PĂIANJENII, FIINȚE ÎNFRICOȘĂTOARE ?

Arahnidele aparțin artropodelor, unul dintre cele mai diverse grupuri de animale de
pe planetă. Pe lângă arahnidele cu opt picioare (păianjenii), artropodele includ și
crustacee (zece picioare), insecte (șase picioare), precum și centi- și milipede (18-
750 picioare).

CUM SĂ RECUNOȘTI UN PĂIANJEN?

Adevărații păianjeni au un corp, care este împărțit în două părți; partea din

față, prosoma poartă patru perechi de picioare și o altă pereche de picioare mai
scurte - pedipalpii. În fața pedipalpilor se găsesc chelicerele direcționate în jos, cu
o parte bazală și gheara otrăvitoare. Majoritatea păianjenilor poartă opt ochi pe
partea superioară și aproape de capătul frontal al prosomului. Partea din
spate, opistosomul , este atașată de prosom printr-o tulpină scurtă, făcându-l destul
de mobil. Acest lucru este important pentru orice păianjen pentru a-și pune filierele
pe capătul posterior al opistosomului în utilizare eficientă.

CUM ÎȘI FAC PĂIANJENII PÂNZELE?

Păianjenii își construiesc pânzele după un model comportamental strict, rezultând

structuri de pânză specifice speciei. Un tip dat de pânză este adesea caracteristic
pentru o anumită familie de păianjeni, recunoscută în numele familiei, de ex.
păianjeni cu pânze (familia Araneidae), țesători de foi (Linyphiidae). Dar nu toate
tipurile de pânze care prind pradă poartă fire lipicioase, așa cum o fac pânzele
familiei Araneidae.

Pentru a crea o pânză, păianjenii sunt capabili să elibereze firele de mătase „în gol”
și să le lase să se îndepărteze în curenții de aer. După ce firul de mătase s-a
încurcat pe o structură fizică, păianjenul are acum o linie de punte ca element de
pornire pentru o nouă pânză.

Dimensiunile firelor variază de la aproape un centimetru până la aproximativ 25 de

metri. Cele mai mari pânze sunt realizate de păianjenul din specia  Caerostris
Darwini, o pânza care poate ajunge la suprafata de 28.000 de centimetri pătrati,
raza acesteia putând ajunge la 12 metri. Acesta trăiește în Madagascar și pânza
dezvoltată este de 10 ori mai rezistentă decat kevlarul, un material folosit de
armata americană în producerea de veste antiglonț.
 
 
 
 
 Există, de asemenea, „păianjeni sociali” cu un număr mare de păianjeni în pânze
mari care acoperă ramuri, perii și chiar coroane întregi de copaci. 

Aproximativ jumătate din speciile de păianjen nu fac deloc pânze. Ei își vânează
prada stand la pândă, alergând sau sărind asupra lor.

CÂT DE MARI POT DEVENI PĂIANJENII?

Cei mai mari păianjeni vii ating o lungime a corpului de aproximativ 12 cm

(mâncătorul de păsări Goliat: Theraphosa blondi ,) și o întindere a picioarelor de
până la 30 cm (vânătorul gigant Heteropoda maxima , Sparassidae). Cu toate
acestea, cei mai mici păianjeni (adulți) au o lungime a corpului sub jumătate de
milimetru.

Theraphosa blondi

Considerată cel mai mare păianjen, această tarantulă are o anvergură a picioarelor
cât o farfurie întinsă şi o masă de aproximativ 170 gr, care depăşeşte cu mult orice
rival. Numai păianjenul vânător uriaş din Asia are o anvergură a picioarelor mai
mare. Femelele sunt mult mai mari decât masculii.

Epitetul „mâncător de păsări” vine de la o gravură de la 1705 a naturalistei

germane Maria Sibylla Merian, care înfăţişa un păianjen Goliat devorând o pasăre
colibri. Tarantula are colţi lungi de 2 cm, deci poate să prindă păsări mici, dar
hrana preferată constă în insecte mari, broaşte şi şoareci.

Trăieşte în vizuini adânci pe solul pădurii şi rareori se aventurează departe de sol.

Masculii trăiesc numai trei sau patru ani, murind la scurt timp după împerechere,
însă femelele pot supravieţui 15 ani sau mai mult.

Această specie este răspândită în regiunile mlăștinoase din pădurile

tropicale din Venezuela, Guyana, Surinam și din nordul Braziliei

Fiecare femelă depune 100-200 de ouă şi îşi păzeşte cuibul două luni, până
eclozează puii.
Dacă este ameninţat, păianjenul aruncă fire iritante de pâr de pe abdomen
folosindu-se de picioarele din spate.

Heteropoda maxima este o specie de păianjen gigant, descoperit în anul 2001,

într-o peșteră din Laos, în provincia Khammuan. Această specie este răspândită
în pădurile tropicale montane și grotele din regiunile nordice ale Americii de
Sud. Veninul său nu este mortal pentru om, însă mușcătura sa este foarte
dureroasă.
Deși are capacitatea de a-și produce pânza, nu face acest lucru, neavând
obiceiul de a o folosi la prinderea prăzii. De asemenea nu-și înghite victim cu
totul, deoarece are intestinal îngust, ceea ce îi permite să digere doar alimente
lichide.
El se folosește de venin pentru a-și omorî prada și apoi absoarbe țesuturile
lichefiate din corp, lăsând la final doar coaja.
Hrana sa este format din insecte, păsări mici, pui de șopârle și gecko.

CÂT DE OTRĂVITORI ȘI PERICULOȘI SUNT PĂIANJENII PENTRU

OAMENI?

Doar puține specii au glandele otrăvitoare reduse, toate celelalte folosesc otravă
pentru a imobiliza sau ucide prada. Aceasta înseamnă că pentru prada lor,
păianjenii sunt într-adevăr dușmani de moarte. Glandele otrăvitoare din față
(prosom) produc un „cocktail” de numeroase substanțe (în principal aminoacizi). 

Mușcăturile unor specii de păianjeni sunt extrem de rare. Majoritatea speciilor -

chiar dacă sunt motivate - nu au putut nici măcar să ne străpungă pielea cu colții
lor mici. Și alte specii nu injectează nici o otravă (sau doar foarte puțin) în timpul
unei mușcături defensive, ar fi doar o risipă de resurse prețioase pentru ei.

La foarte puține specii europene, capabile să muște oamenii, mușcăturile duc la

reacții scurte în apropierea plăgii: senzație de arsură, roșeață, umflături -
asemănătoare cu înțepăturile de insecte. În unele cazuri, pacientul are amorțeli
temporare în apropierea mușcăturii. Au fost înregistrate simptome mai grave, cum
ar fi dureri mai puternice sau crize de febră în cazul mușcăturii provocate de
păianjenul cu sac galben , prezent și în țara noastră.
Câteva specii din climatul mai cald produc substanțe otrăvitoare, care afectează
organismul uman mai sever și pot fi (rar) chiar letale: văduvele negre (genul
Latrodectus), păianjenii cu banane (genul Phoneutria) și păianjenul cu pâlnie din
Sydney (Atrax robustus).

ARAHNOFOBIA

Există culturi, în care teama de păianjeni este necunoscută, iar altele, în care
păianjenii sunt considerați creaturi sfinte. Unii specialiști sunt convinși,
arahnofobia este o „frică primară”, declanșată de anumite evenimente, de exemplu
atunci când observăm o altă ființă umană speriată de un păianjen. Frica de
păianjeni ca posibil pericol nu are nicio valoare de protecție în majoritatea părților
pământului.

PĂIANJENI ÎN CASELE NOASTRE

Doar puține specii de păianjen folosesc casele noastre ca habitate, în special specii
incapabile să trăiască în aer liber pentru perioade lungi de timp în climatul nostru
sezonier. Și în timpul verii sau toamnei, vagabondul ocazional ar putea să-și
găsească drumul în mod eronat. Pentru majoritatea speciilor, casele noastre cu
climatul lor uscat (pentru păianjeni) și penuria de pradă sunt inadecvate și
păianjenii mor rapid în camere încălzite cu aerul lor uscat. Cu toate acestea,
beciurile și magaziile prezintă condiții destul de ospitaliere pentru speciile de
peșteri. Pe de altă parte, zidurile însorite de piatră ale caselor sau grădinile
seminaturale sunt habitate destul de bune pentru un număr mare de specii.

OARE TOȚI PĂIANJENII UCID MASCULII?

Toată lumea a auzit de „văduvele negre” care omoară masculii, dar în majoritatea
speciilor partenerii se despart pașnic după împerechere.  Este adevărat că păianjenii
masculi în căutarea femelelor nu mai vânează prada și, prin urmare, mai au doar
puține resurse și, prin urmare, o speranță de viață scurtă. Cel mai adesea mor după
împerechere oricum. A fi mâncat de femelă după împerechere ar putea fi, prin
urmare, o contribuție mai bună la descendenții lor, deoarece femela poate folosi
energia din țesuturile corpului său pentru a-și hrăni descendenții reciproci.

CÂT TRĂIESC PĂIANJENII?

După ce a ieșit din ou, păianjenul deja arată foarte mult ca un păianjen, doar că este
foarte mic și transparent, cu pielea sa subțire și încă nu întărită. Având un
exoschelet rigid din chitină, păianjenii, ca și alte artropode, pentru a crește trebuie
să-și verse pielea (năpârlind) de mai multe ori în timpul vieții - specii mici de
aproximativ patru ori, specii mai mari mai des. Tarantulele sunt singurii păianjeni
care pot năpârli chiar și după ce devin adulți; femelele lor năpădesc de până la 20
de ori.

Majoritatea speciilor își completează ciclul de viață într-un singur an; unele specii
mai mici pot avea chiar până la trei generații în acea perioadă. Pe de altă parte,
speciile mai mari au uneori nevoie de doi ani până când devin adulte și doar câteva
specii trăiesc mai mult de un an. Deținătorii de înregistrări sunt o tarantulă, au trăit
27 de ani în captivitate și s-a observat că un anumit păianjen de ușă a trăit pentru
acea perioadă în natură.

În latitudini mai înalte, cum ar fi în Europa, păianjenii hibernează în funcție de

ciclul lor de viață, fie bine protejați ca ouă în sacii lor, fie ca tineri sau adulți
ascunși în locuri protejate.

https://arages.de/en/about-arachnids/spiders-for-newbies