Pisică de casă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search

Pisică domestică

Pisici de casă: diferite rase

Stare de conservare

Domesticit

Clasificare științifică

Regn: Animalia

Încrengătură: Chordata

Subîncrengătură: Vertebrata

Clasă: Mammalia

Subclasă: Theria

Infraclasă: Placentalia

Ordin: Carnivora

Familie: Felidae

Subfamilie: Felinae
 Gen: Felis

Specie: F. silvestris

Subspecie: F. s. catus

Nume trinomial

Felis silvestris catus

(Linnaeus, 1758)
Schreber, 1775

Sinonime

Felis silvestris domesticus

Felis silvestris catus[1]
Felis catus domestica[2]

Modifică text

Pisica de casă, pisica domestică sau mâța (Felis catus[3] sau Felis silvestris catus[1]) este
un mamifer din ordinul carnivorelor, familia Felidae, subfamilia Felinae. Este alături de
oameni de peste 9500 ani[4] și în prezent este cel mai cunoscut animal domestic în toată
lumea.[5] Pisica domestică este foarte apropiată de pisica sălbatică europeană (Felis
silvestris silvestris), ca și de pisica sălbatică africană (Felis silvestris libyca), împreună
formând o specie unică: Felis silvestris.

Cuprins

 1Rase de pisici
 2Domesticirea pisicii
 3Comportamentul pisicii
 3.1Sociabilitate
 3.2Luptele între pisici
 3.3Zgâriatul
 4Anatomie

 4.1Scheletul și mușchii
 5Părul
 6Simțurile

 6.1Auzul
  6.2Văzul
 6.3Mirosul
 6.4Gustul
 6.5Simțul tactil
 6.6Alte simțuri
 7Comportamentul

 7.1Mieunatul
 7.2Somnul
 7.3Reproducerea, gestația, nașterea
 7.4Întreținerea
 8Alergiile de la pisici
 9În istorie
 10Alimentația
 11Boli
 12Pisicile în cultură
 13Note
 14Vezi și
 15Legături externe

Rase de pisici[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Listă de rase de pisici.

Mai jos sunt prezentate principalele rase de pisici:

 Abisiniană  Bobtail japonez  Egyptian Mau  Korat

 Albastru de Rusia  Bombay  Europeana  Laperm
 American Bobtail  British Shorthair  European Burmese  Maine C
 American curl  Burmeza  Exotic  Manx
 American Shorthair  Chartreux  Havana Brown  Norveg
 American Wirehair  Colorpoint Shorthair  Javanese  Ocicat
 Balineză  Cornish Rex  Orienta
 Birmaneză  Devon Rex

Domesticirea pisicii[modificare | modificare sursă]

Pisica trăiește în strânsă legătură cu oamenii de cel puțin 3500 de ani, fiind folosită de
către egipteni[6] pentru a ține departe șoarecii. În ciuda domesticirii, pisica nu a pierdut
niciodată abilitatea de a trăi în sălbăticie, unde formează colonii. Conform unui studiu din
mai 2012, pisicile au fost domesticite în anul 2200 î.Hr.[7] Potrivit studiului publicat în
Journal of Archaeological Science, egiptenii au fost cei care au transformat pisicile în
animale domestice.[7]
Un studiu genetic din 2007 a arătat însă că pisicile provin din pisica sălbatică africană (Felis
silvestris lybica), divergența producându-se în jurul anului 8000 î.Hr., în Asia de Sud-Est.
(Wade, Nicholas (29 June 2007). "Study Traces Cat's Ancestry to Middle East". New York
Times (New York: NYTC). Retrieved 2 April 2008.)

Comportamentul pisicii[modificare | modificare sursă]

Pisici îngrijindu-se reciproc

Sociabilitate[modificare | modificare sursă]

Prejudecata legată de pisici planează asupra solitarității sale, fiind un animal nesociabil.
Acest concept este înlăturat de un studiu efectuat în anii '70 de către David MacDonald,
cercetător la Universitatea Oxford din Marea Britanie. Studiul a indicat faptul că o femelă
este mai predispusă să stea cu o felină înrudită decât cu o alta din altă linie. Cercetătorul
Randall Wolfe susține că acest lucru nu se manifestă și către partea masculină, indiferent de
proveniența genetică a acestora.

Luptele între pisici[modificare | modificare sursă]

Câteodată pisicile care împart același mediu de viață pot să se lupte, fiind o modalitate de
demonstrare a abilităților; poate fi totodată o joacă inofensivă. De asemenea, este și modul
stabilirii unei ierarhii într-un grup de pisici sau o cale de atenționare a unei feline când
încalcă o regulă a grupului. Pentru a fi despărțite, pisicilor trebuie să li se atragă atenția.
Imediat ce s-au despărțit, acestea trebuie separate în încăperi diferite, până când nu mai
au tendința de a se lupta. Niciodată stăpânul nu intervine fizic în lupta lor, deoarece acesta
poate fi zgâriat sau mușcat serios.

Zgâriatul[modificare | modificare sursă]

Pisicile au nevoie să zgârie, fiind procesul prin care se îndepărtează straturile inutile ale
țesutului cornos care constituie ghearele. Prin întindere se exersează mușchii, încheieturile și
tendoanele.

Dacă pisica zgârie mobila din casă, înseamnă că are nevoie de o suprafață pe care să își
ascută ghearele. Pentru a elimina această problemă, stăpânii pot achiziționa suprafețe de
ascuțit ghearele, poziționându-le în locuri cu cel mai mare interes pentru pisici.
Pisicile stresate sau bolnave pot zgâria sau mușca oamenii, comportament care poate
apărea când pisica nu are chef de alintări și mângâieri, mai ales pe burtă. Mâna nu trebuie
retrasă brusc din ghearele sau dinții pisicii, provocându-se astfel rănile mai grave. Pisica nu
trebuie scuturată, lovită sau pălmuită, deoarece ea nu va înțelege de ce este bătută, ci doar
că oamenii pe care îi iubește o lovesc din motive necunoscute.

Anatomie[modificare | modificare sursă]

Scheletul și mușchii[modificare | modificare sursă]

Scheletul capului pisicii

Scheletul pisicii este format din 250 de oase. La nivelul

capului, dentiția cuprinde incisivii, caninii, premolarii de carne, dar nici un dinte „plat”
(ca molarii) pentru a strivi hrana: aceștia nu sunt necesari pentru că pisica își „sfâșie” hrana
cu ajutorul mușchilor puternici ai fălcilor, apoi și-o înghite fără a o
mesteca. Vertebrele gâtului sunt scurte, iar coloana vertebrală foarte flexibilă. Vertebrele
cozii prelungesc coloana vertebrală, numărul acestora variind în funcție de rasă. Coada are
rol în echilibru. Labele anterioare se termină cu cinci „degete” prevăzute cu gheare retractile
keratinoase; labele posterioare, mai lungi, se termină cu patru „degete”, de asemenea
prevăzute cu gheare retractile.

Mușchii spatelui sunt foarte flexibili, cei ai labelor posterioare foarte puternici,
particularități care conferă animalului suplețe și o „detentă” amplă în sărituri.

Din cauza regimului alimentar mai diversificat și mai sărac în proteine, intestinele pisicii de
casă sunt mai lungi decât cele ale strămoașei sale sălbatice. Această trăsătură, împreună cu
diminuarea taliei sale, este adaptarea cea mai semnificativă a pisicii la noul său mod de
viață.

Părul[modificare | modificare sursă]

Părul pisicii este alcătuit din fire lungi care poartă „desenul” (pete, dungi etc.), la baza
cărora se găsesc fire mai scurte și în final, puful, toate acestea asigurând o bună izolație a
corpului.

Simțurile[modificare | modificare sursă]

La origine, pisica vâna în zori sau seara, fapt care a dus la dezvoltarea simțurilor sale și la o
percepție a universului diferită de a oamenilor, care la un moment dat i-au atribuit chiar
puteri supranaturale. Se vorbește despre pisici care au prezis cutremure de pământ și alte
catastrofe, explicația probabilă fiind că urechea lor este capabilă să perceapă vibrații pe care
oamenii le ignoră.

Auzul[modificare | modificare sursă]

„Auzul pisicii”

Auzul pisicii este foarte sensibil la frecvențele înalte, mergând până la 30 000 Hz, în timp
ce urechea umană este limitată la 20 000 Hz. Datorită celor 27 de mușchi care îl
controlează, pavilionul fiecărei urechi poate pivota în mod independent, pentru a localiza
originea unui zgomot și distanța de la care acesta provine.

Văzul[modificare | modificare sursă]

Ochii pisicii pe intuneric

Este simțul său principal. Câmpul vizual al pisicii este, ca și auzul, mult mai larg : 187° (față
de 125° pentru oameni), ceea ce nu reprezintă nici pe departe un record în lumea animală.
Intensitatea luminii influențează forma pupilei: de la o simplă linie dreaptă în lumină,
aceasta se dilată într-un cerc perfect în condiții de semiîntuneric. Contrar unei credințe
răspândite, pisica este incapabilă de a vedea în întuneric deplin, totuși vede mult mai bine
decât oamenii în timpul nopții. Aspectul fosforescent al ochilor săi pe un întuneric relativ se
datorează unui strat de celule ale retinei, numite tapetum lucidum, care acționează ca o
oglindă și reflectă lumina, care trece prin retină o a doua oară, dublând astfel acuitatea
vizuală a acesteia în întuneric.

În schimb, pisica nu percepe culorile sau mișcarea la fel ca noi: se pare (deși acest aspect este
încă în discuție) că ea nu percepe culoarea roșie și că în general, nu prea distinge detaliile.
Un obiect în mișcare (ca de exemplu o pradă), îi apare mult mai clar decât un obiect static.

O particularitate a ochiului pisicii este că este protejat, pe lângă pleoapele inferioară și

superioară, de o a treia pleoapă, membranoasă, care se închide dinspre colțul interior al
ochiului către exterior. Frecvent, dacă această membrană este vizibilă, este un semn de
suferință al pisicii (tulburări digestive, cel mai des prezența paraziților sau enterită).

Mirosul[modificare | modificare sursă]

Simțul mirosului la pisică este de patru ori mai dezvoltat decât al omului[necesită citare] și
are o importanță majoră în viața socială a felinei, în delimitarea teritoriului. De altfel,
mirosul este mijlocul de a verifica dacă hrana nu îi este alterată sau otrăvită. Pisica are
douăzeci de milioane de terminații nervoase olfactive, față de doar cinci milioane la om.

Gustul[modificare | modificare sursă]

Limba pisicii

Simțul gustului este dezvoltat la pisică, totuși mai slab decât la om: 2 000 de papile
gustative înseamnă de 4,5 ori mai puțin față de cele 9 000 la om. Spre deosebire de câine,
gustul pisicii este situat la extremitatea limbii, fapt care îi permite să guste fără să înghită.
Sensibilă la gustul amar, acru sau sărat, ea nu simte gustul dulce.

Simțul tactil[modificare | modificare sursă]

De asemeni bine dezvoltat, simțul tactil permite pisicii să-și utilizeze mustățile pentru a
evita obstacolele în întuneric total, prin detecția variațiilor de presiune a aerului. Tot
mustățile îi permit să simtă și dimensiunile spațiului traversat. Pernițele labelor sunt foarte
sensibile la vibrații, iar în pielea pisicii se găsesc celule tactile extrem de sensibile.

Alte simțuri[modificare | modificare sursă]

Organul lui Jacobson constituie un adevărat al șaselea simț. Asemeni câinelui și calului,
pisica poate să guste mirosurile cu ajutorul acestui organ, răsfrângându-și buzele pentru a
permite mirosurilor să pătrundă, prin două mici orificii situate în spatele incisivilor, și care
conduc către doi săculeți cu lichid aflați în cavitățile nazale, care au rolul de a concentra
mirosurile.

Prezența unui organ vestibular, și el deosebit de dezvoltat, îi conferă pisicii simțul remarcabil
al echilibrului, astfel explicându-se facultatea ei de a se întoarce rapid în aer pentru a
„cădea întotdeauna în picioare”.

Ea mai poate sări la înălțimi de cinci ori superioare taliei sale. Viteza de alergare medie este
de 40 km/h, are nevoie de 9 secunde pentru a parcurge 100 m, dar nefiind un alergător
de fond, obosește destul de repede.

Comportamentul[modificare | modificare sursă]

Pisică domestică

Pisica este un animal independent. Spre deosebire de câine, ea se plimbă și se curăță

singură.

Mieunatul[modificare | modificare sursă]

 Mieunatul este manifestarea sonoră a pisicii; în general un animal discret, ea poate

uneori căuta a se face remarcată mieunând ore întregi, fie pentru a cere de mâncare, fie
pentru a cere să i se deschidă ușa, de exemplu. Unele rase de pisici sunt mai zgomotoase
decât altele, cum ar fi siamezele.
 Mieunatul sacadat

Rar, pisica emite un mieunat sacadat, de slabă intensitate, când vede o pradă la care nu
poate ajunge, ca o pasăre sau o insectă în zbor, sau chiar privind o emisiune despre animale
la televizor.

 Torsul
„Torsul”

Încă din primele zile de viață, puiul de pisică toarce în timpul suptului, iar mama îi răspunde.
Ea toarce din plăcere, la fel de bine ca în suferință: stresată, rănită sau chiar muribundă, o
auzim torcând. Cel mai des, ea toarce pentru a-și exprima dependența; față de mamă la
naștere, față de om mai târziu, când este bolnavă sau când este mângâiată. Regăsim acest
comportament la rudele sale, marile feline, care însă torc doar în primele luni de viață.

Torsul este produs printr-o mișcare coordonată a glotei, laringelui și a anumitor mușchi.
Aceste vibrații sonore implicând întreg corpul sunt întâlnite la majoritatea felinelor, ca și la
alte animale, dar mecanismul lor, ca și utilitatea, ramân de neexplicat. Se crede că această
stare, ca și somnul, ar avea un rol reparator pentru organismul pisicii. Cand torc, pisicile
emit vibratii sonore identice cu cele utilizate în medicină pentru a calma durerea, a trata o
fractură sau o leziune la tendon. Poate așa se explică și faptul că, dintre mai multe pisici și
mai mulți câini care au suferit o leziune ori o intervenție chirurgicală de aceeași gravitate,
aceste pisici se vor vindeca de trei ori mai repede, iar sechelele lor sunt de cinci ori mai
puține. Concluzia: torsul unei pisici ar avea o acțiune anabolizantă, ce ajută
vindecarea.[8] Adulte, felinele mari nu mai torc; pisica este singura care toarce sub
mângâierile stăpânului: ea vede în acesta „a doua sa mamă”.

Somnul[modificare | modificare sursă]

Pisica doarme în medie 15-18 ore pe zi, fiind activă doar circa 6-9 ore, mai ales o parte
din timpul nopții, perioadă propice vânătorii. Ea este deseori folosită în cadrul experiențelor
asupra ciclului somnului. Conform unor studii, pisica este animalul cu cea mai mare
proporție de faze de somn paradoxal în timpul cărora ea visează. În acest timp, s-a
constatat o activitate electrică foarte intensă a creierului, ochilor și mușchilor.

Reproducerea, gestația, nașterea[modificare | modificare sursă]

Pisicile sunt apte de reproducere în general începând cu vârsta de nouă luni (s-au văzut
totuși pisici născând la numai șapte luni).
Pisoi nou născut

Femela trece prin numeroase perioade de „călduri”, mai ales între primăvară și toamnă. În
aceste perioade, femela pisică adoptă un comportament hiper-activ și destul de neplăcut
pentru proprietari: caută mângâieri, se freacă și se tăvălește pe jos, miaună strident pentru
a anunța starea ei motanilor din împrejurimi. Cât despre masculi, ei își marchează teritoriul
proiectând jeturi de urină foarte puternic mirositoare. Dacă li se permite să iasă, ei se luptă
adesea cu alți masculi, slăbesc și își neglijează toaleta, fapt care îi expune la riscuri de
contaminare sau la contractarea de boli (coryza, leucoza, FIV etc.). În concluzie, este
recomandată sterilizarea precoce.

Pisoi de circa 6 săptămâni

Când masculii de pisică sunt pe punctul de a se acupla cu o femelă, trebuie mai întâi ca
aceasta să fie de acord. În timpul acuplării, masculul se urcă pe spatele femelei și o
imobilizează, mușcând-o de pieleagâtului. Spre sfârșitul actului, femela are tendința de a
geme, enervată. Cauza este că penisul masculului este astfel alcătuit, încât mici formațiuni
spinoase stimulează dureros vaginul femelei în scopul de a declanșa ovulația. Cu ocazia
fiecărei penetrații, femela va emite un nou ovul, fapt care explică existența puilor de aceeași
generație care pot proveni din tați diferiți.

Gestația durează aproximativ 60 de zile, pisica purtând în medie 4 pui. La trei

săptămâni, mamelele femelei se măresc în volum și se înroșesc. Apoi abdomenul i se umflă,
iar pofta de mâncare va crește pe măsură ce sarcina înaintează către termen. În
timpul gestației, pisica va căuta afecțiunea umană; se recomandă ca stăpânii sa mângâie
abdomenul pisicii, pentru a obișnui puii cu contactul uman. La șapte săptămâni, pisica va
începe să caute un loc liniștit și izolat, potrivit pentru a naște (un dulap, o cutie de carton...).
La apropierea termenului (între 60 și 70 de zile de la concepție), pisica devine agitată, de
aceea este important ca stăpânul să fie prezent, să o asiste. După aproximativ 20
de minute de la declanșarea contracțiilor, pisica va naște primul pui, apoi urmează ceilalți,
rapid sau chiar după mai multe ore, mergând până la 24 de ore pentru a termina nașterea.
Puii se nasc protejați de un înveliș pe care pisica îl sfâșie și apoi linge puiul pentru a-i stimula
respirația, sfârșind prin a mânca placenta, care conține elemente nutritive și a
tăia cordonul ombilical.

Puiul va căuta să sugă imediat după naștere, continuând apoi la intervale de 20 de minute.
Pentru a obișnui puii cu contactul uman, trebuie ca stăpânii să-i ia în mână zilnic, fără însă
să se depășească durata de 5 minute. Puiul de pisică se naște orb și surd, cântărind între 80
și 100 de grame; după 7-10 zile de la naștere, când va deschide ochii, aceștia sunt de
culoare albastră, până la vârsta de două luni, când se vor schimba în culoarea definitivă.
Alăptarea durează trei luni, timp în care pisica își va învăța puii să se spele, să se hrănească,
să vâneze etc.

Pisica are instinctul matern foarte dezvoltat: ea se va ocupa cu devotament de pisoi, îi va

supraveghea, își va petrece tot timpul cu ei și îi va disciplina, la nevoie. În general, pisicile
adulte vor fi prezente atunci când puii pleacă să „descopere” lumea, iar la unele rase, chiar
masculul ia parte la educația progeniturii.

Întreținerea[modificare | modificare sursă]

Pisică siameză, vârsta de 1 an, desen în creion

În funcție de morfologie, nu toate pisicile au nevoie de aceleași gesturi de întreținere din

partea stăpânului.

Pisicile cu păr lung sunt cele mai pretențioase, dat fiind că atunci când se spală, lingându-și
blana, ele înghit perii morți, care se acumulează în stomac, formând gheme de păr. Acestea
perturbă tranzitul intestinal, pisica fiind obligată să le regurgiteze ca să evite ocluzia
intestinală. Pentru a evita aceasta, e necesar să se procedeze zilnic la descurcatul blănii
pisicii cu ajutorul unui pieptene sau perii, ceea ce va împiedica și formarea de „noduri” în
blană, care sunt dureroase pentru animal. Uneori e necesar chiar să se rărească părul, prin
tăierea lui în unele zone (cum ar fi în spatele labelor și în jurul zonei anale) ceea ce le va
împiedica să se murdărească. Printre rasele cu păr lung, rasa persană este cea mai
pretențioasă în ce privește întreținerea; din cauza botului lor turtit, ele au adesea
scurgeri nazale sau oculare care le murdăresc blana. Trebuie deci să li se curețe zilnic botul și
ochii cu o soluție specială.

Pisicile cu păr scurt nu au nevoie decât de un periat săptămânal, pentru a se îndepărta perii
morți. Unii crescători de pisici de rasă folosesc pentru masaj o mănușă de mătase sau o piele
de căprioară pentru a lustrui părul pisicilor și a-i da astfel strălucire.

Pisicile fără păr, cum ar fi cele din rasa Sfinx, au nevoie de o atenție specială. Pielea lor
produce, asemeni tuturor celorlalte pisici, un lichid gras: sebumul, care însă în acest caz
particular, nu este absorbit de păr, astfel că praful se lipește literalmente de pielea pisicii, ea
murdărindu-se foarte ușor. Sunt deci singurele pisici care trebuie spălate regulat, o dată sau
de două ori pe săptămână.

În general, celelalte rase de pisici nu au nevoie să fie spălate, fiind animale foarte curate,
care acordă o mare parte din timp toaletei, lingându-se pe întregul corp. Limba lor aspră le
permite să înlăture majoritatea perilor morți și să-și lustruiască blana. Saliva produsă de
pisici este un agent anti-bacterian puternic. În plus, ele detestă apa. Dacă totuși o baie se
dovedește necesară, e necesar să se folosească un șampon special, evitând cu grijă ochii,
nasul și urechile. Este foarte important ca părul să fie bine limpezit, pentru ca animalul să
nu înghită resturi de șampon cu ocazia toaletei ulterioare. Pentru a usca pisica, ea trebuie
învelită într-un prosop mare și scoasă din baie, pentru a nu se mai simți „amenințată”.
Urmează faza de „calmare”, stăpânul va ține pisica lângă el, apoi o va freca ușor cu prosopul,
fără a neglija nici o porțiune a corpului (ca de exemplu pernițele labelor).

Alergiile de la pisici[modificare | modificare sursă]

Motivele cele mai comune pentru care pisicile sunt displăcute de oameni sunt reacțiile
alergice la alergeni cum ar fi saliva și părul de pisică. Totuși această problemă poate fi
tratată prin medicamentele împotriva alergiilor și spălarea pisicilor frecvent (îmbăierea
săptămânală elimină 90% din alergenii purtați de pisică în mediul respectiv). Sunt încercări
de creștere a pisicilor care nu provoacă reacții alergice.

În istorie[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Pisicile în Egiptul Antic.
 Sculptură egipteană aflată la Muzeul Louvre.

În mod tradițional, istoricii au avut tendința să creadă că în Egiptul antic a fost domesticită
prima pisică, datorită reprezentărilor clare de pisici de casă în picturile egiptene vechi de
aproximativ 3600 ani. Cu toate acestea, în 2004, un mormânt neolitic a fost excavat
în Shillourokambos, Cipru, care conținea schelete, situate aproape unul de celălalt, atât de
om cât și de pisică. Mormântul are aproximativ 9500 de ani
vechime.[9][10][11] Specimenul de pisică era mai mare și apropiat de pisica sălbatică din
Africa (Felis silvestris lybica), mai degrabă decât pisicile de astăzi. Aceasta descoperire,
combinată cu studii genetice, sugerează că pisicile au fost domesticite, probabil, în Cipru și
Orientul Apropiat, în Cornul abundenței în momentul dezvoltării agriculturii.[12]

Alimentația[modificare | modificare sursă]

Corpul lor produce vitamina C (la fel ca multe alte animale) și își pot procura restul
nutrienților din creierul și intestinele șoarecilor consumați.[13]

Boli[modificare | modificare sursă]

Pisicile sunt extrem de discrete în manifestările îmbolnăvirilor. O pisică sănătoasă
are apetit normal, se spală, toarce, se joacă, urinează și defecă normal.

Atunci când o pisică refuză hrana, mai ales dacă aceasta este carne sau pește, lucrul este
foarte grav si înseamnă că animalul este bolnav. Tusea și respirația accelerată sau dificilă
sunt semne ale tulburărilor respiratorii. Căderea părului, însoțită de mâncărime, este un
semn al bolilor de piele, eczemă sau dermatomicoze. Mâncărimea la urechi, manifestată prin
scărpinări violente cu gheara, însoțită de sebum negricios, este semn de râie auriculară. Nu
se vor administra în alimentație oase de pui sau de pește deoarece pisica se va îneca și nu se
va administra carne de porc crudă deoarece produce boala lui Aujeszky⁠ (en), boală incurabilă
asemănătoare cu rabia.

Pisicile în cultură[modificare | modificare sursă]

La propunerea din 2002 a Fondului Internațional pentru Bunăstarea Animalelor
(engleză International Fund for Animal Welfare — IFAW) și a altor grupuri pentru
drepturile animalelor, ziua de 8 august este declarată Ziua internațională a pisicii, zi de
conștientizare a oamenilor față de nevoile pisicilor și față de lupta împotriva neglijenței și a
abuzurilor asupra acestora.[14][15][16]

Note[modificare | modificare sursă]

1. ^ a b Driscoll, C. A.; MacDonald, D. W.; O'Brien, Stephen J. (2009). „In the Light of
Evolution III: Two Centuries of Darwin Sackler Colloquium: From Wild Animals to
Domestic Pets – An Evolutionary View of Domestication”. Proceedings of the
National Academy of Sciences of the United States of America. 106 (S1): 9971–
9978. Bibcode:2009PNAS..106.9971D. doi:10.1073/pnas.0901586106. PMC 2
702791  . PMID 19528637.
2. ^ „ITIS Standard Report Page: Felis catus domestica”. op. cit. Accesat în 14
decembrie 2011.
3. ^ „ITIS Standard Report Page: Felis catus”. ITIS Online Database. Reston,
Virginia: Integrated Taxonomic Information System. 2011. Accesat în 14
decembrie 2011.
4. ^ Oldest Known Pet Cat? 9500-Year-Old Burial Found on
Cyprus http://news.nationalgeographic.com/news/2004/04/0408_040408_oldest
petcat.html
5. ^ http://www.scientificamerican.com/article.cfm?id=the-taming-of-the-cat The
Evolution of House Cats (Carlos A. Driscoll, Juliet Clutton-Brock, Andrew C.
Kitchener și Stephen J. O'Brien)
6. ^ Revista Lumea Copiilor: Pisicile
7. ^ a b STUDIU. Când au fost domesticite pisicile, 28 mai 2012, Gândul, accesat la 29
mai 2012
8. ^ „PISICA, UN REMEDIU PENTRU TINE”.
9. ^ Cele mai vechi cunoscute pisici de casă? Mormânt de 9500 ani vechime din Cipru
10. ^ Walton, Marsha (9 aprilie 2004). „Ancient burial looks like human and pet cat”.
CNN. Accesat în 23 noiembrie 2007.
11. ^ Muir, Hazel (8 aprilie 2004). „Ancient remains could be oldest pet cat”. New
Scientist. Accesat în 23 noiembrie 2007.
12. ^ Driscoll CA, Menotti-Raymond M, Roca AL, CA; O'brien, SJ; Macdonald, DW
(2007). „The Near Eastern origin of cat domestication”. Science. 317 (5837):
519–
23. doi:10.1126/science.1139518. ISSN 0036-8075. PMID 17600185. |first2=
lipsă |last2= în Authors list (ajutor); |first3= lipsă |last3= în Authors list
(ajutor); |first4=lipsă |last4= în Authors list (ajutor); |first5= lipsă |last5= în
Authors list (ajutor); |first6= lipsă |last6= în Authors list
(ajutor); |first7= lipsă |last7= în Authors list (ajutor); |first8= lipsă |last8= în
Authors list (ajutor); |first9= lipsă |last9= în Authors list
(ajutor); |first11= lipsă |last11= în Authors list (ajutor); Lipsește |last11= în
Authors list (ajutor)
13. ^ National Geographic: Aftermath Population Zero min.32, sec.15, 2008
 14. ^ Daniela Dumitrescu, Ziua internațională a pisicii, agerpres.ro, 8 august 2017,
accesat 2017-08-08
15. ^ august, Ziua Internațională a Pisicii. Celebritățile Miau ale social-media, tvr.ro, 8
august 2017, accesat 2017-08-08
16. ^ 8 august, ziua internațională a pisicii, europafm.ro, 8 august 2017, accesat
2017-08-08

Vezi și[modificare | modificare sursă]

 Rase de pisici
 Domesticire

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de pisică de casă

 Felis catus Linnaeus, 1758 (TSN 183798). Integrated Taxonomic Information

System.
 http://www.eva.ro/familie/animale/cum-sa-identificam-si-sa-corectam-problem
ele-de-comportament-articol-5943.html
 Pisica - un remediu pentru tine
 30 de lucruri neobisnuite pe care nu le stiai despre pisici, 7 martie 2010, Marc
Ulieriu, Descoperă
 Tot ce nu știai despre pisici și ți-a fost teamă să întrebi (VIDEO), 5 aprilie
2013, Descoperă

Care va fi soarta pisicilor în următorii 50 de ani?, 5 septembrie 2013, Maria Pisică

de casă
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search

Pisică domestică
 Pisici de casă: diferite rase

Stare de conservare

Domesticit

Clasificare științifică

Regn: Animalia

Încrengătură: Chordata

Subîncrengătură: Vertebrata

Clasă: Mammalia

Subclasă: Theria

Infraclasă: Placentalia

Ordin: Carnivora

Familie: Felidae

Subfamilie: Felinae

Gen: Felis

Specie: F. silvestris

Subspecie: F. s. catus

Nume trinomial
 Felis silvestris catus
(Linnaeus, 1758)
Schreber, 1775

Sinonime

Felis silvestris domesticus

Felis silvestris catus[1]
Felis catus domestica[2]

Modifică text

Pisica de casă, pisica domestică sau mâța (Felis catus[3] sau Felis silvestris catus[1]) este
un mamifer din ordinul carnivorelor, familia Felidae, subfamilia Felinae. Este alături de
oameni de peste 9500 ani[4] și în prezent este cel mai cunoscut animal domestic în toată
lumea.[5] Pisica domestică este foarte apropiată de pisica sălbatică europeană (Felis
silvestris silvestris), ca și de pisica sălbatică africană (Felis silvestris libyca), împreună
formând o specie unică: Felis silvestris.

Cuprins

 1Rase de pisici
 2Domesticirea pisicii
 3Comportamentul pisicii
 3.1Sociabilitate
 3.2Luptele între pisici
 3.3Zgâriatul
 4Anatomie

 4.1Scheletul și mușchii
 5Părul
 6Simțurile

 6.1Auzul
 6.2Văzul
 6.3Mirosul
 6.4Gustul
 6.5Simțul tactil
 6.6Alte simțuri
 7Comportamentul
  7.1Mieunatul
 7.2Somnul
 7.3Reproducerea, gestația, nașterea
 7.4Întreținerea
 8Alergiile de la pisici
 9În istorie
 10Alimentația
 11Boli
 12Pisicile în cultură
 13Note
 14Vezi și
 15Legături externe

Rase de pisici[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Listă de rase de pisici.

Mai jos sunt prezentate principalele rase de pisici:

 Abisiniană  Bobtail japonez  Egyptian Mau  Korat

 Albastru de Rusia
 American Bobtail
 American curl
 American Shorthair
 American Wirehair
 Balineză
 Birmaneză
 Bombay  Europeana  Laperm
 British Shorthair  European Burmese  Maine C
 Burmeza  Exotic  Manx
 Chartreux  Havana Brown  Norveg
 Colorpoint Shorthair  Javanese  Ocicat
 Cornish Rex  Orienta
 Devon Rex

Domesticirea pisicii[modificare | modificare sursă]

Pisica trăiește în strânsă legătură cu oamenii de cel puțin 3500 de ani, fiind folosită de
către egipteni[6] pentru a ține departe șoarecii. În ciuda domesticirii, pisica nu a pierdut
niciodată abilitatea de a trăi în sălbăticie, unde formează colonii. Conform unui studiu din
mai 2012, pisicile au fost domesticite în anul 2200 î.Hr.[7] Potrivit studiului publicat în
Journal of Archaeological Science, egiptenii au fost cei care au transformat pisicile în
animale domestice.[7]

Un studiu genetic din 2007 a arătat însă că pisicile provin din pisica sălbatică africană (Felis
silvestris lybica), divergența producându-se în jurul anului 8000 î.Hr., în Asia de Sud-Est.
(Wade, Nicholas (29 June 2007). "Study Traces Cat's Ancestry to Middle East". New York
Times (New York: NYTC). Retrieved 2 April 2008.)

Comportamentul pisicii[modificare | modificare sursă]

 Pisici îngrijindu-se reciproc

Sociabilitate[modificare | modificare sursă]

Prejudecata legată de pisici planează asupra solitarității sale, fiind un animal nesociabil.
Acest concept este înlăturat de un studiu efectuat în anii '70 de către David MacDonald,
cercetător la Universitatea Oxford din Marea Britanie. Studiul a indicat faptul că o femelă
este mai predispusă să stea cu o felină înrudită decât cu o alta din altă linie. Cercetătorul
Randall Wolfe susține că acest lucru nu se manifestă și către partea masculină, indiferent de
proveniența genetică a acestora.

Luptele între pisici[modificare | modificare sursă]

Câteodată pisicile care împart același mediu de viață pot să se lupte, fiind o modalitate de
demonstrare a abilităților; poate fi totodată o joacă inofensivă. De asemenea, este și modul
stabilirii unei ierarhii într-un grup de pisici sau o cale de atenționare a unei feline când
încalcă o regulă a grupului. Pentru a fi despărțite, pisicilor trebuie să li se atragă atenția.
Imediat ce s-au despărțit, acestea trebuie separate în încăperi diferite, până când nu mai
au tendința de a se lupta. Niciodată stăpânul nu intervine fizic în lupta lor, deoarece acesta
poate fi zgâriat sau mușcat serios.

Zgâriatul[modificare | modificare sursă]

Pisicile au nevoie să zgârie, fiind procesul prin care se îndepărtează straturile inutile ale
țesutului cornos care constituie ghearele. Prin întindere se exersează mușchii, încheieturile și
tendoanele.

Dacă pisica zgârie mobila din casă, înseamnă că are nevoie de o suprafață pe care să își
ascută ghearele. Pentru a elimina această problemă, stăpânii pot achiziționa suprafețe de
ascuțit ghearele, poziționându-le în locuri cu cel mai mare interes pentru pisici.

Pisicile stresate sau bolnave pot zgâria sau mușca oamenii, comportament care poate
apărea când pisica nu are chef de alintări și mângâieri, mai ales pe burtă. Mâna nu trebuie
retrasă brusc din ghearele sau dinții pisicii, provocându-se astfel rănile mai grave. Pisica nu
trebuie scuturată, lovită sau pălmuită, deoarece ea nu va înțelege de ce este bătută, ci doar
că oamenii pe care îi iubește o lovesc din motive necunoscute.
Anatomie[modificare | modificare sursă]

Scheletul și mușchii[modificare | modificare sursă]

Scheletul capului pisicii

Scheletul pisicii este format din 250 de oase. La nivelul

capului, dentiția cuprinde incisivii, caninii, premolarii de carne, dar nici un dinte „plat”
(ca molarii) pentru a strivi hrana: aceștia nu sunt necesari pentru că pisica își „sfâșie” hrana
cu ajutorul mușchilor puternici ai fălcilor, apoi și-o înghite fără a o
mesteca. Vertebrele gâtului sunt scurte, iar coloana vertebrală foarte flexibilă. Vertebrele
cozii prelungesc coloana vertebrală, numărul acestora variind în funcție de rasă. Coada are
rol în echilibru. Labele anterioare se termină cu cinci „degete” prevăzute cu gheare retractile
keratinoase; labele posterioare, mai lungi, se termină cu patru „degete”, de asemenea
prevăzute cu gheare retractile.

Mușchii spatelui sunt foarte flexibili, cei ai labelor posterioare foarte puternici,
particularități care conferă animalului suplețe și o „detentă” amplă în sărituri.

Din cauza regimului alimentar mai diversificat și mai sărac în proteine, intestinele pisicii de
casă sunt mai lungi decât cele ale strămoașei sale sălbatice. Această trăsătură, împreună cu
diminuarea taliei sale, este adaptarea cea mai semnificativă a pisicii la noul său mod de
viață.

Părul[modificare | modificare sursă]

Părul pisicii este alcătuit din fire lungi care poartă „desenul” (pete, dungi etc.), la baza
cărora se găsesc fire mai scurte și în final, puful, toate acestea asigurând o bună izolație a
corpului.

Simțurile[modificare | modificare sursă]

La origine, pisica vâna în zori sau seara, fapt care a dus la dezvoltarea simțurilor sale și la o
percepție a universului diferită de a oamenilor, care la un moment dat i-au atribuit chiar
puteri supranaturale. Se vorbește despre pisici care au prezis cutremure de pământ și alte
catastrofe, explicația probabilă fiind că urechea lor este capabilă să perceapă vibrații pe care
oamenii le ignoră.
Auzul[modificare | modificare sursă]

„Auzul pisicii”

Auzul pisicii este foarte sensibil la frecvențele înalte, mergând până la 30 000 Hz, în timp
ce urechea umană este limitată la 20 000 Hz. Datorită celor 27 de mușchi care îl
controlează, pavilionul fiecărei urechi poate pivota în mod independent, pentru a localiza
originea unui zgomot și distanța de la care acesta provine.

Văzul[modificare | modificare sursă]

Ochii pisicii pe intuneric

Este simțul său principal. Câmpul vizual al pisicii este, ca și auzul, mult mai larg : 187° (față
de 125° pentru oameni), ceea ce nu reprezintă nici pe departe un record în lumea animală.
Intensitatea luminii influențează forma pupilei: de la o simplă linie dreaptă în lumină,
aceasta se dilată într-un cerc perfect în condiții de semiîntuneric. Contrar unei credințe
răspândite, pisica este incapabilă de a vedea în întuneric deplin, totuși vede mult mai bine
decât oamenii în timpul nopții. Aspectul fosforescent al ochilor săi pe un întuneric relativ se
datorează unui strat de celule ale retinei, numite tapetum lucidum, care acționează ca o
oglindă și reflectă lumina, care trece prin retină o a doua oară, dublând astfel acuitatea
vizuală a acesteia în întuneric.

În schimb, pisica nu percepe culorile sau mișcarea la fel ca noi: se pare (deși acest aspect este
încă în discuție) că ea nu percepe culoarea roșie și că în general, nu prea distinge detaliile.
Un obiect în mișcare (ca de exemplu o pradă), îi apare mult mai clar decât un obiect static.
O particularitate a ochiului pisicii este că este protejat, pe lângă pleoapele inferioară și
superioară, de o a treia pleoapă, membranoasă, care se închide dinspre colțul interior al
ochiului către exterior. Frecvent, dacă această membrană este vizibilă, este un semn de
suferință al pisicii (tulburări digestive, cel mai des prezența paraziților sau enterită).

Mirosul[modificare | modificare sursă]

Simțul mirosului la pisică este de patru ori mai dezvoltat decât al omului[necesită citare] și
are o importanță majoră în viața socială a felinei, în delimitarea teritoriului. De altfel,
mirosul este mijlocul de a verifica dacă hrana nu îi este alterată sau otrăvită. Pisica are
douăzeci de milioane de terminații nervoase olfactive, față de doar cinci milioane la om.

Gustul[modificare | modificare sursă]

Limba pisicii

Simțul gustului este dezvoltat la pisică, totuși mai slab decât la om: 2 000 de papile
gustative înseamnă de 4,5 ori mai puțin față de cele 9 000 la om. Spre deosebire de câine,
gustul pisicii este situat la extremitatea limbii, fapt care îi permite să guste fără să înghită.
Sensibilă la gustul amar, acru sau sărat, ea nu simte gustul dulce.

Simțul tactil[modificare | modificare sursă]

De asemeni bine dezvoltat, simțul tactil permite pisicii să-și utilizeze mustățile pentru a
evita obstacolele în întuneric total, prin detecția variațiilor de presiune a aerului. Tot
mustățile îi permit să simtă și dimensiunile spațiului traversat. Pernițele labelor sunt foarte
sensibile la vibrații, iar în pielea pisicii se găsesc celule tactile extrem de sensibile.

Alte simțuri[modificare | modificare sursă]

Organul lui Jacobson constituie un adevărat al șaselea simț. Asemeni câinelui și calului,
pisica poate să guste mirosurile cu ajutorul acestui organ, răsfrângându-și buzele pentru a
permite mirosurilor să pătrundă, prin două mici orificii situate în spatele incisivilor, și care
conduc către doi săculeți cu lichid aflați în cavitățile nazale, care au rolul de a concentra
mirosurile.
Prezența unui organ vestibular, și el deosebit de dezvoltat, îi conferă pisicii simțul remarcabil
al echilibrului, astfel explicându-se facultatea ei de a se întoarce rapid în aer pentru a
„cădea întotdeauna în picioare”.

Ea mai poate sări la înălțimi de cinci ori superioare taliei sale. Viteza de alergare medie este
de 40 km/h, are nevoie de 9 secunde pentru a parcurge 100 m, dar nefiind un alergător
de fond, obosește destul de repede.

Comportamentul[modificare | modificare sursă]

Pisică domestică

Pisica este un animal independent. Spre deosebire de câine, ea se plimbă și se curăță

singură.

Mieunatul[modificare | modificare sursă]

 Mieunatul este manifestarea sonoră a pisicii; în general un animal discret, ea poate

uneori căuta a se face remarcată mieunând ore întregi, fie pentru a cere de mâncare, fie
pentru a cere să i se deschidă ușa, de exemplu. Unele rase de pisici sunt mai zgomotoase
decât altele, cum ar fi siamezele.
 Mieunatul sacadat

Rar, pisica emite un mieunat sacadat, de slabă intensitate, când vede o pradă la care nu
poate ajunge, ca o pasăre sau o insectă în zbor, sau chiar privind o emisiune despre animale
la televizor.

 Torsul
„Torsul”

Încă din primele zile de viață, puiul de pisică toarce în timpul suptului, iar mama îi răspunde.
Ea toarce din plăcere, la fel de bine ca în suferință: stresată, rănită sau chiar muribundă, o
auzim torcând. Cel mai des, ea toarce pentru a-și exprima dependența; față de mamă la
naștere, față de om mai târziu, când este bolnavă sau când este mângâiată. Regăsim acest
comportament la rudele sale, marile feline, care însă torc doar în primele luni de viață.

Torsul este produs printr-o mișcare coordonată a glotei, laringelui și a anumitor mușchi.
Aceste vibrații sonore implicând întreg corpul sunt întâlnite la majoritatea felinelor, ca și la
alte animale, dar mecanismul lor, ca și utilitatea, ramân de neexplicat. Se crede că această
stare, ca și somnul, ar avea un rol reparator pentru organismul pisicii. Cand torc, pisicile
emit vibratii sonore identice cu cele utilizate în medicină pentru a calma durerea, a trata o
fractură sau o leziune la tendon. Poate așa se explică și faptul că, dintre mai multe pisici și
mai mulți câini care au suferit o leziune ori o intervenție chirurgicală de aceeași gravitate,
aceste pisici se vor vindeca de trei ori mai repede, iar sechelele lor sunt de cinci ori mai
puține. Concluzia: torsul unei pisici ar avea o acțiune anabolizantă, ce ajută
vindecarea.[8] Adulte, felinele mari nu mai torc; pisica este singura care toarce sub
mângâierile stăpânului: ea vede în acesta „a doua sa mamă”.

Somnul[modificare | modificare sursă]

Pisica doarme în medie 15-18 ore pe zi, fiind activă doar circa 6-9 ore, mai ales o parte
din timpul nopții, perioadă propice vânătorii. Ea este deseori folosită în cadrul experiențelor
asupra ciclului somnului. Conform unor studii, pisica este animalul cu cea mai mare
proporție de faze de somn paradoxal în timpul cărora ea visează. În acest timp, s-a
constatat o activitate electrică foarte intensă a creierului, ochilor și mușchilor.

Reproducerea, gestația, nașterea[modificare | modificare sursă]

Pisicile sunt apte de reproducere în general începând cu vârsta de nouă luni (s-au văzut
totuși pisici născând la numai șapte luni).

Pisoi nou născut

Femela trece prin numeroase perioade de „călduri”, mai ales între primăvară și toamnă. În
aceste perioade, femela pisică adoptă un comportament hiper-activ și destul de neplăcut
pentru proprietari: caută mângâieri, se freacă și se tăvălește pe jos, miaună strident pentru
a anunța starea ei motanilor din împrejurimi. Cât despre masculi, ei își marchează teritoriul
proiectând jeturi de urină foarte puternic mirositoare. Dacă li se permite să iasă, ei se luptă
adesea cu alți masculi, slăbesc și își neglijează toaleta, fapt care îi expune la riscuri de
contaminare sau la contractarea de boli (coryza, leucoza, FIV etc.). În concluzie, este
recomandată sterilizarea precoce.

Pisoi de circa 6 săptămâni

Când masculii de pisică sunt pe punctul de a se acupla cu o femelă, trebuie mai întâi ca
aceasta să fie de acord. În timpul acuplării, masculul se urcă pe spatele femelei și o
imobilizează, mușcând-o de pieleagâtului. Spre sfârșitul actului, femela are tendința de a
geme, enervată. Cauza este că penisul masculului este astfel alcătuit, încât mici formațiuni
spinoase stimulează dureros vaginul femelei în scopul de a declanșa ovulația. Cu ocazia
fiecărei penetrații, femela va emite un nou ovul, fapt care explică existența puilor de aceeași
generație care pot proveni din tați diferiți.

Gestația durează aproximativ 60 de zile, pisica purtând în medie 4 pui. La trei

săptămâni, mamelele femelei se măresc în volum și se înroșesc. Apoi abdomenul i se umflă,
iar pofta de mâncare va crește pe măsură ce sarcina înaintează către termen. În
timpul gestației, pisica va căuta afecțiunea umană; se recomandă ca stăpânii sa mângâie
abdomenul pisicii, pentru a obișnui puii cu contactul uman. La șapte săptămâni, pisica va
începe să caute un loc liniștit și izolat, potrivit pentru a naște (un dulap, o cutie de carton...).
La apropierea termenului (între 60 și 70 de zile de la concepție), pisica devine agitată, de
aceea este important ca stăpânul să fie prezent, să o asiste. După aproximativ 20
de minute de la declanșarea contracțiilor, pisica va naște primul pui, apoi urmează ceilalți,
rapid sau chiar după mai multe ore, mergând până la 24 de ore pentru a termina nașterea.
Puii se nasc protejați de un înveliș pe care pisica îl sfâșie și apoi linge puiul pentru a-i stimula
respirația, sfârșind prin a mânca placenta, care conține elemente nutritive și a
tăia cordonul ombilical.

Puiul va căuta să sugă imediat după naștere, continuând apoi la intervale de 20 de minute.
Pentru a obișnui puii cu contactul uman, trebuie ca stăpânii să-i ia în mână zilnic, fără însă
să se depășească durata de 5 minute. Puiul de pisică se naște orb și surd, cântărind între 80
și 100 de grame; după 7-10 zile de la naștere, când va deschide ochii, aceștia sunt de
culoare albastră, până la vârsta de două luni, când se vor schimba în culoarea definitivă.
Alăptarea durează trei luni, timp în care pisica își va învăța puii să se spele, să se hrănească,
să vâneze etc.

Pisica are instinctul matern foarte dezvoltat: ea se va ocupa cu devotament de pisoi, îi va

supraveghea, își va petrece tot timpul cu ei și îi va disciplina, la nevoie. În general, pisicile
adulte vor fi prezente atunci când puii pleacă să „descopere” lumea, iar la unele rase, chiar
masculul ia parte la educația progeniturii.

Întreținerea[modificare | modificare sursă]

Pisică siameză, vârsta de 1 an, desen în creion

În funcție de morfologie, nu toate pisicile au nevoie de aceleași gesturi de întreținere din

partea stăpânului.

Pisicile cu păr lung sunt cele mai pretențioase, dat fiind că atunci când se spală, lingându-și
blana, ele înghit perii morți, care se acumulează în stomac, formând gheme de păr. Acestea
perturbă tranzitul intestinal, pisica fiind obligată să le regurgiteze ca să evite ocluzia
intestinală. Pentru a evita aceasta, e necesar să se procedeze zilnic la descurcatul blănii
pisicii cu ajutorul unui pieptene sau perii, ceea ce va împiedica și formarea de „noduri” în
blană, care sunt dureroase pentru animal. Uneori e necesar chiar să se rărească părul, prin
tăierea lui în unele zone (cum ar fi în spatele labelor și în jurul zonei anale) ceea ce le va
împiedica să se murdărească. Printre rasele cu păr lung, rasa persană este cea mai
pretențioasă în ce privește întreținerea; din cauza botului lor turtit, ele au adesea
scurgeri nazale sau oculare care le murdăresc blana. Trebuie deci să li se curețe zilnic botul și
ochii cu o soluție specială.

Pisicile cu păr scurt nu au nevoie decât de un periat săptămânal, pentru a se îndepărta perii
morți. Unii crescători de pisici de rasă folosesc pentru masaj o mănușă de mătase sau o piele
de căprioară pentru a lustrui părul pisicilor și a-i da astfel strălucire.
Pisicile fără păr, cum ar fi cele din rasa Sfinx, au nevoie de o atenție specială. Pielea lor
produce, asemeni tuturor celorlalte pisici, un lichid gras: sebumul, care însă în acest caz
particular, nu este absorbit de păr, astfel că praful se lipește literalmente de pielea pisicii, ea
murdărindu-se foarte ușor. Sunt deci singurele pisici care trebuie spălate regulat, o dată sau
de două ori pe săptămână.

În general, celelalte rase de pisici nu au nevoie să fie spălate, fiind animale foarte curate,
care acordă o mare parte din timp toaletei, lingându-se pe întregul corp. Limba lor aspră le
permite să înlăture majoritatea perilor morți și să-și lustruiască blana. Saliva produsă de
pisici este un agent anti-bacterian puternic. În plus, ele detestă apa. Dacă totuși o baie se
dovedește necesară, e necesar să se folosească un șampon special, evitând cu grijă ochii,
nasul și urechile. Este foarte important ca părul să fie bine limpezit, pentru ca animalul să
nu înghită resturi de șampon cu ocazia toaletei ulterioare. Pentru a usca pisica, ea trebuie
învelită într-un prosop mare și scoasă din baie, pentru a nu se mai simți „amenințată”.
Urmează faza de „calmare”, stăpânul va ține pisica lângă el, apoi o va freca ușor cu prosopul,
fără a neglija nici o porțiune a corpului (ca de exemplu pernițele labelor).

Alergiile de la pisici[modificare | modificare sursă]

Motivele cele mai comune pentru care pisicile sunt displăcute de oameni sunt reacțiile
alergice la alergeni cum ar fi saliva și părul de pisică. Totuși această problemă poate fi
tratată prin medicamentele împotriva alergiilor și spălarea pisicilor frecvent (îmbăierea
săptămânală elimină 90% din alergenii purtați de pisică în mediul respectiv). Sunt încercări
de creștere a pisicilor care nu provoacă reacții alergice.

În istorie[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Pisicile în Egiptul Antic.

Sculptură egipteană aflată la Muzeul Louvre.

În mod tradițional, istoricii au avut tendința să creadă că în Egiptul antic a fost domesticită
prima pisică, datorită reprezentărilor clare de pisici de casă în picturile egiptene vechi de
aproximativ 3600 ani. Cu toate acestea, în 2004, un mormânt neolitic a fost excavat
în Shillourokambos, Cipru, care conținea schelete, situate aproape unul de celălalt, atât de
om cât și de pisică. Mormântul are aproximativ 9500 de ani
vechime.[9][10][11] Specimenul de pisică era mai mare și apropiat de pisica sălbatică din
Africa (Felis silvestris lybica), mai degrabă decât pisicile de astăzi. Aceasta descoperire,
combinată cu studii genetice, sugerează că pisicile au fost domesticite, probabil, în Cipru și
Orientul Apropiat, în Cornul abundenței în momentul dezvoltării agriculturii.[12]

Alimentația[modificare | modificare sursă]

Corpul lor produce vitamina C (la fel ca multe alte animale) și își pot procura restul
nutrienților din creierul și intestinele șoarecilor consumați.[13]

Boli[modificare | modificare sursă]

Pisicile sunt extrem de discrete în manifestările îmbolnăvirilor. O pisică sănătoasă
are apetit normal, se spală, toarce, se joacă, urinează și defecă normal.

Atunci când o pisică refuză hrana, mai ales dacă aceasta este carne sau pește, lucrul este
foarte grav si înseamnă că animalul este bolnav. Tusea și respirația accelerată sau dificilă
sunt semne ale tulburărilor respiratorii. Căderea părului, însoțită de mâncărime, este un
semn al bolilor de piele, eczemă sau dermatomicoze. Mâncărimea la urechi, manifestată prin
scărpinări violente cu gheara, însoțită de sebum negricios, este semn de râie auriculară. Nu
se vor administra în alimentație oase de pui sau de pește deoarece pisica se va îneca și nu se
va administra carne de porc crudă deoarece produce boala lui Aujeszky⁠ (en), boală incurabilă
asemănătoare cu rabia.

Pisicile în cultură[modificare | modificare sursă]

La propunerea din 2002 a Fondului Internațional pentru Bunăstarea Animalelor
(engleză International Fund for Animal Welfare — IFAW) și a altor grupuri pentru
drepturile animalelor, ziua de 8 august este declarată Ziua internațională a pisicii, zi de
conștientizare a oamenilor față de nevoile pisicilor și față de lupta împotriva neglijenței și a
abuzurilor asupra acestora.[14][15][16]

Note[modificare | modificare sursă]

1. ^ a b Driscoll, C. A.; MacDonald, D. W.; O'Brien, Stephen J. (2009). „In the Light of
Evolution III: Two Centuries of Darwin Sackler Colloquium: From Wild Animals to
Domestic Pets – An Evolutionary View of Domestication”. Proceedings of the
National Academy of Sciences of the United States of America. 106 (S1): 9971–
9978. Bibcode:2009PNAS..106.9971D. doi:10.1073/pnas.0901586106. PMC 2
702791  . PMID 19528637.
2. ^ „ITIS Standard Report Page: Felis catus domestica”. op. cit. Accesat în 14
decembrie 2011.
3. ^ „ITIS Standard Report Page: Felis catus”. ITIS Online Database. Reston,
Virginia: Integrated Taxonomic Information System. 2011. Accesat în 14
decembrie 2011.
 4. ^ Oldest Known Pet Cat? 9500-Year-Old Burial Found on
Cyprus http://news.nationalgeographic.com/news/2004/04/0408_040408_oldest
petcat.html
5. ^ http://www.scientificamerican.com/article.cfm?id=the-taming-of-the-cat The
Evolution of House Cats (Carlos A. Driscoll, Juliet Clutton-Brock, Andrew C.
Kitchener și Stephen J. O'Brien)
6. ^ Revista Lumea Copiilor: Pisicile
7. ^ a b STUDIU. Când au fost domesticite pisicile, 28 mai 2012, Gândul, accesat la 29
mai 2012
8. ^ „PISICA, UN REMEDIU PENTRU TINE”.
9. ^ Cele mai vechi cunoscute pisici de casă? Mormânt de 9500 ani vechime din Cipru
10. ^ Walton, Marsha (9 aprilie 2004). „Ancient burial looks like human and pet cat”.
CNN. Accesat în 23 noiembrie 2007.
11. ^ Muir, Hazel (8 aprilie 2004). „Ancient remains could be oldest pet cat”. New
Scientist. Accesat în 23 noiembrie 2007.
12. ^ Driscoll CA, Menotti-Raymond M, Roca AL, CA; O'brien, SJ; Macdonald, DW
(2007). „The Near Eastern origin of cat domestication”. Science. 317 (5837):
519–
23. doi:10.1126/science.1139518. ISSN 0036-8075. PMID 17600185. |first2=
lipsă |last2= în Authors list (ajutor); |first3= lipsă |last3= în Authors list
(ajutor); |first4=lipsă |last4= în Authors list (ajutor); |first5= lipsă |last5= în
Authors list (ajutor); |first6= lipsă |last6= în Authors list
(ajutor); |first7= lipsă |last7= în Authors list (ajutor); |first8= lipsă |last8= în
Authors list (ajutor); |first9= lipsă |last9= în Authors list
(ajutor); |first11= lipsă |last11= în Authors list (ajutor); Lipsește |last11= în
Authors list (ajutor)
13. ^ National Geographic: Aftermath Population Zero min.32, sec.15, 2008
14. ^ Daniela Dumitrescu, Ziua internațională a pisicii, agerpres.ro, 8 august 2017,
accesat 2017-08-08
15. ^ august, Ziua Internațională a Pisicii. Celebritățile Miau ale social-media, tvr.ro, 8
august 2017, accesat 2017-08-08
16. ^ 8 august, ziua internațională a pisicii, europafm.ro, 8 august 2017, accesat
2017-08-08

Vezi și[modificare | modificare sursă]

 Rase de pisici
 Domesticire

Legături externe[modificare | modificare sursă]

 Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de pisică de casă

 Felis catus Linnaeus, 1758 (TSN 183798). Integrated Taxonomic Information

System.
 http://www.eva.ro/familie/animale/cum-sa-identificam-si-sa-corectam-problem
ele-de-comportament-articol-5943.html
 Pisica - un remediu pentru tine
 30 de lucruri neobisnuite pe care nu le stiai despre pisici, 7 martie 2010, Marc
Ulieriu, Descoperă
 Tot ce nu știai despre pisici și ți-a fost teamă să întrebi (VIDEO), 5 aprilie
2013, Descoperă
 Care va fi soarta pisicilor în următorii 50 de ani?, 5 septembrie 2013, Maria
Olaru, Descoperă
 Curiozități despre nasul și simțul mirosului la pisici, 17 martie 2017, Camelia
Covaci, My Pure Style

Imagini

 Cele mai frumoase pisici din lume, 17 februarie 2009, Descoperă

Care va fi soarta pisicilor

în următorii 50 de ani?
Prima pagină › Cultura

vezi toate articolele din Cultura › Cultura

Care va fi soarta
pisicilor în următorii 50
de ani?
Trimite pe email
Maria Olaru 09.05.2013 | ● Vizualizări: 1081
Care va fi soarta pisicilor în următorii 50 de ani? (Foto: Shutterstock.com)+ZOOM

Galerie foto (7)

Undeva la sfârşitul secolului XX, pisica l-a detronat pe câine şi a câştigat titlul
de cel mai popular animal de companie. Cumva, schimbarea pare logică dacă
ne gândim că pisicile par mai independente decât câinii şi astfel se încadrează
mai bine în viaţa modernă şi aglomerată a omului care nu mai are timp să îşi
scoată animalul afară de cel puţin 3 ori pe zi câte 15 minute.

Dar atitudinile faţă de pisici nu au fost întotdeauna atât de favorabile şi există

semne care sugerează că felinele ar trebui să facă unele schimbări dacă vor
să îşi mai păstreze popularitatea.

De-a lungul istoriei, imaginea pisicii a suferit mai multe schimbări drastice. Mai
întâi ele au fost divinizate, pentru ca apoi, o lungă perioadă de timp să
reprezinte imaginea demonică a unor personaje negative. Ulterior, câteva
secole mai târziu, ele ajung să îşi recâştige o parte din popularitatea pentru
care fuseseră vestite, dar noi ameninţări bat la uşă şi unii specialişti se
întreabă care va fi soarta acestor feline.
Ultimele cercetări indică faptul că felinele au început să trăiască alături de
oameni acum aproximativ 10.000 de ani. Mii de ani mai târziu, în Egiptul Antic,
pisicile au făcut trecerea de la feline care scăpau aşezările umane de şoareci,
la animale sacre.

Sacralizarea pisicilor a avut două consecinţe importante atât asupra culturii, cât şi a
populaţiei de feline. De la Herodot avem informaţii care explică foarte bine situaţia din
Egiptul Antic din secolul V. Potrivit scrierilor sale, atunci când pisica din apropierea unei
case murea, toţi membrii familiei îşi rădeau sprâncenele în semn de respect.

Cu toate acestea, în acelaşi secol a luat naştere un obicei sângeros care a continuat să
fie popular pentru mai multe sute de ani. Milioane de pisici au fost crescute special pentru
ca odată ajunse la maturitate ele să fie ucise, mumificate şi apoi vândute celor care o
venerau pe Bastet, zeiţa pisicilor, a fertilităţii şi lunii.

Aşadar, deşi părea că egiptenii îşi respectau pisicile şi aveau grijă de ele, ei nu vedeau
nimic rău în sacrificarea lor.

Şi dacă vă gândiţi că mai rău de atât nu se putea, atunci trebuie să menţionăm că punctul
critic pentru pisici a fost atins în Evul Mediu, când Biserica catolică le-a numit animale
trimise de diavol. Aşa se face că milioane de pisici au fost ucise, mai ales cele cu blana
neagră. În plus, au existat şi cazuri în care împreună cu picile au fost ucise şi proprietarele
acestora, considerate vrăjitoare. Dovadă a acestor obiceiuri barbare este festivalul din
Ypres, Belgia, unde astăzi se aruncă un coş plin cu pisici de jucărie din turnul oraşului.
Evident, în Evul Mediu pisicile erau vii.

Ceea ce nu şi-au dat seama oamenii din Evul Mediu, însă, a fost că această ură faţă de
pisici nu avea să rămână nepedepsită. Nu degeaba, cu mii de ani înaintea lor, alte
populaţii au încercat să păstreze pisici pe lângă aşezări. Iniţial, pisicile au fost
„adoptate”pentru că omorau rozătoarele şi astfel îi protejau pe oameni de epidemii.

Prin urmare, odată cu scăderea populaţiei de pisici în Evul Mediu, numărul rozătoarelor
din Europa a crescut dramatic, lucru ce a facilitat răspândirea cumplitei ciume negre.

Popularitate şi probleme de imagine

Chiar şi astăzi există oameni care nu sunt convinşi de faptul că pisicile sunt folositoare
sau că ele ar putea fi membri dezirabili în comunitatea umană. Există o minoritate
importantă alcătuită din indivizi care au ailurophobie adică frică patologică de pisici. Mai
exact, statisticile indică faptul că unul din 20 de indivizi se confruntă cu o frică nejustificată
faţă de pisici. Deşi există o fobie similară declanşată de câini, numită cynofobia, aceasta
se dezvoltă, de obicei, ca urmare a faptului ca persoana a fost, la un moment dat,
muşcată de un câine sau a asistat la un atac de acest fel asupra altcuiva, în timp ce frica
de pisici apare de multe ori fără motiv.

Cu toate aceste, pisicile au cucerit internetul. De la Facebook la Youtube, mediul online

este invadat de poze, poveşti şi clipuri video cu pisici. De fapt, clipurile video cu pisici se
transformă într-o adevărată industrie profitabilă.
De exemplu, Henri, motanul existenţialist a fost urmărit pe Youtube de milioane de
oameni, iar acum are o gamă personală de produse de îngrijire. Pe de altă parte, Grumpy
cat, pisica suferindă de prognatism are propriul manager şi o agendă foarte aglomerată.
Cât despre Maru, un „veteran” la capitolul pisici celebre, el se bucură de cea mai mare
popularitate pe Youtube.

Tot de dragul pisicilor, anul acesta mai bine de 10.000 de oameni au luat parte la Cat
Video Festival, un eveniment unde sunt difuzate cele mai bune clipuri video cu pisici
încărcate pe internet în ultimul an şi unde sunt premiaţi cei mai simpatici protagonişti.

Care va fi soarta pisicilor în următorii 50 de ani? (Foto: Shutterstock.com)

Prima pagină › Cultura

vezi toate articolele din Cultura › Cultura

Care va fi soarta
pisicilor în următorii 50
de ani?
Trimite pe email
Maria Olaru 09.05.2013 | ● Vizualizări: 1081
 Care va fi soarta pisicilor în următorii 50 de ani? (Foto: Shutterstock.com)+ZOOM

Galerie foto (7)

Undeva la sfârşitul secolului XX, pisica l-a detronat pe câine şi a câştigat titlul
de cel mai popular animal de companie. Cumva, schimbarea pare logică dacă
ne gândim că pisicile par mai independente decât câinii şi astfel se încadrează
mai bine în viaţa modernă şi aglomerată a omului care nu mai are timp să îşi
scoată animalul afară de cel puţin 3 ori pe zi câte 15 minute.

Dar atitudinile faţă de pisici nu au fost întotdeauna atât de favorabile şi există

semne care sugerează că felinele ar trebui să facă unele schimbări dacă vor
să îşi mai păstreze popularitatea.

De-a lungul istoriei, imaginea pisicii a suferit mai multe schimbări drastice. Mai
întâi ele au fost divinizate, pentru ca apoi, o lungă perioadă de timp să
reprezinte imaginea demonică a unor personaje negative. Ulterior, câteva
secole mai târziu, ele ajung să îşi recâştige o parte din popularitatea pentru
care fuseseră vestite, dar noi ameninţări bat la uşă şi unii specialişti se
întreabă care va fi soarta acestor feline.
Ultimele cercetări indică faptul că felinele au început să trăiască alături de
oameni acum aproximativ 10.000 de ani. Mii de ani mai târziu, în Egiptul Antic,
pisicile au făcut trecerea de la feline care scăpau aşezările umane de şoareci,
la animale sacre.

Apreciați că România este capabilă să vă asigure

securitatea?
(64201 răspunsuri)
Da

22.05%
Nu

70.86%
Nu știu/Nu răspund

7.09%

URMĂTOAREA ÎNTREBARE

Sacralizarea pisicilor a avut două consecinţe importante atât asupra culturii,

cât şi a populaţiei de feline. De la Herodot avem informaţii care explică foarte
bine situaţia din Egiptul Antic din secolul V. Potrivit scrierilor sale, atunci când
pisica din apropierea unei case murea, toţi membrii familiei îşi rădeau
sprâncenele în semn de respect.

Cu toate acestea, în acelaşi secol a luat naştere un obicei sângeros care a

continuat să fie popular pentru mai multe sute de ani. Milioane de pisici au fost
crescute special pentru ca odată ajunse la maturitate ele să fie ucise,
mumificate şi apoi vândute celor care o venerau pe Bastet, zeiţa pisicilor, a
fertilităţii şi lunii.

Aşadar, deşi părea că egiptenii îşi respectau pisicile şi aveau grijă de ele, ei nu
vedeau nimic rău în sacrificarea lor.
Şi dacă vă gândiţi că mai rău de atât nu se putea, atunci trebuie să menţionăm
că punctul critic pentru pisici a fost atins în Evul Mediu, când Biserica catolică
le-a numit animale trimise de diavol. Aşa se face că milioane de pisici au fost
ucise, mai ales cele cu blana neagră. În plus, au existat şi cazuri în care
împreună cu picile au fost ucise şi proprietarele acestora, considerate
vrăjitoare. Dovadă a acestor obiceiuri barbare este festivalul din Ypres, Belgia,
unde astăzi se aruncă un coş plin cu pisici de jucărie din turnul oraşului.
Evident, în Evul Mediu pisicile erau vii.

Ceea ce nu şi-au dat seama oamenii din Evul Mediu, însă, a fost că această
ură faţă de pisici nu avea să rămână nepedepsită. Nu degeaba, cu mii de ani
înaintea lor, alte populaţii au încercat să păstreze pisici pe lângă aşezări. Iniţial,
pisicile au fost „adoptate”pentru că omorau rozătoarele şi astfel îi protejau pe
oameni de epidemii.

Prin urmare, odată cu scăderea populaţiei de pisici în Evul Mediu, numărul

rozătoarelor din Europa a crescut dramatic, lucru ce a facilitat răspândirea
cumplitei ciume negre.

Popularitate şi probleme de imagine

Chiar şi astăzi există oameni care nu sunt convinşi de faptul că pisicile sunt
folositoare sau că ele ar putea fi membri dezirabili în comunitatea umană.
Există o minoritate importantă alcătuită din indivizi care au ailurophobie adică
frică patologică de pisici. Mai exact, statisticile indică faptul că unul din 20 de
indivizi se confruntă cu o frică nejustificată faţă de pisici. Deşi există o fobie
similară declanşată de câini, numită cynofobia, aceasta se dezvoltă, de obicei,
ca urmare a faptului ca persoana a fost, la un moment dat, muşcată de un
câine sau a asistat la un atac de acest fel asupra altcuiva, în timp ce frica de
pisici apare de multe ori fără motiv.

Cu toate aceste, pisicile au cucerit internetul. De la Facebook la Youtube,

mediul online este invadat de poze, poveşti şi clipuri video cu pisici. De fapt,
clipurile video cu pisici se transformă într-o adevărată industrie profitabilă.

De exemplu, Henri, motanul existenţialist a fost urmărit pe Youtube de

milioane de oameni, iar acum are o gamă personală de produse de îngrijire.
Pe de altă parte, Grumpy cat, pisica suferindă de prognatism are propriul
manager şi o agendă foarte aglomerată. Cât despre Maru, un „veteran” la
capitolul pisici celebre, el se bucură de cea mai mare popularitate pe Youtube.
Tot de dragul pisicilor, anul acesta mai bine de 10.000 de oameni au luat parte
la Cat Video Festival, un eveniment unde sunt difuzate cele mai bune clipuri
video cu pisici încărcate pe internet în ultimul an şi unde sunt premiaţi cei mai
simpatici protagonişti.

În ciuda popularităţii lor de pe internet, cercetările din ultimul timp au scos la

iveală faptul că omenirea a subestimat mult latura sălbatică a acestor
animale.

În timp ce pisicile noastre pe care le ţinem în casă şi le hrănim cu mâncare

specială din conservă sunt simpatice, alintate, uneori chiar iubitoare şi
prietenoase, cele fără stăpân comit masacre.

Tot mai multe rapoarte vin să demonstreze că pisicile care trăiesc afară
dezechilibrează ecosistemul şi ameninţă specii rare de animale. Un raport
publicat anul acesta în Nature Communications arată că pisicile reprezintă una
dintre cele mai mari ameninţări la adresa faunei din SUA ucigând anual între
1,4 şi 3,7 miliarde de păsări, între 6,9 şi 20,7 de miliarde mamifere, 95 - 299 de
milioane de amfibieni şi între 258 - 822 milioane de reptile.

Însă, nu doar în SUA apar aceste probleme. Raportul publicat de IUCN

(Uniunea internaţională pentru conservarea naturii) a listat pisicile domestice
ca una dintre cele mai rele specii invazive. Cercetările au arătat că aceste
animale sunt letale mai ales atunci când intră în contact cu ecosistemul unei
insule. În 2011, oamenii de ştiinţă au estimat că pisicile fără stăpân sunt
responsabile pentru 14% din totalul extincţiilor înregistrate în rândul păsărilor,
mamiferelor şi reptilelor. De asemenea, ei au subliniat că felinele sunt cea mai
mare ameninţare la adresa a 8 procente din totalul mamiferelor, păsărilor şi
reptilelor din ecosistemele de pe insule.

Care va fi soarta pisicilor în următorii 50 de ani? (Foto: Shutterstock.com)Iată

câteva
exemple:în zona mediteraneană pisicile ar putea duce la extincţia păsării
numită furtunar (Puffinus yelkouan). În Hawaii felinele ar putea reprezenta o
ameninţare la adresa mai multor păsări aflate pe cale de dispariţie, precum
palila (Loxioides bailleui).
În Australia, pisicile fără stăpân au evoluat având dimensiuni cu mult mai mari
decât cele ale pisicilor noastre. Mii de astfel de pisici ameninţă ecosistemul
susţine un raport al Australian Wildlife Conservancy în care se specifica faptul
că aceste feline ar ucide în jur de 75 de milioane de animale în fiecare noapte.
Ca urmare a acestor ameninţări la adresa biodiversităţii, anul acesta, Gareth
Morgan, un militant pentru salvarea biodiversităţii din Noua Zeelandă a oferit
câte 5 dolari pentru fiecare pisică eutanasiată. Desigur, subiectul a născut
controverse iar Morgan şi-a retras ulterior oferta.

Lăsând la o parte ameninţările la adresa naturii, nu trebuie să uităm că pisicile

pot pune sănătatea omului în primejdie. Recent, E. Fuller Torreysend şi Robert
H. Yolken au publicat un studiu în care au notat că numai în Statele Unite, în
fiecare an, pisicile depozitează în mediu aproximativ 1,2 milioane de tone
cubice de fecale. Adesea, aceste fecale poartă parazitul infecţios Toxoplasma
gondii asociată cu schizofrenia. Toxoplasma gondii este un organism
unicelular care poartă agenţi infecţioşi cunoscuţi sub numele de oochişti ce pot
infecta femeile însărcinate, cauzând probleme congenitale la făt, precum
surzirea, leziuni oculare, convulsii sau retard mental. Mai mult, parazitul îi
infectează şi pe indivizii cu sistem imunitar compromis, precum cei care au
HIV.

Pe de altă parte, pisicile sunt animale solitare. Mulţi oameni interpretează

greşit comportamentul pisicilor şi au impresia că acestea sunt indiferente, dar
în realitate această atitudine pe care noi o confundăm cu nepăsarea îşi are
rădăcinile tocmai în acest caracter solitar. Spre deosebire de câini, de exemplu,
care sunt animale sociabile, pisicile descind din strămoşi care trăiau pe cont
propriu şi preferau singurătatea, independenţa şi care vedeau în orice animal,
chiar şi în cele care făceau parte din aceeaşi specie ca ele, un potenţial rival.
Tocmai de aceea pisicile nu îşi dezvăluie trăsăturile de caracter, nu ne arată
prea multă afecţiune şi uneori evită chiar să dea semne că ar fi bolnave.

Cu toate acestea, pisicile sunt foarte atente şi analizează comportamentul

uman pentru a vedea cine anume le place şi cine le-ar putea fi de folos. John
Bradshwa, fondatorul Institutului de Antrozoologie de la Universitatea din
Bristol şi autorul unei noi cărţi despre pisici, susţine că în timpul studiilor s-a
constatat că felinele evită să intre în contact cu indivizii care nu le suportă.
Totuşi, acesta subliniază că au existat şi situaţii în care odată ce pisicile au
observat (analizând limbajul corpului) că o persoană nu le agrează, ele au sărit
pe ea şi au început să se gudure în mod exagerat. Oamenii de ştiinţă nu ştiu
de ce apare acest comportament, dar susţin că el indică foarte clar că pisicile
sunt fiinţe foarte complexe, sensibile şi totodată misterioase.

În acelaşi timp, nu toate pisicile seamănă între ele, iar proprietarii de pisici ştiu
deja asta. Acum, însă, acest lucru a fost demonstrat ştiinţific în urma analizelor
genetice. Cu acest prilej, specialiştii au identificat unul dintre motivele pentru
care unele pisici sunt de-a dreptul urâcioase, respingând aproape orice
atingere a stăpânilor şi preferând să stea câte mai departe de aceştia. Patrick
Bateson, de la Universitatea Cambride a studiat întreaga viaţă
comportamentul felinelor şi a ajuns la concluzia că ele au personalităţi distincte
şi că unele dintre trăsăturile de personalitate ale pisicilor sunt moştenite. De
exemplu, testele au indicat că masculii foarte prietenoşi vor avea urmaşi
prietenoşi, iar acest lucru rămâne valabil şi în cazul în care puii sunt crescuţi
separat de părinţi.

Revenind la comportamentul solitar şi la independenţa specifică pisicilor,

oamenii de ştiinţă au concluzionat că toate semnele pe care noi le catalogăm
drept atitudini ignorante fac parte dintr-un mecanism de apărare. Tot aici se
încadrează şi tendinţa mamei de a-şi ascunde puii pentru a-i proteja, dar şi
necesitatea pisicii de a-şi schimba frecvent locul în care doarme.

Pe de altă parte, spre deosebire de câini, au păstrat o relativă distanţă de

oameni, până de curând, din cauza faptului că noi nu am ştiut cum să le
hrănim. Felinele au un metabolism ciudat, ele având neapărată nevoie de
multă carne în regimul alimentar. Dar acest lucru l-am aflat destul de recent,
acum aproximativ 40 de ani şi deci abia în ultimele decenii am reuşit să ne
apropiem mai mult de pisici şi să începem să le învăţăm că nu mai au nevoie
să vâneze pentru a-şi asigura necesarul zilnic de substanţe nutritive.

Aşadar, există două ameninţări care vor decide soarta pisicilor. Pe de-o parte,
populaţia lor s-ar putea să fie redusă de oameni, care încearcă să menţină un
echilibru, iar pe de altă parte, felinele sunt puse în pericol de propriul
comportament solitar.

Totuşi există speranţe. John Bradshwa susţine că acum, când oamenii au aflat,
în sfârşit, care este alimentaţia corectă pentru pisici, nevoia lor de a vâna se va
diminua, asta cel puţin în cazul felinelor ţinute ca animale de companie.

Deja, spune el, ca urmare a faptului că dispun de suficientă hrană, pisicile

domestice au adoptat un nou comportament dezvoltat în ultimele decenii. Este
vorba de un sistem social diferit de cel al pisicilor sălbatice, în care femelele
încep să coopereze. În mod normal, cooperarea începe atunci când femela le
permite fiicelor sale să rămână alături de ea şi să îşi crească împreună
odraslele ce vor veni în următorii ani.
Cu toate acestea, de multe ori, pisicile „de casă” sunt sterilizate, iar Bradshwa
susţine că prin această acţiune noi împiedicăm ca pisicile docile şi prietenoase
să îşi transmită mai departe genele, în timp ce le permite celor sălbatice să se
înmulţească.

Se pare că, inevitabil, pisicile vor fi nevoite să se schimbe pentru a-şi asigura
supravieţuirea în comuniune cu omul şi poziţia de animale de companie
populare. Pentru ca acest lucru să se întâmple, John Bradshwa propune două
abordări.

Prima implică modelarea comportamentului fiecărei pisici în primele săptămâni

din viaţa acesteia, astfel încât ea să înveţe să socializeze atât cu oameni cât şi
cu alte feline. Astfel, există şanse ca pisicile să înţeleagă că oamenii le pot
procura hrana şi să ele nu mai au nevoie să vâneze.

A doua abordare presupune ca noi să ne asigurăm că următoarele 30 de

generaţii de pisici vor beneficia de atenţia noastră şi că vor fi îndrumate spre
schimbarea propusă în prima abordare. Dar pentru asta ar trebui să nu mai
sterilizăm pisicile domestice „educate” şi prietenoase şi să le lăsăm materialul
genetic să fie transmis mai departe pentru a crea o populaţie de pisici capabile
să trăiască în strânsă relaţie cu omul şi care nu mai simt nevoia să vâneze
pentru a supravieţuii ştiind că primesc oricum hrana de care au nevoie.