Sunteți pe pagina 1din 36

Cartea rosie a Republicii

Moldova

Elevul clasei a 5-a “C”


Panfil Alexandru
Animale
Insecte :

Mantis religiosa
Călugărița

Clasificare științifică

Regn: Animalia

Încrengătură: Arthropoda

Clasă: Insecta

Ordin: Mantodea

Familie: Mantidae

Gen: Mantis

Specie: M. religiosa

Nume binomial

Mantis religiosa
(Linnaeus, 1758)

Modifică text 
Mantis religiosa (numită popular călugărița) este
o insectă din familia Mantidae. Se întâlnește în lunci, stepe, la
liziera pădurilor, preferând povârnișurile uscate și însorite.

Descriere
Capul este triunghiular, articulat mobil. Aparatul bucal de tip rozător.
Antenele sunt lungi, filiforme. Picioarele sunt bine dezvoltate, cele
anterioare fiind înzestrate cu spini. Aripile anterioare sunt înguste și tari,
iar cele posterioare late, membranoase, în stare de repaus fiind strânse
sub cele anterioare. Abdomenul e alungit, voluminos, format din 6
segmente la femele si 8 segmente la masculi. Corpul este verde, galben
sau brun. Lungimea corpului aproximativ 11 cm.
Călugărița are un simț al văzului mult mai bine dezvoltat decât al altor
insecte, aceasta putându-și răsuci capul cu 180 grade, în căutarea prăzii.
Reproducere și ciclul de viață
Călugărița este o specie hemimetabolă (se dezvoltă
prin metamorfoză incompletă). Imediat după fecundare femela depune
100-300 ouă. Ouăle sunt înconjurate de o masă spumoasă, care mai apoi
devine consistentă formând o capsulă chitinoasă -
ooteca. Larvele eclozează din ootecă în primăvara următoare și se
deosebesc de adulți atât prin dimensiuni, cât și prin unele particularități
morfologice. După patru năpârliri larva se transformă în insectă adultă.
Atât adulții, cât și larvele sunt prădători specializați, consumând doar
anumite specii de insecte. Speciei îi este caracteristic canibalismul (în
majoritatea cazurilor, după fecundare, femela devorează masculul).
Răspândire
Este răspândita în Europa, Asia, până în Siberia și Extremul
Orient, Africa. Specia a fost introdusă în America de Nord și Australia.
În Republica Moldova specia este răspândită pe întreg teritoriu
Calosoma

Calosoma planicolle

Calosoma senegalense

STATUT conform UICN: Specie in stare critica. Critically Endangered


(CR).

CARACTERIZAREA IMAGO. Corpul lucios, partea sa dorsala este


viu colorata; capul, pronotul sunt de un colorit albastru-inchis, la unele
exemplare cu reflexe verzui, elitrele verzi-aurii cu reflexe rosii aramii,
antenele si picioarele negre. Partea ventrala a corpului albastra-violacee
cu reflexe verzui. Lungimea corpului variaza in limita 22-33 mm.

HABITAT. Toate tipurile de paduri, preponderent cele de foioase.


Prefera in special padurile de cvercinee.

BIOLOGIE SI ECOLOGIE. Specie monovoltina. Ierneaza in stadiul


de adult in sol si litiera. Adultii hibernanti revin din latenta la sfarsitul
primaverii. Noua generatie de adulti apare la sfarsitul verii-inceputul
toamnei si supravietuesc in general un an, in unele cazuri doi sau trei
ani. Atat adultii, cat si larvele sunt pradatori polifagi, preferand omizile
paroase ale molidului, pinului si stejarului.
AREAL. Europa Centrala si de Sud, Caucaz, regiunile muntoase din
Asia Mijlocie si Cazahstan, tinutul Altai, Africa de Nord-Vest, Turcia,
Iran. Specia a fost cu succes introdusa in SUA pentru combaterea
daunatorului omida paroasa a stejarului, care a nimerit pe continentul
american din Europa.

MASURI DE PROTECTIE SI CONSERVARE. Interzicerea


colectarii speciei de catre colectionarii amatori; protejarea biotopilor
caracteristici; initierea unui program de conservare a speciei in teritoriul
Republicii Moldova; reducerea tratamentelor cu substante chimice
toxice in paduri si fasiile forestiere in perioada de reproducere a speciei.
Specia este protejata in Anglia, Cehia, Germania, Polonia, Rusia,
Ucraina.
Pesti:

Lostriță
Lostriță

Lostrița (Hucho hucho)
Stare de conservare

În pericol (IUCN 3.1)[1]
Clasificare științifică
Regn: Animalia
Încrengătură: Chordata
Subîncrengătură: Vertebrata
Infraîncrengătură Gnathostomata
:
Nanoîncrengătur Pisces
ă:
Supraclasă: Osteichthyes
Clasă: Actinopterygii
Subclasă: Neopterygii
Infraclasă: Teleostei
Supraordin: Protacanthopteryg
ii
Ordin: Salmoniformes
Familie: Salmonidae
Subfamilie: Salmoninae
Gen: Hucho
Specie: H. hucho
Nume binomial
Hucho hucho
(Linnaeus, 1758)
Sinonime
 Salmo hucho Linnaeus, 1758
 Hucho germanorum Günther,
1866
 
Lostrița (Hucho hucho) este un pește răpitor dulcicol, din familia salmonide
(Salmonidae), din apele mari curgătoare de munte cu fund pietros din bazinul
hidrografic al Dunării. Este o specie endemică în bazinul dunărean.
În România este pe cale de dispariție, din cauză pescuitului, pentru care motiv
lostrița este pusă sub protecția legii și se pescuiește numai cu autorizație specială.
Are o valoare economică ridicată.
Lostrița este cel mai mare salmonid din apele României, ajungând la 1-2 m
lungime și 10-52 kg greutate. Totuși exemplarele cele mai des întâlnite n-au decât
2-3 kg greutate. Lostrița este pește răpitor și lacom, ce face mare pagubă între
pești. Are un corp alungit, cilindric și acoperit cu solzi relativ mari. Capul este
mare, cu bot conic, gura largă cu dinți puternici, dispusă
terminal. Înotătoarea dorsală este așezată înaintea înotătoarelor ventrale, iar
înotătoarea anală mult în urma înotătoarei dorsale. Există o înotătoare adipoasă.
Coloritul corpului este cenușiu-brun pe spate, iar pe laturi și abdomen argintiu.
Lostrița depune icrele pe funduri pietroase, în martie-aprilie. Se practică și
reproducerea artificială.

Etimologia denumirii științifice


Hucho, latinizarea numelui german Huch, dat lostriței.

Denumiri populare
Lostriță, puică (pe Cerna), lostoză, lostocă, lostiță, lostruță, lostucă.

Dimensiuni
Este cel mai mare salmonid al apelor noastre: ajunge până la 1,2-1,5 m lungime și
10-20 kg greutate (greutatea maximă înregistrată 52 kg); exemplarele obișnuite au
2-3 kg greutate și 50-70 cm lungime. Poate trăi 15-20 ani.[

Descrierea[

Lostrița
Lostrița
Corpul este alungit și gros, slab comprimat lateral, aproape cilindric în secțiune,
acoperit cu solzi relativ mari. Înălțimea maximă a corpului este egală cu 15,09-
20,0% din lungimea corpului la peștii adulți și 14,9-15,7% la cei tineri.]
Capul mare și lung, lățit dorsoventral, ca la știucă. Lungimea capului depășește
mult înălțimea maximă. La peștii adulți, capul reprezintă 22,7-24,9% din lungimea
corpului; la tineri, 27,6-27,9%. Botul este conic și ascuțit.[
Gura foarte mare și largă este dispusă terminal, ajunge sub partea anterioară sau
sub mijlocul ochiului și este prevăzută cu dinți puternici și numeroși pentru a
prinde prada vie. Marginea maxilarului și inserția mandibulei sunt situate puțin în
urma marginii posterioare a ochiului. Vomerul (prevomerul), în formă de barcă,
este mai masiv și mai scurt decât la celelalte salmonide; pe marginea lui anterioară
sunt 4-8 dinți puternici încovoiați, dispuși într-un singur rând transversal; la
exemplarele bătrâne, majoritatea acestor dinți cade. Dinții de pe vomer se continuă,
fără întrerupere, cu cei de pe palatine. Pe manubriu vomerului, dinții lipsesc.
Manubriul vomerului este scurt și lat; iar la exemplarele bătrâne el e concrescut cu
parasfenoidul. Pe marginea limbii, câte un rând de 6-8 dinți. Falca inferioară este
prevăzută cu 18-20 de dinți ascuțiți și încovoiați, iar cea superioară cu 13-15 dinți.[
Ochii sunt, relativ, mici; cu un diametru care reprezintă 12,1-16,4% din lungimea
capului la peștii adulți și 20,5-27,0% la tineri. Spațiul interorbitar este convex.[
Au o înotătoare adipoasă foarte dezvoltată, care se inserează deasupra părții
posterioare a înotătoarei anale. Înotătoarele ventralele se inserează sub partea
terminală a înotătoarei dorsale. Înotătoarea anală se inserează mult în urma
înotătoarei dorsale și a înotătoarelor ventrale. Înotătoarea codală este evident
excavată, iar pedunculul caudal scund.[
Înotătoarea dorsală cu III-V radii simple, neramificate urmate de 8-11 radii
ramificate. Înotătoarea anală cu III-V radii simple, neramificate și 7-9 radii
ramificate. Înotătoare ventrală cu I-II radii simple, neramificate și 8-9 radii
ramificate. Înotătoare pectorală cu I radie simplă, neramificate și 14-17 radii
ramificate.[
Linia laterală aproape rectilinie cu 180-200 solzi. Deasupra liniei laterale, până la
începutul dorsalei, sunt 18-20 solzi, iar sub linia laterală, până la începutul
ventralei, sunt dela 20-24 solzi.[
Spini branhiali pe primul arc în număr de 15-19. Au în jur de 200 de apendice
pilorice. Vertebre în număr de 66
Numărul de cromozomi: 2n = 82.[
Colorația[

Lostrița
Colorația pe spate, este închisă, brun-verzuie, brună, vânătă sau cenușie; flancurile
sunt argintii; abdomenul alb-argintiu sau alb-cenușiu. La unele exemplare mari,
mai ales la cele bătrâne, flancurile bat în roșcat. Capul, deasupra, este închis la
culoare; laturile lui sunt de un verde închis, cu reflexe metalice.
Pe cap, piesele operculare, partea anterioară a spatelui și, în parte, pe flancuri, sunt
mici pete negre, rotunjite sau în formă de X, relativ distanțate, ocupând 1 sau 2
solzi. Spre partea posterioară și pe flancuri aceste puncte capătă o formă
semilunară.
Înotătoarele sunt închise la culoare, cenușii sau roșcate, cu reflexe verzui sau
gălbui. Înotătoarea dorsală și caudală cu puține pete negre; celelalte înotătoare sunt
lipsite de pete. Înotătoarea adipoasă cu pete negre, rotunjite.

Habitatul și comportamentul
Lostrița este o specie dulcicolă, bentopelagică, răpitoare.
Trăiește în râuri mari și late de munte (zona lipanului și moioagei) cu apă adâncă și
curent puternic și fund pietros. Preferă apele bine oxigenate și reci (6°C-18°C). De
obicei, trăiește în ape adânci umbrite de vegetația riverană abundentă, de multe ori
în vecinătatea unor structuri artificiale, cum ar fi ecluze și poduri. Lostrița nu
trăiește în ape stagnante, în lacuri este foarte rară, și este întâlnit numai în
apropiere de afluenții tributari.
Ascunzișurile lostriței sunt de obicei reprezentate de gropile adânci din părțile
laterale ale curentul principal, sub pietre mari, sub steiuri de stâncă, sub rădăcini
scufundate, printre bolovanii de la fundul șipotelor, sub maluri râpoase, sub
umbrele cascadelor sau în bulboane, cotloane. Posturile de pândă sunt steiurile de
stâncă și alte ascunzișuri, de unde se aruncă fulgerător asupra prăzii. Peștii tineri
trăiesc în apele mai mici, pentru ca pe măsură ce înaintează în vârstă să-și caute
ape mai largi, spre zona de mijloc a râului. Ziua sta ascunsă în gropile adânci ale
fundului, noaptea iese la vânat.
Are un comportament teritorial, mai evident la masculii bătrâni care se stabilesc în
porțiuni de râu de unde alungă fiecare rival posibil, apărându-și teritoriul. Este un
pește de obicei solitar, însă peștii adulți nu sunt solitari.
Face doar migrații scurte în timpul perioadei de depunere a icrelor, când se urcă în
râuri pentru a se reproduce în afluenți.
Este o specie foarte sensibilă la alterarea mediului și la poluare, aceștia fiind factori
de primă importanță care au dus la dispariția speciei din diverse locuri.

Hrana
Este un pește răpitor foarte lacom și hrăpăreț. Hrana constă aproape exclusiv din
pești. Vânează, în special, noaptea. Este un adevărat "tigru" al apelor de munte.
Posturile de pândă sunt steiurile de stâncă, de unde se aruncă fulgerător asupra
prăzii.
Peștii adulți, mănâncă, mai ales, alți pești, ocazional mamifere acvatice mici
(șoareci de baltă, șobolani de apă și alte rozătoare de apă etc), păsări de apă mici
(făcând salturi acrobatice după ele), amfibieni (broaște), reptile, rar nevertebrate.
Peștii consumați sunt în special ciprinide: scobarul (Chondrostoma nasus), mreana
vânătă (Barbus petenyi), cleanul (Leuciscus cephalus), beldița (Alburnoides
bipunctatus), boișteanul (Phoxinus
phoxinus), porcușorii (Gobio), grindelul (Barbatula barbatula) etc.,
apoi zglăvoaca (Cottus gobio), lipanul (Thymallus thymallus), păstrăvul de
munte (Salmo trutta fario), oblețul (Alburnus alburnus), mihalțul (Lota lota) ș.a. Îi
sclipesc ochii după orice pradă vie și tratează cu desconsiderare mortăciunile. Cu
cât înaintează în vârstă, cu atât devine mai răpitor, atacând tâlhărește, în special în
cursul nopții. După atâta hrană, crește repede, dacă compoziția și temperatura apei
îi sunt pe plac.
Alevinii se hrănesc cu plancton și microinvertebrate. Deja puii de câteva luni încep
să consume puiet de pește, îndeosebi de scobar (Chondrostoma nasus), dar și din
propria specie (de altfel cel mai accentuat canibalism dintre toți peștii îl găsim la
lostriță) și doar în lipsa puietului consumă insecte, larve de insecte și diferite specii
de nevertebrate bentonice. Pentru a prinde insectele și larvele de insecte cutreiere
lungul apei uneori kilometri întregi, iar dacă găsește pui de scobar nu se deplasează
departe.

Reproducerea
Maturitatea sexuală este atinsă de masculi la 3-4 ani, când exemplarele cântăresc
aproximativ un kilogram, în timp ce femelele ating maturitatea sexuală la 4-5 ani,
atunci când ajung la 2-3 kg în greutate.
Reproducerea are loc primăvara, la sfârșitul lunii martie sau în aprilie, dar se poate
prelugi până la jumătatea lui mai. Perioada de depunere a icrelor coincide cu
topirea gheții, îndată după scurgerea sloiurilor și a apelor provenite din topirea
zăpezii, la temperaturi ale apei între 5 și 10°C.
Locurile de reproducere sunt situate în zona lipanului, pe râurile mari sau la gura
afluenților acestora, pe fund de pietriș. Reproducătorii se urcă în susul apei pe
râurile mari sau pe afluenții râurilor principale, fără ca piedicile de 1,5 m înălțime
să le oprească în drumul lor, în căutare de apă de mică adâncime, cu curent
puternic și foarte oxigenate, cu funduri formate din pietriș curat. Masculii ajung
primii în locurile de depunere a icrelor.
În timpul boiștii (bătăii) femela e urmărită de 3-4 masculi, care se luptă între ei.
Dintre victorioși, fiecare femelă își alege un singur mascul. După cucerirea unei
femele masculul o apăra de eventualii pretendenți.
Ambii reproducătorii (părinți) participă la construcția cuibului, scormonind
prundișul fundului cu botul și cu coada și fac o gropiță semicirculară, în formă de
strachină, adâncă de 10-30 cm, acolo unde curentul este repede, cu un diametru de
60 cm (chiar până la 1,2–3,0 m) și perechea se luptă cu alte cupluri pentru a-și
menține posesia. Amenajarea cuibului durează mai multe zile. După fecundația
icrelor, ele sunt acoperite cu pietrișul substratului. După împerechere, ambii părinți
apară cuibul aproximativ două săptămâni.
Reproducătorii se împerecheze în fiecare an, la atingerea maturității sexuale.
Numărul icrelor depuse depind de greutatea corpului. În fiecare sezon femela
depune aproximativ 1600-2000 icre de fiecare kilogram al corpului. Astfel
exemplarele de 4-5 kg depun 3000-4000 icre, cele de 6-8 kg depun 5000-6000,
cele de 10-12 kg 8000-12000 icre. Depunerea icrelor durează 2-3 zile. Icrele sunt
de culoare galben-portocalie și au un diametru de 4,8-6 mm.
La temperaturi ale apei între 8 și 10°C, dezvoltarea embrionară durează
aproximativ 25-40 zile, după care din ele ies larvele. Larvele se află în fisurile
dintre pietriș până la resorbția sacului vitelin (8-14 zile).
După apariția puilor, lostrița își reia traiul solitar și recapătă pofta de mâncare și se
așază din nou pe trai zbuciumat în fundul adânc al apei.

Creșterea
Timpul minim de dublare a populației este scăzut: 4,5-14 ani (tmin = 5; tmax = 15).
Specia are o creștere rapidă. Ritmul de creștere diferă de la râu la râu.

Importanța economică
Lostrița prezintă un mare interes în pescuitul sportiv, mai ales la pescuitul cu
musca. Este cel mai apreciat pește din România. Fiind un pește rar și foarte căutat,
există mari restricții în pescuitul său. Importanța sa în pescuitul sportiv o depășește
pe cea alimentară. Are carnea foarte bună; la noi se vinde (exclusiv la sursă) numai
afumată. Raritatea lostriței, frumusețea și gustul delicios al cărnii au transformat-o
într-un "trofeu" al undițarilor. Tot aceste însușiri au dus la statutul de specie pe cale
de dispariție.
În multe țări, și în ultimii ani și în România s-a recurs la reproducerea artificială a
acestei specii valoroase: fecundația artificială și creșterea puietului obținut timp de
câteva luni se face în bazine special amenajate, după care indivizii sunt transferați
în mediul natural. Se urmărește repopularea râurilor de munte în care a trăit dar de
unde a dispărut, precum și în lacurile de baraj. Pentru obținerea de reproducători în
vederea fecundației artificiale se folosesc diverse plase, îndeosebi sacul și undița.

Pescuirea

Starea de conservare[]
Aria de răspândire originară a lostriței este foarte fragmentată, fiind limitată numai
la bazinul Dunării.
Supraviețuirea majorității populației este dependentă de introducerea regulată de
material provenit din acvacultură. Reproducerea naturală se produce rar, ca urmare
a alterării ambientale și a consecințelor fluctuațiilor debitului de apă al râurilor.
Populațiile care sunt capabile să se susțină autonom sunt foarte puține, trei au fost
identificate în Austria (în Pielach, Melk și Drava), pe o suprafață totală populată de
pește mai mică de 500 km² (bazată pe locurile de reproducere).
În trecut pescuitul excesiv, poluarea și construcția de baraje au dus la declinul
speciei.
Actualmente principala amenințare pentru specie este reprezentată de regularizarea
cursurilor apelor, efectuate de numeroase centrale hidroelectrice prezente în
bazinul Dunării. Centralele contribuie, de asemenea, la fragmentarea arealului,
întrerupând continuitatea râului și împiedicând urcarea în susul apei a lostriței spre
locurile de reproducere. Rarefierea lostriței este, de asemenea, legată de scăderea
constantă a prăzii obișnuite (scobarul etc) și a diverselor forme de poluare (mai
ales în Bosnia și Croația) și a nivelului scăzut a cursurilor de apă în timpul secetei.
În România, din cauza factorilor menționați mai sus, lostrița este azi pe cale de
dispariție sau chiar a dispărut din mai multe râuri în care trăia odinioară
Protecție
Specia este protejată de legile naționale și europene care stabilesc dimensiunea
minimă și perioada de prohibiție pentru pescuit. Printre măsurile de protecție se
numără: repopularea râurilor cu lostriță și reglementarea pescuitului.
Lungimea minimă legală admisă la pescuit ar trebui să fie crescută până la
aproximativ 70 cm (în locul lungimii minime actuale de 50-55 cm în unele țări).
Lungimea minimă admisă la pescuit în România este de 65 cm.
Se fac încercări de a restabili populațiile naturale prin incubație și creștere, dar ele
nu au avut rezultate deosebit de apreciabile. Aproape toate încercările de
aclimatizare experimentale în alte râuri decât cele origine nu s-au încununate de
succes, cu excepția unor râuri din Spania.
Amfibieni

Broasca de cimp

1-Litoria peronii, 2-Bombina


bombina, 3-Leptopelis
flavomaculatus, 4-Ranitomeya
fantastica, 5-Allobates femoralis, 6-
Bufo japonicus, 7-Phyllomedusa
hypochondrialis, 8-Bufo balearicus,
9-Pelophylax lessonae
Clasificare științifică
Regn: Animalia
Subregn: Eumetazoa
Supraîncrengătură: Deuterostomia
Încrengătură: Chordata
Subîncrengătură: Vertebrata
Infraîncrengătură: Gnathostomata
Supraclasă: Tetrapoda
Clasă: Amphibia
Subclasă: Lissamphibia
(neclasificat): Salientia
Ordin: Anura
Fischer von
Waldheim, 1813
Subordine

Archaeobatrachia
Mesobatrachia
Neobatrachia

Distribuția broaștelor (cu negru)


Scheletul la broască (Rana esculenta).
Broască (Anura) este un ordin de animale amfibii tetrapode, fără coadă când sunt
adulte (anure), cu picioarele dinapoi mai lungi, adaptate pentru sărit, cu gura largă
și cu ochii bulbucați. Forma larvară, branhiată și înotătoare, prezentând o coadă
care dispare la metamorfoză, este denumită mormoloc.
Broasca de baltă adultă trăiește atât în apă (unde se adăpostește și reproduce), cât și
pe uscat (unde se hrănește). Nările de pe vârful botului se închid când se află în
apă. Broaștele se înmulțesc prin ouă, care, neavând cochilie, sunt depuse în apă.
Broasca adultă se hrănește cu omizi, limacși, melci mici, insecte adulte, râme: tot
ce se mișcă pe uscat și este suficient de mic pentru a îi intra în gură. Prinde prada
sărind pe ea sau apropiindu-se și încleind-o cu limba, protractilă. Mormolocul este
omnivor și se hrănește rozând alge, cadavre de insecte, pești, icre moarte, iar în caz
de foamete, mormolocii se pot devora între ei recurgând la canibalism, cei mai
mari atacându-i pe cei mai mici, accelerându-și metamorfoza și reușind astfel să
perpetueze specia.
Broaștele și mormolocii lor sunt foarte sensibili la poluări, la viroze și la bolile
provocate de ciuperci (mucegaiuri acvatice). Prezența lor denotă existența unui
echilibru biologic în ecosistem, chiar dacă acesta conține macro-deșeuri (fiare
vechi și alte gunoaie).
Morfologie externă[
Are corpul format din: cap, trunchi și membre (broaștele sunt primele vertebrate
tetrapode - cu patru membre).
Capul[
Este de formă triunghiulară, are ochi mari aurii, capabili să distingă culorile, dar
mai ales mișcarea. Ochii sunt ținuți bulbucați când animalul pândește, dar pot fi
acoperiți printr-o pleoapă străvezie și chiar retractați în craniu sub apă, sau când
broasca se sforțează să înghită o pradă mare. Nările se închid când intră în apă. Ea
are două feluri de respirații:
-cutanee
-pulmonară
Urechea este mai evoluată decât la pești. Are o limbă subțire având glande care
secretă o substanță cleioasă. Limba ei este ușor despicată la vârf.

Trunchiul[
Are o piele fără solzi cu glande ce secretă o substanță alunecoasă și bactericidă
(mucus).
Membrele[
Membrele anterioare sunt mai scurte decât cele posterioare și au 4 degete terminate
cu gheare. Locomoția- semiacvatica, adica este dublă : pe uscat, mergând sau
sărind, iar prin apă, înotând cu puternicele labe posterioare, palmate.

Sistemul intern
Sistemul nervos mai dezvoltat decât la pești prefigurează dezvoltarea creierului
animalelor terestre.
Reptile

Șarpele lui Esculap


Șarpele lui Esculap

Șarpele lui Esculap, exemplar adult


în Elveția.
Stare de conservare

Risc scăzut (LC) (IUCN 3.1)[1]


Clasificare științifică
Regn: Animalia
Încrengătură: Chordata
Subîncrengătură: Vertebrata
Clasă: Reptilia
Ordin: Squamata
Subordin: Serpentes
Suprafamilie: Colubroidea
Familie: Colubridae
Subfamilie: Colubrinae
Gen: Zamenis
Specie: Z. longissimus
Nume binomial
Zamenis longissimus
(Laurenti, 1768)

Arealul european aproximativ al


șarpelui lui Esculap (verde) și al
șarpelui lui Esculap italian (Zamenis
lineatus) (albastru).
Sinonime
 Natrix longissima Laurenti,
1768
 Coluber aesculapi Lacépède,
1789
 Elaphis aesculapii A.M.C.
Duméril, Bibron & A.H.A.
Duméril, 1854
 Coluber
longissimus Boulenger, 1894
 Elaphe
longissima Engelmann et al., 1993
 Zamenis longissimus Utiger et
al., 2002[2]
Șarpele lui Esculap (Zamenis longissimus, cu o denumire mai veche Elaphe
longissima longissima) este un șarpe neveninos din familia colubride (Colubridae)
răspândit în centrul și sudul Europei (inclusiv în România și Republica Moldova),
în jurul Mării Caspice, în Turcia, Armenia, Caucaz. În România trăiește în toate
provinciile țării, acolo unde găsește condiții favorabile de trai și este ocrotit prin
lege. Îi place căldura. Preferă pădurile cu teren uscat și porțiunile însorite, rariștile
de foioase cu luminișuri, coastele stâncoase cu tufișuri, ruinele invadate de
vegetație. Este un șarpe mare cu o lungime de până la 2 m. Are un aspect zvelt,
capul mic și îngust, coada lungă și subțire. Spatele este brun cu mulți solzi dungați
în lung cu alb. Pe laturile capului are două pete gălbui. Abdomenul este alb-gălbui.
Are o dunga închisă între ochi și colțul gurii. Se mișcă lent, dar se cațără foarte
bine în copaci. Când este prins, se repede furios și mușcă. Exemplarele tinere și
semiadulte se hrănesc cu șopârle, iar adulții cu rozătoare (șoareci, șobolani) și
mamifere insectivore (cârtițe). Împerecherea are loc în mai-iunie. La o lună după
acuplare, femela depune 5-8 ouă albe, alungite. Puii eclozează în luna septembrie
și au o lungime de 22-25 cm. Este simbolul medicinei și farmaciilor.

Descrierea[
Șarpele lui Esculap este un șarpe mare cu o lungime totală până la 2 m, lungimea
obișnuită 100-150 cm.
Este unul dintre cei mai eleganți șerpi din fauna României.[formulare  evazivă] Are un corp
zvelt, cilindric, lung și strălucitor; capul mic și îngust, iar coada lungă și subțire.
Solzii spatelui sunt netezi, ușor carenați spre coadă, dispuși în 23 (rar 21) șiruri
transversale la mijlocul corpului. Ventral are 212-248 de scuturi ventrale, cu unghi
lateral, carenate pe laturi. Scutul anal este divizat; 60-91 de perechi de scuturi
subcaudale.
Scutul frontal mai scurt decât scuturile parietalele. Scutul rostral de abia vizibil din
perspectivă dorsală, fiind mai lat decât înalt. Scutul frenal egal sau mai larg decât
înalt. Are un singur scut preocular, două scuturi postoculare suprapuse, urmate de
alte două plăci suprapuse, opt scuturi supralabiale (excepțional 9), al 4-a și al 5-a
scut în contact cu ochiul, 4-5 scuturi sublabiale în contact cu inframaxilarele
anterioare, acestea egale cu cele posterioare. Nara este situată între două plăci.
Coloritul[
Coloritul spatelui este brun-deschis, brun-închis, brun-cenușiu cu mulți solzi
dungați în lung cu alb.
Pe laturile capului, în regiunea post-occipitală are două pete gălbui distincte,
amintind pe cele de la Natrix. Are o dunga închisă distinctă între ochi și colțul gurii
(caracteristică pentru genul Elaphe).
Abdomenul este uniform alb-gălbui.
Uneori apar exemplare complet negre (melanice).
Șerpii tineri au pete dorsale brun-închise pe spate, iar petele postoccipitale de pe
laturile capului sunt mai intense, colorate în galben și negru.

Dimorfismul sexual[
Masculii se deosebesc de femele prin numărul mai mic de scuturi ventrale și mai
mare de subcaudale.

Răspândirea
Șarpele lui Esculap este răspândit în centrul și sudul Europei (lipsind în Anglia, cea
mai mare parte a Peninsulei Iberice, în țările scandinave și cele de dincolo de
paralela 50°), în jurul Mării Negre (Turcia, Armenia, Caucaz) și în sudul Mării
Caspice.
A fost găsit în Albania, Austria, Bulgaria, Ungaria, Slovacia, Republica Cehă,
Franța, Germania, Grecia, Italia, Spania, Elveția, Croația, Sl
Pasari

Pelican comun
Pelican comun

Stare de conservare

Risc scăzut (LC) (IUCN 3.1)[1]


Clasificare științifică
Regn: Animalia
Încrengătură: Chordata
Clasă: Aves
Ordin: Pelecaniformes
Familie: Pelecanidae
Gen: Pelecanus
Specie: P. onocrotalus
Nume binomial
Pelecanus onocrotalus
Linnaeus, 1758

Arealul pelicanului comun


     Oaspete de vară,
cuibărește     Sedentară     Cartierele
de iernă
Modifi

Pelicanul comun (Pelecanus onocrotalus) este o pasăre mare, migratoare,


ihtiofagă, cu penaj alb, marginea aripilor neagră și cu un cioc lung și încovoiat la
vârf și un sac (pungă) de piele galbenă și elastică sub maxilarul inferior în care
adună peștii cu care se hrănește; este bun înotător și zboară cu ușurință pe distanțe
lungi; trăiește în colonii în stufăriș din sud-estul Europei (majoritatea în Delta
Dunării) până în estul Mongoliei și Africa. Este o specie rară, ocrotită la nivel
internațional, fiind inclusă în Cartea Roșie și o specie-simbol pentru Delta Dunării.
Mamifere:

Popândău european
Popândău european

Stare de conservare

Vulnerabil (IUCN 3.1)[1]
Clasificare științifică
Regn: Animalia
Încrengătură: Chordata
Clasă: Mammalia
Ordin: Rodentia
Familie: Sciuridae
Gen: Spermophilus
Specie: S. citellus
Nume binomial
Spermophilus citellus
(Linnaeus, 1766)

Răspândire geografică

Modifică text 

Popândăul european (Spermophilus citellus) este o specie de rozătoare din


familia Sciuridae și singurul reprezentant european al genului Spermophilus.

Popândăul este o specie endemică a continentului, și un element stepic al faunei


europene de mamifere. Trăiește în Palearctica de Vest, fiind singura specie din cele
13 al acestui gen care populează regiuni aflate la vest de Marea Neagră. În secolul
20. limitele arealului popândăului erau: la vest Boemia, la est Marea Neagră, la
nord estul Germaniei și sudul Poloniei iar la sud Salonic și Grecia. Specia prezintă
o distribuție disjunctă, separată de către Carpați și Canionul Djerdap al Dunării. În
România, ca și în majoritatea țărilor din arealul său, popândăul beneficiază de
statut legal de protecție favorabil. În Directiva Habitate a Uniunii Europene
figurează în anexa II și IV. Este totodată protejat conform Convenției de la Berna,
unde figurează în anexa II., dar este prezent și pe Lista roșie a IUCN, unde este
încadrat în categoria „vulnerabil”. În Cartea Roșie a Vertebratelor din România
este inclus ca specie vulnerabilă. Pe când până în anii 1980 era considerat un
dăunător al agriculturii, în prezent este unul dintre cele mai periclitate specii de
mamifere din România. Cei mai importanți factori periclitanți sunt dispariția
pășunilor cu vegetație scurtă respectiv fragmentarea accentuată a populațiilor.
Schimbările în modul de utilizare a terenurilor, precum și diminuarea continuă a
numărului animalelor de fermă nu face posibilă perpetuarea pajiștilor cu vegetație
ierboasă scurtă, contribuind semnificativ la dispariția speciei. Din aceste cauze, în
România popândăul a dispărut din multe locuri unde odinioară era prezent. Așadar,
conservarea pajiștilor cu populații de popândău trebuie considerată una dintre
prioritățile principale pentru conservarea valorilor naturale ale țării. În regiunea
panonică popândăul este într-o stare de conservare extrem de nefavorabilă, fapt
datorat gradului ridicat de izolare a coloniilor și a distrugerii habitatelor de către
diverse investiții infrastructurale.
Pisică sălbatică
Pisică sălbatică

Pisică sălbatică
Stare de conservare

Clasificare științifică
Regn: Animalia
Încrengătură: Chordata
Subîncrengătură: Vertebrata
Clasă: Mammalia
Ordin: Carnivora
Familie: Felidae
Gen: Felis
Specie: Felis silvestris
Nume binomial
Felis silvestris
Subspecii
Pisica sălbatică (Felis silvestris), numită și mâță sălbatică, mârtan
sălbatic sau cotoi sălbatic, este o felină mică, nativă Europei, părții vestice
a Asiei și Africii. Specia este carnivoră și se hrănește cu mamifere mici
precum rozătoare, pasări și alte animale de mărime asemănatoare. Se disting câteva
subspecii răspândite în regiuni diferite. Pisica de casă (Felis silvestris catus) este
inclusă în aceeași specie. Toate pisicile domestice provin din subspecia nord-
africană - pisica sălbatică africană (Felis silverstris lybica).
În ambianța sa nativă, pisica sălbatică poate să se obșinuiască ușor cu arii de
râspandire diverse: savană, stepă și pădure. Indivizii sălbatici sunt cenușii sau bruni
și au dungi negre. Pot să ajungă 45–80 cm de lungime, coada de 25–40 cm și masa
de 3–8 kg. Subspeciile africane sunt în general mai mici și au culori mai deschise.
Pisica sălbatică a fost, datorită aspectului și dimensiunilor ei, mai puțin râvnită și
vânată decât râsul. Ca urmare, astăzi se întâlnește din Delta Dunării până în munți,
pe teritorii mult mai largi decât râsul. Ea preferă pădurile liniștite, cât mai întinse,
cu mulți arbori bătrâni și/sau hățișuri.
Ca și râsul, este un animal singuratic, dar în perioada împerecherii poate fi întâlnită
și în grupuri. Pisica sălbatică se împerechează în februarie-martie, iar după o
gestație de circa 70 zile, femela naște 2-4 pui. Aceștia sunt orbi timp de 10-12 zile.
După numai o lună, puii sunt capabili să își urmeze mama la vânătoare. De la
aproximativ 3 luni pot vâna singuri. O caracteristică a împerecherii la pisica
sălbatică este glanda perianală, de secreție externă, ce secretă un lichid cu miros
de valeriană, folosit pentru marcarea teritoriului, dar și pentru atragerea
partenerului. După unele ipoteze mirosul acesta provoacă reacția de vânare
necontrolată din partea râsului.
Cele mai dezvoltate simțuri sunt auzul și mirosul. Ca animal nocturn și de amurg,
are ochii bine adaptați la văzul de noapte, dar departe de performanțele râsului.
Tacticile de vânătoare sunt asemănătoare cu ale pisicii de casă. Dacă este nevoită,
poate înota, dar în general evită apa.
Nu urmărește niciodată prada care îi scapă.
Plante
Asplenium scolopendrium
Asplenium scolopendrium

Stare de conservare

Aparent în siguranță (NatureServe)
Clasificare științifică
Regn: Plantae
Diviziune: Pteridophyta
Clasă: Polypodiopsida
Ordin: Polypodiales
(neclasificat): Eupolypods II
Familie: Aspleniaceae
Gen: Asplenium
Specie: A. scolopendrium
Nume binomial
Asplenium scolopendrium
L.
Sinonime

Phyllitis scolopendrium

Asplenium scolopendrium, cunoscută sub numele de limba-


cerbului[1] sau feriga limba-cerbului (syn. Phyllitis scolopendrium)
și năvalnic (syn. Scolopendrium vulgare)[2], este o ferigă din genul Asplenium, care
crește în emisfera nordică.

Răspândire[
Asplenium scolopendrium este o specie comună în Europa, dar în America de Nord
apare mai rar, găsindu-se în populații foarte dispersate care au dat un soi aparte, A.
scolopendrium var. americanum. Diferențele morfologice sunt minore, dar plantele
din America de Nord sunt tetraploide, iar cele care apar în Europa sunt diploide.[3]
În Statele Unite, A. scolopendrium var. americanum a fost declarată pe cale de
dispariție în 1989. Motivul pentru care soiul european este relativ răspândit, și
varietatea americană este mai rară este, se pare, pentru că cea din urmă nu a fost
stabilizată.[4] O a treia varietate, A. scolopendrium var. lindenii, apare în
sudul Mexicului și în insula Hispaniola.[3]

Descriere[
Plantele sunt neobișnuite față de ferigile simple, având de obicei frunzele
nedivizate. Frunzele în formă de limbă au dus la numele comun de "feriga limba
cerbului". Modelul de dispunere a sporangilor(en) este asemenea picioarelor unui
miriapod; chiar numele scolopendrium este un sinonim latin pentru "centiped".
[5]
 Frunzele au 10-60 cm lungime și 3-6 cm lățime, cu sporangii aranjați în rânduri
perpendiculare pe axul frunzei.
Plantele cresc pe sol neutru și cu substrat bogat în calcar, inclusiv pe sol umed și în
fisuri în ziduri umede vechi, cel mai frecvent în zone umbrite, dar, ocazional, și în
plin soare; plantele în plin soare sunt, de obicei, pipernicite și gălbui la culoare, în
timp ce cele din umbră sunt complet de culoare verde și luxuriante. Rareori au fost
cazuri când varietatea nord-americană din sud-estul SUA a fost găsită în gropi
umbrite.[4] Aceste populații pot fi relicve ale climatului rece din pleistocen.[6]

Utilizare[
Cultivare[
Asplenium scolopendrium este adesea cultivată ca plantă ornamentală, cu mai
multe soiuri selectate cu ramuri de forme diferite, inclusiv cu frunze cutate pe
margini, frunze forfecate și forme crestate. Această plantă a câștigat Premiul
Garden Merit al Royal Horticultural Society.[7]
Soiul american este considerat a fi dificil de cultivat, și chiar și în America de Nord
cele mai multe, dacă nu toate plantele cultivate sunt derivate din formele europene.
[8]

Plantă medicinală[
Aceasta ferigă a fost folosită încă din 1800, ca plantă medicinală în medicina
populară ca tonic pentru splină, pentru problemele de blocaj a vezicii biliare sau
pietre la fiere[9] și pentru alte utilizări.[10]

Cârcel
Efedra
Clasificare științifică
Regn: Plantae
Diviziune: Gnetophyta
Clasă: Gnetopsida
Ordin: Ephedrales
Familie: Ephedraceae
Gen: Ephedra
L.

Efedra (Ephedra distachya, sinonim Ephedra vulgaris), este o plantă care crește


în zone temperate și zona sub-tropicală, pe terenuri nisipoase lângă
mare. Ephedra provine din greacă și înseamnă "apă", indicând apropierea apei.
Este un arbust asemănător Equisetum arvense de până la doi metri înălțime cu
frunze mici și solzoase. Florile sunt de culoare galbenă sau verde și sunt grupate.
Fructul este cărnos și are doar o sămânță.
Ea se mai numește popular și „cârcel”.

Proprietăți[
Este un stimulant al sistemului nervos vegetativ simpatic. Principala substanță
activă este efedrina un puternic alcaloid cu efect asemănător adrenalinei. Este un
puternic dilatator bronșic recomandat în astm bronșic și tuse.
Acest articol din domeniul botanicii este un ciot. Puteți ajuta Wikipedia prin
  completarea lui.