Pisica de casă, 

pisica domestică sau mâța (Felis catus[3] sau Felis silvestris catus[1]) este

un mamifer din ordinul carnivorelor, familia Felidae, subfamilia Felinae. Este alături de oameni de
peste 9500 ani[4] și în prezent este cel mai cunoscut animal domestic în toată lumea.[5] Pisica
domestică este foarte apropiată de pisica sălbatică europeană (Felis silvestris silvestris), ca și de
pisica sălbatică africană (Felis silvestris libyca), împreună formând o specie unică: Felis silvestris.

Rase de pisici[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Listă de rase de pisici.
Mai jos sunt prezentate principalele rase de pisici:

 Abisiniană
 Albastru de Rusia
 American Bobtail
 American curl
 American Shorthair
 American Wirehair
 Balineză
 Birmaneză
 Bobtail japonez
 Bombay
 British Shorthair
 Burmeza
 Chartreux
 Colorpoint Shorthair
 Cornish Rex
 Devon Rex
 Egyptian Mau
 Europeană
 European Burmese
 Exotic Shorthair
 Havana Brown
 Javanese
 Korat
 Laperm
 Maine Coon
 Manx
 Norvegiana de pădure
 Ocicat
 Orientala
 Persană
 Ragamuffin
 Ragdoll
 Scottish Fold
 Selkirk Rex
 Siameză
 Siberiană
 Singapura
  Somali
 Sfinx(d)
 Tonkinese
 Angora turcească
 Turcească Van

Domesticirea pisicii[modificare | modificare sursă]

Pisica trăiește în strânsă legătură cu oamenii de cel puțin 3500 de ani, fiind folosită de
către egipteni[6] pentru a ține departe șoarecii. În ciuda domesticirii, pisica nu a pierdut niciodată
abilitatea de a trăi în sălbăticie, unde formează colonii. Conform unui studiu din mai 2012, pisicile au
fost domesticite în anul 2200 î.Hr.[7] Potrivit studiului publicat în Journal of Archaeological Science,
egiptenii au fost cei care au transformat pisicile în animale domestice.[7]
Un studiu genetic din 2007 a arătat însă că pisicile provin din pisica sălbatică africană (Felis
silvestris lybica), divergența producându-se în jurul anului 8000 î.Hr., în Asia de Sud-Est.[8]

Comportamentul pisicii[modificare | modificare sursă]

Pisici îngrijindu-se reciproc

Sociabilitate[modificare | modificare sursă]
Prejudecata legată de pisici planează asupra solitarității sale, fiind un animal nesociabil. Acest
concept este înlăturat de un studiu efectuat în anii '70 de către David MacDonald, cercetător la
Universitatea Oxford din Marea Britanie. Studiul a indicat faptul că o femelă este mai predispusă să
stea cu o felină înrudită decât cu o alta din altă linie. Cercetătorul Randall Wolfe susține că acest
lucru nu se manifestă și către partea masculină, indiferent de proveniența genetică a acestora.

Luptele între pisici[modificare | modificare sursă]

Câteodată pisicile care împart același mediu de viață pot să se lupte, fiind o modalitate de
demonstrare a abilităților; poate fi totodată o joacă inofensivă. De asemenea, este și modul stabilirii
unei ierarhii într-un grup de pisici sau o cale de atenționare a unei feline când încalcă o regulă a
grupului. Pentru a fi despărțite, pisicilor trebuie să li se atragă atenția. Imediat ce s-au despărțit,
acestea trebuie separate în încăperi diferite, până când nu mai au tendința de a se lupta. Niciodată
stăpânul nu intervine fizic în lupta lor, deoarece acesta poate fi zgâriat sau mușcat serios.

Zgâriatul[modificare | modificare sursă]
Pisicile au nevoie să zgârie, fiind procesul prin care se îndepărtează straturile inutile ale țesutului
cornos care constituie ghearele. Prin întindere se exersează mușchii, încheieturile și tendoanele.
Dacă pisica zgârie mobila din casă, înseamnă că are nevoie de o suprafață pe care să își ascută
ghearele. Pentru a elimina această problemă, stăpânii pot achiziționa suprafețe de ascuțit ghearele,
poziționându-le în locuri cu cel mai mare interes pentru pisici.
Pisicile stresate sau bolnave pot zgâria sau mușca oamenii, comportament care poate apărea când
pisica nu are chef de alintări și mângâieri, mai ales pe burtă. Mâna nu trebuie retrasă brusc din
ghearele sau dinții pisicii, provocându-se astfel rănile mai grave. Pisica nu trebuie scuturată, lovită
sau pălmuită, deoarece ea nu va înțelege de ce este bătută, ci doar că oamenii pe care îi iubește o
lovesc din motive necunoscute.

Anatomie[modificare | modificare sursă]
Scheletul și mușchii[modificare | modificare sursă]

Craniu de pisică

Scheletul pisicii este format din 250 de oase. La nivelul capului, dentiția cuprinde incisivii, caninii,

premolarii de carne, dar nici un dinte „plat” (ca molarii) pentru a strivi hrana: aceștia nu sunt necesari
pentru că pisica își „sfâșie” hrana cu ajutorul mușchilor puternici ai fălcilor, apoi și-o înghite fără a o
mesteca. Vertebrele gâtului sunt scurte, iar coloana vertebrală foarte flexibilă. Vertebrele cozii
prelungesc coloana vertebrală, numărul acestora variind în funcție de rasă. Coada are rol în
echilibru. Labele anterioare se termină cu cinci „degete” prevăzute cu gheare retractile keratinoase;
labele posterioare, mai lungi, se termină cu patru „degete”, de asemenea prevăzute cu gheare
retractile.
Mușchii spatelui sunt foarte flexibili, cei ai labelor posterioare foarte puternici, particularități care
conferă animalului suplețe și o „detentă” amplă în sărituri.
Din cauza regimului alimentar mai diversificat și mai sărac în proteine, intestinele pisicii de casă sunt
mai lungi decât cele ale strămoașei sale sălbatice. Această trăsătură, împreună cu diminuarea taliei
sale, este adaptarea cea mai semnificativă a pisicii la noul său mod de viață.

Părul[modificare | modificare sursă]
Părul pisicii este alcătuit din fire lungi care poartă „desenul” (pete, dungi etc.), la baza cărora se
găsesc fire mai scurte și în final, puful, toate acestea asigurând o bună izolație a corpului.

Simțurile[modificare | modificare sursă]
La origine, pisica vâna în zori sau seara, fapt care a dus la dezvoltarea simțurilor sale și la o
percepție a universului diferită de a oamenilor, care la un moment dat i-au atribuit chiar puteri
supranaturale. Se vorbește despre pisici care au prezis cutremure de pământ și alte catastrofe,
explicația probabilă fiind că urechea lor este capabilă să perceapă vibrații pe care oamenii le ignoră.

Auzul[modificare | modificare sursă]
„Auzul pisicii”

Auzul pisicii este foarte sensibil la frecvențele înalte, mergând până la 30 000 Hz, în timp
ce urechea umană este limitată la 20 000 Hz. Datorită celor 27 de mușchi care îl controlează,
pavilionul fiecărei urechi poate pivota în mod independent, pentru a localiza originea unui zgomot și
distanța de la care acesta provine.

Văzul[modificare | modificare sursă]

Ochii pisicii pe intuneric

Este simțul său principal. Câmpul vizual al pisicii este, ca și auzul, mult mai larg : 187° (față de 125°
pentru oameni), ceea ce nu reprezintă nici pe departe un record în lumea animală. Intensitatea
luminii influențează forma pupilei: de la o simplă linie dreaptă în lumină, aceasta se dilată într-un
cerc perfect în condiții de semiîntuneric. Contrar unei credințe răspândite, pisica este incapabilă de a
vedea în întuneric deplin, totuși vede mult mai bine decât oamenii în timpul nopții. Aspectul
fosforescent al ochilor săi pe un întuneric relativ se datorează unui strat de celule ale retinei,
numite tapetum lucidum, care acționează ca o oglindă și reflectă lumina, care trece prin retină o a
doua oară, dublând astfel acuitatea vizuală a acesteia în întuneric.
În schimb, pisica nu percepe culorile sau mișcarea la fel ca noi: se pare (deși acest aspect este încă
în discuție) că ea nu percepe culoarea roșie și că în general, nu prea distinge detaliile. Un obiect în
mișcare (ca de exemplu o pradă), îi apare mult mai clar decât un obiect static.
O particularitate a ochiului pisicii este că este protejat, pe lângă pleoapele inferioară și superioară,
de o a treia pleoapă, membranoasă, care se închide dinspre colțul interior al ochiului către exterior.
Frecvent, dacă această membrană este vizibilă, este un semn de suferință al pisicii (tulburări
digestive, cel mai des prezența paraziților sau enterită).

Mirosul[modificare | modificare sursă]
Simțul mirosului la pisică este de două ori mai dezvoltat decât al omului[9] și are o importanță majoră
în viața socială a felinei, în delimitarea teritoriului. De altfel, mirosul este mijlocul de a verifica dacă
hrana nu îi este alterată sau otrăvită. Pisica are douăzeci de milioane de terminații nervoase
olfactive, față de doar cinci milioane la om.

Gustul[modificare | modificare sursă]
Limba pisicii

Simțul gustului este dezvoltat la pisică, totuși mai slab decât la om: 2 000 de papile
gustative înseamnă de 4,5 ori mai puțin față de cele 9 000 la om. Spre deosebire de câine, gustul
pisicii este situat la extremitatea limbii, fapt care îi permite să guste fără să înghită. Sensibilă la
gustul amar, acru sau sărat, ea nu simte gustul dulce.

Simțul tactil[modificare | modificare sursă]

De asemeni bine dezvoltat, simțul tactil permite pisicii să-și utilizeze mustățile pentru a evita
obstacolele în întuneric total, prin detecția variațiilor de presiune a aerului. Tot mustățile îi permit să
simtă și dimensiunile spațiului traversat. Pernițele labelor sunt foarte sensibile la vibrații, iar în pielea
pisicii se găsesc celule tactile extrem de sensibile.

Alte simțuri[modificare | modificare sursă]

Organul lui Jacobson constituie un adevărat al șaselea simț. Asemeni câinelui și calului, pisica
poate să guste mirosurile cu ajutorul acestui organ, răsfrângându-și buzele pentru a permite
mirosurilor să pătrundă, prin două mici orificii situate în spatele incisivilor, și care conduc către doi
săculeți cu lichid aflați în cavitățile nazale, care au rolul de a concentra mirosurile.
Prezența unui organ vestibular, și el deosebit de dezvoltat, îi conferă pisicii simțul remarcabil al
echilibrului, astfel explicându-se facultatea ei de a se întoarce rapid în aer pentru a „cădea
întotdeauna în picioare”.
Ea mai poate sări la înălțimi de cinci ori superioare taliei sale. Viteza de alergare medie este de
40 km/h, are nevoie de 9 secunde pentru a parcurge 100 m, dar nefiind un alergător de fond,
obosește destul de repede.

Comportamentul[modificare | modificare sursă]

Pisică domestică

Pisica este un animal independent. Spre deosebire de câine, ea se plimbă și se curăță singură.

Mieunatul[modificare | modificare sursă]
  Mieunatul este manifestarea sonoră a pisicii; în general un animal discret, ea poate
uneori căuta a se face remarcată mieunând ore întregi, fie pentru a cere de mâncare, fie
pentru a cere să i se deschidă ușa, de exemplu. Unele rase de pisici sunt mai
zgomotoase decât altele, cum ar fi siamezele.
 Mieunatul sacadat
Rar, pisica emite un mieunat sacadat, de slabă intensitate, când vede o pradă la care nu poate
ajunge, ca o pasăre sau o insectă în zbor, sau chiar privind o emisiune despre animale la televizor.

Torsul[modificare | modificare sursă]

„Torsul”

Încă din primele zile de viață, puiul de pisică toarce în timpul suptului, iar mama îi răspunde. Ea
toarce din plăcere, la fel de bine ca în suferință: stresată, rănită sau chiar muribundă, o auzim
torcând. Cel mai des, ea toarce pentru a-și exprima dependența; față de mamă la naștere, față de
om mai târziu, când este bolnavă sau când este mângâiată. Regăsim acest comportament la rudele
sale, marile feline, care însă torc doar în primele luni de viață.
Torsul este produs printr-o mișcare coordonată a glotei, laringelui și a anumitor mușchi. Aceste
vibrații sonore implicând întreg corpul sunt întâlnite la majoritatea felinelor, ca și la alte animale, dar
mecanismul lor, ca și utilitatea, ramân de neexplicat. Se crede că această stare, ca și somnul, ar
avea un rol reparator pentru organismul pisicii. Cand torc, pisicile emit vibratii sonore identice cu
cele utilizate în medicină pentru a calma durerea, a trata o fractură sau o leziune la tendon. Poate
așa se explică și faptul că, dintre mai multe pisici și mai mulți câini care au suferit o leziune ori o
intervenție chirurgicală de aceeași gravitate, aceste pisici se vor vindeca de trei ori mai repede, iar
sechelele lor sunt de cinci ori mai puține. Concluzia: torsul unei pisici ar avea o acțiune anabolizantă,
ce ajută vindecarea.[10] Adulte, felinele mari nu mai torc; pisica este singura care toarce sub
mângâierile stăpânului: ea vede în acesta „a doua sa mamă”.

Spălatul[modificare | modificare sursă]
Pisicile se spală folosindu-și limba. În cazul în care o pisică nu poate ajunge la zona unde dorește să
se spele, aceasta își va linge laba și o va trece peste locul unde nu poate să ajungă. Uneori, pisicile
se spală una pe alta.

Somnul[modificare | modificare sursă]
Pisica doarme în medie 15-18 ore pe zi, fiind activă doar circa 6-9 ore, mai ales o parte din timpul
nopții, perioadă propice vânătorii. Ea este deseori folosită în cadrul experiențelor asupra
ciclului somnului. Conform unor studii, pisica este animalul cu cea mai mare proporție de faze
de somn paradoxal în timpul cărora ea visează. În acest timp, s-a constatat o activitate
electrică foarte intensă a creierului, ochilor și mușchilor.

Reproducerea, gestația, nașterea[modificare | modificare sursă]

Pisicile sunt apte de reproducere în general începând cu vârsta de nouă luni (s-au văzut totuși pisici
născând la numai șapte luni).
Pisoi nou născut

Femela trece prin numeroase perioade de „călduri”, mai ales între primăvară și toamnă. În aceste

perioade, femela pisică adoptă un comportament hiper-activ și destul de neplăcut pentru proprietari:
caută mângâieri, se freacă și se tăvălește pe jos, miaună strident pentru a anunța starea ei motanilor
din împrejurimi. Cât despre masculi, ei își marchează teritoriul proiectând jeturi de urină foarte
puternic mirositoare. Dacă li se permite să iasă, ei se luptă adesea cu alți masculi, slăbesc și își
neglijează toaleta, fapt care îi expune la riscuri de contaminare sau la contractarea de boli (coryza,
leucoza, FIV etc.). În concluzie, este recomandată sterilizarea precoce.

Pisoi de circa 6 săptămâni

Când masculii de pisică sunt pe punctul de a se acupla cu o femelă, trebuie mai întâi ca aceasta să
fie de acord. În timpul acuplării, masculul se urcă pe spatele femelei și o imobilizează, mușcând-o
de pielea gâtului. Spre sfârșitul actului, femela are tendința de a geme, enervată. Cauza este
că penisul masculului este astfel alcătuit, încât mici formațiuni spinoase stimulează
dureros vaginul femelei în scopul de a declanșa ovulația. Cu ocazia fiecărei penetrații, femela va
emite un nou ovul, fapt care explică existența puilor de aceeași generație care pot proveni din tați
diferiți.
Gestația durează aproximativ 60 de zile, pisica purtând în medie 4 pui. La trei
săptămâni, mamelele femelei se măresc în volum și se înroșesc. Apoi abdomenul i se umflă, iar
pofta de mâncare va crește pe măsură ce sarcina înaintează către termen. În timpul gestației, pisica
va căuta afecțiunea umană; se recomandă ca stăpânii sa mângâie abdomenul pisicii, pentru a
obișnui puii cu contactul uman. La șapte săptămâni, pisica va începe să caute un loc liniștit și izolat,
potrivit pentru a naște (un dulap, o cutie de carton...). La apropierea termenului (între 60 și 70 de zile
de la concepție), pisica devine agitată, de aceea este important ca stăpânul să fie prezent, să o
asiste. După aproximativ 20 de minute de la declanșarea contracțiilor, pisica va naște primul pui,
apoi urmează ceilalți, rapid sau chiar după mai multe ore, mergând până la 24 de ore pentru a
termina nașterea. Puii se nasc protejați de un înveliș pe care pisica îl sfâșie și apoi linge puiul pentru
a-i stimula respirația, sfârșind prin a mânca placenta, care conține elemente nutritive și a
tăia cordonul ombilical.
Puiul va căuta să sugă imediat după naștere, continuând apoi la intervale de 20 de minute. Pentru a
obișnui puii cu contactul uman, trebuie ca stăpânii să-i ia în mână zilnic, fără însă să se depășească
durata de 5 minute. Puiul de pisică se naște orb și surd, cântărind între 80 și 100 de grame; după 7-
10 zile de la naștere, când va deschide ochii, aceștia sunt de culoare albastră, până la vârsta de
două luni, când se vor schimba în culoarea definitivă. Alăptarea durează trei luni, timp în care pisica
își va învăța puii să se spele, să se hrănească, să vâneze etc.
Pisica are instinctul matern foarte dezvoltat: ea se va ocupa cu devotament de pisoi, îi va
supraveghea, își va petrece tot timpul cu ei și îi va disciplina, la nevoie. În general, pisicile adulte vor
fi prezente atunci când puii pleacă să „descopere” lumea, iar la unele rase, chiar masculul ia parte la
educația progeniturii.

Întreținerea[modificare | modificare sursă]

Pisică siameză, vârsta de 1 an, desen în creion

În funcție de morfologie, nu toate pisicile au nevoie de aceleași gesturi de întreținere din partea
stăpânului.
Pisicile cu păr lung sunt cele mai pretențioase, dat fiind că atunci când se spală, lingându-și blana,
ele înghit perii morți, care se acumulează în stomac, formând gheme de păr. Acestea perturbă
tranzitul intestinal, pisica fiind obligată să le regurgiteze ca să evite ocluzia intestinală. Pentru a evita
aceasta, e necesar să se procedeze zilnic la descurcatul blănii pisicii cu ajutorul unui pieptene sau
perii, ceea ce va împiedica și formarea de „noduri” în blană, care sunt dureroase pentru animal.
Uneori e necesar chiar să se rărească părul, prin tăierea lui în unele zone (cum ar fi în spatele
labelor și în jurul zonei anale) ceea ce le va împiedica să se murdărească. Printre rasele cu păr
lung, rasa persană este cea mai pretențioasă în ce privește întreținerea; din cauza botului lor turtit,
ele au adesea scurgeri nazale sau oculare care le murdăresc blana. Trebuie deci să li se curețe
zilnic botul și ochii cu o soluție specială.
Pisicile cu păr scurt nu au nevoie decât de un periat săptămânal, pentru a se îndepărta perii morți.
Unii crescători de pisici de rasă folosesc pentru masaj o mănușă de mătase sau o piele
de căprioară pentru a lustrui părul pisicilor și a-i da astfel strălucire.
Pisicile fără păr, cum ar fi cele din rasa Sfinx, au nevoie de o atenție specială. Pielea lor produce,
asemeni tuturor celorlalte pisici, un lichid gras: sebumul, care însă în acest caz particular, nu este
absorbit de păr, astfel că praful se lipește literalmente de pielea pisicii, ea murdărindu-se foarte ușor.
Sunt deci singurele pisici care trebuie spălate regulat, o dată sau de două ori pe săptămână.
În general, celelalte rase de pisici nu au nevoie să fie spălate, fiind animale foarte curate, care
acordă o mare parte din timp toaletei, lingându-se pe întregul corp. Limba lor aspră le permite să
înlăture majoritatea perilor morți și să-și lustruiască blana. Saliva produsă de pisici este un agent
anti-bacterian puternic. În plus, ele detestă apa. Dacă totuși o baie se dovedește necesară, e
necesar să se folosească un șampon special, evitând cu grijă ochii, nasul și urechile. Este foarte
important ca părul să fie bine limpezit, pentru ca animalul să nu înghită resturi de șampon cu ocazia
toaletei ulterioare. Pentru a usca pisica, ea trebuie învelită într-un prosop mare și scoasă din baie,
pentru a nu se mai simți „amenințată”. Urmează faza de „calmare”, stăpânul va ține pisica lângă el,
apoi o va freca ușor cu prosopul, fără a neglija nici o porțiune a corpului (ca de exemplu pernițele
labelor).

Alergiile de la pisici[modificare | modificare sursă]

Motivele cele mai comune pentru care pisicile sunt displăcute de oameni sunt reacțiile alergice la
alergeni cum ar fi saliva și părul de pisică. Totuși această problemă poate fi tratată prin
medicamentele împotriva alergiilor și spălarea pisicilor frecvent (îmbăierea săptămânală elimină
90% din alergenii purtați de pisică în mediul respectiv). Sunt încercări de creștere a pisicilor care nu
provoacă reacții alergice.

În istorie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Pisicile în Egiptul Antic.

Sculptură egipteană aflată la Muzeul Louvre.

În mod tradițional, istoricii au avut tendința să creadă că în Egiptul antic a fost domesticită prima
pisică, datorită reprezentărilor clare de pisici de casă în picturile egiptene vechi de aproximativ 3600
ani. Cu toate acestea, în 2004, un mormânt neolitic a fost excavat în Shillourokambos, Cipru, care
conținea schelete, situate aproape unul de celălalt, atât de om cât și de pisică. Mormântul are
aproximativ 9500 de ani vechime.[11][12][13] Specimenul de pisică era mai mare și apropiat de pisica
sălbatică din Africa (Felis silvestris lybica), mai degrabă decât pisicile de astăzi. Aceasta
descoperire, combinată cu studii genetice, sugerează că pisicile au fost domesticite, probabil, în
Cipru și Orientul Apropiat, în Cornul abundenței în momentul dezvoltării agriculturii.[14]

Alimentația[modificare | modificare sursă]
Corpul lor produce vitamina C (la fel ca multe alte animale) și își pot procura restul nutrienților din
creierul și intestinele șoarecilor consumați.[15]

Boli[modificare | modificare sursă]
Pisicile sunt extrem de discrete în manifestările îmbolnăvirilor. O pisică sănătoasă are apetit normal,
se spală, toarce, se joacă, urinează și defecă normal.
Atunci când o pisică refuză hrana, mai ales dacă aceasta este carne sau pește, lucrul este foarte
grav si înseamnă că animalul este bolnav. Tusea și respirația accelerată sau dificilă sunt semne ale
tulburărilor respiratorii. Căderea părului, însoțită de mâncărime, este un semn al bolilor de piele,
eczemă sau dermatomicoze. Mâncărimea la urechi, manifestată prin scărpinări violente cu gheara,
însoțită de sebum negricios, este semn de râie auriculară. Nu se vor administra în alimentație oase
de pui sau de pește deoarece pisica se va îneca și nu se va administra carne de porc crudă
deoarece produce boala lui Aujeszky(en), boală incurabilă asemănătoare cu rabia.

Pisicile în cultură[modificare | modificare sursă]

La propunerea din 2002 a Fondului Internațional pentru Bunăstarea Animalelor
(engleză International Fund for Animal Welfare — IFAW) și a altor grupuri pentru drepturile
animalelor, ziua de 8 august este declarată Ziua internațională a pisicii, zi de conștientizare a
oamenilor față de nevoile pisicilor și față de lupta împotriva neglijenței și a abuzurilor asupra
acestora.[16][17][18]

1. ^ Daniela Dumitrescu, Ziua internațională a pisicii, agerpres.ro, 8 august 2017, accesat 2017-

08-08
2. ^ august, Ziua Internațională a Pisicii. Celebritățile Miau ale social-media, tvr.ro, 8 august
2017, accesat 2017-08-08
3. ^ 8 august, ziua internațională a pisicii, europafm.ro, 8 august 2017, accesat 2017-08-08

Vezi și