INTRODUCERE IN TEORIA CUNOASTERII

STIINTIFICE

[curs 1992/1993 - Mircea Flonta]

--------------------------------------------------------------------------------------------

Structura cursului

1. Caracterizare generala a (particularitatii) cunoasterii stiintifice.

1.0 Precizari preliminare in legatura cu conceptul stiintei; geneza cunoasterii stiintifice.

1.01 cunoastere stiintifica /vs./ cunoastere comuna

1.1 Delimitarea cunoasterii stiintifice (perspectiva filosofica)

1.11 Incercarea lui K. Popper de a formula un criteriu universal de demarcatie a teoriilor

stiintifice.

1.12 Examinarea critica a criteriului de demarcatie al lui Popper

1.2 Delimitarea cunoasterii stiintifice din perspectiva interesului istoric

1.21 Conceptia cumulationista asupra dezvoltarii stiintei

1.22 Conceptia despre inradacinarea culturala a cunoasterii stiintifice

1.3 Calitatea unei constructii teoretice de a fi stiinta pusa in discutie din perspectiva omului de
stiinta creator

2. Structura si functiile cunoasterii stiintifice.

2.0 Caracterizare introductiva

2.1 Caracterizarea cunoasterii stiintifice (ca produs)

2.11 Caracterizarea cunoasterii prin observatie

2.12 Caracterizarea cunoasterii empirice

2.13 Cunoasterea teoretica

2.131 Reconstructiile teoriei stiintifice

2.2 Functionarea cunoasterii stiintifice prin cele trei nivele ale sale

2.21 Problema intemeierii ipotezelor teoretice

2.22 Explicatia teoretica

3. Dinamica cunoasterii stiintifice

3.0 Unitatea fundamentala de cunoastere si evaluare in stiinta

3.01 Conceptiile care situeaza unitatea de cunoastere si evaluare din stiinta la un nivel logico-
lingvistic

3.02 Conceptii care caracterizeaza unitatea de baza de cunoastere si evaluare din stiinta in
termeni nelingvistici

3.1 Fenomenologia schimbarii in stiinta - factori ai schimbarii

3.11 Reprezentarea traditionala (inductivista si cumulationista) asupra cunoasterii stiintifice

3.12 Modelul ipotetico-deductiv al evolutiei stiintei

3.13 Conceptia lui Kuhn cu privire la dinamica stiintei

3.14 Conceptia lui St. Toulmin asupra schimbarilor stiintifice si a cauzelor schimbarii

3.15 Lakatos: metodologia programelor de cercetare

3.16 Controversa dintre demarcationism si istorism in privinta dinamicii stiintei

3.17 Raportul intre teoria formala si teoria istorica a schimbarii in stiinta

3.2 Progresul cunoasterii stiintifice si sensul schimbarii in stiinta

3.21 Interpretarile principiului corespondentei

4. Problema valorii cunoasterii stiintifice.

4.1 Problema valorii stiintei ca problema a telurilor stiintei teoretice, in filosofia stiintei

4.2 Valorizarea sociala, autoritatea si prestigiul stiintei in lumea moderna

4.3 Critica umanista a stiintei

4.4 Critica sociala si morala a stiintei

---------------------------------------------------------------------------

[1]

1. Caracterizare generala a cunoasterii stiintifice

1.0 Precizari preliminare in legatura cu conceptul stiintei; geneza cunoasterii stiintifice.

etimol: scientia (lat.) = cunoastere in general (obs.: mai nou, 'stiinta' e folosit pentru a
desemna anumite feluri de cunoastere);

- intr-un prim sens (cel mai slab), stiinta e o activitate de cunoastere sistematica ce tinde sa
clarifice, explice si ordoneze faptele dupa anumite criterii;

distinctii: stiinta nesubiectiva /vs./ mituri subiective;

stiinta sistematica /vs./ cunoasterea comuna, nesistematica;

- in aceasta prima determinare nu putem distinge stiinta de filosofiile de orientare

cosmologica (v: Thales si ionienii);

- exista totusi o diferentiere intre stiinta naturii si filosofia naturii:

- filosoful se orienteaza tot mai mult spre determinarea principiilor si

deducerea faptelor din acestea;

- cercetatorul naturii isi indreapta atentia spre determinarea

minutioasa a faptelor, fara idei preconcepute;

- procesul de diferentiere (v: Arhimede /vs./ Aristotel in fizica) va dura pina in secolul XVIII,
cind Newton va face clar distinctia intre: explicatie ipotetica /vs./ lege experimentala;

- in sensul restrins, stiinta apare in sec. XVIII, cu Galilei, Kepler, Newton s.a., ca o stiinta cu
valoare obiectiva;

1.01 cunoastere stiintifica /vs./ cunoastere comuna

- o prima modalitate de a caracteriza cunoasterea stiintifica este cea prin raportare la

cunoasterea comuna, care primeaza ontogenetic si filogenetic;

- Astfel: - cunoasterea comuna, in cultura moderna, e socotita drept o

treapta primitiva a celei stiintifice (care uneori contrazice ideile

latente ale cunoasterii comune);

- cunoasterea comuna este primara (universala) si astfel diferita

de orice cunoastere ce urmareste obiective limitate (v: filosofie,

stiinte, arte, mestesuguri)

- ea se compune ca un corp de informatii solidar cu deprinderi de

comportament impartasite de toti membrii unei colectivitati, din care

celelalte forme de cunoastere se desprind prin specializare;

- expresia 'cunoastere comuna' poate fi utilizata cu doua sensuri:

- un sens larg, in care se desemneaza ansamblul cunostintelor ce au luat nastere si s-au

dezvoltat raspunzind unei nevoi practice;

- un sens restrins;

- stiinta urmareste achizitia de cunostinte si nu neaparat actiunea eficace (v: ideile gindirii
comune nu sunt examinate si criticate prin raportare la criterii si cerinte ale cunoasterii
obiective, indiferent de utilizarea lor practica); stiinta foloseste instante de control tot mai
rafinate ce se instituie si se dezvolta in functie de scopul obiectivitatii;

obs: - faptul ca anumite cuvinte ca "a descrie" sau "a explica" apar in ambele vocabulare (cel
al cunoasterii comune si al stiintei) poate crea impresia inselatoare ca e vorba de forme ale
cunoasterii care ar urmari acelasi lucru;

[2]

1.1 Delimitarea cunoasterii stiintifice (perspectiva filosofica)

- acesta e un termen consacrat in sec. XX de filosofii stiintei care s-au ocupat de aceasta tema;
este vorba de caracterizarea notiunii cunoasterii stiintifice, de determinarea a ceea ce o
distinge de alte modalitati si forme de cunoastere;

- incercarea de delimitare se face prin raportarea stiintelor naturii la constructii teoretice

carora li se contesta caracterul stiintific; in rindul teoriilor stiintifice, paradigmatica pentru
acestea era considerata stiinta exacta (matematica) a naturii a lui Galilei si Newton;

- in secolul XIX era ceva obisnuit ca ac. tip de stiinta sa fie opus speculatiilor ce nu pot fi
controlate de experienta (v: Voltaire, D'Alembert, Kant, Comte);

- problema delimitarii cunoasterii stiintifice devine o preocupare principala a filosofiei

secolului nostru (acum apare o filosofie a stiintei), aceasta si datorita cresterii autoritatii
intelectuale a stiintei, considerata cunoasterea prin excelenta; aceasta parea ca reuneste pentru
prima data, intr-o sinteza armonioasa, doua idealuri fundamentale de cunoastere:

- aspiratia caracteristica teoreticianului de a cunoaste natura reala a lucrurilor, de a formula

principiile unei ordini ascunse, inaccesibile observatiei imediate;

- aspiratia spre o cunoastere obiectiva, care se impune tuturor celor competenti si de buna
intentie, indiferent de particularitati culturale ale indivizilor sau grupurilor;

- filosofii stiintei si-au propus, pentru a determina in ce consta excelenta acestei cunoasteri, sa
formuleze un criteriu de delimitare a cunoasterii stiintifice, criteriu ce trebuia sa fie general
(universala - aceasta pornind de la supozitia unitatii cunoasterii stiintifice) si formal, logic, si
nu material (obs: cele doua cerinte sunt legate intre ele);
- acest proiect a fost legat de mai multe intentii diferite:

- a intelege ai bine, a clarifica analitic specificul cunoasterii stiintifice;

- a stabili cerinte minime ale cunoasterii teoretice de tip stiintific, in lumina carora ar urma
judecarea pretentiilor multor teorii de a avea valoare obiectiva, aceasta chiar si de omul de
stiinta caruia i s-ar da asistenta si indrumare printr-un asemenea criteriu precis si usor de
minuit;

[3]

1.11 Incercarea lui K. Popper de a formula un criteriu universal de demarcatie a teoriilor

stiintifice.

obs: considerarea punctului de vedere al lui Popper in aceasta problema ne ofera posibilitatea
de a aprecia mai bine premisele si perspectivele acestui proiect filosofic;

- in "Logica Cercetarii" (1934, cap 1) se afirma ca o teorie a cunoasterii stiintifice sau o teorie
a metodei stiintei are in centrul ei doua probleme: (a) problema delimitarii cunoasterii
stiintifice; (b) problema inductiei -> considerind ca o teorie nu poate fi asigurata prin acordul
principiilor ei cu faptele cunoscute, ci doar rasturnata datorita incompatibilitatilor sistematice
intre consecinte particulare derivate din principii si faptele de observatie, Popper considera ca
inductia e o falsa problema, deci (a) devine centrala;

- criteriul de demarcatie (Abgrenzung) are la Popper o intentie normativa bine conturata;

evaluarile prealabile ale oamenilor de stiinta nu impun filosofului o restrictie prealabila;
problema deci nu e de fapt, ci de drept; pe baza criteriului de demarcatie trebuie sa judecam
deciziile luate.

- acest criteriu rezulta dupa Popper dintr-o incercare de a stabili (normativ) scopul stiintei.
Acesta ar fi: apropierea de adevar (descrierea structurii neaparente a lumii) prin descoperirea
si eliminarea erorii.

- in acest fel, valoarea de cunoastere a unei teorii stiintifice ar decurge din confruntarea
consecintelor derivate din principiile teoriei cu faptele de observatie (testare); teoriile sunt
astfel coroborate prin trecerea unor teste de un anume nivel de severitate, dar acesta nu e un
indiciu ca teoria n-ar putea fi rasturnata de teste mai severe sau evenimente neprevazute.

- Popper face o distinctie intuitiva intre doua feluri de constructii teoretice care nu apartin
stiintei:

- teorii prestiintifice: ce preced si ofera cadrul pentru teoriile stiintifice intr-un

domeniu de cercetare;

- teorii pseudostiintifice: ce isi atribuie nelegitim caracteristica stiintificitatii;

- el spune ca a ajuns la criteriul sau de demarcatie pornind de la contrastul care i s-a parut ca
exista intre o teorie stiintifica si teorii care pretind sa fie stiintifice, fara ca acesta pretentie sa
fie legitimata, deci pseudostiintifice (v: Marx, Freud /vs./ Einstein);
- in primul caz, o teorie fizica cu baza predictiva (v: Einstein) poate indica cu relativa precizie
care sint acele fapte pe care principiile teoriei le interzic (obs: domeniul intreg al faptelor
posibile se desparte in: # fapte care sint in acord cu teoria si ## fapte pe care teoria le
interzice);

- in celalalt caz (v: Freud) s-ar parea ca toate faptele domeniului nu pot sa fie decit confirmari
ale teoriei;

- formularea criteriului lui Popper porneste de la consideratia ca o teorie este stiintifica daca e
falsificabila, infirmabila (v. dist.: infirmabilitate /vs./ infirmare) datorita dezacordului
sistematic intre predictiile si postdictiile derivate din teorie si constatarile despre fapte.

- Popper sustine ca o teorie satisface cu atit mai bine telul cunoasterii (apropierea de adevar)
cu cit este mai falsificabila, cu cit predictiile si postdictiile ei sint mai precise, iar teoria se
supune unui mai mare risc de a fi rasturnata;

- daca o teorie nu ne conduce la predictii si postdictii destul de precise, daca principiile ei si

procedurile de corelare ale lor cu domeniul faptelor sint atit de vagi, de echivoce incit teoria
nu se supune riscului de a fi rasturnata de fapte, inseamna ca demersul ei este pur
interpretativ;

- caracteristica remarcabila a teoriilor despre care vorbeste Popper cind formuleaza criteriul
sau e asanumita simetrie dintre explicatie si predictie (v: deosebirea dintre acestea e una de
ordin practic, explicindu-se prin legi si conditii initiale)

obs.: Criteriul universal de demarcatie al lui Popper este universal, fiind valabil pentru toate
domeniile constructiei teoretice si pentru toate epocile istorice, si formal, caci e vorba de un
anumit tip de articulare intre consecintele derivate si faptele repetabile;

- stabilirea falsificabilitatii drept criteriu de demarcatie a cunoasterii stiintifice implica dupa

Popper doua recomandari adresate oamenilor de stiinta care accepta teoria lui:

- evitarea ipotezelor ad-hoc, a introducerii de supozitii care sustrag teoria de la falsificare;

- scopul cercetatorului interesat in cunoasterea adevarului este falsificarea, infirmarea si nu

apararea ipotezei favorite (v: conceptia eroica despre scopul stiintei);

[4]

-acest criteriu de demarcatie, la Popper, poate functiona si ca criteriu de evaluare comparativa

a teoriilor succesive sau concurente dintr-un anumit domeniu de cercetare; aceasta evaluare
comparativa poate fi facuta din punctul de vedere al gradului de testabilitate, de
infirmabilitate al teoriilor; astfel, cu cit o teorie are un continut informativ mai mare, cu atit
riscul de a fi rasturnata e mai mare;

1.12 Examinarea critica a criteriului de demarcatie al lui Popper

- Exista urmatoarea dilema: in masura in care un criteriu e criteriu, el risca fie sa permita prea
mult, fie sa interzica prea mult; teza formulata aici este ca acest criteriu interzice prea mult,
datorita faptului ca el se raporteaza la teorii in cazul carora nu exista o diferenta intre
generarea de explicatii si generarea de predictii;

- se poate arata ca exista teorii recunoscute de comunitatile stiintifice care nu satisfac criteriul
lui Popper (v: teoria evolutiei speciilor a lui Darwin);

- Deci, criteriul da o interpretare restrictiva intuitiei pe care vrea sa o dezvolte, si astfel intra in
contradictie cu intuitia tacita a grupurilor stiintifice; echilibrul intre descriptiv si normativ e
rupt din acest punct de vedere; lui Popper i se poate reprosa ca face recomandari contrare
celor urmate pina acum in progresul stiintei.

- Se poate pune astfel problema daca prin considerarea fizicii teoretice drept o disciplina
exemplara pentru stiinta se poate trece indreptatit la formularea unui criteriu formal propriu
acesteia care sa fie si universal.

- exista contraexemple chiar in domeniul cunoasterii fizice si fizico-chimice (v:

termodinamica ireversibila (Prigogine), sinergetica, aplicatiile fizice si biologice ale teoriei
catastrofelor (Rene Thom) etc.); in cazul unor fenomene si procese caracterizate prin
instabilitate si stohasticitate (sisteme dinamice instabile) constatam ca caracteristicile acestora
pot fi doar explicate dar nu si prezise (v: Suppes);

- S-ar parea ca linia ce desparte teoriile ce au valoare explicativa de teoriile cu puteri

predictiva trece prin interiorul stiintei si nu reprezinta o granita; Popper, deci, trece
reductionist de la o supozitie plauzibila la o concluzie extrema;

- Desi filosofii ce cauta un criteriu de delimitare par sa aibe intuitia ca tocmai existenta unei
linii nete de demarcatie intre stiinta si alte forme de cunoastere ar pune in evidenta excelanta
stiintei, se poate totusi face o distinctie intre: (a) tema delimitarii stiintei si (b) tema formularii
unui criteriu logic de demarcatie a cunoasterii stiintifice;

- delimitarea stiintei prin determinarea unor trasaturi caracteristice se poate face si in asa fel
incit aceste trasaturi sa suporte gradatii de natura interioara; astfel, o articulare mai buna a
principiilor teorie cu observatia despre fapte poate fi rezultatul unei descrieri mai precise a
faptelor sau a formularilor mai univoce ale principiilor teoriei (v: Putnam despre mecanica
newtoniana);

- evaluarea comparativa a gradului de stiintificitate al unor teorii pe baza examinarii

articularilor amintite poate tine locul unui criteriu universal si formal;

- tot astfel, aplicarea practica cu succes a teoriei poate fi un indice al valorii de cunoastere;

obs.: Popper ajunge la cerinta simetriei intre explicatie si predictie pornind de la acceptarea
neproblematica a supozitiilor universalitatii si preciziei (caracterului formal al) criteriului de
demarcatie;

- Mai este important de stabilit ca un asemenea criteriu, chiar acceptat, nu ar putea influenta
practica stiintifica, in masura inn care in fiecare domeniu de cercetare cei mai apreciati experti
("juriul") formuleaza verdicte pornind de la intuitii de excelenta stiintifica niciodata
explicitate (fac parte din cunoasterea tacita, din experienta personala, a altora sau istorica);
Astfel, consideratiile filosofice mai generale pot contribui numai la intelegerea unor decizii
ale oamenilor de stiinta dar nu si sa le determine (aceasta nu pare sa fie o pretentie realista);
Prin urmare, folosirea unui criteriu de demarcatie nu e nici posibila, nici necesara.

[5]

- se mai poate pune problema relevantei unui asemenea criteriu in cazul examinarii unei
cercetari care abia isi aroga dreptul de a fi stiinta (v: parapsihologia);

- ar trebui sa admitem ca inaintarea cunoasterii in noi domenii ar putea actiona retroactiv,

impunind reformulari ale exigentelor de stiintificitate;

- in acest caz un criteriu universal si formal de demarcatie (inflexibil) va putea duce la o

apreciere gresita; el nu va putea ajuta, dar va putea dauna.

concl.: Un criteriu universal si formal de demarcatie a cunoasterii stiintifice ca proiect al

filosofului stiintei pare sa esueze in intentiile sale fundamentale: # de a oferi o mai buna
intelegere cunoasterii stiintifice in genere, dincolo de varietatea istorica si disciplinara a
stiintei; ## de a asista pe cercetatori in deciziile pe care le iau cu privire la caracterul stiintific
al unor constructii teoretice sau al unor practici de cercetare;

Aceasta concluzie nu inseamna a contesta existenta unei distinctii graduale intre cunoasterea
stiintifica si alte tipuri de cunoastere, sau a contesta posibilitatea de a specifica anumite
trasaturi ce ne impun o asemenea distinctie;

1.2 Delimitarea cunoasterii stiintifice din perspectiva interesului istoric

- In ultimul secol a luat nastere o istorie profesionista a stiintei (v: G. Sarton cu "Istoria
generala a stiintei"); totusi, interesul istoric pentru stiinta nu poate fi echivalat cu interesul
istoricului in genere, aceasta pentru ca perspectiva istorica asupra cunoasterii stiintifice nu a
luat nastere odata cu inceputul istoriei stiintei. O perioada destul de lunga de timp
indeletnicirile amatorilor in istoria stiintei au fost orientate de o conceptie cumulationista
asupra dezvoltarii in timp a cunoasterii stiintifice, fata cu care interesul istoric pentru stiinta a
luat nastere prin contrast.

1.21 Conceptia cumulationista asupra dezvoltarii stiintei

- Ac. e mai putin o teorie cit un ansamblu de reprezentari familiare ale celor ce se ocupa cu
stiinta, cu influente empiriste si pozitiviste privitoare la excelenta cunoasterii stiintifice.
Aceste reprezentari cristalizate la sf. secolului trecut in comunitatile de cercetatori ai naturii
cuprind:

- increderea in valoarea obiectiva a cunoasterii stiintifice, in universalismul acestea; aceasta

obiectivitate e interpretata in sensul ca faptele si generalizarile stiintifice sint independente de
orice conceptii despre lume;

- ideea ca stiinta e o activitate pronuntat cumulativa, exemplara pentru ideea de progres, spre
deosebire de filosofie (arta etc.)
obs: stiinta depinde de societate si cultura in sensul ca numai in anumite conditii de organizare
economico-sociala in cadrul unor anumite institutii politice si a unei anumite culturi a aparut
stiinta (v: grecii);

- Cercetarile au fost inspirate initial de o asemenea viziune conform careia stiinta era socotita
ca un fenomen anistoric si acultural; un asemenea mod de a privi lucrurile arata ca poate
exista o cercetare a trecutului stiintei lipsita de un interes istoric autentic;

[6]

1.22 Conceptia despre inradacinarea culturala a cunoasterii stiintifice

- acest punct de vedere a fost pus in evidenta la mijlocul secolului nostru de lucrarile unor
oameni de stiinta sau filosofi care s-au preocupat de istoria stiintei:

a) A. Koyre:

- s-a consacrat unor studii asupra genezei stiintei matematice a naturii din secolul XVII (v:
"Studii galileene").

- el polemizeaza cu reprezentarea traditionala potrivit careia revolutia stiintifica din secolul

XVII apare datorita faptlui ca oamenii de stiinta au reusit pentru prima data sa realizeze o
observare a faptelor libera de orice prejudecati, care i-a dus la concluzii incompatibile cu
vechea filosofie a naturii.

- dupa Koyre, revolutia stiintifica din secolul XVII a fost precedata de o revolutie filosofica,
de o schimbare radicala a vechilor reprezentari asupra naturii, obiectivelor stiintelor si asupra
criteriilor de evaluare a rezultatelor cercetarii naturii.

- discutind in particular cazul lui Galilei (v: tablou -> imaginea despre cosmos; conceptia
aristotelica despre miscare; spatiul cu directii privilegiate; <-> pe acest fundal era greu sa se
impuna principiul inertiei; + fundalul cultural: controversa Platon-Aristotel cu privire la rolul
matematicii in stiinta) Koyre ajunge la anumite concluzii generale.

- exista, deci, dupa el, un fel de infrastructura filosofica a gindirii teoretica si schimbarile
revolutionare la suprafata sint pregatite de schimbarea acestor infrastructuri filosofice (nu
invers).

- Astfel (in particular) revolutia stiintifica din secolul XVII nu ne apare ca evenimentul ce
inaugureaza stiinta, ci ca o trecere de la o traditie stiintifica (v: teoriile fizicii medievale nu
erau contrazise de fapte cunoscute si satisfaceau cerinte rationale) la alta traditie stiintifica, in
interiorul stiintei deci.

b) Oswald Spengler dezvolta o teorie a culturilor inchise si o tipologie a acestora si incearca

sa identifice dominantele caracteristice pentru fiecare cultura, pe baza carora s-ar putea
cerceta de ce unele tipuri de cultura au facut posibila stiinta si altele nu.

- la el apare clara ideea ca exista tot atitea tipuri de stiinta cite tipuri de culturi care au facut
posibila stiinta.
c) Blaga distinge net doua atitudini ale oamenilor fata de existenta:

- o atitudine practica in orizontul conservarii;

- o atitudine in orizontul revelarii si al misterului

creatiile inalte ale culturii spirituale (filosofia, arta si stiinta teoretica) sint incercari de a revela
misterul existentei. Or, toate aceste incercari sint indrumate de niste dominante (categorii)
stilistice care isi au originea in subconstient.

- Deci, o ipoteza teoretica trebuie sa permita verificarea ei si in al doilea rind sa satisfaca un

imperativ de cunoastere care isi are sursa in ultima instanta in matricea stilistica a culturii
epocii (v: Huygens);

- evolutia istorica a stiintei teoretice e determinata in primulrind de schimbarea idealurilor de

cunoastere si a criteriilor de inteligibilitate ce deosebesc diferite tipuri istorice de stiinta.

- Orice creator de stiinta lucreaza intr-un cimp stilistic, de a carui existenta nu e de obicei
constient (e ca o instanta supra-individuala), dar el poate sa discute cu seriozitate numai
teoriile care se potrivesc pe liniile cimpului sau.

obs: apropierea lui Blaga de Koyre e uimitoare cind citim pasajul din "Stiinta si creatie" in
care Blaga (dezvoltind ideile din "Cultura si cunoastere" - teza de doctorat) discuta despre
determinarea stilistica a revolutiei galileene (v: "Principiul inertiei si implicatiile sale");

[7]

-> Koyre inaugureaza un nou mod de a face istoria stiintei care este urmat de istorici
reprezentativi ai stiintei din ultima jumatate de secol:

d) A. Maier: vorbeste si el despre schimbarea din secolul XVII spunind ca ea se realizeaza in

primul rind la nivelul reprezentarilor cu caracter filosofic, prin "mecanizarea tabloului lumii"
(die Mekanizierung der Weltbild)

- trecerea nu se face prin acceptarea primatului experientei, ci ceea ce constituie

discontinuitatea e un anumit fel de a asocia ratiunea cu experienta (intr-o modalitate calitativa
in stiinta evului mediu, intr-un cantitativa in stiinta matematica a naturii din Renastere)

-Maier conchide si el ca stiinta naturii nu poate fi inteleasa decit daca e integrata istoriei
culturii;

e) A. Crombie: dupa el, misiunea istoricului stiintei este de a intelege si de a explica ce anume
a considerat un om de stiinta din trecut drept o problema demna de atentie, cu sens, si de ce, si
cum si-a reprezentat conditiile unei explicatii stiintifice satisfacatoare. Raspunsul nu poate fi
dat considerind pur si simplu faptele, ci trebuie cercetat si un context de gindire din care s-a
dezvoltat stiinta epocii respective.

- orice mare traditie stiintifica reprezinta o forma de viata stiintifica, un anumit fel de a trasa
granitele stiintei, limitele domeniului, un anumit fel de a intelege distinctia dintre stiinta si
ceea ce nu reprezinta stiinta. Cercetatorul care are un interes istoric pentru stiinta nu e
interesat sa ofere stiintei prezentului o pozitie privilegiata folosind criteriile ei ca criterii
universale ale stiintificitatii. Deci un tip istoric de stiinta trebuie judecat dupa propriile criterii.

- O cercetare poate fi calificata drept stiintifica, intr-un sens larg si tolerant al termenului,
daca:

- ea se concentreaza asupra unui obiect determinat din perspectiva unor interese de cunoastere
impartasite de grupul cercetatorilor;

- cimpul cunoasterii stiintifice e limitat de niste concepte cu structura relationala ce pot fi

folosite intersubiectiv, astfel incit se creaza cadrul de a repeta si controla anumite observatii;

- ideile generale, ipotezele, sint judecate prin raportare la fapte;

- principiile teoriei sint judecate tinind seama de capacitatea lor de a unifica un mare numar de
fapte disparate pina atunci;

f) Thomas S. Kuhn face o descriere (in "Tensiunea esentiala") a modului cum a ajuns el sa
inteleaga ce inseamna interesul istoric pentru stiinta.

Concl: daca toate acestea sint aceptate, se pune problema: "in ce sens stiinta e o cunaostere
care progreseaza, in ce sens stiinta e ea insasi modelul progresului?"

1.3 Calitatea unei constructii teoretice de a fi stiinta pusa in discutie din perspectiva omului de
stiinta creator

- Se poate argumenta ca aceasta e o perspectiva distincta de cea a filosofului stiintei si cea a

istoricului stiintei, pentru ca interesul omului de stiinta nu e nici epistemologic, nici istoric, ci
e de alta natura. Anume, atunci cind judeca teoriile stiintifice si le evalueaza pe baza unor
consideratii generale cu privire la cerintele unei teorii stiintifice, omul de stiinta creator e
interesat sa formuleze un anumit punct de vedere cu privire la caile de dezvoltare pe mai
departe a cunoasterii naturii.

- Deci, consideratiile filosofice ale omului de stiinta cu privire la identitatea stiintei teoretice
sint orientate spre apararea si legitimarea unei pozitii adoptate pe baza de intuitie stiintifica,
adica pentru a promova o noua idee considerata plauzibila, o anumita strategie a cercetarii
teoretice.

Einstein, de pilda, considera ca nu putem socoti ca stiintifice principiile din care nu putem
deduce consecinte cantitative. O teorie matematica a naturii e apreciata dupa numarul,
precizia si concordanta predictiilor ei.

- observind ca ideea spatiului si timpului absolut nu are consecinte empirice (ca si cea a
eterului), prin negarea lor, Einstein formuleaza teoria relativitatii.

- mai tirziu, in straduinta de a formula o teorie unificata a cimpului, Einstein si-a modificat
idealul stiintific, considerind ca, dat fiind faptul ca indicatiile experientei sint tot mai putin
univoce pe masura ce teoria are un grad mai inalt de generalitate, criteriul fundamental e
faptul ca teoria are o mare putere de unificare obtinuta pe baza unor ecuatii care sint simple si
frumoase din punct de vedere matematic.

[8]

2. Structura cunoasterii stiintifice

2.0 Caracterizare introductiva

obs: se are in vedere un sens comun al termenului "structura", adica caracterizarea unei
entitati care se constituie dintr-o diversitate de elemente prin ordonarea acestora in diferite
clase care se gasesc intre ele in anumite relatii (de unde aspectul functional);

- Daca vrem sa studiem structura cunoasterii stiintifice va trebui sa facem o optiune (pentru a
putea spune ceva de interes mai general) bazata pe anumite distinctii.

- cunoasterea stiintifica se constituie in discipline, insa dincolo de diversitatea lor noi putem
sa stabilim anumite asemanari intre ele d.p.d.v. al profilului lor cognitiv.

- Astfel:

1) in functie de obiectul cercetarii vom putea imparti stiintele in:

a) factuale (au ca obiect stari reale)

b) formale (au ca obiect entitati si raporturi care au o existenta ideala)

2) In functie de telurile sau obiectivele fundamentale ale acestor discipline vom distinge:

a) discipline stiintifice fundamentale (au ca obiectiv extinderea si largirea cunoasterii)

b) discipline stiintifice aplicate (au ca obiectiv valorificarea cunostintelor obtinute in

disciplinele fundamentale pentru a rezolva probleme de ordin practic)

2') dupa ~acelasi criteriu, avem:

a) discipline nomologice (nomotetice) care prin formularea de legi urmaresc sa explice, sa

faca predictii;

b) discipline idiografice, al caror tel e acumularea si clasificare faptelor, reconstruirea

evenimentelor trecutului si eventual explicarea lor;

- Ne propunem deci sa consideram in cele ce urmeaza stiinta factuala ca disciplina

nomologica si cercetare fundamentala (fizica).

2.1 Caracterizarea cunoasterii stiintifice (ca produs)

- Putem distinge trei mari niveluri ale cunoasterii:

- nivelul observatiilor (2.11)

- nivelul cunoasterii empirice (2.12)

- nivelul cunoasterii teoretice (2.13)

2.11 Caracterizarea cunoasterii prin observatie

- enunturile de observatie exprima si comunica informatii obtinute senzorial, dar orientate de

anumite interese de cunoastere pre-existente si furmulate in sistemul de notiuni ale unei limbi,
despre procese, evenimente, stari singulare in sens de "hic et nunc".

- observatia se bazeaza pe informatii oferite de perceptie (/vs/ impresii senzoriale)

- observatia are intotdeauna loc intr-un orizont de asteptari care se constituie intr-un anumit
cadru de cunoastere prealabil, si are totdeauna o orientare, un obiect, un tel (ceea ce
relativizeaza distinctia dintre constatare si interpretare). Exista ipoteze implicite, schematizari
prealabile (v: Popper), care determina ce anume parametri sint luati in considerare (prin
selectie).

- observatia e influentata si de modalitatile de sistematizare in notiuni a cunoastintelor.

- se poate face distinctia intre # enunturile de observatie din disciplinele istorice si descriptive
ce se intereseaza de fapte unice si irepetabile si ## enunturile de observatie ale disciplinelor
nomotetice, referitoare la fapte ce pot fi reproduse in mod sistematic.

obs: in primul caz enunturile de observatie pot fi intersubiectiv acceptate pe baza

controlabilitatii [!?], prin faptul ca exista un lant care duce de la fapte din trecut (afirmate)
pina la fapte direct accesibile astazi.

- Enunturile de observatie constituie fundamentul tuturor stiintelor factuale, iar in stiintele

descriptive aceste enunturi constituie partea esentiala.

- fara o cunoastere particulara a faptelor prin observatie nu exista nici o baza de plecare pentru
formularea de ipoteze, legi si teorii, si nu exista nici posibilitatea de a controla in mod
sistematic diferite ipoteze teoretice.

- Limitarea esentiala a cunoasterii prin observatie consta in imposibilitatea anticiparii faptelor

viitoare. Pentru aceasta este nevoie de generalizari.

2.12 Caracterizarea cunoasterii empirice

- Cunoasterea empirica urmareste sa fixeze raporturi si constante in cursul experientei.

Acestea sint fixate in raport cu starile, cu interese de cunoastere determinate, cu ipoteze
generate de anumite interese de cunoastere (mai ales cel al anticiparii desfasurarii
evenimentelor), si sint exprimate prin regularitati, uniformitati si tipologii.

- In stiinta, interesul pentru stabilirea de regularitati vizeaza in primul rind stabilirea unor
relatii intre determinari cantitative (in acest fel putem formula predictii cantitative care au o
valoare deosebita pentru actiune). Putem intelege astfel rolul masurarii in cercetare stiintifica.
- Uniformitatile se stabilesc pe baza unor relatii de coexistenta, alaturare sau succesiune intre
fapte. Uniformitatile empirice pot fi:

- corelatii stricte (permit predictia unor evenimente individuale)

- corelatii cu caracter statistic (permit predictia unor regularitati)

obs: uniformitatile empirice pot fi ordonate si dupa nivelul lor de generalitate.

- Cunoasterea empirica este importanta pentru actiunile noastre viitoare efectuate tinind seama
de experienta trecutului.

[9]

2.13 Cunoasterea teoretica

- telurile teoriei stiintifice sint:

- unificarea cunoasterii prin principii;

- explicarea faptelor, a corelatiilor lor empirice si chiar a altor teorii, prin principii;

-> principiile sint enunturi despre entitati inaccesibile observatiei din care urmeaza sa fie
derivate fapte si regularitati cunoascute, eventual sa fie anticipate noi fapte;

obs: - cu cit numarul de enunturi si concepte de baza ale teoriei e mai mic, iar numarul
faptelor este mai mare, teoria satisface intr-o mai mare masura nevoia de unificare;

- cu cit entitatile postulate de teoretician sint mai indepartate de nivelul practic, cu atit
probabilitatea ca ele sa unifice o mare varietate de fenomene e mai mare;

- convingerea omului de stiinta e ca realitatea e mult mai simpla la un nivel mai fundamental
decit cel al observatiilor empirice;

-> tipuri de teorii (dupa R. Thom):

- teorii atomiste: introduc entitati cu caracter substantial si corelatii intre aceste entitati. Astfel,
ceea ce accesibil observatiei e explicat ca rezultat al compunerii sau interactiunii intre entitati
situate la un nivel mai adinc si caracterizate in mult mai multi parametri.

-explicatii (teorii) de tip formal, geometric: introduc un spatiu neintuitiv, cu proprietati

diferite de cele ale spatiului accesibil observatiei. In acest spatiu sint definite niste entitati
relativ simple, si prin proiectia acestor obiecte in spatiul concret, accesibil observatiei, noi
putem sa derivam proprietati si regularitati cunoscute.

obs: - derivarea faptelor si regularitatilor accesibile observatiei din principiile teoriei (cind sint
f. simple) se face cu un aparat foarte complicat si in pasi foarte lungi.

- in cazul ambelor explicatii teoria introduce parametri ascunsi pentru a da o descriere mai
simpla si mai unitara unui domeniu de fapte.
2.131 Reconstructiile teoriei stiintifice

a) Reconstructia teoriei ca un sistem de enunturi (v: Carnap, Hempel etc.)

- Aceasta reconstructie se bazeaza pe ideea ca teoria e un sistem deductiv, consistent, de

enunturi structurate ierarhic. Unele enunturi au pozitie de principii fundamentale, altele au
pozitie de principii derivate, alte enunturi sint consecinte derivate iar altele servesc la
derivare. Daca luam in considerare si disctinctia intre enunturi cu caracter descriptiv
(referential) si enunturi care nu au un asemenea caracter, vom putea distinge:

- legi teoretice (primare sau derivate)

- definitii

- conventii (proceduri de deductie, aproximare etc.)

- consecinte

obs: aceste teorii reconstruite ca sisteme deductive pot permite mai multe expuneri
axiomatice, de unde ideea ca teoria se raporteaza ca un intreg la ceea ce descrie.

- Un sistem deductiv poate fi conceput in doua feluri:

i) categoric-deductiv si

ii) ipotetic-deductiv

i) principiile sistemului sint intemeiate de sus, fiind socotite ca date o data pentru totdeauna
(v: Aristotel - principiile sint cistigate prin intuitie de catre intelectul activ; Descartes -
matematica; Kant - [~]incearca sa deduca fizica lui Newton din principiile sensibilitatii si
intelectului;)

ii) principiile sint intemeiate de jos in sus, ceea ce inseamna ca principiile sint considerate fie
abstractizari si generalizari ale faptelor (modelul inductiv), fie niste inventii libere ale
imaginatiei teoretice care au insa o valoare data de capacitatea de a unifica experienta noastra,
si se pot schimba prin raportare la aceasta.

b) Reconstructia structuralista (nelingvistica sa ne-standard) a teoriei (v: Suppes, Snead,

Stegmüller)

- Conform acestei reconstructii, o teorie nu este un sistem de enunturi organizate ierarhic, ci

este o configuratie (constitutie) formata din doua componente:

- un nucleu structural: un ansamblu de relatii cu caracter formal intre anumite entitati teoretice
(inventate);

- o multime de aplicatii (intentionate sau neintentionate - ulterioare) ale acestui nucleu

structural la un domeniu de fapte cunoscute prin experienta;

obs: - nucleul structural al teorie nu poate fi confirmat sau infirmat;

- domeniul de aplicatii al teorie se precizeaza in functie de rezultate;

2.2 Functionarea cunoasterii stiintifice prin cele trei nivele ale sale

2.21 Problema intemeierii ipotezelor teoretice

- Din perspectiva intemeierii ipotezelor teoretice dupa modelul ipotetico-deductiv se pune

problema universalitatii acestui model;

- Disputa privitoare la discrepanta dintre teza unitatii metodologice a stiintei si diversitatea

stiintelor porneste de la dihotomia: Naturwissenschaften /vs./ Geisteswissenschaften (v:
Dilthey, Rickert). Se poate argumenta pe anumite cazuri, si se poate demonstra functionarea
modelului ipotetico-deductiv:

(a) in istorie: se pot formula anumite ipoteze diferite (cu consecinte diferite) care, exploatate
deductiv, sa ne spuna cum ar trebui sa fie faptele istorice cunoscute sau nu. Se va acorda
credit ipotezei care e cit mai in acord cu toate faptele istorice cunoscute.

obs: se pot formula noi ipoteze mai bune;

(b) in literatura: se pot formula ipoteze care vor fi judecate in functie de structura textului (nu
de intentiile - prezumate sau nu - ale autorului), dupa cum servesc la explicarea si organizarea
operei;

obs: se pot schimba metodele de analiza;

[10]

(c) in hermeneutica: exista un obiect (intelegerea si interpretarea operelor si actiunilor

omenesti), o cunoastere prealabila (v: distanta culturala) si anumite ipoteze interpretative, ce
se dezvolta prin modificari ale cunoasterii prealabile si printr-un demers circular de la ipoteze
la "text" si invers (v: cercul hermeneutic).

obs: o relatie asemanatoare se intilneste in cazul intemeierii principiilor eticii prin raportare la
judecatile morale intuitive (v: Rawls), relatie ce se numeste echilibru prin rasfringere, sau
reflectiv (v: vezi si N. Goodman despre justificarea inductiei); se poate considera ca o
asemenea relatie exista si intre principiile teoriei si fapte (v: Duhem, Hanson, Kuhn,
Feyerabend), in cazul stiintelor naturii, astfel incit diferenta dintre stiintele naturii si stiintele
omului pare sa fie una de grad.

vezi: Stegmüller, criticind ideea ca acceptarea cercului hermeneutic ar indica existenta unei
specificitati metodologice ireductibile a stiintelor omului, observa ca exista deosebiri graduale
care favorizeaza impresia inselatoare ca cele doua demersuri (din stiintele naturii si cele ale
omului) ar fi esential diferite si opuse. Distinctia ar consta in faptul ca, in cazul stiintelor
omului, nu exista o distinctie clara intre cunoasterea prealabila si ipoteze.

Concl.: Se poate afirma ca demersul intemeierii principiilor (in aceste discipline) ilustreaza
modelul ipotetic-deductiv in masura in care principiile sint adoptate ca ipoteze si judecate prin
raportare la toate cunostintele si trairile noastre (fapte cunoscute, experiente semnificative,
cunoastere prealabila), inclusiv prin raportare la alte teorii alternative.
Conceptia holista asupra stiintei (Duhem-Quine)

- Quine considera ca enunturile care constituie o stiinta (chiar si stiinta omeneasca, in

ansamblul ei) nu se confrunta cu datele senzoriale formulate de enunturi de observatie ca
elemente izolate, ci numai ca intreg. Adica, unitatea semnificatiei empirice e stiinta
omeneasca, ca un intreg. [...]

obs: aceasta conceptie holista asupra stiintei permite o critica a ideii experimentului crucial (v:
Irving Copi), pentru ca exista posibilitatea de a inlatura o contradictie (experienta
recalcitranta) nu modificind teoria, ci un element sau altul al cunoasterii prealabile
("background knowledge"). Astfel, principial vorbind, putem spune ca nu exista experiment
crucial, desi exista cazuri in practica (atunci cind cunoasterea prealabila e mult mai asigurata
decit ipoteza) cind el poate fi folosit.

(vezi si: Gonseth, vorbind despre procedura in patru faze (punerea problemei, formularea unei
ipoteze, punerea la proba, rasfringerea asupra situatiei de plecare) ca schematizare a unui
demers general-universal al cercetarii (asemanator celui ipotetic-deductiv), sustine si el ideea
unei mutatii metodologice a stiintei.

- Putem formula, pornind de la aceste consideratii, teza unitatii metodologice a stiintei: Toate
disciplinele stiintifice se gasesc intr-un raport de echilibru reflectiv cu observatiile despre
fapte, conform modelului ipotetico-deductiv.

Critica tezei holiste

- O supozitie de baza a demersului ipotetico-deductiv si a conceptiei holiste este ca toate

elementele sistemului cunostintelor au statut de ipoteze si ca pot fi modificate prin raportare la
experienta (aceasta luata intr-un sens largit, in cadrul caruia raportarea la fapte este totusi
esentiala).

- Sustinatorii tezei dualismului metodologic, incepind cu Dilthey (v. si: Rickert, Gadamer) au
criticat teza holista a universalitatii modelului ipotetico-deductiv pornind de la ideea ca in
stiintele despre om o sursa de cunoastere e cea despre noi insine (cunoastere introspectiva sau
autoreflexie).

obs: Intr-adevar, e incontestabil faptul ca cunoasterea despre noi insine e un element

consitutiv al demersului cercetarii in domeniul stiintelor omului, demers ce urmareste, prin
intelegere (verstehen), sa determine continuturi subiective cu sens si cu valoare.

- Al doilea pas in argumentare il constituie afirmatia ca acest tip de cunoastere are un statut
epistemologic privilegiat, nefiind intersubiectiv controlabila sau testabila, si deci se afla intr-o
relatie nedeterminabila cu faptele de observatie, astfel incit ele nu pot fi tratate ca ipoteze.

- Insa, chiar trecind peste controversa epistemologica asupra continuturilor ipotetice ale
cunoasterii despre noi insine, putem lua in considerare faptul ca in demersul intelegerii (din
stiintele umane) intervine si o cunoastere despre fapte, pe linga aceasta despre noi insine.
- Deci teza unitatii metodologice a stiintei poate fi aplicata intr-o forma mai nuantata, spunind
ca orice demers de cercetare stiintifica contine elemente caracteristice ale demersului
ipotetico-deductiv.

[11]

2.22 Explicatia teoretica

- Telul acesteia este de a raspunde la intrebarea: "De ce faptele sint asa si nu altfel?"

- O explicatie teoretica nu este insa numai o explicatie a faptelor si regularitatilor, ci si o

explicatie a teoriilor cu un grad mai redus de generalitate.

- In dezvoltarea de pina acum astiintei s-au conturat citeva mari tipuri de explicatii ce se
deosebesc atit prin structura lor, cit si prin domeniul de fapte pe care-l explica.

- Exista o disputa in rindul cercetatorilor si filosofilor stiintei in legatura cu existenta pentru

diverse domenii a unuia sau a mai multor tipuri de explicatie.

- Vom lua in considerarea trei mai tipuri de explicatie teoretica: (a) explicatia cauzala, (b)
explicatia functionala, (c) explicatia intentionala.

(a) explicatia cauzala sau prin legi (v: prin cauza se desemneaza o conditie necesara, dar nu si
suficienta, in cazul legii) se aplica domeniului realitatii fizice;

- o explicatie are in principiu doua elemente: (i) explanans (legi si conditii initiale -
caracteristici de stare ale lucrurilor ce urmeaza sa fie explicate) si (ii) explanandum (fapte);
explicatia cauzala consta in a deriva datele despre fapte din legile teoretice si conditiile
initiale; pentru aceasta o teorie trebuie sa aibe o anumita simetrie;

- legile pe care le folosim in explicatie pot fi: (i) deterministe sau (ii) probabiliste (v: pot
explica o anumita evolutie a conjecturii); in cadrul explicatiei cauzale (prin legi), cunoscind
conditiile necesare si suficiente ale unui fenomen, vom putea reproduce dupa voie fenomenul
respectiv - aceasta exprima caracterul testabil al unei asemenea explicatii.

(b) explicatia functionala poate fi utilizata pentru a explica anumite caracteristici ale unor
sisteme complexe (biologice, sociale*) cu autoorganizare, care supravietuiesc si se reproduc
prin adaptare la o ambianta ce sufera schimbari; ea intervine atunci cind nu putem furniza
explicatii cauzale; in cadrul unei explicatii functionale derivam caracteristici ale unor parti
dintr-un sistem cu referile la contributia pe care o au aceste caracteristici la mentinerea
intregului, la o buna functionare a sistemului in ansamblu (*v: explicatii functionale se
intilnesc si in antropologie - B. Malinowski, si in psihanaliza); - schema generala a unei
explicatii functionale este urmatoarea:

S = sistemul ce constituie obiectul cercetarii;

O = obiectul analizei functionale;

L = functia pe care o are O in S, caracterizata ca o conditie

necesara pentru functionarea normala a lui S;

- filosofii stiintei (v: E. Nagel) au formulat o serie de cerinte pentru explicatia functionala:

(i) L sa fie o conditie necesara pentru functionarea normala a lui S.

(ii) domeniul de aplicatie (S) al unei explicatii functionale sa fie bine

precizat;

(iii) conditiile interne si externe ale unei functionari adecvate sa fie

bine precizate;

(iv) conceptele ce intervin in explicatie (v: coeziune, eficienta etc.) sa

fie bine precizate;

- se considera ca majoritatea explicatiilor functionale de azi nu satisfac aceste cerinte; de

asemenea, se considera ca unele dintre acestea sint de fapt explicatii intentionale; explicatiile
functional-teleologice nu pot fi reduse la explicatii cauzale fara o pierdere a capacitatii lor
explicative - cu cit conexiunile intre elemente sint mai puternice, cu atit explicatiile
teleologice au continut informativ (explicativ) mai redus.

(c) explicatia intentionala este o explicatie in primul rind a actiunilor (comportamente ghidate
de intentii constiente), in timp ce comportamentele inconstiente pot primi o explicatie cauzala;

- o explicatie intentionala este o explicatie ce are in premise (explanans) doua componente: (i)
preferinte si (ii) opinii (ale autorului actiunii) cu privire la starea lucrurilor;

- faptul ca actiunea se realizeaza sa nu se realizeaza nu afecteaza explicatia intentionala;

obs: exista si situatii cind un factor intentional are o explicatie cauzala;

- Wright reda structura logica a unei explicatii intentionale astfel:

x are cutare preferinta

x are anumite opinii

----------------------------

x actioneaza astfel [...]

- forma cea mai importanta a actiunii care este obiect al explicatiei intentionale este actiunea
rationala, dictata de preferinte si opinii pe care avem motive sa le credem;

obs: se pune problema existentei unor criterii de rationalitate pentru opinii si preferinte; de
asemenea ne putem intreba asupra cantitatii de informatie necesara pentru a lua o decizie
rationala;
- in filosofia mintii s-au profilat doua tendinte de eliminare a explicatiei intentionale:

(i) reducerea la explicatia cauzala: cind va apare o stiinta neurofiziologica avansata, toate
enunturile despre stari subiective vor fi reduse la enunturi despre corelatii logice intre
evenimente din sistemul nostru de referinta; [!? - cel neurofiziologic]

(ii) reducerea la explicatia functionala: daca elementele intentionale sint considerate ca o

trasatura distinctiva a mentalului putem considera ca procesele acestuia pot fi explicate
functional; [!?]

obs: controversa are in subteran doua cerinte de cunoastere privitoare la explicatie: (i) sa
satisfaca nevoia noastra de intelegere; (ii) sa fie obiectiv-testabila (controlabila);

[12]

3. Dinamica cunoasterii stiintifice

3.0 Unitatea fundamentala de cunoastere si evaluare in stiinta

Orice model al cunoasterii stiintifice porneste de la un punct de vedere asupra a ceea ce se

modifica de cite ori spunem ca in cunoasterea stiintifica au loc schimbari semnificative. Deci,
pentru a putea prezenta, evalua si critica o teorie va trebui sa vedem cum localizeaza o
asemenea teorie unitatea de cunoastere si evaluare in stiinta. In functie de aceasta unitate se
dau optiuni privitoare la:

- factorii care determina dinamica cunoasterii stiintifice;

- fenomenologia cunoasterii stiintifice (in dinamica sa);

- sensul general al cunoasterii stiintifice;

obs: Exista o diversitate de optiuni in acest domeniu, ceea ce probeaza ca stabilirea unitatii de
cunoastere si evaluare in stiinta nu decurge din faptele istorice, desi coerenta teoriei se
apreciaza dupa acordul cu datele din istoria stiintei;

Puncte de vedere:

3.01 Conceptiile care situeaza unitatea de cunoastere si evaluare din stiinta la un nivel logico-
lingvistic

a) Conceptia inductivista (v: Fr. Bacon), conform careia unitatea de cunoastere si evaluare
este enuntul, iar cunoasterea evolueaza fie prin formularea de enunturi care descriu noi fapte
individuale si relatiile intre ele, fie prin generalizarea enunturilor despre fapte individuale;

b) Conceptia de tip ipotetico-deductiv (v: Einstein, Heissenberg, Popper, Hempel, Carnap),

dupa care unitatea de baza este teoria, gindita ca un sistem de enunturi organizate deductiv;
c) Conceptia holista (v: Duhem, Quine), dupa care unitatea de cunoastere si evaluare este
stiinta unei comunitati in ansamblul ei, care progreseaza conform unor consideratii rational-
pragmatice (principiul conservatorismului si principiul simplitatii);

obs: e numita si "conventionalista";

d) Conceptia lui Lakatos, dupa care unitatea de baza este programul de cercetare,

ca o succesiune de teorii care au in comun un nucelu tare si dezvolta diferite centuri

protectoare (ipoteze despre caracteristici de stare si conditii care influenteaza producerea
observatiilor);

obs: se distinge intre # schimbarea care are loc in conditiile mentinerii acestui nucleu tare si
## schimbarea nucleului;

3.02 Conceptii care caracterizeaza unitatea de baza de cunoastere si evaluare din stiinta in
termeni nelingvistici

a) Conceptia lui Kuhn (orientarea istorica) - propune ca unitate de cunoastere si evaluare in

stiinta o realitate nelingvistica, paradigma;

obs: exista doua sensuri fundamentale pentru acest concept: (i) paradigma este conceputa ca
totalitatea elementelor impartasite in comun de un grup de cercetatori specializati care sint
produsul aceleiasi educatii stiintifice si lucreaza pe aceeasi tema sau (ii) paradigma poate fi
conceputa ca realizare stiintifica exemplara intr-un domeniu de cercetare, pe baza careia se
formuleaza si se rezolva probleme de tip "puzzle";

[13]

- Kuhn distinge intre # cercetarea normala bazata pe paradigma si ## schimbarea

revolutionara, care consta in trecerea de la o paradigma la alta;

obs: teorii asupra unitatii de cunoastere si evaluare in stiinta, asemanatoare cu cea a lui Kuhn,
au mai formulat: Hanson, Feyerabend, Shapere, Holton s.a.

b) Conceptia lui Toulmin (orientarea psiho-sociologica) - se considera ca continutul cognitiv

al unei anumite discipline stiintifice poate fi determinat ca o populatie de concepte (multime
de concepte) constituita din "familii de concepte" (submultimi) relativ independente unele de
altele din punct de vedere logic; se considera de asemenea ca schimbarea, ca refacere a acestei
populatii, se ralizeaza sub influenta a doi factori: inovatia si selectia; astfel, cercetatorii
propun concepte noi si in acelasi timp realizeaza selectia lor in legatura cu potentialul pe care
il au aceste concepte de a conduce pe cercetatori in formularea si rezolvarea de probleme
eficiente; selectia se face dupa anumite criterii numite idealuri de ordine naturala (reprezentari
despre excelenta unei teorii si scopul ei); schimbarea continutului cognitiv dobindeste un ritm
accelerat atunci cind se schimba idealurile de ordine naturala;

- unitatea de cunoastere si evaluare este disciplina stiintifica, ca multime de probleme

constituite pe baza idealurilor explicative;
c) Conceptia lui Larry Laudan: este o conceptie intermediara intre a) si b), care considera ca
unitate de baza traditia de cercetare; traditiile de cercetare sint un fel de suprateorii, sau teorii
globale, un cadru comun pentru un numar de ipoteze teoretice care se gasesc sub controlul
faptelor si care, odata confirmate de fapte, sint numite teorii cu performante predictive si
explicative; teoriile ce se dezvolta in cadrul unei traditii de cercetare pot fi teorii alternative
sau succesive, si nu numai ca se pot dezvolta teorii incompatibile in cadrul aceleiasi traditii de
cercetare, dar si aceeasi teorie poate fi integrata in traditii de cercetare diferite;

obs: relatia dintre teorii si traditii de cercetare e mult mai complexa decit la Lakatos;

- traditiile de cercetare sint un ansamblu de optiuni si angajamente adesea nedeclarate, cu

caracter metafizic (privesc natura entitatilor din care e format obiectul cercetarii) si
metodologic (privesc prescriptii sau interdictii cu privire la caile cercetarii; intre acestea exista
anumite coralatii;

- o teorie sau alta se dezvolta in masura in care elaborarea, aplicarea, schimbarea sau chiar
abandunarea ei reprezinta activitati si decizii care sint conduse de optiunile metafizice si
metodologice ce constituie nucleul unei traditii de cercetare;

d) Conceptia structuralista (v: Sneed, Stegmüller) asupra teoriei stiintifice reprezinta o

incercare de a oferi un nou orizont de sinteza intre orientarile traditionale (logico-lingvistice)
si orizonturile care folosesc caracterizari in termeni psiho-sociologici;

[14]

- Conceptul structuralist al teoriei stiintifice e o unitate mult mai cuprinzatoare decit conceptul
lingvistic; in practica, structuralistii imbina in reconstructiile lor instrumentele logico-
semantice cu folosirea unor metode matematice (v: teoria neformala a multimilor, teoria
algebrica a categoriilor) care le-ar permite sa precizeze anumite concepte care nu pot fi redate
cu ajutorul vocabularului logicii formale (v: situatie problematica a cunoasterii, grup
disciplinar, comunitate stiintifica, schimbarea convingerilor)

- in viziunea structuralista menirea omului de stiinta creator este # sa aduca contributii la

elaborarea, extinderea sau specializarea structurii matematice de baza a teoriei sau ## sa
contribuie la descoperirea unor exemple tipice pentru aplicatii (explicatii si predictii la nivel
experimental);

- structuralismul si-a propus sa dea o reprezentare formala precisa a distinctiei dintre

anomaliile care apar in cadrul unitatii cognitive de baza si schimbarea acestei unitati, aceasta
pentru a arata de ce insuccesele nu se intorc impotriva bazei pe care se desfasoara cercetarea
(v: nucleul matematic al teoriei nu e ceva supus controlului experientei);

- Deci teoria stiintifica in acest sens structuralist nu poate fi infirmata, ci numai informatiile
empirice pot esua in confruntare cu datele de observatie si cele experimentale, fiind astfel
considerate ca incercari de extindere care nu s-au confirmat;

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
---------------

Temele dinamicii cunoasterii stiintifice:

(A) Fenomelogia schimbarii in stiinta: se refera la incercarea de a preciza si de a caracteriza
principalele momente si etape ce se succed intr-un proces ce conduce un domeniu de cercetare
de la un stadiu la altul, precum si la distinctia dintre diverse tipuri de schimbare;

(B) Precizarea principalilor factori ce determina schimbarea

obs: aceaste teme (A si B) vor fi tratate impreuna la 3.1;

- Determinarea sensului general al evolutiei in timp a cunoasterii stiintifice (la 3.2)

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------

3.1 Fenomenologia schimbarii in stiinta - factori ai schimbarii

3.11 Reprezentarea traditionala (inductivista si cumulationista) asupra cunoasterii stiintifice

Aceasta prima reprezentare (nu "conceptie" sau "teorie") s-a dezvoltat odata cu dezvoltarea
stiintei moderne.

Caracterizare generala: relatia dintre conceptia inductivista si cea cumulationista poate fi

caracterizata astfel:

a) inductivismul e punctul de vedere dupa care adevarurile stiintifice sint legi formulate
printr-un demers inductiv (generalizarea faptelor particulare)

- daca aceasta e metoda cunoasterii stiintifice, atunci cunoasterea stiintifica se imbogateste

prin: descoperirea unor noi fapte de observatie si explicarea lor sau printr-o mai buna
precizare a faptelor deja cunoscute;

- cunoasterea progreseaza printr-o generalizare inductiva a faptelor, ceea ce duce la formulare

de legi (noi) si la cresterea nivelului de generalitate al legilor;

- printr-o asemenea schimbare se ajunge la o cunoastere tot mai extinsa a faptelor si mai
genarala;

- cu aceasta creste capacitatea cercetatorului de a explica fapte particulare;

- atunci, evolutia in timp a cunoasterii stiintifice se infatiseaza ca un proces de acumulare a

cunostintelor despre fapte particulare si a corelatiilor generale intre fapte particulare numite
legi;

[15]

b) cumulationismul poate fi caracterizat prin urmatoarea dezvoltare a unui domeniu de

cercetare:

- in cunoasterea faptelor se realizeaza o extindere treptata a cimpului, odata cu descoperirea

unor noi metode si tehnici de observare, de masurare si de experimentare;
- odata cu introducerea unor asemenea metode si tehnici si perfectionarea lor, determinarea
faptelor creste in precizie si exactitate;

- legile care stabilesc corelatii constante intre fapte devin tot mai abstracte si mai generale,
potrivit unui demers de tip inductiv in cunoastere;

obs: vechile valori (ale legilor) nu sint declarate gresite, pentru ca cu instrumente mai putin
fine putem obtine aceleasi valori;

- orice rezultate al cercetarii obtinut prin aplicarea metodei stiintifice are o valoare obiectiva,
in sensul ca toti oamenii cu pregatire necesara care aplica aceleasi metode de observatie,
masurare si experimentare vor ajunge la aceleasi rezultate;

- e dominanta ideea ca exista norme, exigente atemporale ale cunoasterii stiintifice si ca atare
un om de stiinta nu poate intra in conflict cu alt om de stiinta;

Fenomenologia

Schimbarea este caracterizata deci, potrivit acestei reprezentari ca:

- descoperire de fapte noi;

- caracterizare mai exacta a faptelor;

- formularea de legi mai exacte;

- cresterea nivelului de generalitate al legilor;

obs: am putea spune ca aceasta e o conceptie monista asupra schimbarii, intrucit sint admise
numai schimbari de acest fel. Se admite doar o variatie a ritmului schimbarii, determinata de
actiunea unor factori, dar se subliniaza ca in stiinta nu exista revolutii.

Factorii schimbarii

O prima conditie de natura institutionala a dezvoltarii cunoasterii stiintifice este libertatea.

Cercetarea este libera atunci cind rezultatele ei sint determinate exclusiv de fapte si de
minuirea corecta a metodei stiintifice.

- Astfel, intr-o comunitate omeneasca in care exista un sistem de institutii care asigura si
garanteaza libertatea cercetarii (v: independenta fata de conceptia despre lume, teorii si
interese politice, ideologice, morale sau de alta natura), schimbarea stiintifica si ritmul
acesteia vor depinde in primul rind e factori exteriori: (i) progresul tehnic; (ii) sprijinul
material si institutional. Acesti factori coreleaza progresul stiintei cu progresul economic si cu
interesul politic al colectivitatii pentru utilizarea practica a unei stiinte. Asa se explica
dezvoltarea stiintei moderne a naturii in societati dinamice d.p.d.v. economic.

obs: prin aceasta nu se tagaduieste imboldul interior pentru cercetare, dar consideratiile
privitoare la aptitudinile si inclinatiile personale ale omului de stiinta nu ocupa un loc
semnificativ in aceasta caracterizare;
Concluzie

Reprezentarea inductiv-cumulationista a dominat cu autoritate atit conceptia stiintifica, cit si

descrierea istorica a stiintei pina la inceputul secolului nostru. Ea este si astazi o reprezentare
relativ adecvata disciplinelor descriptive si cunoasterii noastre despre fapte cistigata prin
observatii sistematice si aplicare a metodelor experimentale intr-un cadru conceptual teoretic
dat si general acceptat de cercetatori. Odata cu dezvoltarea stiintei la inceputul secolului XX
(v: teoria relativitatii si mecanica cuantica) ea apare ca o generalizare nelegitima a evolutiei in
timp a cunoasterii in domeniile amintite, facind astfel loc unor reprezentari (si teorii)
alternative asupra naturii si dinamicii cunoasterii stiintifice.

3.12 Modelul ipotetico-deductiv al evolutiei stiintei

Caracterizare generala

- Acest model apare prin schimbarea unitatii de cunoastere si evaluare in stiinta. Aceasta
unitate nu mai este enuntul, ci teoria, ca un sistem de ipoteze ce isi propun sa descrie structuri
de adincime ale lumii.

- Adecvarea teoriei e judecata prin confruntarea consecintelor derivate din principiile lor cu
datele observatiei si ale experimentului.

- Se subliniaza ca noile teorii nu sint generalizari ale faptelor, ci creatii libere ale imaginatiei
cercetatorilor.

- De aici rezulta ca aceleasi impresii senzoriale pot fi organizate, corelate, unificate, anticipate
de concepte si teorii esential diferite.

- Atunci cind o noua teorie coreleaza mai simplu si mai eficient faptele deja cunoscute,
explica fapte pe care nu le explica teoria aceptata pina atunci si eventual conduce la
cunoasterea unor evenimente (fapte) noi ea se va dovedi superioara teoriei acceptate mai
inainte. In acest caz e rational ca teoria acceptata pina atunci ca baza a cercetarii sa fie
inlocuita cu o noua teorie. O asemenea transformare va fi numita revolutie stiintifica (se
realizeaza prin schimbarea conceptelor prin care e descris un domeniu de fapte si a
principiilor care le unifica).

- Odata ce o revolutie stiintifica a avut loc, vechile concepte teoretice sint caracterizate drept
inadecvate pentru descrierea unui domeniu de fapte, iar principiile vechii teorii sint
caracterizate ca fiind in contradictie cu aceste fapte.

Fenomenologia

Sub aspect fenomenologic, conceptia ipotetico-deductiva poate fi caracterizata ca o conceptie

dualista a schimbarii in stiinta. Ea presupune doua etape sau perioade fundamentale distincte
in evolutia in timp a cunoasterii stiintifice:

(i) cercetarea bazata pe teorie: in aceasta perioada dezvoltarea cunoasterii e extensiva;

schimbarile care se produc, prin aplicarea conceptelor si principiilor la domeniul de fapte
(pentru descoperirea unor noi constante, cresterea preciziei predictiilor, gasirea de aplicatii
noi) sint line si relativ cumulative. Marile cadre conceptuale si ideile de baza ramin
neschimbate.

(ii) revolutia stiintifica: se realizeaza prin schimbarea teoriei; aceasta constituie o perioada de
prefaceri accentuat discontinue, care nu sint extensive, ci sint schimbari in adincime (ale
fundamentelor).

[16]

Factorii schimbarii

- rationalitatea stiintifica e considerata a fi principalul factor al schimbarii; atit schimbarile

care au loc in cadrul cercetarii bazate pe o teorie, cit si revolutiile stiintifice sint motivate
rational (dupa obiectivele general - cunoscute ale cercetarii teoretice).

In cazul revolutiilor stiintifice, daca vom analiza mai indeaproape consideratiile pe care le-au
facut mari cercetatori, vom putea distinge doua motivatii fundamentale pentru inovatia
teoretica:

a) prima motivatie este data de sentimentul de insatisfactie general impartasit de un grup de

cercetatori intr-un moment al timpului fata de cadrul acceptat, aceasta datorita faptului ca
succesele teoriei (aplicatii noi, rezolvare de probleme) se raresc iar insuccesele se inmultesc,
in incercarile de a o aplica; in momentul in care increderea in teorie scade simtitor, iar
nemultumirea devine generala, putem spune ca teoria e intr-o stare de criza; una dintre caile
de iesire din aceasta situatie este elaborarea unei baze noi pentru o noua teorie; de multe ori,
revolutiile stiintifice reprezinta deznodamintul unei asemenea crize;

b) a doua motivatie este cea a unei mari personalitati creatoare din stiinta care nu evalueaza
ideile teoretice doar din punctul de vedere al capacitatii lor de a se armoniza cu datele
experientei, ci si din punct de vedere al unor caracteristici de frumusete si armonie
matematica (v: simetrie, invarianta etc.); e vorba deci despre niste exigente de ordin metafizic
si estetic ale unor indivizi cu optiuni personale ireductibile; daca un asemenea cercetator va
reusi sa construiasca o teorie care satisface cerintele metafizice si estetice amintite si aceasta
teorie va avea si succes empiric, atunci recunoasterea noii teorii va avea o influenta asupra
reprezentarii despre obiectul cercetarii teoretice (v. ca exemple: Copernic, Kepler, Einstein,
Dirac si Schrödinger s.a.)

obs.: oamenii care inoveaza din acest moptiv pot sa produca o noua teorie chiar daca cea
existenta nu se gaseste in criza; deci revolutia (inovatia) poate sa aiba loc si fara sa fie
precedata de criza, desi asemenea situatii sint rare;

obs.: Deosebirea dintre aceste doua tipuri de motivatii apare si intre criteriile de evaluare a
inovatiilor teoretice invocate de marii oameni de stiinta pentru a-si justifica deciziile: #
raportul intre consecinte si date de observatie (criteriu extern) si ## simplitatea si frumusetea
matematica a ecuatiilor teoriei (criteriu intern).

Concluzie
Explicarea schimbarilor stiintifice in cadrul modelului ipotetico-deductiv al stiintei teoretice
reflecta o noua perspectiva culturala, in care inovatia teoretica nu mai e subordonata unor
scopuri ulterioare, ci e vazuta ca un scop in sine (intelegerea si dezvaluirea lucrurilor, in baza
unei ordini ascunse).

[17]

3.13 Conceptia lui Kuhn cu privire la dinamica stiintei

Caracterizare generala

- Aceasta conceptie poate fi mai bine pusa in evidenta pe un fundal contrastant constituit de
conceptia standard asupra rationalitatii stiintifice:

- Aceasta porneste de la ideea ca rationalitatea stiintifica e incorporata in ceea ce s-a numit

"metoda stiintei". Metoda e gindita ca un ansamblu de reguli, criterii de evaluare si de decizie,
care functioneaza in cercetare, stabilite prin raportare la anumite idei general-acceptate cu
privire la telul cunoasterii stiintifice;

- Daca exista o metoda universala a cunoasterii stiintifice, urmeaza ca atit judecatile si

deciziile "de facto" ale cercetatorilor individuali, cit si cele ale elitei unui domeniu de
cercetare vor putea fi calificate drept rationale sau irationale prin raportare la regulile si
criteriile ce constituie simburele metodei generale a stiintei, considerata ca o instanta
obiectiva de evaluare.

- In concluzie, se poate formula o distinctie clara intre realitatea vietii stiintifice si

rationalitatea stiintifica.

- Metoda stiintei ne da posibilitatea sa despartim in realitatea vietii stiintifice ceea ce e

rational de ceea ce nu e rational (v: cele 3 lumi ale lui Popper); pasiuni, afecte, idiosincrazii si
interese pot genera incalcarea sistematica a unor norme si cerinte ale rationalitatii stiintifice;
acestea sint obiectul psihologiei si nu al filosofiei stiintei; totusi, in masura "vizibilitatii" lor,
istoricul stiintei va trebui sa explice, prin slabiciuni personale, presiuni socio-politice,
prejudecati religioase etc., aceste incalcari, nefiind silit sa dea seama de cazurile in care
comportamentul oamenilor de stiinta e in acord cu normele rationalitatii stiintifice (exista un
consens) [v. si: distinctia dintre istoria interna si istoria externa a stiintei la Lakatos];

obs.: Se considera ca revolutiile stiintifice (dupa modelul ipotetico-deductiv) nu aduc nici o

atingere valorilor si standardelor unei comunitati stiintifice.

- In opozitie cu conceptia standard asupra rationalitatii stiintifice, Kuhn considera ca istoricul

stiintei ar putea scoate la iveala, incercind sa inteleaga unele lucrari vechi de stiinta, unele
cerinte si criterii diferite de cele actuale, care sa faca aceste texte inteligibile. Daca acceptam
aceste consideratii inseamna ca istoricul stiintei se va gasi in fata sarcinilor de a descoperi,
analiza si explica deplasari ale reprezentarilor tacite, incorporate in realizari stiintifice
exemplare, asupra rationalitatii stiintifice, caracteristice pentru o anumita comunitate
stiintifica.

Fenomenologia schimbarii
- Considerind situatii din trecutul mai apropiat si prezentul cercetarii stiintifice (fizice), Kuhn
distinge doua mari etape ale cercetarii:

a) stiinta normala: ca cercetare bazata pe paradigma;

b) cercetarea extraordinara sau revolutia stiintifica: ca trecere de la o paradigma la alta;

a) Perioada de cercetare (stiinta) normala e descrisa ca o activitate de rezolvare a unor tipuri

de probleme (puzzle) pe care cercetatorul le formuleaza si le rezolva intr-un cadru pe care il
ofera un model de cercetare (v: paradigma ca realizare stiintifica exemplara). Paradigma il
conduce pe cercetator in sensul ca el isi dezvolta o abilitate de a percepe asemanari neaparente
intre probleme si rezolvarile lor paradigmatice. Acceptarea unei paradigme de catre
cercetatori exprima increderea care apare datorita operei stiintifice a creatorului de paradigma
si a cercetatorilor care i s-au alaturat. Oamenii de stiinta judeca propriile lor teme de cercetare
si rezultatele obtinute pe baza unei cunoasteri tacite cuprinsa in paradigma, cu privire la
interesul, insemnatatea si noutatea unei probleme, precum si cu privire la valoarea solutiilor
propuse. Deci singura atitudine critica e cea care vizeaza solutiile individuale ale problemelor.

Obs.: Adesea paradigma e accesibila unui grup foarte mic de cercetatori care se ocupa de
probleme foarte specializate.

b) O distantare fata de paradigma nu intervine decit atunci cind cercetatorii inceteaza sa vada
problemele lor de cercetare drept probleme "puzzle" (care au o solutie). Atitudinea de
neincredere duce la o alta etapa a cercetarii: cercetarea extraordinara, descrisa ca o faza de
tranzitie in care nu exista reguli precedente si traditii acceptate (v: sentimentul crizei).

Obs.: - rationalitatea apare ca o expresie generica ce desemneaza o varietate de modele locale

ale rationalitatii stiintifice, intre care exista doar "asemanari de familie" si nu caracteristici
comune;

- filosoful nu va putea minui acest concept al rationalitatii stiintifice fara o cunoastere a acelor
forme reprezentative de viata stiintifica pe care le ofera doar cercetarea istorica a stiintei;

Factorii schimbarii

- Pentru trecerea de la cercetare normala la cercetare extraordinara Kuhn da urmatoarea

explicatie (v: exista si factori psihologici):

- apar situatii in care succesele in rezolvarea unor probleme socotite importante se raresc, iar
anomaliile rezista efortului concentrat al unor oameni de stiinta dintre cei mai inzestrati si
perseverenti in domeniu;

- se pierde incetul cu incetul increderea in paradigma (reactie subiectiva fata de o situatie

obiectiva);

- o asemenea criza poate fi depasita prin propunerea unor solutii si restabilirea increderii in
paradigma; daca asemenea evenimente nu se produl si criza se adinceste, se inaugureaza o
perioada in care se cauta alternativele cadrului existent al cercetarii (v: cercetarea
extraordinara);
- aceasta e o perioada in care cercetatori care nu cauta originalitatea cu orice pret exploreaza
solutii in afara cadrului pe care il ofera paradigma;

- daca unii cercetatori reusesc sa obtina succese importante in formularea si rezolvarea

problemelor domeniului se poate spune ca ei au creat o noua paradigma care se opune celei
vechi; aceasta nu e rivala celeilalte, caci paradigmele pot fi doar diferite, iar competitia intre
ele este doar dupa aderenti;

- o demonstratie a superioritatii noii paradigme prin argumente constringatoare pentru toata

lumea nu e posibila; aceste dovezi demonstrative apar numai in perioada in care vechea
paradigma a disparut si nimeni nu mai pune la indoiala noua paradigma.

[18]

Observatii

- nu exista criterii care sa permita o evaluare comparativa a unor tipuri rivale de practica
stiintifica (criterii supra-paradigmatice); intre cercetatorii care lucreaza in paradigme diferite
exista o ruptura de comunicatie; e posibila o convertire prin schimbarea modului de a vedea
obiectul stiintei; aceste schimbari sint graduale si de cele mai multe ori ireversibile, si ele pot
fi facute numai de catre unii cercetatori (de obicei cei mai tineri).

- revolutia stiintifica nu e pentru Kuhn un eveniment care e totdeauna vizibil pentru cei din
afara domeniului, asa cum e trecerea de la o teorie la alta (v. practica actuala a cercetarii).

- o data cu revolutia stiintifica are loc si o restructurare a grupurilor disciplinare: unele se

unifica iar altele se pot diviza.

- printr-o revolutie stiintifica de acest tip se schimba: # modul de a aplica limbajul obiectelor
cercetarii, ## modul de a vedea aceste obiecte, ### identificarea problemelor importante, ####
evaluarea solutiilor propuse pentru aceste probleme, precum si ##### modul de a trai si de a
lucra intr-o stiinta (v. revolutiile politice).

- ne putem intreba daca exista totusi, potrivit acestui model, un element de continuitate in
tranzitia de la vechile moduri de viata stiintifica la cele noi, pentru ca de existenta sau
inexistenta unui asemenea element depind problemele privitoare la delimitarea si progresul
stiintei.

3.14 Conceptia lui St. Toulmin asupra schimbarilor stiintifice si a cauzelor schimbarii

Caracterizare generala

- Toulmin crede ca e posibila si necesara descrierea schimbarii stiintifice in termeni

psihologici si sociologici, considerind ca o descriere in termeni formali nu e posibila.

- El distinge intre: # o abordare empirista si ## o abordare transcendentalista a stiintei.

Filosofia transcendentalista a stiintei (dupa modelul kantian) va considera mai intii conceptele
si schimbarile conceptelor, si nu ipotezele si schimbarile acestora (v: ipoteze identice
formulate in concepte diferite /vs./ ipoteze rivale formulate in aceleasi concepte). # Adoptarea
ipotezelor se face prin verificare empirica, pe cind ## adoptarea conceptelor tine de o optiune
personala si determina ce anume probleme teoretice pot fi formulate intr-un domeniu. In
primul caz e vorba de o problema de adevar si falsitate, pe cind in al doilea e vorba de o
problema de sens.

- Schimbarea stiintifica e examinata de Toulmin din aceasta perspectiva transcendentala.

Atentia se concentreaza asupra inovatiei conceptuale si asupra selectiei inovatiilor,
caracterizarea de acest tip a schimbarii stiintifice fiind calificata de Toulmin drept una
functionala si nu formala.

- Ca si la Kuhn, la Toulmin analiza cunoasterii stiintifice e intreprinsa cu referire la

problemele stiintifice, caracterizate ca intrebari generate de o discrepanta intre #conceptele si
capacitatile explicative existente la un moment dat intr-o disciplina si ## cele ce sint necesare
pentru a infaptui idealurile explicative recunoscute intr-o traditie de cercetare.

obs.: prin "idealuri explicative" Toulmin intelege reprezentarile sau ideile ce domina intr-o
anumita traditie de cercetare (sau disciplina intelectuala) cu privire la conditiile pe care
trebuie sa le satisfaca o explicatie teoretica, reprezentari ce se sprijina pe anumite idei
preconcepute asupra ordinii din natura (v. si conceptia kantiana dupa care ideile si idealurile,
departe de a fi derivate din experienta, fac posibila experienta; deosebirea vine din faptul ca la
Kant acestea sint date o data pentru totdeauna).

- Problemele stiintifice (in stiinta pura) apar continuu in acest fel, iar solutia problemelor
recunoscute intr-o disciplina micsoreaza acest contrast intre ceea ce vrem si ceea ce putem sa
explicam.

obs.: intr-o comunitate de cercetatori care adopta anumite idealuri explicative (au aceeasi
orientare strategica) exista o distinctie foarte clara intre problemele intelectuale si problemele
institutionale. [!?]

Factorii schimbarii

- Toulmin distinge in principal doua tipuri de schimbari in stiinta:

a) schimbari clare (in cadre acceptate)

b) schimbari tulburi (ale cadrelor)

a) In primul caz schimbarea se face prin inovatia conceptuala si selectia conceptelor noi,
pentru a se gasi solutii noi. Decizia de a accepta drept legitime noi concepte si noi demersuri
explicative legate de adoptarea noilor concepte e o decizie ce va intruni consensul
cercetatorilor dintr-o anumita traditie de cercetare (limbaj, metode si idealuri comune).

b) A doua perioada este calificata ca una de incertitudine strategica, in care exista controverse
stiintifice care privesc obiectivul fundamental al cercetarii (nu exista consens). Rezulta ca
idealurile explicative alternative nu pot fi evaluate rational. Ceea ce se evalueaza sint de fapt
sperantele si asteptarile oamenilor de stiinta.

[19]
Deciziile nu pot fi asigurate din capul locului, in ceea ce priveste justetea lor. Ele urmeaza sa
fie probate p ebaza rezultatelor ce urmeaza sa fie dobindite in noul cadru de cercetare. Acesta
va putea sa inregistreze o serie de esecuri, dar existenta primelor succese va induce o
rezistenta pe durata lunga la acestea.

obs.: in explicatia a ceea ce se intimpla in cazul acestui tip de schimbare nu va mai exista o
distinctie clara intre # contextul intemeierii si ## contextul descoperirii.

Factorii schimbarii

- Descrierea pe care o da Toulmin celor doua tipuri de schimbare in stiinta il conduce la

consideratii proprii asupra factorilor schimbarii si asupra rolului acestora.

obs.: Toulmin distinge intre # explicatia prin factori interni, care e una intentionala (prin
ratiuni, temeiuri, motive) si ## explicatia prin factori externi, care e una cauzala.

a) In primul caz, factorul intern principal al schimbarii este judecata expertilor asupra
perspectivelor pe care le ofera diferite inovatii pentru solutionarea unor probleme general
recunoscute ale disciplinei; in acelasi timp exista tot felul de factori externi ca: stimulentele
materiale, presiunile institutionale s.a. care pot orienta si concentra eforturile in rezolvarea
anumitor probleme stiintifice.

b) cind e vorba de celalalt tip de schimbare, aici intervin, ca factori ce influenteaza pozitia
cercetatorilor, inclinatii, preferinte ce nu pot fi explicate decit intr-un context cultural,
ideologic si chiar socio-politic al epocii.

Concluzii

Detasarea lui Toulmin de reprezentarea standard asupra rationalitatii stiintifice poate fi

caracterizata prin citeva elemente:

- istoria ideilor stiintifice nu poate fi separata de istoria personalitatilor si grupurilor a caror

sarcina e sa formuleze (si sa judece) anumite idei.

- nu exista criterii atemporale si universale ale evaluarii stiintifice, ci numai cadre istorice,
locale, pentru ca judecata e orientata de idealuri explicative, care tin de reprezentari asupra
ordinii naturale, care tin de idei preconcepute, acestea avind o valoare relativa.

- daca distingem intre # schimbarea ipotezelor (ca rezultate al demersului de verificare al lor),
## schimbarea conceptelor (ce face posibila formularea acestor ipoteze) si ### schimbarea
telurilor cognitive (in lumina carora sint evaluate propunerile de inovatie conceptuala), atunci
e clar ca schimbarea stiintifica in aceasta complexitate nu poate fi descrisa si explicata in
termeni formali, deci o teorie a schimbarii stiintei nu poate fi redusa la metodologia si logica
stiintei.

3.15 Lakatos: metodologia programelor de cercetare

- Teoria lui Lakatos (elev al lui Popper) constituie o contra-reactie la reactia lui Kuhn si
Toulmin fata de punctul de vedere standard asupra rationalitatii stiintifice. Punctul sau de
vedere este ca cercetarea stiintifica este prin excelenta rationala, si deci o teorie a metodei
stiintei trebuie sa ofere criterii generale pentru a putea identifica si delimita in ansamblul
deciziilor cercetatorilor, deciziile rationale.

- O asemenea teorie elaboreaza mai intii criterii de evaluare a rationalitatii deciziilor si apoi le
aplica deciziilor reale.

- Pe aceasta baza Lakatos elaboreaza distinctia dintre istoria interna (evenimentele din
dezvoltarea unei stiinte care primesc semnificatie pe baza unei teorii asupra metodei stiintei)
si istoria externa a unei stiinte. O teorie asupra metodei stiintei trebuie judecata, pe de o parte,
in functie de coerenta ei interna, si pe de alta parte in functie de concordanta ei cu datele
istoriei stiintei, adica in functie de posibilitatea de a absorbi cit mai mult din istoria externa in
istoria interna a stiintei.

- Lakatos ia in considerare ca teorii ale metodei stiintei: # inductivismul, ##

conventionalismul si ### falsificationismul, fata de care considera ca teoria sa (metodologia
programelor de cercetare) este mai avansata, dupa criteriul concordantei.

- El numeste punctul sau de vedere si demarcationist, in sensul ca telul pe care il urmareste e

formularea unor criterii generale, atemporale, care sa permita aprecierea rationalitatii
deciziilor luate in realitate, si in acest sens delimitarea istoriei interne a stiintei de istoria
externa.

- Lakatos face critica rolului atribuit "experimentelor cruciale" in schimbarea stiintifica de

catre Popper (v: Popper considera ca putem decide rational intre ipoteze alternative printr-un
experiment crucial).

[20]

- Pentru ca o serie de decizii din istoria stiintei care, conform teoriei lui Popper, apar ca
irationale, sa poata fi considerate ca motivate, Lakatos propune o distinctie intre:

- experiment crucial = un fapt sau grup de fapte care sint compatibile cu principiile unei teorii,
dar incompatibile cu principiile altei teorii.

- anoimalie = un fapt care este in dezacord cu consecintele derivate din principiile unei teorii
(sau ipoteze teoretice).

obs.: anomaliile pot fi eludate prin schimbari in banda protectoare a programului de cercetare
[v. in curs] sau pot fi pur si simplu ignorate.

Fenomenologia si factorii schimbarii

- Orice program de cercetare in evolutia lui poate fi caracterizat ca o succesiune de schimbari

in centura protectoare, destinate sa elimine anumite anomalii.

obs.: aceleasi principii ale nucleului tare asociate cu noi ipoteze auxiliare pot da teorii diferite.

- Pe de alta parte, se poate distinge intre:

(a) un program de cercetare progresiv, si

(b) un program de cercetare in degradare

(a) un program de cercetare e progresiv din punct de vedere teoretic daca face predictii despre
fapte noi si d.p.d.v. empiric daca cel putin o parte din aceste predictii se confirma, ducind
astfel la extinderea si la adincirea cunoasterii noastre.

(b) un program de cercetare ajunge intr-o faza de degradare atunci cind cercetatorii trebuie sa
introduca foarte multe ipoteze ad-hoc pentru a face fata anomaliilor care se inmultesc, si de
asemenea nu mai reuseste sa obtina confirmari ale celor mai importante dintre predictiile
facute (acesta e un criteriu obiectiv).

- Daca, intr-o perioada de criza de acest fel se dezvolta un program de cercetare alternativ care
se dovedeste progresiv, e rational ca cercetatorii sa-l adopte.

- In acest caz, ceea ce s-a considerat pina atunci ca facind parte dintre anomaliile vechiului
program va capata statut de experiment crucial in favoarea noului program, astfel incit cei
care fac trecerea de la un program la altul sa poata avea drept justificare faptele.

- Decizia de a mentine sau abandona un program de cercetare stiintifica nu poate fi justificata

decit intr-o perioada relativ indelungata, ceea ce inseamna ca rationalitatea stiintifica nu e una
instantanee, ci una retrospectiva.

obs.: - pe baza acestei distinctii putem spune ca teoria lui Popper e una normativa, pe cind cea
a lui Lakatos e descriptiva;

- oricum, daca admitem o rationalitate doar retrospectiva (wise post-hoc) inseamna ca exista o
discrepanta mai mica sau mai mare intre deciziile ce ar trebui sa fie luate si cele luate in
realitate;

- rareori un program de cercetare are o pozitie de monopol;

- Schimbarea stiintifica poate fi deci definita ca o competitie intre programe de cercetare

rivale si o inlocuire intre acestea, pe care o putem intelege drept "revolutie stiintifica" (desi
acesta nu e un concept central la Lakatos, nici foarte clar).

Concluzii

- Raportul dintre istoria reala si o teorie a stiintei, ca metodologia programelor de cercetare e

caracterizat ca un raport de interactiune circulara:

- putem critica o teorie a metodei stiintei in lumina datelor istoriei stiintei (vom avea un
dezacord);

- pe de alta parte, deciziile oamenilor de stiinta (pe parcursul istoriei stiintei) pot fi criticate
din perspectiva unei teorii asupra metodei stiintei si rationalitatii stiintifice (vom avea din nou
un dezacord);

- Astfel, istoria stiintei e scrisa totdeauna in lumina unei reprezentari asupra rationalitatii
stiintifice, iar pe de alta parte ea poate arbitra in competitia dintre teorii rivale asupra metodei
stiintei.
[exemple ...]

[21]

3.16 Controversa dintre demarcationism si istorism in privinta dinamicii stiintei

- Lakatos, criticindu-i pe Kuhn, Toulmin si Michael Polanyi (v.: ii numeste irationalisti,

psihologi, sociologi, istoristi, elitisti), considera ca lumea cercetarii stiintifice nu e o lume
inchisa, in sensul ca si cei care nu fac parte din ea ar putea capata o anumita intelegere asupra
evaluarilor si deciziilor specialistilor.

- Obiectia sa fundamentala se bazeaza pe ideea ca avem nevoie de criterii de stiintificitate

pentru a determina daca un grup de cercetatori reprezinta o comunitate stiintifica. In lipsa unui
asemenea criteriu care sa permita evaluarea deciziilor stiintifice, lumea stiintei ni se
infatiseaza ca un univers in care deciziile ni se impun, si in acest sens elitismul e o forma de
autoritarism.

obs.: Punctul de vedere al istoristilor in acest caz este ca evaluarile stiintifice se bazeaza in
mare masura pe o experienta (cunoastere tacita) a carei explicitare nu e nici posibila, nici
necesara. Se considera insa ca a judeca pe baza de precedent, de experienta impartasita (chiar
daca nu e larg accesibila) nu e mai putin rational decit a judeca pe baza de criterii si reguli. In
plus, aceasta experienta impartasita in comun si-o formeaza fiecare individ in procesul de
educatie, pe baza de exemple si pilde, ceea ce inseamna ca instanta ce evalueaza si decide nu
e individul, ci grupul.

precizare: pentru a se putea considera mai bine opozitia principala dintre cele doua orientari
pot fi luate in considerare si distinctiile:

- contextul genezei /vs./ contextul intemeierii (v: Reichenbach)

- real /vs./ rational

- valori /vs./ fapte (v. si Wittgenstein)

- Kuhn critica si el metodologia programelor de cercetare a lui Lakatos pornind de la distinctia

lui intre istoria interna si istoria externa a stiintei. Ar rezulta ca filosoful stiintei nu mai trebuie
sa explice principiile rationalitatii pe care tot el le-a formulat.

- Kuhn recunoaste ca exista o interactiune intre istoria si teoria stiintei, dar considera ca
accentul trebuie pus pe faptele istorice si nu pe reprezentarile si normele noastre (ca la
Lakatos).

obs.: supozitia este ca valorile stiintifice autentice nu sint cele pe care le propune un filosof al
stiintei, ci cele ce sint incorporate in comportarea si deciziile luate in consens de catre
cercetatori reprezentativi, acestia putind fi recunoscuti prin studiul istoriei.

- In controversa dintre Lakatos si Toulmin, Lakatos argumenteaza impotriva ideii

wittgensteiniene prezente si la Toulmin, ca filosofia stiintei lasa stiinta asa cum este. Lakatos
ii mai reproseaza lui Toulmin ca face stiinta ininteligibila pentru cei din exterior, ca renunta la
criterii obiective si universale etc.
- Toulmin replica: a crede ca valori comune pot sa forteze consensul cercetatorilor in orice
situatie reprezinta o idealizare.

[...]

[22]

3.17 Raportul intre teoria formala si teoria istorica a schimbarii in stiinta

- Reprezentantii teoriei formale a stiintei (Carnap, Reichenbach) considera ca instrumentul

principal pe care trebuie sa-l foloseasca este analiza logica, ca analiza a conceptelor metodelor
si structurilor stiintei prin aplicarea instrumentelor logicii moderne. In acest sens e foarte
important termenul de reconstructie logica, avind ca subordonat (v. Carnap) termenul de
explicatie logica = inlocuirea unui concept inexact cu unul cit mai exact in sensul determinarii
extensiunii si intensiunii sale. Conceptul exact trebuie sa fie atit de asemanator conceptului
intuitiv pe cit permite caracterul mai vag al celui din urma.

- Pe de alta parte, autorii din reorientarea istorica a filosofie stiintei insista asupra faptului ca
numai prin raportare la datele istorice originale se pot preveni sau chiar limita tendintele
(uneori constiente) ale unor filosofi de a adapta faptele vietii stiintifice unor idei
preconcepute.

- Unii dintre acesti autori resping ab initio incercarile de reconstructie formala considerind ca
conceptele formal reconstruite se potrivesc unei realitati ideale (v: Feyerabend).

- Alti autori, cum este Kuhn, au o pozitie mai nuantata, considerind ca nivelul generalizarilor
istorice si cel al reconstructiilor formale face parte dintr-o filosofie a stiintei care incearca sa
ofere un limbaj comun cercetatorilor, istoricilor si filosofilor (v.: prin interactiune teoria
formala poate cistiga in realism, iar istoria in precizie).

- Structuralismul epistemologic dezvoltat in ultimele doua decenii ia in considerare cele doua

cazuri limita: # transformarea filosofiei stiintei intr-o teorie a unei activitati care e pur fictiva
si ## transformarea acesteia intr-un ansamblu de relatari istorice si sociologice imprecise (v:
Stegmüller).

- Teza structuralistilor (Sneed si Stegmüller) este ca conflictul intre orientarea istorica si cea
formala nu este unul principial si inevitabil, el putind fi depasit prin aplicarea unui nou
concept al teoriei [v. in curs]. Cei care au propus si sustinut acest concept al teoriei
caracterizeaza schimbarea stiintifica intr-un fel care ofera asemanari schematice cu teorii ale
unor autori reprezentativi cum sint Kuhn si Toulmin (v.: dezvoltari ale modelului structural si
schimbarea teoriei cadru, explicata obiectiv si subiectiv).

obs.: - totusi, din punct de vedere structuralist o teorie a stiintei dezvaluie strcturi
fundamentale ale cunoasterii stiintifice, pe cind o teorie istorica dezvaluie doar forme
particulare prin care se realizeaza cunoasterea stiintifica;

- relatia dintre o reconstructie formala si o filosofie istorica este, # potrivit structuralistilor,

cea dintre enunturile unei teorii universale si enunturile derivate ce descriu fapte particulare,
pe cind, ## dupa istoristi, ea este relatia dintre o teorie stiintifica si reconstructia axiomatica a
acestei teorii;
- in cadrul teoriei istoriste demersul ghidat de paradigma in rezolvarea de probleme este unul
de la particular la particular; in cadrul reconstructiei structuraliste aplicatiile paradigmatice ne
servesc pentru ghidarea inspre alte domenii de aplicatii, iar ceea ce e folosit pentru gasirea
solutiilor vine din nucleul structural.

Concluzie: Este in primul rind vorba de un conflict de valori, bazat pe distinctia intre # cerinta
preciziei formale si ## cerinta adecvarii la realitatea stiintifica.

[23]

3.2 Progresul cunoasterii stiintifice si sensul schimbarii in stiinta

- Conditii (intuitive) ale progresului:

- existenta unor criterii universale de evaluare a rezultatelor unui anumit gen de activitate, in
termeni comparativi, daca nu cantitativi;

- existenta unor relatii duble, de continuitate (vechile performante nu sint negate sau anulate
de cele noi) si discontinuitate (noile realizari trebuie sa depaseasca vechile performante, in
termenii unei evaluari comparative) intr-un domeniu (exemple: tehnica, meseriile, medicina,
performantele sportive);

- Exista o intuitie in sensul ca stiinta progreseaza (spre deosebire de filosofie, arte, religie).
Totusi, interpretari filosofice ale schimbarii in stiinta, mai ales asupra cazurilor mai recente,
au transformat ideea progresului stiintific intr-o problema.

Etape: - in cazul inductivismului si cumulationismului traditional caracterizarea schimbarii

stiintifice ca un progres e un lucru neproblematic;

- cu modelul ipotetico-deductiv, revolutia stiintifica reprezinta un element fundamental de

discontinuitate care ridica urmatoarele probleme:

(a) in ce consta elementul de continuitate in stiinta teoretica?

(b) cum pot fi comparate in genere doua teorii stiintifice

(succesive sau alternative) elaborate in baza unor principii

esential diferite?

obs.: exista o recunoastere a unor realizari exceptionale ca indice exterior al progresului.

(a) Legat de prima problema, Planck si Einstein dezvolta anumite consideratii asupra
progresului in dezvoltarea istorica a stiintei naturii.

- Dupa Planck, dezvoltarea istorica a stiintei poate fi inteleasa ca o succesiune a imaginilor

stiintifice despre lume, ca o progresie spre o imagine tot mai # obiectiva, ## mai abstracta si
### mai simpla.
- Dupa Einstein, sensul dezvoltarii stiintei este dat de formularea de teorii tot mai abstracte si
mai simple. (v.: dupa Popper, obiectivul cercetarii e fixat arbitrar)

- Filosofii istoristi pun accentul asupra elementelor de discontinuitate in schimbarea

stiintifica, astfel incit la ei problema progresului in cunoasterea stiintifica se accentueaza.

- Toulmin afirma ca perioadele de criza se caracterizeaza prin dificultati ce privesc chiar telul
si valorile stiintei. Totusi el elaboreaza conceptul genealogic al schimbarii: continuitatea poate
fi evidentiata doar retrospectiv. Intre ceea ce facem azi in stiinta si ceea ce faceam mai demult
exista doar asemanari de familie.

- Kuhn sustine ca cei ce se afla in paradigme diferite nu pot avea o discutie, o deliberare si o
decizie rationala (v: nu exista criterii supraparadigmatice). Pentru a justifica progresul el
sustine ca paradigmele succesive in istoria unei discipline pot fi caracterizate ca solutii tot mai
bune de caracterizare a unei probleme (ceea ce reprezinta o concesie formala).

(b) Problema compararii teoriilor diferite este discutata in metateoria fizicii in legatura cu
discontinuitatile pe care le-au marcat teoria relativitatii si mecanica cuantica in raport cu fizica
clasica. Se pun intrebari asupra a ceea ce e comun si comparabil, si asupra criteriilor de
comparare. Incercarile cele mai semnificative de rezolvare a problemei sint legate de
formularea principiului corespondentei = teoria clasica poate fi derivata ca un caz particular
din teoria moderna.

pe exemplu (dupa Bohr): - noua teorie (m.c.) reuseste (e in masura sa explice reusitele vechii
teorii); principiul corespondentei intra in structura insasi a teoriei, in sensul ca din ecuatiile
mecanicii cuantice pot fi derivate ecuatiile teoriei clasice a miscarii in situatii limita;
corespondenta e o relatie formala intre concepte si legi esential diferite;

obs: - exista (v: Heisenberg) un principiu al complementaritatii -> noua teorie indica doar
limitele in care o descriere clasica e utila;

- corespondenta relativa e cazul in care nu principiile vechii teorii pot fi deduse, ci anumite
aproximatii;

[24]

3.21 Interpretarile principiului corespondentei

- Vor fi caracterizate doua dintre cele mai importante interpretari, numindu-le conventional:

(a) Interpretarea realista standard

(b) Interpretarea Scolii de la Copenhaga (Bohr, Pauli si Heisenberg)

- Supozitiile celor doua orientari sint:

- pentru (a):
- ca teoriile succesive sint descrieri tot mai adecvate ale ordinii

naturale date;

- progresul cunoasterii e inteles ca eliminare a erorii si apropiere

treptata de adevar (v. Popper);

- noua teorie cerceteaza vechea teorie sub aspecte determinante,

explica faptele explicate de vechea teorie, dar si fapte noi si indica

limitele vechiului domeniu in care vechea teorie poate fi folosita

mai departe ca instrument de predictie;

- pentru (b):

- progresul cunoasterii teoretice e inteles ca procesul elaborarii de

noi concepte, al precizarii limitelor utilizarii conceptelor existente

in scopul abordarii adecvate a datelor experientei fizice;

obs: obiectul nu mai este natura, ci experienta fizica; faptul ca

unele teorii se dovedesc inadecvate la ea duce la delimitarea

granitelor domeniului experientei in care ele pot fi folosite legitim;

(v: Heisenberg si conceptul de "teorie inchisa" pentru care Popper

l-a acuzat de instrumentalism: este expusa ideea ca nu valabilitatea,

ci aplicabilitatea legilor mecanicii clasice a fost restrinsa de m.c.)

- Diferentele dintre cele doua orientari pot fi sistematizate in felul urmator:

Interpretarea realista standard /vs./ Interpretarea (orientarea) Scolii de la Copengaga

-teoriile fizice descriu un domeniu de fenomene cu o zona semnificativa de suprapunere /vs./ -

teoriile fizice diferite descriu domenii diferite; nu exista competitie;

- o teorie fizica poate fi infirmata de noi date ale experientei /vs./ - o teorie fizica poate fi doar
insuficienta pentru descrierea unui domeniu;

- noua teorie contine vechea teorie dar o contrazice sub anumite aspecte si e o aproximatie
mai buna a ei /vs./ - noua si vechea teorie sint la fel de adevarate si de corecte;
- noua teorie corecteaza si explica vechea teorie /vs./ - noua teorie doar precizeaza domeniul
de aplicatie al vechii teorii;

- prin aparitia noii teorii se aprofundeaza cunoasterea stiintifica /vs./ - nu se aprofundeaza, ci

se extinde;

- noua teorie e un progres in masura in care ofera o descriere mai adecvata /vs./ - noua teorie
progreseaza introducind concepte adecvate pentru un domeniu nou;

- continuitatea consta in faptul ca noua teorie justifica vechea teorie, iar discontinuitatea in
faptul ca noua teorie corecteaza anumite relatii in cea veche

/vs./ - continuitatea consta in extinderea descrierii teoretice asupra unui nou domeniu iar
discontinuitatea apare in privinta limitelor aplicarii conceptelor vechii teorii in noul domeniu;

Obs.: Prima interpretare vine dintr-o imagine generala a scopului cunoasterii stiintifice, pe
cind a doua e o interpretare ad-hoc, pentru a apara mecanica cuantica si a respinge dorintele
unora de a reveni la cerintele clasice.

[25 (schema)]

4. Problema valorii cunoasterii stiintifice.

Teme:

4.1 Problema valorii stiintei ca problema a telurilor stiintei teoretice, in filosofia stiintei

obs.: pentru aceasta, principala controversa este cea intre realism si instrumentalism
(fictionalism) [v. si Van Fraasen - empirismul constructivist];

4.2 Valorizarea sociala, autoritatea si prestigiul stiintei in lumea moderna

vezi: conceptia despre universalitatea si neutralitatea stiintei si obligativitatea pregatirii

stiintifice in invatamintul modern;

4.3 Critica umanista a stiintei

vezi: stiinta ca instrument de dominare care nu da seama de concret, e unilaterala si ingusta;

4.4 Critica sociala si morala a stiintei

obs.: exista o contradictie de la care se porneste, anume cea dintre principiul libertatii
cercetarii si necesitatea morala a interzicerii unor experimente sau cercetari in anumite
domenii;

[...]

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------

[dactilografiat si sistematizat: Gheorghe Stefanov]