Theraphosidae 

este o familie de păianjeni din infraordinul Mygalomorphae, care cuprinde

aproximativ 900 de specii descrise. Cele mai multe tarantule sunt inofensive pentru oameni, iar
unele specii sunt populare în comerțul cu animale de companie. Totuși, mușcătura unui număr
limitat de specii cauzează iritație, mai rar chiar moarte. Lungimea corpului variază de la 2,5 – 10 cm
până la 8 – 30 cm (inclusiv lungimea picioarelor). Cea mai mare de specii de tarantule
este Theraphosa blondi din Venezuela și Brazilia (30 cm). Majoritatea speciilor de tarantule trăiesc
în medie 2–5 ani. Masculii după maturizare trăiesc un an. Femelele sunt mai longevive, pot atinge
vârsta de 30 de ani (Brachypelma emilia).

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Denumirea științifică a familie provine de la cuvintele grecești: θήρα (thèra) – animal sălbatic, fiară și
φός (phos) – lumina.
Denumirea comună de „tarantula” provine de la numele orașului italian Taranto. Inițial a fost folosit
pentru o specie de păianjen: Lycosa tarantula. Păianjenii Theraphosidae au fost numiți tarantula de
către colonizatorii europeni, când aceștia au ajuns în America. În Africa, Theraphosidae sunt numiți
„păianjen-babuin”, în Asia — „păianjen-mâncător-de-păsări”, iar în Australia — „păianjeni-șuierător”.
Numele tarantula este aplicat din greșeală și altor păianjeni din
familiile Atypidae, Dipluridae, Hexathelidae și Sparassidae. Cu toate acestea nicio familie
menționată nu are nicio legătură cu Lycosidae.

Aspectul fizic[modificare | modificare sursă]

Chromatopelma cyaneopubescens

Tarantulele au corpul acoperit cu o cuticulă chitinoasă, cu rol protector. Corpul este format
din prosomă (cefalotorace) și opstosomă (abdomen). Ele sunt unite printr-un pedicel și permite
opistosomei să îndeplinească unele mișcări. De prosomă sunt atașate 4 perechi de picioare, una
de chelicer și una de pedipalpi.
Chelicerele sunt formate din 2 articole, ultimul având forma unei gheare. În chelicere se află
glandele veninase, conținutul cărora sunt injectate în pradă pentru a o omorî sau paraliza.
Pedipalpi sunt alcătuiți din 6 articole. Articolul bazal, situate lângă orificiul bucal, posedă
proeminențe care reprezintă plăcile chitinoase zimțate utilizate pentru a fărâmița hrana, numite coxe
sau maxile. Pedipalpii au funcție tactilă, iar la masculi și de organ copulator. Masculii au organe
filiere speciale în apropierea orificiului genital.
Membrele locomotoare sunt formate din 7 articole, ultimul articol se termină cu gheare. Aceste
gheare sunt folosite la deplasare pe suprafețe verticale.
Opistosoma este acoperită cu o chitină mai subțire. Pe parte posterioară ventrală a ei se află
organele filiere alungite.
Culoarea lor este diferită: unele specii au o culoare de albastru-cobalt (Haplopelma lividum), negru
cu dungi albe (Aphonopelma seemanni), picior cu marcaje galbene (Eupalaestrus campestratus),
prosma și picioarele albastru-verzui și opistosoma portocaliu-maro (Chromatopelma
cyaneopubescens).

Anatomie[modificare | modificare sursă]
Sistemului nervos este reprezentat de un creier, de la care pleacă nervi spre toate organele.
Organele de simț. Corpul tarantulelor este acoperit cu firișoare tactile, numite trihobotrii. Ei pot
recepționa vibrațiile solului, oscilația temperaturii, obiectelor cu care vin în contact, direcția vântului,
posibil chiar și sunetele. Ochii sunt în număr de 4, așezați în 2 rânduri. Vederea este slabă,
monocromatică.
Respirația are loc prin 2 perechi de plămâni (saci pulmonari). Prima pereche este amplasată pe
partea ventral anterioară a opistosomei, iar cealaltă puțin mai posterior. Fiecare plămân constă din
15 sau mai multe lamele pulmonare așezate paralel. Aceste lamele puternic vascularizate. De
asemenea, aceste organe pot absorbi și o anumită cantitate de apă.
Aparatul cardiovascular este de tip deschis. Inima se află în opistosomă, de la ea pornește o aortă
anterioară. Ea este tubulară și subțire. Sângele este numit hemolimfă, iar pigmentul respirator
– hemocianină, ce conține cupru de care se leagă oxigenul.
Sistemul digestiv. Tubul digestive este alcătuit din: orificiul bucal, în care se deschid glandele
salivare; faringe musculos, cu funcția de aspirație a hranei; esofag; intestin mediu, în care are loc
absorbția; rect dilatat, în care se deschid tuburile lui Malpighi și anus.
Excreția se realizează prin 1 - 2 perechi de tuburile lui Malpighi, puternic ramificate.

Reproducere[modificare | modificare sursă]

Holothele sulfurensis cu cocon

Unele specii de tarantula manifestă un dimorfism pronunațat. Masculii tind să fie mai mici (în special
mărimea opistosomei). Masculii maturi pot avea cârlige tibiale pe picioarele din față, care sunt
folosite pentru a restrânge colții femelei în timpul împerecherii. Ei se maturizează mai devreme decât
femelele. Când se întâlnesc, atât femela cât și masculul execută un ritual, cu scopul de a afla dacă
aparțin uneia și aceleiași specii. Cupulația este aceeași ca și la majoritatea păianjenilor. Deși
femelele pot avea un comportament agresiv, după împerechere, masculii rareori devine o masă.
Femelele depun în jur 50 - 2000 ouă, în funcție de specie, într-un cocon de mătase . Coconul este
păzit timp de 6 - 7 săptămâni. În acest timp, femela va rămâne în apropiere de sacul cu ouă și
devine mai agresivă. După eclozare juvenilii rămân în cuib pentru o perioadă de timp.

Modul de viațǎ [modificare | modificare sursă]

Rǎspândirea Theraphosidae

Theraphosidae sunt prădători care-și pândesc prada din ambuscada. Ei se hrănesc

cu muște, gândaci, fluturi, șopârle, rozătoare, păsări, peștișori. Însă, chiar dacă au potențial de a
omorî și o pasăre, totuși, alimentația lor se bazează pe insecte. Tarantulele se găsesc în regiunile
tropicale din întreaga lume. Habitatelor lor naturale includ: savana, pampas, păduri
tropicale, deșerturi, tufărișuri, munți. Tarantulele pot fi împărțite în specii terestre, care sapă vizuini și
specii arboricole că a construi pe copaci. Toate speciile pot produce de mătase, cele își construiesc
corturi în formă de tub, iar cele terestre acoperi pereții vizuinii. De obicei, tarantulele sunt animale
pasive. Manifestă activism doar când sunt înfometați sau în perioada împerecherii.

Năpârlire[modificare | modificare sursă]

Pânǎ la nǎpârlire, pe opistosomǎ se oservǎ o regiune întunecatǎ, perii iritanț lipsesc

Dupǎ nǎpârlire

Corpul păianjenului este acoperit cu o cuticulă dură care nu-i permite să crescă. De aceea, este
nevoie ca el să desprindă cuticulă veche și să o înlocuiască cu una nouă mai spațioasă, proces
numit năpârlire (caracteristic pentru toate artropodele). În timpul năpârlirii, tarantula se așază pe
spate și extrag, în primul rând membrele din cuticula veche, apoi și restul corpului. După năpârlire,
dimensiunile păianjenului se măresc de 1,5 ori, cu excepția opistosomei, care după năpârlire
(cuticula opistosomei este slab chitinizată). Tarantulele tinere năpârlesc mai des, pe când la adulți
perioada dintre năpârliri este mai mare. Femelele adulte năpârlesc aproximativ odată pe an.
Semnele apropierii năpârlirii sunt: culoarea păianjenul devine mai închisă, abținerea de la hrană.
Datorită năpârlirii, păianjenii își restabilesc numărul de perișori pierduți și regenerează membrele
desecate.

Prădători[modificare | modificare sursă]

O viespe și tarantulă

Chiar dacă au o reputație înfricoșătoare, tarantulele au și ele inamici. Larvele viespilor din
familie Pompilidae, în special reprezentanții genului Pepsis, parazitează tarantulele. Cu ajutorul
receptorilor olfactivi, viespile pot găsi vizuina unei tarantule. În timpul luptei, viespea înțeapă
tarantula în partea ventrală a prosomei, folosindu-se de membrana subțire dintre articolele bazale
ale picioarelor. Înțepătura paralizează păianjenul și viespea îl aduce în vizuina sa și, apoi, depune
ouăle în opistosoma victimei. După eclozare, larvele se hrănesc cu conținutul intern al păianjenului.

Apărare[modificare | modificare sursă]
Pe lângă chelicerele puternice, tarantulele posedă și perișori iritanți răspândiți pe opistosomă.
Perișorii sunt proiectați în inamic. Acești perișori sunt mai numeroși la speciile terestre. Cei arboricoli
nu le proiectează, ei irită numai la atingere. Perișorii lipsă cresc la năpârlirea următoare.
Perișorii pot fi letali pentru animale mici, cum ar fi rozătoare. La om, aceste fire pot provoca
reacții alergice, erupții cutanate, inflamații. Cele mai sensibile organe la aceste fire sunt ochii și căile
respiratorii. De obicei simptomele dispar peste câteva ore. Tarantulele folosesc aceste fire de păr și
în alte scopuri, cum ar fi marcarea teritoriului său. Unele specii au anumite fire, mai ales pe
chelicere, care la frecare pot produce un sunet asemănător șuieratului.
Aceste fire cel mai des sunt întâlnite la păianjenii din America de Sud și America de Nord. Cei
din Europa și Asia și vor ataca. Ei au un potențial veninos mai înalt. Înainte de a mușca, tarantulele
dau semnal când au intenția de a ataca prin luarea posturii de amenințare. Și anume, ridică prosoma
și membrele anterioare. Apoi, se aruncă cu picioarele din față asupra inamicului. Dacă nu reușește
să descurajeze inamicul, tarantula se va retrage sau îl va ataca.
Pentru oameni, mușcăturile nu sunt fatale. În general, efectele mușcăturii de tarantule nu sunt bine
studiate.
Exista specii de păianjen periculoși, care sunt confundate cu tarantule. O legendă urbană susține că
specii de tarantula cu mușcături mortale există undeva în America de Sud, numit "Tarantula-
banană". Această afirmație este făcută fără a se identifica păianjenul dat. Un candidat probabil
pentru identitatea reală a acestui păianjen este Phoneutria nigriventer, din familie Ctenidae, deorece
este găsit ascuns în plantațiile de banane i se mai spune "Păianjen banană". Aceasta nu este o
tarantulă, dar este destul de mare (4 – 5 cm în lungime), puțin păros și foarte veninoase la om. Un
alt exemplu de păianjen periculos confundat cu tarantulele este australianul Atrax robustus. El este
un păianjen foarte agresiv și veninos, și (înainte de dezvoltare antidotului în anii 1980) a fost
responsabil pentru numeroase decese în Australia.

Sistematica[modificare | modificare sursă]
Familia Theraphosidae este împărțită în 12 subfamilii, care conțin peste 100 de genuri și circa 900
de specii:

 Acanthopelminae, este o subfamilia de tarantule mici și terestre, conține un singur

gen Acanthopelma cu două specii, A. beccarri. și A. rufescens, găsite
în Guyana și America Centrală.
 Aviculariinae este o subfamilia de tarantuli tropicali, arboricole. Speciile sunt răspândite
din Caraibe până în America de Sud. Genurile Avicularia, Ephebopus,
și Pachistopelma posedă perișori iritanți.
 Eumenophorinae este o subfamilia răspândită în Africa.
 Harpactirinae este un grup de tarantule din Africa, aceștia fiind cunoscuți și ca Păianjen-
babuin. Ischnocolinae cuprinde tarntule din întreaga lume.
 Ornithoctoninae un grup de tarantule care se găsesc în Asia de Sud-Est, sudul Chinei,
și Borneo. Acest grup include Păianjen-mâncător-de-păsări.
 Poecilotheriinae sunt păianjeni arboricoli din India și Sri Lanka, ca Poecilotheria regalis,
dintre care unele sunt considerate pe cale de dispariție. Acest subfamilia conține numai
un gen endemic.
 Selenocosmiinae este o subfamilie, care include tarantule din Asia de Est și Australia.
Acestea sunt cunoscute pentru veninul lor puternic și comportament agresiv.
 Selenogyrinae este o subfamilie din India și Africa.
 Stromatopelminae populează Africa de Vest.
 Theraphosinae specii cu peri iritanți, include cei mai mari tarantule.
 Thrigmopoeinae tarantule din India.
Unele genuri au în prezent o poziție incertă în taxonomia
păiajenilor: Brachionopus, Cardiopelma, și Proshapalopus.