Amfibienii şi diversitatea

lor
Realizat: Afanasiuc Eleonora
 Amfibia ( din greacă- două vieți) este o clasă de
animale ovipare și poichiloterme, de dimensiuni
diferite. Acestea au fost printre primele animale, ce
au cucerit uscatul, apărând cu aproximativ 350
milioane ani în urmă. Din punct de vedere sistematic,
clasa amfibieni se împarte în 2 ordine: Caudata -
amfibieni cu coadă și ordinul Ecaudata - amfibieni
fără coadă. Primul ordin cuprinde specii ca tritonul
obișnuit, salamandra cu pete etc. Iar din al doilea fac
parte broaștele râioase, broaștele adevărate.
 Morfologie
 Pielea amfibiilor este subțire,
lipsită de pilozități, bogat
vascularizată, delicată și conține
mulți pori, ce participă la
respirație. Respirația prin piele la
amfibii este foarte importantă,
unele specii, precum salamandră,
depinzând aproape exclusiv de
acest mod de respirație. Pielea
amfibiilor are foarte multe glande,
ce secretă mucus. Ochii amfibiilor
sunt mari și sunt dispuși lateral,
pentru a mări câmpul vizual și
pentru a se feri de prădători.
 Sistem nervos
 Sistemul nervos este mai dezvoltat decât la
pești.
 Encefalul la amfibieni – prezintă emisfere
cerebrale mai bine individualizate, iar
tuberculii bigemeni au tendința să se
dedubleze. Epifiza este dezvoltata la anure, la
mormolocii acestora prezentându-se sub forma
unei vezicule situate deasupra craniului, sub
piele.
 Sistem circulator
 Inima este alcătuită din trei camere, din două
atrii și un ventricul. La formele inferioare
(apode și caudate) atriul stâng și cel drept nu
sunt complet separate. La ecaudate atriile sunt
complet separate, dar la toți amfibienii ambele
atrii comunică cu ventriculul într-un orificiu
comun.
 Aparatul digestiv
 La amfibieni aparatul bucal este reprezentat prin orificiul bucal și cavitatea
bucală mare în care se află limba, forma căreia diferă de la specie la specie.
La toți amfibienii limba este lipicioasă și ajută la prinderea prăzii. Parada
este prinsă anume cu partea anterioară al limbii. În cavitatea bucală se
deschid ductele glandelor salivare. Dinții la amfibieni sunt mărunți sau
lipsesc. Dinții sunt dispuși pe maxilarele superioare, pe vomer, la unele
specii și pe mandibulă. Din cavitatea bucală hrana trece în esofagul scurt ce
se deschide într-un stomac mic, unde se digeră parțial. Sistemul digestiv al
amfibienilor se deosebește de cel al peștilor prin:
 apariția limbii;
 apariția glandelor salivare;
 diferențierea intestinului în intestin gros și subțire;
 diferențierea duodenului.
 Reproducere
 Reproducerea amfibiilor este sexuată și se
petrece în mediul acvatic. Fecundația este
externă. Din ouă ies larve branhiate denumite
popular mormoloci. Aceștia au coadă și au
respirație branhială.Dezvoltarea se face prin
metamorfoza ou-mormoloc-adult.Sunt doua
sexe.
 Hrănire
 Broaștele se hrănesc cu prăzi și mișcătoare, de obicei
insecte. Mărimea prăzii depinde de mărimea broaștei
și a gurii sale. Broasca-bou africană mănâncă aproape
orice poate înghiți, inclusiv șerpi veninoși, miriapode
uriașe, scorpioni și chiar alte broaște-bou. După ce și-
a localizat prada, broasca se întoarce spre ea, se
năpustește asupra ei, și o prinde cu vârful limbii
lipicioase. Insecta nu este mușcată sau mestecată, ci
înghițită de vie. Când broasca își înghite prada, ochii
săi mari clipesc și coboară spre cavitatea bucala,
ajungând la împingerea hranei pe gât în jos.
 Brotăcelul
 Phylum: Chordata
Clasa: Amphibia
Ordinul: Anura
Familia: Hylidae
Brotăcel, buratec, răcănel
 Are forma elegantă şi
zveltă, de dimensiuni
mici, lungimea la adult
fiind 4-5 cm. Capul mai
lat decât lung, botul
scurt, rotunjit, ochii
laterali, timpanul foarte
vizibil. Dinţii vomerieni
pe două grupe mici
transversale sau uşor
oblice, între choane.
 Membrele sunt lungi, cu
discuri adezive
caracteristice la vârful
degetelor. Degetele
anterioare sunt uşor palmate
la bază, primul mai scurt
decât al doilea; cele
posterioare palmate până la
1/2 sau 2/3. Pe marginea
internă a tarsului au un pliu
distinct.
 Pielea e netedă, strălucitoare dorsal, granuloasă
ventral (în afară de gât la mascul). Palma are
tuberculi netezi, moi rotunjiţi. Masculul are un sac
vocal mare, brun-gălbui, sub gât; când este gol pare
un pliu al pielii; umflat apare mai mare decât capul.
Orăcăitul este extrem de zgomotos, caracteristic,
putându-se auzi la distanţă mare. Masculii nu au
calozităţi nupţiale, dar în perioada de reproducere la
baza degetului intern apar granule cornoase mici
incolore.
 Culoarea variază după mediu: dorsal verde
deschis, galben, albăstrui-cenuşiu sau negru,
uniform sau cu pete întunecate. O dungă
neagră sau cafenie porneşte de la ochi, până la
baza femurului, în regiunea lombară formează
o buclă îndreptată în sus. Gâtul la femelă e
cenuşiu-violet, la mascul cafeniu-auriu.
Abdomenul este alb, degetele sunt galbene sau
roz.
 Este singura specie de broască arboricolă din fauna
noastră. Este activă în special noaptea. Datorită
coloritului ei de protecţie nu se adăposteşte, ziua
stând la soare pe vegetaţie. În majoritatea timpului stă
căţărată pe plante, putând urca la câţiva metri de la
sol. Către iarnă se ascunde sub tufişuri, sub muşchi la
marginea apelor sau chiar în apă. Specie foarte
rezistentă la frig şi uscăciune. Poate face salturi mari
prin aer. Se hrăneşte cu insecte zburătoare, în special
muşte, pe care le prinde cu limba sa lipicioasă. Are
mulţi duşmani printre păsări şi şerpi.
 Specia este vulnerabilă,
fiind destul de sensibilă
la poluare şi uscăciune.
Necesită măsuri locale
de protecţie. În România
este prezentă
pretutindeni, cu excepţia
zonei de munte.
 Tritonul comun
 Phylum: Chordata
Clasa: Amphibia
Ordinul: Urodela
Familia: Salamandridae
 Este cea mai mică specie de triton, cu lungimea totală de 6-11
cm. Corpul este zvelt, înălţimea trunchiului depăşind
întotdeauna lăţimea. Capul e turtit, mai lung decât lat. Limba
este mică şi liberă pe laturi. Dinţii vomero-palatini sunt dispuşi
în două şiruri depărtate posterior, apropiate anterior, formând
un "Y" răsturnat, care începe la nivelul nărilor interne. Buzele
sunt dezvoltate, mai ales la femele în timpul reproducerii.
Botul e brăzdat deasupra cu 3 şanţuri longitudinale. Coada este
mai lungă sau cel puţin egală cu restul corpului şi se termină
cu un vârf ascuţit, fără filament caudal. În perioada
reproducerii, masculul are o creastă dorsală mai mult sau mai
puţin lată, ondulată, continuă de la ceafă până în capătul cozii
(fără şa).
 Femela are la baza cozii o
creastă joasă rectilinie ca o
dungă, care se continuă pe
coadă. Degetele sunt late,
turtite. La mascul, în timpul
reproducerii, coada e foarte
comprimată, cu creasta
dorsală uşor ondulată. Pielea
este totdeauna netedă.
 Spatele, la mascul, e cafeniu deschis sau verde-măsliniu
deschis, cu pete mici sau punctiforme, uneori dese şi
apropiate, formând o fâşie longitudinală. Ventral, masculul şi
puii sunt galbeni, alburii sau roz cu o zonă mediană portocalie
sau roşie cu pete mari negre; la femelă, pete foarte mici
formează o linie longitudinală de fiecare parte a abdomenului.
Capul, la mascul, are 5 linii longitudinale negre. Gâtul e alb-
auriu, cu pete mari, negre. Muchia inferioară a cozii e
portocalie sau galbenă la mascul, în timpul reproducerii, roşie
cu tivuri albastre-negricioase şi întrerupte de dungi negre
verticale. 
 Femela, dorsal e galben-cafeniu sau cenuşiu-
cafeniu, de fiecare parte a corpului cu câte o
dungă longitudinală lată întunecată cu aspect
crestat. Abdomenul are o zonă mediană
portocalie mai mult sau mai puţin întunecată,
cel mai adesea fără pete. Umflătura cloacală şi
muchia inferioară a cozii sunt portocalii sau
galbene. Se semnalează uneori cazuri de
albinism
 Apare cel mai timpuriu
primăvara, intră foarte
devreme în apă, din
februarie chiar, întâi
masculii, apoi femelele.
Perioada de reproducere
durează până în aprilie-mai;
femela depune peste 700 de
ouă. Adulţii părăsesc repede
mediul acvatic. În lacurile şi
bălţile din zona de deal şi
munte ciclul este mult
decalat.
Buhaiul de baltă

 Phylum: Chordata
Clasa: Amphibia
Ordinul: Anura
Familia: Discoglossidae
 Are corpul de dimensiuni mici, lungimea 4-5 cm. Corpul este
aplatizat, capul mare, mai lat decât lung, botul rotunjit. Pupila
e triunghiulară sau în formă de inimă. Cuta gulară este slab
conturată. Negii de pe partea dorsală, la masculi, au un spin
cornos negru puternic, înconjurat de numeroşi spini mici şi
ascuţiţi. Negii nu sunt grupaţi sau dispuşi simetric. Pielea pe
abdomen aproape netedă. Pori mici, izolaţi, răspândiţi şi pe
partea inferioară a membrelor şi foarte numeroşi pe talpa
piciorului. Secreţia glandulară este extrem de toxică. Masculii
se deosebesc de femele printr-o formă mai zveltă a corpului.
Calozităţile nupţiale sunt bine dezvoltate şi prezente aproape
toată vara, vizibile şi pe perioada hibernării. Nu posedă sac
vocal.
 Spatele este cafeniu-
pământiu sau cenuşiu,
gălbui sau măsliniu mai
mult sau mai puţin
amestecat cu negru. Uneori
apar indivizi parţial sau total
verzi. Ventral marmorat,
albastru-cenuşiu până la
negricios cu câmpuri
galbene, cu sau fără puncte
albe.
 Coloritul este foarte intens,
fiind folosit ca mijloc de
avertizare asupra toxicităţii.
Lateralele sunt cenuşiu-
albăstrui, vârfurile degetelor
sunt galbene. Mormolocii au
abdomenul cenuşiu-
albăstrui, împestriţat cu
puncte mari, negre-albăstrui.
Palmele şi tălpile sunt
galbene sau portocalii.
 Este o specie cu activitate atât diurnă cât şi nocturnă,
preponderent acvatică, euritropă. Este sociabilă, foarte mulţi
indivizi de vârste diferite putând convieţui în bălţi mici. Hrana
constă din insecte, viermi, moluşte mici, terestre şi acvatice.
Trăieşte de preferinţă în smârcuri, în ape stătătoare, apărând pe
maluri dimineaţa şi către seară. Prin octombrie-noiembrie se
ascund în nămol sau se îngroapă în pământ, pentru iernare.
Este o specie rezistentă şi longevivă, iar secreţia toxică a
glandelor dorsale o protejează foarte bine de eventualii
prădători. Este întâlnită aproape pretutindeni unde găseşte un
minim de umiditate, de la 150 m până la aproape 2000 m
altitudine.