Șarpele

Șerpii, cunoscuți și sub numele de ofidieni, sunt reptile cu solzi a căror

principală caracteristică este mobilitatea unică a oaselor faciale, forma lungă a
corpului și lipsa membrelor. Capul, trunchiul și coada sunt acoperite de solzi
duri. Partea caracteristică a scheletului unui șarpe este craniul: articulațiile
maxilarelor au un ligament extrem de elastic, ceea ce le dă o mobilitate
extraordinară. Astfel se explică de ce șarpele își poate mișca gura în toate
direcțiile și o poate deschide extrem de larg, reușind să înghită o pradă mult mai
mare decât propriul său cap. Dinții îl ajută să muște și să fixeze prada, dar nu pot
mesteca, prin urmare șarpele trebuie să își înghită prada întreagă. Șerpii urcă și
coboară printre crengi, se cațără, înoată și se scufundă cu o agilitate
extraordinară, tocmai datorită excepționalei mobilități a coastelor și vertebrelor.
Șerpii au aspecte foarte diferite și s-au adaptat astfel încât trăiesc în aproape
orice nișă ecologică, excepție făcând doar regiunile polare. Aproximativ 3 000
de specii de șerpi sunt neveninoase și își folosesc colții îndreptați pentru a apuca
și fixa prada. . Deși mici la număr, șerpii veninoși sunt și ei răspândiți în
întreaga lume, cu precădere în regiunile tropicale, și sunt echipați cu colți special
adaptați, pe care îi folosesc pentru a injecta veninul în pradă.

Anatomia
 Au schelet; corpul conține numeroase vertebre, fiecare dintre ele
atașată de o pereche de coaste care, într-un fel, substituie membrele, deoarece se
termină cu o formațiune musculară conectată de partea ventrală, pe care șarpele
se deplasează. Corpul lung și zvelt al unui ofidian nu conține niciodată mai puțin
de 100 vertebre, ajungând uneori să conțintă chiar peste 500.
 Se deplasează cu ajutorul mușchilor. Deplasarea lor generală este
cea in zig-zag. Cu ajutorul mușchilor și vertebrelor, ei aproape plutesc deasupra
nisipului deșertului.
Ochii au ploapele unite, privirea fixă și nu clipesc. Văzul este dezvoltat.
Ei vad infrarosu adica vad caldura corpului.
Urechile nu au pavilioane.Serpii nu aud, ci doar simt vibratiile cu
ajutorul limbii.
Mirosul este foarte bine dezvoltat. Limba este lungă, bifurcată și servește
la miros.
Modul de viață este terestru la cea mai mare parte a șerpilor și acvatică la
șarpele de apă.
Reproducerea
Înmulțirea șerpilor constă în depunerea ouălor în găuri în nisip, pentru
protejarea și încălzirea lor. Majoritatea șerpilor depun ouă, dar unii nasc pui vii.
Spre deosebire de ouăle păsărilor, cele de șarpe au învelișul flexibil, pielos. Puii
de șarpe au un fel de dinte ascuțit pe bot, cu ajutorul căruia ies din ou.

Răspândirea
Șerpii se găsesc în absolut orice tip de mediu, de la cele mai uscate și
mai aride deșerturi până la cele mai umede păduri tropicale. Sunt în special
răspândite în regiunile tropicale și subtropicale din Africa, Asia, Australia și cele
două Americi, pentru că aici temperaturile sunt mai ridicate și există o mare
diversitate de specii cu care se pot hrăni. Multe specii de șerpi trăiesc in arbori,
dar altele preferă să trăiască pe sol, în mlaștini sau în câmp deschis. Există șerpi
marini care își petrec aproape toată viața în largul oceanului. Cum reptilele au
nevoie de căldura mediului, aria de răspândire a acestora este limitată de
temperatură și ele sunt din ce în ce mai puțin răspândite pe măsură ce ne
apropiem de poli. Chiar și în zonele cu ierni grele și perioade îndelungate de
frig, există însă multe specii de reptile, care rezistă datorită capacității de
hibernare. Spre deosebire de multe alte animale terestre, care produc căldura
vitală a corpului din energia pe care și-o iau din alimente, reptilele nu își pot
genera propria căldură corporală. Ele sunt animale care se bazează pe căldura
mediului înconjurător pentru a-și menține temperatura corpului la parametri
constanți. Multe specii își petrec intervale lungi de timp făcând băi de soare,
adesea aplatizându-și corpul, pentru a putea crește suprafața care este încălzită
de soare. Ca urmare, reptilele își pot menține metabolismul la un nivel mult mai
scăzut.

Hrana
Se hrănește cu broaște, șoareci, șopârle, insecte și cu alti serpi. Înghite și
animale mai voluminoase decât corpul sau datorită ligamentului elastic, care
leagă cele două jumătăți ale mandibulei și a osului patrat. În repaus acesta are
poziție orizontală. Când șarpele se hrănește, osul are poziție verticală, mărind
cavitatea bucală. Dinții curbați spre interior rețin prada. Alunecarea hranei prin
faringe și esofag se datorează elasticității acestor organe, secreței de salivă și
lipsei sternului.
Mamba negru
Mamba negru (Dendroaspis
polylepis) este o specie de șarpe foarte
veninos din genul Dendroaspis (Mamba).
Specia este endemică în Africa sub-
Saharinană și a fost descrisă pentru prima dată
în 1864 de Albert Günther. Mamba negru este
cel mai lung șarpe veninos din Africa și al
doilea cel mai lung șarpe veninos din lume
după cobra regală. El este și cel mai rapid
șarpe din Africa și unul dintre cei mai rapizi
șerpi de pe planetă, posibil cel mai rapid,
capabil să se miște cu o viteză de 11–20 km/h.

Veninul de mamba negru este foarte toxic.

Temutul sarpe mamba neagra poate fi intalnit in multe zone ale

continentului african. Acesti serpi sunt cunoscuti ca fiind foarte agresivi, atacand
cu o precizie mortala. Sunt, de asemenea, cei mai rapizi serpi de uscat din lume,
capabili sa ajunga la viteze de pana la 20 de kilometri pe ora.
O singura muscatura poate ucide intre 10 si 25 de adulti. Veninul este tot
neurotoxic si rapid, o muscatura putand elibera in medie 100-120 de miligrame
de venin, dar si pana la 400 de miligrame.
Victima simte intai
durere in zona muscaturii si apoi
furnicaturi la nivelul gurii si
extremitatilor, vedere dubla,
confuzie severa, salivare
excesiva (inclusiv aparitia
spumei) si ataxie pronuntata
(incapacitate de a controla
muschii). Daca victima nu
primeste ajutor medical, moartea
poate surveni intre 15 minute si
trei ore.
În cazul în care victima nu primeşte îngrijiri medicale, simptomele
progresează rapid în dureri abdominale puternice, greaţă şi vărsături, paloare,
stare de şoc, nefrotoxicitate (insuficienta renala), toxicitate cardio şi paralizie.În
cele din urmă victima suportă convulsii, stop respirator, coma şi apoi moarte.

Habitat
Preferă zonele semiaride, de savană însă pot fi găsiți și în păduri
tropicale, în apropierea mlaștinilor sau în zone stâncoase. Cele mai multe
exemplare se găsesc până la 1000 m altitudine însă zonele populate de această
specie se ridică până la 1800 m altitudine, în Kenya.
Descriere
Dendroaspis polylepis a fost descris de Albert Günther în anul 1864. Este
cel mai lung șarpe veninos din Africa și al doilea ca lungime din lume, după
Ophiophagus hannah. Exemplarele adulte ating în medie 2.5 - 3.2 m lungime,
recordul aparține unui exemplar de 4.45 m lungime din Zimbabwe. Este unul
dintre cei mai rapizi șerpi din lume, fiind capabil sã se deplaseze cu o viteză
între 4.32 - 5.4 m/sec, echivalentul a 16 - 20 km/h iar recordul aparține unui
exemplar care se deplasa cu 23 km/h. Denumirea comună de "Mamba neagră"
provine din faptul că acești șerpi au interiorul gurii negru. Partea dorsală este de
obicei măslinie, verde închis sau gri iar partea ventrală este albă. Unii pui au
partea dorsală neagră în timp ce alții pot fi foarte deschiși la culoare însă
coloritul se stabilizează de obicei după primul an de viață. Este catalogat de unii
specialiști ca fiind cel mai periculos șarpe din lume, pentru că este ușor iritabil și
atunci când se simte încolțit se apară cu o vigoare remarcabilă, prin atacuri
repetate. Exemplarele crescute în captivitate sunt considerabil mai calme decât
cele din natură. În rândul localnicilor există multe povești legate de acest șarpe
care deseori au dus la exagerări însă nu incape îndoială că Dendroaspis
polylepis este unul dintre cei mai periculoși șerpi din lume din cauza gradului
ridicat de toxicitate a veninului și agilității pe care o au. Mamba neagră este o
specie terestră însă sunt excelenți cațărători și pot fi des întâlniți în vegetație, în
căutarea prăzii sau încălzindu-se la soare. Își pot ridica de la sol aproximativ o
treime din lungimea totală a corpului, în medie 120 cm în cazul adulților. Sunt
activi pe timpul zilei însă în perioadele în care temperaturile sunt foarte ridicate
pe timpul zilei stau ascunși în cuiburi de termite părăsite, vizuinele mamiferelor,
în vegetație și ocazional sub acoperișurile de paie ale caselor băștinașilor. Atunci
când se simt amenințați iau poziția specifică în formă de S, își aplatizează gâtul
și țin gura deschisă pentru a intimida potențialul prădător. Corpul este svelt dar
cu o musculatură puternic dezvoltată iar coada reprezintă aproximativ 25 % din
lungimea totală. Capul are o formă îngustă și alungită, ochii sunt de mărime
medie, cu pupile rotunde iar limba este neagră. Speranța de viață în captivitate
depășește 20 de ani.

Hrănire
În natură se hrănesc în mare parte cu mamifere mici: șoareci, șobolani,
veverițe și într-o mai mică măsură cu păsări, amfibieni, șopârle și ocazional
șerpi, chiar și veninoși precum Bitis arietans și Naja nivea. În captivitate
majoritatea exemplarelor acceptă fără probleme șoarecii și șobolanii. Puii și
juvenilii se hrănesc la un interval de 5 - 7 zile iar adulții la un interval de 12 - 14
zile. Hrănirea nu se va realiza decât cu un forceps sau pensă cu o lungime
corespunzătoare, raportată la lungimea șarpelui.

Reproducere
Ating maturitatea sexuală în jurul vârstei de trei ani, masculii de obicei
mai devreme decât femelele. Masculii sunt mai mari și au cozile mai lungi decât
femelele însă pentru o sexare precisă este nevoie de sondare facută de către un
specialist. Sezonul de împerechere începe primăvara iar masculii găsesc
femelele cu ajutorul feromonilor produși de acestea. Atât luptele nupțiale pentru
dreptul la împerechere între masculi cât și curtarea femelei au loc la sol.
Curtarea durează de obicei mai multe ore și este inițiată de către mascul prin
mișcări sacadate în fața femelei. Acesta încearcă să-și plaseze capul pe corpul
femelei iar în cazul în care este acceptat continuă să-și frece bărbia de partea
dorsală a femelei. Femela își va ridica coada și va permite masculului să-și
plaseze coada sa dedesubt. Copulația poate dura câteva ore, cu momente de
întrerupere. Dendroaspis polylepis este o specie ovipară, femelele depun vara 6 -
17 ouă la un interval de aproximativ 2 luni de la copulare. Ouăle sunt depuse în
cuiburi de termite părăsite, bușteni putreziți sau în frunziș iar incubarea are loc
într-un interval de 80 - 90 de zile. La eclozare puii au 45 - 60 cm lungime și sunt
capabili să injecteze venin. Puii vor începe să accepte hrana după prima
năpârlire, care are loc după câteva zile de la eclozare.
Venin
Dendroaspis polylepis este unul dintre cei mai veninoși șerpi din lume,
cu toate acestea numărul mușcăturilor este mult mai redus în comparație cu alte
specii africane de șerpi veninoși deoarece majoritatea exemplarelor evită
confruntarea cu omul. Veninul are în componență în mare parte neurotoxine însă
mai conține cardiotoxine, dendrotoxine și fasciculine care afectează puternic
sistemul nervos, provocând moartea prin asfixiere. Reacția veninului este foarte
rapidă, uneori organismul poate ceda chiar și în 20 de minute însă media este de
3 - 4 ore. Rata mortalității în cazul mușcăturilor netratate este foarte mare, unele
surse susțin că este de 100 %. Cantitatea medie de venin injectată este de 100 -
120 mg, cu o maximă de 400 mg, 10 - 15 mg fiind de ajuns pentru a putea ucide
un om adult. Gradul de toxicitate al veninului variază de la exemplar la
exemplar, în funcție de zona geografică, mărime și starea de sănătate a șarpelui.
LD50 pentru specie este de 0.32 mg/kg subcutanat, 0.25 mg/kg intravenos și
0.941 mg/kg intraperitoneal. Simptomele mușcăturii includ durere locală
puternică, stări de greață, dureri abdominale, amețeli, transpirație și salivație
excesivă, convulsii, ptoza palpebrală, edem, insuficiență respiratorie, paralizia în
special a căilor respiratorii, asfixierea fiind principala cauză a morții.
Administrarea întârziată a antiveninului poate provoca paralizie permanentă sau
afecțiuni psihice, cel mai comun este antiveninul polivalent Antivenom SAIMIR
produs în Africa de Sud .