Cotelea Mihaela Gr.

31 f/r Biologie

Seminarul nr.2
Tema: Nevertebrate zoofage
1.Caracterele nevertebratelor zoofage
Sunt de 10 ori mai puține al număr, spre depsebire de plante, hrana zoofagilor-
alte animale-, poate să scape cu fuga, de aceea de iscusință și originalitatea
vînătorii va depinde întru totul succesul supraviețuirii acestora.Sunt animale cu
temperatura inconstantă a corpului și, prin urmare, au un metabolism lent ele nu
au nevoie de cantități mari de energie pentru a-și asigura existența, de aceea ele
se pot lipsi de hrană zile sau chiar săptămîni întregi.

2.Nevertebrate zoofage:
1. Tenthredo flacicornis ( Viespe-cu-antene-galbene )
2.Coccinella septempunctata ( Buburuză-cu-șapte-puncte )
3. Formica rufa ( Furnică-brună-de-pădure )
4.Raphidia flacipes ( Muscă-gât-de-cămilă )
5.Calosoma auropunctata ( Calosomă-aurie )
6.Argiope bruennichi ( Păianjen-viespe )
7.Dytiscus marginalis ( Buhai-de-baltă )
8.Scolopendra cingulata ( Scolopendră )
9.Nepa cinerea ( Scorpion-de-apă )
10.Anar imperator ( Libelulă-imperială )

3.Descrierea a 2 exemplare de nevertebrate zoofage

 Argiope bruennichi ( Păianjen-viespe )
 Ei țes o pânză rotundă, practic invizibilă. Modelele ușor vizibile sunt construite din mătase
de culoare albă, unele specii țes pânza de forma unui X latin sau zigzag (adesea cu
centrul gol). Apoi, păianjenul fiind în centru întinde câte o pereche de picioare pe direcția
celor patru fire în formă de X. Asfel, se formează un X complet cu păianjenul galben
strălucitor în mijloc pe un fundal de negru sau roșu pestriț. Pânzele albe sunt numite
stabilimentum și reflectă lumina UV. Reflectând razele UV pânza are capacitatea de a
atrage insectele. Pânza este construită la înălțime de un metru pentru a preveni
distrugerea ei de către animalele mari, iepurii de exemplu. La apropierea inamicului
păianjenii argiope părăsesc repede pânza, produc vibrația pânzei sau proiectează în
intrus mătase timp de 30 de secunde. Se hrănesc cu diferite insecte. Ei pot prinde pradă
de două ori mai mare decât dânșii. Păianjenii Argiope sunt inofensivi pentru oameni.
Reproducere
Ca la toți păianjenii, dimorfismul este manifestat prin diferența de dimensiuni, femelele
fiind mai mari. Când este timpul de a se împerechea, masculul țese o pânză alături de
cea a femelei. După acuplare, femela depune ouăle în coconul anexat de pânza ei.
Coconul conține între 400 și 1400 de ouă. Juvenilii vor ecloza toamna, iernând în stadiu
de nimfe sau primăvara. Coconul este alcătuit din mai multe straturi de mătase pentru a
proteja ouăle de vremea rea, insecte sau diverși paraziți.

 Formica rufa ( Furnică-brună-de-pădure )

Formica rufa, de asemenea, cunoscută ca furnica sudică de lemn sau furnica cal, este un
membru boreal al grupului de furnici Formica rufa, de obicei răspândite în cea mai mare parte a
Europei în păduri de conifere și parcuri. Lucrătorii pot avea 8-10 mm în lungime. Ei au mandibule
mari și, la fel ca multe alte specii de furnici, sunt capabile să elibereze acid formic din abdomen
ca metodă de apărare. Acidul formic a fost prima oară extras în 1671 de către naturalistul
englez John Ray prin distilarea unui număr mare de furnici zdrobite din această specie.
Regn: Animalia

Încrengătură: Arthropoda
 Clasă: Insecta

Ordin: Hymenoptera

Familie: Formicidae

Subfamilie: Formicinae

Gen: Formica

Specie: F. rufa

Tema: Vertebrate zoofage

1.Caracterele vertebratelor zoofage
Au sistem nervos și organe de simț cu mult mai performante decât
nevertebratele zoofage. Cel mai des vertebratele zooface vînează în grupuri , dar
și solitar. Metabolismul înalt , care permite asimilarea rapidă a unor cantități
esențiale de hrană, vertebratele zoofage contribuie la reglarea operativă și
eficientă a celorlalți consumatori de rang inferior din ecosistemele naturale și
astificiale.

2. Exemple de vertebrate zoofage:

1.Haliaeetus albicilla ( Codalb )
2.Aquila chrysaetos ( Acvilă-de-munte )
3.Alcedo atthis ( Pescăraș-albastru )
4.Dendrocopos major ( Ciocănitoare-pestriță-mare )
5.Hyla arborea ( Brotăcel )
6.Aquila pomarina ( Acvilă-țipătoare-mică )
7.Esor lucius ( Știucă )
8.Accipiler nisus ( Uliu-păsărar )
9.Milvus migrans ( Gaie-neagră )
10.Bombina variegala ( Buhai-de-baltă-cu-abdomen-
galben )

3.Descrierea a 2 exemplare de vertebrate zoofage

 Hyla arborea ( Brotăcel )
 Brotăcelul (Hyla arborea), cunoscut și sub numele
de răcănel, brotac, broatec este o broască arboricolă din familia hilide (Hylidae)
răspândită în aproape întreagă Europa, spre est ajunge până în Urali, Caucaz, Asia
Mică. Se găsește și în nord-vestul Africii. Este singura broască arboricolă din Europa.
Brotăcelul este o specie cu mai multe subspecii geografice. În România și Republica
Moldova trăiește subspecia Hyla arborea arborea. În România este o broască
comună și se întâlnește pretutindeni unde există apă și arbori, tufișuri sau stuf, de la
șes până la altitudine de 1000 m în munții Carpați. În timpul verii trăiește pe arbori,
tufișuri sau stuf. Datorită discurilor sale adezive de pe degete se cațără cu ușurință
pe arbori și tufișuri și execută uriașe salturi prin aer. Când este vreme frumoasă șade
pe fața frunzelor, iar când este vreme ploioasă se prinde pe dosul frunzelor. Este
acvatic numai în perioada scurtă de reproducere. Brotăcelul poate fi crescut în
acvariu. În captivitate poate trăi până la vârsta de 22 ani.

Are o lungimea de 3,5-4,5 cm. Masculul are aceeași mărime ca femela. Corpul este
zvelt, oval, capul scurt și rotunjit, pupila ochiului orizontală, timpanul foarte distinct.
Limba circulară, liberă și crestată posterior. Pielea este netedă și lucioasă dorsal și
granulată pe partea internă a coapselor și pe gușa femelelor. Toate degetele posedă
discuri adezive care secretă un lichid lipicios ce îi permite o bună aderare pe
suprafețele pe care se deplasează, permițând brotăcelului să se cațăre chiar pe un
geam vertical. Membrele posterioare au membrane interdigitale reduse, cele
anterioare nu au aceste membrane.

Coloritul pe partea dorsală variabil, de obicei verde intens ca iarba, uneori galben-
verde, cafeniu sau cu pete cafenii pe un fond galben-roz. Abdomenul este alb.
Degetele galben deschis sau roz. Îi este caracteristică o dungă laterală neagră sau
cafenie, mărginită deasupra cu alb sau galben, care se întinde de la nări, trece prin
dreptul ochilor, timpan și ajunge de-a lungul flancurilor, până la baza membrelor
posterioare, unde formează o prelungire orientată postero-anterior. Această dungă
separă partea verde a corpului de partea albă. Cromatoforii din dermă prin mișcările
lor amiboidale pot să schimbe într-un timp scurt culoarea brotăcelului, punând-o în
armonie cu substratul (homocromism), pe vegetație el are o culoare verde intens,
făcându-l nevăzut în frunzișul arborilor, iar pe sol devine verzui-brun-pământiu.
Datorită coloritului de protecție, el nu se ferește când este descoperit și nu încearcă
să fugă.

Diferența între mascul și femelă se face după gușă. La mascul pielea gușii este
închisă la culoare și încrețită, iar la femelă este netedă și albă. Masculul nu are
calozități nupțiale, însă posedă un sac vocal mare sub bărbie, de culoare brună
închisă sau brună gălbuie, care amplifică orăcăitul său bine cunoscut după ce
asfințește soarele, mai ales în perioada de reproducere; în stare de repaus sacul
vocal formează cute; când aceasta se dilată depășește cu mult mărimea capului.

Brotăcelul duce o viață crepuscular-nocturnă, dar are și o activitate diurnă, stând

uneori pe frunze la soare și vânând insecte. Iarna hibernează în crapaturile din
clădiri, sub frunze și mușchi, la poalele copacilor, în scorburi, vizuini sau sub pietre.
Hrana brotăcelului constă din diferite insecte și larvele lor (coleoptere, diptere),
predominând formele zburătoare, pe care le prinde printr-un salt, cu ajutorul limbii
sale protractile și lipicioase. Consumă și arahnide (păianjeni) și acarieni. Are ca
dușmani păsările răpitoare și șerpii.

Reproducerea brotăcelului are loc în aprilie-iunie în apă, unde el este un foarte bun
înotător. În această perioadă masculii intră în apă; femelele îi urmează mai târziu și
pentru o perioadă scurtă, când are loc fecundarea și depunerea pontei. Amplexul
(îmbrățișarea copulatorie pe care o face masculul cățărat pe spatele femelei cu
picioarele dinainte) este axilar. Brotăceii sunt lipsiți de organe de acuplație și
fecundația la ei este externă. Ponta este depusă noaptea, în decurs de câteva ore, și
constă din grămezi mici de ouă. Larvele, care înoată tot atât de rapid ca peștii, se
metamorfozează în iulie-august. După perioada de reproducere, brotăceii se
îndepărtează de apă, urcându-se pe stuf, apoi trec în pădure, pe arbori și arbuști.

 Alcedo atthis ( Pescăraș-albastru )

 Regn: Animalia

Încrengătură: Chordata

Clasă: Aves

Ordin: Coraciiformes

Familie: Alcedinidae

Gen: Alcedo

Specie: A. atthis

Specie de pasăre de talie mică, viu colorată, cu aspect inconfundabil. Sexele sunt foarte
asemănătoare. Capul și spatele sunt albastre cu reflexe metalice (în partea centrală a spatelui
mai deschis) iar ventral este portocaliu; gușa este albă. Masculul are ciocul negru complet, iar
femela are partea de la bază roșiatică. Lungimea corpului este de 17-19 cm, anvergura este de
24 – 28 de cm, iar greutatea de 34 – 46 de grame. Numele de gen provine din cuvântul
latin alcyon – pescăraş albastru. Conform descrierii mitologice, Alcyon, fiica lui Eolus, a fost
salvată din apă şi transformată în pescăraş albastru de către zei după naufragiul în care a murit
soţul ei. Numele de specie atthis se consideră că provine de la o frumoasă femeie din Lesbos,
favorită a poetei Sappho. În altă variantă mitologică atthis era numele unui tânăr indian, fiul lui
Limniace, zeiţa ocrotitoare a Gangelui.

Distribuție
Specia are o distribuție largă în Paleartic, din vestul Europei, până în estul Asiei, inclusiv
în Japonia. În nord urcă până în Scandinavia și sudul Siberiei. În sud este prezent până în
nordul Africii, India și Indonezia. În România specia cuibărește pe o arie largă, din Delta și
Lunca Dunării, până în zonele de deal.
Fenologie
Este o specie în general sedentară sau parțial migratoare în România. În iernile grele când
bazinele acvatice îngheață complet, majoritatea exemplarelor se deplasează uneori pe
distanță mare pentru localizarea altor surse de hrană (în general înspre zone mai sudice).
Habitate
Este o specie acvatică, fiind legată de ape stătătoare sau lent curgătoare, bogate în pește
de mici dimensiuni. Are nevoie de maluri abrupte, expuse, fără vegetație (lutoase,
argiloase sau de altă natură), în care poate să își sape galerii pentru a cuibări.
Hrană
Specie preponderent ihtiofagă, consumând specii de pești de talie mică, după care
plonjează și se scufundă, din locul de pândă situat deasupra apei. Suplimentar consumă și
nevertebrate (libelule, viermi, melci, creveți etc.) sau amfibieni. Foarte rar, iarna, consumă
și fructe de mici dimensiuni (soc) sau tulpini de stuf.
Alte informații
Pescărașul albastru a fost ales ca simbol al Societății Ornitologice Române, încă de la
înființare, în anul 1990. Datorită dibăciei sale în prinderea peștilor, în zona Deltei este
cunoscut ca Ivan Pescar.

POPULAȚIE
Populația mondială a speciei este estimată preliminar la maxim 600 000 de indivizi. Cea
europeană este estimată la 97 500 – 167 000 de perechi. Tendința la nivel european este
descrescătoare (aproape 50% în ultimii 15 ani).
În România, populația estimată este de 5 400 – 10 000 de perechi. Tendința populațională este
deocamdată necunoscută.

REPRODUCERE

Perioada de reproducere începe devreme, uneori în martie. Depunerea ouălor are loc începând
cu luna aprilie, femela depunând 3-10 ouă, pe care le clocesc ambele sexe ziua (noaptea doar
femela), timp de 19-21 de zile. Puii părăsesc cuibul după 23-27 zile. Uneori poate avea 2 ponte
pe sezon. Perechile cuibăresc izolat. Cuibul este amplasat la capătul tunelului săpat în pereții din
malul apei (galeria cuibului poate avea 50 – 90 de cm). Uneori cuibul poate fi amplasat și la
câteva sute de metri de apă, unde găsește pereți abrupți, potriviți pentru săparea galeriilor.

AMENINȚĂRI ȘI MĂSURI DE CONSERVARE

Principala amenințare este reprezentată de regularizarea cursurilor de apă. Distrugerea malurilor

naturale și îndiguirea sau întărirea malurilor cu beton sau agregate, duce la pierderea locațiilor
pentru amplasarea cuiburilor. De asemenea, reducerea surselor de hrană, datorită poluării
bazinelor acvatice, este, posibil, responsabilă de declinul speciei pe termen lung.

Tema: Păsări călătoare

1.Caracterele păsărilor călătoare
Este un grup ecologic special de păsări , care, odotă cu sosirea timpului rece, părăsesc locurile
de reproducere de pe meleagurile noastre și se îndreaptă spre cartierele de iernare din emisfera
sudică. De îndată ce în zonele de origine nordică vine din nounsezonul cald, păsările călătoare
fac cale întoarsă, revenind la locurile de baștină pentru a cuibări și a-și crește puii. Cauzele
migrării acestor păsări sunt – lipsa hranei și frigul din sezonul rece. Majoritatea păsărilor
migrează în grupuri numeroase, însă există și specii care migrează în mod solitar.

2. Exemple de păsări călătoare:

1. Phylloscopus collybita ( Pitulice-mică )
2. Ciconia ciconia ( Barză-albă )
3. Alauda arvensis ( Ciocârlia-de-câmp )
4. Sylvia communis ( Silvie-de-câmp )
5. Luscinia luscinia ( Privighetoare-de-zăvoi )
6. Aegithalos caudatus ( Pițigoi-codat )
7. Delichon urbica ( Lăstun-de-casă )
8. Coracias garrulus ( Dumbrăveancă )
9. Upupa epops ( Pupăză )
 10.Fringilla coelebs ( Cinteză )

3.Descrierea a 2 exemplare de păsări călătoare

 Alauda arvensis ( Ciocârlia-de-câmp )

Ciocârlia de câmp (Alauda arvensis) este o pasăre cântătoare mică din familia alaudide
(Alaudidae), cu penele pestrițe, care are un ciripit caracteristic, în triluri. Are un areal extins în
palearctic, din Africa de Nord prin toată Eurasia până în Kamceatka și Sahalin. Populațiile din
regiunile nordice și estice ale arealului iernează în sudul Europei. Populațiile sudice nu sunt
migratoare, dar în iernile cu temperaturi extrem de scăzute pot să se retragă spontan către
regiuni mai sudice. Este comună în zonele deschise cu sol nivelat și umed, acoperit cu vegetație
erbacee (inclusiv cerealele), terenuri cultivate, dar și pe pârloage, pășuni, lunci, la periferia
terenurilor mlăștinoase, în stepe și dune. Evită însă pădurile. Specia este larg răspândită în
România și Republica Moldova, preferând terenurile deschise, ajungând uneori și la 2.000 m
altitudine (Bucegi etc.). Majoritatea ciocârliilor din România și Republica Moldova migrează în
septembrie spre locurile de iernare din zone mediteraneene, foarte puține exemplare rămânând
peste iarnă. În România numărul perechilor cuibăritoare este estimat la 2.000.000- 3.000.000.
Populația cuibăritoare din Republica Moldova este estimată la 60.000-80.000 de perechi. Este o
pasăre mică (mai mare decât vrabia), are o lungime de 16–19 cm și o greutate de 22-50 g.
Longevitatea maximă înregistrată este de 10 ani. Femela este asemănătoare cu masculul și
sexele nu se pot distinge după penaj. În penajul nupțial masculii au un moț scurt. Penajul pe
partea superioară a corpului este brun, cu pete longitudinale late, întunecate, pe cea inferioară -
alb, cu nuanță ruginie și striații închise pe piept. Coada lungă, brun-neagră tivită cu brun,
rectricele externe parțial albe. Ciocârlie de câmp este o specie monogamă, o pereche având un
teritoriu de 2-8 ha. Se reproduce de la sfârșitul lunii aprilie și începutul lui mai până în august-
septembrie. Într-un sezon de reproducere sunt scoase 2-3 serii de pui (foarte rar 4). Cuibul este
construit de femelă pe sol între ierburi mai mult sau mai mai puțin dezvoltate sau lângă o piatră
mai mare. Întotdeauna se află într-o scobitură din sol. În culturile de cereale păioase, la începutul
cuibăritului, cuibul este adesea ușor vizibil, însă, pe măsură ce cresc, plantele îl acoperă. Acesta
are aspectul unui coșuleț subțire, împletit simplu din iarbă uscată, marginea sa superioară se află
la același nivel cu suprafața solului. Fundul cuibului este minuțios căptușit cu fire subțiri de plante
și uneori chiar păr de animale. Femela depune 3-5 ouă pământii, cu pete brune. Clocitul este
asigurat numai de femelă timp de 10-13 zile, prima pontă fiind depusă în prima decadă a lunii
aprilie. Puii din cuib sunt hrăniți de către ambele sexe și părăsesc cuibul după 8-10 zile, nefiind
încă pe deplin zburători, ei alergă pe sol și se ascund în așteptarea hranei adusă încă de părinți
până la vârsta de 19-20 zile, apoi zboară începând după câteva zile să ducă o viață
independentă. Femela poate muta puii luându-i în cioc la câțiva metri de cuib, în cazul depistării
cuibului de către răpitori sau de om. În timpul cuibăritului masculii cântă intens protejându-și
propriul teritoriu de rivali. Începe să cânte încă de la primele ore ale dimineții, iar apoi poate fi
auzit toată ziua. În general, începe să cânte de pe sol sau de pe un suport mai înalt, după care
se ridică zburând tot mai sus, până nu se mai vede; cântă timp de 10-15 minute fără întrerupere,
după care se lasă pe sol. Spre toamnă devine tăcut. În perioada de vară consumă diverse
insecte, inclusiv dăunători ai câmpurilor cultivate, iar toamna se hrănesc cu semințele plantelor
spontane și cultivate, la care iarna se adaugă și resturi vegetale sau frunze. Puii sunt hrăniți cu
insecte, în special cu larvele acestora. Ciocârlie de câmp este o pasăre folositoare, consumând
insecte dăunătoare agriculturii. Sunt recunoscute 13 subspecii. În România și Republica Moldova
cuibărește subspecia Alauda arvensis cantarella, în pasajul de primăvară și de toamnă se
întâlnește și subspecia Alauda arvensis arvensis.

 Upupa epops ( Pupăză )

Pupăza (Upupa epops), cucul armenesc sau (regionalisme) pasăre de balegă este o pasăre
insectivoră, migratoare, din familia upupide (Upupidae), ordinul coraciiforme (Coraciiformes), de
circa 28 cm lungime, cu penajul pestriț de culoare cafeniu, cu aripile și coada negricioase, cu
dungi transversale albe, cu ciocul cafeniu deschis, lung, ascuțit la vârf și curbat în jos, picioare
cenușii, aripi rotunjite și cu un moț de pene mari, roșii-ruginii, așezate ca o creastă în vârful
capului, pe care îl poate desface și strânge după dorință. Cuibărește în România, dar pleacă în
sezonul rece.
Are o lungime de 28–29 cm (între mierla neagră și guguștiuc) și o greutate de 75 g. Penajul este
similar la ambele sexe. Pupăza are un colorit viu similar, brun deschis roșcat pe cap, piept și
partea anterioară a spinării. Aripile sunt rotunjite la capăt, negricioase, cu dungi transversale
albe. Dungile alb-negre ale pupezei sunt prezente și sub aripi, fiind mai vizibile în
zbor. Coada este relativ lungă, neagră, barată spre bază de o bandă albă. Pe cap poartă
o creastă (moț) erectilă de pene roșcate sau portocalii, ale căror vârfuri sunt pătate cu negru: în
funcție de împrejurări, creasta poate fi răsfirată ca un evantai sau strâns lipită de creștet. Ciocul,
cu totul aparte, este cafeniu deschis, lung, curbat în jos, îngust și ascuțit la vârf. Picioarele sunt
cenușii și potrivit de lungi, pupăza fiind o pasăre mai mult terestră. Cele două degete externe
sunt unite printr-o pieliță pe o anumită porțiune. Aspectul deosebit al pupezei ajută la identificarea
ei cu destulă ușurință, mai ales că pot fi observate în zone deschise.
Este răspândită în sudul, centrul și estul Europei (este absentă în Scandinavia și Insulele
Britanice), Asia, nordul și centrul și sudul Africii, Madagascar.

Migrația. Este parțial migratoare. Iernează în Africa la sud de Ecuator, Asia de sud și de sud-est.
Pupezele din Europa migrează în Africa tropicală.

Habitat: regiuni uscate, zone deschise de câmpie cu copaci izolați, livezi, dealuri.

Familia upupidelor (Upupidae) include un singur gen Upupa și o singură specie existentă Upupa
epops și o specie extinctă Upupa antaios dispărută din 1600. Specia Upupa epops include 9
subspecii, care sunt distribuite după cum urmează:

1. Upupa epops epops — nord-vestul Africii, Insulele Canare și Europa, la est și sud până în
Rusia centrală, nord-vestul Chinei și nord-vestul Indiei.
2. Upupa epops major — Egipt, nordul Sudanului și estul Ciadului.
3. Upupa epops senegalensis — sudul Algeriei și Senegalului, la est până în Etiopia și
Somalia.
 4. Upupa epops waibeli — Camerun și nordul Republicii Democrate Congo, la est până în
Uganda și Kenya de nord.
5. Upupa epops africana — centrul Republicii Democrate Congo, la est până în Kenya
centrală și la sud de până în Cape.
6. Upupa epops marginata — Madagascar.
7. Upupa epops saturata — centrul și sudul Rusiei, la est până în Japonia și la sud până în
centrul Chinei și Tibet.
8. Upupa epops ceylonensis — Pakistan și nordul Indiei, la sud până în Sri Lanka.
9. Upupa epops longirostris — Assam și Bangladesh, la est până în sudul Chinei, la sud
până în nordul peninsulei Malay și Indochina.
Hrana pupezei constă din insecte și larvele lor, viermi (viermi de pământ etc.), păianjeni, melci,
limacși, miriapode, pe care le capturează la suprafața solului cu ciocul lor lung sau de sub crusta
pământului prin bătăi repezi de cioc. Dacă prada este prea mare, o trântește de mai multe ori de
pământ pentru a o rupe în bucăți. Prada omorâtă este aruncată mai întâi în sus, apoi este prinsă
și înghițită, având în vedere că limba pupezei este mică. Înainte de a înghiți prada sau de a o
transporta la pui, păsările o ucid în prealabil. Reflexul uciderii prăzii este instinctiv și se manifestă
ca un act automat.
În perioada împerecherii răsună frecvent strigătul ei „up-up-up" sau „uu-puu-puup", de la care i se
trage și numele. Strigătul ei de alarmă seamănă cu un horcăit fâșâit „șree". Când cântă, pasărea
înfoiază penele din jurui gâtului și coboară ciocul în jos; în același timp strânge penele crestei,
care apar ca un al doilea cioc îndreptat în sus.
Împerecherea are loc pe sol, fără manifestări nupțiale.
Cuibărește în scorburi de arbori sau găuri de stâncă, în ziduri dărăpănate, în cavități din sol, în
grămezi de pietre, stive de lemne, uneori și în cutii construite special pentru păsări (cuiburi
artificiale). Cuibul este simplu, fără așternut special, este slab conturat și căptușit sărăcăcios cu
plante, pene, lână, cârpe etc. Are miros neplăcut datorită excrementelor semilichide ce se adună
aici în perioada creșterii puilor.
Femela depune pe fundul de rumeguș al scorburii 5-8 ouă, începând de la sfârșitul lui aprilie
până la începutul lui mai. Ouăle sunt eliptice, netede, mate, uneori punctate cu pori evidenți,
colorate cenușii, gălbui, oliv sau verzui spre cafeniu. Coaja se pătează în cuib.
Incubația durează 16-19 zile. Clocitul începe înaintea încheierii pontei și este asigurat de femelă.
În perioada clocitului, masculul îi aduce de mâncare. Femela părăsește cuibul doar seara și
dimineață pentru scurt timp. Cât clocește, la femelă se dezvoltă glanda uleioasă de la baza cozii,
din care, în caz de primejdie, se proiectează un lichid brun-negricios, cu un miros insuportabil nu
numai pentru om, dar și pentru dușmanii săi obișnuiți, micile mamifere carnivore. Pe an, are loc o
singură clocire, mai rar două.
Puii sunt nidicoli, adică golași și sunt acoperiți de femelă. Puii se acoperă curând de puf și apoi
de pene; puful este lung și sărăcăcios, alb-cenușiu. Puii au gâtlejul roșu, ciocul scurt, drept și
gros, gri-albastru cu îngroșare albă; încă de mici, ei își pot desfășura în cuib creasta în formă de
evantai. Ciocul puilor ajunge la lungimea normală abia după un an. Puii sunt hrăniți la început
numai cu ceea ce le aduce masculul; mai târziu ambii părinții asigură hrănirea. La ivirea unui
dușman, puii încep să pufăie ca pisicile, împroșcându-l cu fecalele lor semilichide și silindu-l
astfel să se îndepărteze. După 28-30 de zile puii sunt capabili de zbor și părăsesc cuibul. Părinții
continuă să-i mai hrănească încă mult timp.