Eseu despre politica promovată de România în perioada postbelică

Politica promovată de România în perioada postbelică relevă regimul politic existent, mai exact
regimul comunist care va domina statul și toate domeniile acestuia pentru aproape jumătate de secol.
În acest timp societatea românească va fi privată de drepturi și libertăți, conștiința națională va suferi
modificări, repercusiunile resimțindu-se și după anul 1989, an care marchează căderea
comunismului.  

După lovitura de stat din 23 august 1944 prin care Antonescu era înlăturat de la putere, oameni
politici comuniști au început să se infiltreze în guvernele țării. Astfel că, în toamna anului 1944 se
formează Frontul Național Democrat, care îngloba forțele politice de stânga și care acționează în
sensul discreditării guvernelor Sănătescu și Rădescu. La sfârșitul lunii februarie 1945, comisarul
sovietic Andrei Vâșinscki sosește în România și la întâlnirea cu regele Mihai îi cere acestuia imperativ
aducerea unui guvern favorabil Moscovei. Fără a avea de ales, regele numește la 6 martie 1945
guvernul Petru Groza, care va deschide calea sovietizării României.

Așadar, regimul comunist din România se va instaura spre sfârșitul primei jumătăți a secolului al XX-
lea, când începe Războiul rece, război ce simbolizează lupta muta dintre marile ideologii ale vremii,
ideologia democratică, specifică statelor Occidentale, și ideologia comunistă, specifică Uniunii
Sovietice și Europei de Est.

Regimul comunist în România a cunoscut două etape: perioada stalinismului (1948-1965), perioadă
în care s-a urmărit respectarea liniei moscovite în toate domeniile de activitate, și perioada național-
comunistă (1965-1989), perioada lui Nicolae Ceaușescu. O acțiune desfășurată în politica internă în
perioada stalinismului este adoptarea unei Constituții (aprilie 1948), imediat după înlăturarea
vechiului regim și preluarea totală a puterii de către comuniști.

O acțiune desfășurată în politica internă în perioada național-comunistă este, de asemenea, adoptarea

unei noi Constituții (august 1965), care să legitimeze regimul personal al lui Nicolae Ceaușescu.

O asemănare între aceste două acțiuni este faptul că ambele au scopul de a legitima regimul politic
existent. Totodată, ambele constituții prevăd, dar nu garantează respectarea drepturilor și a
libertăților cetățenești, acestea fiind constant încălcate.

Nicolae Ceaușescu duce o politică personală și în planul relațiilor internaționale. Astfel, un fapt istoric
desfășurat de România în cadrul „Războiului rece” este refuzul de a participa la intervenția militară
din Cehoslovacia revoluționară, alături de celelalte state membre ale Pactului de la Varșovia. În
august 1968 Nicolae Ceaușescu se opune invaziei sovietice în Cehoslovacia, organizând un mare
miting în București, unde critică public intervenția URSS în Cehoslovacia. Pentru prima dată se strigă
„Ceaușescu și poporul”. Are loc o creștere a prestigiului și a popularității lui Nicolae Ceaușescu atât în
plan intern, cât și extern, accentuându-se totodată reorientarea autonomă a politicii externe
comuniste. Ca urmare, în România, au loc importante vizite ale unor personalități politice ale lumii:
în aprilie 1968 vine în România Charles de Gaulle (președintele Franței), în 1969 – Richard Nixon
(președintele SUA), iar în august 1975 – Gerard Ford (președintele SUA).

Așadar, un fapt istoric desfășurat de România în cadrul „Războiului rece” este refuzul de a participa la
intervenția militară a Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia, consecința acesteia fiind creșterea
prestigiului intern și extern al conducătorului român, ceea ce facilitează apropierea de Occident,
concretizată atât prin vizitele președinților occidentali în România, cât și prin încheierea unor
acorduri cu instituții internaționale precum FMI.
Cu toate că până la începutul anilor ’70 regimul politic din România era caracterizat de o ușoară
liberalizare, ulterior regimul s-a înrăutățit, odată cu revoluția culturală de la începutul anilor ’70
exercitându-se un control total asupra societății. Astfel, au existat forme de opoziție ale românilor față
de regimul comunist (revolte muncitorești, rezistența intelectualilor, rezistența grupărilor de partizani
în munți etc.). Acestea au luat naștere în urma dorinței populației de a înlătura regimul comunist.
Acest fapt s-a realizat în contextul în care regimurile comuniste din Europa se aflau spre sfârșitul
anilor ’80 într-o profundă criză, cauzele acesteia fiind eșecul economiei centralizate și reformele
propuse de Mihail Gorbaciov. Pe de altă parte, regimul lui Nicolae Ceaușescu reprezenta unul dintre
cele mai dure regimuri de dictatură comunistă, iar Ceaușescu continuă cu privațiunile asupra
poporului și după achitarea datoriei externe.

Așadar, o cauză a înlăturării regimului național-comunist este nemulțumirea populației datorată

faptului că Nicolae Ceaușescu continuă cu privațiunile si după achitarea datoriei externe. 

După înlăturarea regimului comunist din România, prin revoluție, s-a revenit la democrație. Consider
că practicile politice democratice din România din a doua jumătate a secolului al XX-lea au
determinat evoluția sa pozitivă și revenirea la statul de drept. Argument în acest sens este adoptarea
Constituției din 1991, care proclama statul de drept, suveranitatea poporului, guvernarea
reprezentativă, pluripartitism, garantarea drepturilor și a libertăților cetățenești.

În concluzie, în perioada postbelică, România se găsește situată în spatele „cortinei de fier”. Politica
promovată de România în această perioadă trebuie apreciată la nivel internațional, în funcție de
raportul acesteia cu Moscova. Dacă până în 1958 România acționează în sensul promovării și
susținerii intereselor Kremlinului, începând cu 1958 are loc o ușoară distanțare față de Moscova,
favorizată de părăsirea teritoriului național de către Armata Roșie. Ulterior România acționează în
sensul unei apropieri de Occident, însă regimul aspru al lui Nicolae Ceaușescu va determina revolta
populației, care, în urma revoluției din 1989, va doborî regimul comunist, făcând loc statului de drept.