Epoca contemporană

17. Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre politica expansionistă a URSS şi crearea RASSM.

După instaurarea puterii sovietice în Rusia și formarea URSS, Statul Sovietic a promovat – inițial la
nivel propagandistic, ulterior și politic – ideea exportului de revoluție și a instaurării comunismului în
alte țări. Poitica expansionistă a URSS a cauzat crearea RASSM.
Pentru a argumenta această relație de cauzalitate, menționăm că Rusia Sovietică, deși a
proclamat dreptul la autodeterminare a popoarelor, nu a recunoscut Unirea Basarabiei cu România,
urmărind să-și extindă teritoriile în Europa Centrală și de Est.
În februarie 1924 - la indicația liderilor bolșevici de la Kremlin, un grup de inițiativă din rîndul
comuniștilor emigranți din Basarabia și România (I. Dic, P. Tcacenco, S. Tinkelman, I.Chioran, A. Zalic,
s.a), în frunte cu Gr. Kotovski, întocmeste Memoriul cu privire la necesitatea creării Republicii Sovietice
Socialiste Moldovenești, care la 4 februarie 1924 este expediat spre examinare CC al PC(b) din toată
Rusia. Inițiatorii creării unei Republici Moldovenești, menționau că aceasta "ar putea juca acelaşi rol de
factor politico-propagandistic pe care îl joacă Republica Bielorusă faţă de Polonia şi cea Carelă - faţă de
Finlanda. Ea ar focaliza atenţia şi simpatia populaţiei basarabene şi ar crea pretexte evidente în
pretenţiile alipirii la Republica Moldovenească a Basarabiei". Unirea teritoriilor de pe ambele părţi ale
Nistrului ar servi drept breşă strategică a URSS faţă de Balcani (prin Dobrogea) şi faţă de Europa centrală
(prin Bucovina şi Galiţia), pe care URSS le-ar putea folosi drept cap de pod în scopuri militare şi politice.
Din aceste considerente, la 12 octombrie 1924, Comitetul Executiv Central din Ucraina a decis crearea
RASSM în componența Ucrainei Sovietice. În hotărârea sesiunii a III-a a Comitetului Executiv Central din Ucraina, privind
crearea R.A.S.S.M. din 12 octombrie 1924, graniţa de vest a fost desemnată hotarul de vest al Uniunii Sovietice, ceea ce însemna că
U.R.S.S. nu renunţase la pretenţiile sale asupra Basarabiei. Astfel, prin crearea R.A.S.S.M., bolşevicii au căutat să creeze o bază
pentru agitaţiile lor ideologice, să creeze un punct şi atracţie pentru românii basarabeni.

În concluzie, menționăm că, înfiinţarea RASSM în 1924 a fost un rezultat al politicii expansioniste a
URSS și a servit cîteva scopuri importante : În primul rând, noua republică facilita pătrunderea
propagandei sovietice în regatul României, netezind astfel drumul revoluţiei socialiste româneşti.
În al doilea rînd, a menţinut problema Basarabiei în centrul politicii internaţionale - ca un spin în
coasta diplomaţilor români la Liga Naţiunilor. În al treilea rând, a servit drept un cap de pod pentru un eventual
export de revoluţie în ţările balcanice şi ale Europei de Sud-Est.

18. *Demonstrează relaţia de cauză-efect dintre „Noul curs” a lui F.D Roosevelt şi depăşirea
crizei economice de către SUA.

Marea criză economică din anii 1929-1933 a fost o criză nemaiîntâlnită pînă atunci prin profunzimea
și puterea ei de distrugere. Începută în Statele Unite, marea criză economică, de supraproducție, s-a
manifestat în principal prin scăderea prețurilor, stoparea activităâii întreprinderilor industriale, creșterea
bruscă a șomajului, a falimentelor comerciale și industriale. În SUA, agravarea crizei între anii 1929-1932
duce la esecul administratiei republicane conduse de presedintele H. Hoover. Noul presedinte ales in
noiembrie 1932 Frnnklin D. Roosevelt, a anuntat in perioada campaniei electorale un New Deal,  o noua
cale sau Noul Curs. Anume, „Noul curs” a lui Roosevelt a dus la depăşirea crizei economice de către
SUA.

Pentru a demonstra această relație de cauzalitate, menționăm că chiar a doua zi de la preluarea

puterii, Roosevelt a anunțat un moratoriu asupra activității bancare, ordonând închderea tuturor
băncilor din țară. A fost convocat Congresul în sesiune extraordinară, care timp de o sută de zile a
examinat zeci de mesaje și proiecte de legi prezidențiale.
 Congresul a adoptat o lege cu privire la activitatea bancară (Banking Act)  – care reorganiza sistemul
bancar, in timp ce dolarul este devalorizat cu 41% pentru a permite cresterea circulatiei banesti . Băncile
își reluau activitatea în urma unui control direct din partea statului. Exportul aurului a fost interzis. Statul
a acordat credite băncilor, cu toate acestea peste 2000 de instituții bancare au fost lichidate. Aceste
masuri au favorizat exporturile americane si au redus datoriile individuale, in special pe acelea ale
fermierilor, grav afectati de criza.

Alte două legi s-au referit la reducerea salariului funcționarilor de stat și a aparatului de stat.Congresul a
legiferat o nouă instituție federală – Administrația Națională pentru Restabilire, care avea drept sarcină
stabilirea codurilor concurenței cinstite, elaborate pentru fiecare ramură industrială în parte, prin care se
fixa volumul producției, se reglamentau salariile și durata zilei de muncă, se împărțeau zonele de
desfacere a mărfurilor. Aceste măsuri au permis redresarea procesului de producție în industrie.

A fost instituită Administrația Reglamenării Agriculturii , care avea drept scop ridicarea prețurilor la
producția agricolă. A fost promovată politica lichidării surplusurilor de produse agroalimentare.

Pentru lichidarea șomajului în martie 1933 au fost create tabere de muncă, în care erau timiși tinerii
șomeri (18-25 de ani), care munceau la diferite lucrări publice. Congresul aalocat peste 500 milioane de
dolari pentru ajutorarea șomerilor.

În 1935 au fost adoptate legi care prevedeau drepturile muncitorilor la organizarea sindicală și la
contract colectiv de muncă,indemnizații de șomaj și pensii, a fost stabilit salariul minim și durata maximă
a săptămânii de muncă (40 de ore)

În concluzie, menționăm că „Noul Curs” al președintelui Roosevelt a contribuit esențial la restabilirea

economică a SUA şi lichidarea crizei economice. Astfel, economia americană, treptat, a dpățit situația de
criză. Economia americană a atins în anul 1938 nivelul anului 1929.

19. Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre politica expansionistă promovată de U.R.S.S. şi

semnarea tratatului Molotov-Ribbentrop.

La 23 august 1939, la Moscova este semnat tratatul de neagresiune dintre Uniunea Sovietică și
Germania nazistă, întrat în istorie sub denumirea pactul Molotov-Ribbentrop.
Una din cauzele semnării acestui tratat a fost politica expansionistă promovată de URSS.
Pentru a demonstra această relație de cauzalitate, menționăm că după venirea lui I.V.Stalin în
fruntea URSS, accentele politicii externe se deplasează de la „revoluția mondială” la „construirea
socialismului într-o singură țară”. Aceasta prevedea construirea unui „brâu de securitate în regiunile
apropiate frontierilor URSS, adică prin exportul de revoluție în aceste regiuni, era necesar de înlocuit
„încercuirea capitalistă” printr-o „încercuire socialistă”. URSS urma să folosească contradicțiile dintre
țările capitaliste, pentru a împerica crearea unui front antisovietic. Venirea lui Hitler la putere în 1933,
putea să ducă la realizarea acestor scopuri, deoarece naziștii pun accentul pe revizuirea tratatului de la
Versailles, fapt care implica confruntarea cu puterile interesate în menținerea statu-quo-ului, în primul
rând, Franța și Marea Britanie, astfel reducându-se posibilitatea organizării unei cruciade antisovietice.
Anul 1939 a adus, într-un răstimp foarte scurt atingerea celor două obiective ale politicii de
securitate, în acelasi timp expansioniste a lui Stalin: începutul construirii brâului de securitate la
frontierile de vest ale URSS și izbucnirea războiului între statele capitaliste. La 23 august J.Ribbentrop și
V.Molotov au semnat tratatul de neagresiune sovieto- german. În opinia lui Stalin expusă la Biroul Politic
al PCUS la 19 august, dacă URSS va accepta propunerea Germaniei privind semnarea pactului de
neagresiune cu ea – Germania, v-a ataca Poloniași amestecul Franței și Angliei în acest război v-a fi
inevitabil. Stalin menționa că URSS avea mari șanse să rămână în afara conflictului și v-a putea spera la o
intrare avantajoasă în război. Argumentele menționate, precum și faptul că inițiativa elaborării și
semnării Protocolului adițional secret ca parte integrantă a Pactului aparținea din start Uniunii Sovietice
ne demonstrează că politica eexpansionistă sovietică a fost una din cauzele semnării Tratatului de
neagresiune sovieto-german. Prin acest Protocol, Stalin și Hitler recroiau harta Europei și delimitau cele
două zone de influiență (sovietică și germană) de la Marea Baltică la Marea Neagră, convenind asupra
unor „transformări teritoriale și politice” în Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia și România.
Articolul 3 al Protocolului adițional secret se referea la România și prvedea direct anexarea de către
Uninnea Sovietică a Basarabiei.
În concluzie, menționăm că rezultat direct al semnării acestui tratat și al Protocolului adițional
secret incepe cel de-al Doilea Război Mondial, Polonia este divizată în două, iar teritoriile din sfera
sovietică de interes sunt anexate de Uniunea Sovietică. Consecințele Pactului Molotov-Ribbentrop au
fost practic continuate de Pactul Churchill-Roosevelt-Stalin, care a propus la sfârșitul celui de-al doilea
război mondial, în 1945, o nouă diviziune a sferelor de influență în Europa, vestul urmând a se afla sub
influența Statelor Unite ale Americii, iar estul sub influența a Uniunii Sovietice.

20. *Demonstrează relaţia de interdependenţă dintre procesul de colectivizare a gospodăriilor

ţărăneşti individuale şi deportările din 6 iulie 1949 din R.S.S. Moldovenească.

În Uniunea Sovietică, colectivizarea a fost o politică introdusă la sfârșitul celui de-al treilea deceniu
al secolului trecut, o contopire a proprietăților funciare private și a forței de muncă individuală în
cooperative numite ferme agricole colective (în limba rusă колхоз, kolhoz) și ferme agricole de stat
(совхоз, sovhoz). Această politică avea ca scop creșterea producției agricole prin punerea agriculturii sub
controlul statului. Avea, de asemenea, și un important scop politic, ca un pas înainte către comunism,
prin deposedarea culacilor (chiaburilor) de proprietățile agricole și funciare și transferarea lor către
pătura țăranilor săraci colectiviști.
Procesul de colectivizare a gospodăriilor țărănești individuale a fost cauza deportărilor din 6 iulie
1949 din R.S.S.Moldovenească.
Pentru a argumenta această relație de cauzalitate, menționăm că: în februarie 1949, avusese loc
Congresul al II-lea al Partidului Comunist din RSSM, care a luat decizia de a colectiviza agricultura.
Majoritatea țăranilor nu doreau să se supună politicii de colectivizare, inițiate de statul sovietic: să între
în colhozuri și să renunțe la bunurile obținute prin muncă. Cu scopul de a înfricoșa țărănimea din
republică și de a o determina să între în colhoz, se ia hotărirea de a deporta „ elementele antisovietice”,
care „împedicau” procesul de colectivizare. Deportarea din 6 iulie 1949 s-a înfăptuit conform hotărârii
Consiliului de Miniştri al R.S.S. Moldoveneşti nr. 509 (strict secrete) din 28 iunie 1949, „Cu privire la
deportarea din R.S.S. Moldovenească a familiilor de chiaburi, a foştilor moşieri şi a marilor comercianţi”,
care a avut la bază o hotărâre a Consiliului de Miniştri al U.R.S.S. În listă au fost incluse11.212 familii.
Lupta declarată împotriva aşa-numiţilor „culaci", a ţăranilor înstăriţi, nu era altceva decât una
împotriva ţăranilor, ca reprezentanţi ai unei clase sociale. Dacă iniţial definiţia termenului de „culac" avea
la bază criterii economice, ea s-a transformat în scurt timp în una eminamente politică. Regimul totalitar
sovietic a folosit deportările în calitate de metodă sălbatică de promovare a politicii în sfera socială şi în
sfera economică. Erau deportaţi oamenii care nu conveneau regimului din motive ideologice. Familii
întregi – copii, bătrâni, oameni bolnavi – au fost urcaţi în vagoane şi duşi în regiuni puţin prielnice sau
chiar neprielnice pentru viaţă. Înschimb, cei rămaşi se transformau în oameni docili şi aserviţi puterii.
Deportările (Operațiunea „IUG”-Sud) au fost realizate de Ministerul Securităţii de Stat al RSSM, pe
atunci în frunte cu I.L.Mordoveţ. Conform datelor oficiale, în ziua de 6 iulie 1949, au fost deportate în
Siberia 11.293 de familii din Moldova sau peste 35 mii de oameni . Sursele neoficiale afirmă că aceste
cifre nu reflectă întreaga proporție a dramei moldovenilor, deoarece numărul victimelor deportărilor a
fost calculat reieșind din 3 membri ai familiilor. Se știe, însă, că au fost ridicate familii cu 7-8 și chiar 14
copii Cei deportaţi în iulie 1949 au fost strămutaţi în regiunile Tiumen, Amur, Irkutsk, Kurgan, Cita,
Celeabinsk, Kemerovo, Karaganda, ţinuturile Altai şi Habarovsk, R.A.S.S. Bureato-Mongolă, R.S.S. Kazahă
etc
 În urma deportării din iunie 1949 impactul dorit de autoritățile comuniste sovietice a depășit toate
așteptările. Acest lucru este adevărat mai ales în ceea ce privește efectul asupra ritmului de colectivizare
în următoarele luni după deportare. Dacă la 1 februarie 1949 erau colectivizate numai 22% din
gospodăriile ţărăneşti, în luna decembrie 1949 – 82,3%. De frica deportărilor, ţăranii au fost nevoiţi să
intre în colhozuri, în numai cinci-şase luni fiind formate 1.743 colhozuri, care întruneau 306.400
gospodării ţărăneşti.Planul de colectivizare a fost depăşit de două ori.
În concluzie, menționăm că, după operațiunea de deportare, din iunie 1949, cei care alcătuiau
majoritatea populației locale, țăranii, și cei care erau cei mai refractari față de puterea sovietică, sunt
nevoiți să-și schimbe atitudinea. Frica de o nouă operațiune, poate de o mai mare amploare, a
determinat agricultorii individuali să renunțe la gospodăriile lor și să accepte compromisul cu regimul
sovietic, un regim care dăduse de înțeles că nu va cruța nici un fel de protestatar ori rebel. Mai ales că cei
deportați în iunie 1949 erau incluși în categoria celor care nu aveau dreptul să mai revină niciodată pe
meleagurile natale, conform unei decizii speciale a autorităților de la Moscova.

21. Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre noua mentalitate politică şi sfârşitul „războiului rece”.

Perestroika lui M. Gorbaciov, lansată în 1985, a vizat nu doar reforme de ordin intern al regimului
sovietic, dar şi schimbări în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale. Noul concept, pus la baza politicii
externe sovietice - „Noua mentalitate politică” – viza o serie de probleme: depășirea confruntării
ideologice cu Occidentul; încetarea cursei înarmărilor; lichidarea armelor de distrugere în masă;
reducerea armamentelor; integrarea economiei sovietice în economia mondială; renunțarea la folosirea
forței etc. Noua mentalitate politică a contribuit la sfârșitul „războiului rece”.
Pentru a argumenta această relație de cauzalitate, menționăm că noua mentalitate politică a
determinat pe plan intern încetarea criticelor la adresa Occidentului, promovarea ideilor de cooperare, a
unei societăți deschise, întroducerea economiei de piață etc.; iar în plan extern M. Gorbaciov a întreprins
o politică de apropiere de Occident, a efectuat numeroase vizite în statele occidentale, a încheiat tratate
de limitare a armamentului, a pus capăt razboiului în Afganistan, a îndemnat statele socialiste să recurgă
la propria „perestroică”.
În cadrul primei întâlniri sovieto-americane la nivel înalt de la Geneva, din 1985, ambele părți au
tras o importantă concluzie politică în spiritul noii mentalități în acest domeniu: a) ... un război nuclear
nu trebuie să fie dezlănțuit nici odată, în el nu pot fi învingători; b) Uniunea Sovietică și SUA nu vor tinde
spre realizarea supremației militare.
Fiind conștientă de pericolul pe care îl comportă cursa înarmărilor, conducera gorbaciovistă a
înaintat un program concret de lichidare a armelor nucleare în lume, prevăzut pentru o perioadă strict
determinată. S-a anunțat, deasemenea , că URSS nu v-a relua experimentele cu arma nucleară,
declarând moratoriu universal în vara anului 1985. După lui M. Gorbaciov și R. Reigan la Geneva a urmat
o nouă întrevedere a conducătorilor acestor state în capitala Islandei. A devenit posibilă semnarea
Tratatului sovieto-american cu privire la lichidarea rachetelor cu rază medie de acțiune. Acest tratat,
semnat în capitala SUA la 8 decembrie 1987, a intrat în vigoare în iunie 1988 și a fost primul acord
internațional ce prevedea lichidarea a două clase de rachete nucleare sub un strict control reciproc. În
următorii trei ani, aceste rachete au fost distruse și, ca rezultat, relațiile sovieto-americane s-au
îmbunătățit considerabil.
La 2-3 decembrie 1989, pe insula Malta, a avut loc întâlnirea dintre M. Gorbaciov și G. Bush, în cadrul
careia liderul sovietic a declarat că nu va folosi forța pentru menținerea regimurilor comuniste în țările
din lagărul socialist, afectat de mișcări revoluționare și urmat de dezintegrarea regimurilor comuniste.
Victoria forțelor democratice în fostele țări socialiste din Europa a dus la mijlocul anului 1991 la
autodizolvarea CAER și OTV. Odată cu dezintegrarea URSS, trecerea Rusiei la democrația parlamentară,
stabilirea colaborării reciproc avantajoase cu statele lumii a încetat confruntarea ideologică, militară etc.
Astfel spus, razboiul rece a luat sfârșit.
În concluzie menționăm că: Politica „noii mentalități” a dus la renunțarea la confruntare din partea
URSS și în ultimă instanță a contribuit la sfîrșitul războiului rece. Chiar dacă Războiul Rece s-a încheiat,
omenirea este expusă şi în secolul al XXI-lea riscului unei deflagraţii nucleare.
 .

22. Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre mişcarea de eliberare naţională din a doua
jumătate a anilor 80 şi proclamarea independenţei Republicii Moldova.

Prăbuşirea regimurilor totalitare comuniste şi dezintegrarea imperiului sovietic, la sfârşitul

anilor 80 şi începutul anilor 90, au determinat profunde transformări politice, economice şi sociale, atât
la scara globală, regională, cât şi la nivel de state şi de naţiuni. Aceste procese de importanţă istorică au
încununat cu succes mişcările de renaştere şi de eliberare naţională ale popoarelor captive, inclusiv din
teritoriile româneşti de la est de Prut. Mișcarea de eliberare națională din a doua jumătate a anilor 80
a contribuit la proclamarea independenței Republicii Moldova.
Pentru a argumenta această relație de cauzalitate menționam că, efectele dezastruoase ale
sistemului totalitar bolşevic, impus din exterior populaţiei din stânga Prutului, rezistenţa spirituală şi
morală a românilor-moldoveni în perioada ocupaţiei sovietice au determinat, în primăvara anului 1987,
începutul unei mişcări organizate pentru renaşterea şi eliberarea naţională. Afirmarea identităţii
naţionale, abolirea regimului comunist, democratizarea societăţii au constituit obiectivele majore ale
Mişcării.
Un rol important în mișcare l-a avut Mișcarea democratică în sprijinul restructurării, create la 3 iunie
1988 și cenaclul „Alexei Mateevici”, care au înaintat cererea de proclama limba maternă limbă de stat și
revenirea la alfabetul latin. La 20 mai 1989 a fost creat Frontul Popular, în cadrul Congresului constituitiv
formulându-se obiectivul suveranității naționale.
După o lungă perioadă de asuprire naţională şi de privare de drepturi şi de libertăţi a populaţiei de la est
de Prut, participanţii la prima Mare Adunare Naţională, din 27 august 1989, au impus legiferarea limbii
române ca limbă de stat şi revenirea acesteia la alfabetul latin.Sovietul Suprem al RSSM a adoptat două
legi prin care se instituia drept limbă de stat limba română (deși cu denumirea de moldovenească) și se
revenea la grafia latină.
Evoluţia Mişcării de Renaştere şi de Eliberare Naţională a fost marcată de constituirea, prin
alegerile din primăvara anului, 1990, a unui nou Legislativ, de adoptarea însemnelor naţionale , de
abolirea dictaturii partidului comunist, de crearea condiţiilor pentru afirmarea pluripartidismului. La 3
septembrie 1990 , Sovietul Suprem instituie funcția de președinte al țării. Preșședinte al RSS Moldova a
fost ales Mircea Snegur, iar ca președinte al Sovietului Suprem – Alexandru Moșanu. Parlamentul
anilor 1990-1994 a proclamat suveranitatea Republicii Moldova, a dat apreciere politico-juridică Pactului
Molotov-Ribbentrop, stipulând necesitatea lichidării consecinţelor acestuia, a pus bazele constituirii
statului de drept şi a societăţii civile, a declanşat, reformele democratice. Trăsătura definitorie a acestei
faze - necesitatea desprinderii de imperiul sovietic – a fost proclamarea, la 27 august 1991, a
independenţei Republici Moldova.
La 27 august 1991 la Chișinău a fost convocată Marea Adunare Națională, la care au participat peste
600 000 de reprezentanți ai tuturor raioanelor și orașelor Moldovei. La cererea Adunării , Parlamentul a
votat „Declarația de Independență a Republicii Moldova” și a adoptat imnul „Deșteaptă-te , române”.
Primul președinte al Republicii Moldova a devenit Mircea Snegur. Prima țară care a recunoscut
independent Republicii Moldova a fost România; în scurt timp independent a fost recunoscută de peste
o sută de țări.
În concluzie, menționăm că asfel, prin voința și acțiunile reprezentanților mișcării naționale, Republica
Moldova a obținut suveranitatea, independența și a revenit la limba română și grafia latină. Republica
Moldova a obținut recunoașterea oficială a statalității, la 2 martie 1992, cand a obținut statutul de
membru al ONU.

23. *Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre proclamarea suveranităţii R.S.S. Moldoveneşti

(23 iunie 1990) şi războiul din Transnistria.
 Declanșarea mișcării de renaștere națională atât pe teritoriul Uniunii Sovietice, cât și pe teritoriul
RSSM a dus la schimbări esențiale în societate, a dus la trzirea conștiinței naționale. În februarie 1990 au
loc primele alegeri democratice pentru Sovietul Suprem al RSSM, majoritatea voturilor fiind câștigate de
reprezentanții Frontului Popular. După alegeri, Mircea Snegur a fost ales președinte al Sovietului
Suprem; în septembrie a devenit președinte al republicii. Guvernul reformist în frunte cu Mircea Druc,
care a preluat puterea în mai 1990, a făcut mai multe schimbări care nu au fost pe placul minorităților,
inclusiv schimbarea numelui republicii din RSS Moldovenească în RSS Moldova și adoptarea la 23 iunie
1990 de Parlamentul republican a Declarațieicu privire la suveranitatea Republicii Moldova. Proclamarea
suveranității RSS Moldovenești a fost una din cauzele izbucnirii războiului din Transnistria.
Pentru a argumenta această relație de cauzalitate, menționăm că, nedorind să recunoască
suveranitatea Republicii Moldova, liderii politici de la Tiraspol au convocat la 2 septembrie 1990 în
Tiraspol cel de-al II-lea congres extraordinar al deputaților poporului de toate nivelurile la care se
proclamă o nouă republică pe teritoriul Moldovei „Republica Sovietică Socialistă Moldovenească
Nistreană” cu capitala la Tiraspol.
În vederea contracarării dezmembrării teritoriale cu mijloace pașnice, la 3 septembrie 1990,
Sovietul Suprem al RSS Moldova introduce în republică instituția prezedențială ca formă de guvernare,
declarând „conresul” de la Tiraspol drept organ anticonstituțional, care generează agravarea situației
social-politice. Forțele separatiștilor transnistreni, încurajate de Moskova, trec la 2 noiembrie 1990 la
acțiuni violente împotriva organelor constituționale de la Dubăsari, oraș situat pe malul stâng al
Nistrului, înregistrându-se primele victime umane.
Între 22 și 25 noiembrie 1990, separatiștii transnistreni organizează „alegeri” în vedera constituirii
„organului suprem” al autoproclamatei republici. La 27 noiembrie, Sovietul Suprem al RSS Moldova
declarănule și fără efecte rezultatele alegerilor.
Cu toate acestea, la 29 noiembrie, la Tiraspol a avut loc sesiunea organizatorică a „sovietului
suprem” al autoproclamatei republici, iar în ziua următoare a fost convocat „congresul deputaților de
toate nivelurile din raioanele nistrene”.
La 27 august 1991, Parlamentul a votat Declarația de independență a Republicii Moldova. În
condițiile prăbușirii URSS, stre sfârșitul anului 1991 au izbucnit conflicte violente între forțele separatiste
transnistrene și forțele de ordine moldovenești. Tensiunile dintre forțele separatiste și autoritățile
centrale moldovenești au escaladat după ce la 2 martie 1992, Republica Moldova a fost recunoscută
oficial ca membru al ONU. Atacarea în aceeași zi a postului de poliție din Dubăsari de către forțele
separatiste a declanșat un conflict armat, care a durat aproape șase luni, în cadrul căruia republica
separatistă a fost spriginită nemijlocit de Armata a 14-a rusă.
În concluzie, menționăm că linia orientată stre afirmarea independenței și spre promovarea valorilor
democratice, a trezit o reacție ostilă din partea forțelor proimperiale și șovine, a unei părți influente
din elita politică a fostului regim comunist, sprijinită din exterior, generând separatismul care a provocat
conflictul militar din 1992 de la Nistru. Acest conflict a marcat şi continuă să marcheze evoluţiile politice
economice din Republica Moldova, creând în permanenţă condiţii pentru ofensiva forţelor orientate
spre blocarea procesului de reformare democratică a societăţii, spre ştirbirea independenţei Republicii
Moldova prin menţinerea acesteia în zona de influenţă a Rusiei şi înglobarea ei în Comunitatea de State
Independente.