DISCIPLINA:

ISTORIA POLIȚIEI ROMÂNE

TEMA DE CERCETARE:
ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ CENTRALĂ ÎN PERIOADA
SOCIALISMULUI

1
 Introducere
Tema acestei lucrări este „ Administrația publică centrală în
perioada socialismului” și reprezintă punctul de plecare al
proiectului pe care l-am elaborat la disciplina „Istoria poliției
române”.
Lucrarea este structurată astfel: o scurtă prezentare a apariției
socialismului și evoluția acestuia până în perioada Revoluției din
1989, urmată de astepectele politice social administrative, cum ar fi
conducerea statului, conducerea țării de către partidul unic,
structura Ministerelor și Marii Adunări Naționale, împreună cu
Prezidiul și rolul său, dar și aspecte ce țin de rolul Președintelui de
Republică și Consiliului de Miniștri.
În cuprinsul acestei lucrări propun să analizaez aspectele
socialismului și Administrația publică centrală a României până la
Revoluția din anul 1989.

Structura lucrării

Lucrarea este structurată pe mai multe capitole, și anume:

Perioada socialismului, urmată de câteva noțiuni generale despre
acesta și contextul istoric în care s-a desfășurat, aspecte politice
social administrative, conducerea statului socialist, administrația
publică centrală până la Revoluția din 1989, Marea Adunare
Națională, Consiliul de Miniștri, Președintele Republicii și cele două
anexe însoțite de un golsar de termeni de specialitate.

CUPRINS:

Introducere
Structura lucrării
Perioada socialismului
Despre socialism
Context istoric
Aspecte politice social administrative
Conducerea statului socialist
Administrația centrală până la Revoluția din 1989
Marea Adunare Națională
Consiliul de Miniștri
Președintele Republicii
Anexa I - glosar de termeni
Anexa II - grilă
Rezolvare grilă
Bibliografie

2
 I . NOȚIUNI INTRODUCTIVE

I.1. PERIOADA SOCIALISMULUI

Republica Socialistă România1 (RSR) a fost denumirea oficială purtată de statul

român în a doua parte a perioadei comuniste a țării (1965-1989), după ce inițial se
numise Republica Populară Română.

În această perioadă, țara a fost condusă de Nicolae Ceaușescu, în calitatea sa de

secretar general al partidului unic, Partidul Comunist Român (PCR), la care s-a
adăugat, începând cu anul 1974, funcția de președinte al Republicii Socialiste
România. Regimul comunist, sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu, a avut un
caracter preponderent dictatorial.

Imnul RSR era „Trei culori”. Stema RSR reprezenta câteva spice de grâu și o sondă
de petrol pe fundalul pădurilor și Carpaților, în spatele cărora se vede soarele.

I.2. DESPRE SOCIALISM

Socialismul2 este ideologia conform căreia bunăstarea comună se dobândește prin

implementarea politică a sistemului economic socialist. Socialismul este un produs al
lumii moderne și, în special, al dezvoltării capitalismului industrial la începutul
secolului al XIX-lea. Originile socialismului sunt strâns legate de apariția modului de
producție capitalist și de dezvoltarea societăților urbane industriale. Intrarea pe scena
istoriei a unei noi clase sociale - muncitorii industriali liberi - care trebuiau să-și
vândă forța de muncă posesorilor de capital, a fost însoțită de o ideologie politică
orientată spre apărarea drepturilor sociale. Ideologii socialismului își propuneau să-i
susțină contra burgheziei profitoare și acaparatoare. Socialismul ca ideologie s-a
născut, așadar, sub forma unui anti-liberalism, a unui protest moral, economic și
politic la adresa ideologiei burgheze în ascensiune din cauza modalităților capitaliste,
percepute ca exploatare inumană. Ideologia socialistă susține primatul egalității
sociale, adică egalitatea reală a condițiilor de viață și nu se limitează la egalitatea
juridică, formală, preconizată de reprezentanții liberalismului. Ideologia socialistă
denunță, astfel, abuzurile industrialismului capitalist cauzate de libera concurentă și
individualismul egoist.

I.3. CONTEXT ISTORIC

Folosindu-se de ajutorul politic și financiar al Germaniei si al vârfurilor reacțiunii

interne, grupările profasciste din România au suit pe regele Carol al II-lea - care deși
facuse concesii economice Reichului (a se vedea Tratatul din septembrie, decembrie
același an, ori pe cel din martie respectiv mai 1940) - să accepte arbitrajul - dictat de
1
Sursă: https://www.wikipedia.org/
2
Sursă:https://www.wikipedia.org/

3
la Viena, din 30 august 1940 și să aducă la cârma țării, la 6 septembrie același an, pe
generalul Ion Antonescu. Încredințându-i puterea, Carol al II-lea i-a spus: „Nu se
poate, Antonescu, să nu primești puterea. Tu ești patriot. Nimănui altuia nu pot să-i
încredințez țara în astfel de momente decât ție. Te-am considerat totdeauna ultima
mea rezerva. Timpul tău a sosit”. Regele Carol al II-lea abdică în favoarea fiului său
Mihai și astfel se punea capăt dictaturii regale și debuta dictatura militară-fascistă.

II. ASPECTE POLITICE SOCIAL ADMINISTRATIVE

II.1. CONDUCEREA STATULUI SOCIALIST3

Însărcinat încă din 5 februarie 1940 cu formarea noului guvern, generalul Ion
Antonescu suspendă Constituția din 27 februarie 1938. În noua situație puterea
executivă indeplinea și funcția legislativă prin decrete-legisiția era încredințată
Regatului, Conducătorului Statului și miniștrilor . În realitate, Mihai I fusese
deposedat de principalele sale prerogative, el nemaifiind ,,Capul Statului” ca în
perioada dictaturii regale. Este drept că regele păstra unele atribuții nominale: era
capul oștirii, avea dreptul de a bate monedă ;conferea decorații române ;avea drept
de grațiere, amnistie de pedepse; primea și acredita ambasadori și miniștri
plenipotențiari, dar el nu mai concetra puterile, inclusiv cea executivă în mâinile
sale.

Prin decretul-regal din 5 septembrie 1940 regele l-a investit Ion Antonescu „cu
depline puteri pentru conducerea statului român”. Din acel moment viața politică și de
stat a României a cunoscut un nou factor, Conducătorul Statului. Acesta era practic
adevăratul șef al guvernului cel care dă directivele generale în opera de conducere,
prezida Consiliul de Miniștri și numea pe miniștri. Evident că prerogativele sale erau
dictatoriale și Ion Antonescu putea menține și control instituția monarhică, chiar dacă
din considerente politice el s-a pronunțat pentru menținerea ei.

Miniștrii emiteau regulamente și ordonanțe fiind răspunzători de Actele lor normative,

putând fi trimiși în judecată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție în Secțiuni Unite.
În ministerele cu un mare volum de muncă ei erau ajutați de câte un subsecretar de
stat, care însă nu avea dreptul de a contrasemna decretele regale și nici nu putea ține
locul ministrului când acesta se afla în concediu sau locul lui era vacant; în asemenea
cazuri era numit un interimar.

II. 2. ADMINISTRAȚIA CENTRALĂ PÂNĂ LA REVOLUȚIA DIN

DECEMBRIE 1989

La 23 august 1944, în condiții dramatice pentru țară, Ion Antonescu și

vicepreședintele Consiliului de Miniștri, Mihai Antonescu, au fost arestați în urma
unei lovituri de stat, de inspirație națională, concepută și organizată de Blocul
Național Democrat și apoi continuată de o insurecție militară în țară. Actul de la 23
3

?
”Istoria administrației publice” - Apetrei Nicolae Cristian

4
August a fost urmat în lunile următoare de eliberarea teritoriului național și de
participarea la războiul antihitlerist.

După acel moment istoric, majoritatea forțelor politice interne au susținut

necesitatea revenirii țării la cadrul de dezvoltare democratic. În acest sens Decretul
nr.1.626/31 august 1944 a repus parțial în drepturi Constituția din 1923. Din nefericire
a urmat o evoluție nefastă pentru poporul român, înțelegerile secrete între marile
puteri - cum ar fi cea de la 9 octombrie 1944 de la Moscova, dintre Stalin și Churchill
- decizând viitorul multor state ale Europei de Est și de Sud Est. Astfel, sub
oblăduirea Marii Britanii și a Statelor Unite, ce vânduse practic România U.R.S.S.-
ului, s-a instaurat prin forța Armatei Roșii și cu concursul comuniștilor un regim
politic și economic aservit Uniunii Sovietice, un regim totalitar, comunist. Existența
unui singur partid politic ca forță conducătoare a societății a dus la centralism
excesiv în toate domeniile de activitate, inclusiv în cel al administrației de stat.
Partidul a concentrat întreaga putere în mâna sa ,deoarece comunismul, așa cum
declarase în 1948 un demnitar sovietic, respinge principiul burghez al separării
puterilor”. În concordanță cu o asemnea concepție, viața politică internă a înregistrat
o relativă stabilitate fiind dominată de un partid totalitar ale căror rânduri au crescut
după absorbirea social democraților (februarie 1948) denumirii în Partid Muncitoresc
Român.

II.3. MAREA ADUNARE NAȚIONALĂ

Prin Constituțiile din 1948 și 1952, organul suprem al puterii de stat este
stabilit ca fiind “puterea legislativă”, intitulată Marea Adunare Națională, organ
reprezentativ ales pe 4 ani, cuprinzând deputați aleși unul la 400 000 de
locuitori. Instituția se întrunea în două sesiuni ordinare pe an, sau în sesiuni
extraordinare, fiind convocată de către Prezidiul Marii Adunări Naționale.
Prerogativele acestui organism reflectăun o serie de atribuții legislative,
executive, constituționale și judecătoresti:
▪ alegerea Prezidiului Marii Adunări Naționale;
▪ formarea Guvernului;
▪ votarea bugetului țării si stabilirea impozitelor;
▪ luarea deciziilor în materie de declarare a războiului și încheierea păcii;
▪ consultarea poporului prin referendum;
▪ acordarea amnistiei;
▪ stabilirea planurilor economiei naționale;
▪ modificarea împărțirii administrativ-teritoriale;
▪ modificarea Constituției;
▪ asigurarea controlului de constituționalitate a legilor.

Prezidiul Marii Adunări Naționale reprezenta un organism permanent care

asigura conducerea activității Marii Adunări Naționale, iar în intervalele dintre
sesiunile ordinare ale acesteia îi prelua practic cele mai importante atribuții.
Prezidiul era alcătuit dintr-un președinte, trei vicepreședinti, un secretar și 14
membri, aleși cu toții direct de către plenul Adunării. Atribuțiile Prezidiului se
refereau la:
▪ emiterea de decrete;
▪ . interpretarea legilor votate de Marea Adunare Națională;

5
▪ consultarea poporului prin referendum;
▪ exercitarea dreptului de grațiere și a acelui de comutare a pedepselor;
▪ conferirea de decorații;
▪ reprezentarea țării în relațiile internaționale;
▪ acreditarea și rechemarea din posturi a reprezentanților diplomatici;
▪ numirea și revocarea miniștrilor, la propunerea Guvernului, în
intervalele dintre sesiunile Marii Adunări Naționale;
▪ numirea și revocarea din funcțiile publice, la propunerea Guvernului;
▪ declararea stării de razboi, a mobilizării generale sau parțiale, în
intervalele dintre sesiunile Marii Adunări Naționale;
▪ Ratificarea și denunțarea tratatelor internaționale la propunerea
Guvernului.
▪ anularea hotărârilor și a dispozițiilor Guvernului atunci când acestea
erau considerate ilegale.

II. 4. CONSILIUL DE MINIȘTRI

Guvernul4 (Consiliul de Miniștri) este instituit ca organ suprem executiv și

de dispoziție al puterii de stat, fiind considerat răspunzător în fața Marii Adunări
Naționale, iar în intervalul dintre sesiunile acesteia, în fața Prezidiului Marii
Adunări Naționale. Atribuțiile și competențele Consiliului de Miniștri vizau
următoarele aspecte:
▪ coordonarea și îndrumarea activității ministerelor;
▪ adoptarea măsurilor necesare pentru realizarea planului economiei
naționale, a bugetului statului si în vederea consolidării sistemului bănesc și de
credit;
▪ asigurarea ordinii publice, apărarea intereselor statului și ocrotirea
drepturilor cetățenilor;
▪ conducerea generală a relațiilor cu statele străine;
▪ fixarea contingentelor anuale de cetățeni care urmează să fie chemati la
îndeplinirea serviciului militar obligatoriu;
▪ organizarea generală a forțelor armate ale țării;
▪ înființarea de comisii, comitete speciale, precum și direcții generale pe
lângă Consiliul de Miniștri pentru rezolvarea problemelor economice, culturale,
juridice și militare.

II. 5. PREȘEDINTELE REPUBLICII5

Constituția din 1965 a beneficiat de nu mai puțin de 10 modificări, puse în

practică între anii 1968-1986, cea mai importantă modificare, din perspectiva
modificării structurii și competenței administrației centrale, fiind cea adoptată
prin Legea nr. 1 din 28 martie 1974, prin care se crea instituția Președintelui
Republicii Socialiste România. În conformitate cu această lege, Președintele era
șeful statului, reprezentând puterea de stat în relațiile interne și internaționale,
titularul funcției fiind ales de Marea Adunare Națională.
Atribuțiile prevăzute în portofoliul noii instituții erau urmatoarele:

5
4 ”Istoria administrației publice” - Apetrei Nicolae Cristian
?
”Istoria administrației publice” - Apetrei Nicolae Cristian

6
▪ conducerea Consiliului Apărării Republicii Socialiste România și
dreptul de comandă suprem asupra forțelor armate;
▪ conducerea Consiliului de Stat;
▪ stabilirea masurilor de importanță deosebită privitoare la interesele
supreme ale țării, care urmau a fi supuse de către Marea Adunare Națională spre
consultarea poporului, prin referendum;
▪ numirea și revocarea, la propunerea primului ministru, a viceprim-
miniștrilor, a miniștrilor, precum și a președinților altor organe ale administrației
de stat care intrau în componența Guvernului;
▪ numirea și revocarea conducătorilor organelor centrale de stat care nu
făceau parte din Consiliul de Stat;
▪ numirea și revocarea membrilor Tribunalului Suprem;
▪ numirea și revocarea președintelui Tribunalului Suprem și a
Procurorului General al României, în perioadele în care Marea Adunare
Națională nu era întrunită;
▪ acordarea gradelor militare de general, amiral și mareșal;
▪ conferirea decorațiilor și a titlurilor de onoare;
▪ acordarea grațierii;
▪ acordarea cetățeniei, aprobarea renunțării la cetățenie și retragerea
cetățeniei române;
▪ acordarea dreptului de azil;
▪ stabilirea rangului misiunilor diplomatice; acreditarea și rechemarea
reprezentanților diplomatici ai României;
▪ primirea scrisorilor de acreditare și de rechemare ale reprezentantilor
diplomatici ai altor state;
▪ încheierea tratatelor internaționale în numele României, cu posibilitatea
împuternicirii în acest scop a primului ministru sau a altor reprezentanți
diplomatici;
▪ introducerea stării de necesitate parțiale sau pe întreg teritoriul țării în
interesul asigurării ordinii publice sau a securității statului.

Concluzii

În concluzie, modul de organizare al diverselor societăţi şi eficienţa

demonstrată de diferitele tipuri de structuri administrative adoptate de acestea au
suscitat în permanenţă atât interesul liderilor cât, mai ales, pe cel al teoreticienilor.
România a avut ocazia de a cunoaşte, prin aplicare directă, atât modelul
administrativ centralist practicat în perioada comunistă, cât şi de încercări de
îmbunătăţire a modului de funcţionare a acestui sistem Cu atât mai mult devine
astfel justificat studiul modului în care evoluează sistemul administrativ românesc
post-comunist în contextul aderării şi al integrării într-o entitate economică şi
politică originală şi complexă precum Uniunea Europeană, în cadrul căreia
aplicarea unor principii de tipul celui al subsidiarităţii, descentralizării sau
organizării regionale (ori chiar federale) inclusiv la nivel politic reprezintă deja
elemente intrinseci ale strategiilor şi acţiunilor comune.
Deşi am fi tentaţi să considerăm această perioadă ca fiind una caracterizată de
linearitate şi unitate, realitatea nu este însă aceasta. Astfel, dacă avem în vedere
doar cele trei legi fundamentale care au fost adoptate în această perioadă, se pot
observa cu uşurinţă anumite diferenţe (cel puţin la nivel formal) de raportare a
regimului comunist la problematica sistemului administrativ. Din această

7
perspectivă se poate remarca faptul că la nivelul organismelor centrale
(„supreme”) prerogativele cele mai importante reveneau Marii Adunări Naţionale
(MAN – ca organism legislativ[ Conform atribuţiilor MAN stipulate în Constituţiile
din 1948,1952 şi 1956, România comunistă părea să fie mai degrabă un regim
parlamentar, dar supremaţia partidului unic şi intervenţia permanentă a ideologiei
a făcut ca rolul executivului, şi mai ales al personajului-cheie din cadrul
executivului, şeful guvernului sau Preşedintele partidului ori/şi al statului, să
creeze impresia unui sistem politic de tip prezidenţial şi să ducă – în mod real –
organismul legislativ (prin care poporul îşi exercita puterea) în planul secund.]) şi
Guvernului, Consiliului de Miniştri sau Consiliului de Stat (prezidat de către
Preşedintele ţării) şi Consiliului de Miniştri (conform legilor fundamentale din
1948, 1952 şi respectiv 1965). Ceea ce prezintă interes în cazul de faţă este însă
relaţia dintre organismele centrale şi cele locale ale puterii, iar în acest sens
prevederile celor trei Constituţii evocate mai sus devin tot mai precise şi mai
punctuale pe măsură ce regimul comunist devine tot mai experimentat în
exercitarea puterii. Astfel, Legea fundamentală din 1948 considera Guvernul
„organul suprem executiv şi administrativ”, având ca principală sarcină
conducerea administrativă generală a statului.

ANEXA I

Glosar cu termeni de specialitate :

▪ socialism- Socialismul este o gamă de sisteme economice și sociale caracterizate

prin proprietatea socială a lucrătorilor și controlul asupra mijloacelor de
producție; precum și ideologiile politice, teoriile și mișcările care au ca scop să le
implementeze.
▪ guvern - Guvernul este organul central executiv al puterii de stat, format din
șeful guvernului, miniștri și/sau secretari de stat.
▪ republică - Republica este o formă de organizare statală (sau formă de stat) în
care suveranitatea aparține poporului, iar puterea executivă este exercitată de
cetățeni aleși pentru o perioadă determinată de timp.
▪ administrație - Totalitatea organelor administrative ale unui stat; secție a unei
instituții însărcinată cu administrarea acelei instituții.
▪ ministru - înalt funcționar de stat, membru al guvernului, care conduce un
minister.

ANEXA II - grilă

1. Ce atribuții avea Prezidiul Marii Adunări Naționale?

a) Declararea stării de război

b) Conducerea generală a relațiilor cu statele străine
c) Emite decrete

8
 Grilă - rezolvare

1. Ce atribuții avea Prezidiul Marii Adunări Naționale?

a) Declararea stării de război - RĂSPUNS CORECT - este una dintre atribuțiile

Prezidiului Marii Adunări Naționale
b) Conducerea generală a relațiilor cu statele străine - RĂSPUNS GREȘIT - este una
dintre atribuțiile Consiliului de Miniștri
c)Emiterea de decrete - RĂSPUNS CORECT - este una dintre atribuțiile Prezidiului
Marii Adunări Naționale

BIBLIOGRAFIE

 „Istoria administrației publice în România”, Prelegeri universitare -

Zaberca Vasile Mircea, Editura „Eftimie Murgu”, Reșița, 1997
 „Istoria administrației publice”, Note de curs - Apetrei Nicolae
Cristian, Galați, 2006

WEBOGRAFIE

 www.wikipedia.org
 https://dexonline.ro/