Pământul (numit și Terra sau „Planeta albastră”) este a treia planetă de la Soare și cea mai mare

dintre planetele telurice ale Sistemului Solar, atât pentru masă, cât și pentru diametru. Este
singurul corp ceresc despre care se știe că adăpostește viață. Aproximativ 29,2 % din suprafața
Pământului este un uscat format din continente și insule. Restul de 70,8 % este acoperit
cu apă,[16] în mare parte de oceane, mări, golfuri și alte corpuri de apă sărată, dar și
de lacuri, râuri și alte ape dulci, care împreună constituie hidrosfera.[28] O mare parte din regiunile
polare ale Pământului sunt acoperite cu gheață. Stratul exterior al Pământului este împărțit în mai
multe plăci tectonice rigide care migrează pe suprafață de-a lungul a multe milioane de ani. Interiorul
Pământului rămâne activ cu un nucleu interior din fier solid, un miez exterior lichid care
generează câmpul magnetic al Pământului și o manta de convecție care conduce tectonica plăcilor.
Atmosfera Pământului este formată în principal din azot și oxigen. Regiunile tropicale primesc mai
multă energie solară decât regiunile polare și este redistribuită de circulația
atmosferică și oceanică. Gazele cu efect de seră joacă, de asemenea, un rol important în reglarea
temperaturii suprafeței. Clima unei regiuni nu este determinată doar de latitudine, ci și de înălțime și
de apropierea de ocean, printre alți factori.
Gravitația Pământului interacționează cu alte obiecte din spațiu, în special cu Soarele și Luna,
singurul satelit natural al Pământului. Pământul orbitează în jurul Soarelui în aproximativ 365,25 de
zile. Axa de rotație a Pământului este înclinată în raport cu planul său orbital,
producând anotimpuri pe Pământ. Interacțiunea gravitațională dintre Pământ și Lună
cauzează mareele, stabilizează orientarea Pământului în jurul axei sale, și încetinește treptat rotația
acestuia. Pământul este cea mai densă planetă din Sistemul Solar și cea mai mare dintre cele
patru planete telurice.
Conform datărilor radiometrice și a altor dovezi, Pământul s-a format în urmă cu peste 4,5 miliarde
de ani.[29][30][31] În primele miliarde de ani din istoria Pământului, viața a apărut în oceane și a început
să afecteze atmosfera și suprafața Pământului, ducând la proliferarea organismelor anaerobe și, mai
târziu, a organismelor aerobe. Unele dovezi geologice indică faptul că viața ar fi putut să apară încă
de acum 4,1 miliarde de ani. De atunci, combinația distanței Pământului față de Soare, proprietățile
fizice și istoria geologică au permis vieții să evolueze și să prospere.[32][33] În istoria vieții pe
Pământ, biodiversitatea a trecut prin perioade lungi de expansiune, ocazional punctate de extincții în
masă. Peste 99 % din toate speciile[34] care au trăit vreodată pe Pământ sunt extincte.[35][36] 8
miliarde de oameni trăiesc astăzi pe Pământ și depind de biosfera și resursele sale naturale pentru
supraviețuire. Oamenii au un impact din ce în ce mai mare asupra suprafeței Pământului, a
hidrologiei, a proceselor atmosferice și a altor vieți.

Nume și etimologie[modificare | modificare sursă]

Pământul este singura planetă din Sistemul Solar al cărei nume nu derivă din mitologia
greacă sau romană. Toate celelalte planete au fost denumite după zei și zeițe din mitologia greco-
romană. În română, cuvântul „pământ” este moștenit din latină pavimentum,[37] care înseamnă
„pământ bătătorit și nivelat”, „pardoseală cu lespezi sau mozaic”, „pavaj”[38], „podea”, „drum pietruit”,
„loc neted”, „bătătură”.[39]
Terra provine din latinescul tĕrra (pământ, sol), care la rândul său derivă din termenul de origine
indo-europeană terse, cu sensul de „parte uscată”, opus „părții apoase”. Dar Terra a mai fost
denumită în trecut și ca orbe terracqueo. Cuvântul latin orbe a avut mai întâi semnificația „cerc” și
apoi de „lume”.
Cuvintele ce se referă la Terra pot fi formate în mai multe moduri. Primul este folosirea
rădăcinii terra-, ca de exemplu cuvântul „terestru”. Mai există și rădăcina telur-, cum se poate vedea
în cuvintele teluric, telurian. Ambii termeni provin de la zeița romană Terra Mater, ce se pare că și-a
primit numele, la rândul ei, de la vechea denumire de Tellus Mater. Termenii științifici
precum geografie, geocentric, geotermal folosesc prefixul grecesc geo-, derivat din
numele zeiței Gaia, echivalenta Terrei Mater în mitologia greacă.

Cronologie[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Istoria Pământului.

Formare[modificare | modificare sursă]

Concepție artistică a unui disc protoplanetar

Cel mai vechi material găsit în Sistemul Solar este datat 4,5672 ± 0,0006 miliarde de ani în
urmă.[40] Acum 4,54 ± 0.04 miliarde de ani în urmă[41] s-a format Pământul primordial. Corpurile din
Sistemul Solar s-au format și au evoluat cu Soarele. Teoretic, o nebuloasă solară separă un volum
dintr-un nor molecular prin prăbușirea gravitațională, care începe să se rotească și să se aplatizeze
într-un disc circumstelar, iar apoi planetele și Soarele se formează din acest disc. O nebuloasă
conține gaz, bucăți mici de gheață și praf cosmic (inclusiv nucleide primordiale). Conform ipotezei
nebulare, planetezimale s-au format prin acreție, Pământul primordial căpătând o formă în 10-20
milioane de ani.[42]
Un subiect de cercetare este formarea Lunii, acum aproximativ 4,53 miliarde de ani.[43] O teorie
principală (ipoteza impactului gigantic) este aceea că a fost formată prin acumularea de materiale
eliberate de Pământ, după ce un obiect de dimensiunea planetei Marte, numit Theia, a lovit
Terra.[44] În această ipoteză, masa Theiei era de aproximativ 10 % din Pământ,[45] și a lovit o
margine a Terrei, o parte din masa sa fuzionând cu Pământul.[46] Între aproximativ 4,1 și 3,8 miliarde
de ani de urmă, numeroasele impacturi ale asteroizilor au provocat schimbări semnificative în mediul
de la suprafața Lunii și, prin inferență, și în cel al Pământului.

Istoria geologică[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Istoria geologică a Pământului.
Mișcarea plăcilor tectonice

Atmosfera și oceanele Pământului s-au format prin activitatea vulcanică și de expulzare.[47] Vaporii
de apă proveniți din aceste surse s-au condensat în oceane, amplificate cu apă și gheață de
la asteroizi, protoplante și comete.[48] Este posibil ca apă suficientă pentru a umple oceanele să fi
fost întotdeauna pe Pământ de la începutul formării planetei.[49] În acest model, gazele cu efect de
seră din atmosferă au păstrat oceanele să nu înghețe când Soarele nou format nu avea decât 70 %
din luminozitatea actuală.[50] Acum 3,5 miliarde de ani în urmă câmpul magnetic al Pământului s-a
stabilizat, împiedicând împrăștierea atmosferei de către vântul solar.[51]
Pe măsură ce stratul exterior topit al Pământului s-a răcit, s-a format prima crustă solidă, despre
care se crede că a avut o compoziție mafică. Prima crustă continentală, care avea o compoziție mai
felsică, s-a format prin topirea parțială a acestei cruste mafice. Prezența boabelor de zircon mineral
din Hadean în rocile sedimentare eoarhiene sugerează că cel puțin o crustă felsică a existat încă de
acum 4,4 miliarde de ani, la numai 140 milioane de ani după formarea Pământului.[52] Există două
modele principale ale modului în care acest volum inițial mic de crustă continentală a evoluat pentru
a ajunge la abundența actuală:[53] (1) o creștere relativ constantă până în prezent,[54] care este
susținută de datarea radiometrică a crustei continentală la nivel global și (2) o creștere rapidă inițială
a volumului de crustă continentală în timpul Arheanului, formând cea mai mare parte a crustei
continentale care există acum,[55][56] care este susținută de dovezi izotopice de
la hafniu în zirconiu și neodim în roci sedimentare. Cele două modele și datele care le susțin pot fi
reconciliate prin reciclarea pe scară largă a scoarței continentale, în special în primele etape ale
istoriei Pământului.[57]
Continentele au fost formate de tectonica plăcilor, un proces condus în cele din urmă de pierderea
continuă a căldurii din interiorul Pământului. De-a lungul a sute de milioane de ani,
supercontinentele s-au asamblat și s-au rupt. Cu aproximativ 750 de milioane de ani în urmă, unul
dintre cele mai vechi supercontinente cunoscute, Rodinia, a început să se destrame. Mai târziu,
continentele s-au recombinat pentru a forma Pannotia (cu 600-540 milioane de ani în urmă),
apoi Pangaea, care, de asemenea, s-a destrămat acum 180 milioane de ani în urmă.[58]
Modelul actual al epocilor de gheață a început cu aproximativ 40 milioane de ani în urmă și apoi s-a
intensificat în timpul Pleistocenului cu 3 milioane de ani în urmă. Regiunile cu latitudine înaltă au
suferit de atunci cicluri repetate de glaciațiune și dezgheț, repetându-se la fiecare 40.000-100.000
ani. Ultima glaciație continentală s-a încheiat cu 10.000 de ani în urmă.[59]

Originea vieții și evoluție[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Abiogeneză.
Arbore filogenetic al vieții pe Pământ bazat pe analiza rRNA

Reacțiile chimice au condus la primele molecule cu auto-replicare acum aproximativ patru miliarde
de ani în urmă. O jumătate de miliard de ani mai târziu, a apărut ultimul strămoș comun al vieții
curente.[60] Evoluția fotosintezei a permis ca energia Soarelui să fie recoltată direct de formele de
viață. Oxigenul molecular (O2) rezultat s-a acumulat în atmosferă și datorită interacțiunii cu radiația
solară ultravioletă, a format un strat de ozon (O3) protector în atmosfera superioară.[61] Încorporarea
celulelor mai mici în cele mai mari a dus la dezvoltarea celulelor complexe
numite eucariote.[62] Organisme multicelulare formate ca celule în colonii au devenit din ce în ce mai
specializate. Ajutată de absorbția luminii ultraviolete periculoasă de către stratul de ozon, viața a
colonizat suprafața Pământului.[63]
Printre cele mai vechi dovezi de viață se numără fosilele microbiene găsite în gresia de 3,48 miliarde
de ani din Australia de Vest,[64] grafitul biogenic găsit în rocile metasedimentare vechi de 3,7 miliarde
de ani în Groenlanda de Vest,[65] și rămășițe de material biotic găsit în roci vechi de 4,1 miliarde de
ani în Australia de Vest.[32][33] Cea mai veche dovadă directă a vieții pe Pământ este conținută în roci
australiene de 3,45 miliarde de ani care prezintă fosile ale microorganismelor.[66][67]
În timpul Neoproterozoicului, în urmă cu 750-580 milioane de ani, o mare parte a Pământului ar fi
putut fi acoperită cu gheață. Această ipoteză a fost denumită „Pământ de zăpadă” și este de un
interes deosebit deoarece a precedat Explozia Cambriană, când formele de viață multicelulare au
crescut semnificativ în complexitate.[68] După Explozia Cambriană, acum 535 milioane de ani, au
existat cinci extincții în masă.[69] Cel mai recent eveniment de acest fel s-a petrecut cu 66 de
milioane de ani în urmă, când un impact cu un asteroid a declanșat dispariția dinozaurilor non-
aviari și a altor reptile mari, dar a cruțat animalele mici, cum ar fi mamiferele, care la vremea aceea
erau asemănătoare cu soricidele.
Viața mamiferelor s-a diversificat în ultimii 66 de milioane de ani, iar în urmă cu câteva milioane de
ani, un animal african, cum ar fi Orrorin tugenensis, a dobândit capacitatea de a sta în
picioare.[70] Această abilitate a dus la stimularea necesară pentru un creier mai mare, care a dus
la evoluția oamenilor. Dezvoltarea agriculturii și apoi a civilizației a permis oamenilor să influențeze
mediul.[71]

Viitor[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Viitorul Pământului.
Vezi și: Risc de catastrofă planetară.
Ilustrație presupusă a Pământului ars după ce Soarele va intra în faza de gigantă roșie, peste aproximativ 5-7
miliarde de ani.

Viitorul Pământului pe termen lung este legat de cel al Soarelui. În următorii 1,1 miliarde de ani,
luminozitatea solară va crește cu 10 %, iar în următorii 3,5 miliarde cu 40 %.[72] Temperatura de
suprafață în creștere a Pământului va accelera ciclul carbon, reducând concentrația de CO2 la
niveluri letal de scăzute pentru plante, în aproximativ 500-900 milioane de ani.[73] Lipsa vegetației va
duce la scăderea oxigenului în atmosferă, făcând imposibilă viața animalelor.[74] După încă un
miliard de ani, toată apa de suprafață va dispărea[75] iar temperatura globală medie va atinge 70 °C
(158 °F).[74] Din acel moment, se așteaptă ca Pământul să fie locuibil pentru încă 500 de milioane de
ani,[73] posibil mai mult dacă azotul este îndepărtat din atmosferă.[76] Chiar dacă Soarele ar fi veșnic
și stabil, 27 % din apa oceanelor va coborî în manta Pământului într-un miliard de ani.[77]
Soarele va evolua devenind o gigantă roșie în aproximativ 5 miliarde de ani. Modelele preconizează
că Soarele se va extinde la aproximativ 1 UA (150 milioane km), aproximativ de 250 de ori mai mare
decât raza actuală.[72][78] Soarta Pamântului este mai puțin clară. Ca gigantă roșie, Soarele va pierde
aproximativ 30 % din masa sa, astfel că, fără a lua în considerare efectele mareei, Pământul se va
deplasa pe o orbită de 1,7 UA (250 milioane km) de la Soare, când steaua va ajunge la raza ei
maximă. Viața rămasă va fi distrusă de luminozitatea crescută a Soarelui (care va atinge o valoare
maximă de 5000 de ori mai mare față de nivelul actual).[72] O simulare din 2008 indică faptul că
orbita Pământului se va diminua în cele din urmă din cauza efectelor mareei, determinând Terra să
intre în atmosfera Soarelui și să fie vaporizată.[78]

Caracteristici fizice[modificare | modificare sursă]

Formă[modificare | modificare sursă]
Forma planetei Pământ.

Articol principal: Forma Pământului.

Forma Pământului este aproape sferică, cu un diametru mediu de 12.742 kilometri, ceea ce îl face al
cincilea obiect ca mărime dintre obiectele de dimensiuni planetare ale Sistemului Solar și cel mai
mare dintre obiectele telurice. Datorită rotației, Pământul este bombat în jurul ecuatorului,[79] și ușor
aplatizat la poli, astfel încât forma Pământului este descrisă mai precis ca un sferoid aplatizat, al
cărui diametrul ecuatorial este cu 43 de kilometri mai mare decât diametrul pol-pol.[80]
În plus, forma Pământului are variații topografice locale. Deși cele mai mari variații, cum ar fi Groapa
Marianelor (10.925 metri sub nivelul mării),[81] scurtează raza medie a Pământului cu 0,17%,
iar Muntele Everest (8.848 metri deasupra nivelului mării) o prelungește cu doar 0,14%.[n 1][83]
Pentru a măsura variația locală a topografiei Pământului, geodezia folosește un Pământ idealizat
care produce o formă numită geoid. O astfel de formă de geoid se obține dacă oceanul este
idealizat, acoperind Pământul complet și fără perturbări, cum ar fi mareele și vânturile. Rezultatul
este o suprafață geoidă netedă, dar gravitațională neregulată, oferind un nivel mediu al mării ca nivel
de referință pentru măsurători topografice.[84]

Compoziția chimică[modificare | modificare sursă]

Compoziția chimică a crustei[85]

Compoziție
Compus Formula
Continental Oceanic

dioxid de siliciu SiO2 60.2 % 48.6 %

oxid de aluminiu Al2O3 15.2 % 16.5 %

oxid de calciu CaO 5.5 % 12.3 %

oxid de magneziu MgO 3.1 % 6.8 %

oxid de sodiu Na2O 3.0 % 2.6 %

oxid de fier (II) FeO 3.8 % 6.2 %

 oxid de potasiu K2O 2.8 % 0.4 %

oxid de fier (III) Fe2O3 2.5 % 2.3 %

apă H2O 1.4 % 1.1 %

dioxid de carbon CO2 1.2 % 1.4 %

dioxid de titan TiO2 0.7 % 1.4 %

pentoxid de fosfor P2O5 0.2 % 0.3 %

Total 99.6 % 99.9 %

Masa Pământului este de aproximativ 5,97 x 1024 kg (5,970 Yg). Se compune în principal
din fier (32,1 %), oxigen (30,1 %), siliciu (15,1 %), magneziu (13,9 %), sulf (2,9 %), nichel (1,8 %), ca
lciu (1,5 %), aluminiu (1,4 %), restul de 1,2 % constând din cantități mici de alte elemente. Datorită
segregării masei se estimează că nucleul se compune în principal din fier (88,8 %), cu cantități mai
mici de nichel (5,8 %), sulf (4,5 %) și mai puțin de 1 % oligoelemente.
Cel mai des întâlnite componente ale crustei sunt aproape toți oxizii: clorul, sulful și fluorul sunt
excepțiile importante, cantitatea lor totală din orice piatră fiind de obicei mult mai mică decât 1 %.
Peste 99 % din crustă este compusă din 11 oxizi, în principal dioxid de siliciu, oxid de aluminiu, oxizi
de fier, oxid de calciu, oxid de magneziu și oxid de potasiu.[85][86][87]

Structura internă