțin clară. Ca gigantă roșie, Soarele va pierde
aproximativ 30 % din masa sa, astfel că, fără a lua în considerare efectele mareei, Pământul se va
deplasa pe o orbită de 1,7 UA (250 milioane km) de la Soare, când steaua va ajunge la raza ei maximă.
Viața rămasă va fi distrusă de luminozitatea crescută a Soarelui (care va atinge o valoare maximă de
5000 de ori mai mare față de nivelul actual).[73] O simulare din 2008 indică faptul că orbita Pământului se
va diminua în cele din urmă din cauza efectelor mareei, determinând Terra să intre în atmosfera
Soarelui și să fie vaporizată.[79]

Caracteristici fizice[modificare | modificare sursă]

Formă[modificare | modificare sursă]

Forma planetei Pământ.

Articol principal: Forma Pământului.
Forma Pământului este aproape sferică, cu un diametru mediu de 12.742 kilometri, ceea ce îl face al
cincilea obiect ca mărime dintre obiectele de dimensiuni planetare ale Sistemului Solar și cel mai mare
dintre obiectele telurice. Datorită rotației, Pământul este bombat în jurul ecuatorului,[80] și ușor aplatizat
la poli, astfel încât forma Pământului este descrisă mai precis ca un sferoid aplatizat, al cărui diametrul
ecuatorial este cu 43 de kilometri mai mare decât diametrul pol-pol.[81]
În plus, forma Pământului are variații topografice locale. Deși cele mai mari variații, cum ar fi Groapa
Marianelor (10.925 metri sub nivelul mării),[82] scurtează raza medie a Pământului cu 0,17%, iar Muntele
Everest (8.848 metri deasupra nivelului mării) o prelungește cu doar 0,14%.[n 1][84]
Sursa Wikipedia

Pentru a măsura variația locală a topografiei Pământului, geodezia folosește un Pământ idealizat care
produce o formă numită geoid. O astfel de formă de geoid se obține dacă oceanul este idealizat,
acoperind Pământul complet și fără perturbări, cum ar fi mareele și vânturile. Rezultatul este o suprafață
geoidă netedă, dar gravitațională neregulată, oferind un nivel mediu al mării ca nivel de referință pentru
măsurători topografice.[85]

Compoziția chimică[modificare | modificare sursă]

Compoziția chimică a crustei[86]

Compoziție

Compus Formula
Continenta
Oceanic
l

dioxid de siliciu SiO2 60.2 % 48.6 %

oxid de aluminiu Al2O3 15.2 % 16.5 %

oxid de calciu CaO 5.5 % 12.3 %

oxid de magneziu MgO 3.1 % 6.8 %

oxid de sodiu Na2O 3.0 % 2.6 %

oxid de fier (II) FeO 3.8 % 6.2 %

oxid de potasiu K2O 2.8 % 0.4 %

oxid de fier (III) Fe2O3 2.5 % 2.3 %

apă H2O 1.4 % 1.1 %

dioxid de carbon CO2 1.2 % 1.4 %

dioxid de titan TiO2 0.7 % 1.4 %

pentoxid de fosfor P2O5 0.2 % 0.3 %

Total 99.6 % 99.9 %

Sursa Wikipedia

Masa Pământului este de aproximativ 5,97 x 1024 kg (5,970 Yg). Se compune în principal
din fier (32,1 %), oxigen (30,1 %), siliciu (15,1 %), magneziu (13,9 %), sulf (2,9 %), nichel (1,8 %), calciu
(1,5 %), aluminiu (1,4 %), restul de 1,2 % constând din cantități mici de alte elemente. Datorită
segregării masei se estimează că nucleul se compune în principal din fier (88,8 %), cu cantități mai mici
de nichel (5,8 %), sulf (4,5 %) și mai puțin de 1 % oligoelemente.
Cel mai des întâlnite componente ale crustei sunt aproape toți oxizii: clorul, sulful și fluorul sunt
excepțiile importante, cantitatea lor totală din orice piatră fiind de obicei mult mai mică decât 1 %. Peste
99 % din crustă este compusă din 11 oxizi, în principal dioxid de siliciu, oxid de aluminiu, oxizi de fier,
oxid de calciu, oxid de magneziu și oxid de potasiu.[86][87][88]

Structura internă[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Structura Pământului.
Interiorul Pământului, la fel ca la celelalte planete telurice, este împărțit în straturi. Stratul exterior este o
crustă solidă din punct de vedere chimic, care are o grosime de aproximativ 6 km sub oceane și 30–50
km în domeniul continental. Contactul cu mantaua se face prin discontinuiatea Mohorovičić. Crusta
(scoarța terestră) și partea superioară, rigidă, a mantalei formează litosfera, iar litosfera este compusă
din plăci tectonice. Sub litosferă este mezosfera (sau mantaua inferioară), un strat alcătuit din oxizi și
silicați de fier, nichel și crom. Mezosfera este alcătuită din două subînvelișuri: primul, aflat între 400 km
și 1.000 km, are roci parțial cristalizate, materia fiind în stare vâscoasă dar neomogenă în compoziție, iar
cel de-al doilea subînveliș, aflat între 1.000 și 2.900 km, în care materia este omogenă chimic. Sub
mezosferă, se află nucleul, care este împărțit în nucleul intern, unde materia este alcătuită din elemente
grele (fier, nichel, crom) și se află în stare solidă,[89] și nucleul extern, format din materie în stare de
topitură, în care abundă elementele grele. Raza nucleului intern este de aproximativ o cincime din cea a
Pământului.

Straturile geologice ale Pământului[90]

Adâncime[91] Densitate
km Strat component g/cm3

0–60 Litosferă[n 2] —

0–35 Scoarța[n 3] 2.2–2.9

Mantaua
35–60 3.4–4.4
superioară

35–2890 Mantaua 3.4–5.6

Earth cutaway from core to exosphere. Not to
scale.

100–700 Astenosferă —

2890–5100 Nucleul extern 9.9–12.2

5100–6378 Nucleul intern 12.8–13.1

Căldura terestră[modificare | modificare sursă]

Căldura internă a Pământului provine dintr-o combinație de căldură reziduală acumulată în perioada lui
pregeologică (aproximativ 20 %) și căldura produsă prin dezintegrare radioactivă (80 %).
Sursa Wikipedia
[92]
Principalii izotopi care produc căldură în interiorul Pământului sunt: potasiu-40, uraniu-238 și thoriu-
232.[93] În centru, temperatura poate ajunge până la 6.000 °C (10630 ° F),[94] iar presiunea ar putea
ajunge la 360 GPa.[95] Deoarece o mare parte a căldurii este provocată de dezintegrarea radioactivă,
oamenii de știință consideră că la începutul istoriei Pământului, înainte de dezintegrarea izotopilor de
scurtă durată, producția de căldură a Pământului era mult mai mare. Această producție suplimentară, de
două ori mai mare decât este astăzi, cu 3 miliarde de ani în urmă, ar fi majorat gradienții de temperatură
și, astfel, rata de convecție a mantalei și tectonica plăcilor, ar fi permis formarea de rocă ignifugă, cum ar
fi comatitele, care astăzi se formează rar.[92][96]

Principalii izotopi producători de căldură din prezent [97]

Isoto Căldura Căldura

Timp de înjumătățire Concentrația medie a mantalei
p eliberată ani kg isotop/ kg manta
eliberată
W/ kg isotop W/ kg manta

238
U 94.6×10−6 4.47×109 30.8×10−9 2.91×10−12
235
U 569×10−6 0.704×109 0.22×10−9 0.125×10−12
232
Th 26.4×10−6 14.0×109 124×10−9 3.27×10−12
40
K 29.2×10−6 1.25×109 36.9×10−9 1.08×10−12

Pierderea medie de căldură de pe Pământ este de 87 mW m−2, pentru o pierdere de căldură globală de
4,42 x 1013 W.[98] O parte din energia termică a nucleului este transportată către scoarța terestră prin
„panașe mantelice”. Aceste panașe pot genera la suprafața Terrei puncte fierbinți și capcane geologice.
[99]
Căldura Pământului se pierde prin tectonica plăcilor și prin conducerea prin litosferă.[100]

Plăcile tectonice[modificare | modificare sursă]

Plăci principale[101]

Nume placă Suprafață

106 km2

Placa Pacificului 103,3

Placa Africană[102] 78,0
Placa Nord-Americană 75,9
Placa Eurasiatică 67,8
Placa Antarctică 60,9
Placa Indiano-Australiană 47,2
Placa Sud-Americană 43,6
Articol principal: Tectonica plăcilor.
Învelișul exterior relativ rigid al Pământul, litosfera, este împărțită în plăci tectonice. Aceste plăci sunt
segmente rigide aflate într-o continuă dinamică și sunt delimitate de trei mari limite ale plăcilor tectonice:
limite convergente, când plăcile se îndreaptă una către cealaltă, limite divergente, când plăcile se
Sursa Wikipedia

îndreaptă în direcții opuse, și limite transformante, când plăcile se deplasează una în lungul
celeilalte. Cutremurele, activitățile vulcanice, formarea munților și formarea fosei oceanice, sunt mai
frecvente de-a lungul acestor limite.[103]

Munții se înalță atunci când plăcile tectonice se mișcă una către

cealaltă, forțând pătrundera. Cel mai mare munte de pe Pământ este Muntele Everest.
Pe măsură ce plăcile tectonice migrează, scoarța oceanică este subductată sub marginile plăcilor aflate
la limitele convergente. În același timp, creșterea magmei la limitele divergente creează crestăturile
oceanelor medii. Combinația acestor procese reciclează crusta oceanică în mantaua Pământului.
Datorită acestei reciclări, cea mai mare parte a fundului oceanului are o vechime mai mică de 100 de
milioane de ani. Cea mai veche crustă oceanică este localizată în Pacificul de Vest și este estimată la
200 milioane de ani vechime.[104][105] Prin comparație, cea mai veche crustă continentală datată are o
vechime de 4030 milioane de ani.[106]
Cele șapte plăci majore suntː Placa Pacificului, Placa Nord-Americană, Placa Eurasiatică, Placa
Africană, Placa Antarctică, Placa Indiano-Australiană și Placa Sud-Americană. Printre alte plăci
importante se numără plăcile Arabică, Caribică, Nazaca și Scoțiană. Placa Australiană a fuzionat cu
placa Indiană acum 50-55 de milioane de ani în urmă. Plăcile cu cea mai rapidă mișcare sunt plăcile
oceanice, placa Cocos avansând cu o rată de 75 mm pe an,[107] iar placa Pacificului mișcându-se cu 52–
69 mm pe an. La cealaltă extremă, placa Eurasiatică se mișcă cu 21 mm pe an.[108]

Suprafață[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Litosferă și Formă de relief.

Studiul altimetric și bimetric al Pământului.

Pământul fără apă (apăsați/lărgiți pentru a „roti” globul 3D).

Suprafața totală a Pământului este de aproximativ 510 milioane km2.[16] Din aceasta, 70,8 %,[16] sau
361,13 milioane km2 sunt sub nivelul mării și acoperiți cu ocean.[109] Sub suprafața oceanului se află o
mare parte a raftului continental, munților, vulcanilor,[81] a tranșeelor oceanice, a canioanelor submarine,
a platourilor oceanice. Restul de 29,2 %, sau 148,94 milioane km2 neacoperit de apă, constă în munți,
deșerturi, câmpii, platouri și alte forme de relief. Tectonica și eroziunea, erupțiile vulcanice, inundațiile,
intemperiile, glaciațiunile, creșterea recifelor de corali și impactul meteoriților se numără printre
procesele care transformă în mod constant suprafața Pământului de-a lungul timpului geologic.[110][111]
Crusta continentală constă dintr-un material cu o densitate mai mică, cum ar fi granitul și andezitul. Mai
puțin obișnuit este bazaltul, o piatră vulcanică mai densă, care este constituentul principal al fundului
oceanic.[112] Roca sedimentară este formată prin acumularea și consolidarea sedimentelor. Aproape
Sursa Wikipedia

75 % din suprafața continentală este acoperită de rocă sedimentară, deși acestea reprezintă doar 5 %
din crustă.[113] Cel de-al treilea tip de piatră întâlnit pe Pământ este roca metamorfică, creată prin
transformarea altor tipuri de roci în prezența unor presiuni ridicate, temperaturi ridicate sau ambele.
Printre cele mai abundente silicate de pe suprafața Pământului se
numără: cuarț, feldspat, amfiboli, mică, piroxeni și olivină.[114] Printre carbonații obișnuiți se
numără calcitul și dolomitul.[115]
Pedosfera este stratul exterior al suprafeței continentale a Pământului și este compus din sol și supus
proceselor de formare a solului. Terenul arabil total este de 10,9 % din suprafața pământului și doar
1,3 % susțin culturile permanente.[116][117] Aproape 40 % din suprafața Pământului este folosită în
agricultură și creșterea animalelor sau aproximativ 16,7 milioane km2 de teren agricol și 33,5 milioane
km2 de pășuni.[118]
Altitudinea suprafeței terestre variază de la -418 metri în Marea Moartă la 8.848 metri pe Everest.
Altitudinea medie este de 840 de metri deasupra nivelului mării.

Câmpul gravitațional[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Gravitația Pământului.

Gravitația Pământului măsurată de misiunea GRACE (Gravity

Recovery and Climate Experiment), arătând abateri de la gravitația teoretică. Afișează roșu unde
gravitatea este mai puternică decât valoarea standard și albastrul unde este mai slabă.
Gravitația Pământului se referă la accelerația pe care Pământul o imprimă obiectelor de pe sau lângă
suprafața sa, prin forța gravitațională. La suprafața Pământului, accelerația gravitațională este de
aproximativ 9,8 m/s2. Diferențele locale în topografie, geologie și structura tectonică mai profundă
determină diferențe regionale și locale la nivelul câmpului gravitațional al Pământului, cunoscute sub
numele de anomalii gravitationale.[119]

Câmpul magnetic[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Câmpul magnetic al Pământului.
Partea principală a câmpului magnetic al Pământului este generată în nucleu, locul unui proces dinam,
care convertește energia cinetică a convecției condusă termic în energia câmpului electric și magnetic.
Originea câmpului magnetic al Terrei este pusă pe seama curenților de convecție termică dezvoltați în
partea externă a nucleului Pământului, unde materia se prezinta în stare de topitură și frecarea materiei
topite din nucleu de partea inferioara a mantalei care este solidă. Câmpul se extinde spre exterior, de la
nucleu, prin mantă, până la suprafața Pământului, unde este aproximativ un dipol. Stâlpii dipolului sunt
situați în prezent în apropierea polilor geografici ai planetei. La ecuatorul câmpului magnetic, rezistența
câmpului magnetic la suprafață este de 3,05 × 10−5 T, cu un moment dipol magnetic global de 7,91 ×
1015 T m3.[120] Mișcările de convecție din nucleu sunt haotice; polii magnetici deviază și periodic se
modifică alinierea. Acest lucru determină inversarea de câmp la intervale neregulate, cu o medie de
câteva ori la fiecare milion de ani. Cea mai recentă inversare a avut loc acum aproximativ 700.000 de
ani.[121][122]
Magnetosferă[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Magnetosferă.

Reprezentare artistică a magnetosferei Pământului

Extinderea câmpului magnetic al Pământului în spațiu definește magnetosfera. Ionii și electronii vântului
solar sunt deviați de magnetosferă; presiunea vântului solar comprimă partea din față a magnetosferei,
la aproximativ 10 raze de Pământ și extinde magnetosfera într-un coada lungă.[123] Atunci când aceste
Sursa Wikipedia

particule încărcate electric vin în contact cu magnetosfera terestră, ele nu dispar, ci sunt deviate în jurul
planetei, formând „centurile de radiații Van Allen”. Existența centurilor a fost confirmată pentru prima
dată de către James Van Allen în anul 1958.
Ciocnirea unor particule încărcate electric din magnetosferă cu atomi din straturile superioare ale
atmosferei, aflate la înălțimi de peste 80 Km, provoacă apariția aurorei.[124] Cum polurile magnetice și
geografice nu sunt identice, regiunile aurorale nu sunt aliniate cu polul geografic.

Orbită și rotație[modificare | modificare sursă]

Rotație[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Rotația Pământului.

Rotația Pământului reflectată de DSCOVR EPIC la 29 mai 2016,

cu câteva săptămâni înainte de solstițiu.
Perioada de rotație a Pământului în raport cu Soarele -zi solară medie- este de aproximativ 86400
secunde.[125] Deoarece ziua solară a Pământului este acum puțin mai lungă decât în secolul al XIX-lea
din cauza efectului gravitațional al Lunii asupra Terrei, fiecare zi din timpurile noastre este mai lungă cu
aproximativ 1,7 milisecunde decât cea din secolul al XIX-lea.[126]
Perioada de rotație a Pământului în raport cu stelele fix, numită zi stelară de către Serviciul Internațional
pentru Rotația Terestră și Sisteme de Referință (IERS) este de 86164,0989 secunde sau 23 de ore, 56
de minute și 4,0989 secunde.[4][127] Mișcarea pe care o face Pământul în jurul axei polilor, numită zi
siderală, este de 86164,0905 secunde sau de 23 de ore, 56 de minute și 4,09 secunde și corespunde
timpului dintre două situări consecutive a unei stele de pe bolta cerească la meridianul locului.[4] Ziua
siderală este mai scurtă decât ziua stelară cu aproximativ 8,4 ms.[128]
Sensul de deplasare este de la vest spre est, astfel încât mișcarea aparentă a Soarelui pe bolta
cerească este de la est către vest. Viteza de deplasare la ecuator este de aproximativ 1670 km/h, ea
scăzând spre poli, așa încât pe paralela de 60° viteza de rotație ajunge la 850 km/h, iar la poli aceasta
este nulă.

Orbită[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Mișcarea de revoluție a Pământului.
Simultan cu mișcarea de rotație în jurul axei sale, Pământul orbitează în jurul Soarelui la o distanță
medie de aproximativ 150 de milioane de km, la fiecare 365,2564 de zile solare sau un an sideral.
Viteza orbitală medie a Pământului este de aproximativ 29,78 km/s, care este suficient de rapidă pentru
a călători pe o distanță egală cu diametrul Pământului (aprox. 12.742 km) în 7 minute, și pe o distanță
până la Lună (aprox. 384.000 km) în cca. 3,5 ore.[5]
Orbita Pământului în jurul Soarelui are formă de elipsă puțin turtită. Axa mare a elipsei se numește linia
apsizilor și are aproximativ 300 milioane km. Poziția cea mai apropiată, numită periheliu, se
înregistrează la începutul lunii ianuarie, Pământul aflându-se la 146.993.000 km față de Soare. Punctul
cel mai îndepărtat al eclipticii față de Soare se numește afeliu și este atins la începutul lunii iulie.
Pământul, împreună cu sistemul solar, este situat în Calea Lactee și se află la aproximativ 28000 de ani-
lumină de centrul galaxiei.[129]

Înclinare axială și anotimpuri[modificare | modificare sursă]

Sursa Wikipedia

Înclinarea axială a Pământului (sau oblicitatea) și relația sa cu axa

de rotație și planul orbitei.
Înclinarea axială a Pământului este de aproximativ 23,439281° [4] față de axa planul său orbital, arătând
întotdeauna spre polii cerești. Datorită înclinării axiale a Pământului, cantitatea de lumină solară care
atinge un punct dat de pe suprafață variază pe parcursul anului. Acest lucru determină schimbarea
sezonieră a climei, vara în emisfera nordică survenind atunci când Tropicul Cancerului este orientat spre
Soarele și în emisfera sudică când Tropicul Capricornului este orientat spre Soare. În fiecare
caz, iarna apare simultan în emisfera opusă. În timpul verii, ziua durează mai mult, iar Soarele urcă mai
sus pe cer. Iarna, clima devine mai răcoroasă, iar zilele mai scurte.[130] Deasupra cercului polar și
sub cercul antarctic nu există deloc lumină în timpul zilei pentru o parte a anului, provocând noapte
polară, iar această noapte se extinde timp de câteva luni la polii înșiși. Aceleași latitudini
experimentează și o zi polară, unde soarele rămâne vizibil toată ziua.[131][132]
Prin convenție astronomică, cele patru anotimpuri pot fi determinate de solstiții — punctele de pe orbita
înclinării axiale maxime spre sau îndepărtate de Soare — și de echinocții, când axa de rotație a
Pământului este aliniată cu axa sa orbitală. În emisfera nordică, solstițiul de iarnă are loc în jurul datei de
21 decembrie; solstițiul de vară în jurul datei de 21 iunie, echinocțiul de primăvară în jurul datei de 20
martie și echinocțiul de toamnă este la aproximativ 22 sau 23 septembrie. În emisfera sudică, situația
este inversă.[133]
Unghiul de înclinare axială a Pământului este relativ stabil pe perioade lungi de timp. Cu toate acestea,
această înclinație suferă o mișcare ușoară și neregulată, cu o perioadă principală de 18,6 ani.
Orientarea (mai degrabă decât unghiul) axei Pământului se schimbă, de asemenea, în timp, completând
o precesie circulară la fiecare 25.800 de ani; această precesie este motivul diferenței dintre un an
sideral și un an tropical. Ambele mișcări sunt cauzate de atracția gravitațională variabilă a Soarelui și a
Lunii asupra proeminenței ecuatoriale a Pământului. Polii migrează, de asemenea, cu câțiva metri pe
suprafața Pământului. Această mișcare polară are mai multe componente ciclice, care sunt denumite în
mod colectiv mișcare cvasiperiodică. În plus față de o componentă anuală a acestei mișcări, există un
ciclu de 14 luni numit oscilația Chandler. Viteza de rotație a Pământului variază, de asemenea, într-un
fenomen cunoscut sub numele de variație a lungimii zilei.[134]
În timpurile moderne, periheliul Pământului are loc în jurul datei de 3 ianuarie, iar afeliul său în jurul datei
de 4 iulie. Aceste date se schimbă în timp din cauza precesiei și a altor factori orbitali, care urmează
tipare ciclice cunoscute sub numele de cicluri Milancovici. Distanța schimbătoare Pământ-Soare
determină o creștere de aproximativ 6,8 % a energiei solare care ajunge la Pământ la periheliu față de
afeliu.[135][n 4] Deoarece emisfera sudică este înclinată spre Soare cam în același timp în care Pământul
atinge cea mai mare apropiere de Soare, emisfera sudică primește ceva mai multă energie de la Soare
decât nordul în decursul unui an. Acest efect este mult mai puțin semnificativ decât schimbarea totală a
energiei datorată înclinării axiale, iar cea mai mare parte a excesului de energie este absorbită de
proporția mai mare de apă din emisfera sudică.[136]

Luna și influența ei[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Luna.
Sursa Wikipedia

Luna
Luna este un satelit natural relativ mare, terestru, cu un diametru de aproximativ un sfert din cel al
Pământului și situată la 384.400 de km de Terra. Este cel mai mare satelit din Sistemul Solar relativ la
dimensiunea planetei sale, deși Charon este mai mare relativ la planeta pitică Pluto. Sateliții naturali ai
altor planete sunt, de asemenea, numiți „luni”, după cea a Pământului.
Atracția gravitațională dintre Pământ și Lună provoacă maree pe Pământ. Luna este în rotație
sincronă cu Pământul, adică arată întotdeauna aceeași față către el. Pe măsură ce Luna orbitează
Pământul, diferite părți ale feței sale sunt iluminate de Soare, ducând la fazele lunare.

Detalii despre sistemul Pământ-Lună. În plus față de raza fiecărui

obiect, distanța dintre acestea și înclinația axei fiecăruia, este prezentată distanța dintre baricentrul
sistemului Pământ-Lună și centrul Pământului (4641 km). Axa Lunii este localizată de cea de-a treia
lege a lui Cassini.
Datorită interacțiunii mareelor, Luna se îndepărtează de Pământ cu o distanță de aproximativ 38 mm/an.
De-a lungul a milioane de ani, aceste mici modificări - și prelungirea zilei pe Pământ cu aproximativ
23 μs/an - se adaugă unor schimbări semnificative.[137] De exemplu, în perioada Devoniană (acum aprox.
410 milioane de ani în urmă) erau 400 de zile într-un an, fiecare zi având o durată de 21,8 ore.[138]
Luna poate să fi fost fundamentală pentru dezvoltarea vieții pe Pământ prin moderarea climatului
planetei. Dovezile paleontologice și simulările computerizate arată că înclinarea axială a Pământului
este stabilizată prin interacțiunile dintre maree și Lună.[139] Unii teoreticieni cred că, fără această
stabilizare, axa de rotație ar putea fi instabilă în mod haotic, așa cum se întâmplă cu o sferă.[140]
Privită de pe Pământ, Luna este la o distanță care face ca dimensiunea aparentă a discului să fie
aproape identică cu cea a Soarelui. Diametrul unghiular (sau unghiul solid) a acestor două corpuri se
potrivește deoarece, deși diametrul Soarelui este de aproximativ 400 de ori mai mare decât al Lunii,
acesta este de, de asemenea, de 400 de ori mai îndepărtat.[141] Acest lucru permite să vedem de pe
Pământ eclipse totale sau inelare de soare.
Cea mai acceptată teorie a originii Lunii, teroria marelui impact, afirmă că ea s-a format din coliziunea
unei protoplanete de mărimea planetei Marte, numită Theia cu Pământul timpuriu. Această ipoteză
explică (printre altele) lipsa relativă a fierului de pe Lună și a elementelor volatile și faptul că compoziția
sa este aproape identică cu cea a crustei Pământului.[142]

Asteroizi și sateliți artificiali[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Obiecte din apropierea Pământului.
Sursa Wikipedia

Stația Spațială Internațională, cel mai mare satelit artificial al

Pământului, 2011
Pământul are cel puțin cinci asteroizi coorbitali, inclusiv 3753 Cruithne și 2002 AA29.[143][144] În 2010 a fost
descoperit primul asteroid troian al Pământului, 2010 TK7, în preajma punctului Lagrange L4, pe orbita
Terrei în jurul Soarelui.[145][146]
Micul asteroid situat în apropierea Pământului 2006 RH120 face abordări apropiate de sistemul Pământ-
Lună aproximativ o dată la douăzeci de ani. În timpul acestor abordări, poate orbita Pământul pentru
perioade scurte de timp.[147]
În ianuarie 2022, erau circa 4.852 de sateliți operaționali, realizați de om, care orbitează Pământul.
[7]
Există și sateliți nefuncționați, printre care și Vanguard 1, cel mai vechi satelit aflat în prezent pe orbită
și peste 16.000 de fragmente de gunoi spațial.[8] Cel mai mare satelit artificial al Terrei este Stația
Spațială Internațională.[148]

Hidrosfera[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Hidrosferă.

Apa este transportată în diferite părți ale hidrosferei

prin circuitul apei.
Abundența apei la suprafața Pământului este o caracteristică unică care distinge „Planeta Albastră” de
alte planete din Sistemul Solar. Hidrosfera Pământului constă în principal din oceane, însă include în
mod tehnic toate suprafețele de apă din lume, inclusiv mările interioare, lacurile, râurile și apele
subterane până la o adâncime de 2.000 m. Cel mai adânc loc subacvatic este Challenger Deep
din Groapa Marianelor, Oceanul Pacific, cu o adâncime de 10.911,4 m.[149]
Masa oceanelor este de aproximativ 1,35 × 1018 tone sau aproximativ 1/4400 din masa totală a
Pământului. Oceanele acoperă o suprafață de 361,8 milioane km2 cu o adâncime medie de 3.682 m,
rezultând un volum estimat de 1.332 miliarde km3.[150] Dacă toată suprafața de crustă a Pământului ar fi
la aceeași înălțime ca o sferă netedă, adâncimea oceanului mondial rezultat ar fi de 2,7 până la 2,8 km.
[151]
Aproximativ 97,5 % din apa Pământului este sărată; restul de 2,5 % este compus din apă dulce,[152]
[153]
dar aproximativ 68,7 % din acesta se găsește sub formă de gheață în calote și ghețari.[154]
În cele mai reci regiuni ale Pământului, zăpada supraviețuiește vara și se transformă în gheață. Această
zăpadă și gheață acumulate formează în cele din urmă ghețarii, corpuri de gheață care curg sub
influența propriei lor gravitații. Ghețarii alpini se formează în zonele muntoase, în timp ce straturile
întinse de gheață se formează pe uscat în regiunile polare. Gurgerea ghețarilor erodează suprafața,
schimbându-o dramatic, formând văi în formă de U și alte forme de relief.[155] Banchiza din Arctica
acoperă o zonă aproximativ la fel de mare ca Statele Unite, deși se retrage rapid ca o consecință a
schimbărilor climatice.[156]
Salinitatea medie a oceanelor Pământului este de aproximativ 35 de grame de sare pe kilogram de apă
de mare (3,5 % sare).[157] Cea mai mare parte a acestei sări a fost eliberată de activitatea vulcanică sau
de eroziunea rocilor ignifuge.[158] Oceanele sunt, de asemenea, un rezervor de gaze atmosferice
Sursa Wikipedia

dizolvate, esențiale pentru supraviețuirea multor forme de viață acvatică.[159] Apa mării are o influență
importantă asupra climei mondiale, oceanele acționând ca un mare rezervor de căldură.[160] Modificările
temperaturilor oceanelor pot duce la fenomene meteorologice extreme, cum ar fi El Niño.[161]

Atmosferă[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Atmosfera Pământului.

Straturile atmosferei Pământului

Terra are o atmosferă relativ densă compusă din 78 % azot, 21 % oxigen, cu urme de vapori de apă,
dioxid de carbon și alte molecule gazoase.[162] Conținutul de vapori de apă variază între 0,01% și 4%,
[162]
dar în medie este de aproximativ 1%.[5] Înălțimea troposferei variază în funcție de latitudine, variind
între 8 km la poli și 17 km la ecuator, cu unele variații care rezultă din vreme și factori sezonieri.
[163]
Presiunea atmosferică la nivelul mării este în medie de 101,325 kPa.[162]
Atmosfera are o masă de aproximativ 5,15 × 1018 kg,[164] dintre care trei sferturi se află la aproximativ 11
km de suprafață. Atmosfera devine mai subțire odată cu creșterea altitudinii, fără o limită definită între
atmosferă și spațiul cosmic. Linia Kármán, situată la 100 km de suprafață, este adesea folosită ca
graniță între atmosferă și spațiul cosmic. Efectele atmosferice devin vizibile în timpul reintrării
atmosferice a navei spațiale la o altitudine de aproximativ 120 km. În atmosferă pot fi distinse mai multe
straturi, pe baza unor caracteristici precum temperatura și compoziția.
Biosfera Pământului a modificat în mod semnificativ atmosfera. Fotosinteza bazată pe oxigen a apărut
acum 2,7 miliarde de ani și a format atmosfera actuală, constând în principal din azot și oxigen.
[62]
Această schimbare a permis proliferarea organismelor aerobe și, indirect, formarea stratului de
ozon datorită conversiei ulterioare a O2 atmosferic în O3. Stratul de ozon blochează radiația solară
ultravioletă, permițând viața pe uscat.[165] Alte funcții atmosferice importante pentru viață includ
transportul vaporilor de apă, furnizarea gazelor utile, provocarea arderii a meteoriților mici înainte de a
lovi suprafața terestră și moderarea temperaturii.[166] Acest ultim fenomen este cunoscut sub numele
de efect de seră: urme de molecule în atmosferă servesc la captarea energiei termice emise de la sol,
crescând astfel temperatura medie. Vaporii de apă, dioxidul de carbon, metanul, oxidul de
azot și ozonul sunt principalele gaze cu efect de seră din atmosferă. Fără acest efect de reținere a
căldurii, temperatura medie a suprafeței ar fi de -18 °C, spre deosebire de cea actuală de +15 °C,
[167]
și viața pe Pământ probabil că nu ar exista în forma sa actuală.[168]

Vreme și climă[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Vreme și Climă.

Taifunul Maysak văzut de pe SSI, 2015

Sursa Wikipedia

Nor lenticular deasupra Irlandei, 1990

Ploaie deasupra deșertului în California, 2015

Atmosfera Pământului nu are limite precise, dar devine din ce în ce mai rară și se estompează în spațiul
cosmic. Aproximativ 75 % din masa atmosferei este cuprinsă în primii 11 km de la suprafața planetei, în
stratul numit troposferă. Energia de la Soare încălzește acest strat și suprafața de dedesubt,
determinând expansiunea aerului. Acest aer cu densitate mai mică crește apoi și este înlocuit cu un aer
mai rece, cu densitate mai mare. Rezultatul este circulația atmosferică care controlează, prin
redistribuirea energiei termice, atât clima, cât și vremea.[169]
Principalele zone de circulație atmosferică sunt situate în zona ecuatorială sub 30° latitudine, prin
acțiunea curenților vestici și la latitudini mijlocii, între 30° și 60°, prin vânturile de vest.[170] Curenții
oceanici reprezintă, de asemenea, un factor important care influențează clima, în special circulația
termohalină, care redistribuie energia termică capturată din oceanele din zonele ecuatoriale până la cele
din zonele polare.[171]
Vaporii de apă generați prin evaporare sunt transportați prin modele circulare în atmosferă. Când
condițiile atmosferice permit o creștere a aerului cald și umed, vaporii de apă se condensează și cad la
suprafață ca precipitații.[169] Cea mai mare parte a apei este apoi transportată la altitudini mai mici de
sistemele fluviale și, de regulă, se întoarce în oceane sau se depune în lacuri. Acest ciclu al apei este un
mecanism vital pentru susținerea vieții pe uscat și este un factor principal în erodarea, modelarea și
transformarea suprafeței Pământului în diferitele perioade geologice. Cantitatea de precipitații variază
considerabil de la o regiune la alta, în funcție de sezonul de referință, de latitudine și de geografia
teritoriului, de la câțiva metri de apă pe an, până la mai puțin de un milimetru în zonele deșertului sau în
zonele polare.[172]
Cantitatea de energie solară care atinge suprafața Pământului scade cu creșterea latitudinii. La latitudini
mai mari, lumina soarelui ajunge la suprafață în unghiuri inferioare și trebuie să treacă prin coloanele
mai groase ale atmosferei. Ca rezultat, temperatura medie anuală a aerului la nivelul mării scade cu
aproximativ 0,4 °C pe grad de latitudine față de ecuator.[173] Suprafața Pământului poate fi subdivizată în
benzi specifice latitudinale, cu o climă aproximativ omogenă. De la ecuator la regiunile polare, acestea
sunt: tropice (sau ecuatoriale), subtropice, temperate și polare.[174]
O altă clasificare climatică, sistemul de clasificare Köppen, împarte lumea în cinci zone vaste: zonă
umedă tropicală, aridă de deșert, zonă umedă la latitudini medii, zonă climatică continentală și zona
polară rece, care sunt apoi subdivizate în mai multe subtipuri mai specifice.[170] Sistemul Köppen
evaluează regiunile de pământ în funcție de temperatura și precipitațiile observate.
Cea mai mare temperatură înregistrată pe Pământ a fost de 54.0 °C (129.2 °F) și a fost înregistrată la
data de 20 iunie 2013, atât în Valea Morții din California, cât și la Mitribah, Kuweit, la 21 iulie 2016.[175]
[176]
Cea mai scăzută temperatură înregistrată pe Pământ a fost de −89,2 °C (−128,6 °F; 184,0 K) și a
fost măsurată la stația sovietică Vostok în Antarctica, la data de 21 iulie 1983,[177] însă sateliții au folosit
teledetecția pentru a măsura temperaturile de -94,7 °C (-138,5 °F) în Antarctica de Est.[178] Aceste
înregistrări de temperatură sunt doar măsurători realizate cu instrumente moderne începând cu secolul
XX și probabil nu reflectă întreaga gamă de temperaturi de pe Pământ.

Viața pe Pământ[modificare | modificare sursă]

Sursa Wikipedia

Articol principal: Viață.

Plantele sunt unul dintre regnurile vieții de pe Pământ.

Formele de viață ale unei planete locuiesc în ecosisteme, al căror total formează biosfera.[179] Biosfera
este împărțită într-un număr de biomuri, locuite de o populație de floră și faună aproximativ
asemănătoare.[180] Pe uscat, biomurile sunt separate în primul rând prin diferențe de latitudine, înălțime
deasupra nivelului mării și umiditate. Biomurile terestre care se află în cercurile arctic sau antarctic, la
altitudini mari sau în zone extrem de aride sunt relativ lipsite de viață animală și vegetală; diversitatea
speciilor atinge un apogeu în zonele joase, umede, la latitudini ecuatoriale.[181] Estimările numărului de
specii din prezent variază; majoritatea speciilor nu au fost descrise.[182] Peste 99% din toate speciile care
au trăit vreodată pe Pământ sunt extincte.[183][184]
O planetă care poate susține viața este numită locuibilă, chiar dacă viața nu este prezentă acolo.
Distanța Pământului față de Soare, precum și excentricitatea sa orbitală, rata de rotație, înclinarea
axială, istoria geologică, atmosfera de susținere și câmpul magnetic, toate contribuie la condițiile
climatice actuale de la suprafață.[185] Pământul oferă apă lichidă — un mediu în care moleculele organice
complexe se pot asambla și interacționa și energie suficientă pentru a susține metabolismul.[186] Plantele
pot prelua nutrienți din atmosferă, sol și apă. Acești nutrienți sunt reciclați în mod constant între diferite
specii.[187]

Pe măsură ce schimbările climatice topesc gheața, studiul geologic

al SUA arată că două treimi din urșii polari vor dispărea până în 2050.[188]
Vremea extremă, cum ar fi ciclonii tropicali (inclusiv uragane și taifunuri), are loc pe cea mai mare parte
a suprafeței Pământului și are un impact mare asupra vieții din acele zone. Din 1980 până în 2000,
aceste evenimente au provocat în medie 11.800 de decese umane pe an.[189]
Multe locuri sunt supuse cutremurelor, alunecărilor de teren, tsunami-urilor, erupțiilor
vulcanice, tornadelor, viscolului, inundațiilor, secetei, incendiilor și altor calamități și dezastre.
[190]
Impactul uman este resimțit în multe zone din cauza poluării aerului și apei, ploilor acide, pierderii
vegetației (pășunat excesiv, defrișări, deșertificare), pierderii faunei sălbatice, dispariția speciilor,
degradarea solului, epuizarea și eroziunea solului.[191] Activitățile umane eliberează gaze cu efect de
seră în atmosferă care provoacă încălzirea globală.[192] Acest lucru provoacă schimbări, cum ar fi topirea
ghețarilor și a straturilor de gheață, o creștere globală a nivelului mediu al mării, risc crescut de secetă și
incendii și migrarea speciilor către zone mai reci.[193]

Geografie umană[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Geografie umană.
Cartografia - studiul și elaborarea hărților - și geografia - studierea terenurilor, a trăsăturilor, a locuitorilor
și a fenomenelor de pe Pământ - au fost din punct de vedere istoric disciplinele dedicate descrierii
Pământului. Au fost dezvoltate topografia sau determinarea pozițiilor și a distanțelor și, navigația sau
determinarea poziției și a direcției, care împreună cu cartografia și geografia, au furnizat informații
necesare omului.
Populația umană a Pământului a ajuns la aproximativ opt miliarde la 15 noiembrie 2022.[194]
[195]
Prognozele indică faptul că populația umană a lumii va ajunge la 9,2 miliarde în 2050.[196] Cea mai
mare parte a creșterii este de așteptat să aibă loc în țările în curs de dezvoltare. Densitatea populației
Sursa Wikipedia

umane variază foarte mult în lume, dar cei mai mulți locuiesc în Asia. Până în 2020, se așteaptă ca
60 % din populația lumii să locuiască mai degrabă în zone urbane decât în zone rurale.[197]

Harta lumii
Se estimează că o optime din suprafața Pământului este potrivită pentru traiul oamenilor - trei sferturi din
suprafața Pământului fiind acoperită de oceane, doar un sfert reprezentând uscatul. Jumătate din
această suprafață este deșert (14 %),[198] munți înalți (27 %),[199] sau alte terenuri necorespunzătoare.
Cea mai nordică așezare permanentă din lume este Alert, pe insula Ellesmere din Nunavut, Canada.
[200]
(82°28′N). Cea mai sudică este Stația Amundsen-Scott din Antarctica, situată aproape exact la Polul
Sud. (90°S)
În anul 2015 existau 193 de state suverane care sunt state membre ale Națiunilor Unite, plus două state
observatoare și 72 de teritorii dependente și state cu o recunoaștere limitată.[17] Pământul nu a avut
niciodată un guvern suveran cu autoritate asupra întregului glob, deși unele state-națiune au încercat să
domine lumea și au eșuat.[201]
Organizația Națiunilor Unite este o organizație interguvernamentală mondială care a fost creată cu
scopul de a interveni în litigiile dintre națiuni, evitând astfel conflictele armate.[202] ONU servește în primul
rând ca un forum pentru diplomația internațională și drept internațional. Atunci când consensul
membrilor permite acest lucru, mecanismul de intervenție armată este permis.[203]
Primul om care a ajuns pe orbita Pământului a fost Iuri Gagarin la 12 aprilie 1961.[204] În total,
aproximativ 487 de persoane au vizitat spațiul cosmic și au ajuns pe orbită pînă la 30 iulie 2010, iar
dintre acestea, doisprezece au pășit pe Lună.[205][206][207] În mod normal, singurele persoane din spațiu
sunt cele de pe Stația Spațială Internațională. Echipajul stației, format din șase persoane, este de obicei
înlocuit la fiecare șase luni.[208] Cel mai îndepărtat punct de Terra unde oamenii au călătorit este situat la
400.171 km în timpul misiunii Apollo 13 în 1970.[209]

Resurse naturale[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Resurse naturale.

Utilizare sol[210]

Sol Mha

1.510–
Terenuri agricole
1.611

2.500–
Pășuni
3.410

3.143–
Păduri naturale
3.871

Păduri plantate 126–215

Sursa Wikipedia

Zone urbane 66–351

Teren productiv,
356–445
neutilizat

Pământul are multe resurse naturale utile pentru omenire. Unele dintre acestea sunt definite ca resurse
regenerabile, adică sunt reînnoite în mod natural sau de către om într-o perioadă scurtă scurtă de timp,
sau sunt surse practic inepuizabile; ele corespund solurilor agricole, pășunilor, pădurilor și a așa-
numitelor surse regenerabile sau energiei provenite de la soare, vânt, curenți de mare și maree. În
schimb, alte resurse sunt definite ca fiind neregenerabile, atât pentru imposibilitatea de a se regenera,
cât și pentru perioada îndelungată necesară pentru aceasta; acestea includ
toate mineralele și combustibilii fosili.
Depozite mari de combustibili fosili sunt obținute din crusta Pământului și constau
din cărbune, petrol și gaze naturale. Aceste depozite sunt folosite de oameni atât pentru producerea de
energie, cât și ca materie primă pentru substanțe chimice. În interiorul crustei sunt și resursele minerale
care s-au format printr-un proces de generare a minereului, care rezultă din acțiunile
de magmatism, eroziune și tectonica plăcilor.[211] Aceste resurse constituie surse concentrate pentru
multe metale și alte elemente utile.
Biosfera Pământului produce multe produse biologice utile pentru oameni, inclusiv
alimente, lemn, produse farmacologice, oxigen și reciclarea multor deșeuri organice. Ecosistemul
terestru depinde de solul vegetal și apa proaspătă, iar ecosistemul oceanic depinde de nutrienții dizolvați
aduși în apă de ploi și spălarea uscatului.[212] În anul 2000, utilizarea solului a fost cea din tabelul
alăturat.

Pământul în cultură[modificare | modificare sursă]

Răsărit de Pământ, fotografie făcută în 1968 de William

Anders, astronaut la bordul Apollo 8
Culturile umane au dezvoltat multe puncte de vedere asupra planetei.[213] Simbolul astronomic standard
al Pământului constă într-o cruce circumscrisă de un cerc, ,[214] reprezentând cele patru colțuri ale
lumii. Pământul este uneori personificat cu o zeitate, în special o zeiță. În multe culturi, zeița mamă este
zeitatea primară a fertilității.[215] Aztecii numeau planeta Pământul Tonantzin – „mama noastră”, la incași,
Pământul era numit Pachamama – „mama pământ”. Zeița chineză a Pământului Hou Tu [216] este
similară cu Gaia, zeița greacă care personifică Pământul.[217] Pentru hinduși este numită Bhuma Devi,
Zeița Pământului. Mitologia egipteană antică este diferită de cea a altor culturi, deoarece Pământul este
o zeitate masculină, Geb, iar cerul este feminin, Nut. Mitul creației în multe religii implică crearea
Pământului de către o zeitate sau zeități supranaturale.[215]
În trecutul antic existau diferite niveluri de credință într-un Pământ plat. Forma sferică a Pământului a
fost sugerată de filosofii greci timpurii, o credință susținută de Pitagora și Parmenide.[218][219] În Evul
Mediu – așa cum demonstrează gânditori precum Toma de Aquino – credința europeană într-un Pământ
sferic era larg răspândită.[220] Pământul a fost în general considerat a fi centrul universului până în
secolul al XVI-lea, când oamenii de știință au ajuns la concluzia că este un obiect în mișcare, comparabil
cu celelalte planete din Sistemul Solar.[221]
Sursa Wikipedia

Se consideră că evoluțiile tehnologice din a doua jumătate a secolului XX au modificat percepția

publicului asupra Pământului. Înainte de zborul spațial, imaginea populară a Pământului era a unei lumi
verzi. Pământul a fost fotografiat pentru prima dată de satelitul Explorer 6 în 1959.[222] Iuri Gagarin a
devenit primul om care a văzut Pământul din spațiu în 1961. Echipajul Apollo 8 a fost primul care a văzut
un răsărit de Pământ de pe orbita lunară în 1968, iar fotografia astronautului William Anders, Earthrise, a
devenit legendară. În 1972, echipajul Apollo 17 a produs The Blue Marble, o altă celebră fotografie a
planetei Pământ din spațiul cislunar. Aceste imagini luate din spațiu cu Pământul au fost creditate cu
modificarea modului în care oamenii priveau planeta pe care trăiau, subliniind frumusețea, unicitatea și
fragilitatea aparentă a acesteia.[223][224]
Abia în secolul al XIX-lea geologii și-au dat seama că vârsta Pământului era de cel puțin multe milioane
de ani.[225] Lordul Kelvin a folosit termodinamica pentru a estima vârsta Pământului între 20 și 400 de
milioane de ani în 1864, declanșând o dezbatere puternică pe această temă; abia atunci când
radioactivitatea și datarea radioactivă au fost descoperite la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul
secolului al XX-lea, a fost stabilit un mecanism de încredere pentru determinarea vârstei Pământului,
dovedind că planeta are o vechime de miliarde de ani.[226][227]
Din anii 1970, la 22 aprilie se sărbătorește Ziua Planetei Pământ.
Viața pe Pământ

0.2 milioane
Oameni

140 milioane
Flori

200 milioane
Mamifere

240 milioane
Dinozauri

3500 milioane
Oxigen
Sursa Wikipedia

4280 milioane
Microorganisme

4410 milioane
Apă

4540 milioane
Pământ
Localizarea Pământului în Univers

Planeta Pământ

Sistemul solar

centura lui Gould

Brațul Orion

Calea Lactee
Sursa Wikipedia

Grupul Local

Super-roiul Fecioara

Super-roiul de galaxii Laniakea

Univers

Vezi și[modificare | modificare sursă]

 Masa Pământului
 Circumferința Pământului
 Raza Pământului
 Planetă telurică
 Sferă cerească
 Științele Pământului
 Cronologia viitorului îndepărtat
 Ipoteza Gaia
 Ipoteza Pământului rar
 Răsărit de Pământ
 The Blue Marble
 Un punct azuriu

Note[modificare | modificare sursă]

1. ^ If Earth were shrunk to the size of a billiard ball, some areas of Earth such as large mountain ranges and oceanic
trenches would feel like tiny imperfections, whereas much of the planet, including the Great Plains and the abyssal
plains, would feel smoother.[83]
2. ^ Variază local între 5 and 200 km.
3. ^ Variază local între 5 and 70 km.
4. ^ Afelionul este 103,4 % din distanța până la periheliu. Datorită legii pătratului invers, radiația la periheliu este în jur
de 106,9 % energia la afeliu.

Referințe[modificare | modificare sursă]

1. ^ All astronomical quantities vary, both secularly and periodically. The quantities given are the values at the
instant J2000.0 of the secular variation, ignoring all periodic variations.
2. ^ a b aphelion = a × (1 + e); perihelion = a × (1 – e), where a is the semi-major axis and e is the eccentricity. The
difference between Earth's perihelion and aphelion is 5 million kilometers.
Sursa Wikipedia
3. ^ a b Simon, J.L.; Bretagnon, P.; Chapront, J.; Chapront-Touzé, M.; Francou, G.; Laskar, J. (februarie 1994).
„Numerical expressions for precession formulae and mean elements for the Moon and planets”. Astronomy and
Astrophysics. 282 (2): 663–83. Bibcode:1994A&A...282..663S.
4. ^ a b c d e Staff (7 august 2007). „Useful Constants”. International Earth Rotation and Reference Systems Service.
Accesat în 23 septembrie 2008.
5. ^ a b c d e f g h i j k Williams, David R. (1 septembrie 2004). „Earth Fact Sheet”. NASA. Accesat în 9 august 2010.
6. ^ Allen, Clabon Walter; Cox, Arthur N. (2000). Allen's Astrophysical Quantities. Springer. p. 294. ISBN 0-387-98746-
0. Accesat în 13 martie 2011.
7. ^ a b „UCS Satellite Database”. Nuclear Weapons & Global Security. Union of Concerned Scientists. 31 august 2017.
Accesat în 18 aprilie 2018.
8. ^ a b As of 4 January 2018, the United States Strategic Command tracked a total of 18,835 artificial objects, mostly
debris. See: Anz-Meador, Phillip; Shoots, Debi, ed. (februarie 2018). „Satellite Box Score” (PDF). Orbital Debris
Quarterly News. NASA. 22 (1): 12. Accesat în 18 aprilie 2018.
9. ^ Various (2000). David R. Lide, ed. Handbook of Chemistry and Physics (ed. 81st). CRC. ISBN 0-8493-0481-4.
10. ^ „Selected Astronomical Constants, 2011”. The Astronomical Almanac. Arhivat din original la 26 august 2013.
Accesat în 25 februarie 2011.
11. ^ a b World Geodetic System (WGS-84). Available online from National Geospatial-Intelligence Agency.
12. ^ Cazenave, Anny (1995). „Geoid, Topography and Distribution of Landforms” (PDF). În Ahrens, Thomas J. Global
Earth Physics: A Handbook of Physical Constants. Washington, DC: American Geophysical Union. ISBN 0-87590-
851-9. Arhivat din original (PDF) la 16 octombrie 2006. Accesat în 3 august 2008.
13. ^ International Earth Rotation and Reference Systems Service (IERS) Working Group (2004). „General Definitions
and Numerical Standards” (PDF). În McCarthy, Dennis D.; Petit, Gérard. IERS Conventions (2003) (PDF). IERS
Technical Note No. 32. Frankfurt am Main: Verlag des Bundesamts für Kartographie und Geodäsie. p. 12. ISBN 3-
89888-884-3. Accesat în 29 aprilie 2016.
14. ^ Humerfelt, Sigurd (26 octombrie 2010). „How WGS 84 defines Earth”. Arhivat din original la 24 aprilie 2011.
Accesat în 29 aprilie 2011.
15. ^ Earth's circumference is almost exactly 40,000 km because the metre was calibrated on this measurement—more
specifically, 1/10-millionth of the distance between the poles and the equator.
16. ^ a b c d Pidwirny, Michael (2 februarie 2006). „Surface area of our planet covered by oceans and continents.(Table
8o-1)”. University of British Columbia, Okanagan. Accesat în 26 noiembrie 2007.
17. ^ a b Staff (24 iulie 2008). „World”. The World Factbook. Central Intelligence Agency. Arhivat din original la 5 ianuarie
2010. Accesat în 5 august 2008.
18. ^ Due to natural fluctuations, ambiguities surrounding ice shelves, and mapping conventions for vertical datums,
exact values for land and ocean coverage are not meaningful. Based on data from the Vector Map and Global
Landcover Arhivat în 26 martie 2015, la Wayback Machine. datasets, extreme values for coverage of lakes and
streams are 0.6 % and 1.0 % of Earth's surface. The ice shields of Antarctica and Greenland are counted as land,
even though much of the rock that supports them lies below sea level.
19. ^ Luzum, Brian; Capitaine, Nicole; Fienga, Agnès; Folkner, William; Fukushima, Toshio; et al. (august 2011). „The
IAU 2009 system of astronomical constants: The report of the IAU working group on numerical standards for
Fundamental Astronomy”. Celestial Mechanics and Dynamical Astronomy. 110 (4): 293–
304. Bibcode:2011CeMDA.110..293L. doi:10.1007/s10569-011-9352-4.
20. ^ The international system of units (SI) (PDF) (ed. 2008). United States Department of Commerce, National Institute
of Standards and Technology Special Publication 330. p. 52. Arhivat din original (PDF) la 3 iunie 2016. Accesat în 6
iulie 2018.
21. ^ Williams, James G. (1994). „Contributions to the Earth's obliquity rate, precession, and nutation”. The Astronomical
Journal. 108: 711. Bibcode:1994AJ....108..711W. doi:10.1086/117108. ISSN 0004-6256.
22. ^ Allen, Clabon Walter; Cox, Arthur N. (2000). Allen's Astrophysical Quantities. Springer. p. 296. ISBN 0-387-98746-
0. Accesat în 17 august 2010.
23. ^ Arthur N. Cox, ed. (2000). Allen's Astrophysical Quantities (ed. 4th). New York: AIP Press. p. 244. ISBN 0-387-
98746-0. Accesat în 17 august 2010.
24. ^ „World: Lowest Temperature”. WMO Weather and Climate Extremes Archive. Arizona State University. Arhivat
din original la 16 iunie 2010. Accesat în 7 august 2010.
25. ^ Kinver, Mark (10 decembrie 2009). „Global average temperature may hit record level in 2010”. BBC. Accesat în 22
aprilie 2010.
26. ^ „World: Highest Temperature”. WMO Weather and Climate Extremes Archive. Arizona State University. Arhivat
din original la 4 ianuarie 2013. Accesat în 7 august 2010.
27. ^ National Oceanic and Atmospheric Administration (8 noiembrie 2016). „Trends in Atmospheric Carbon
Dioxide”. Earth System Research Laboratory. Accesat în 3 decembrie 2016.
28. ^ National Oceanic and Atmospheric Administration. „Ocean”. NOAA.gov. Arhivat din original la 2 februarie 2016.
Accesat în 3 mai 2013.
29. ^ „Age of the Earth”. U.S. Geological Survey. 1997. Arhivat din originalul de la 23 decembrie 2005. Accesat în 10
ianuarie 2006.
30. ^ Dalrymple, G. Brent (2001). „The age of the Earth in the twentieth century: a problem (mostly) solved”. Special
Publications, Geological Society of London. 190 (1): 205–
21. Bibcode:2001GSLSP.190..205D. doi:10.1144/GSL.SP.2001.190.01.14.
31. ^ Manhesa, Gérard; Allègre, Claude J.; Dupréa, Bernard; Hamelin, Bruno (1980). „Lead isotope study of basic-
ultrabasic layered complexes: Speculations about the age of the earth and primitive mantle characteristics”. Earth
and Planetary Science Letters. 47 (3): 370–82. Bibcode:1980E&PSL..47..370M. doi:10.1016/0012-821X(80)90024-
2.
32. ^ a b Borenstein, Seth (19 octombrie 2015). „Hints of life on what was thought to be desolate early Earth”. Excite.
Yonkers, NY: Mindspark Interactive Network. Associated Press. Accesat în 20 octombrie 2015.
33. ^ a b Bell, Elizabeth A.; Boehnike, Patrick; Harrison, T. Mark; et al. (19 octombrie 2015). „Potentially biogenic carbon
preserved in a 4.1 billion-year-old zircon” (PDF). Proc. Natl. Acad. Sci. U.S.A. Washington, D.C.: National Academy
of Sciences. 112 (47): 14518–21. Bibcode:2015PNAS..11214518B. doi:10.1073/pnas.1517557112. ISSN 1091-
6490. PMC 4664351 . PMID 26483481. Accesat în 20 octombrie 2015. Early edition, published online before print.
34. ^ Kunin, W.E.; Gaston, Kevin, ed. (31 decembrie 1996). The Biology of Rarity: Causes and consequences of rare—
common differences. p. 110. ISBN 978-0412633805. Accesat în 26 mai 2015.
35. ^ Stearns, Beverly Peterson; Stearns, S. C.; Stearns, Stephen C. (2000). Watching, from the Edge of Extinction.
Yale University Press. p. preface x. ISBN 978-0-300-08469-6. Accesat în 30 mai 2017.
36. ^ Novacek, Michael J. (8 noiembrie 2014). „Prehistory's Brilliant Future”. The New York Times. Accesat în 25
decembrie 2014.
37. ^ Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Noul dicționar universal al limbii române.
Sursa Wikipedia
38. ^ G. Guțu, Dicționar latin - român
39. ^ Dicționar latin - romîn (1962)
40. ^ Bowring, S.; Housh, T. (1995). „The Earth's early evolution”. Science. 269 (5230): 1535–
40. Bibcode:1995Sci...269.1535B. doi:10.1126/science.7667634. PMID 7667634.
41. ^ See:
 Dalrymple, G.B. (1991). The Age of the Earth. California: Stanford University Press. ISBN 0-8047-
1569-6.
 Newman, William L. (9 iulie 2007). „Age of the Earth”. Publications Services, USGS. Accesat în 20
septembrie 2007.
 Dalrymple, G. Brent (2001). „The age of the Earth in the twentieth century: a problem (mostly)
solved”. Geological Society, London, Special Publications. 190 (1): 205–
21. Bibcode:2001GSLSP.190..205D. doi:10.1144/GSL.SP.2001.190.01.14. Accesat în 20
septembrie 2007.
42. ^ Yin, Qingzhu; Jacobsen, S. B.; Yamashita, K.; Blichert-Toft, J.; Télouk, P.; Albarède, F. (2002). „A short timescale
for terrestrial planet formation from Hf-W chronometry of meteorites”. Nature. 418 (6901): 949–
52. Bibcode:2002Natur.418..949Y. doi:10.1038/nature00995. PMID 12198540.
43. ^ Kleine, Thorsten; Palme, Herbert; Mezger, Klaus; Halliday, Alex N. (24 noiembrie 2005). „Hf-W Chronometry of
Lunar Metals and the Age and Early Differentiation of the Moon”. Science. 310 (5754): 1671–
74. Bibcode:2005Sci...310.1671K. doi:10.1126/science.1118842. PMID 16308422.
44. ^ Reilly, Michael (22 octombrie 2009). „Controversial Moon Origin Theory Rewrites History”. Arhivat din original la 9
ianuarie 2010. Accesat în 30 ianuarie 2010.
45. ^ Canup, R. M.; Asphaug, E. (2001). An impact origin of the Earth-Moon system. American Geophysical Union, Fall
Meeting 2001. Abstract #U51A-02. Bibcode:2001AGUFM.U51A..02C.
46. ^ Canup, R.; Asphaug, E. (2001). „Origin of the Moon in a giant impact near the end of the Earth's
formation”. Nature. 412 (6848): 708–12. Bibcode:2001Natur.412..708C. doi:10.1038/35089010. PMID 11507633.
47. ^ Trainer, Melissa G.; et al. (28 noiembrie 2006). „Organic haze on Titan and the early Earth”. Proceedings of the
National Academy of Sciences. 103 (48): 18035–18042. doi:10.1073/pnas.0608561103 . ISSN 0027-
8424. PMC 1838702 . PMID 17101962.
48. ^ „Earth's Early Atmosphere and Oceans”. Lunar and Planetary Institute. Universities Space Research Association.
Accesat în 27 iunie 2019.
49. ^ Morbidelli, A.; et al. (2000). „Source regions and time scales for the delivery of water to Earth”. Meteoritics &
Planetary Science. 35 (6): 1309–20. Bibcode:2000M&PS...35.1309M. doi:10.1111/j.1945-5100.2000.tb01518.x.
50. ^ Piani, Laurette; Marrocchi, Yves; Rigaudier, Thomas; Vacher, Lionel G.; Thomassin, Dorian; Marty, Bernard
(2020). „Earth's water may have been inherited from material similar to enstatite chondrite meteorites”. Science (în
engleză). 369 (6507): 1110–13. Bibcode:2020Sci...369.1110P. doi:10.1126/science.aba1948. ISSN 0036-8075.
51. ^ Guinan, E. F.; Ribas, I. Benjamin Montesinos, Alvaro Gimenez and Edward F. Guinan, ed. Our Changing Sun: The
Role of Solar Nuclear Evolution and Magnetic Activity on Earth's Atmosphere and Climate. ASP Conference
Proceedings: The Evolving Sun and its Influence on Planetary Environments. San Francisco: Astronomical Society
of the Pacific. Bibcode:2002ASPC..269...85G. ISBN 1-58381-109-5.
52. ^ Staff (4 martie 2010). „Oldest measurement of Earth's magnetic field reveals battle between Sun and Earth for our
atmosphere”. Physorg.news. Accesat în 27 martie 2010.
53. ^ Harrison, T.; et al. (decembrie 2005). „Heterogeneous Hadean hafnium: evidence of continental crust at 4.4 to 4.5
ga”. Science. 310 (5756): 1947–50. Bibcode:2005Sci...310.1947H. doi:10.1126/science.1117926
. PMID 16293721.
54. ^ Rogers, John James William; Santosh, M. (2004). Continents and Supercontinents. Oxford University Press US.
p. 48. ISBN 0-19-516589-6.
55. ^ Hurley, P. M.; Rand, J. R. (iunie 1969). „Pre-drift continental nuclei”. Science. 164 (3885): 1229–
42. Bibcode:1969Sci...164.1229H. doi:10.1126/science.164.3885.1229. PMID 17772560.
56. ^ Armstrong, R. L. (1968). „A model for the evolution of strontium and lead isotopes in a dynamic earth”. Reviews of
Geophysics. 6 (2): 175–99. Bibcode:1968RvGSP...6..175A. doi:10.1029/RG006i002p00175.
57. ^ De Smet, J.; Van Den Berg, A.P.; Vlaar, N.J. (2000). „Early formation and long-term stability of continents resulting
from decompression melting in a convecting mantle”. Tectonophysics. 322 (1–2): 19–
33. Bibcode:2000Tectp.322...19D. doi:10.1016/S0040-1951(00)00055-X.
58. ^ Dhuime, B.; Hawksworth, C.J.; Delavault, H.; Cawood, P.A. (2018). „Rates of generation and destruction of the
continental crust: implications for continental growth”. Philos Trans a Math Phys Eng
Sci. 376 (2132). Bibcode:2018RSPTA.37670403D. doi:10.1098/rsta.2017.0403. PMC 6189557 . PMID 30275156.
59. ^ Murphy, J. B.; Nance, R. D. (1965). „How do supercontinents assemble?”. American Scientist. 92 (4): 324–
33. doi:10.1511/2004.4.324.
60. ^ Staff. „Paleoclimatology – The Study of Ancient Climates”. Page Paleontology Science Center. Arhivat
din original la 4 martie 2007. Accesat în 2 martie 2007.
61. ^ Doolittle, W. Ford; Worm, Boris (februarie 2000). „Uprooting the tree of life” (PDF). Scientific American. 282 (6): 90–
95. Bibcode:2000SciAm.282b..90D. doi:10.1038/scientificamerican0200-90. PMID 10710791. Arhivat
din original (PDF) la 31 ianuarie 2011.
62. ^ a b Zimmer, Carl (3 octombrie 2013). „Earth's Oxygen: A Mystery Easy to Take for Granted”. The New York Times.
Accesat în 3 octombrie 2013.
63. ^ Berkner, L. V.; Marshall, L. C. (1965). „On the Origin and Rise of Oxygen Concentration in the Earth's
Atmosphere”. Journal of Atmospheric Sciences. 22 (3): 225–61. Bibcode:1965JAtS...22..225B. doi:10.1175/1520-
0469(1965)022<0225:OTOARO>2.0.CO;2.
64. ^ Burton, Kathleen (29 noiembrie 2002). „Astrobiologists Find Evidence of Early Life on Land”. NASA. Arhivat
din original la 11 octombrie 2011. Accesat în 5 martie 2007.
65. ^ Noffke, Nora; Christian, Daniel; Wacey, David; Hazen, Robert M. (8 noiembrie 2013). „Microbially Induced
Sedimentary Structures Recording an Ancient Ecosystem in the ca. 3.48 Billion-Year-Old Dresser Formation,
Pilbara, Western Australia”. Astrobiology. 13 (12): 1103–
24. Bibcode:2013AsBio..13.1103N. doi:10.1089/ast.2013.1030. PMC 3870916 . PMID 24205812. Accesat în 15
noiembrie 2013.
66. ^ Ohtomo, Yoko; Kakegawa, Takeshi; Ishida, Akizumi; et al. (ianuarie 2014). „Evidence for biogenic graphite in early
Archaean Isua metasedimentary rocks”. Nature Geoscience. London: Nature Publishing Group. 7 (1): 25–
28. Bibcode:2014NatGe...7...25O. doi:10.1038/ngeo2025. ISSN 1752-0894.
Sursa Wikipedia
67. ^ Tyrell, Kelly April (18 decembrie 2017). „Oldest fossils ever found show life on Earth began before 3.5 billion years
ago”. University of Wisconsin-Madison. Accesat în 18 decembrie 2017.
68. ^ Schopf, J. William; Kitajima, Kouki; Spicuzza, Michael J.; Kudryavtsev, Anatolly B.; Valley, John W. (2017). „SIMS
analyses of the oldest known assemblage of microfossils document their taxon-correlated carbon isotope
compositions”. Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of America. 115:
53. Bibcode:2018PNAS..115...53S. doi:10.1073/pnas.1718063115. Accesat în 19 decembrie 2017.
69. ^ Kirschvink, J. L. (1992). Schopf, J.W.; Klein, C.; Des Maris, D., ed. Late Proterozoic low-latitude global glaciation:
the Snowball Earth. The Proterozoic Biosphere: A Multidisciplinary Study. Cambridge University Press. pp. 51–
52. ISBN 0-521-36615-1.
70. ^ Raup, D. M.; Sepkoski Jr, J. J. (1982). „Mass Extinctions in the Marine Fossil Record”. Science. 215 (4539): 1501–
03. Bibcode:1982Sci...215.1501R. doi:10.1126/science.215.4539.1501. PMID 17788674.
71. ^ Gould, Stephan J. (octombrie 1994). „The Evolution of Life on Earth”. Scientific American. 271 (4): 84–
91. Bibcode:1994SciAm.271d..84G. doi:10.1038/scientificamerican1094-84. PMID 7939569. Accesat în 5 martie
2007.
72. ^ Wilkinson, B. H.; McElroy, B. J. (2007). „The impact of humans on continental erosion and sedimentation”. Bulletin
of the Geological Society of America. 119 (1–2): 140–56. Bibcode:2007GSAB..119..140W. doi:10.1130/B25899.1.
Accesat în 22 aprilie 2007.
73. ^ a b c Sackmann, I.-J.; Boothroyd, A. I.; Kraemer, K. E. (1993). „Our Sun. III. Present and Future”. Astrophysical
Journal. 418: 457–68. Bibcode:1993ApJ...418..457S. doi:10.1086/173407.
74. ^ a b Britt, Robert (25 februarie 2000). „Freeze, Fry or Dry: How Long Has the Earth Got?”. Arhivat din original la 5
iunie 2009.
75. ^ a b Ward, Peter D.; Brownlee, Donald (2002). The Life and Death of Planet Earth: How the New Science of
Astrobiology Charts the Ultimate Fate of Our World. New York: Times Books, Henry Holt and Company. ISBN 0-
8050-6781-7.
76. ^ Carrington, Damian (21 februarie 2000). „Date set for desert Earth”. BBC News. Accesat în 31 martie 2007.
77. ^ Li, King-Fai; Pahlevan, Kaveh; Kirschvink, Joseph L.; Yung, Yuk L. (2009). „Atmospheric pressure as a natural
climate regulator for a terrestrial planet with a biosphere” (PDF). Proceedings of the National Academy of
Sciences. 106 (24): 9576–79. Bibcode:2009PNAS..106.9576L. doi:10.1073/pnas.0809436106. PMC 2701016
. PMID 19487662. Accesat în 19 iulie 2009.
78. ^ Bounama, Christine; Franck, S.; Von Bloh, W. (2001). „The fate of Earth's ocean” (PDF). Hydrology and Earth
System Sciences. Germany: Potsdam Institute for Climate Impact Research. 5 (4): 569–
75. Bibcode:2001HESS....5..569B. doi:10.5194/hess-5-569-2001. Accesat în 3 iulie 2009.
79. ^ a b Schröder, K.-P.; Connon Smith, Robert (2008). „Distant future of the Sun and Earth revisited”. Monthly Notices
of the Royal Astronomical Society. 386 (1): 155–63. arXiv:0801.4031
. Bibcode:2008MNRAS.386..155S. doi:10.1111/j.1365-2966.2008.13022.x.
See also Palmer, Jason (22 februarie 2008). „Hope dims that Earth will survive Sun's death”. NewScientist.com
news service. Arhivat din original la 15 aprilie 2012. Accesat în 24 martie 2008.
80. ^ Milbert, D. G.; Smith, D. A. „Converting GPS Height into NAVD88 Elevation with the GEOID96 Geoid Height
Model”. National Geodetic Survey, NOAA. Accesat în 7 martie 2007.
81. ^ a b Sandwell, D. T.; Smith, W. H. F. (7 iulie 2006). „Exploring the Ocean Basins with Satellite Altimeter Data”.
NOAA/NGDC. Accesat în 21 aprilie 2007.
82. ^ Stewart, Heather A.; Jamieson, Alan J. (2019). „The five deeps: The location and depth of the deepest place in
each of the world's oceans”. Earth-Science Reviews (în engleză). 197:
102896. Bibcode:2019ESRv..19702896S. doi:10.1016/j.earscirev.2019.102896 . ISSN 0012-8252.
83. ^ „Is a Pool Ball Smoother than the Earth?” (PDF). Billiards Digest. 1 iunie 2013. Accesat în 26 noiembrie 2014.
84. ^ Tewksbury, Barbara. „Back-of-the-Envelope Calculations: Scale of the Himalayas”. Carleton University. Accesat
în 19 octombrie 2020.
85. ^ „What is the geoid?” (în engleză). National Ocean Service. Accesat în 10 octombrie 2020.
86. ^ a b Brown, Geoff C.; Mussett, Alan E. (1981). The Inaccessible Earth (ed. 2nd). Taylor & Francis. p. 166. ISBN 0-
04-550028-2. Note: After Ronov and Yaroshevsky (1969).
87. ^ Morgan, J. W.; Anders, E. (1980). „Chemical composition of Earth, Venus, and Mercury”. Proceedings of the
National Academy of Sciences. 77 (12): 6973–
77. Bibcode:1980PNAS...77.6973M. doi:10.1073/pnas.77.12.6973. PMC 350422 . PMID 16592930.
88. ^ Acest articol conține text din Chisholm, Hugh, ed. (1911). „Petrology”. Encyclopædia Britannica (ed. 11).
Cambridge University Press., o publicație aparținând domeniului public.
89. ^ Tanimoto, Toshiro (1995). „Crustal Structure of the Earth” (PDF). În Thomas J. Ahrens. Global Earth Physics: A
Handbook of Physical Constants. Washington, DC: American Geophysical Union. ISBN 0-87590-851-9. Arhivat
din original (PDF) la 16 octombrie 2006. Accesat în 3 februarie 2007.
90. ^ Jordan, T. H. (1979). „Structural geology of the Earth's interior”. Proceedings of the National Academy of Sciences
of the United States of America. 76 (9): 4192–
4200. Bibcode:1979PNAS...76.4192J. doi:10.1073/pnas.76.9.4192. PMC 411539 . PMID 16592703.
91. ^ Robertson, Eugene C. (26 iulie 2001). „The Interior of the Earth”. USGS. Accesat în 24 martie 2007.
92. ^ a b Turcotte, D. L.; Schubert, G. (2002). „4”. Geodynamics (ed. 2). Cambridge, England, UK: Cambridge University
Press. pp. 136–37. ISBN 978-0-521-66624-4.
93. ^ Sanders, Robert (10 decembrie 2003). „Radioactive potassium may be major heat source in Earth's core”. UC
Berkeley News. Accesat în 28 februarie 2007.
94. ^ „The Earth's Centre is 1000 Degrees Hotter than Previously Thought”. The European Synchrotron (ESRF). 25
aprilie 2013. Arhivat din originalul de la 12 iunie 2013. Accesat în 12 aprilie 2015.
95. ^ Alfè, D.; Gillan, M. J.; Vocadlo, L.; Brodholt, J.; Price, G. D. (2002). „The ab initio simulation of the Earth's
core” (PDF). Philosophical Transactions of the Royal Society. 360 (1795): 1227–
44. Bibcode:2002RSPTA.360.1227A. doi:10.1098/rsta.2002.0992. Accesat în 28 februarie 2007.
96. ^ Vlaar, N; Vankeken, P.; Vandenberg, A. (1994). „Cooling of the Earth in the Archaean: Consequences of pressure-
release melting in a hotter mantle” (PDF). Earth and Planetary Science Letters. 121 (1–2): 1–
18. Bibcode:1994E&PSL.121....1V. doi:10.1016/0012-821X(94)90028-0. Arhivat din original (PDF) la 19 martie 2012.
97. ^ Turcotte, D. L.; Schubert, G. (2002). „4”. Geodynamics (ed. 2). Cambridge, England, UK: Cambridge University
Press. p. 137. ISBN 978-0-521-66624-4.
98. ^ Pollack, Henry N.; Hurter, Suzanne J.; Johnson, Jeffrey R. (august 1993). „Heat flow from the Earth's interior:
Analysis of the global data set”. Reviews of Geophysics. 31 (3): 267–
80. Bibcode:1993RvGeo..31..267P. doi:10.1029/93RG01249. Arhivat din original la 9 ianuarie 2014.
Sursa Wikipedia
99. ^ Richards, M. A.; Duncan, R. A.; Courtillot, V. E. (1989). „Flood Basalts and Hot-Spot Tracks: Plume Heads and
Tails”. Science. 246 (4926): 103–
07. Bibcode:1989Sci...246..103R. doi:10.1126/science.246.4926.103. PMID 17837768.
100. ^ Sclater, John G; Parsons, Barry; Jaupart, Claude (1981). „Oceans and Continents: Similarities and Differences in
the Mechanisms of Heat Loss”. Journal of Geophysical Research. 86 (B12):
11535. Bibcode:1981JGR....8611535S. doi:10.1029/JB086iB12p11535.
101. ^ Brown, W. K.; Wohletz, K. H. (2005). „SFT and the Earth's Tectonic Plates”. Los Alamos National Laboratory.
Accesat în 2 martie 2007.
102. ^ Including the Somali Plate, which is being formed out of the African Plate. See: Chorowicz, Jean (octombrie
2005). „The East African rift system”. Journal of African Earth Sciences. 43 (1–3): 379–
410. Bibcode:2005JAfES..43..379C. doi:10.1016/j.jafrearsci.2005.07.019.
103. ^ Kious, W. J.; Tilling, R. I. (5 mai 1999). „Understanding plate motions”. USGS. Accesat în 2 martie 2007.
104. ^ Duennebier, Fred (12 august 1999). „Pacific Plate Motion”. University of Hawaii. Accesat în 14 martie 2007.
105. ^ Mueller, R. D.; et al. (7 martie 2007). „Age of the Ocean Floor Poster”. NOAA. Accesat în 14 martie 2007.
106. ^ Bowring, Samuel A.; Williams, Ian S. (1999). „Priscoan (4.00–4.03 Ga) orthogneisses from northwestern
Canada”. Contributions to Mineralogy and Petrology. 134 (1): 3–
16. Bibcode:1999CoMP..134....3B. doi:10.1007/s004100050465.
107. ^ Meschede, Martin; Barckhausen, Udo (20 noiembrie 2000). „Plate Tectonic Evolution of the Cocos-Nazca
Spreading Center”. Proceedings of the Ocean Drilling Program. Texas A&M University. Accesat în 2 aprilie 2007.
108. ^ Staff. „GPS Time Series”. NASA JPL. Arhivat din original la 21 iulie 2011. Accesat în 2 aprilie 2007.
109. ^ „World Factbook”. Cia.gov. Arhivat din original la 5 ianuarie 2010. Accesat în 2 noiembrie 2012.
110. ^ Kring, David A. „Terrestrial Impact Cratering and Its Environmental Effects”. Lunar and Planetary Laboratory.
Accesat în 22 martie 2007.
111. ^ Martin, Ronald (2011). Earth's Evolving Systems: The History of Planet Earth. Jones & Bartlett
Learning. ISBN 978-0-7637-8001-2.
112. ^ Staff. „Layers of the Earth”. Volcano World. Arhivat din original la 19 ianuarie 2013. Accesat în 11 martie 2007.
113. ^ Jessey, David. „Weathering and Sedimentary Rocks”. Cal Poly Pomona. Arhivat din original la 21 iulie 2007.
Accesat în 20 martie 2007.
114. ^ de Pater, Imke; Lissauer, Jack J. (2010). Planetary Sciences (ed. 2nd). Cambridge University Press.
p. 154. ISBN 0-521-85371-0.
115. ^ Wenk, Hans-Rudolf; Bulakh, Andreĭ Glebovich (2004). Minerals: their constitution and origin. Cambridge
University Press. p. 359. ISBN 0-521-52958-1.
116. ^ „World Bank arable land”. World Bank. Accesat în 19 octombrie 2015.
117. ^ „World Bank permanent cropland”. World Bank. Accesat în 19 octombrie 2015.
118. ^ Hooke, Roger LeB.; Martín-Duque, José F.; Pedraza, Javier (decembrie 2012). „Land transformation by humans:
A review” (PDF). GSA Today. 22 (12): 4–10. doi:10.1130/GSAT151A.1.
119. ^ Watts, A. B.; Daly, S. F. (mai 1981). „Long wavelength gravity and topography anomalies” (PDF). Annual Review of
Earth and Planetary Sciences. 9: 415–
18. Bibcode:1981AREPS...9..415W. doi:10.1146/annurev.ea.09.050181.002215.
120. ^ Lang, Kenneth R. (2003). The Cambridge guide to the solar system. Cambridge University Press. p. 92. ISBN 0-
521-81306-9.
121. ^ Fitzpatrick, Richard (16 februarie 2006). „MHD dynamo theory”. NASA WMAP. Accesat în 27 februarie 2007.
122. ^ Campbell, Wallace Hall (2003). Introduction to Geomagnetic Fields. New York: Cambridge University Press.
p. 57. ISBN 0-521-82206-8.
123. ^ McElroy, Michael B. (2012). „Ionosphere and magnetosphere”. Encyclopædia Britannica. Encyclopædia
Britannica, Inc.
124. ^ Stern, David P. (8 iulie 2005). „Exploration of the Earth's Magnetosphere”. NASA. Arhivat din original la 14
februarie 2013. Accesat în 21 martie 2007.
125. ^ McCarthy, Dennis D.; Hackman, Christine; Nelson, Robert A. (noiembrie 2008). „The Physical Basis of the Leap
Second”. The Astronomical Journal. 136 (5): 1906–08. Bibcode:2008AJ....136.1906M. doi:10.1088/0004-
6256/136/5/1906.
126. ^ „Leap seconds”. Time Service Department, USNO. Arhivat din original la 12 martie 2015. Accesat în 23
septembrie 2008.
127. ^ The ultimate source of these figures, uses the term "seconds of UT1" instead of "seconds of mean solar time".—
Aoki, S.; Kinoshita, H.; Guinot, B.; Kaplan, G. H.; McCarthy, D. D.; Seidelmann, P. K. (1982). „The new definition of
universal time”. Astronomy and Astrophysics. 105 (2): 359–61. Bibcode:1982A&A...105..359A.
128. ^ Seidelmann, P. Kenneth (1992). Explanatory Supplement to the Astronomical Almanac. Mill Valley, CA: University
Science Books. p. 48. ISBN 0-935702-68-7.
129. ^ Astrophysicist team (1 decembrie 2005). „Earth's location in the Milky Way”. NASA. Accesat în 11 iunie 2008.
130. ^ Rohli, Robert. V.; Vega, Anthony J. (2018). Climatology (ed. fourth). Jones & Bartlett Learning. pp. 291–
92. ISBN 978-1-284-12656-3.
131. ^ Burn, Chris (martie 1996). The Polar Night (PDF). The Aurora Research Institute. Accesat în 28 septembrie 2015.
132. ^ „Sunlight Hours”. Australian Antarctic Programme. 24 iunie 2020. Accesat în 13 octombrie 2020.
133. ^ Bromberg, Irv (1 mai 2008). „The Lengths of the Seasons (on Earth)”. University of Toronto. Arhivat
din original la 18 decembrie 2008. Accesat în 8 noiembrie 2008.
134. ^ Fisher, Rick (5 februarie 1996). „Earth Rotation and Equatorial Coordinates”. National Radio Astronomy
Observatory. Arhivat din original la 18 august 2011. Accesat în 21 martie 2007.
135. ^ Buis, Alan (27 februarie 2020). „Milankovitch (Orbital) Cycles and Their Role in Earth's Climate”. NASA. Accesat
în 27 octombrie 2020.
136. ^ Kang, Sarah M.; Seager, Richard. „Croll Revisited: Why is the Northern Hemisphere Warmer than the Southern
Hemisphere?” (PDF). Columbia University. New York. Accesat în 27 octombrie 2020.
137. ^ Espenak, F.; Meeus, J. (7 februarie 2007). „Secular acceleration of the Moon”. NASA. Arhivat din original la 22
august 2011. Accesat în 20 aprilie 2007.
138. ^ Lambeck, Kurt (1980). The Earth's Variable Rotation: Geophysical Causes and Consequences. Cambridge
University Press. p. 367. ISBN 978-0-521-67330-3.
139. ^ Laskar, J.; et al. (2004). „A long-term numerical solution for the insolation quantities of the Earth”. Astronomy and
Astrophysics. 428 (1): 261–85. Bibcode:2004A&A...428..261L. doi:10.1051/0004-6361:20041335 .
140. ^ Murray, N.; Holman, M. (2001). „The role of chaotic resonances in the solar system”. Nature. 410 (6830): 773–
79. arXiv:astro-ph/0111602 . doi:10.1038/35071000. PMID 11298438.
141. ^ Williams, David R. (10 februarie 2006). „Planetary Fact Sheets”. NASA. Accesat în 28 septembrie 2008.—See the
apparent diameters on the Sun and Moon pages.
Sursa Wikipedia
142. ^ Canup, R.; Asphaug, E. (2001). „Origin of the Moon in a giant impact near the end of the Earth's
formation”. Nature. 412 (6848): 708–12. Bibcode:2001Natur.412..708C. doi:10.1038/35089010. PMID 11507633.
143. ^ Whitehouse, David (21 octombrie 2002). „Earth's little brother found”. BBC News. Accesat în 31 martie 2007.
144. ^ Christou, Apostolos A.; Asher, David J. (31 martie 2011). „A long-lived horseshoe companion to the
Earth”. Monthly Notices of the Royal Astronomical Society. 414 (4): 2965–2969. arXiv:1104.0036
. Bibcode:2011MNRAS.414.2965C. doi:10.1111/j.1365-2966.2011.18595.x. See table 2, p. 5.
145. ^ Connors, Martin; Wiegert, Paul; Veillet, Christian (27 iulie 2011). „Earth's Trojan asteroid”. Nature. 475 (7357):
481–83. Bibcode:2011Natur.475..481C. doi:10.1038/nature10233. PMID 21796207. Accesat în 27 iulie 2011.
146. ^ Choi, Charles Q. (27 iulie 2011). „First Asteroid Companion of Earth Discovered at Last”. Space.com. Accesat
în 27 iulie 2011.
147. ^ „2006 RH120 ( = 6R10DB9) (A second moon for the Earth?)”. Great Shefford Observatory. Great Shefford
Observatory. Arhivat din original la 6 februarie 2015. Accesat în 17 iulie 2015.
148. ^ Welch, Rosanne; Lamphier, Peg A. (2019). Technical Innovation in American History: An Encyclopedia of Science
and Technology [3 volumes] (în engleză). ABC-CLIO. p. 126. ISBN 978-1-61069-094-2.
149. ^ „7,000 m Class Remotely Operated Vehicle KAIKO 7000”. Japan Agency for Marine-Earth Science and
Technology (JAMSTEC). Arhivat din original la 10 aprilie 2020. Accesat în 7 iunie 2008.
150. ^ Charette, Matthew A.; Smith, Walter H. F. (iunie 2010). „The Volume of Earth's
Ocean” (PDF). Oceanography. 23 (2): 112–14. doi:10.5670/oceanog.2010.51. Arhivat din original (PDF) la 2 august
2013. Accesat în 6 iunie 2013.
151. ^ „Third rock from the Sun – restless Earth”. NASA's Cosmos. Accesat în 12 aprilie 2015.
152. ^ „On Water”. European Investment Bank (în engleză). Accesat în 7 decembrie 2020.
153. ^ Khokhar, Tariq (22 martie 2017). „Chart: Globally, 70% of Freshwater is Used for Agriculture”. World Bank
Blogs (în engleză). Accesat în 7 decembrie 2020.
154. ^ Perlman, Howard (17 martie 2014). „The World's Water”. USGS Water-Science School. Accesat în 12 aprilie
2015.
155. ^ Hendrix, Mark (2019). Earth Science: An Introduction. Boston: Cengage. p. 330. ISBN 978-0-357-11656-2.
156. ^ Hendrix, Mark (2019). Earth Science: An Introduction. Boston: Cengage. p. 329. ISBN 978-0-357-11656-2.
157. ^ Kennish, Michael J. (2001). Practical handbook of marine science. Marine science series (ed. 3rd). CRC Press.
p. 35. ISBN 0-8493-2391-6.
158. ^ Mullen, Leslie (11 iunie 2002). „Salt of the Early Earth”. NASA Astrobiology Magazine. Arhivat din original la 22
iulie 2007. Accesat în 14 martie 2007.
159. ^ Morris, Ron M. „Oceanic Processes”. NASA Astrobiology Magazine. Arhivat din original la 15 aprilie 2009.
Accesat în 14 martie 2007.
160. ^ Scott, Michon (24 aprilie 2006). „Earth's Big heat Bucket”. NASA Earth Observatory. Accesat în 14 martie 2007.
161. ^ Sample, Sharron (21 iunie 2005). „Sea Surface Temperature”. NASA. Arhivat din original la 3 aprilie 2013.
Accesat în 21 aprilie 2007.
162. ^ a b c Exline, Joseph D.; Levine, Arlene S.; Levine, Joel S. (2006). Meteorology: An Educator's Resource for Inquiry-
Based Learning for Grades 5–9 (PDF). NASA/Langley Research Center. p. 6. NP-2006-08-97-LaRC.
163. ^ Geerts, B.; Linacre, E. (noiembrie 1997). „The height of the tropopause”. Resources in Atmospheric Sciences.
University of Wyoming. Accesat în 10 august 2006.
164. ^ Lide, David R. Handbook of Chemistry and Physics. Boca Raton, FL: CRC, 1996: 14–17
165. ^ Harrison, Roy M.; Hester, Ronald E. (2002). Causes and Environmental Implications of Increased UV-B Radiation.
Royal Society of Chemistry. ISBN 0-85404-265-2.
166. ^ Staff (8 octombrie 2003). „Earth's Atmosphere”. NASA. Arhivat din original la 27 aprilie 2020. Accesat în 21 martie
2007.
167. ^ Pidwirny, Michael (2006). „Fundamentals of Physical Geography (2nd Edition)”. PhysicalGeography.net. Accesat
în 19 martie 2007.
168. ^ Gaan, Narottam (2008). Climate Change and International Politics. Kalpaz Publications. p. 40. ISBN 81-7835-641-
4.
169. ^ a b Moran, Joseph M. (2005). „Weather”. World Book Online Reference Center. NASA/World Book, Inc. Arhivat
din original la 10 martie 2013. Accesat în 17 martie 2007.
170. ^ a b Berger, Wolfgang H. (2002). „The Earth's Climate System”. University of California, San Diego. Accesat în 24
martie 2007.
171. ^ Rahmstorf, Stefan (2003). „The Thermohaline Ocean Circulation”. Potsdam Institute for Climate Impact Research.
Accesat în 21 aprilie 2007.
172. ^ Various (21 iulie 1997). „The Hydrologic Cycle”. University of Illinois. Accesat în 24 martie 2007.
173. ^ Sadava, David E.; Heller, H. Craig; Orians, Gordon H. (2006). Life, the Science of Biology (ed. 8th). MacMillan.
p. 1114. ISBN 0-7167-7671-5.
174. ^ Staff. „Climate Zones”. UK Department for Environment, Food and Rural Affairs. Arhivat din original la 8 august
2010. Accesat în 24 martie 2007.
175. ^ http://www.dailymail.co.uk/news/article-3704601/The-hottest-day-recorded-Kuwait-temperature-soars-54C.html D
aily Mail
176. ^ http://vancouversun.com/storyline/hot-stuff-54-c-could-be-hottest-temp-ever[nefuncțională] Vancouver Sun
177. ^ Lyons, Walter A (1997). The Handy Weather Answer Book (ed. 2nd). Detroit, Michigan: Visible Ink Press. ISBN 0-
7876-1034-8.
178. ^ „Coldest temperature ever recorded on Earth in Antarctica”. The Guardian. 10 decembrie 2013. Accesat în 12 iulie
2015.
179. ^ Rutledge, Kim; et al. (24 iunie 2011). „Biosphere”. National Geographic. Accesat în 1 noiembrie 2020.
180. ^ „Interdependency between animal and plant species”. BBC Bitesize. BBC. p. 3. Accesat în 28 iunie 2019.
181. ^ Hillebrand, Helmut (2004). „On the Generality of the Latitudinal Gradient” (PDF). American Naturalist. 163 (2): 192–
211. doi:10.1086/381004. PMID 14970922.
182. ^ Sweetlove, L. (24 august 2011). „Number of species on Earth tagged at 8.7 million”. Nature:
news.2011.498. doi:10.1038/news.2011.498. Accesat în 28 octombrie 2020.
183. ^ Novacek, Michael J. (8 noiembrie 2014). „Prehistory's Brilliant Future”. The New York Times. Arhivat din original
la 1 ianuarie 2022. Accesat în 1 noiembrie 2020.
184. ^ Jablonski, David (2004). „Extinction: past and present”. Nature. 427 (6975):
589. Bibcode:2004Natur.427..589J. doi:10.1038/427589a. PMID 14961099.
185. ^ Dole, Stephen H. (1970). Habitable Planets for Man (ed. 2nd). American Elsevier Publishing Co. ISBN 978-0-444-
00092-7. Accesat în 11 martie 2007.
186. ^ Staff (septembrie 2003). „Astrobiology Roadmap”. NASA, Lockheed Martin. Arhivat din original la 12 martie 2012.
Accesat în 10 martie 2007.
Sursa Wikipedia
187. ^ Singh, J. S.; Singh, S. P.; Gupta, S.R. (2013). Ecology environmental science and conservation (ed. First). New
Delhi: S. Chand & Company. ISBN 978-93-83746-00-2. OCLC 896866658.
188. ^ „Global Warming and Polar Bears - National Wildlife Federation”. Accesat în 16 octombrie 2017.
189. ^ Smith, Sharon; Fleming, Lora; Solo-Gabriele, Helena; Gerwick, William H. (2011). Oceans and Human Health.
Elsevier Science. p. 212. ISBN 978-0-08-087782-2.
190. ^ Alexander, David (1993). Natural Disasters. Springer Science & Business Media. p. 3. ISBN 978-1-317-93881-1.
191. ^ Goudie, Andrew (2000). The Human Impact on the Natural Environment. MIT Press. pp. 52, 66, 69, 137, 142,
185, 202, 355, 366. ISBN 978-0-262-57138-8.
192. ^ Cook, John; Oreskes, Naomi; Doran, Peter T.; Anderegg, William R. L.; Verheggen, Bart; Maibach, Edward W.;
Carlton, J. Stuart; Lewandowsky, Stephan; Skuce, Andrew G.; Green, Sarah A.; Nuccitelli, Dana (2016).
„Consensus on consensus: a synthesis of consensus estimates on human-caused global warming”. Environmental
Research Letters (în engleză). 11 (4): 048002. Bibcode:2016ERL....11d8002C. doi:10.1088/1748-
9326/11/4/048002 . ISSN 1748-9326.
193. ^ „Global Warming Effects”. National Geographic (în engleză). 14 ianuarie 2019. Accesat în 16 septembrie 2020.
194. ^ „As the 8 billionth child is born, who were 5th, 6th and 7th?”. BBC News. 15 noiembrie 2022. Accesat în 15
noiembrie 2022.
195. ^ „8 Billion: A World of Infinite Possibilities”. United Nations Population Fund. 15 noiembrie 2022. Accesat în 15
noiembrie 2022.
196. ^ Staff. „World Population Prospects: The 2006 Revision”. United Nations. Arhivat din original la 5 septembrie 2009.
Accesat în 7 martie 2007.
197. ^ Staff (2007). „Human Population: Fundamentals of Growth: Growth”. Population Reference Bureau. Arhivat
din original la 10 februarie 2013. Accesat în 31 martie 2007.
198. ^ Peel, M. C.; Finlayson, B. L.; McMahon, T. A. (2007). „Updated world map of the Köppen-Geiger climate
classification”. Hydrology and Earth System Sciences Discussions. 4 (2): 439–73. doi:10.5194/hessd-4-439-2007.
Accesat în 31 martie 2007.
199. ^ Staff. „Themes & Issues”. Secretariat of the Convention on Biological Diversity. Arhivat din original la 7 aprilie
2007. Accesat în 29 martie 2007.
200. ^ Staff (15 august 2006). „Canadian Forces Station (CFS) Alert”. Information Management Group. Accesat în 31
martie 2007.
201. ^ Kennedy, Paul (1989). The Rise and Fall of the Great Powers (ed. 1st). Vintage. ISBN 0-679-72019-7.
202. ^ „U.N. Charter Index”. United Nations. Arhivat din original la 20 februarie 2009. Accesat în 23 decembrie 2008.
203. ^ Staff. „International Law”. United Nations. Arhivat din original la 31 decembrie 2008. Accesat în 27 martie 2007.
204. ^ Kuhn, Betsy (2006). The race for space: the United States and the Soviet Union compete for the new frontier.
Twenty-First Century Books. p. 34. ISBN 0-8225-5984-6.
205. ^ Ellis, Lee (2004). Who's who of NASA Astronauts. Americana Group Publishing. ISBN 0-9667961-4-4.
206. ^ Shayler, David; Vis, Bert (2005). Russia's Cosmonauts: Inside the Yuri Gagarin Training Center.
Birkhäuser. ISBN 0-387-21894-7.
207. ^ Wade, Mark (30 iunie 2008). „Astronaut Statistics”. Encyclopedia Astronautica. Accesat în 23 decembrie 2008.
208. ^ „Reference Guide to the International Space Station”. NASA. 16 ianuarie 2007. Arhivat din original la 19 ianuarie
2009. Accesat în 23 decembrie 2008.
209. ^ „Apollo 13 The Seventh Mission: The Third Lunar Landing Attempt 11 April–17 April 1970”. NASA. Accesat în 7
noiembrie 2015.
210. ^ Lambin, Eric F.; Meyfroidt, Patrick (1 martie 2011). „Global land use change, economic globalization, and the
looming land scarcity” (PDF). Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of America.
National Academy of Sciences. 108 (9): 3465–
72. Bibcode:2011PNAS..108.3465L. doi:10.1073/pnas.1100480108. PMC 3048112 . PMID 21321211. Accesat
în 30 august 2014. See Table 1.
211. ^ Ramdohr, Paul (1969). The Ore Minerals and their Intergrowths. AKADEMIE-VERLAG GmbH. Elsevier
Ltd. doi:10.1016/B978-0-08-011635-8.50004-8. ISBN 978-0-08-011635-8. Accesat în 29 aprilie 2016.
212. ^ Rona, Peter A. (2003). „Resources of the Sea Floor”. Science. 299 (5607): 673–
74. doi:10.1126/science.1080679. PMID 12560541. Accesat în 4 februarie 2007.
213. ^ Widmer, Ted (24 decembrie 2018). „What Did Plato Think the Earth Looked Like? – For millenniums, humans
have tried to imagine the world in space. Fifty years ago, we finally saw it”. The New York Times. Accesat în 25
decembrie 2018.
214. ^ Liungman, Carl G. (2004). „Group 29: Multi-axes symmetric, both soft and straight-lined, closed signs with
crossing lines”. Symbols – Encyclopedia of Western Signs and Ideograms. New York: Ionfox AB. pp. 281–
82. ISBN 978-91-972705-0-2.
215. ^ a b Stookey, Lorena Laura (2004). Thematic Guide to World Mythology. Westport, CN: Greenwood Press. pp. 114–
15. ISBN 978-0-313-31505-3.
216. ^ Werner, E. T. C. (1922). Myths & Legends of China. New York: George G. Harrap & Co. Ltd. Accesat în 14 martie
2007.
217. ^ Werner, E. T. C. (1922). Myths & Legends of China. New York: George G. Harrap & Co. Ltd. Accesat în 14 martie
2007.
218. ^ Kahn, Charles H. (2001). Pythagoras and the Pythagoreans: A Brief History. Indianapolis, IN and Cambridge,
England: Hackett Publishing Company. p. 53. ISBN 978-0-87220-575-8.
219. ^ Garwood, Christine (2008). Flat earth : the history of an infamous idea (ed. 1st). New York: Thomas Dunne Books.
pp. 26–31. ISBN 978-0-312-38208-7. OCLC 184822945.
220. ^ Russell, Jeffrey B. „The Myth of the Flat Earth”. American Scientific Affiliation. Accesat în 14 martie 2007.
221. ^ Arnett, Bill (16 iulie 2006). „Earth”. The Nine Planets, A Multimedia Tour of the Solar System: one star, eight
planets, and more. Accesat în 9 martie 2010.
222. ^ Staff (octombrie 1998). „Explorers: Searching the Universe Forty Years Later” (PDF). NASA/Goddard. Arhivat
din original (PDF) la 17 septembrie 2011. Accesat în 5 martie 2007.
223. ^ Overbye, Dennis (21 decembrie 2018). „Apollo 8's Earthrise: The Shot Seen Round the World – Half a century
ago today, a photograph from the moon helped humans rediscover Earth”. The New York Times. Accesat în 24
decembrie 2018.
224. ^ Boulton, Matthew Myer; Heithaus, Joseph (24 decembrie 2018). „We Are All Riders on the Same Planet – Seen
from space 50 years ago, Earth appeared as a gift to preserve and cherish. What happened?”. The New York
Times. Accesat în 25 decembrie 2018.
225. ^ Monroe, James; Wicander, Reed; Hazlett, Richard (2007). Physical Geology: Exploring the Earth. Thomson
Brooks/Cole. pp. 263–65. ISBN 978-0-495-01148-4.
Sursa Wikipedia
226. ^ Henshaw, John M. (2014). An Equation for Every Occasion: Fifty-Two Formulas and Why They Matter. Johns
Hopkins University Press. pp. 117–18. ISBN 978-1-4214-1491-1.
227. ^ Burchfield, Joe D. (1990). Lord Kelvin and the Age of the Earth. University of Chicago Press. pp. 13–
18. ISBN 978-0-226-08043-7.