SOCIOLOGIA INFORMAŢIEI

Lect.univ.dr
Dumitru BORŢUN

CUPRINS

INTRODUCERE

Partea I
STRUCTURA ŞI EVOLUŢIA SISTEMELOR SOCIALE CONTEMPORANE.
MODELE TEORETICE
1. “Societate închisă” şi “societate deschisă” (Karl Popper). Consecinţe pentru abordarea teoretică a societăţii
româneşti contemporane
2. “Centru” şi “periferie” (Immanuel Wallerstein). Implicaţii pentru strategia de dezvoltare a României în pr imele
decenii ale secolului XXI
3. Globalizare şi regionalizare – tendinţe complementare în lumea contemporană. Sarcini ale elitelor politice şi
profesionale din România; rolul specialistului în comunicare socială

Partea II
COMUNICAREA POLITICĂ ÎN DEMOCRAŢIILE CONTEMPORANE
1. Specificul comunicării politice; evoluţia istorică a acesteia
2. Mijloacele comunicării politice; utilizarea lor în societăţile democratice
3. Transformarea comunicării politice sub impactul “revoluţiei mediatice”.
Zvonul; publicitate şi Relaţii Publice; rolul televiziunii

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

De-a lungul timpului, informaţia s-a aflat întotdeauna în posesia celor care deţineau puterea. Faraonii şi
împăraţii antichităţii, preoţii medievali, despoţii comunişti şi dictatorii de pretutindeni au considerat stăpânirea
informaţiei un mijloc eficient de a controla masele1.
Observatorii şi analiştii epocii noastre se întreabă însă dacă nu cumva masele îşi vor însuşi mijloacele de
producere şi vehiculare a informaţiei, folosindu-le în favoarea lor.
Un lucru este cert: în viitorii zece ani, televizoarele, telefoanele şi calculatoarele vor fi integrate, oferindu-ne,
la o simplă apăsare de buton, torente de informaţii în orice domeniu de activitate – de la cumpărăturile cotidiene până la
predarea limbilor străine.
Firmele de telecomunicaţii, de transmisie prin cablu şi de calculator fuzionează şi se cuplează cu o viteză
uimitoare. Sub controlul unor comando-uri reunite şi cu ajutorul unor adevărate “armate” aflate în subordine, ele
construiesc o uriaşă infrastructură bazată pe fibre optice, pe care o consideră “temelia noului comerţ mondial”.

1
Spre deosebire de ceea ce credea Marx, care afirma că abia odată cu proletariatul cunoaşterea devine interes de clasă,
ea a fost întotdeauna o armă în lupta pentru putere. În epoca modernă, noutatea nu consta în alianţa dintre cunoaştere şi
putere, ci în faptul că o clasă “de jos”, fără putere (de la nivelul guvernaţilor) devenea interesată în cunoaşterea
obiectivă, precum şi în aceea că această cunoaştere era cunoaşterea socială. Astăzi, noutatea constă în faptul că
raporturile de putere nu mai pot fi codificate în termenii luptei de clasă, ci în raportul Guvernanţi–guvernaţi, sau G-g
(pentru simplificare, termenii acestui cuplu noţional, central în tematica acestui curs, vor fi notaţi în continuare prin G
şi g).
 Volumul uriaş de informaţii, controlul calculatoarelor, precum şi posibilităţile de comutare telefonică
reprezintă principalele elemente ale “autostrăzii informaţionale”. În plus, datorită tehnologiei digitale (devenită deja
accesibilă prin CD-ul muzical şi CD ROM), spectatorii vor avea posibilitatea să editeze, să schimbe şi să pună în
funcţiune propriul lor program.
Optimiştii susţin că existenţa celor 500 de canale TV nu va duce, inexorabil, la o “societate bolnavă”. Aceste
canale vor include căi pentru servicii şi programe de divertisment, cu interfeţe “inteligente” care vor ajuta consumatorii
să se orienteze în jungla reţelei cibernetice. În final, ei vor putea să editeze componente (să scoată, de pildă, scenele
violente dintr-un film).
Unul dintre conceptele cele mai disputate este cel de “realitate virtuală” (VR). Deşi primele aplicaţii au pătruns
în domeniul divertismentului, acestea îşi fac loc şi în lumea afacerilor, în asistenţa sanitară şi în viaţa cotidiană. În
Japonia, cumpărătorii se plimbă prin “bucătăria visurilor lor”, înainte de a comanda. La spitalu l Herlev din Danemarca,
pacientul calculator Sophus simulează grave complicaţii ale diferitelor afecţiuni, în scopul pregătirii medicilor şi
asistentelor. Dacă VR va deveni vreodată accesibilă de la distanţă (Tele VR), aparatura necesară TVR va deveni la fel de
familiară în locuinţele noastre cum este televizorul astăzi.
Astăzi, oamenii deschid televizorul pentru a “închide” celelalte imagini din jurul lor şi pentru a se relaxa. Dacă
ar avea energia necesară pentru a acţiona interactiv, probabil că ar face-o şi nu ar mai sta în faţa televizorului. TVR ar
putea facilita manifestarea acestui potenţial latent, fără să mai apeleze la energia de comunicare socială a unor oameni
extenuaţi. Studiile de piaţă făcute pentru înregistrările video la cerere oferă sugestii ambigue despre modul în care o
familie medie va răspunde interactivităţii2.
Institutul de Studii pentru Viitor din Copenhaga cercetează implicaţiile sociale şi umane ale dezvoltării
“autostrăzii informaţionale”. Pentru a anticipa cererea de peste câţiva ani, corporaţiile apelează la acest “think-tank”.
Directorul institutului, John D. Rockfellow, afirma: “Când te vei scula dimineaţa, vei avea lângă tine consultantul
interactiv pentru îmbrăcăminte, care îţi va spune dacă te-ai îmbrăcat cu hainele potrivite. Vei fi scanat, în timp ce el va
face comentarii şi-ţi va fi comandat cu o seară înainte şi va fi livrat într-o cutie care poate conţine produse perisabile.
Presupunând că lucrezi, mediul de muncă va fi una dintre camerele de acasă, cu toate caracteristicile ei fireşti. Vei fi
conectat la centrul pentru care lucrezi. De exemplu, noul sediu IBM de lângă Paris reprezintă un centru comutabil, un
punct de adunare şi distributie a informaţiilor. Vă cuplaţi şi începeţi ziua de muncă” 3.
Anticipată încă din anii ’70 de Alvin Toffler, în Şocul viitorului, munca la domiciliu a început să devină o
realitate, iar în SUA tendinţa latentă sesizată de Toffler în urmă cu trei decenii a devenit manifestă: mulţi oameni
lucrează acasă graţie unor facilităţi apărute în ultimii ani (fax, modem, poştă electronică). Î n 1994, Rockfellow anticipa:
“În Los Angeles, o treime din forţa de muncă a oraşului va lucra acasă până în anul 2000. Un proiect-pilot, care
cuprinde câteva mii de persoane, a înregistrat creşterea productivităţii cu 12,5%, realizându-se economii uriaşe după ce
oamenii nu s-au mai deplasat la birou” (idem).
Video-conferinţele vor începe în momentul convenabil tuturor, astfel încât colegii din Singapore şi din Los
Angeles să se poată întâlni în orele de lucru, iar universităţile vor preda cursuri prin profesori interactivi. După părerea
lui Rockfellow, “Vor exista oameni care trăiesc în Bahamas şi care vor absolvi universităţi din zonele temperate, cum ar
fi Yale şi Harward. Oricine din lume va putea obţine acceaşi licenţă” (idem).
Riscul cel mai mare pe care îl anticipează expertul danez este, însă, deteriorarea relaţiilor interpersonale.
Prin intermediul televiziunii interactive (“televizorul inteligent”, dotat cu o cutie, un transformator care să-l conecteze
la reţeaua de fibre optice), orice serviciu poate fi satisfăcut (de la sex, la “mariajul video”), fără dezavantejele ce decurg
din convieţuirea fizică (din prezenţa în casă a altei persoane). De aceea, Rockfellow avertizează: “Există posibilitatea
distrugerii totale a interacţiunii umane (…). Cu cât sunt implicaţi mai mulţi bani – şi deja este aşa –, cu atât mai posibil
devine acest lucru. Sper ca în viitor, având capacitatea de a controla obiectele simplu şi rapid, să ne putem dedica
timpul aspectelor nemateriale ale vieţii – timpul petrecut cu alţi oameni”.
În SUA, tehnologia digitală este folosită masiv pentru a se obţine compania altor oameni. Reţelele “America”
şi “Online”, care oferă e-mail, asistenţă pe calculator şi cursuri interactive, au peste 600.000 de membri, care se
2
Răspunsul depinde de numeroase elemente ale orizontului de viaţă: coeficientul de “inteligenţă a mediului”,
interactivitatea relaţiilor sociale, gradul de responsabilitate individuală asociat fiecărei culturi etc.
3
Karina Porcelli, “Calea spre viitor”, în “Scanorama”, iulie-august, 1994.
înghesuie să se conecteze atât de mult, încât au apărut şi “blocajele de trafic”. Cu aceste fenomene ne confruntăm şi în
România, atunci când avem acces la “autostrada informaţională” pusă la dispoziţie de INTERNET.
Previziunile cele mai optimiste vorbesc despre o “autostradă informaţională” care ne duce spre 500 de canale
TV şi spre o viaţă mai bogată. Pesimiştii vorbesc de “sindromul telecomenzii” şi de “stafiile cu ochi pătraţi”.

Este generaţia noastră ultima din istoria umanităţii care citeşte cărţi? Care sunt implicaţiile sociale şi politice
ale “revoluţiei mediatice”? Dar implicaţiile ei asupra raporturilor de putere şi asupra modului în care vedem lumea?
Avem de-a face doar cu o deviere temporară sau asistăm la un final inevitabil al “exploziei informaţionale” care a
debutat la începutul anilor ’70? Participăm la naşterea unei noi “specii” de humanoid?
Iată doar câteva întrebări la care va trebui să răspundem, traversând o bibliografie bogată şi – adesea –
contradictorie.

Partea I
STRUCTURA ŞI EVOLUŢIA SISTEMELOR SOCIALE CONTEMPORANE. MODELE TEORETICE

1. “Societate închisă” şi “societate deschisă” (Karl Popper). Consecinţe pentru abordarea teoretică a
societăţii româneşti contemporane

Consecinţa empirică a marxism-leninismului, aşa-numitul “socialism real”, a fost criticată nu numai de către
adversarii politici, ci şi din interiorului mişcării socialiste –comuniştii italieni şi social-democraţia occidentală. În
contextul social-democraţiei europene, cea germană s-a detaşat prin întemeierea sa filosofică în raţionalismul critic, al
cărui principal reprezentant este filosoful englez de origine vieneză Karl R. Popper (1902-1994) 4, considerat de mulţi
comentatori ca fiind una dintre culmile conştiinţei filosofice din secolul XX.
În anii celui de-al doilea război mondial, Popper scrie cartea Societatea deschisă şi duşmanii ei 5, în care
abordează critic tradiţia intelectuală care a favorizat totalitarismul din secolul nostru şi unde propune un nou model
teoretic pentru înţelegerea societăţilor contemporane.

A. Critica filosofiei marxiene şi a marxismului, în general

Popper este unul dintre autorii care au scris cele mai frumoase cuvinte despre Marx-gânditorul şi despre opera
lui. Cu toate acestea, el critică marxismul în calitatea lui de variantă a istoricismului. Îl aprobă pe Marx-structuralistul
dar îl respinge pe Marx-istoricistul6.
De altfel, întreaga teorie marxiană era minată din interior de următoarele presupoziţii (care pentru Popper sunt
tot atâtea cauze ale degenerării ei în “marxism-leninism”, adică în ideologie):
2 presupoziţia istoricistă (există legi ale istoriei şi un anumit sens al acesteia, care se realizează în faze
succesive);
3 superstiţia “progresului” (există un progres implacabil, legic; fiecare fază este superioară celei
anterioare);
4 optimismul istoric naiv (credinţa că societatea va fi în mod fatal mai bună, indiferent de acţiunile
oamenilor, de opţiunile şi deciziile lor).

B. Critica istoricismului

4
Membru, în tinereţe, al P.S.-D.A. şi reprezentant al austro-marxismului, Popper s-a desprins de marxism la începutul
anilor ‘20. În 1946 stabilt în Anglia, predă la London School of Economics.
5
În româneşte a apărut abia în 1993, graţie editurii Humanitas.
6
A se vedea K. R. Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei, vol.I-II, Humanitas, Bucureşti, cap. 21, pp. 210-216.
 Popper critică istoricismul atât ca filosofie socială (a istoriei), cât şi ca filosofie politică şi filosofie morală (mai
degrabă “imorală”, spune el!)7.
Critica istoricismului se originează în concepţia lui Popper despre natura teoriilor ştiinţifice şi mecanismul
progresului ştiinţific. În această concepţie, teoriile istorice nu pot fi teorii ştiinţifice deoarece sunt circulare şi
netestabile (nu sunt failibile); ele sunt “semiteorii” sau, mai degrabă, interpretări istorice.
Fiecare generaţie are dreptul şi obligaţia să-şi aleagă sau să-şi construiască propria sa interpretare, pentru a-şi
înţelege mai bine prezentul. Dar tocmai în această libertate de opţiune apare riscul iraţionalităţii şi al lipsei de
onestitate; ele se concretizează în istoricism, care înlocuieşte formularea clară a problemelor şi urgenţelor
prezentului cu întrebări de-a dreptul mistice (“Încotro ne îndreptăm?”; “Ce rol ne-a rezervat istoria?”).
Istoricismul este nu numai iraţional (prin aceste false probleme), este şi profund necinstit, căci escamotează
selectarea problemelor şi ierarhizarea urgenţelor sub faldurile unor idei cum sunt cele de “legitate”, “tendinţă
istorică”, “sens al istoriei”.
Pentru Popper, ideea unei “istorii a omenirii” este aberantă; o astfel de ştiinţă nu există şi nu poate exista. Ceea
ce oamenii iau drept “istorie universală” este doar istoria puterii politice.
Istoria nu are un sens al ei, inerent. Dar fiecare generaţie în parte îi poate conferi un sens, prin formularea
propriilor sale scopuri. Alegerea scopurilor nu poate fi dictată nici de natura, nici de “sensul istoriei”; ea poate fi
determinată de noi înşine, ca fiinţe responsabile. Iată care ar fi, după el, sarcinile ce revin fiecărei generaţii:
5 lupta pentru drepturi egale (deşi oamenii nu sunt egali de la natură);
6 lupta pentru raţionalizarea instituţiilor (căci ele nu se raţionalizează de la sine);
7 efortul de a ne folosi limbajul ca instrument de comunicare raţională (nu doar ca mijloc de
“autoexprimare”);
8 lupta pentru o societate deschisă şi împotriva duşmanilor ei.

În încheierea criticii istoricismului, Popper conchide că astăzi putem interpreta istoria din punctul de vedere al
luptei pentru o societate deschisă. Prin formularea acestui criteriu, Popper lasă impresia că introduce “pe uşa din
dos” o valorizare ce decurge din presupoziţia că istoria are, totuşi, un sens: trecerea omenirii de la societatea
închisă la societatea deschisă (similar cu “sensul epocii contemporane” pe care îl putem găsi în orice manual de
socialism ştiinţific editat până în 1989: trecerea omenirii de la capitalism la socialism).
Pentru a vedea dacă lucrurile stau aşa cum par, vom reproduce un pasaj semnificativ din capitolul 10 al lucrării
citate: “Nu ne mai putem întoarce niciodată la pretinsa inocenţă şi frumuseţe a societăţii închise. Visatul paradis nu
poate fi realizat pe pământ. O dată ce am început să ne bizuim pe raţiune şi să facem uz de facultăţile noastre
critice, o dată ce am simţit chemarea responsabilităţilor personale şi, împreună cu ea, responsabilitatea de a
contribui la progresul cunoaşterii, nu ne mai putem întoarce la o stare de implicită supunere faţă de magia tribală.
Pentru cei ce au gustat din pomul cunoaşterii, paradisul e pierdut. Cu cât încercăm mai mult să ne întoarcem la
vremurile eroice ale tribalismului, cu atât mai sigur ajungem la Inchiziţie, la Poliţia Secretă şi la un banditism
romanticizat. Începând cu înăbuşirea raţiunii şi a adevărului, nu putem sfârşi decât cu cea mai brutală şi mai
violentă distrugere a tot ce-i omenesc. Nu există întoarcere la o armonioasă stare de natură. Dacă ne întoarcem,
vom fi siliţi să străbatem până la capăt drumul înapoi – să revenim la animalitate”8
Se poate vedea că la Popper nu este vorba de credinţa secretă într-un sens al istoriei. Totuşi, opţiunea lui
pentru societatea deschisă îşi are rădăcinile într-o anumită viziune despre om, care implică mai multe presupoziţii:
1) o drastică polarizare umanitate-animalitate; 2) convingerea că există un sens univoc şi ireversibil al istoriei
intelectuale a omenirii , care ar merge de la iraţional la raţional şi de la necritic la critic (sens exprimat în sintagma
“progreul cunoaşterii”); 3) convingerea că există un sens ireversibil al istoriei morale a omenirii, de la magia
tribală la resposabilitatea personală; 4) în sfârşit, convingerea că suficient de mulţi oameni au parcurs experienţa
spirituală a cunoaşterii şi a responsabilizării individuale pentru ca o revenire la tribalism să implice, în mod
necesar, instalarea unui regim politic nedemocratic.
7
A se vedea idem, capitolul 25, pp. 283-304.
8
Idem, p.227.
 Considerăm că aceste presupoziţii sunt, toate patru, intelectualiste – altfel spus, credem că în fond, Popper
combate istoricismul prin intelectualiam (o formă de “narcisism teoretic”, în care experienţa spirituală a unui
intelectual de rasă, cum a fost însuşi Popper, este extrapolată ilicit la alte categorii socio-culturale). Prin acest
demers, Popper exclude fără nici un temei posibilitatea revenirii de la individualism la tribalism pe căi
democratice. Vom vedea în cursul de faţă că această posibilitate nu este exclusă, iar probabilitatea realizării ei este
cu atât mai mare cu cât se afirmă mai mult noile mijloace de comunicare în masă.
Se poate constata uşor că Popper contrapune “eroismului tribalist” un alt fel de eroism, pe care l-am putea
numi “eroismul individualist”. Iată cum vede el problema alegerii între tribalism şi individualism: “Este o
problemă pe care trebuie s-o privim în faţă, oricât ne-ar fi de greu. Dacă visăm să ne întoarcem în copilărie, dacă
sperăm să dobândim fericirea bizuindu-ne pe alţii, dacă dăm înapoi în faţa sarcinii de a ne purta crucea – crucea
condiţiei de om, a raţiunii, a responsabilităţii -, dacă ne pierdem curajul şi dăm înapoi în faţa poverii, atunci trebuie
să ne fortificăm cu o clară înţelegere a deciziei care ne aşteaptă. Putem să ne întoarcem printre animale. Dacă
dorim să rămânem oameni, atunci nu putem urma decât o singură cale, calea spre societatea deschisă. Trebuie să
mergem înainte spre necunoscut, spre incert şi nesigur, folosindu-ne raţiunea, atâta câtă avem, pentru a planifica
realizarea atât a securităţii cât şi a libertăţii”9.

Pasajul reprodus mai sus conţine un mesaj ce poate fi adresat unor studenţi – cu atât mai mult unor studenţi în
Comunicare şi Relaţii Publice, care se pot pregăti, printre altele, pentru gestionarea profesionistă a reprezentărilor
sociale, iar prin aceasta, pentru grăbirea procesului de trecere a societăţii româneşti contemporane de la societatea
închisă la societatea deschisă. Dar el este mai puţin potrivit pentru şomerii care luptă pentru subzistenţă, pentru
perdanţii tranziţiei la economia de piaţă, pentru cei care s-au socializat în regimul comunist - în care au ajuns la
“respectabilitate” fără să simtă lipsa criticii raţionale şi a responsabilităţii personale.
Aşadar, în ce constă opozabilitatea dintre cele două tipuri de societate?

C. Societate deschisă versus societate închisă

Considerând că civilizaţia occidentală îşi are originile la grecii antici, Popper analizează momentul istoric în
care aceştia au făcut – primii în istoria omenirii – pasul de la tribalism la umanitarism – altfel spus, de la
“societatea închisă” la “societatea deschisă”.

a) Societatea închisă. Ea este comparabilă cu un organism. Seamănă cu o cireadă sau cu un trib, fiind o unitate
semi-organică ai căror membri sunt ţinuţi laolaltă prin legături semi-biologice (de rudenie, convieţuire, participare
la eforturi şi primejdii comune, la bucurii şi necazuri comune). Ea este un grup concret de indivizi concreţi care
nu sunt legaţi prin relaţii abstracte (diviziune a muncii, schimb de mărfuri etc.), ci prin relaţii fizice concrete
(vederea, atingerea, adulmecarea).
Nu există luptă de clasă şi, în general, nici o tendinţă concurenţială. Instituţiile şi castele sunt sacrosante.
Domină tradiţia, apelul la virtuţile strămoşeşti, religia străbună 10.

b) Societatea deschisă. Societatea devine, treptat, o “societate abstractă” (depersonalizată). Majoritatea grupurilor
concrete (cu excepţia unor familii norocoase! – am spune noi) sunt substitute nesatisfăcătoare, căci nu asigură o
viaţă comună. Cele mai multe nici nu au vreo funcţie la scară macrosocială.
Se afirmă un nou individualism, caracterizat prin originalitate, creativitate, libertate şi responsabilitate.

9
Ibidem.
10
Modelul spartan este considerat de Popper ca reprezentativ pentru o societate închisă şi ca arhetip pentru orice tip de
totalitarism: 1. Protejarea tribalismului (împiedicarea oricărei influenţe din afară care ar primejdui tabu-urile); 2.
Antiumanitarismul (eliminarea tuturor ideologiilor egalitare, democratice şi individualiste); 3. Autarhia,
independenţa în comerţ; 4. Particularismul (antiuniversalismul coroborat cu elitismul); 5. Stăpânirea vecinilor
(dominaţia şi aservirea acestora); 6. Grija ca teritoriul să nu devină prea mare (pentru a se evita influenţe externe şi,
astfel, a se salvgarda unitatea).
 D. Implicaţii în planul conştiinţei şi al organizării politice

Cele două tipuri de societate determină tipuri de cultură, stiluri mentale şi mentalităţi diferite. În ca rtea sa,
Pentru o transformare a sistemului sovietic (Humanitas, 1993), George Soros identifică două “moduri de gândire”
corespunzătoare celor două tipuri de societăţi: modul de gândire tradiţional şi modul de gâdire critic.

a) Modul de gândire tradiţio nal. “Modul tradiţional” poate fi analizat ca o paradigmă culturală, ale cărei
presupoziţii (postulate) sunt următoarele:

1. “Lucrurile sunt aşa cum au fost întotdeauna, deci nu pot fi nicicum altcumva”. Această dogmă centrală
nu este nici logică, nici adevărată. Logica este folositoare doar atunci când omul are de ales între variante
alternative; ori societatea închisă este lipsită de alternative. De aceea, principala preocupare a gândirii este de a
vedea cum stau lucrurile. Speculaţia şi critica sunt aproape imposibile; când alternativele sunt totuşi imaginate,
ele rămân într-un univers de basm, deoarece lipsesc căile reale de acces la ele 11.
Într-o societate dominată de această dogmă, mass-media cu cel mai mare succes vor fi cele care “descoperă” şi
“analizează” cum stau lucrurile; cel mai căutat medium va fi cel care doar “descrie” (a se vedea, în România,
direcţia introdusă în presa scrisă de “Evenimentul zilei”, condus de Ion Cristoiu, şi în televiziune de PRO TV,
condus de Adrian Sârbu). Cel mai mare succes îl vor avea acele media care încearcă o critică a realului şi
conturarea unor alternative la status-quo12.
2. “Între idei şi realitate nu există nici o diferenţă”. Nu există o lume a ideilor şi una a faptelor; ideile
dominante sunt acceptate ca fiind realitatea însăşi. Folosirea limbajului exprimă această confuzie. După cum sesiza
Wittgenstein (Philosofical Investigations, 1.15), “a numi un lucru înseamnă a-l eticheta definitiv”. Rezumându-se
la termeni concreţi, modul tradiţional nu face distincţia dintre lucrurile din realitate şi “lucrurile” din mintea
noastră (abstracţiile).
3. “Nu există idei adevărate şi idei false”. Dacă între realitate şi gândire nu există nici o distincţie, nu există
nici problema adevărului, căci nu există criterii de departajare a ideilor adevărate de cele false. Afirmaţiile sunt
admise sau respinse nu în funcţie de adecvarea lor la realitate, ci în funcţie de adecvarea lor la tradiţie. Concepţiile
tradiţionale trebuie acceptate în mod automat; întrebările lipsite de răspuns sunt ocolite (nu există!), căci ele ar
distruge unitatea dintre idei şi realitate.
4. “Explicaţia se realizează prin înzestrarea obiectelor cu spirit”. Fiindcă nu se poate recurge la legi cauzale,
totul se explică prin natura inerentă a fiecărui lucru. O explicaţie este convingătoare fie că se bazează pe observaţie,
fie că se bazează pe credinţă iraţională. Faptul că străbunii au crezut în aceleaşi lucruri este suficient. Bazându-se
pe această axiomă, modul tradiţional poate duce la credinţe rupte total de realitate.
5. “Ceea ce ne înconjoară scapă controlului nostru”. Dacă lumea tot nu poate fi schimbată, descoperirea
cauzelor este inutilă; cercetarea lor poate fi făcută din simplă curiozitate, dealtfel uşor reprimată de teama de a
supăra spiritele. Singura cale considerată eficace este înduplecarea spiritelor.
6. “Fenomenele sociale sunt identice cu cele naturale”. Ele sunt determinate prin tradiţie şi nu pot fi
influenţate. De aici, aceeaşi atitudine de supunere umilă faţă de societate, ca şi faţă de natură.

11
A se vedea poemul lui Oscar Wilde, “Poezia”; în O. Wilde, Poeme în proză, trad. de Al. T. Stamatiad, Ed. H.
Steinberg, Bucureşti, 1919, pp. 18-19.
12
“În absenţa schimbării, mintea este nevoită să se preocupe de un singur grup de circumstanţe: cele care există la
momentul actual. Ceea ce s-a întâmplat înainte şi ceea ce se va adăuga este identic cu ceea ce există în prezent.
Trecutul, Prezentul şi Viitorul formează o unitate şi întreaga scală de posibilităţi este redusă la un singur fapt concret:
lucrurile sunt aşa cum sunt pentru că nu pot fi nicicum altfel. Acest principiu simplifică foarte mult sarcina gândirii;
mintea operează doar cu operaţii concrete şi toate complicaţiile decurgând din folosirea abstracţiilor pot fi evitate. Am
să numesc acest mod de a gândi modul tradiţional” [G. Soros, op.cit, p. 46].
 b) Modul de gândire critic. Într-o lume aflată în schimbare, omul este obligat la alt tip de raportare
intelectuală (cognitivă) faţă de realitate:
9 să gândească la lucruri nu numai aşa-cum-sunt, ci şi cum-au-fost sau cum-ar-putea-fi;
10 să reducă infinita gamă de posibilităţi prin introducerea generalizărilor, dihotomiilor şi a altor abstracţii;
11 să folosească ecuaţiile în care constantele pot fi înlocuite cu elemente oarecare, motiv pentru care orice
este considerat a fi posibil, până la proba contrarie.

Ca paradigmă, modul critic poate fi codificat astfel:

1. “Lumea nu este dată o dată pentru totdeauna”; ea se schimbă, iar oamenii sunt confruntaţi cu o scară largă
de posibilităţi, între care pot şi trebuie să aleagă.
2. “Prezentul nu repetă întocmai trecutul”; de aceea, oamenii sunt obligaţi să apeleze la generalizări,
abstractizări, simplificări, legi cauzale şi alte strategii intelectuale prin care îşi înţeleg prezentul; dar abstracţiile
deschid calea spre interpretări diferite.
3. “Lumea este formată din forţe opuse, dihotomice”. Gândirea abstractă tinde să creeze categorii opuse
(Timp şi Spaţi, Societate şi Individ, Materie şi Spirit etc.). Ele contribuie la accentuarea gradului de complexitate al
realităţii dar şi la accentuarea necesităţii abstracţiilor. Astfel, procesul de abstractizare se autoîntreţine;
procesele de gândire nu doar rezolvă probleme, ci şi creează altele, proprii.
4. “Gândirea este altceva decât realitatea”. Atunci când oamenii au confundat propriile abstracţii cu
realitatea, aceasta le-a servit lecţii amare care i-au obligat să distingă între propriile lor gânduri şi realitate.
Deşi creează probleme noi, abstracţiile ne sunt de mare folos; de aceea, noile probleme sunt atacate şi rezolvate
continuu de mintea omenească – aceasta ajungând la o complexitate şi un rafinament inimaginabile în cadrul
modelului tradiţional.
O lume în schimbare nu poate asigura acel gen de certitudine pe care îl găsim într-o societate închisă şi imuabilă,
dar procesul gândirii abstracte poate asigura cunoştinţe cu valoare tot mai mare.
Abstracţiile creează o infinitate de opinii; modul critic e nevoit să se apropie mai mult de realitate decât cel
tradiţional, care cunoaşte o singură interpretare. Pentru această apropiere, el va avea nevoie de o metodă suficient
de eficace pentru a face o bună alegere între opinii (interpretări), adică de o atitudine cât mai critică.

i) Atitudinea critică. Opiniile experimentale nu sunt în mod necesar corecte, după cum cele dogmatice nu sunt
neapărat false. Diferenţa este că o abordare dogmatică pierde din capacitatea de convingere atunci când există
opinii potrivnice; pentru ea, critica este un pericol, nu un ajutor. Dimpotrivă, o atitudine critică poate beneficia şi
de pe urma opiniilor potrivnice, devenind posibilă schimbarea opiniilor iniţiale.
În esenţă, critica este neplăcută şi greu de acceptat. Când este acceptată, aceasta se întâmplă datorită eficacităţii ei.
Deci: atitudinea oamenilor faţă de procesul critic depinde de buna funcţionare a acestuia, iar funcţionarea
acestuia depinde de atitudinea oamenilor. Acest cerc vicios conferă modului critic caracterul său dinamic, opus
caracterului static al modului tradiţional.
Eficacitatea procesului critic variază în funcţie de subiect şi de rezultatele practice ale gândirii critice, motiv pentru
care o atitudine critică are o preponderenţă mai mare într-un anumit context spaţio-temporal. Cea mai mare
preponderenţă o are, de pildă, în democraţie versus dictatură.

ii) Democraţia. Concepţiile despre societate se împart în două categorii: a) cele care propun o formulă fixă; b)
cele care afirmă că organizarea societăţii trebuie să depindă de deciziile membrilor ei.
Neexistând nici o metodă obiectivă pentru a decide care este mai corectă, putem doar să demonstrăm că a doua
atitudine reprezintă o atitudine critică.
a) Schemele sociale de tipul (a) presupun că societatea se supune unor legi diferite de cele promulgate de membrii
ei; mai mult, ele pretind că se pot cunoaşte aceste legi. Aceasta le face impenetrabile la orice contribuţii pozitive
rezultate dintr-un proces critic. Ele chiar se simt obligate să suprime orice concepţii alternative, distrugând modul
de gândire critic şi oprind orice schimbare.
 b) Dacă oamenii sunt lăsaţi să decidă singuri în probleme legate de organizarea socială, nu este necesar ca soluţiile
să fie definitive (riscul unor soluţii greşite nu reprezintă o nenorocire aşa de mare cum se crede uneori). Acelaşi
proces care le-a generat le poate modifica (pentru că în acest caz există mereu un feedback).
Dacă procesul critic este cu adevărat eficace, concepţia care domină la un moment dat poate ajunge să reprezinte
cât mai aproape de realitate cele mai bune interese ale participanţilor13. Pe acest principiu se bazează
democraţia.
Pentru ca democraţia să funcţioneze corect este necesar să fie îndeplinite simultan câteva condiţii – foarte
asemănătoare cu cele care au conferit succes metodei ştiinţifice.
Aceste condiţii sunt următoarele:
1. Trebuie să existe un criteriu în funcţie de care să poată fi evaluate ideile aflate în conflict;
2. Trebuie să existe un asentiment general pentru a respecta acest criteriu.

Prima condiţie este îndeplinită prin votul majoritar, iar a doua – prin convingerea că democraţia este un mod de
existenţă dezirabil (mai dezirabil decât altele).
Existenţa pluralismului ideologic nu este suficientă pentru a avea democraţie; dacă două facţiuni adoptă două
dogme opuse, rezultatul va fi nu democraţia, ci războiul civil. Oamenii trebuie să creadă în democraţie ca într-
un ideal; impunerea cu orice preţ a propriilor concepţii trebuie să treacă pe plan secund, fiind subordonată
idealului democratic.
Condiţia (2) va fi satisfăcută numai atunci când democraţia creează o organizare socială mai bună decât ar
face-o o dictatură.
Iată, deci, încă o relaţie circulară: democraţia devine ideal numai dacă are eficacitate; ea nu poate avea eficacitate
decât dacă este acceptată ca ideal. Această relaţie trebuie să evolueze printr-un proces reflexiv, în care mass-media
pot avea o contribuţie hotărâtoare. Democraţia nu poate fi impusă prin decret! Ea are nevoie de realizări
pozitive şi de conştientizarea acestora:
12 o economie ce se dezvoltă;
13 stimularea intelectuală şi spirituală;
14 un sistem politic ce poate satisface aspiraţiile cetăţenilor mai bine decât sistemele concurente.
Democraţia este capabilă de astfel de realizări, dar nu garantează obţinerea lor.
Democraţia permite manifestarea liberă a ceea ce s-a numit “aspectul pozitiv al cunoaşterii imperfecte”:
creativitatea. Dar nu se poate şti niciodată dinainte ce ar putea rezulta: pot să apară rezultate pozitive sau negative
(cazul fascismului, nazismului, islamismului).
Contribuţiile pozitive pot veni numai din partea participanţilor. Iată un aspect care transformă problema idealului
democratic într-o chestiune foarte discutabilă. Se poate spune că “Fiecare popor are democraţia pe care o merită”,
şi aceasta în două sensuri:
15 pe care şi-o doreşte (în măsura în care o doreşte);
16 pe care este capabil să şi-o facă.
Democraţia nu poate fi potenţată prin eliminarea opiniilor antidemocratice; această operaţie o slăbeşte la fel de
mult ca şi ascensiunea acestor opinii la rangul de ideologii dominante. Succesul democraţiei nu poate fi garantat
nici măcar prin acceptare generală a idealului democratic. Dacă procesul critic nu funcţionează, se ajunge nu la
democraţie, ci la demagogie.

Concluzie: pluralismul nu este suficient; în absenţa idealului democratic, el conduce la război civil. Idealul
democratic nu este suficient; în absenţa procesului critic, el conduce la demagogie.

13
Funcţionarea procesului critic este o condiţie obligatorie pentru reproducerea democraţiei. În absenţa ei, însuşi
jocul democratic poate duce la instaurarea unor ideologii dominante din categoria (a) – vezi Italia şi Germania, Iran şi
Algeria, iar mai recent în Turcia).
 Am subliniat în textul de mai sus cele două situaţii care trebuie să fie evitate în tranziţia de la totalitarism la
democraţie: din păcate, ele reprezintă un fel de Scylla şi Caribda şi este foarte greu să nu sfărâmăm corabia
democraţiei de una dintre cele două stânci. De altfel, evoluţia societăţii româneşti de după 1989 a cunoscut ambele
situaţii: aşa-zisul “război civil” în perioada 1990-1994 şi demagogia în perioada 1996-2000. Această constatare
poate fi punctul de pornire în analize de mare amploare – de la analize politice privind democraţia, până la analize
socio-culturale şi filosofice privind specificul nostru naţional. După cum scria George Soros, “Pur şi simplu,
democraţia nu poate fi garantată, pentru că rămâne condiţionată de energiile creatoare ale celor care participă la ea”
(op. cit., p. 64).
Rolul comunicării în masă este tocmai de a contribui la declanşarea şi modelarea acestor energii. Misiunea nobilă a
mijloacelor de comunicare în masă este de a le direcţiona în sensul formării pe scară largă a modului de gândire
critic – bineînţeles, alături de efortul de a transforma idealul democratic într-un ideal quasi-generalizat. Deşi foarte
dificil, se pare că formarea consensului democratic este un obiectv mai uşor de realizat decât formarea atitudinii
critice (a se vedea sondajele de opinie, care dau procentaje incredibile cu privire la asumarea unor comandamente
ale tranziţiei; desigur, este vorba de o asumare necritică, iar pe noi, cei preocupaţi de viitorul democratic al
României, nu ne interesează consensuri necritice, care se sparg la primul contact cu realităţile vieţii materiale).
Vom vedea, în continuare, că un rol hotărâtor în formarea consensului democratic în varianta critică îl poate avea
activitatea de Relaţii Publice, înţeleasă ca inginerie socială, ca tehnologie de administrare eficientă a
reprezentărilor sociale – şi prin aceasta, ca unul dintre cele mai eficace instrumente de modelare a mentalităţilor şi
a conduitelor sociale.

2. “Centru” şi “periferie” (Immanuel Wallerstein). Implicaţii pentru strategia de dezvoltare a

României în primele decenii ale secolului XXI

Pentru Europa, secolul XIX a fost “secolul revoluţiilor”, care au avut loc în trei valuri succesive (R. Rémond) 14:
a) “mişcările liberale”, ca primă reacţie la Restauraţia europeană;
b) “revoluţiile democratice”, care au vizat negarea sau depăşirea liberalismului;
c) “mişcările sociale care-şi împrumută programul de la şcolile socialiste”, până la 1914 aflate încă în
minoritate;
d) “mişcarea naţionalităţilor”, care a “curs” de-a lungul întregului secol al XIX-lea, nefiind urmarea cronologică
a primelor trei.
Dacă mişcările liberale au atins apogeul în aria societăţilor occidentale, revoluţiile naţionale vor avea “climaxul” în
aria răsăriteană. Ridicarea naţiunilor sud-est europene constituie evenimentul dominant al istoriei europene în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a celui următor – la fel cum ridicarea burgheziilor urbane în
Occident a fost evenimentul decisiv în geneza modernităţii.
Există mai multe modele teoretice dedicate împărţirii statelor, de la Weber la Huntington 15, care vorbeşte şi el de
“state de nucleu” şi de “cercuri concentrice”.
Una dintre teoriile foarte actuale care leagă geneza noului spaţiu european de rolu l burgheziilor urbane este cea a
lui Immanuel Wallerstein16. În concepţia lui, noul spaţiu european a apărut sub forma unei “economii mondiale” în
secolul al XVI-lea. Geneza şi dezvoltarea ei s-au produs pe fondul unei generalizate “crize a feudalismului“,
desfăşurată între 1300 şi 1450. Acum, însuşirea surplusului are loc prin intermediul mecanismului pieţei mondiale,
cu asistenţa “artificială” a maşinii de stat. În concluzie, noul spaţiu european se baza pe:
17 o piaţă mondială;
18 o nouă diviziune a muncii;
19 apariţia stratului centralizat.
Noua diviziune europeană a muncii a generat o stratificare a spaţiului european în trei arii:

14
R. Rémond, Introduction ŕ l’histoire de notre temps, t.2: le XIX-e sičcle. 1815-1914, Edition du Seuil, Paris, 1974.
15
Samuel P. Huntigton, Ciocnirea civilizaţiilor, Bucureşti, Ed. Antet, 1998, pp. 227-264.
16
Immanuel Wallerstein, Sistemul mondial modern, vol. I-II, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1992.
 20 nucleul sau “centrul” economiei mondiale (în Europa Occidentală);
21 semiperiferia (Europa Centrală);
22 periferia (Europa Răsăriteană).

În “centrul sistemului mondial modern” (Europa Nord-Vestică) se dezvoltă o economie industrial-urbană,

apar statele centralizate, burghezii urbane puternice (devenite, ulterior, naţionale), noi structuri ocupaţionale etc.
În “semiperiferie” predomină economia domenială bazată pe munca semiaservită şi salariată, şi pe o largă
autonomie a proprietarilor funciari.
În “periferie” se dezvoltă o agricultură bazată pe sistemul muncii aservite de clacă şi pe monocultură
(cereale), cerută de comerţul european.
În cadrul noii diviziuni europene, rolul “periferiei” este de a furniza “centrului” materii prime extractive şi
agricole, necesare dezvoltării industriei şi oraşelor din această arie. În esenţă, periferizarea este identificată cu “cel
mai scăzut rang în această ierarhie, rang ce este asociat cu pierderea (drenarea) surplusului către statele
exploatatoare cele mai puternice”17.
Din modelul lui Wallerstein se desprinde concluzia că numai societăţile din “centru” au cunoscut o
transformare revoluţionară, cele din “periferie” rămânând în afara schimbării istorice.
Un autor român18 consideră că starea de “periferie” a fost o consecinţă a existenţei imperiilor şi a acţiunilor
prădalnice ale păturilor clientelare (clientele burgheziei metropolitane). Or revoluţiile naţionale din sud-estul
european au constituit cadrul istoric al prăbuşirii imperiilor din această zonă; în concluzie, adevăratele forţe
revoluţionare au fost naţiunile: “Nici un moment din lunga serie a revoluţiilor care au zguduit structurile vechi şi
opresive ale acestei arii nu poate fi înţeles decât în şi prin ‘mişcarea naţiunilor’” (op. cit., p. 15). Naţiunile carpato-
balcanice, “care în ‘temelia’ lor erau popoare ţărăneşti revoluţionare”, au jucat în Europa de Est acelaşi rol istoric
pe care în Occident l-au jucat burgheziile urbane.
Această teză a sociologului Ilie Bădescu vine în contradicţie cu o serie de teorii conform cărora “societăţile
ţărăneşti” ar fi “pasive şi amorfe”, necreative istoric. Unii sociologi contemporani consider ă că în Occident s-ar fi
dezvoltat o “societate de piaţă”, urbană, iar în răsăritul Europei o “societate de status”, de esenţă rurală. Iată un
exemplu: “România, estul Europei şi restul lumii nonoccidentale au sărit peste secolul al XIX-lea în sensul că,
spre deosebire de Europa Occidentală, nu se produce aici nici o schimbare revoluţionară a ordinii sociale şi
economice” (Keneth Jowitt)19.
Malpercepţia occidentalo-centristă îi face pe aceşti autori să eludeze un fapt istoric de adâncime revoluţionară:
pentru Europa Răsăriteană, secolul XIX este în întregime un secol al revoluţiilor, ceea ce explică prăbuşirea a trei
imperii în mai puţin de 100 de ani20.
În a doua jumătate a secolului XIX, burgheziile occidentale îşi înfăptuiseră “programul politic” şi consolidau
un “imperiu” al acumulării mondiale a capitalului, adoptând în “societăţile externe” o conduită prădalnică. [Acesta
a fost paradoxul Occidentului: acasă – burghez şi democrat, iar în afară – imperialist şi despotic].
Tendinţei spre imperialism economic a capitalismului prădalnic i se va asocia orientarea spre un imperialism
ideologic, astfel încât naţiunile revoluţionare vor fi ameninţate nu numai de o exploatare economică parazitară, ci
şi de un amplu proces ideologic de contestare a “valorilor naţionale”. S-a născut o nouă relaţie între o
suprastructură imperială şi o bază etno-socială de o mare diversitate. Studiul istoric al acestei relaţii contradictorii
ar fi, după opinia lui Ilie Bădescu, o condiţie obligatorie pentru teoria ştiinţifică a sistemelor sociale (şi, în primul
rând, a imperiilor). Ori tocmai eludarea acestei relaţii constituie esenţa occidentalocentrismului, care explică istoria
bazei prin schimbarea suprastructurii.

17
G. Goodman, M. Redleft, From Peasant to Proletarian. Capitalism Development and Agrarian Transition, Basil
Blackwold, Oxford, 1981.
18
Ilie Bădescu, Sincronism european şi cultură critică românească, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p.
85 ş.u.
19
Keneth Jowitt, (ed.), Social Change in Romania – 1860-1940. A Debate on Development in an European Nation,
Berkley, Institute of International Studies, University of California, 1978, p. 81.
20
În Occident, “eşecul imperiului” (Wellerstein) a durat un secol întreg, iar până la declanşarea Revoluţiei industriale
au mai trecut 200 de ani.
 Prejudecata ideologiilor etnocentriste ale burgheziilor metropolitane, după care istoria Europei s-a încheiat
odată cu “revoluţia atlantică” (J. Crodechot), este atât de larg împărtăşită de istoricii şi sociologii
occidentalocentrişti, încât un autor de anvergura lui Arnold Toynbee ajunge să scrie că “istoria occidentală” nu
poate fi concepută în termenii naţiunilor tinere (slovacii, cehii, sârbii etc.). În viziunea sa, naţiunile est-europene au
un “univers istoric constitutiv atât de scurt”, încât “atunci când sunt izolate de istoria occidentală încetează să fie
inteligibile”. Iată cum explică el acest lucru bizar: “Ar fi imposibil să distingi de relaţiile sale externe o istorie
internă care să aibă ceva specific. În raport cu societatea occidentală, naţiunile orientale sunt o mică şi, comparativ,
neimportantă fracţie”21.

În realitate, epoca modernă europeană a statornicit noi raporturi între entităţile europene. Acestea ies din
imperii şi intră într-un sistem de relaţii reciproce, dar şi într-o nouă relaţie cu economiile metropolitane. Epoca
postimperialistă a fost o epocă mercantilă, care a păstrat mult din forma raporturilor de “subordonare între naţiuni”
(care în imperiu fusese subordonarea între etnii). Relaţia imperiu-etnii este înlocuită de cea dintre economia
metropolitană şi economiile naţionale “periferiale”. Noul “sistem mondial” este cel al acumulării mondiale a
capitalului22.
Pentru Samir Amin, conceptul care dă expresie acestui raport este cel de “acumulare dependentă”. Esenţa
acumulării dependente este faptul că ea pune în relaţie un “capitalism central”, “autocentrat” şi
“interdependent” (Europa Occidentală, Japonia şi SUA) cu un “capitalism periferial” (“lumea a treia”),
“extravertit” şi “dependent” (în sensul emigrării “capitalului central naţional” către “periferie”, unde poate
obţine o remunerare mai bună).
Conform modelului teoretic Frank–Amin, acumularea dependentă se defineşte prin următoarele aspecte:
1) În “periferie” nu există o relaţie obiectivă între “remunerarea muncii şi nivelul de dezvoltare a forţelor
productive”; remunerarea muncii este cât mai scăzută posibil (posibilitate dată de condiţiile economice, sociale şi
politice).
2) În “periferie”, întregul profit acumulat de pătura superpusă locală nu este “economisit” în vederea
investiţiei, ci este utilizat în direcţii total neproductive:
a) consumul de lux;
b) speculaţiile puterii.
O parte a “profitului” intern este transferată pe piaţa externă a capitalurilor odată cu plusvaloarea “drenată”, prin
mecanismele schimbului inegal al producţiilor de export, spre economiile metropolitane. De aceea, Frank numeşte
burghezia internă “lumpenburghezie” sau “burghezie clientelară”.
3) În “periferie”, capacitatea de consum este foarte redusă, întrucât hipertrofierea sectorului exportator nu
permite lărgirea pieţei interne. Astfel, “periferia” atrage un volum foarte limitat de capitaluri ale “centrului”(op.
cit., p. 335).
După Amin, contradicţia dintre “capacitatea de consum” şi “capacitatea de a produce” este rezolvat ă la nivelul
“sistemului mondial” prin lărgirea pieţei în “centru”, periferia îndeplinind doar o funcţie subalternă şi limitată.
“Această dinamică duce la o polarizare crescândă a bogăţiei în beneficiul ‘centrului’” (idem, p. 331). Este motivul
pentru care Amin consideră revoluţiile naţionale din lumea a treia ca un moment al mişcării anticapitaliste, iar nu
ca o “etapă a dezvoltării capitalismului la scară mondială”, cum le caracterizează sociologii eurocentrişti.
4) În “periferie”, nivelul dezvoltării nu va fi omogen, ca în “centru”, ci extrem de neomogen, chiar polarizat
(“nivelul avansat în sectorul exportator şi înapoiat în restul economiei” – ibidem).
Aceasta este structura acumulării dependente în prima fază a imperialismului, care se întinde (după Amin) între
1880 şi 1940 în Europa, iar în America Latină şi Africa merge până în anii ’50.
Concluzia lui Amin merită a fi reţinută: în periferie, “modul de producţie este introdus din exterior”, prin
“dominaţie politică”; de aceea, aici nu are loc dezagregarea raporturilor rurale precapitaliste, ci numai o
deformare a acestora, prin supunerea lor acţiunii legilor de acumulare proprii modului capitalist central, care le

21
A. Toynbee, A Study of History, Oxford University Press, London, New York, Toronto, 1962, vol. I, p. 13.
22
Vezi A. G. Frank, S. Amin, L’accumulation dépendante. Sociétés precapitalistes et capitalisme, Edition Anthropos,
Paris, 1975.
 domină. Aceasta se exprimă în faptul că la “periferie” nu are loc revoluţia agrară, ceea ce explică faptul că
productivitatea în agricultură stagnează. [Merită amintit că în ţările din “centru”, revoluţia agrară a precedat
revoluţia industrială, făcând-o posibilă; aşadar, acolo agricultura a constituit, la un moment dat, “locomotiva”
modernizării].

În esenţă, aceste idei au fost enunţate pentru prima dată într-o ţară “periferială”, de către marele gânditor care a
fost Mihai Eminescu. El va realiza o monografie a “capitalismului parazitar” din aria r ăsăriteană. Teoriile
contemporane ale acestui tip de capitalism sunt mai dezvoltate, dar ele se încadrează în paradigma iniţiată de M.
Eminescu şi dezvoltată în direcţie marxistă de C. Dobrogeanu-Gherea. După Ilie Bădescu, “Eminescu şi Gherea
pot fi aşezaţi la originea noii serii paradigmatice” (op. cit., p. 236).
În epoca lui Eminescu, figura reprezentativă a capitalismului extravertit era uzurierul. Eminescu va fi “vârful
de lance” al reacţiei critice contra “practicii uzuriere”. El încadrează fenomenul într-o teorie sociologică, urmărind
uzura în legătură cu pătrunderea elementului străin în organismul societăţii ţărăneşti. Aceasta îi permite să
dezvăluie procesele de dizolvare a societăţii civile româneşti, transformarea oraşelor în rezidenţe parazitare,
naşterea unei clase mijlocii parazitare şi – pe bazele acesteia – a unei societăţi intermediare care va aproviziona
noua clasă mijlocie23.
Eminescu ne dezvăluie un aspect cu totul particular al genezei claselor şi stratificării sociale în Europa de Est.
Stratificarea se realizează pe trei niveluri:
c) clasele de sus, constituite din proprietari, industriaşi, unii comercianţi etc.;
d) clasele de mijloc, incluzând agenţii “practicii uzurare”, dar şi pătura parazitară a mahalalelor (împreună,
cele două pături alcătuiesc o societate intermediară, parazitară şi extravertită, ghidată de o nestinsă
sete de câştig şi împingând, fără scrupule, dobânzile la niveluri incredibile);
e) poporul sau “clasa pozitivă”, singura care produce valori în societate.

Eminescu lega degradarea societăţii româneşti de conduita socială a “păturii superpuse”, care era “o clasă cu
totul improductivă, care n-a învăţat nimic, n-a muncit nimic şi n-a avut nimic, şi care a ajuns stăpână pe cei ce au
învăţat, pe cei ce au, pe cei ce muncesc” (“Trecutul şi prezentul”, în Opere, vol. IV, Ed. Cultura Românească,
Bucureşti, 1938, p. 21).
Pătura superpusă este vinovată, după Eminescu, de împingerea României în “periferia” Europei civilizate
(după ce în epoca fanariotă fusese împinsă în “mlaştina gospodăriei turceşti”). În studiul “Patologia societăţii
noastre”, Eminescu leagă direct conduita acestei clase de “capitalismul neofanariot”: “Toate condiţiunile sociale s-
au surpat şi s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; tradiţiunile s-au uitat cu totul; o clasă nouă guvernantă s-a
ridicat fără tradiţiune şi fără autoritate, încât ţara cea mare, temeiul şi baza naţionalităţii noastre, nu-şi găseşte
conştiinţa raporturilor politice cu cei ce-o guvernă. (…) Un stat în care funcţiile publice se exploatează de-o gloată
de oameni care nu produc nimic, ci numai consumă resursele bugetare, se condamnă singur a fi neputincios şi
sterp” (Opere, ed. cit., pp. 12-13).
Spre deosebire de Occident, unde conduita de “fixare” a capitalului este mai bine propor ţionată cu cea
speculativ-excentrată, în sud-estul european păturile clientelare au distrus agenţii care ar fi putut fixa capitalul.
Agentul economic care s-a afirmat aici, un fel de “lupen aristocraţie prebendială”, a adoptat conduite prădalnice,
iar dezvoltarea capitalului a fost una extravertită, iar nu autocentrată, ca în Occident.
Cărei realităţi istorice îi corespunde această descriere a lui Eminescu despre societatea românească? Ea este atât de
actuală astăzi, încât suntem tentaţi să spunem: “societatea românească a pierdut timpul vreme de o sută de ani!”;
“timp de un secol, ea a bătut pasul pe loc!”. Iată o temă de meditaţie, de dezbatere şi de… seminar.

3. Globalizarea şi regionalizarea – tendinţe complementare în lumea contemporană

23
M. Eminescu, “Rezultate ale uzurei în România”, în Opere, vol. III, ed. îngrijită de Ion Creţu, Ed. Cultura
Românească, 1938, pp. 46-47.
 Datorită dezvoltării economiei mondiale, apariţiei sistemului de comunicare global şi “scurtării distanţelor”
dintre diferitele culturi ale lumii, schimburile dintre Europa, America de Nord şi zona Pacificului au luat o
amploare fără precedent în istorie. În centrele urbane din lumea a treia apar semnele unei culturi internaţionale
(chiar dacă incipiente).
Tendinţa spre globalizarea stilului de viaţă se manifestă la cele mai profunde niveluri ale nevoilor umane:
hrană, modă vestimentară, distracţii şi comunicare. Această tendinţă, ilustrată de Naisbitt şi Aburdene24, nu este
singura; ea se află în tensiune cu cea a tradiţionalismului, numit de specialişti şi “naţionalism cultural”. După
Naishitt şi Aburdene, “Cu cât devin mai omogene stilurile noastre de via ţă, cu atât ne simţim mai legaţi de valorile
profunde – religie, artă, limbă şi literatură. Pe măsură ce lumile noastre exterioare au mai multe similitudini,
păstrăm cu tot mai multă sfinţenie tradiţiile izvorâte din interior”25. Prin urmare, putem formula următoarele
întrebări:
23 Modificările intervenite în orizontul de viaţă antrenează modificări corespunzătoare în orizontul cultural
al comunităţilor şi indivizilor?
24 Este posibilă dezvoltarea divergentă a celor două orizonturi sau “legea disonanţei cognitive” va acţiona şi
aici, mergându-se în direcţia rezolvării conflictului dintre integrare şi identitate?
25 În ce sens se va rezolva acest conflict în următoarele decenii?
26 Care este rolul mijloacelor de informare în evoluţia istorică a acestui conflict? Dar al factorului politic?
Vom încerca să schiţăm posibile răspunsuri la întrebările de mai sus analizând natura globalizării stilului de
viaţă şi pe cea a naţionalismului cultural.

A. Stilul de viaţă global

Comerţul mondial, deplasarea cu mijloace tot mai rapide şi televiziunea au creat condi ţii favorabile unui stil de
viaţă global. Comerţul a creat o piaţă unitară mondială, bazată pe interdependenţa funcţională, la care sunt obligate
să participe peste 160 de economii naţionale. Dilema fiecăreia dintre ele este aceasta: ori falimentul, ori
participarea la comerţul global.
“Comerţul global” nu înseamnă doar că este mondial, ci şi faptul că a cuprins toate domeniile producţiei şi
serviciilor, inclusiv cele care ţin de viaţa cotidiană: instrumente financiare (acţiuni, bonuri de valoare, devize),
îmbrăcăminte, alimente, aparatură audio-video, precum şi bunuri simbolice. Călătoriile rapide, pe calea aerului, au
deschis procesul de accelerare şi globalizare a dezvoltării. Avioanele cu reacţie au dus la democratizarea
deplasărilor rapide: nu se mai deplasează doar oamenii de afaceri şi oamenii politici, ci şi familii, bunici şi copii,
tineri în luna de miere, turişti de toate rasele şi naţionalităţile. În 1989, în SUA, 23.000 de zboruri zilnice (regulate)
au transportat 450 de milioane de pasageri; în anul 2000, numărul acestora va ajunge la 750 de milioane.
La sfârşitul anilor ‘80, un miliard de pasageri pe an circulau pe liniile aeriene din întreaga lume, cu o rată zilnică de
3 milioane de pasageri ai companiilor aeriene. Astăzi, numărul s-a dublat.

Prin filme, publicistică şi televiziune, aceleaşi imagini ajung în toate colţurile lumii.
– Filmul. Dacă în anii ’50-’60 marele ecran a fost dominat de francezi, astăzi monopolul este al Statelor Unite. În
1988, filmele americane au fost vizionate de peste 50% din publicul francez, italian, olandez şi danez, de 60% din
spectatorii germani şi de 80% din cei britanici. Dar cea mai mare piaţă pentru filmele produse la Hollywood este,
după SUA, Japonia.
– Muzica şi divertismentul. Muzica rock americană şi britanică constituie “baza culturală” a tineretului din
întreaga lume. “The Beatles”, “Genesis” şi “Rolling Stones” sunt celebre în orice ţară. La începutul anilor ’90, în
Japonia, şi-au deschis porţile 25 de cluburi de rock’n’roll, numite Studebaker, amenajate cu dotări din SUA. Tot
aici s-a deschis primul Disneyland sută la sută american. El a fost urmat de Euro-Disneyland, deschis în 1992 la
Marne-la-Vallée (lângă Paris). Recenta aniversare a celor 5 ani de existenţă a relevat un bilanţ contradictoriu:
24
John Naisbitt, Patricia Aburdene, Anul 2000 – Megatendinţe, Humanitas, Bucureşti, 1993, pp. 127-153.
25
Idem, p. 126.
 “francezii nu agreează acest parc de distracţii datorită … cozilor prea lungi din faţa punctelor de atracţie” (!). În
inima antiamericanismului vest-european vedem o conduită de genul “lasă-mă, dar vino-ncoa!”.
– Publicistica. Timp de decenii, “International Herald Tribune” a fost cea mai importantă publicaţie la nivel
mondial. Editată la Paris, cu surse de informaţii preponderent americane, era tipărită şi difuzată în toata lumea. Au
apărut apoi ediţiile asiatică şi europeană, scoase de “Wall Street Journal”. Începând cu 1986, “U.S. News & World
Report” se tipăreşte şi în limba chineză, iar “Newsweek” – în japoneză.
Publicaţii ca “Vanity Fair”, “Style”, “Taxi”, “Passion”, “Elle” şi “M” sunt citite în cercurile mondene
internaţionale. “European Travel & Life”, “Travel & Leisure” sau “Condé Nast’s Traveler” sunt citite de călători
de la business class, dar şi de cei care s-ar dori printre aceştia.
Datorită transmisiilor prin satelit, “Wall Street Journal”, “Financiar Times”, “USA Today”, “Die Zeit” din
Hamburg, “China Daily”, “The Economist”, “Time” şi “Newsweek” sunt publicate în aceeaşi zi pe mai multe
continente. “The Economist” este citit în 170 de ţări; în Marea Britanie locuiesc doar 25% din cititorii săi.
O adevărată revoluţie s-a produs în distribuirea presei scrise la nivel mondial. La centrul Newsroom din
Washington pot fi cumpărate reviste americane, ziare, discuri, casete înregistrate şi cărţi în 100 de limbi.
– Televiziunea. La ora actuală se poate vorbi de o “piaţă internaţională a televiziunii”. După afirmaţiile lui Sam
Robert, directorul executiv al CBS News, această piaţă este dominată de televiziunea americană. Emisiunea “CBS
Evening News”, realizată de Dan Rather, este prezentată zilnic la Paris, la ora 8 dimineaţa. Japonezii îl pot urmări
pe acelaşi Dan Rather, precum şi alte emisiuni: “The Mac Neil / Lehrer News Hour” sau “Nightline”, prezentată de
Ted Koppel.
Dar dominaţia televiziunii americane nu se reduce la emisiunile informative. Dacă 75% din totalul programelor de
televiziune importante sunt din SUA, majoritatea lor nu sunt emisiuni de ştiri:
27 serialul Dallas a fost difuzat simultan în 98 de ţări;
28 în Noua Zeelandă, 40% din programele de televiziune din 1986 au fost preluate din SUA;
29 spectacolele americane Matleck şi Spenser for Hire au fost desemnate drept spectacolele nr.1 în Africa de
Sud (1989);
30 australienii stau în faţa televizorului până la miezul nopţii, pentru a putea urmări emisiunea Today;
31 Sesame Street a fost văzut, în 1989, în 84 de ţări;
32 La Roue de la Fortune (Roata Norocului), varianta franceză a emisiunii americane Wheel of Fortune este
cea mai populară emisiune-concurs prezentată de televiziunea franceză26.

În schimb, SUA nu importă emisiuni de televiziune (cu excepţia câtorva britanice), deşi ar avea de câştigat atât în
plan cultural cât şi în plan comercial (şi-ar echilibra balanţa comercial-culturală).

Din punct de vedere strict tehnic, televiziunea globală există, dar ea este boicotată sistematic de tendinţele care
contravin procesului de globalizare (universalizare).
Potenţial, televiziunea globală există în Europa prin intermediul staţiilor multinaţionale europene de
televiziune prin satelit (EuroNews, EuroSport, MTV etc.). Dar şi aceste staţii sunt afectate de tendinţele spre un
naţionalism cultural, precum şi de barierele lingvistice.
Primul program de ştiri paneuropene, Independent Television News, din Marea Britanie, a început să emită în 1987,
pe canalul britanic Super Channel. El a atins cifra potenţială de 20 de milioane de telespectatori, în 14 ţări. Ştirile
au fost prezentate într-o engleză mai clară, dar acest lucru nu a fost suficient. I.Tv.News a fost sistat în noiembrie
1988. Super Channel a pierdut 100 milioane dolari în primii doi ani de activitate. Nici programul lui Rupert
Murdoch, receptat de zece ţări europene, n-a avut mai mult succes. Majoritatea europenilor au preferat canalele
naţionale sau staţiile de emisie prin satelit care prezentau emisiuni de divertisment dublate în limba lor maternă.
Se va ajunge, oare, la o “televiziune mondială”? Optimiştii sunt siguri că da; alţii, mai critici şi mai lucizi spun că
oricât de mult s-ar globaliza televiziunea, nu se va ajunge, probabil, niciodat ă la un mega-centru care să transmită
aceleaşi programe pe întregul mapamond – şi aceasta, datorită “naţionalismului cultural” (cei 100.000 de evrei care

26
Idem, pp. 144-145.
 au venit în Israel din fosta URSS continuă să urmărească ştirile la televiziunile ce transmit în limba rusă, prin
satelit). Să analizăm ambele tendinţe, pentru a vedea dacă ele sunt contradictorii sau, dimpotrivă, complementare;
trebuie să le gândim în paradigma lui “sau/sau”, proprie raţionalităţii clasice, de tip liniar, ori le putem gândi şi în
paradigma “şi/şi”, propusă de fizica post-relativistă, de ştiinţa contemporană în general?

i) Televiziunea şi “stilul de viaţă global”. Contribuţia televiziunii la răspândirea unui stil de viaţă global, bazat pe
valorile civilizaţiei occidentale, nu poate fi negat nici pentru Europa, în ciuda “naţionalismelor culturale” (a se
vedea Franţa). Cu atât mai puţin – pentru ţările în curs de dezvoltare care au, printre altele, şi cea mai densă
populaţie. În regiunea cu cel mai mare suport de programe televizate, America Latină, 60% din programe sunt
importate, iar din acestea 80% provin din SUA27.
În două ţări relativ sărace, care cuprind 40% din populaţia lumii (China şi India), oamenii sunt bombardaţi zilnic cu
imagini ale Occidentului dezvoltat. În India există 400 de milioane de telespectatori potenţiali. În China există
aproximativ 100 de milioane de aparate TV, iar audienţa estimată este de 600 milioane de telespectatori. În 1986,
în Beijing şi Shanghai există un televizor la două familii (conf. World Press Review).
În Shanghai, în fiecare miercuri seara peste 70% din telespectatori urmăresc serialul american Hunter. Este cert că
prin programele de divertisment (în special filmele seriale) valorile occidentale sunt diseminate într-o masă de sute
de milioane de oameni.
Cu câţiva ani înainte de revolta studenţilor din piaţa Tien An Men (1989), Michael Jay Solomon, de la Lorimar
Pictures, afirma: “China este ultimul bastion de cucerit”, după care preciza: “Mă tem însă, deoarece vom determina
o schimbare a modului de a gândi al acestor oameni” 28. Acest semn de întrebare este foarte serios, datorită facilităţii
extraordinare cu care televiziunea pătrunde în cele mai neaşteptate locuri, în culturile cele mai tradiţionaliste. Dacă
în urmă cu două secole, preţul redus al mărfurilor industriale era “tunul care dărâmă toate zidurile chinezeşti”
(Marx), astăzi acest lucru este televiziunea (mai precis, imaginea televizată).
În Ocobamba, un sătuc cu 400 de locuitori din Peru, a existat televiziune (pe bază de baterii) încă înainte de
pătrunderea electricităţii, a apei curente şi a poştei regulate. Tuaregii, cel mai mare trib nomad din Sahara, şi-au
amânat, pentru prima dată în istoria lor, migraţia anuală (în 1983), pentru a putea urmări ultimul episod al serialului
Dallas29.
În Iran, unde 90% din populaţie este analfabetă, o mare parte a populaţiei rurale trăieşte în bordeie cu pământ pe
jos, dar deţine televizoare color.
Atât dominaţia americană pe piaţa internaţională de televiziune, cât şi posibilitatea unei televiziuni globale ridică
mai multe întrebări, care nu s-ar fi pus în anii ’60-’70:
33 Va duce televiziunea globală la o programare în funcţie de un numitor comun? Va avea loc omogenizarea
culturii?
34 Va ameninţa ea diferenţele specifice ale fiecărei ţări?
35 Va facilita tendinţa unor ţări puternice, cum ar fi SUA, de a-şi impune valorile în lumea a treia sau chiar
în alte ţări dezvoltate?

ii) Imperialismul cultural. În multe ţări ale lumii, în special în statele islamice, modernitatea este asociată cu
Occidentul european şi considerată “satanică”. În numele Islamului, tot ce e modern e satanic şi tot ce e european este
imperialist.
Ziarista Georgie Ann Geyer30 defineşte rolul televiziunii în acest context: “Imperialismul cultural se infiltrează
în orice ţară prin intermediul radioului şi televiziunii, prin turişti şi corpurile armate ale păcii, aparţinând Naţiunilor
Unite; el pătrunde pe furiş în ţări străvechi şi chinuite de suferinţe, la fel ca şi cuceritorii de altădată, aparent
binevoitori, ai teritoriilor tribului de indieni Siouk, fiind de fapt o ipostază a Satanei, aducând cu sine afacerişti şi
drepturile femeii şi tot felul de valori relative, bazate pe toleranţă”.

27
Idem, p. 145.
28
Idem, p. 146.
29
Idem, p. 145.
30
Idem, pp. 146-147.
 Un adevăr tot este în rândurile de mai sus: televiziunea transmite valori de mare profunzime, ca şi literatura –
chiar dacă altfel. Din această perspectivă, ea nu trebuie pusă în acelaşi plan cu moda vestimentară, cu McDonald’s sau
cu blue-jeans-ii.
Prin specificul lor, mijloacele de divertisment realizate prin intermediul imaginii şi limbajului transcend
graniţa schimburilor superficiale de semne şi simboluri, ajungând în domeniul valorilor, atingând ethosul unei culturi.
De orice fel ar fi, limbajul este o importantă cale de pătrundere în inima unei civilizaţii.
Ori în mass-media internaţionale limba folosită este engleza. Cinci dintre cele mai mari reţele de televiziune –
CBS, NBC, ABC, BBC în Marea Britanie şi CBC (Corporaţia Canadiană de Televiziune) sunt receptate de un public
potenţial de circa 300 de milioane de persoane, datorită emisiunilor în limba engleză. Ea este şi limba oficială a
emisiunilor de televiziune prin satelit.

B. Naţionalismul cultural

În lucrarea intitulată Anul 2000. Megatendinţe (1990), John Naisbitt şi Patricia Aburdene scriau: “Chiar dacă
stilurile de viaţă încep să semene, există indicii certe ale unui puternic curent contrar: inerţia împotriva uniformizării,
dorinţa de afirmare a unicităţii de cultură şi limbă, respingerea influenţelor străine” (op. cit., p. 125).
Ei îşi ilustrează teza cu numeroase exemple:

2 În Singapore, unde învăţământul se desfăşoară de 20 de ani în limba engleză, a început o campanie de

susţinere a dialectului mandarin şi de reînviere a interesului pentru “vechile valori”;
3 Galezii luptă pentru menţinerea limbii şi literaturii proprii;
4 În Catalonia, după 48 de ani, limba catalană a fost reintrodusă ca limbă oficială (3 canale de radio
funcţionează non-top şi 3 canale de televiziune emit mai multe ore pe zi);
5 În Quebec este penalizată folosirea limbii engleze, sunt interzise indicatoarele stradale în această limbă şi
continuă lupta pentru desprinderea de Canada.

Un proces care constituie o sfidare pentru civilizaţia occidentală este renaşterea transnaţională a Islamului,
iniţiată de ayatolahul Khomeini în Iran. Fundamentalismul islamic (Shiismul), considerat tipic pentru Iran şi Liban, a
început să câştige teren în Egipt, Algeria, Indonezia şi Turcia. În aceste ţări, el funcţionează ca reacţie la “invazia
occidentală”.
Un laborator interesant pentru confruntarea dintre globalism şi localism este Turcia. În timp ce guvernul
solicita intrarea în Uniunea Europeană, studentele au început să-şi acopere capul cu vălul islamic, care a fost interzis în
instituţiile publice încă din anii ’20, când a demarat procesul de laicizare a statului, iniţiat de Kemal Ataturk. În 15 ani,
numărul elevilor din şcolile musulmane a crescut de şase ori.
Revenirea tinerei generaţii la tradiţie nu este specifică doar islamului din Turcia (în 1979, Khomeini a fost
susţinut de mase de studenţi fanatici şi de mulţi alţi tineri shiiţi – în marea lor majoritate, analfabeţi), şi nici doar
Islamului în general. Tinerii japonezi de astăzi manifestă un mare entuziasm pentru îmbrăcămintea, mâncărurile şi
literatura tradiţionale; mulţi au început să scrie poeme Haiku, la fel ca bunicii lor (dar nu şi ca părinţii lor). În Israel
creşte de la un an la altul numărul elevilor care se iniţiază în Torra, aceştia îngroşând rândurile “ortodocşilor mozaici”
(forma de fundamentalism proprie iudaismului), iar prin aceasta – rândurile celor care vor vota în anii următori cu
partidul Likud. Naisbitt şi Aburdene concluzionează: “Confruntaţi cu o tendinţă crescândă în direcţia omogenizării, cu
toţii vom încerca să ne păstram identitatea, fie că este vorba de cea religioasă, culturală, naţională, lingvistică sau
rasială” (op. cit., p. 155).

În plan filosofic, întrebarea este: reprezintă nevoia de identitate o piedică în calea globalizării stilului de
viaţă, a unificării genului uman la nivelul vieţii cotidiene? Dacă abordăm problema după modelul cercurilor
concentrice, ca Samuel Huntington, s-ar părea că nu. Iată o mostră de identitate “în cercuri concentrice”, desprinsă din
declaraţiile lui Jordi Pujol, şeful primului guvern catalan, format în 1980: “Suntem de acord că suntem spanioli, dar noi
suntem altfel de spanioli decât ceilalţi. Noi suntem spanioli fiind catalani. Dorim să rămânem spanioli, dar dorim şi să
ne păstrăm limba, cultura noastră, instituţiile politice tradiţionale; am dori ca Spania să accepte faptul că suntem un
popor diferit” (apud Naisbitt şi Aburdene, op. cit., p. 160).
Dacă toate luptele pentru salvgardarea identităţii ar pleca de la o astfel de viziune, în care “ sau/sau” este
înlocuit cu “şi/şi”, aceste lupte nu ar mai pune în discuţie ideea de stat-naţiune, ci ar ridica o altă problemă: redefinirea
ideii de statalitate, în consens cu noile condiţii ale epocii post-industriale.
Un caz aparte, care nu pare să intre în logica lui “şi/şi”, este disputa culturală în jurul Drepturilor Omului,
considerate de mulţi ca filosofie de fundal pentru procesul de globalizare, pentru depăşirea dezvoltării autocentrate şi
pentru realizarea “păcii eterne”, aşa cum o preconiza Kant.
Un moment important în răspândirea acestei filosofii a fost “Acordul în problemele drepturilor omului” de la
Viena (1989). Convenţia de la Viena a fost semnată de 35 de state – SUA, Canada, URSS şi toate ţările europene (cu
excepţia Albaniei) – care s-au angajat să asigure exercitarea în practică a unor drepturi cum sunt: libertatea informaţiei,
libertatea de credinţă religioasă, de asociere şi de emigrare.
În acelaşi timp, tot mai multe sunt semnalele despre rezistenţa pe care această filosofie politică o întâmpină în
diverse orizonturi culturale.

Partea II
COMUNICAREA POLITICĂ

1. Specificul comunicării politice; evoluţia istorică a acesteia

A. Specificul comunicării politice

Într-o definiţie cât mai simplificată, comunicarea politică (CP) reprezintă un schimb de informaţii între
guvernanţi (G) şi guvernaţi (g), prin intermediul unor canale de transmisie structurate sau informale (apud Jean-Marie
Cotteret – Gouvernants et gouvernés, PUF, Paris, 1973).
Formele CP pot fi lingvistice, gestuale, muzicale şi imagologice. Un act de comunicare aparţine CP dacă are
consecinţe – directe sau indirecte – asupra sistemului politic.
Dar dintre comunicarea lingvistică şi cea nelingvistică numai prima a devenit obiectul unei cecetări
sistematice. Pentru cea de-a doua, rămâne de făcut un vast inventar pe baza căruia să poată fi elaborată o semiologie
politică (în sensul dat de Ferdinand de Saussure: un sistem de semne graţie căruia oamenii comunică între ei). Primele
elemente ale unei astfel de semiologii sunt furnizate de creatorii de imagine, dar aceştia le practică într-o manieră pre-
teoretică şi sunt prea puţin dispuşi – cel puţin pe parcursul vieţii active – să facă public inventarul formelor de
comunicare nelingvistică la care apelează.
Cu toate acestea, un recensământ al gesturilor pe care le fac oamenii politici din diferite ţări ar putea evidenţia
o mare similitudine între forma şi conţinutul acestor gesturi (o semantică comună). Braţele ridicate – semnul unei
victorii obţinute sau foarte apropiate – reprezintă, de pildă, elementul unui limbaj universal, care transgresează
frontierele naţionale.
Acest lucru nu se poate spune despre discursul politic, unde rolul cuvântului scapă deseori şi celui care îl
ascultă şi celui care îl foloseşte. Pe planul comunicabilităţii, sistemul structurat pe semne vocale/grafice este mai bogat
dar şi mai ambiguu decât limbajul gestual (care este mai simplu, dar are avantajul de a fi mai universal). Dacă, prin
absurd, comunicarea s-ar reduce la gesturi, nivelul de dezvoltare a societăţii ar fi atât de scăzut, încât ar fi dificil – dacă
nu imposibil – să mai vorbim de comunicare politică. Astfel, esenţialul în comunicarea politică rămâne aspectul
lingvistic. Dar chiar dacă ar fi să o reducem la lingvistic, CP rămâne greu de definit.
Comunicarea presupune ceva pus în comun. Orice poate fi pus în comun. De aceea avem comunicare în orice
domeniu al vieţii umane. Care este, deci, specificul comunicării politice în raport cu comunicarea din alte domenii?
Când un băiat îi spune unei fete “Te iubesc”, există comunicare: ea este amoroasă. Când un matematician spune “doi şi
cu doi fac patru”, există comunicare: ea este matematică. Când Fidel Castro cere poporului său să lupte, avem de-a face
cu o comunicare politică.
Comunicarea este politică în funcţie de consecinţele – directe sau indirecte, imediate sau mediate – pe
care ea le are sau le poate avea asupra sistemului politic.
Dar un sistem politic trebuie să asigure fie menţinerea organizării politice a societăţii (cazul cel mai frecvent),
fie transformarea acesteia. Prima finalitate a sistemului politic implică mai multe exigente:
a) acceptarea sistemului prin adeziunea la valorile acestuia;
b) legitimitatea celor care guvernează31.

Dacă aceste exigenţe nu sunt satisfăcute, deţinătorii puterii vor impune deciziile prin mijloace mai mult sau
mai puţin autoritare – la limită, prin constrângere fizică. Dubla cerinţă de mai sus poate fi împlinită doar prin CP. Ea va
satisface în mod esenţial această cerinţă dacă va răspunde unei nevoi concrete: asigurarea acordului între guvernanţi
(G) şi guvernaţi (g). Acordul dintre cele două părţi nu poate fi realizat fără un schimb, dar schimbul presupune, la
rândul său, un cod comun. Aceasta înseamnă, în fond, existenţa unui ansamblu de valori comune care permite
partenerilor să coexiste (şi, în cazul cel mai bun, să colaboreze).
Comunicarea politică este, deci, o punere în comun a unor valori ce permit actorilor să se înţeleagă în cadrul
societăţii politice. Astfel, comunicarea politică asigură adecvarea între guvernanţi şi guvernaţi printr-un
permanent schimb de informaţii şi de valori. Fiind expresie a deciziilor suverane ale guvernanţilor, ea asigură,
totodată, legitimarea autorităţii acestora de către guvernaţi.
Mult timp, comunicarea politică a fost considerată un mijloc prin care guvernanţii trasează sarcini
guvernaţilor. Acest punct de vedere, care fetişizează aspectul coercitiv al CP, este bine ilus trat de Windelsman32:
“Comunicarea politică este trecerea voluntară a unui mesaj politic de la un emiţător la un receptor cu intenţia de a
antrena receptorii într-o direcţie, dar în aşa fel încât să nu-şi poată imagina o alta”.
În realitate, CP mai înseamnă şi posibilitatea celui ce defineşte sarcinile de a cerceta în prealabil şansele de a
obţine asentimentul, iar ulterior – adeziunile pe care le-a obţinut. Ea nu este cu necesitate un simplu schimb de
informaţii; de cele mai multe ori, CP presupune un schimb de valori şi de atitudini. Dacă o decizie nu are asentimentul
celor care trebuie să o aplice sau/şi să o suporte, ea este inaplicabilă. De aceea, a comunica nu înseamnă întotdeauna a
urmări un control unilateral; cel mai adesea, CP antrenează un schimb reciproc. O primă constatare se impune : CP este
necesară oricărui sistem politic. Rămâne de lămurit funcţia şi locul ei în ansamblul sistemului politic.
Are CP o funcţie distinctă sau ea intervine ca un accesoriu în toate celelalte funcţii ale sistemului? Analiza
statelor moderne conduce la următoarea concluzie: CP nu este un sub-produs al altor funcţii, ea se înscrie în
sistemul politic ca funcţie de sine stătătoare. După Jean Marie Cotteret33, “în statele moderne (…) adeseori doar
analiza comunicării permite caracterizarea acestora”. Se poate spune că pentru sistemul politic, CP este ceea ce
reprezintă circulaţia sanguină pentru corpul omenesc. Numeroase organe au funcţii vitale, dar fără o circulaţie sanguină
corespunzătoare ele funcţionează prost. Aceasta înseamnă că ea are o funcţie particulară prin care participă la viaţa
organismului. Acelaşi rol revine şi CP în cadrul sistemului politic.
Astfel, Almond şi Coleman scriu: “Toate funcţiile sistemului politic, socializarea politică şi încorporarea,
articularea intereselor şi agregarea lor, elaborarea şi folosirea legilor sunt realizate prin mijloacele comunic ării. Părinţii,
profesorii şi preoţii, de pildă, oferă socializare politică prin intermediul comunicării. Reprezentanţii puterii şi liderii
grupurilor de interese îşi realizează funcţia de articulare şi agregare comunicând cerinţe şi recomandări. Legislatorul
emite legi pe baza unor informaţii ce-i sunt comunicate şi pe care le comunică la rândul său diferitelor elemente ale
sistemului politic. În îndeplinirea funcţiilor lor, birocraţii primesc şi analizează informaţii provenite de la societate şi de
la diferitele segmente ale comunităţii. În acelaşi fel, procesele judiciare sunt menţinute prin mijloacele comunicării” 34.

31
G. A. Almond, James Coleman, The Politics of the Developing Areas, p. 7 (în ed. orig.) / p. 41 (trad.), Princeton
University Press, 1960; D. Easton, Varieties of Political Theory, Englewood Cliffs Prentince Hall, 1966, pp. 143-154 (a
se vedea şi în P. Birnbaum, F. Chazel, Socilogie politique, vol. I, p. 22).
32
Lord Windelsman, Communication and Political Power, London, Jonathan Cape, 1966, p. 17.
33
Jean-Marie Cotteret, Gouvernants et gouvernés. La communication politique, PUF, 1973, p. 10.
34
G. A. Almond, J. S. Coleman, The Politics of Developing Areas, Princeton University Press, 1960, p. 4-5.
 Prin prisma acestei preeminenţe a CP, putem vedea cu alţi ochi diferite fenomene politice. Astfel,
alegerile nu mai sunt văzute ca un simplu act de opţiune asigurată de aleşi prin intermediul electorilor: alegerea
devine un for comunicaţional în care guvernaţii judecă o echipă şi o anume politică.

Pornind de la principiul că CP contribuie la satisfacerea unor cerinţe funcţionale ale sistemului politic,
apropiind guvernanţii de guvernaţi,

2 vom căuta să înţelegem care este suportul comunicării, prin ce mijloace este ea vehiculată;

3 vom răspunde la întrebarea: “Difuzarea informaţiei presupune analiza conţinutului sau se poate afirma nu
contează ce, nu contează când, nu contează unde, nu contează cui?”. Vom vedea că pentru a fi
posibil schimbul, mesajul trebuie să comporte un ansamblu de semne ordonate după reguli comune,
pentru a fi înţeles de către toţi participanţii la schimb;

4 vom face o analiză a funcţiilor comunicării la nivel global, reamplasând-o în contextul sistemului politic;

5 vom analiza modificarea comportamentului celor ce participă la CP. Constatarea schimbărilor de atitudine
va pune în valoare importanţa practică a comunicării politice.

B. Evoluţia istorică a comunicării politice

Discuţia despre evoluţia istorică a CP va începe cu o întrebare: “De-a lungul istoriei, comunicarea a asigurat
diferenţierea între social şi politic în interiorul societăţilor sau, dimpotrivă, diferenţierea spontană dintre social şi politic
a condus la comunicarea politică?”.

Ca întotdeauna, realitatea este mai complexă decât dihotomiile de acest gen. În societăţile în care nevoile
membrilor erau asigurate în forme simple, printr-un minim de schimburi, comunicarea avea unul dintre cele mai mici
roluri. Dar cu cât relaţiile devin mai complexe, cu cât nevoile se îmbogăţesc, modurile de comunicare se dezvoltă. De-a
lungul istoriei, perfecţionarea structurilor instituţionale merge mână în mână cu dezvoltarea comunicaţiilor.
Astfel, diferenţierea instituţională a socialului şi politicului este însoţită de o întărire a specificităţii CP. Pe
planul comunicării, studiul relaţiilor dintre G şi g evidenţiază trei raporturi logice:

1. Un raport de identitate. Clasa guvernanţilor coincide cu cea a guvernaţilor. Într-o reprezentzre grafică de
tip Euller, cercul primeia îl acoperă în totalitate pe cel al celeilalte (G = g).
2. Un raport de incluziune. Toţi guvernanţii sunt membri ai societăţii politice, dar nu toţi guvernaţii sunt
membri ai cercului conducător. Raportul de incluziune implică o osmoză perfectă între G şi g.
3. Un raport de intersectare, rezultat al procesului de lărgire a societăţii politice. Clasa G devine, în parte,
distinctă faţă de cea a g. Adecvarea nu are loc decât parţial (partea comună implică importanţa acestei adecvări).

Aceste trei raporturi exprimă trei stări ale societăţii politice. 1. Prima este cea a unei societăţi în care raportul
autoritate–obedienţă încă nu există, puterea politică este embrionară, practic inexistentă. 2. Al doilea presupune o
societate în care participarea este totală, în care este asigurată o întâlnire quasi-perfectă între G şi g. 3. Al treilea raport
exprimă starea unei societăţi în care structurile politice s-au afirmat, în care G nu-i mai reprezintă pe g. Inegalitatea
reprezentării este o constantă, dar variază ca intensitate de la o societate la alta. Cu toate rezervele pe care le impune
orice clasificare, putem reţine, din punct de vedere comunicaţional, distincţia clasică între societăţile “arhaice” şi cele
“clasice” (M. Eliade):
 a. Societăţile arhaice sunt cele în care există un raport de identitate între G şi g; chiar dacă aceste societăţi sunt
foarte diverse, absenţa scrisului este numitorul lor comun;
b. Societăţile istorice sunt cele în care comunicarea va presupune fie un raport de incluziune fie unul de
intersectare între clasa G şi cea a g. Altfel spus, acest raport va fi tot mai relaxat, iar comunicarea va încerca să
limiteze acest fenomen de distorsiune.

O istorie a comunicării politice ar fi plină de învăţăminte pentru ştiinţa politică, ca şi pentru teoria
comunicării, dar acest lucru rămâne de făcut.
În primul rând, merită precizat faptul că în regimurile politice dictatoriale raportul G–g este un raport de forţă, fără
explicare, justificare sau legitimare. Deciziile impuse sunt justificate doar de fantezia celui (celor) care guvernează. Dacă
există o funcţie a CP, ea este doar latentă; adecvarea G–g e realizată, dar într-o manieră nemanifestă, deci fără a se putea
cunoaşte gradul real de adeziune. Dacă nu putem spune că CP lipseşte cu desăvârşire, se poate afirma că ea nu poate fi
analizată ştiinţific. În schimb, în societăţile reduse din punct de vedere numeric, mecanismele democraţiei directe se aplică
unui sistem de comunicare simplu: difuzarea informaţiei se realizează într-un grup restrâns. G şi g împărtăşesc un cod comun
de valori, lucru facilitat de posibilitatea oferită tuturor g (de pildă, prin tragere la sorţi) de a deveni G. Acest sistem politic nu
funcţionează decât atâta timp cât cercul G şi al g este limitat.
Mijloacele de comunicare, chiar rudimentare, sunt suficiente pentru a asigura simbioza celor două categorii
restrânse ale societăţii. Raportul este de incluziune. Din momentul în care informaţia nu mai circulă între cele două
categorii datorită lărgirii cercului g (vezi apariţia statelor-naţiune), funcţia comunicării nu mai poate fi asigurată, ceea ce
antrenează, în consecinţă, o modificare a întregului sistem comunicaţional. Pentru a se răspunde provocării pe care a
reprezentat-o lărgirea cercului g, a apărut necesitatea de a se inventa un substitut pentru funcţia comunicării:
reprezentarea politică. Această invenţie a părut preferabilă efortului de a perfecţiona mijloacele de comunicare şi
sistemul de informare35, căci reprezentarea politică corespundea mai bine scopurilor celor ce doreau să-şi exercite
puterea. Raportul G–g devine, astfel, un raport de intersectare. Vor asigura Relaţiile Publice simbioza între G şi g pe
care o asigura, până atunci, CP?
În realitate, noţiunea de “reprezentare” este foarte fragilă. Dacă ea a permis privilegierea comunicării între G şi
o anumită categorie de g, ea nu a permis sistemului politic să funcţioneze în profitul întregii societăţi politice.
După John Roels36, “reprezentarea poate fi înţeleasă ca o compoziţie binară”, deci ca “existenţă a două
elemente sau a două grupuri de elemente între care există o oarecare relaţie juridică şi sociologică, totodată de
similitudine şi de conexiune”.
Regimul reprezentativ implică aşadar o dihotomie guvernanţi–guvernaţi, a căror reapropiere se realizează
episodic, cu ocazia alegerilor. Dar această concepţie este foarte fragilă, după cum o arată P. Lalumiere şi A. Demichel 37:
“Reprezentarea tehnică juridică de drept privat presupune că reprezentanţii pre-există actului de reprezentare. Fiind dată
premisa că reprezentantul trebuie să exprime voinţa reprezentatului, rezultă în mod necesar ca acesta să aibă o voinţă
proprie. Or acesta nu e cazul naţiunii, care este o entitate abstractă, a cărui voinţă nu există cu precizie decât din
momentul în care sunt desemnaţi reprezentanţii. Reprezentaţii sunt creaţi de actul reprezentării”.
Această ficţiune are însă un scop precis: puterea este confiscată în interesul unei elite reprezentative, “singura
aptă să posede înţelepciunea pentru a gira treburile politice”. În realitate, reprezentarea este un paravan care asigură
comunicarea între G şi o categorie redusă de g. “Interesul general” nu este decât un alibi care face să se creadă că
interesul elitei este interesul tuturor. De fapt, interesul general a fost rareori altceva decât un amalgam de interese
particulare. Sistemul funcţionează, dar el poate funcţiona nu datorită unui consens generalizat între G şi g, cum pretind
ideologiile oficiale, ci pentru că există o comunicare reală, dar între categorii restrânse de cetăţeni. Despre nici o
democraţie actuală nu se poate afirma că o astfel de comunicare ar exista între toate segmentele populaţiei (aceasta
fiind, în majoritatea ei, ingnorantă şi/sau indiferentă).

35
Exact invers decât în zilele noastre, când, în contextul globalizării, pare mai simplu să perfecţionezi comunicarea
politică decât reprezentarea politică, aflată ea însăşi în criză.
36
J. Roels, Le concept de représentation politique au dix-huitičme sičcle, Paris, Ed. Nauwelaerts, p. 17.
37
P. Lalumiére, A. Demichel, Les régimes parlementaires européenes, apud Jean-Marie Cotteret, op.cit., p. 8.
 În plus, modurile comunicării scripice au constituit un suport ideal pentru modelul reprezentativ. Luarea la
cunoştiinţă despre un eveniment printr-un document scris lasă cetăţeanului timpul de reflectare necesar pentru a adopta
noi moduri de conduită: difuzarea informaţiei se face lent, mediat şi selectiv. Relativa lentoare permite G să mai
mediteze înainte de a acţiona şi să evite improvizaţia. Acţiunea politică este apreciată în termeni morali: cenzurile
supraveghează difuzarea informaţiilor. Astfel, informaţia mediatizată limitează posibilitatea de a schimba, iar
deţinătorii puterii nu-şi doresc să o împartă. În concluzie, reprezentarea a permis prelungirea într-un cadru lărgit a
modurilor de comunicare din societăţile restrânse.

Reprezentarea a fost, însă, afectată – şi în rău şi în bine – de mai mulţi factori apăruţi de-a lungul istoriei: 1)
lărgirea numărului reprezentaţilor (sufragiul universal) fără o lărgire corelativă a numărului reprezentanţilor; 2)
reprezentarea proporţională; 3) apariţia regimului de partide; 4) apariţia regimului prezidenţial; 5) trecerea de la statul
liberal la statul intervenţionist a făcut ca politica să devină o problemă colectivă; 6) explozia informaţională (în primul
rând, apariţia mijloacelor audio-vizuale, căci imaginea a transformat Cetăţeanul într-un “colector de informaţii”).
În epoca noastră, CP a devenit mai complexă, iar jocul raporturilor G–g mai subtil. Mijloacele de
comunicare utilizate în mod obişnuit conservă aura politicii, dar politica a încetat să fie numai “treaba unora”.
Dacă guvernantul “extra-determinat” (D. Riesman) a ajuns la concluzia că nu face parte din micul cerc al
notabilităţilor, el făureşte puterea reflectând politica prin intermediul comunicării.
Rolul CP este de a face înţelese şi acceptate deciziile care au fost deja luate, dar, prin compensaţie, g pot spera
la utilizarea mijloacelor de comunicare pentru a da amploare unei acţiuni care ar fi rămas derizorie în urmă cu 2-3
decenii.
A sosit, oare, epoca schimbului autentic între G şi g? Ar fi hazardat să răspundem afirmativ, dar nu putem uita
că de-a lungul istoriei cetăţenii au mai cucerit arme pe care guvernanţii vroiau să le folosească în mod exclusiv. Putem,
deci, spera că mijloacele de comunicare inventate de guvernanţi vor fi tot mai inteligent folosite de către guvernaţi. În
orice caz, trecerea de la o cultură a supunerii la o cultură a participării (Almond şi Verba)38 exprimă falimentul funcţiei
de comunicare a instituţiilor parlamentare, precum şi necesitatea căutării unor noi căi de prospectare a unui sistem
politic echilibrat, susceptibil să asigure funcţiile ce trebuie să existe prin ele însele în sânul societăţii respective.

2. Mijloacele comunicării politice

În epoca noastră, cuvântului şi tiparului li s-a adugat imaginea; prin aceasta sunt re-trasate frontierele
procesului de difuzare a informaţiei. Interpretarea radicală a tezei lui McLuhan (mijlocul e mesajul), şi anume mijlocul
e mai important decât “conţinutul”, ar duce, dacă ar fi validă, la afirma ţia că efectul intrinsec al televiziunii este
independent în raport cu ceea ce se spune şi se arată în programele TV. Din punct de vedere cultural, aceasta ar
însemna că televiziunea joacă un rol secundar (!). Este evident că nu se poate accepta o astfel de concluzie. Cu atât mai
mult în cazul comunicării politice.
După ce constată că “televiziunea a preluat puterea”, Ignacio Ramonet scrie: “Toată lumea crede că imaginea
este regina, că ea valorează cât o mie de cuvinte. Această lege de bază a informaţiei moderne nu este ignorată de
puterile politice, care încearcă să o folosească în beneficiul lor” 39. Astfel, “puterea se manifestă mai puţin în acţiune
decât în comunicare”40.
Vom porni de la celebra distincţie făcută chiar de McLuhan între mijloacele calde şi mijloacele reci: primele
prelungesc doar un simţ uman, iar celelalte mai multe simţuri simultan. În prima categorie, McLuhan consideră radioul
şi telefonul; în a doua televiziunea şi cinematograful. În cazul CP, o astfel de clasificare nu rezist ă unei verificări
serioase; aici, câmpul mijloacelor de comunicare este vast. Comunicarea este bi- sau multi-laterală, după cum abordăm
raportul candidat–alegători sau preşedinte–cetăţeni. De asemenea, ea poate fi directă sau indirectă, în funcţie de

38
G. Almond, S. Verba, The Civic Culture. Political Attitudes and Democracy in Five Nations, Princeton University
Press, 1963.
39
Ignacio Ramonet, Tirania comunicării, Ed. Doina, Bucureşti, 2000, p. 28.
40
Idem, p. 43.
traseul informaţiei de la G la g (dacă el trece sau nu prin intermediari – cum ar fi, de pildă, organizaţiile politice şi
nepolitice).
Traseul informaţiei în CP poate fi ilustrat astfel:

G U V E R N A N Þ I

Alegeri & Mass-media

Referenduri Organizaþii politice
ºi nepolitice

G u v e r n a þ i

În practică, o clasificare a mijloacelor CP este dificilă: ea beneficiază de multiple forme, fiind când directă
când indirectă, când bi-univocă, când multilaterală.
După criteriul clasificării materiale a suportului se pot, totuşi, distinge:
2 mijloace orale (difuzarea informaţiei între cetăţeni);
3 mijloace scriptice (presa, benzile desenate etc.);
4 mijloace electronice (audio-vizuale);
5 mijloace organizaţionale (partide, organizaţii politice şi nepolitice, grupuri de presiune etc.).
Desigur, întreaga CP este în acelaşi timp şi orală, şi scrisă şi audio-vizuală. Dar în paradigma relaţională în
care am abordat CP (relaţia G–g), două seturi de suporturi devin mai semnificative:
1. cele care sunt etichetate, de obicei cu expresia Mass-Media;
2. cele folosite de organizaţii – care pot fi politice, partizane sau atipice.
 Sistemul mass-media politice

Media electronice
Media tipărite

Cinema Radio TV
Cartea Presa Afişul Discul

Cotidiane Periodice
.

INDIVIZI ÎN AFARA
CIRCUITULUI CITITORI
AUDIO-SPECTATORI
CULTURAL
J.-M. Cotteret, 1973, apud Savoir persuader, Paris,
CEPL, 1981, p33

A. Comunicarea politică prin Mass-Media

Mass-media constituie suportul ideal pentru difuzarea mesajelor cu caracter colectiv. În epoca democraţiei de
masă, ele se dovedesc a fi un releu ideal între G şi g. Spre deosebire de mijloacele tipărite – care sunt mai mult sau mai
puţin adaptate noilor legi ale difuzării informaţiei –, mijloacele electronice asaltează societatea cu mesaje tot mai
numeroase: CP este şi ea, în mod natural, acaparată de acestea.

a. Mijloacele tipărite. În cadrul democraţiei liberale şi reprezentative, ponderea scrisului (de fapt, a ziarelor)
era considerabilă, iar audienţa lor era determinantă pentru elaborarea unei anumite politici. Într-adevăr, presa scrisă
constituia un teren de schimb informaţional între G şi un număr limitat de g. Dar eficienţa presei scrise în influenţarea
politicii era dată de faptul că, în realitate, conta doar opinia unei anumite părţi a cetăţenilor.
Astăzi, în societatea masificată, numărul ziarelor a scăzut, iar tirajul rămâne aproape constant, tinzându-se deci
spre o uniformizare a informaţiei. Datorită presei scrise, toţi indivizii primesc acelaşi mesaj de la G, dar este foarte greu
pentru ziarist să redacteze un editorial care să reflecte opinia a milioane de cititori. Astfel, presa tinde să informeze tot
mai mult publicul, dar posibilitatea ei de a-l influenţa pe G s-a diminuat. Un editorial prea partinic determină pierderea
unei părţi importante de cititori; legile pieţei îi interzic ziarului să-şi asume un astfel de risc.
Astfel, se poate spune că trecerea de la o presă elitistă la presa de masă i-a favorizat pe G şi i-a defavorizat pe
g. CP a devenit uni-direcţională, de la G spre g; de exemplu, publicarea unui sondaj de opinie preelectoral îi poate
influenţa pe nehotărâţi (vezi cazul din 1965, când “France-Soir” a anticipat balotajul).
Evoluţia presei periodice (săptămânale etc.) este similară. Devenind o presă de week-end, ea nu neglijează
totuşi CP: în paginile oricărei reviste îşi vor găsi loc un interviu cu un ministru, relatarea unei greve, un comentariu de
politică externă etc. Totodată, articolele sunt “amenajate” în funcţie de publicul ţintă (femei, tineri, automobilişti,
pasionaţi de sport, cinefili). Sensul unic al CP se accentuează şi aici, tot în favoarea G.

b. Mijloacele electronice. Dacă cinematograful cunoaşte un declin relativ, radioul şi televiziunea explodează în
avantajul CP. Ele oferă oamenilor politici posibilitatea de a se exprima în afara campaniilor electorale (când “timpul de
antenă” este reglementat). Astfel CP are loc prin:
i – difuzarea informaţiei politice;
ii – intervenţiile oamenilor politici.

i. Informaţia politică. Conform studiilor de specialitate, aceasta ajunge zilnic la cetăţeni în următoarele forme:
a) informaţia brută (anunţarea seacă a unui fapt);
b) informaţia contextuală (permite receptorului să plaseze evenimentul în contextul său);
c) informaţia explicată.

ii. Intervenţiile oamenilor politici. Toţi oamenii politici sunt, în mod firesc, fascinaţi de radio şi televiziune (în
SUA, încă din 1964, 70% din membrii Senatului şi 59% din membrii Camerei Reprezentanţilor utiliza u în mod regulat
televiziunea). De aceea este necesar ca “dreptul de antenă” să fie reglementat riguros pentru a se evita abuzurile,
precum şi dezechilibrul dintre putere şi opoziţie (întotdeauna, balanţa înclină în favoarea puterii, datorită unor clauze
constituţionale sau legislative care – în marea majoritate a statelor – îi avantajează pe oamenii politici aflaţi la
guvernare).

Modalităţile de intervenţie sunt variate:

a. Intervenţia informală (în legătură cu un congres, o reuniune, un manifest politic etc.). Ele sunt
întâmplătoare, adesea imprevizibile, scurte, dar întotdeauna semnificative.

b. Intervenţiile calculate (rezultă din deciziile luate de instituţiile competente ale fiecărui stat). Principala
formă a intervenţiei calculate este alocuţiunea radiotelevizată. Impactul ei poate varia în funcţie de dramatismul
evenimentelor, dar nu e niciodată nul, căci presupune un raport bi-univoc: locutorul şi auditorul – despre care primul
presupune că este pe recepţie. Alocuţiunea poate fi de două feluri 41:
2 discursul-apel, cu următoarele caracteristici:
- folosirea pronumelor “eu” şi “dumneavoastră”;
- frazele sunt scurte (în medie);
- caracterul de interpelare este evident;
- tonul de sinceritate este o constantă;
- domină unele cuvinte (“vot”, “chemare”, “cerinţă” etc.).
3 discursul bilanţ:
- folosirea pronumelui “noi” (“eu” + “voi”);
- oratorul nu cere şi nu interpelează, el constată;
- cuvintele dominante: “progres”, “mers”, “dezvoltare” etc.

c. Interviul televizat (presupune o schemă de comunicare tridimensională, unde al treilea personaj îi reprezintă pe
telespectatori). Pentru locutor apare avantajul că nu mai trebuie să-şi imagineze un auditoriu invizibil.
Inconvenientul vine din neconcordanţa între întrebările pe care acesta le aşteaptă şi cele puse de reporter, precum şi
din neconcordanţa dintre întrebările puse şi cele pe care le-ar fi pus telespectatorii. În primul caz, intervievatul
devine nervos şi stânjenit, pierzând din prestanţă sub ochii noştri; în cazul al doilea, răspunsurile îşi pierd treptat

41
Ar fi interesant să se pornească de la acestă clasificare în analiza alocuţiunilor televizate ale unui om politic român, în
perioada de după 1989 (un studiu făcut pe 60 de alocuţiuni ale gen. Charles de Gaulle în perioada 1958-1969 o
confirmă). Iată o idee pentru tema unei lucrări de licenţă.
 din interes pentru telespectatori. Cel de-al doilea inconvenient poate fi evitat (diminuat) astăzi prin emisiunile
interactive (participarea telespectatorilor la interviu).

d. Conferinţa de presă nu se adresează întotdeauna direct telespectatorilor, cel mai adesea fiind destinate unei
adunări de ziarişti. În marea lor majoritate, conferinţele de presă sunt preluate de presa scrisă, radio şi televiziune
(avem aici un caz tipic în care un mijloc de CP preia conţinutul altui mijloc). Conferinţele de presă s unt de mai
multe feluri:
4 conferinţa de presă liberă (fără o temă anunţată dinainte, fără limite temporale, cu excepţia celor date de
rezistenţa fizică a conferenţialului şi de interesul auditoriului). Este tipul practicat frecvent de
preşedintele SUA (a fost folosit prima oară de preşedintele Eisenhower, în 1955);
5 conferinţa de presă cu temă (tema este anunţată din timp; oratorul poate refuza orice întrebare care nu are
legătură cu tema);
6 conferinţa de presă închisă (este pregătită îndelung; întrebările sunt selecţionate cu mult timp înainte şi,
uneori, chiar şi ziariştii sunt selectaţi; adeseori, ea devine un lung şi plictisitor monolog; numărul
întrebărilor nu depăşeşte, de regulă, o duzină (spre deosebire de cca 50 de întrebări înregistrate la
conferinţele de presă deschise).
În cazul conferinţelor de presă, schimbul de informaţii rămâne destul de redus (el depinde prea mult de
organizatori).

e. Campania electorală. Putem vedea că mijloacele electronice sunt utilizate de G pentru a provoca întâlniri cu g
– fie inventând noi moduri de relaţionare, fie adoptându-le pe cele existente. În acest sens, cel mai bun exemplu este
campania electorală.
Există mai multe forme (reuniunile de dezbateri, turneele, mitingurile, campaniile telefonice prin care electorii
sunt informaţi cum le-au fost respectate dorinţele) 42.
Dar campania electorală este audiovizuală. Din această cauză, ea devine globală (candidaţii se pot adresa
întregii naţiuni). Dar, din aceeaşi cauză, problema utilizării mijloacelor audiovizuale devine şi mai complexă.
Cea mai delicată problemă este cea a împărţirii echitabile a “timpului de antenă”, apoi folosirea lui în sensul
CP, nu conform fanteziei personale a candidaţilor sau a consilierilor lor. Modalităţile de comunicare în cadrul
“timpului de antenă” obţinut sunt foarte numeroase; discursul foarte mare (citit sau recitat) lasă tot mai mult locul unor
spot-uri publicitare, care nu depăşesc două minute, sau a unor sketch-uri ce au conţinut politic.

În campania pentru alegerile generale din 1996, în România s-a instituit folosirea spot-urilor şi chiar a sketch-
urilor (denumite generic “clipuri electorale”). Primul care a folosit un astfel de “clip” cu intenţia de a înnegri imaginea
adversarului politic a fost PDSR (un “clip” între spot şi sketch, referitor la simpatiile pro-monarhiste ale liderului CDR).
Şocul a fost enorm (în plan mediatic, nu şi electoral!), declanşându-se un adevărat scandal politic, în care
“argumentele” morale au precumpănit. După stingerea scandalului, CDR a răspuns cu un film similar, care făcea aluzie
la “trecutul comunist” al candidatului la Preşedinţie susţinut de PDSR.
Ca o concluzie generală, se poate afirma că alegerile din România au fost câştigate în 1996 de acele forţe
politice care au redus discursurile şi au folosit cu profesionalism clipurile electorale. Principalul contracandidat al
câştigătorului în cursa pentru funcţia de Preşedinte nu şi-a putut depăşi apetitul pentru discursurile lungi, demonstrative
şi, uneori, redundante. Acest tip de discurs rămâne tributar “logicii didactice”, de care majoritatea oamenilor nu-şi aduc
aminte cu plăcere – cu atât mai puţin “noua generaţie”, pe care McLuhan o numea “generaţia televiziunii”. Aceasta şi-a
educat percepţia la şcoala clipului publicitar şi a celui muzical de tipul MTV; ea este purtătoarea unui nou tip de
sensibilitate şi de curiozitate, pe care managerii campaniilor electorale de la noi ar trebui să-l cunoască şi să i se
adreseze cu mijloace specifice, inclusiv cu un nou tip de discurs, mai adecvat “logicii comunicării sociale”.

Alte mijloace de comunicare politică sunt:

42
Vezi Monica Charlot, La persuasion politique, 1970.
 f. Comunicatul de presă (al Guvernului, Preşedinţiei, Parlamentului etc.);

g. Dezbaterile bugetare (sunt periodice şi au calitatea de “forum comunicativ”);

h. Petiţiile (care au dezavantaje îndelung verificate – când nu sunt televizate; comunicarea ia prea mult timp,
rezultatele sunt aleatoare);

i. Mesajele către naţiune (sunt reglementate în aproape toate statele, prin Constituţie – cine are dreptul să le rostească, în
ce condiţii, periodic sau în momente excepţionale). Exemple: Discursul Coroanei în Marea Britanie, Discursul despre
Starea Naţiunii în SUA. Schimbul de informaţii este relativ redus, dar are funcţie bi-univocă:
–41 justificarea politicii lor – de către guvernanţi;
–42 exercitarea controlului – de către guvernanţi.

B. Mijloacele organizaţionale

În unele state, cum ar fi cele totalitare, organizaţiile au quasi-monopolul difuzării informaţiei. La modul general, se
poate spune că varianta comunicării organizaţionale însoţeşte şi completează comunicarea realizată prin media.
În cadrul organizaţiilor, partidele politice au fost considerate mult timp un “suport” ideal al comunicării. Dar
funcţia lor în cadrul sistemului politic este adesea alterată de deficienţe care provin dintr-o proastă adaptare a
partidelor la sistem. În aceste cazuri, ea este preluată de organizaţiile nepolitice care se pretează, prin acţiunea lor
politică, la rolul de suport al comunicării: este cazul grupurilor de presiune.

i. Organizaţiile politice. În democraţiile de tip liberal, partidele asigură în mod tradiţional reprezentarea unei
societăţi în sânul căreia domeniul politic este restrâns, iar participarea cetăţenilor este slabă. Funcţia lor esenţială
este selectarea reprezentanţilor care, odată aleşi, sunt beneficiarii unui “cec în alb” şi nu răspund decât în faţa
propriei lor conştiinţe.
În “regimurile politice ale participării”, partidele nu-şi mai pot îndeplini acest rol. Acestor partide, aflate în eclipsă,
li se substituie partidele care îşi asumă mai bine funcţia de comunicare (sau de releu) între G şi g. Astfel apare
necesitatea de a se preciza în ce măsură constituie partidele politice mijloace de comunicare în interiorul sistemului
politic.
Comunicarea prin intermediul partidelor depinde de locul acestora faţă de exercitarea puterii politice, precum şi
de numărul de partide existente în cadrul sistemului.
Partidele aflate la putere vor constitui suportul ideal pentru justificarea tuturor deciziilor luate de G. La rândul lor,
aceştia vor fi respinşi de sistem dacă nu vor face efortul pentru a-şi întări sau, cel puţin, pentru a-şi menţine
poziţiile. Prin reţeaua sa teritorială de comunicare, partidul la putere va urmări întărirea difuzării informaţiei,
efectuată deja de mass-media.
Acestei funcţii “justificatoare” a partidului majoritar i se opune funcţia “revendicativă” a partidelor de opoziţie.
Sensul schimbului este inversat: informaţia este vehiculată de la bază spre vârf. Partidele de opoziţie vehiculează
nevoile unei mari părţi a societăţii, ale celei refractare la deciziile ce-i sunt impuse.
Din perspectiva CP, numărul partidelor influenţează funcţionarea sistemului politic în totalitatea lui. Astfel, în
regimurile cu partid unic, partidul constituie adeseori singurul mijloc de comunicare între G şi g. Teoretic,
schimbul ar trebui să se facă în ambele sensuri (cum susţineau aparatele de propagandă ale regimurilor comuniste),
dar funcţia justificativă suprimă posibilităţile unei opoziţii.
Alta este situaţia în cazul partidelor unice din ţările în curs de dezvoltare. Aceste partide, fără o structură manifestă,
constituie un receptacul sui generis pentru dezbatere, fiind de fapt o formă de comunicare. Sunt asigurate condiţiile
necesare unui schimb autentic, atât pentru a justifica, cât şi pentru a se face opoziţie faţă de o anumită decizie.
 Aceasta cere timp, dar regimurile din aceste ţări îşi permit luxul de a pierde timpul, lux pe care alte regimuri
democratice nu şi-l pot permite în ţările industrializate.
Pluripartidismul antrenează o mare eterogenitate a punctelor de vedere în planul justificării politice, având drept
consecinţă acceptarea cu dificultate a unei noi decizii. În sens invers, pluralitatea partidelor, prin absenţa
coeziunilor, declanşează multiplicitatea nevoilor ce se doresc exprimate.
Doar sistemul bipartitist, cu al său cuplu majoritate–opozitie, pare cel mai apt să asigure o veritabilă funcţionare a
comunicării ca o condiţie a schimbului autentic şi a bunei funcţionări a sistemului. Aşa se explică apariţia
“partidului-front” (catch-all-party) care reprezintă totul şi nimic, dar a căror preocupare pentru comunicare, aliată
cu o voinţă de participare, vor asigura, poate, un nou viitor partidelor politice.
ii. Organizaţiile nepolitice. După cum a demonstrat K. Merton, structura oficială a sistemului politic conduce la
numeroase disfuncţionalităţi. Acestea sunt compensate prin existenţa unei structuri paralele care îşi asumă funcţiile
slabe. Ca organizaţii nepolitice, grupurile de presiune asigură un proces de CP cu un coeficient de eficacitate destul
de ridicat (uneori, mult mai ridicat decât în cazul partidelor).
Din diverse raţiuni (dispersarea puterii politice, eterogenitatea intereselor existente în societate, disfuncţiile din
activitatea partidelor), organizaţiile nepolitice asigură releul între cutare sau cutare grup de interese şi guvernanţi.
Abordate din perspectiva CP, grupurile de presiune nu-şi merită oprobiul public. Problema nu mai trebuie
formulată în termeni de reprezentare: Ce interese mai mult sau mai puţin ascunse reprezintă aceste grupuri şi în ce
fel pot ele afecta interesul general? Grupul de presiune are menirea de a formula nevoile unui grup al societăţii a
cărui situaţie este neplăcută şi/sau neglijată de instanţele politice tradiţionale.
Astfel, rolul grupurilor de presiune este de a informa G, pentru ca aceştia să găsească o soluţie satisfăcătoare pentru
toţi. Ele se substituie partidelor atunci când funcţiile de comunicare ale acestora sunt slabe. Cu acelaşi grad de
eficacitate ca şi al partidelor, ele se înscriu printre mijloacele CP.
Pentru a înţelege mai bine rolul grupurilor de presiune ca mijloace de comunicare, vom cita din cartea lui Lester
W. Milbrath43, dedicată activităţii de lobby, pe care acesta o defineşte ca pe o “sumă a tuturor influenţelor
exercitate asupra legiuitorului cu privire la elaborarea legilor”: “Fiind de peste 36 de ani ţinta acestor mesaje, eu le
consider o mişcare vitală pentru procesul democratic şi o condiţie sine-qua-non a oricărei legislaţii eficace. E
adevărat că aceste mesaje ne parvin sub toate formele posibile şi imaginabile… Dar cred că pentru noi toţi
diferenţa între o bună activitate de lobby şi una rea nu rezidă în faptul că scopurile sunt personale sau altruiste,
liberale sau conservatoare, favorabile muncii sau favorabile capitalului, ci în simplul fapt că mesajele sunt fie
inteligibile, exacte, instructive, fie confuze, înşelătoare şi obscure”.

3. Transformarea comunicării politice sub impactul “revoluţiei mediatice”.

Zvonul; publicitate şi Relaţii Publice; rolul televiziunii

A. Zvonul – precursor al mass-media şi soluţie alternativă

Ca fenomen psihosocial, zvonul este o informaţie neoficială şi neverificată, a cărei natură şocantă determină
răspândirea şi amplificarea lui, cu un impact important asupra publicului44.
Dacă zvonul n-ar fi şi altceva decât informaţie neverificată, desigur că activitatea mass-media l-ar fi
determinat să dispară, în condiţiile în care mass-media tind să ofere informaţie verificată, verificabilă, credibilă.
Media sunt considerate o putere fiindcă vor să convingă. Pentru a se menţine ca putere, pentru a convinge, este
vital pentru ele să rămână credibile. Astfel, deşi mass-media reprezintă o soluţie alternativă ce ar trebui să mineze
zvonul, în mod paradoxal ele oferă spaţiu pentru zvon şi chiar preiau zvonuri. Pentru divertisment, pentru a se arăta
solidare cu audienţa într-un moment de criză, din lipsă de profesionalism, etichetând sau nu zvonul ca zvon, mass-
media preiau zvonuri.

43
Lester W. Milbrath, The Washington Lobbysts, Chicago, Rand McMolly & CO, 1963, p. 185.
44
O analiză desfăşurată a zvonului ca fenomen psihosocial se poate găsi în cursul nostru, Psihologia comunicării, care
se predă în anul al II-lea al Cursului Academic Postuniversitar – Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice “David
Ogilvy”.
 Media au izvorât din social şi s-au instituţionalizat, păstrând şi elemente de component social.
Fiecare component social joacă un dublu rol, de receptor şi emiţător în raport cu un zvon, pe care nu-l pune la
îndoială, în legătură cu care nu se pune problema verificării. Aici acţionează fie autoritatea sursei, fie dorinţa
subconştientă a redactorului de a crede mesajul, surclasându-i acuitatea critică. Aceste mecanisme psihologice, care
fac o persoană mai permeabilă faţă de un anumit mesaj, se circumscriu unor necesităţi şi tendinţe amplu studiate de
psihologia socială45.
Media sunt, de asemenea, şi receptor şi emiţător. Ele corespund unui proces social pre-existent,
fiind un element al procesului de împrăştiere şi împărtăşire de mesaj. Ceea ce ele răspândesc este un mesaj care a
depăşit anumite filtre şi care urmăreşte vectorii de forţă ai unor interese, dar în aşa fel încât ele să-şi menţină dublul
potenţial: un potenţial de forţe manipulante ale unui public şi un potenţial de forţe opuse unor puteri din şi de
stat.
Reprezentarea favorită a mass-media despre ele însele este aceea de purtătoare ale stindardului
libertăţii cuvântului. Implicit, ele îl poartă şi pe cel al zvonului: uneori – în deplină cunoştinţă de cauză; alteori –
seduse de acesta.
Poate fi înăbuşit un zvon? Ce mijloace sunt mai eficiente? Cât de eficace sunt dezminţirile? La aceste întrebări
trebuie să răspundă orice persoană, grup sau organizaţie când este ţinta unor zvonuri ce riscă să le afecteze
reputaţia (credibilitatea).
Într-o lucrare dedicată zvonurilor 46, Jean Noël Kapferer prezintă rezultatele mai multor cercetări privind naşterea,
proliferarea şi diseminarea acestora într-o comunitate; el propune metode de dezamorsare şi/sau anulare a
zvonurilor, de mare interes pentru activitatea de Relaţii Publice.
Interesul specialiştilor în comunicare socială pentru naşterea, răspândirea, amplificarea şi dezamorsarea zvonurilor
vine din faptul că acestea sunt redutabile arme politice şi economice, participând la lupta pentru putere sau pentru o
poziţionare mai bună pe piaţă47. Efectele sociale ale zvonurilor sunt cu atât mai de temut cu cât, în zilele noastre, la
răspândirea lor participă din plin mass-media, angajate, nu o dată, în proliferarea şi amplificarea acestora, dintr-un
motiv uşor de înţeles: satisfacerea unei nevoi presante a publicurilor-ţintă (a cititorilor actuali şi potenţiali).
În domenii cum sunt cel comercial, financiar şi politic (electoral) se recomandă ca orice acţiune să fie realizată cu
bună-credinţă, iar în unele ţări chiar există interdicţii exprese în ceea ce priveşte dezinformarea publicului (de
pildă, legi care interzic publicitatea comparativă, considerată ca formă de “concurenţă neloială”). Totuşi, acolo
unde interesele economice şi politice sunt foarte mari, zvonul se strecoară în arsenalul strategiilor de Relaţii
Publice, iar administrarea zvonurilor ajunge să fie un punct distinct în planurile de comunicare (Communication
Plans)48.

45
Vezi, de pildă, Gordon W. Allport, Leo J. Postman, Bazele psihologice ale zvonurilor, New York, Academy of
Sciences, Series II, 1945, VIII, pp. 61-81.
46
Jean Noël Kapferer, Zvonurile, Humanitas, Bucureşti, 1993.
47
A se vedea, în acest sens, crizele unor bănci, finalizate adesea prin falimentul acestora. Un exemplu de bună
gestionare a crizei şi de combatere eficientă a zvonurilor îl reprezintă acţiunea de Relaţii Publice a Băncii Naţionale a
României (BNR) din primăvara anului 2000, când a fost evitată criza de credibilitate (în acest caz, criza financiară) a
Băncii Comerciale Române (BCR). Acest lucru nu s-a mai întâmplat în cazul Fondului Naţional de Investiţii (FNI),
când zvonurile s-au dovedit adevărate.
48
Datorită “setei” cronice de informaţii, specifice acestor domenii, zvonurile sunt preluate de mass-media încă de la
naşterea lor. Multe ziare au rubrici permanente în care sunt grupate informaţiile neverificate dar care “circulă”; de
pildă, cunoscutul ziar “Wall Street Journal” are o rubrică intitulată “Heard on the Street” (“Auzit pe stradă”). Dar
“setea” cea mai mare de informaţii se manifestă în legătură cu viaţa mondenă. Pentru acest domeniu apar publicaţii
specializate, iar cotidianele nu ratează ocazia de a publica zvonuri în legătură cu vedetele la modă. La noi, ziarul
“Capitala” are o rubrică intitulată “Gura târgului”, în al cărui chapeau se scrie: “Lumea e avidă de noutăţi legate de
VIP-uri, de cei pe care-i vede şi-i admiră la televizor în momentele de relaxare. Când află că se căsătoresc, că
divorţează, că fac copii sau că li s-a furat maşina, oamenii sunt mulţumiţi că au ştiri calde despre ei. Când n-au, gura
lumii îşi face datoria şi mai şi inventează câte ceva. Aşa se nasc zvonurile... Unele se dovedesc a fi chiar adevărate.
Altele rămân la faza de ‘se aude că’...” (“Capitala”, nr.119, 15 septembrie 2000, p.11). Acest “Argument” este o mostră
de “ideologie a mass-media”, prin care acestea se legitimează în spaţiul public, indiferent de raţiunile pentru care
difuzează un anumit gen de informaţie (în cazul de faţă, intenţia de a spori audienţa, prin specularea uneia dintre cele
mai triviale porniri ale naturii umane: curiozitatea maladivă, violarea intimităţii altora – care a devenit, graţie mass-
media, un fel de “voyeur-ism mediatic”).
Odată mediatizate, zvonurile produc efecte dintre cele mai spectaculoase, cu avantajul că sursa rămâne anonimă:
nimeni nu-şi asumă responsabilitatea, dar toţi sunt “la curent”. Mediatizarea lor oferă prilejul dezbaterii unor teme
interzise prin tradiţie (mai ales în viaţa politică), dar cu o economie de mijloace pe care nu o poate atinge nici un alt
mijloc de comunicare socială: zvonul nu are nevoie nici de dovezi, nici de argumente; în plus, el nu costă nimic (în
orice caz, lansarea şi gestionarea lui costă mult mai puţin decât orice campanie de imagine sau de reclamă).
Din studiile lui Kapferer şi ale altor specialişti evocaţi de acesta rezultă că nu există reţete infailibile pentru
combaterea zvonurilor. El scoate în evidenţă patru metode principale de contracarare, fiecare cu o serie de sub-
modele: a) antizvonul, b) dezminţirea, c) schimbarea imaginii zvonului şi d) prevenirea zvonului.

a) Antizvonul. Primul model din categoria antizvon este desfiinţarea simbolului incriminat. Aşa a procedat
renumita firmă Procter & Gamble despre al cărei simbol, creat în 1882, s-a zvonit că ar fi demonic – ceea ce acuza
firma de pactizare cu Satana (ea ar fi vărsat 10% din beneficii unei secte satanice). În 1980, la cinci ani după
lansarea zvonului, perioadă în care firma încercase în zadar contracararea acestuia, a fost desfiinţat simbolul.
Alt sub-model indicat de Kapferer este tăcerea. Această atitudine faţă de zvon este specifică oamenilor politici
care tratează cu dispreţ calomniile ale căror ţintă sunt. Pe termen scurt, tăcerea nu duce la dispariţia de la sine a
zvonului (“piaţa” potenţială a zvonurilor este extrem de difuză, ceea ce asigură acestor “produse” o viaţă foarte
lungă).
O altă tehnică proprie antizvonului este focalizarea eforturilor de contracarare în zonele în care zvonul a fost
difuzat mai puternic.
Publicitatea este o tehnică al cărei avantaj provine din controlul sporit asupra mesajului transmis, dar ea are şi
dezavantaje: pe de-o parte, costurile destul de mari şi, pe de altă parte, riscul de a pune la curent cu zvonul şi pe cei
care nu ştiau nimic.

b) Dezminţirea. Kapferer face o discuţie aparte în legătură cu dezminţirea – care nu este întotdeauna eficace (de
multe ori, ea se întoarce împotriva celui care o redactează). În primul rând, dezminţirea nu reprezintă pentru mass-
media o “ştire” (în orice caz, nu este o “ştire puternică”). Chiar dacă este publicată în prima pagină sau este difuzată
la o oră de maximă audienţă, dezminţirea reprezintă genul de “eveniment aşteptat”, trecând neobservată. În nici un
mijloc de comunicare în masă ea nu va ocupa un spaţiu prea mare, deoarece: fie că respectivul medium nu a
colportat zvonul şi nu se simte reponsabil, fie că l-a colportat şi nu are nici un interes să-l dezmintă.
De aceea, dezminţirea îşi poate atinge scopul numai dacă ea însăşi reprezintă o informaţie “caldă”, de maximă
importanţă (cu o mare “valoare de ştire”). Kapferer consideră că ea reprezintă în general o ştire “rece” deoarece ea
dezamorsează imaginarul şi-i invită pe consumatorii de ştiri în banalitatea realităţii: dezminţirea desfiinţează
povestea – despre care nu se ştie prea bine dacă este adevărată în întregime, dar care are, când este povestită, un
efect dorit de majoritatea oamenilor (declanşează cele mai diverse reacţii, comentarii pasionate şi fabulaţii, iar cel
care aduce zvonul devine, pentru moment, comunicator principal, un fel de “lider de opinie”, ceea ce omului simplu
i se întâmplă foarte rar).
În al doilea rând, aria de acoperire a mass-media este atât de mare, încât aria de difuzare a dezminţirii poate depăşi
aria de difuzare a zvonului: zvonul este adus şi la cunoştinţa celor care nu erau la curent. Astfel, dacă trebuie
neapărat s-o facem, atunci când redactăm o dezminţire va trebui să nu redăm conţinutul zvonului.
Un important avantaj al zvonului în raport cu dezminţirea vine din caracterul repetitiv al acestuia; pentru a ţine
pasul cu zvonul, dezminţirea ar trebui şi ea să fie repetată. Dar prin repetare, dezminţirea se învecheşte, în timp ce
zvonul se înnoieşte (se îmbogăţeşte, se rafinează, se “precizează”.
Pe de altă parte, nici un ziar sau canal de radio ori de televiziune nu va sacrifica din “spaţiu” pentru a difuza o
informaţie deja difuzată (dacă, totuşi, ar face acest lucru, ea nu ar avea nici un efect asupra publicului).
În alegerea canalului pentru difuzarea unei dezminţiri, opţiunea cea mai păguboasă este cea pentru radio şi
televiziune. Şi aceasta, din mai multe motive:
–43 în general, timpul alocat unei astfel de iniţiative este foarte scurt (incomparabil mai scurt dcât timpul pe
care zvonul l-a avut la dispoziţie pentru a fi discutat şi re-discutat);
–44 dacă transmiterea mesajului se face în direct, emoţiile vorbitorului pot determina ratarea momentului;
 –45 radioul şi televiziunea nu sunt urmărite cu aceeaşi atenţie ca textele de ziar (oricum, oamenii nu acordă
nici pe departe mesajului radio-televizat capitalul de concentrare şi interes investit în discutarea unui
zvon).
Canalul cel mai adecvat pentru transmiterea dezminţirilor este presa scrisă. Cititorul de ziar poate citi şi re-citi
în ritmul său, fără a fi împins de la spate de fluxul cuvintelor şi al imaginilor. Pe de altă parte, momentul citirii ziarului
este mult mai puternic determinat în programul zilnic şi este mai intim, fiind scutit de intruziunea altora: ziarul este un
obiect mai personalizat decât televizorul, care este disputat de mai multe persoane în acelaşi timp. Totuşi, nici presa
scrisă nu reprezintă un mijloc infailibil: cititorul poate refuza să citească dezminţirea, mai ales dacă adeziunea sa la
zvon este aşa de mare încât îl determină să selecteze mesajele.
Din analiza pe care Kapferer o face zvonului rezultă că o simplă dezminţire este nu numai ineficace, dar şi
păguboasă: prin distorsionarea mesajului, ea poate deveni un instrument de întărire a zvonului. De aceea, împotriva
zvonurilor trebuie iniţiate campanii de dezminţire, care cuprind tot arsenalul de cunoştinţe sociale şi politice, printre
care un rol foarte important îl are cunoaşterea particularităţilor mijloacelor de comunicare în masă şi a impactului
social al acestora.
În consecinţă, fenomenul este tot mai mult studiat de sociologi şi psihologi, politologi şi specialişti în
comunicare.

c) Schimbarea imaginii zvonului. Cu cât un zvon este mai întemeiat emoţional, cu atât strategia apelului la
realitate este mai puţin operantă; faptele reale stârnesc rareori imaginaţia publicului. Una dintre cheile aplanării
zvonurilor este reiterată de unul dintre părinţii psihologiei sociale contemporane, Solomon Asch: oamenii nu-şi
schimbă modul de percepere a unui obiect; cel care se schimbă este obiectul percepţiei. Altfel spus, schimbarea
orientării opiniei publice nu poate fi determinată decât prin schimbarea identităţii zvonului.
Ajungem, astfel, la una dintre tehnicile cele mai eficace: reorientarea zvonului (schimbarea “poziţiei” sale şi,
prin aceasta, a percepţei sale publice). Noua identitate a zvonului, reclamată cu virulenţă de diverse grupuri şi
autentificată de mediile de informare, contribuie la aplanarea acestuia; se poate ajunge până la punctul în care a-i aminti
cuiva de subiectul în cauză devine o necuviinţă, iar a recunoaşte că ai crezut în zvon – o ruşine. De exemplu, un zvon
negativ despre un om politic poate fi transformat într-un atac “mârşav” la adresa acestuia; “mârşăvia” atacului se
întemeiază pe “mârşăvia” adversarilor (pe seama cărora se pune răspândirea zvonului) şi pe alegerea “perversă” a
momentului atacului: “Tocmai când dl. X se află într-o situaţie familială atât de nefericită, foştii săi aliaţi politici vor
să-i păteze imaginea difuzând informaţii neadevărate!”

d) Prevenirea zvonului este o metodă pe care Kapferer o sintetizează în expresia “Mai bine să previi!”.
Adesea, principala cauză a zvonurilor este neîncrederea publicului în informaţia oficială; în acest context, cheia
combaterii zvonurilor este credibilitatea surselor. O recomandare aparent banală, dar care ridică numeroase probleme
practice.
Pentru ca o afirmaţie să fie credibilă nu este suficient să fie formulată public; ea trebuie să fie sprijinită prin
dovezi de credibilitate (echivalente cu “probele” din instrumentarul juridic sau cu “datele empirice” din cunoaşterea
ştiinţifică). Spre deosebire de alte domenii, în comunicarea socială este o “dovadă de credibilitate” chiar emiţătorul:
afirmaţia trebuie să aparţină unei instanţe care s-a dovedit, de-a lungul timpului, că spune de fiecare dată adevărul (la
nivelul simţului comun, acest lucru se traduce printr-o frază pe care o auzim frecvent: “Mai contează şi cine spune!”).
Aplicarea acestui precept este deosebit de dificilă, mai ales în situaţiile de criză, când rămân foarte puţine
persoane credibile autorizate să emită informaţie în legătură cu respectiva problemă. În aceste cazuri, este preferabil să
nu se transmită nici o informaţie.
Discuţia în jurul zvonului ne aminteşte un lucru simplu, dar pe care adesea suntem tentaţi să-l uităm: oamenii
nu cred în cunoştinţele lor pentru că ar fi adevărate (omul simplu nici nu are la îndemână mijloacele necesare testării
valorii de adevăr a unei cunoştinţe); dimpotrivă, ei consideră adevărate aceste cunoştinţe pentru că, de fapt, cred în ele
49
. La nivelul opiniei publice nu funcţionează distincţia epistemologică dintre cunoştinţă şi opinie, care a făcut sarea şi
49
Acest raport dintre credinţe şi cunoştinţe rezultă şi din studiile de consum media (preferinţe şi motivaţii) realizate în
perioada 1995-2000 de compania de cercetări Data Media srl. Astfel, la întrebarea “De ce preferaţi ştirile difuzate de
piperul teoriei cunoaşterii de la Platon până la Kant. Opiniile pun în mişcare popoare întregi, dar trebuie să înţelegem că
ele se întemeiază pe cuvinte, nu pe “noţiuni”, “judecăţi adevărate” sau “raţionamente corecte din punct de vedere
formal”.
Teoria zvonurilor demonstrează că toate certitudinile opiniei publice sunt de origine socială: este adevărat
ceea ce grupul din care facem parte consideră a fi adevărat. Comunicarea socială se bazează pe încredere, nu pe
dovezi. Conceptul central al acestui domeniu este consensul, nu adevărul; ne aflăm pe “nisipuri mişcătoare”, iar nu pe
terenul solid al cunoaşterii ştiinţifice. Aceasta nu înseamnă că domeniul comunicării sociale nu poate deveni obiect al
cunoaşterii ştiinţifice. Dimpotrivă, el presupune punerea în acţiune a unor paradigme epistemice mult mai rafinate decât
cele clasice (cum sunt, de pildă, cele furnizate de fizica pre-relativistă), renunţarea la raţionalitatea liniară, specifică
ştiinţei clasice. Mai mult, teoriile care vizează fenomene ale comunicării sociale, cum este şi teoria zvonurilor, tind să
ofere elemente pentru o nouă paradigmă a cunoaşterii ştiinţifice şi pentru un nou ideal de ştiinţificitate, care se vor
afirma probabil în secolul XXI.
Noua paradigmă face posibilă cunoaşterea ştiinţifică şi cercetarea aplicativă a activităţii de Relaţii Publice; dar
ea nu o legitimează. După cum vom vedea în continuare, această activitate este legitimată de transformările societăţii
contemporane şi de noile nevoi sociale impuse de aceste transformări.

B. Publicitatea şi Relaţiile Publice

În condiţiile istorice ale apariţiei economiei de piaţă moderne s-a conturat şi noua sferă publică de tip liberal,
ca zonă situată între societatea civilă şi stat, în care sunt garantate instituţional discuţiile critice asupra
chestiunilor de interes general. Sfera publică liberală a înlocuit, astfel, o sferă publică în care cetăţenilor le era
reprezentată “puterea stăpânului”: pentru prima dată după 2000 de ani, autoritatea statului este controlată public de
către cetăţeni prin demersuri critic-informative.
Iniţial, sfera publică şi cea privată rămâneau distincte; interesele publice şi cele private interferau doar la
nivelul economicului. Delimitarea a evoluat însă, sub impulsul unor evenimente cruciale: apariţia mass-media, apariţia
industriei publicităţii şi dezvoltarea mass-media electronice. Din punct de vedere istoric, se poate afirma că mass-media
au devenit, mai ales prin segmentul lor publicitar, “poarta prin care interesele private privilegiate au invadat sfera
publică”50.
Sfera publică încetează să fie spaţiul în care se desfăşoară dezbateri critic-raţionale între cetăţeni ca indivizi
privaţi, în vederea definirii “binelui public”; ea devine un teren de competiţie între interesele particulariste mascate de
pretenţia urmăririi binelui public. Aceste interese pătrund în zona interesului public prin afişare simbolică,
transformând sfera publică într-o “curte din faţă” în care se afişează prestigiul, dar unde nu se discută critic. Astfel,
sfera publică nu mai există per se, nu mai este susţinută de purtătorii valorilor de reprezentare (de “purtătorii de
imagine”) şi nu mai este guvernată de o formă simbolică tradiţională. Acum, ea trebuie recreată deliberat, ori de câte
ori este nevoie şi de fiecare dată altfel, prin activităţi “publicitare” (inclusiv, prin activităţi de Relaţii Publice).

Deşi menţinerea separării celor două sfere ale societăţii civile (publică şi privată) ar fi fost posibilă, acest lucru
nu s-a întâmplat; multe dintre interesele economice private s-au întrepătruns cu cele politice, care aparţin sferei publice.
Iată cum descrie Jürgen Habermas acest proces: “în momentul în care competiţia orizontală între interesele
proprietarilor de bunuri a invadat, via reclamă, spaţiul public, baza concurenţială a capitalismului era deja atrasă în

canalul.....?”, majoritatea subiecţilor răspund: “Sunt mai obiective decât cele de la alte canale” (“obiectivitatea” apare
în toate clasamentele pe unul dintre primele patru locuri, indiferent de canalul preferat sau de anul în care s-a realizat
studiul). Este evident că preferinţa pentru “Ştirile PRO TV” , pentru “Telejurnalul” de la TV România 1 sau pentru
“Observatorul” de la Antena 1 se datorează altor motive, pe care consumatorii de ştiri nu le conştientizează; ştirile care
corespund mai mult aşteptărilor acestora sunt considerate de ei ca fiind mai... obiective.
50
Jürgen Habermas, The Structural Transformation of the Public Sphere, Cambridge MA: Mit Press, 1992 (cu varianta
românească Sfera publică şi transformarea ei structurală, Ed. Univers, Bucureşti, 1998; în continuare, trimiterile se fac
la ediţia din 1992).
conflictul dintre partidele politice; iar competiţia verticală între interesele de clasă pătrunsese deja în arena domeniului
public”51 .
A doua etapă în evoluţia interdependenţei dintre sfera publică şi cea privată se caracterizează prin “practica
Relaţiilor Publice” (Habermas), adică prin politizarea reclamei comerciale şi prin managementul opiniei publice.
Relaţiile Publice nu se mai adresează fiecărui individ în parte în calitate de cetăţean, ci opiniei publice, adică unui
potenţial nestructurat de disponibilitate către acceptare, de aşteptare binevoitoare, care – structurat şi bine direcţionat –
se poate transforma în voturi favorabile.
Acest proces de diluare a competenţei de cetăţean (Almond şi Verba, 1989) merge mână în mână cu diluarea
responsabilităţii individuale şi cu apelul la un imaginar trans-individual. Referindu-se la managementul opiniei publice,
Habermas scrie: “acesta se menţine strict la psihologia şi tehnicile publicităţii de tip cinematografic şi pictural, legate de
mass-media şi de subiectele de interes general-uman bine verificate: dragoste, religie, bani, copii, sănătate şi animale” 52.
Este evident că această funcţie a Relaţiilor Publice nu ar fi realizabilă fără mass-media şi, mai ales, fără mass-
media electronice. Crearea sistematică a evenimentelor-ştiri şi exploatarea pe scară largă a celor care se produc oricum
ar presupune o activitate de promovare inimaginabilă în absenţa mass-media electronice.
Scopul “publicităţii” se schimbă: ea nu mai urmăreşte identificarea purtătorului interesului privat, ci investeşte
cu autoritate elementele care compun “interesul public” redefinit, creând iluzia că aceasta este expresia reflecţiei critice
a indivizilor particulari. Astfel, se obţine consensul necesar pentru “acceptarea sau respingerea unei persoane, a unui
produs, a unei organizaţii sau a unei idei”53.
Rezultatul este că, până la urmă, se conferă acelaşi tip şi acelaşi grad de autoritate tuturor furnizorilor de mesaje, fie ei
agenţi economici sau actori politici. Împletirea dintre agentul economic (privat) şi cel politic (public) se manifestă şi în evoluţia
unor tehnici cum ar fi reclama comercială. Scopul acesteia nu mai este doar să vândă un produs, ci să propună un mod de viaţă,
iar acesta poate să nu fie congruent cu datele realităţii, dar poate fi congruent cu anumite valori politice.
Pe de altă parte, economicul şi politicul se luptă pe piaţa audienţei pentru accesul la zonele cu cea mai mare
penetraţie. Aşa s-a născut marketingul politic. În momentul în care s-a înţeles că folosirea tradiţională a mass-media
electronice nu are impactul scontat, s-a trecut la folosirea “simbolurilor de identificare” care ascund mesajul politic 54. S-a
născut astfel o “piaţă politică” în care cererea şi oferta sunt tratate în termeni economici. În concluzie, promiscuitatea
intereselor economice şi politice a fost urmată de promiscuitatea metodelor şi mesajelor. Graniţele dintre mijloacele de
comunicare specifice devin tot mai difuze.
C. Rolul televiziunii

În lucrarea sa din 1985, Amusing Ourselves to Death (Să ne distrăm până la moarte), Neil Postman explică
rolul central al televiziunii în infosferă astfel: “Pentru a spune lucrurilor pe nume, televiziunea este centrul de comandă
al noii epistemologii. Nu există public atât de tânăr încât să i se poată interzice accesul la televizor. Nu există sărăcie
atât de abjectă încât să nu poată fi arătată, nu există educaţie atât de exaltată încât să nu fie modificată de televiziune.
Şi, cel mai important lucru, nu există subiect de interes public – politică, ştiri, educaţie, religie, ştiinţă, sport – care să
nu-şi găsească drumul către televiziune (…) Modul în care folosim celelalte media este el însuşi guvernat de
televiziune” (Neil Postman, 1985, p. 78).
Televiziunea reflectă cel mai bine fenomenul de trecere de la convenţional la non-convenţional în emiterea
mesajului politic. Din această perspectivă, ne vom ocupa pe rând de emisiunile de ştiri, de cele de dezbatere, de reclama
TV şi de emisiunile recreative.

Emisiunile informative nu au ocupat întotdeauna un loc central în grila de programe a canalelor de televiziune.
Tonul a fost dat, şi în acest caz, de televiziunea americană.

51
Idem, p. 192.
52
Idem, p. 194.
53
Ibidem.
54
Idem, p. 218.
 Realizate iniţial pentru a satisface cerinţele guvernamentale de informare a populaţiei cu privire la serviciile
publice asigurate de organismele statale, emisiunile de ştiri au fost considerate, până la începutul anilor ‘70, un fel de
“găuri negre”, care duceau la pierderea banilor şi a audienţei.
Războiul din Vietnam şi acoperirea lui de către televiziune a determinat schimbarea gelt-stalt-ului, a
“tiparului” de vizionare a acestor emisiuni. Totodată, criza economică declanşată de “şocul petrolier” din 1973-1974 a
acutizat competiţia între canalele TV pentru audienţă şi pentru veniturile provenite din publicitate. Cum emisiunile de
ştiri erau printre puţinele “produse interne” la multe canale, ele s-au constituit într-un bun purtător de imagine al
canalelor comerciale; acest lucru a dus la extinderea duratei acestor emisiuni şi la câştigarea unui loc central în grila de
programe55.
Astăzi, emisiunile de ştiri sunt înţelese ca tip de program în care audienţa este informată asupra
evenimentelor şi a celor mai noi evoluţii ale unor chestiuni de interes public. Prin aceasta, ele reflectă interacţiunea
intereselor economice (ale proprietarilor de mass-media) cu cele profesionale ale realizatorilor (reporteri, redactori,
editori) şi cu cele politice (ale funcţionarilor publici, ale candidaţilor sau ale reprezentanţilor puterii)56.
Conceptul fundamental al acestui tip de program este cel de “valoare de ştire” (newsworthiness), prin care se
înţelege valoarea de noutate şi relevanţa socială a unor evenimente, care le dau statutul de ştiri. Dar valoarea de ştire
nu este întotdeauna intrinsecă materialului brut; ea poate fi adăugată prin interpretarea şi valorizarea informaţiei brute
(un fel de “îmbogăţire a minereului”).
Alături de emisiunile de dezbatere (talk-show), emisiunile de ştiri sunt considerate de cercetători drept cel mai
important canal în transmiterea mesajelor politice. De aceea, în virtutea strategiilor şi tacticilor de Relaţii Publice,
emiţătorul unor astfel de mesaje ajunge să provoace programatic evenimente cu “valoare de ştire”, pentru a fi preluate
în aceste emisiuni.
Specialiştii care concură la realizarea emisiunilor de ştiri susţin că acestea sunt o reflectare a realităţii, o
imagine în oglindă a evenimentelor şi a problemelor care preocupă opinia publică. (Legendara “ancoră” a canalului
CBS, Walter Cronkite, spune după fiecare transmisie în direct: “şi aşa este…”. Un moderator român ar putea spune:
“deci aşa stau lucrurile…” sau “aşa, care-va-să-zică!” etc.).

Totuşi, multe exemple evocate în literatura de specialitate 57 dovedesc că ştirile înseamnă de fapt “ceea ce
ajunge pe post”, că ele nu există înainte de a fi redactate şi difuzate. Cu alte cuvinte, faptele pre-există, ştirile nu!
Foametea începuse să macine Etiopia încă de la începutul anului 1984, dar ea nu a devenit ştire decât la sfârşitul anului,
când un canal britanic a transmis la o oră de maximă audienţă un reportaj dramatic despre situaţia copiilor etiopieni.
Concurenţa acerbă dintre canalele de televiziune şi dintre agenţiile de ştiri a făcut din acest fapt “o ştire” care a ţinut
prima pagină multă vreme după aceea.
În ceea ce priveşte transmisiile în direct folosite ca argument pentru teza “oglindirii realităţii”, ele sunt
rezultatul efortului de a compensa absenţa reporterilor în chiar momentul desfăşurării evenimentului. Nişte “capete”
vorbesc pe fondul unor imagini post festum, montate în studio. S-a ajuns până acolo încât reporterii încropesc o
“reconstituire a cazului” – bineînţeles, cu alţi protagonişti decât cei reali. În România, PRO TV a fost iniţiatorul
reconstituirii evenimentelor şi “scenarizării ştirilor” (Ignacio Ramonet). Cel mai adesea, camera de televiziune nu este o
“prelungire a ochiului telespectatorului”, aşa cum susţin ideologii sistemului mass-media; noi nu vedem o realitate ca
atare, vedem ceea ce ni se arată. Astfel, mass-media ajung să creeze realitatea. Iluzia obiectivităţii este dată de
prezentarea punctului de vedere al canalului mediatic respectiv ca fiind “natural”, “unic” şi “universal”, preluând aceste
caracteristici de la evenimentul însuşi, prezentat odată cu interpretarea sa58.
55
Graham Knight, “The Reality Effects of Tabloid Television News”, în Communication For and Against Democracy
(ed. Judith Lichtenberg), Cambridge, New York etc., Cambridge University Press, 1990.
56
Neil Postman, Amusing Ourselves to Death, New York, Viking, Penguin Inc., 1985.
57
Vezi Stephen Ansolabehre, Roy Behr, Shanto Iyengar, The Media Game – American Politics in the Television Age,
New York, MacMillan Publishing Company, 1993.
58
Iluzia obiectivităţii face ravagii şi în rândurile publicului românesc; din studiile de consum media (preferinţe şi
motivaţii) realizate în ultimii patru ani de compania de cercetare Data Media rezultă că marea majoritate a
telespectatorilor care preferă o anumită emisiune de ştiri o preferă pentru “obiectivitatea ştirilor” sau pentru
“obiectivitatea prezentării” (obiectivitatea se regăseşte, în mod constant, printre primele trei motivaţii ale preferinţei
pentru una sau alta dintre emisiunile informative).
 Sofisticarea şi extinderea echipamentului de re-prezentare a realităţii a dus la modificarea conceptului de
reprezentare. Reprezentarea nu mai este subordonată obiectului reprezentării, ci şi-l subordonează, după cum
demonstrează convingător Baudrillard (apud Knight, 1990, p. 114). Imaginile şi cuvintele se constituie într-o hiper-
realitate, care substituie realitatea. Pierderea acesteia va fi compensată prin aşa-numitele “efecte de realitate”. Teoria
“media – oglindă a realităţii” este cu atât mai nocivă cu cât poate ascunde prezentarea părtinitoare a evenimentelor
sau chiar falsificarea acestora (de pildă, cazul mineriadei din 1990, prezentată de TVR).

Un alt concept central al realizatorilor de ştiri este cel de “adecvare” (appropriateness), care exprimă
concordanţa între evenimentele transformate în ştiri şi nevoile specifice ale medium-ului sau ale publicului
acestuia. De aici, dezvoltarea teoriei despre Public Agenda Setting, şi cercetările comandate de canalele TV pentru
cunoaşterea acesteia. Deşi în multe cazuri s-a constatat o concordanţă relativ înaltă, cercetările nu pot răspunde la o
întrebare fundamentală: Media Agenda modelează Public Agenda sau invers? Ideologia mediilor de informare va
postula întotdeauna: invers! Calitatea pe care şi-o arogă lucrătorii din presă, de “reprezentanţi ai opinei publice”, este
singurul argument pentru teza “celei de-a patra puteri”, care asigură acestora un înalt prestigiu social şi un standard
economic ridicat (în special lucrătorilor din presa electronică).

Dacă cercetările ar dovedi că, dimpotrivă, ordinea de priorităţi a publicului este modelată de mass-media,
s-ar ridica o întrebare firească, dar foarte periculoasă pentru statutul de prestigiu al acestora: Ordinea propusă de ele
cine o stabileşte, cine o “modelează”? şi în interesul cui?

Întrebarea este la fel de stânjenitoare şi pentru apologeţii democraţiei actuale, pentru toţi cei care vorbesc de
rolul pozitiv al mass-media în democratizarea societăţii. Dacă legitimarea “de jos în sus” a mass-media nu ar mai fi
posibilă, ele ar apărea ca mijloace de manipulare, ca mijloace de comunicare univocă: “de sus în jos”. În acest caz,
legătura dintre “revoluţia mediatică” şi democraţie ar deveni îndoielnică, iar ideologia “democraţiei informaţionale” s-
ar prăbuşi. Probabil că nu vom asista prea curând la o astfel de catastrofă, care ar implica o serie de crize în diverse
subsisteme sociale. Şi aceasta, pentru că mass-media sunt purtătoarele cele mai vaşnice ale ideologiei care le justifică.
Dacă datele cercetării ştiinţifice demistificatoare nu vor corespunde conceptului de “adecvare”, ele nu vor deveni ştiri.
Înainte de a avea acces la aceste date, publicul va fi asaltat de un potop de imagini şi cuvinte care corespund “nevoilor
specifice ale media”. Altfel spus, mass-media par a fi “incapabile” de a difuza “adevărul” despre ele însele; ele nu pot fi
(decât cu greu) auto-critice. Propriile criterii de gestionare a informaţiei funcţionează deci ca “scut” împotriva criticilor
ce li se pot aduce59.

“Revoluţia mediatică” este un proces de autodezvoltare, şi nimic nu pare că-i poate sta în cale. Cei care vor să
rămână la putere sau să acceadă la ea trebuie să o facă împreună cu mass-media, nu împotriva lor. Nu se poate
guverna împotriva mass-media, aşa cum nu se poate zbura împotriva gravitaţiei, ci doar folosindu-te de ea.
Interesul pe care sfera politică îl manifestă pentru televiziune şi, în special, pentru emisiunile de ştiri, se
explică prin faptul că în cadrul acestor programe mesajul politic poate îmbrăca forma “ştirii”, considerată neutră,
precum şi prin locul central pe care acestea le-au câştigat în topurile audienţei TV. Ştirile funcţionează ca factor de
ordonator al temelor (problemelor) de interes public (Public Agenda) şi există bănuiala, după cum am arătat, că ele
influenţează major ierarhizarea acestora după criterii cum ar fi “importanţă”, “urgenţă”, “gravitate”. Studiile de Public
Agenda Setting realizate trimestrial de compania Data Media atât la nivel naţional, cât şi la nivelul marilor oraşe
(Bucureşti, Braşov, Cluj-Napoca sau Oradea) au scos în evidenţă o corespondenţă aproape totală între Public Agenda şi
Media Agenda, dar, totodată, o slabă corespondenţă între acestea şi Citizen Agenda (ordinea de priorităţi a cetăţenilor
simpli); ea se corelează mai bine cu primele două în timpul campaniilor electorale, după care se reinstalează discrepanţa
(oamenii sunt mult mai preocupaţi, de pildă, de problemele vieţii cotidiene, de problema banilor sau de siguranţa
locului de muncă decât de viaţa politică, de criza sistemului financiar-bancar sau de privatizare – capetele de afiş ale
Media Agenda).

59
Există, însă, şi semne că lucrurile s-ar putea întâmpla şi altfel, aşa cum scrie Ignacio Ramonet în Tirania comunicării.
 Doi autori americani consideră emisiunile de ştiri drept forme de campanie electorală, alături de reclama
politică, pe care ele o potenţează prin “acoperirea” de obiectivitate şi neutralitate ce i-o asigură 60. Din punctul de vedere
al filosofiei post-pozitiviste (de pildă, Thomas S. Kuhn), nu există afirmaţie fără dimensiune evaluativă (nici măcar în
perimetrul “ştiinţelor exacte”). Cu atât mai mult, ştirile – în calitatea lor de exerciţii de observaţie empirică mai puţin
riguros controlate – sunt întotdeauna evaluative şi normative.
După cum observa J. Alexander61, această situaţie nu reprezintă întotdeauna un avantaj pentru emiţătorul de
mesaj politic. De cele mai multe ori, efectele sunt altele decât cele dorite sau chiar contrare acestora, a şa cum s-a
întâmplat cu mediatizarea războiului din Vietnam:
“Acest efort făcut de media pentru a elabora un răspuns, fie şi minimal, la realitate educă uneori publicul în
moduri neintenţionate de emiţători şi neagreate de autorii politicilor. În loc să răspundă la conţinutul manifest, plin de
imagini şi argumentaţii despre modul în care SUA luptă împotriva tiraniei şi salvează valorile democratice, publicul
preia până la urmă mesajul latent: război, implicarea SUA, moarte, distrugere, suplimentar ea taxelor…” (Michael
Paretti, op. cit., 1993, p. 219).
Experienţa descrisă de Paretti nu s-a repetat în cazul Războiului din Golful Persic şi este puţin probabil să se
repete. Lecţia Vietnamului a fost bine însuşită de administratorii puterii: Războiul Golfului a fost mediatizat în consens
cu sistemul de valori şi norme ale Administraţiei; mediatizarea sa a fost strict supravegheată şi chiar controlată de
forţele armate. Mai mult, mass-media electronice şi tehnica aferentă lor au fost folosite cu succes în modelarea opiniei
publice62.
Între cele două războaie ale americanilor (din Vietnam şi din Golful Persic) s-a scurs o perioadă care
subîntinde “revoluţia mediatică”...

BIBLIOGRAFIE

1. AIFTINCĂ, Marin – Babilonul informaţiei. Către o nouă ordine internaţională în domeniul comunicării şi
informaţiei, Bucureşti, Ed. Politică, 1987.

2. ALBERONI, Francesco – “Propaganda politica e pubblicita” – în Sociologia delle communicazioni di massa,

Milano, Franco Angeli Editore, 1985.

3. ALLPORT, Gordon W.; POSTMAN, Leo J. – Bazele psihologice ale zvonurilor, New York, Academy of
Sciences, Series II, 1945, VIII, pp. 61-81.

4. ALMOND, Gabriel A.; VERBA, Sidney – Cultura civică, Bucureşti, CEU PRESS, Ed. Du Style, 1996.

5. ALTSHULL, Herbert J. – From Milton to McLuhan. The Ideas Behind American Journalism, Johns Hopkins
University, Longam, 1990.

6. ANGHELOIU, I.; OANCEA, E. – Informaţie şi semnal, Bucureşti, Ed. Militară, 1966.

7. APPIGNANESI, Richard; GARRAT, Chris – Postmodernism for Beginners, Cambridge, Icon Books, 1995.

60
Xinshu Zhao, Steven H. Chaffee, “Campaign Advertisments vs Television News as Sources of Political Issue
Information”, în “Public Opinion Quarterly”, vol. 59.
61
Apud Michael Paretti, “Inventing Reality”, în The Politics of News Media, New York, St. Martin’s Press Inc., 1993.
62
Din fericire, predicţia lui Paretti a fost infirmată cu ocazia intervenţiei în Kosovo a Alianţei Nord Atlantice (1999).
Lucrurile au evoluat ca şi când manipularea prin televiziune ar respecta celebra teoremă a lui Goedel: “ cu cât
manipularea este mai completă, cu atât ea este mai evidentă şi, prin aceasta, mai ineficientă”. Dacă manipularea
“televizistă” din timpul “Furtunii în deşert” a fost descoperită abia după 2-3 ani (astăzi fiind un delicios “obiect
didactic” în facultăţile de comunicare din întreaga lume), manipularea imagologică din timpul “operaţiunii Kosovo” a
fost deconspirată chiar în timpul desfăşurării ei (şi cu aportul neintenţionat dar consistent al purtătorului de cuvânt al
NATO, un bun contra-exemplu pentru viitorii specialişti în Relaţii Publice). Remarcabil este faptul că acest lucru s-a
produs, totuşi, cu concursul hotărâtor al unor media europene (primele care au reacţionat fiind cele franceze). Fără
implicarea acestora, reacţiile societăţii civile din ţările occidentale sau ale unor importanţi intelectuali (cum au fost R.
Debray sau N. Chomsky) ar fi rămas fără ecou; pur şi simplu, ele nu ar fi “existat”.
8. ARON, Raymond – Istoria şi dialectica violenţei, Bucureşti, Ed. Babel, 1995.

9. BALLE, F. – “Médias et politique” – în Traité de science politique, vol. III, Paris, Impr. de France, 1985.

10. BALDELLI, Pio – “Ruolo e forme della controinformazione” – în Sociologia delle communicazioni di massa,
Milano, Franco Angeli Editore, 1985.

11. BĂDESCU, Ilie – Sincronism european şi cultură critică românească, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1984.

12. BÂRLIBA, Maria Cornelia – Paradigmele comunicării, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987.

13. BERGER, Rene – “O nouă dimensiune: difuzarea de masă” – în “Secolul 20”, nr.6/1977.

14. BERTRAND, Jean-Claude – Les “Mass-Média” aux États-Unis, Paris, PUF, 1974.

15. de BLASIS, Jean-Paul – Strategie per la burotica. Transformazioni strutturali e impatto sociale dell'ufficio del
futuro, Venezia, SARIN, Marsilio Editori, 1986.

16. BOKELMANN, Frank – Teoria della communicazione di massa, Torino, ERI, 1980.

17. BOTKIN, James W.; ELMANDJRA, Mahdi; MALIŢA, Mircea – Orizontul fără limite al învăţării. Lichidarea
decalajului uman, Bucureşti, Ed. Politică, 1981, pp. 140-143.

18. BRAGA, Giorgio – “La capacita persuasive del messagio” – în Sociologia delle communicazioni di massa,
Milano, Franco Angeli Editore, 1985.

19. BRUCAN, Silviu – Pluralism şi conflict social, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1990.

20. CAILLAVET, Henri – Changer la télévision ou la réalité imaginaire, Flammarion, Paris, 1978.

21. CATHALA, Henri-Pierre – Epoca dezinformării, Bucureşti, Ed. Militară, 1991.

22. CAZENEUVE, Jean – La société de l'ubiquite. Communication et Diffusion, Paris, Denoel/Gouthier, 1972.

23. CAZENEUVE, Jean – L'homme téléspectateur, Paris, Denoel/Gouthier, 1974.

24. CÂMPEANU, Pavel – Oamenii şi televiziunea. Privire sociologică asupra telespectatorului, Bucureşti, Ed.
Meridiane, 1979.

25. CESAREO, Giovanni – “Televisione: l'evazione e il rifiuto” – în Sociologia delle communicazioni di massa,
Milano, Franco Angeli Editore, 1985.

26. COTTERET, Jean-Marie – Gouvernants et gouvernés. La communication politique, Paris, PUF, 1973.

27. CRESPI, Franco – “Televizione e participazione sociale” – în Sociologia delle communicazioni di massa,
Milano, Franco Angeli Editore, 1985.

28. DOMENACH, J.M. – La propagande politique, Paris, PUF, 1969.

29. DRĂGAN, Ioan – Opinia publică, comunicarea de masă şi propaganda în societatea contemporană, Bucureşti,
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980.

30. DRĂGAN, Ioan – Paradigme ale comunicării de masă, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă, 1996.

31. ECO, Umberto – “La cultura di massa” – în Sociologia delle communicazioni di massa, Milano, Franco Angeli
Editore, 1985.

32. EDELMAN, Murray – Pičces et rčgles du jeu politique, Paris, Ed. du Seuil, 1991.

33. ELLUL, Jacques – l’Histoire de la propagande, Paris, PUF, 1967.

34. EMINESCU, Mihai – Opere, vol.I-IV, Ed. Cultura Românească, Bucureşti, 1938

35. ESCARPIT, Rober – Théorie générale de l'information et de la communication, Paris, Classique Hachette, 1976.

36. FABRIS, Giampolo – “I valori della pubblicita” – în Sociologia delle communicazioni di massa, Milano, Franco
Angeli Editore, 1985.

37. FICEAC, Bogdan – Tehnici de manipulare, Bucureşti, Ed. Nemira, 1996.

38. FISKE, John – Reading the Popular, Boston, UNWIN, HYMAN, 1989.

39. FOFI Goffredo – “Il cinema come industria” – în Sociologia delle communicazioni di massa, Milano, Franco
Angeli Editore, 1985.

40. FRIGIOIU, Nicolae – Industrie culturală şi cultură de masă, Bucureşti, Ed. Politică, 1989.

41. GERBNER, G. – “Toward a General Model of Communication” – în “Audio Visual Communication Review”, IV,
3.

42. GOZMAN V.; ETKIND, A. – De la cultul puterii la puterea oamenilor, Bucureşti, Ed. Anima, 1991.

43. GRISET, Pascal – Les révolutions de la communication. XIX-e et XX-e sičcle, Paris, Hachette, 1991.

44. GUREVITCH, M.; MARK, Levy R. – Defining Media Studies, Oxford University Press, 1994.

45. HALL, Peter M. – “A Symbolic Interactionist Analysis of Politics” – în “Social Problems”, no. 42 (3-4)
University of MISSOURI, Columbia, 1972.

46. JANDA, Kenneth; BERRY, Jeffrey M.; GOLDMAN, Jerry – The Challenge of Democracy. Government in
America, Boston, Dallas-Geneva, Hougton Mifflin Co., 1989.

47. HABERMAS, Jürgen – “Probleme de legitimitate în capitalismul târziu” – în Cunoaştere şi comunicare, Ed.
Politică, 1983.

48. HABERMAS, Jürgen – Sfera publică şi transformarea ei structurală, Ed. Univers, Bucureşti, 1998

49. HIDETOSHI, Kato – Les politiques de la communication au Japon, UNESCO, 1978.

50. ILLICH, Ivan D. – Une société sans école, Paris, Editons du Seuil, 1991.

51. KAPFERER, Jean Noël – Zvonurile, Humanitas, Bucureşti, 1993.

52. KONRAD, G.; SZELENY, I. – La marche au pouvoir des intellectuels. Le cas de pays de l’Est, Paris, Editons du
Seuil, 1979.

53. LEACH, Edmund – Culture and Communication, Cambridge University Press, 1987.

54. LEMIEUX, Vincent – “Les masses” – în “Cahiers Internationaux de Sociologie”, LXXVIII, 1985.

55. LEPĂDATU, Dumitru – Teorii despre înstrăinarea umană, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980.

56. LEPRI, Sergio – Medium e messagio. Il trattamento concettuale e linguistice dell'informazione, Torino,
Gutenberg 2000, 1986.

57. LEVINSON, Jay C. – Guerrilla Advertising, Bucureşti, Business Tech International Press, 1996.

58. LIPOVETSKY, Gilles – Amurgul datoriei. Etica nedureroasă a noilor timpuri democratice, Bucureşti, Ed.
BABEL, 1996.

59. LIZZA, Giuseppe – L'organizazzione telematica della citta. Publica amministrazione, scuola, industria e cultura,
Roma, SARIN, 1984.
60. LOUGOVOY, Constantin – L'information et la communication de l'entreprise, Paris, PUF, 1974.

61. MANNHEIM, Karl – Idéologie et utopie, Paris, Lib. Marcel Rivere et.Cic., 1956.

62. MARCUSE, Herbert – “Industrializare şi capitalism în opera lui Max Weber” – în Scrieri filosofice, Bucureşti,
Ed. Politică, 1977.

63. MARCUSE, Herbert – “Noi izvoare privind întemeierea materialismului istoric” – în Scrieri filosofice,
Bucureşti, Ed. Politică, 1977.

64. MARX, Karl – Ideologia germană, Bucureşti, ESLP, 1956.

65. MARX, Karl – “Manuscrise economico-filosofice din 1844” – în Scrieri din tinereţe, Bucureşti, Ed. Politică,
1966.

66. MICHELAT, Guy; SIMON, Michel – “Religion, classe sociale, patrimoine et comportement électoral:
l’importance de la dimension symbolique” – explication du vote; un bilan des etudes électorales en France,
sous la direction de Daniel Gaxie, Paris, Press de la Fondation Nationale des Sciences Politiques, 1989.

67. MORIN, Edgar – “Cultura de masă” – în Sociologia franceză contemporană, Bucureşti, Ed. Politică, 1971.

68. MOWLANA, Hamid – La circulation internationale de l'information, Paris, UNESCO, 1985.

69. NAISBITT, John; ABURDINE, Patricia – Anul 2000 – Megatendinţe, Bucureşti, Humanitas, 1993, pp. 140-153.

70. OLTEANU, Ioniţă – Limitele progresului şi progresul limitelor, Bucureşti, Ed. Politică, 1978, pp. 204-241; 305-
312.

71. PAILLET, Marc – Le journalisme. Fonctions et langages du quatričme pouvoir, Ed. Denoel, 1974.

72. PIGEAT, Henri – Saint écran, Paris, Solar Editeur, 1974.

73. POPPER, Karl R. – Mizeria istoricismului, Bucureşti, CEU Press – Ed. All, 1996.

74. POPPER, Karl R. – Societatea deschisă şi duşmanii ei, vol. II, Bucureşti, Humanitas, 1993.

75. RAMONET, Ignacio - Tirania comunicării, Ed. Doina, Bucureşti, 2000

76. REVEL, Jean-Francois – Cunoaşterea inutilă, Bucureşti, Humanitas, 1993.

77. SCHULTZ, Don E. – Elementi di strategia publicitaria, Roma, SARIN, 1986.

78. SOROS, George – Pentru o transformare a sistemului sovietic, Bucureşti, Humanitas, 1991.

79. STOETZEL, Jean – “Opinia publică şi informarea colectivă” – în Sociologia franceză contemporană, Bucureşti,
Ed. Politică, 1971.

80. STOICA, Ion – “Societate şi informaţie”, în rev. “Probleme de informare şi documentare”, vol. XIII, nr.3/1979.

81. TURNER, Graeme – Film as Social Practice, London, Routledge, 1993.

82. UDROIU, Neagu – Eu comunic, tu comunici, el comunică, Bucureşti, Ed. Politică, 1983.

83. UDROIU, Neagu – Gutenberg sau Marconi?, Bucureşti, Ed. Albatros, 1981.

84. UNGUREANU, Ion – Idealuri sociale şi realităţi naţionale, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988.

85. VOYENNE, Bernard – L'information aujourd'hui, Paris, Armand Colin, 1979.

86. WALLERSTEIN, Immanuel – Sistemul mondial modern, vol. II, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1992.

87. WATIER, P., STEBLER, K. – “La socialité”, “Cahiers Internationaux de Sociologie”, LXXVIII, 1985.
88. WEBER, Max – Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Bucureşti, Humanitas, 1993.

89. WIERZBICKI, Piotr – Structura minciunii, Bucureşti, Ed. Nemira, 1996.

90. WOLTON, Dominique – Éloge du grand public. Une théorie critique de la télévision, Paris, Flammarion, 1990.

91. ZORZOLI, G.B. – “La gueriglia semiologica” – în Sociologia delle communicazioni di massa, Milano, Franco
Angeli Editore, 1985.

92. * * * – Développement des moyens de communication et nouvelles tendances dans la formation des
journalistes, Budapest, Ed., INTERPRESS, 1973.

93. * * * – Noile mass-media; un studiu în sprijinul planificării educaţiei, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică,
1979.

94. * * * – Mass-media anni ‘90 (A cura di Giovanni Giovaninni), Torino, Gutenberg 2000, 1981.

95. * * * – Mai multe voci, o singură lume (Raportul Comisiei Internaţionale pentru Studiul Problemelor
Comunicării), Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982.

96. * * * – Capire domani. Stet 1933-1983, Torino, SEAT, 1983.

97. * * * – Il mercato dell'informazione, Roma, SARIN, 1983.

98. * * * – De la silex la siliciu. Istoria mijloacelor de comunicare în masă (sub îngrijirea lui Giovanni
Giovaninni), Bucureşti, Ed. Tehnică, 1989.

99. * * * – Minciuni mass-media, Bucureşti, Ed. Scripta, 1992.

100. * * * – “Est-il possible gouverner contre mass-média?”, în “Le Debat”, nr. 88, 1996.