Pisica de casă, 

pisica domestică sau mâța (Felis catus[3] sau Felis silvestris catus[1]) este

un mamifer din ordinul carnivorelor, familia Felidae, subfamilia Felinae. Este alături de oameni de
peste 9500 ani[4] și în prezent este cel mai cunoscut animal domestic în toată lumea.[5] Pisica
domestică este foarte apropiată de pisica sălbatică europeană (Felis silvestris silvestris), ca și de
pisica sălbatică africană (Felis silvestris libyca), împreună formând o specie unică: Felis silvestris.

Rase de pisici[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Listă de rase de pisici.
Mai jos sunt prezentate principalele rase de pisici:

 Abisiniană
 Albastru de Rusia
 American Bobtail
 American curl
 American Shorthair
 American Wirehair
 Balineză
 Birmaneză
 Bobtail japonez
 Bombay
 British Shorthair
 Burmeza
 Chartreux
 Colorpoint Shorthair
 Cornish Rex
 Devon Rex
 Egyptian Mau
 Europeană
 European Burmese
 Exotic Shorthair
 Havana Brown
 Javanese
 Korat
 Laperm
 Maine Coon
 Manx
 Norvegiana de pădure
 Ocicat
 Orientala
 Persană
 Ragamuffin
 Ragdoll
 Scottish Fold
 Selkirk Rex
 Siameză
 Siberiană
 Singapura
 Somali
 Sfinx(d)
 Tonkinese
 Angora turcească
 Turcească Van

Domesticirea pisicii[modificare | modificare sursă]

Pisica trăiește în strânsă legătură cu oamenii de cel puțin 3500 de ani, fiind folosită de
către egipteni[6] pentru a ține departe șoarecii. În ciuda domesticirii, pisica nu a pierdut niciodată
abilitatea de a trăi în sălbăticie, unde formează colonii. Conform unui studiu din mai 2012, pisicile au
fost domesticite în anul 2200 î.Hr.[7] Potrivit studiului publicat în Journal of Archaeological Science,
egiptenii au fost cei care au transformat pisicile în animale domestice.[7]
Un studiu genetic din 2007 a arătat însă că pisicile provin din pisica sălbatică africană (Felis
silvestris lybica), divergența producându-se în jurul anului 8000 î.Hr., în Asia de Sud-Est.[8]

Comportamentul pisicii[modificare | modificare sursă]

Pisici îngrijindu-se reciproc

Sociabilitate[modificare | modificare sursă]
Prejudecata legată de pisici planează asupra solitarității sale, fiind un animal nesociabil. Acest
concept este înlăturat de un studiu efectuat în anii '70 de către David MacDonald, cercetător la
Universitatea Oxford din Marea Britanie. Studiul a indicat faptul că o femelă este mai predispusă să
stea cu o felină înrudită decât cu o alta din altă linie. Cercetătorul Randall Wolfe susține că acest
lucru nu se manifestă și către partea masculină, indiferent de proveniența genetică a acestora.

Luptele între pisici[modificare | modificare sursă]

Câteodată pisicile care împart același mediu de viață pot să se lupte, fiind o modalitate de
demonstrare a abilităților; poate fi totodată o joacă inofensivă. De asemenea, este și modul stabilirii
unei ierarhii într-un grup de pisici sau o cale de atenționare a unei feline când încalcă o regulă a
grupului. Pentru a fi despărțite, pisicilor trebuie să li se atragă atenția. Imediat ce s-au despărțit,
acestea trebuie separate în încăperi diferite, până când nu mai au tendința de a se lupta. Niciodată
stăpânul nu intervine fizic în lupta lor, deoarece acesta poate fi zgâriat sau mușcat serios.

Zgâriatul[modificare | modificare sursă]
Pisicile au nevoie să zgârie, fiind procesul prin care se îndepărtează straturile inutile ale țesutului
cornos care constituie ghearele. Prin întindere se exersează mușchii, încheieturile și tendoanele.
Dacă pisica zgârie mobila din casă, înseamnă că are nevoie de o suprafață pe care să își ascută
ghearele. Pentru a elimina această problemă, stăpânii pot achiziționa suprafețe de ascuțit ghearele,
poziționându-le în locuri cu cel mai mare interes pentru pisici.
Pisicile stresate sau bolnave pot zgâria sau mușca oamenii, comportament care poate apărea când
pisica nu are chef de alintări și mângâieri, mai ales pe burtă. Mâna nu trebuie retrasă brusc din
ghearele sau dinții pisicii, provocându-se astfel rănile mai grave. Pisica nu trebuie scuturată, lovită
sau pălmuită, deoarece ea nu va înțelege de ce este bătută, ci doar că oamenii pe care îi iubește o
lovesc din motive necunoscute.

Anatomie[modificare | modificare sursă]
Scheletul și mușchii[modificare | modificare sursă]

Craniu de pisică

Scheletul pisicii este format din 250 de oase. La nivelul capului, dentiția cuprinde incisivii, caninii,

premolarii de carne, dar nici un dinte „plat” (ca molarii) pentru a strivi hrana: aceștia nu sunt necesari
pentru că pisica își „sfâșie” hrana cu ajutorul mușchilor puternici ai fălcilor, apoi și-o înghite fără a o
mesteca. Vertebrele gâtului sunt scurte, iar coloana vertebrală foarte flexibilă. Vertebrele cozii
prelungesc coloana vertebrală, numărul acestora variind în funcție de rasă. Coada are rol în
echilibru. Labele anterioare se termină cu cinci „degete” prevăzute cu gheare retractile keratinoase;
labele posterioare, mai lungi, se termină cu patru „degete”, de asemenea prevăzute cu gheare
retractile.
Mușchii spatelui sunt foarte flexibili, cei ai labelor posterioare foarte puternici, particularități care
conferă animalului suplețe și o „detentă” amplă în sărituri.
Din cauza regimului alimentar mai diversificat și mai sărac în proteine, intestinele pisicii de casă sunt
mai lungi decât cele ale strămoașei sale sălbatice. Această trăsătură, împreună cu diminuarea taliei
sale, este adaptarea cea mai semnificativă a pisicii la noul său mod de viață.

Părul[modificare | modificare sursă]
Părul pisicii este alcătuit din fire lungi care poartă „desenul” (pete, dungi etc.), la baza cărora se
găsesc fire mai scurte și în final, puful, toate acestea asigurând o bună izolație a corpului.

Simțurile[modificare | modificare sursă]
La origine, pisica vâna în zori sau seara, fapt care a dus la dezvoltarea simțurilor sale și la o
percepție a universului diferită de a oamenilor, care la un moment dat i-au atribuit chiar puteri
supranaturale. Se vorbește despre pisici care au prezis cutremure de pământ și alte catastrofe,
explicația probabilă fiind că urechea lor este capabilă să perceapă vibrații pe care oamenii le ignoră.

Auzul[modificare | modificare sursă]
„Auzul pisicii”

Auzul pisicii este foarte sensibil la frecvențele înalte, mergând până la 30 000 Hz, în timp
ce urechea umană este limitată la 20 000 Hz. Datorită celor 27 de mușchi care îl controlează,
pavilionul fiecărei urechi poate pivota în mod independent, pentru a localiza originea unui zgomot și
distanța de la care acesta provine.

Văzul[modificare | modificare sursă]

Ochii pisicii pe intuneric

Este simțul său principal. Câmpul vizual al pisicii este, ca și auzul, mult mai larg : 187° (față de 125°
pentru oameni), ceea ce nu reprezintă nici pe departe un record în lumea animală. Intensitatea
luminii influențează forma pupilei: de la o simplă linie dreaptă în lumină, aceasta se dilată într-un
cerc perfect în condiții de semiîntuneric. Contrar unei credințe răspândite, pisica este incapabilă de a
vedea în întuneric deplin, totuși vede mult mai bine decât oamenii în timpul nopții. Aspectul
fosforescent al ochilor săi pe un întuneric relativ se datorează unui strat de celule ale retinei,
numite tapetum lucidum, care acționează ca o oglindă și reflectă lumina, care trece prin retină o a
doua oară, dublând astfel acuitatea vizuală a acesteia în întuneric.
În schimb, pisica nu percepe culorile sau mișcarea la fel ca noi: se pare (deși acest aspect este încă
în discuție) că ea nu percepe culoarea roșie și că în general, nu prea distinge detaliile. Un obiect în
mișcare (ca de exemplu o pradă), îi apare mult mai clar decât un obiect static.
O particularitate a ochiului pisicii este că este protejat, pe lângă pleoapele inferioară și superioară,
de o a treia pleoapă, membranoasă, care se închide dinspre colțul interior al ochiului către exterior.
Frecvent, dacă această membrană este vizibilă, este un semn de suferință al pisicii (tulburări
digestive, cel mai des prezența paraziților sau enterită).

Mirosul[modificare | modificare sursă]
Simțul mirosului la pisică este de două ori mai dezvoltat decât al omului[9] și are o importanță majoră
în viața socială a felinei, în delimitarea teritoriului. De altfel, mirosul este mijlocul de a verifica dacă
hrana nu îi este alterată sau otrăvită. Pisica are douăzeci de milioane de terminații nervoase
olfactive, față de doar cinci milioane la om.

Gustul[modificare | modificare sursă]
Limba pisicii

Simțul gustului este dezvoltat la pisică, totuși mai slab decât la om: 2 000 de papile
gustative înseamnă de 4,5 ori mai puțin față de cele 9 000 la om. Spre deosebire de câine, gustul
pisicii este situat la extremitatea limbii, fapt care îi permite să guste fără să înghită. Sensibilă la
gustul amar, acru sau sărat, ea nu simte gustul dulce.