România comunistă

România comunistă 1947-1989 este o denumire neoficială, folosită uneori

cu referire la perioada comunistă din istoria României în care țara a fost
cunoscută cu denumirile oficiale de Republica Populară Romînă, Republica
Populară Română și respectiv, Republica Socialistă România. În această
perioadă, Partidul Comunist Român a fost, de factor, partidul politic unic care
a dictat prin guvern viața publică în România.
După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică a
făcut presiuni pentru includerea în guvernele postbelice a unor reprezentanți
ai Partidul Comunist din România, recent reintrat în legalitate (partidul fusese
interzis în 1924 pe motivul acceptării tezei cominterniste „a dreptului
popoarelor oprimate din România imperialistă la autodeterminare până la
despărțirea de stat”), în vreme ce liderii necomuniști erau eliminați în mod
constant din viața politică.

Republica Socialista Romania

Steagul României comuniste (1965-1989)
Perioada Republicii Populare Române

Nikita Hrușciov primit la București de Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceaușescu și

alți lideri comuniști (iunie 1960)
În primii ani de dominație comunistă resursele României au fost exploatate
de sovietici prin intermediul companiilor mixte româno-sovietice SovRom,
înființate după încheierea conflagrației mondiale pentru a gestiona plata
uriașei datorii de război către URSS, stabilită prin Tratatul de Pace de la Paris
la suma deloc neglijabilă de 300.000.000 dolari (la valoarea din 1938,
echivalentul a cca. 5 miliarde de dolari la valoarea din 2014). SovRom-urile
nu au fost ceva specific românesc, sovieticii înființând asemenea societăți
mixte în toate țările care trebuiau să le plătească despăgubiri de război (în
Finlanda, de pildă, a fost înființată o societate mixtă pentru producerea
construcțiilor de lemn numită Puutalo Oy). Un mare număr de oameni
(estimările variază de la 137 la mai multe zeci de mii au fost închiși din
motive politice. Există mărturii despre numeroase cazuri de abuzuri, asasinate
sau torturi aplicate unui mare număr de oameni, în principal în cazurile
oponenților politici. La începutul deceniului al șaptelea (1960-1970),
guvernul român a început să treacă la acțiuni pentru creșterea gradului de
independență față de Uniunea Sovietică.
Republica Socialistă România
Republica Socialistă România (RSR) a fost denumirea oficială purtată de
statul român în a doua parte a perioadei comuniste a țării (1965-1989), după
ce inițial se numise Republica Populară Română.
În această perioadă, țara a fost condusă de Nicolae Ceaușescu, în calitatea sa
de secretar general al partidului unic, Partidul Comunist Român (PCR), la
care s-a adăugat, începând cu anul 1974, funcția de președinte al Republicii
Socialiste România. Regimul comunist, sub conducerea lui Nicolae
Ceaușescu, a avut un caracter preponderent dictatorial.
Imnul RSR era „Trei culori”. Stema RSR reprezenta câteva spice de grâu și o
sondă de petrol pe fundalul pădurilor și Carpaților, în spatele cărora se vede
soarele.
Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit în 1965 în circumstanțe cel puțin neclare.
După o scurtă luptă pentru putere, în fruntea partidului a venit Nicolae
Ceaușescu. Dacă politica lui Gheorghiu-Dej era considerată conservator-
stalinistă prin comparație cu noua linie politică hrușciovistă, Ceaușescu a
părut inițial un reformist prin comparație cu neostalinismul lui Leonid
Brejnev.
În 1965, numele țării a fost schimbat în Republica Socialistă România, iar cel
al partidului în Partidul Comunist Român.
În primii săi ani petrecuți în fruntea partidului, Ceaușescu era popular atât în
țară cât și în străinătate. Aprovizionarea cu alimente era bună, bunurile de
larg consum au reînceput să apară, cenzura a fost slăbită și s-a înregistrat o
deschidere culturală spre occident. Momentul de maximă popularitate a lui
Ceaușescu a fost cel al discursului de condamnare a invaziei sovietice din
Cehoslovacia din 1968. În scurtă vreme însă, popularitatea lui în țară a
început să scadă, în ciuda bunului său nume în străinătate. România a
continuat să aibă relații bune cu guvernele occidentale și cu instituțiile
internaționale precum Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială. În
timpul lui Ceaușescu, România a stabilit sau a păstrat relațiile diplomatice cu
țări precum Germania de Vest, Israelul, China sau Albania, care din diferite
motive aveau relații tensionate cu Moscova.

Republica Socialistă România în 1967

(înaintea reformei administrative din 1968)

Rețeaua carcerală și de lagăre a Republicii Socialiste România

Perioade de libertate și aparentă prosperitate a fost de scurtă durată. Chiar de
la începutul perioadei în care s-a aflat la putere, în 1966, Ceaușescu a hotărât
schimbarea politicii demografice a guvernului, luându-se măsura interzicerii
avorturilor și contracepției și sprijinirea creșterii natalității.
Au existat numeroase încălcări ale drepturilor omului, abuzuri de natură
stalinistă: o poliție secretă supradimensionată, cenzură, stabilirea de domicilii
forțate pentru oponenții regimului, dar nu la aceeași scară ca în deceniul
anterior.
În timpul regimului Ceaușescu, s-a desfășurat un proces de negociere între
România, pe de-o parte și Israel și Germania de Vest pe de alta, prin care
ultimele două au plătit sume de bani pentru a permite cetățenilor români de
etnie evreiască sau germană să emigreze. Decretul Consiliului de Stat nr.402
din 1 noiembrie 1982prevedea următoarele: „Persoanele care cer și li se
aprobă stabilirea definitivă în străinătate sînt obligate să plătească integral
datoriile pe care le au față de stat, unități socialiste și alte organizații. De
asemenea, au obligația să achite în întregime pensiile de întreținere și orice
alte datorii față de persoanele fizice. Persoanele cărora li s-a aprobat
stabilirea definitivă în străinătate sînt obligate să restituie, în valută, statului
roman, cheltuielile efectuate pentru școlarizare, specializare și perfecționare,
inclusiv bursele, în cadrul învățămîntului liceal, superior, postuniversitar și
doctorat.” Sumele plătite de statul german pentru compensarea cheltuielilor
de școlarizare erau împărțite pe categorii, în funcție de nivelul de studii al
persoanelor.
Ceaușescu a continuat politica de industrializare inițiată de Gheorghiu-Dej,
dar produsele rezultate nu se ridicau în cea mai mare parte la nivelul calitativ
necesar pentru a fi vândute pe piața mondială.
După o vizită în Coreea de Nord (1971), Ceaușescu a inițiat o politică
megalomană de schimbare a țării (1974), prin așa-numita „sistematizare a
teritoriului”. O mare parte a Bucureștiului a fost demolată pentru a face loc
unor proiecte faraonice precum Casa Poporului, Centrul Civic, Bulevardul
Victoria Socialismului etc. Căderea regimului ceaușist după revoluția română
din 1989 a stopat procesul de demolare a satelor și a orașelor, dar a lăsat
neterminate numeroase construcții, precum Biblioteca Națională, Centrul
Cultural Român (noua cladire a Operei) și Casa Radio. În timpul campaniei
de demolare de la sfârșitul deceniului al nouălea, când au fost făcute una cu
pământul numeroase clădiri de o mare valoare istorică și artistică, capitala
primise porecla „Ceaușima” – o aluzie glumeț-amară la Hiroșima.

Defilare de 23 August
Până pe la mijlocul deceniului al optulea, Bucureștiul, ca multe alte orașe, s-a
dezvoltat, extinzându-se în special spre sud, est sau vest, prin construirea
unor cartiere-dormitor la marginea orașului, unele, așa cum este Drumul
Taberei, cu o valoare arhitecturală ridicată. În capitală au fost duse la
îndeplinire mai multe planuri de conservare a monumentelor (în special în
deceniul al șaptelea și începutul celui de-al optulea), dar programele de
conservare au fost oprite după ce Ceaușescu a declanșat ceea ce este cunoscut
sub numele de „Mica revoluție culturală”. Noua orientare cultural-politică a
fost hotărâtă de Ceaușescu după vizitele făcute în Coreea de Nord și
Republica Populară Chineză.
Marele cutremur din 1977 a adus uriașe pagube Bucureștiului, s-au prăbușit
mai multe clădiri, multe au fost grav afectate. Cutremurul a fost unul dintre
pretextele folosite pentru declanșarea marilor demolări din Capitală, demolări
prin care au fost distruse nu numai clădiri grav avariate și fără o valoare
istorico-culturală, dar și monumente de o mare importanță istorică sau
bijuterii arhitectonice precum Mănăstirea Văcărești (1722), Bisericile Sfânta
Vineri (1645) și Enei (1611), Mânăstirile Cotroceni (1679) și Pantelimon
(1750), Stadionul Republica (Stadionul ANEF, 1926). Chiar și Palatul de
Justiție, opera unuia dintre cei mai faimoși arhitecți români, Ion Mincu, era
programată pentru demolare la începutul anului 1990, după cum arătau
planurile de sistematizare.
S-a ajuns astfel ca, în locul unei politici de reconstrucție, orașul să fie supus
demolărilor care făceau loc construcțiilor monumentale noi. În 1990, o
analiză a Uniunii Arhitecților afirma că au fost distruse peste 2.000 de clădiri,
77 dintre ele având o mare valoare arhitecturală, cele mai multe dintre ele
fiind într-o foarte bună stare. Printre clădirile care urmau să fie demolate se
număra și cea a Gării de Nord, monument istoric, care fusese programată
pentru demolare în 1992. România comunistă a avut sisteme sanitare și de
învățământ relativ bune, la nivelul celor din alte țări ale lumii în curs de
dezvoltare. Nivelul lor a căzut însă spre sfârșitul anilor 1980, când era lipsă
de medicamente, aparate medicale etc. Ca un exemplu al urmărilor situației
dezastruoase, putem aminti că din cauza lipsei seringilor sterile și a
transferurilor de sânge efectuate în condiții neprofesionale și nonigienice,
mulți copii au fost infectați cu virusul HIV. Nu toate proiectele industriale ale
epocii comuniste s-au dovedit a fi eșecuri: de exemplu, România și-a
construit un sistem energetic eficient și o rețea de distribuție a energiei
dezvoltată. În anii lui Ceaușescu s-a construit Metroul din București și un
mare număr de locuințe în diferite orașe ale țării.
În deceniul al nouălea, Ceaușescu a devenit obsedat de ideile returnării
datoriei externe contractate în Occident și de construire a unui palat (Casa
Poporului) cu dimensiuni uriașe, alături de un cartier monumental la fel de
grandios (Centrul Civic și Bulevardul Victoria Socialismului). Acestea au dus
la crize de aprovizionare cu alimente și bunuri de larg consum. După 1984, în
ciuda unor ani buni din punct de vedere agricol și a unei producții mari de
alimente, a fost introdusă raționalizarea alimentelor de bază (ca un „mijloc de
reducere a obezității”).
Pâinea, laptele, untul, uleiul comestibil, zahărul, carnea de porc, vită și de pui
au fost raționalizate până la căderea regimului comunist în 1989, iar rațiile au
scăzut neîncetat. În vreme ce cea mai mare parte a mărfurilor de calitate erau
exportate, pe piața internă ajungeau de cele mai multe ori mărfurile refuzate
la export. Banii obținuți din exporturi erau folosiți la plata datoriei externe și,
după achitarea ultimei rate, la continuarea industrializării forțate.
Românii au consumat mari cantități de „tacâmuri de pui”, ulei comestibil
mixt din floarea soarelui și porumb, "„salam cu soia”", surogat de cafea
"„nechezol”", pește oceanic pentru înlocuirea necesarului de carne. Chiar și
aceste produse erau găsite cu greu, în această perioadă înregistrându-se o
înflorire fără precedent a pieței negre.
Prin 1985, în ciuda marii capacități de rafinare și a producției importante de
țiței, benzina a fost strict raționalizată, circulația în zilele de duminică a fost
limitată iar cea din timpul iernii a fost „suspendată temporar” pentru
autoturismele proprietate particulară. Numeroase autobuze și taxiuri au fost
adaptate pentru funcționarea cu gaz metan. Electricitatea a fost raționalizată
pentru a asigura funcționarea industriei grele. Cu toate acestea, întreruperile
arbitrare de aprovizionare cu curent electric erau frecvente. Iluminatul stradal
a fost redus, iar programul televiziunii naționale a fost micșorat la două ore
pe zi. Emisia postului 2 al televiziunii naționale și a posturilor regionale de
radio a fost oprită.
Distribuirea agentului termic în timpul iernii și a apei calde menajere a fost
redusă, populația fiind obligată să apeleze la improvizații diferite sau, după
cum s-a exprimat într-un discurs Ceaușescu, românii au îmbrăcat „o haină în
plus”. Un decret din 1988 prevedea, că în toate spațiile publice trebuie
menținută o temperatură sub 16oC pe timpul iernii, singurele instituții
exceptate fiind școlile și grădinițele. Programul de funcționare a magazinelor
a fost schimbat pentru a folosi pe cât posibil doar lumină naturală. Pe piața
neagră, țigările Kent și cafeaua naturală au devenit adevărate monede de
schimb, fiind folosite pentru procurarea oricărei mărfi sau serviciu. Deținerea
de valută străină era interzisă, puținii români care intraseră legal în posesia
acesteia puteau să o folosească exclusiv pentru cumpărarea de bunuri din
rețeaua magazinelor de stat specializate (shopuri „Comturist”).
Starea de sănătate a populației s-a înrăutățit odată cu scăderea semnificativă a
importurilor de medicamente.
Controlul asupra societății ca întreg a devenit mult mai strict, cenzura a fost
extinsă iar Securitatea a recrutat noi agenți-informatori și a mărit numărul de
posturi telefonice puse sub observație. Numărul românilor care aveau dosare
de urmărire a crescut. În conformitate cu dezvăluirile CSAS, în 1989 unul din
trei români era informator al Securității. În aceste condiții, veniturile din
turism au scăzut substanțial, numărul de turiști străini a scăzut cu 75%, cele
mai importante agenții de turism străine care organizau vacanțe în România,
au renunțat la afacerile din țară în 1987.
Canalul Dunăre-Marea Neagră, după un efort de aproape un deceniu, a fost
dat în funcțiune. A fost început Canalul Dunăre-București. Lucrările la acest
canal au fost abandonate în 1990. Au fost date în funcțiune mai multe canale
de irigații. S-au făcut eforturi pentru îmbunătățirea sistemului de căi ferate
prin electrificarea mai multor linii principale și prin crearea unui sistem
modern de control al circulației. A crescut numărul de hidrocentrale, (cea mai
importantă fiind cea de la Porțile de Fier de pe Dunăre) și a fost începută
construirea centralei nuclearo-electrice de la Cernavodă. Flota maritimă a
devenit una dintre cele mai mari din lume, dotată cu nave construite în mai
multe șantiere navale, cel mai important fiind cel de la Constanța. A fost
construit un nou port maritim, Portul Constanța Sud-Agigea. În țară au fost
construite mai multe uzine ale industriei constructoare de mașini, chimice și
de prelucrare a petrolului.
Moștenirea negativă a acestei perioade a fost o industrie grea
supradimensionată, folosind metode de producție învechite, mare
consumatoare de resurse, producătoare de mărfuri cu valoare mică sau de
complexitate scăzută. Capacitatea de rafinare a țării era de peste 10 ori mai
mare decât necesarul, producția de oțel depășea de 2,5 ori, iar producția de
aluminiu depășea de 5 ori nevoile țării. O mare parte a acestei supraproducții
nu putea fi vândută la export la prețuri care să justifice importurile de materii
prime. Industria ușoară era puțin dezvoltată, iar producția de bunuri de larg
consum se afla la un nivel ridicol de mic. Numeroase bunuri de folosință
îndelungată erau așteptate cu anii mai înainte de a fi cumpărate – pentru un
automobil Dacia se aștepta peste 5 ani, în condițiile în care modelul de bază
nu fusese schimbat de la cumpărarea licenței din anii 1960. Rețeaua națională
de drumuri era într-o stare foarte proastă, aflându-se la nivelul anilor 1950,
singura autostradă, București-Pitești, având o lungime de aproximativ 100
km.

Bancnotă cu valoarea nominală de 100 lei, ediția 1966 (avers)

Rețeaua telefonică era una dintre cele mai proaste din Europa, cu tehnologii
din anii 1930-1960 și cu un număr insuficient de posturi telefonice. În
România existau în 1989 aproximativ 700.000 de posturi telefonice la o
populație de 23 de milioane de cetățeni. Postul național de televiziune emitea
în timpul săptămânii numai 2 ore pe zi, în special materiale de propagandă,
cei mai mulți români alegând să urmărească emisiunile televiziunilor din
statele vecine (Bulgaria, Serbia, Ungaria sau Uniunea Sovietică), în zonele în
care semnalul acestora era suficient de puternic, folosind antene artizanale
sau mici antene parabolice. Aproape că nu existau computere personale la
populație, în întreprinderile de stat existând un număr redus de calculatoare,
folosite în producție.
S-au făcut investiții în industrie fără nicio preocupare pentru protecția
mediului. Nivelurile de poluare erau foarte crescute chiar și pentru
standardele mai permisive din Europa Răsăriteană comunistă. Printre cele
mai poluante întreprinderi s-au numărat fabrica de negru de fum de la Copșa
Mică și combinatul siderurgic de la Hunedoara. Ceaușescu a aprobat planuri,
parțial puse în practică, pentru desecarea unor întinse terenuri din Delta
Dunării și exploatarea agricolă a zonei.
Republica Socialistă România
România
←
1965 – →
1989
Drapel Stema Republicii
Socialiste România
Imn național
Te slăvim, Românie! (1965 - 1977)

Trei Culori (1977 - 1989)

România între 1965 și 1989

 Capitală București
Limbă limba română
Guvernare
Formă de guvernare Sistem
monopartit
Șef de stat
- 1965 – 1967 Chivu Stoica
- 1967 - 1989 Nicolae
Ceaușescu
Legislativ Marea
Adunare
Națională
Istorie
proclamarea RSR 21 august
1965
căderea lui Ceaușescu 22 decembrie
1989
Economie
Monedă leu românesc

Perioada Ceaușescu
Nicolae și Elena Ceaușescu în vizită la Pol Pot, 30 mai 1978.
Nicolae Ceaușescu a fost ales noul Secretar General al PCR în 1965 și șef al
statului în 1967. Denunțarea invaziei sovietice în Cehoslovacia din 1968 și
scurta relaxare a represiunii interne, l-a ajutat pe noul lider comunist de la
București să-și creeze o imagine pozitivă în țară și în occident.
Rapida creștere economică, susținută prin mari credite obținute din vest, nu a
putut fi menținută și a scăzut gradual în intensitate până s-a ajuns la
austeritate și la represiune internă, care au avut ca rezultat Revoluția din
decembrie 1989 și prăbușirea regimului comunist și în România.
Economia României comuniste
Articol principal: Economia României/Economia românească în perioada
1950-1989.
După cel de-al Doilea Război Mondial, și în România, asemeni celorlalte
state est-europene, se aplică în economie planul cincinal.
Se impune un ritm ridicat de creștere economică, în special industrializarea
forțată, prin care anumite ramuri ale industriei (industria constructoare de
mașini, siderurgică, chimică) trebuia să crească spectaculos, dar cu neglijarea
producției bunurilor de consum.
În zona rurală, se urmărea eliminarea elementelor cu potențial capitalist
(țăranii înstăriți, denumiți chiaburi și considerați dușmani ai regimului) și
colectivizarea agriculturii.
Conform propagandei, scopul consta în ridicarea nivelului de trai și a culturii
maselor.
Neîndeplinirea planului de producție era pusă pe seama celor socotiți
indezirabili de către regim. S-a ajuns ca aceștia să fie considerați sabotori și
deferiți justiției. Astfel de procese au abundat în anii 1949 și 1950.
Industrializare forțată
Industrializarea forțată reprezintă ritmul ridicat de creștere industrială
impus de politica unor țări comuniste, în favoarea unor ramuri industriale
(industria constructoare de mașini, siderurgică, chimică) și în defavoarea
producției bunurilor de consum.
Modelul a fost preluat de la cel creat de Stalin la începutul anilor '30, care a
imitat revoluția industrială din Occident declanșată la sfârșitul secolului al
XVIII-lea. Baza teoretică a constat în concepția lui Marx conform căreia un
adevărat proletariat trebuie să aparțină unei economii puternic industrializate,
concepție care nu făcea nicio referire la țărănime.
Imnul (Trei Culori)
Trei culori a fost imnul național al Republicii Socialiste România din anul
1977 și până la Revoluția din 1989. A fost înlocuit cu Deșteaptă-te, române!,
cântec patriotic compus în perioada Revoluției de la 1848.
Imnul R.S.R. are același titlu și aceeași muzică cu cântecul original (muzică
și text compuse de Ciprian Porumbescu), dar are un text modificat.
Textul, atât al cântecul patriotic original, cât și al imnului - dar în cazul
acestuia, puternic împănat cu elemente ale ideologiei epocii, într-o mai mică
masură - se referă la Drapelul României, un tricolor, adică un steag cu trei
culori de mărime egală: roșu, galben și albastru. De-a lungul istoriei culorile
au rămas aceleași, numai poziția sau proporția lor s-a schimbat. Tricolorul
românesc a fost inspirat după revoluția de la 1848 de tricolorul Revoluției
franceze, așa cum este cazul și în alte țări europene.
Imnul național al Republicii Socialiste România
Trei culori cunosc pe lume,
Amintind de-un brav popor,
Ce-i viteaz, cu vechi renume,
În luptă triumfător.
Multe secole luptară
Străbunii noștri eroi,
Să trăim stăpîni în țară,
Ziditori ai lumii noi.
Roșu, galben și albastru
Este-al nostru tricolor.
Se înalță ca un astru
Gloriosul meu popor.
Suntem un popor în lume
Strîns unit și muncitor,
Liber, cu un nou renume
Și un țel cutezător.
Azi partidul ne unește
Și pe plaiul românesc
Socialismul se clădește,
Prin elan muncitoresc.
Pentru-a patriei onoare,
Vrăjmașii-n luptă-i zdrobim.
Cu alte neamuri sub soare,
Demn, în pace, să trăim.
Iar tu, Românie mândră,
Tot mereu să dăinuiești
Și în comunista eră
Ca o stea să strălucești.