Acarologie curs- Partea generală

Clasa Arachnida- ordinul Acari,( caractere generale)

Acarienii sunt animale nevertebrate, care fac parte din încrengătura Arthropoda- clasa
Arachnida.
Arahnidele sunt artropode chelicerate, lipsite de antene şi aripi , cu corpul împărţit în două
regiuni:
-prosoma (partea anterioară) constituită din fuziunea capului şi a toracelui şi
-opistosoma (partea posterioară). La unele grupe ambele regiuni sunt contopite.
Prosoma prezintă doi ochi simpli, două perechi de apendice bucale ( chelicerele şi
pedipalpii) şi patru perechi de picioare. Chelicerele sunt dispuse în partea anterioară a orificiului
bucal.
Opistosoma prezintă anterior orificiul genital şi posterior orificiul anal.
În dezvoltarea ontogenetică a acestui grup de animale a predominat tendinţa de a dispare
caracterul articulat al segmentelor, acestea fiind greu de observat mai ales la aranee ( păianjeni) şi
acarieni.
Arahnidele au mod de viaţă terestru ( cu excepţia hidracarienilor care sunt semiacvatici) şi
respiraţie tegumentară sau traheană. Majoritatea speciilor au regim zoofag dar există şi specii cu
regim de viaţă fitofag, cum sunt majoritatea celor din ordinul Acari.
Reproducerea este de regulă sexuată, cu unele excepţii care prezintă partenogeneză.
Majoritatea speciilor sunt ovipare, dar există şi specii ovovivipare sau larvipare.
Se cunosc relativ 100.000 de specii care parazitează plantele, animalele sau omul.
Clasa Arachnida cuprinde 10 ordine şi anume:
- Aranea,
- Opilioni,
- Palpigrade,

1
 - Pseudoscorpida,
- Ricinulei,
- Schizomida,
- Scorpiones,
- Soliphuge,
- Teliphonida,
- Acari,
Din aceste ordine prezintă importanţă pentru agricultură Acari şi Aranea.

Ordinul Acari

Scurt istoric
Primele informaţii despre acest grup apar în papirusul lui Ebers din Egiptul antic, în anul
1550 ÎH, unde este specificat efectul dăunător pe care il au aceste animale.
Urmatorul antic care face referire la acarieni este Homer, în 850 ÎH, apoi Aristotel care este
primul ce dă numele de acarian acestui grup de animale nevertebrate.
Începând de la Aristotel sunt frecvent menţionaţi ca dăunători la animale, agenţi patogeni
sau pur şi simplu ca elemente faunistice în diferite regiuni ale lumii.
Primele informaţii care fac referire la existenţa acarienilor fitofagi apar între secolele 16-18,
în lucrările lui Costeus, Linne, Moufet şi Gmelin.
În secolul al 19 lea apar lucrările fundamentale de sistematică şi morfologie a grupului,
aparţinând autorilor Lamarck, Latreille, Herman, Leach, Koch, urmaţi în secolul 20 de Baker,
Oudemans, Zacher, Rech, Pritchard, Warton.
În prezent acarologia a devenit o ştiinţa explicativă şi aplicativă cu numeroase ramuri
speciale: acarologie agricolă, medicală, forestieră, veterinară.
Prima cheie de determinare sistematică a acarienilor este întocmită de Wharton şi Baker în
1952 . Ea oferă informaţii pentru determinarea a 900 de specii din cca 200 de familii, respectiv 5%
din total.

2
 Cercetările au continuat şi continuuă atât la nivel mondial cât şi în ţara noastră cu studii
ample de sistematica, morfologie, anatomie, biologie şi ecologie dar şi cu studii legate de modul
de dăunare al speciilor.

Morfologia externă a corpului

Sunt animale nevertebrate numite popular acarieni. În natură se întâlnesc cca. 10.000 de
specii.
Au corpul redus ca dimensiuni, slab segmentat, la care cefalotoracele nu este distinct de
abdomen iar partea anterioară este mobilă comparativ cu restul corpului.
Dimensiunile pot varia între 0,5- 2,0 mm, dar există specii de 0,1 mm lungime după cum
există şi specii la care mărimea corpului poate ajunge la 30 mm.
Corpul poate fi scurt şi lăţit, cilindric, oviform, piriform sau chiar rotund, excepţie făcând
acarienii tetrapodili la care au corpul este strict vermiform .
Tegumentul este moale, elastic, nechitinizat, colorat diferit de la o specie la alta, coloraţia
fiind dată fie de pigmenţi existenţi în tegument, fie de culoarea hranei preferate vizibilă prin
transparenţa tegumentului. Cel mai adesea acarienii au culoare albă sidefie, alb- laptoasă, diferite
nuanţe de galben, roşu, brun sau verde.
La cap există una sau mai multe perechi de ochi simpli, rareori o pereche de ochi compuşi.
De asemenea tot aici se află piesele bucale care compun aparatul bucal, conformat cel mai
adesea pentru înţepat şi supt.
Acarienii nu prezintă antene.
Partea anterioară a corpului este mobilă comparativ cu restul corpului. Partea posterioară a
corpului este imobilă şi adesea lipsită de apendici locomotori. Aici se găsesc orificiul genital,
dispus ventral şi orificiul anal dispus terminal. De asemenea trebuie precizat că acarienii sunt
lipsiţi de aripi, deplasarea realizându-se prin mers şi alergat.
În funcţie de numărul de picioare prezente la indivizii adulţi se cunoasc doua mare categorii
de acarieni: acarienii tetranichizi şi acarienii tetrapodili.

3
 Acarienii tetranichizi prezintă patru perechi de picioare în stadiile de adult şi de nimfă iar în
stadiul de larvă doar trei perechi.
Acarienii tetrapodili sau vermiformi au doar două perechi de picioare atât în stadiul de
adult, nimfă sau larvă.
Un caracter morfologic important este contopirea dintre regiunea anterioară ( prosoma) şi
regiunea posterioară ( opistosoma), fără nici o limită între ele şi fără nici o forma de segmentare.
La unele specii poate apărea o încercare de segmentare a corpului însă doar în etapa
embrionară, pentru ca ulterior în dezvoltare această segmentare să dispară.
Poziţia picioarelor şi localizarea lor variază şi ea de la o specie la alta determinând apariţia
pe corp a unor şanţuri secundare.
Părţile sau regiunile corpului sunt în general aceleaşi ca şi la aranee, corpul fiind compus
din 2, 3 sau 5 regiuni, în funcţie de criteriul de împărţire aplicat.
La acarieni sunt adoptate mai multe tipuri de împărţire a regiunilor corpului.
1. După criteriul clasic al poziţiei pe care o au apendicii la corp, acesta se împarte în
trei regiuni: gnatosoma, podosoma şi opistosoma.
-Gantosoma sau rostrul este regiunea cea mai importantă a corpului şi poate avea
conformţii diferite de la un grup la altul. Ea poartă primele două perechi de apendice numite
apendice sau piese bucale, dispuse în jurul orificiului bucal, numite chelicere (mandibule) şi
pedipalpi ( maxile).
-Podosoma poartă cele patru perechi de picioare şi este împărţită în propodosoma ( cu
primele două perechi de picioare) şi metapodosoma ( cu ultimele două perechi de picioare).
-Opistosoma este regiunea corpului lipsită de picioare.

2. Un alt criteriu utilizat frecvent în determinări împarte corpul acarienilor în două

regiuni: proterosoma (cuprinde gnatosoma şi propodosoma) şi histerosoma
(cuprinde metapodosoma şi opistosoma).

4
 3. Cel de-al treilea criteriu utilizat la împărţirea corpului acarienilor delimitează tot
două regiuni: gnatosoma ( capul cu piesele bucale) şi idiosoma ( podosoma şi
opistosoma).

Gnatosoma este regiunea corpului care poartă piesele sau apendicele bucale.
Acestea sunt reprezentate prin mandibule sau chelicere şi maxile, maxilipede sau pedipalpi,
iar aparatul bucal în sine este adaptat pentru înţepat şi supt.
Chelicerele sau mandibulele au formă de ghiară sau cleşte şi sunt alcătuite din două
articole ( tibie şi tars) la adult şi din trei articole la stadiul de larvă. Tibia , prezintă o prelungire
distală fixă numită digitus fixus, aflată în opoziţie cu partea mobilă numită digitus mobilis.
Tarsul poate avea diferite forme, de stilet, de lance, fiind adaptat la funcţii diferite.
Chelicerele înţeapă, taie şi apucă hrana.
Pedipalpii sau maxilele au articolele bazale lăţite şi sudate într-o placă coxală unică pe care
se inseră alte 6 articole şi anume : trochanter, femur, genua (patella), tibia , tarsul şi palpii
maxilari. Ca şi mandibulele, pedipalpii au o dezvoltare diferită, în raport cu funcţiile pe care le
exercită, servind la menţinerea prăzii sau la locomoţie. Forma, numărul şi poziţia perilor de pe
pedipalpi sunt caractere taxonomice principale pentru determinarea speciilor.
Podosoma este regiunea corpului pe care sunt fixate picioarele. Ea se subdivizează în
propodosoma şi metapodosoma.
Propodosoma este regiunea de amplasare a primelor 2 perechi de picioare. Picioarele la
acarieni sunt acompuse din 7 articole şi anume: coxă, trochanter, femur, patella, tibie, tars şi
metatars. Extremităţile tarsului poartă 1-3 gheare iar între gheare se găsesc organe de aderenţă
numite empodii, pulvili sau peri.
Dorsal pe propodosoma există mai multe perechi de peri senzoriali, organe
pseudostigmatice de formă variabilă, ochi lentiferi, precum şi mai multe rânduri de peri de lungimi
şi forme diferite. Pe partea ventrală a propodosomei există plăci coxale ( coxe) libere sau
concrescute, precum şi numeroase plăci sau bucle ale tegumentului, de forme diferite.

5
 Metapodosoma este regiunea de amplasare a celorlalte 2 perechi de picioare. Picioarele au
strucutră unitară la toate speciile, iar la baza coxelor prezintă orificii respiratorii numite stigme.
Dispunerea precum şi lungimea fiecărei perechi de picioare sunt criterii de determinare a
speciilor. Astfel in cazul acarienilor tetranichizi, unde în stadiul de adult există 4 perechi de
pecioare, primele 2 perechi, localizate pe propodosoma sunt orientate înainte iar ultimile 2 perechi,
dispuse pe metapodosoma sunt orientate spre înapoi. În cazul acarienilor tetrapodili, unde există
doar 2 perechi de picioare, acestea sunt orientate pe părţile laterale ale corpului. În ceea ce priveşte
lungimea picioarelor, ea variază de la o pereche la alta dar şi de la o familie sistematică la alta.
Toate cele 2 respectiv 4 perechi de picioare sunt destinate pentru deplasare, exceptie face
perechea 1 de picioare de la speciile din familia Bryobiidae la care prima pereche este mult mai
lungă decât celelalte 3 şi chiar decât corpul şi foloseşte la fixare pe substrat. Ordinea lungimii la
cele 4 perechi de picioare ( în sens descrescător) este 1:4:2:3.
O importanţă deosebită o prezintă pentru tetranichide nomenclatura perilor de pe partea
dorsală a corpului, nomenclatură care se face funcţie de numele regiunii de inserţie a perilor.
Pe partea dorsală a corpului la femelele acarienilor din familiile Bryobiidae şi
Tetranychidae sunt dispuse transversal 7 rânduri de peri, dar mai există şi peri cu dispunere
laterală.
În ce priveşte forma şi mărimea perilor, există o varietate mare: peri scurţi; peri lungi; peri
în formă de bici; evantai, aciformi, etc; această varietate putând fi prezentă la acelaşi individ. Ca
inserţie , perii sunt fixaţi pe un inel bazal chitinizat, sau pot fi adânciţi în nişte fante ale
tegumentului.
În procesul dezvoltării embrionare numărul şi localizarea perilor dorsali rămâne constant în
timp ce numărul perilor ventrali variază, mai ales înspre plus ( creşte).
Tot pe propodosoma se găsesc 2 perechi de ochi simpli, de formă concavă, coloraţi în roşu
intens sau purpuriu. Speciile genului Tenuipalpus au o singură pereche de ochi, iar la speciile din
familia Linotetranidae ei lipsesc.
Gnatosoma este uşor evidenţiată pe partea dorsală a corpului, excepţie făcând unele specii
de briobiide si tenuiplapide la care este mascată de propodosoma. Aparatul bucal este alcătuit din

6
mandibule sau chelicere, palpi maxilari şi hipostom. Hipostomul este un organ impar care provine
din contopirea articolelor bazale ale pedipalpilor ( coxe) , este foarte evident la tetranichide şi în el
se află faringele înpreună cu partea anterioară a esofagului. Anterior hipostomului se află orificiul
bucal.
Palpii maxilari pornesc de pe părţile laterale ale hipostomului fiind prevăzuţi cu un număr
variabil de articole ( 1-5) în funcţie de grupul considerat. La tetranichide , palpii maxilari se
compun din 4-5 articole, articolul bazal este bine conformat, provenit din concreşterea
trochanterului cu femurul, gennua este foarte mică,cu un păr inserat intern, iar palptibia prezintă 3
peri şi are distal o ghiară mai îngroşată la bază, orientată către partea internă astfel încât crează
impresia că atârnă peste palptars.
Mandibulele sunt constituite din 2 articole, unul bazal numit palptibie şi unul apical, numit
tars. Fiecare tibie se termină cu două ghiare numite digitus fixus, ghiare care sunt foarte apropiate
si formează un articol ca o pensă numit spina, orientat înainte.
Aparatul respirator se deschide la exterior prin orificii respiratorii numite stigme. Aceste
stigme nu sunt formaţiuni deschise ci se continuuă în interior fiecare cu câte un tub numit
peritremă.
Tot la exterior se află şi orificiul genital. Ele lipseşte la stadiile de larvă şi de nimfă fiind
prezent doar la adult.

Structura anatomică a acarienilor fitofagi

Tegumentul este moale cu excepţia speciilor din familiile Tuckerellidae şi Tenuipalpidae la
care stratul de chitină este mai evident.
Suprafaţa corpului este prevăzută cu numeroase striuri reniforme, romboidale sau liniare.
La multe specii striurile tegumentului formează diverse desene, cu rol important în
taxonomia acestora.
Tegumentul este de obicei incolor, culoarea generală a corpului fiind dată de culoarea hranei
sau de semitransparenţa organelor interne.

7
 Cele mai fercvente nuanţe întâlnite sunt: alb, alb- lăptos; alb- gălbui, roşu, carmin, brun,
portocaliu, verde,etc.
Aparatul digestiv aste alcătuit din tubul digestiv şi glandele anexă şi este linear. Tubul
digestiv este fragmentat în trei regiuni: intestinul anterior, intestinul mediu şi intestinul posterior.
În intestinul anterior se varsă glandele salivare ( glandele anexă).
Intestinul anterior sau stomedeum este de origine ectodermică şi cuprinde orificiul bucal,
un faringe musculos care permite aspirarea hranei , esofagul şi guşa.
Intestinul mediu sau mezenteron este de origine endodermică. La nivelul său are loc
digestia hranei.
Hrana este reprezentată de sucuri vegetale, sânge sau diverse secreţii. Intestinul mediu
prezintă pe traseul său mai multe cecumuri gastrice. La unele specii în intestinul mediu sunt
secretate substanţe enzimatice care grăbesc digestia.
Intestinul posterior sau proctodeum este de origine ectodermică şi cuprinde pilorul în care
se varsă tuburile lui Malpighi, intestinul subţire şi anusul. La unele specii proctodeum poate lipsi.
La acarienii la care intestinul posterior lipseşte tuburile lui Malpighi sunt puse în legătură
directă cu anusul, iar orificiul de evacuare se va numi uropor. Orificiul anal poate avea poziţii
diferite, fiind frecvent localizat pe partea inferioară a abdomenului. La unele specii prezenţa sa
este semnalată pe partea dorsală a abdomenului.
Aparatul respirator este simplu. La acarieni respiraţia este cutanată sau traheată.
Traheele comunică la exterior prin orificii respiratorii numite stigme dispuse pe gnatosomă,
podosomă sau opistosomă. Numărul perechilor de trahei este variabil, în funcţie de grupul de
specii. La unele specii de acarieni se poate întâlni şi o respiraţie tegumentară alături de cea prin
trahei ( fam. Eriophyidae).

Aparatul circulator este redus, lipsit de vase de sânge, cu inima prezentă doar la unele
specii şi având formă rudimentară.
Aparatul genital femel se compune din ovar , oviduct, receptacul seminal şi glande anexă.

8
 Orificiul genital este localizat la nivelul coxelor ultimei perechi de picioare sau între coxe şi
anus.
La mascul aparatul genital se compune din minimum o pereche de testicule, glande anexă,
organe sclerificate accesorii şi penisul sau aedeagul.
Dimorfismul sexual este evident, masculii fiind mai rari şi de dimensiuni mai mici.
Dezvoltarea acarienilor se realizează în mod complex. Majoritatea sunt specii ovipare, dar
există şi viviparitate. Femelele folosesc diferite substraturi pentru depunerea ouălor, iar
fecunditatea lor este foarte ridicată.
Ca tipuri de reproducere sunt cunoscute atât reproducerea sexuată cât şi cea partenogenetică.
Dezvoltarea este complicată cu numeroase stadii mobile (nimfe) şi imobile( crisalide), şi
presupune de regulă următoarele stadii : ou, larvă, protocrisalidă, protonimfă, deutocrisalidă,
deutonimfă, teliocrisalidă, adult.
Oul este bine dezvoltata, diametrul său putând ajunge la jumătate din lăţimea epistosomei
femelei. Forma sa variază de la oval, la sferic sau cilindric. Culoarea variază de asemenea în limite
foarte largi, ouăle pot fi incolore, galbene, roşii sau brune, verzi sau albe translucide. La ecloziune
oul se poate desface în diferite moduri ( în plan vertical, în plan longitudinal, etc.
Larva este în toate cazurile hexapodă, cu excepţia acarienilor tetrapodili. Ea poate prezenta
formă homeomorfă, adică asemănătoare cu adultul, sau formă heteromorfă ( diferită de adult).
Protonimfa sau nimfa I se diferenţiază de larvă prin apariţia celei de-a 4 perechi de
picioare, prin dimensiunea mai mare a corpului şi prin corpul mai ovoid.
Deutonimfa sau nimfa II are aceleaşi caractere ca protonimfa, dar prezintă deja dimorfism
sexual. Astfel deutonimfa femelă are dimensiuni mai mari ca protonimfa, organe genitale
incomplet formate. Deutonimfa masculă este de dimensiuni mai mici.
Între toate stadiile mobile ( larvă, protonimfă, deutonimfă) există stadii imobile în care se
produce năpârlirea şi se pregăteşte trecerea la stadiul mobil următor. Stadiile imobile poartă
numele de crisalidă, ele sunt: protocrisalidă, deutocrisalidă şi teliocrisalidă.
În ansamblu succesiunea stadiilor mobile şi imobile din viaţa acarienilor se prezintă astfel:
ou-larvă

9
( mobil)- protocrisalidă( imobil) - protonimfă( mobil)- deutocrisalidă( imobil) -
deutonimfă( mobil)- teliocrisalidă( imobil) - adult( mobil).

Sistematică

Ordinul Acari cuprinde urmatoarele subordine:

1. Parasitiformes cuprinde un grup variat de specii cu opistosoma segmentata sau nu.
2. Opilioacarida - sunt forme primitive, cu corpul adesea colorat in nuante vii, impartit in
prosoma si cu opistosoma segmentata - caracter de primitivitate pentru acarieni
3.Holothyridae - include acarieni de talie mare (pana la 7 mm), cu corpul impartit in
gnatosoma si idiosoma. Dorsal si ventral, corpul acestor acarieni este protejat de scuturi chitinoase
puternice, iar lateral, pe idiosoma se deschid doua perechi de stigme respiratorii - de unde vine
denumirea grupului.
4.Gamasida - Cuprinde un numar insemnat de specii cu ecologie extrem de variata (forme
terestre, libere, pradatoare sau coprofage, comensale sau ecto si endoparazite). Corpul lor este
protejat de un sistem complicat de scuturi chitinoase tegumentare nesudate intre ele. Nu prezinta
ochi si nici trihobotrii, au doar o singura pereche de stigme laterale si doua tuburi Malpighi.
5. Ixodida -Include forme ectoparazite temporar, hematofage, cu chelicerele si hipostomul
transformate in trompa. Grupul include circa 800 de specii, iar familiile mai cunoscute sunt
Ixodidae si Argasidae.
6. Acariformes -Corpul acestor acarieni are segmentele fuzionate, distingandu-se doar
gnathosoma si idiosoma, si fiind adesea profund modificat de parazitism.
7. Trombidiformes este un grup cosmopolit, cu specii terestre si acvatice raspandite pana in
Antarctica (unde au fost identificate 27 de specii din care 25 sunt endemice)
8. Oribatida sunt un grup de circa 60 de familii cu specii libere, cu gnathosoma mascata in
repaus sub partea anterioara a idiosomei. Corpul este complet protejat de un scut dorsal si de unul
ventral. Stigmele sunt prezente sau nu. Oribatidele traiesc in sol, hranindu-se cu resturi vegetale
sau cu micelii de ciuperci.

10
 9. Acaridida au gnathosoma vizibila. Tegumentul este moale iar tarsele picioarelor au
organe adezive; stigmele lipsesc.
Acarienii fitofagi aparţin în principal de subordinul Trombidiformis care la rândul său
cuprinde 3 supercohorte: Tetrapodili,Tarsonemini şi Prostigmata.
Supercohorta Prostigmata cuprinde acarieni cu mandibule bine dezvoltate şi vizibile, de
dimensiuni mari comparativ cu reprezentanţii ordinului.
Superfamilia Tetranychoidea
Reuneşte majoritatea speciilor fitofage semnalate pe plantele de cultură, din flora spontană,
pe plante forestiere, ornamentale, etc. şi care produc daune importante culturilor agricole.
Acarienii tetranicoizi sunt animale de talie mică, cu dimensiuni de 200-1000 microni. La
exterior corpul este acoperit de un tegument moale şi elastic, nechitinizat, excepţie făcând acarienii
din familiile Tenuipalpidae şi Tuckerellidae la care stratul de chitină este evident.
Suprafaţa prezintă striuri reticulate sau liniare. La unele specii striurile tegumentului
formează desene caracteristice, cu importanţă taxonomică. Tegumentul este de obicei incolor,
culoare generală a corpului care se observă la exterior fiind dată de semitransparenţa organelor
interne. Cele mai frecvente nuanţe de colorit sunt alb- gălbui, brun, verde -gălbui, roşu. În unele
regiuni ale corpului se pot observa pete brun- negricioase care sunt bolurile alimentare. Forma
corpului poate fi turtită sau îngroşată, ovală, globuloasă, piriformă, etc.
Supercohorta Tetrapodili.-Superfamilia Eriophyoidea
Cuprinde acarieni cu corpul vermiform şi cu doar două perechi de picioare atât în stadiul de
larva cât şi în cel de adult.Mandibulele sunt foarte mici, în formă de stilet, corpul este lipsit de
ochi, nu are inima, aparat excretor si respirator.

Cicluri biologice

La majoritatea speciilor de acarieni tetranichizi cunoscute, ciclul biologic de dezvoltare

cuprinde următoarele stadii active: larvă- nimfa I ( protonimfa)- nimfa II ( deutonimfa)- adult. La
speciile din familia Tuckerellidae dar şi la alte grupe primitive de acarieni mai există şi nimfa III

11
sau tritonimfa. Nimfele au forma corpului şi culoarea lui similare celor ale adultului, au un
dimorfism sexual accentuat şi au funcţii trofice cu caracter fitofag.
Majoritatea tetranichidelor sunt polivoltine, în afara unor briobiide care prezintă o singură
generaţie pe an.
În regiunile cu climă caldă sau în spaţii protejate, numărul de generaţii pe an poate atinge
valori foarte mari, ex. în India se pot înregistra şi 32 de generaţii ale aceleiaşi specii pe parcursul
unui an.
Reproducerea poate fi sexuată sau partenogenetică, iar la unele specii se produce
concomitent prin ambele modalităţi, situaţie în care din ouăle fecundate iau naştere indivizi de
ambele sexe iar din cele nefecundate apar indivizi de un singur sex ( fie numai masculi, fie numai
femele).
Capacitatea de a elimina secreţii şi de a construi aşanumite „pânze de păianjen” este
cunoscută la tetranichide şi mai rar la alte familii de acarieni fitofagi. Ciclul biologic anual este
întrerupt de o diapauză, în funcţie de particularităţile biologice ale speciei.
Eriofiidele se reproduc preponderent partenogenetic, deoarece la majoritatea speciilor
masculii nu sunt cunoscuţi sau sunt foarte rari, dar se pot înregistra şi la aceste specii mai multe
generaţii pe an.
Parasitiformele reprezintă un grup de acarieni predominant prădătoare sau parazite pe specii
din ordinul Acari şi pe insecte. Sunt cunoscute peste 12000 de specii dar se estimează existenţa a
peste 100.000, dintre care foarte multe sunt specii fosile. Câteva specii se hrănesc cu spori, polen
sau cu bacterii.
Ecologia acarienilor
Acarienii tetranichizi sunt prezenţi în toate zonele climatice unde este posibilă creşterea
plantelor, fiindcă se hrănesc pe organe care conţin clorofilă. Populaţiile de acarieni sunt
condiţionate în dezvoltarea lor de mai mulţi factori ecologici şi anume: factori climatici, trofici,
interspecifici, tehnici, etc. care determină împreună dinamica populaţiei de acarieni, importanţa,
mărimea ei precum şi variaţiile numerice ale populaţiei de-a lungul unui an.

12
Factorii climatici
Principalii factori climatici care influenţează în mod direct activitatea şi viaţa populaţiilor de
acarieni sunt : temperatura, umiditatea, lumina şi vântul.
Temperatura
Influenţează direct înmulţirea populaţiilor de acarieni, eşalonarea generaţiilor, densitatea
formelor active şi numărul de ouă din pontă.
Temperaturile scăzute au efecte negative asupra embrionilor din ouăle de iarnă, la speciile
care iernează ca ou. Ca atare o perioadă mai îndelungată cu temperaturi negative scăzute reduce
semnificativ rezerva biologică a speciei respective. Ca urmare a acestui fenomen, în primăvară
densitatea indivizilor din generaţia 1 şi a doua va fi mai mică. Limitele biologice sunt
caracteristice pentru fiecare specie în parte. Temperatura minimă de apariţie şi manifestare este de
+10 oC iar limita maximă este de +40oC.
Umiditatea şi precipitaţiile
Este factor important când se corelează cu efectele temperaturii. După foarte mulţi autori
infestările cu acarieni se produc în plantaţii atunci când în faza embrionară a speciei se manifestă
temperaturi de 15- 32 o C şi umiditate de 43-100%.
Vântul
Factorul eolian influenţează direct mărimea populaţiilor de acarieni tetranichizi prin
dislocările pe care le produce asupra stadiilor mobile. Desigur acest factor ecologic are doar
influenţă mecanică, dezvoltarea ulterioară a populaţiei de acarieni ajunsă pe calea vântului într-o
nouă locaţie depinde de temperatură, umiditate şi hrană.
Lumina
Are o influenţă puternică în înmulţirea acarienilor tetranichizi, mai ales prin grăbirea
procesului de ecloziune. La intensităţi reduse ale luminii dezvoltarea embrionară este oprită sau
încetinită.
Numărul de generaţii pe an este strâns legat de activitatea sezonieră a populaţiei corelată cu
temperatura şi umiditatea.
Factorii trofici

13
 Dintre factorii trofici care au efect asupra dinamicii populaţiilor de acarieni menţionăm :
hrana, relaţiile intra şi interspecifice, fenomenele de prădătorism şi parazitism.
Hrana
Poate influenţa mult reproducerea, dezvoltarea şi activitatea acarienilor, prin cantitatea şi
calitatea sa.
Astfel unele specii de acarieni sunt fitofage, hrănindu-se cu seva plantelor, iar altele sunt
zoofage şi se hrănesc fie cu sânge fie cu produse tegumentare.
Dintre speciile fitofage, unele preferă plantele de talie mică, altele preferă plantele de talie
mare. Unele specii de acarieni se hrănesc pe seama unei singure specii de plante, altele sunt
oligofage sau chiar polifage.
Chiar la aceeaşi specie de plantă unele specii de acarieni se hrănesc pe aparatul foliar în
timp ce altele se hrănesc pe seama mugurilor, sau a organelor florale.
Relaţiile intra şi interspecifice
Se înregistrează în mod frecvent la speciile de acarieni deoarece intervine concurenţa pentru
hrană, mai ales la speciile polifage. De asemenea se întâlneşte frecvent fenomenul de prădătorism
la acarieni. Speciile de acarieni din familiile Phytoseidae şi Thyphlodromidae sunt de talie mai
mare comparativ cu acarienii fitofagi şi sunt prădători activi ai acestor specii.

Factorii tehnici
Între factorii tehnici care influenţează populaţiile de acarieni se numără efectul pesticidelor,
lucrările de întreţinere a culturilor, soiurile şi hibrizii utilizaţi.
Efectul pesticidelor aplicate pentru combaterea unor agenţi patogeni sau chiar a acarienilor
au determinat în timp înmulţirea în masă a indivizilor, fenomen explicat prin distrugerea speciilor
prădătoare, care sunt mult mai sensibile la pesticide. Un alt efect indus de pesticide a fost apariţia
fenomenelor de rezistenţă faţă de numeroase produse utilizate în combatere precum şi adaptarea
acarienilor la unele substanţe folosite fie în execes fie o lungă perioadă de timp.

14
15