Vasile ŢAPOC, Universitatea de Stat din Moldova,

Valeriu CAPCELEA, Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi

CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ

Chişinău – ARC, 2008

 Cercetarea ştiinţifică este un manual destinat studenţilor, masteranzilor şi doctoranzilor
facultăţilor socio-umanitare, mai ales a celor de drept, a instituţiilor superioare de învăţămînt.
Structura manualului şi tematica abordată oferă posibilitaţile de a cunoaşte atât metodologia
ştiinţifică, în general, cât şi metodologia investigaţiilor socio-umane şi juridice, în special. O
deosebită atenţie se acordă indicaţiilor metodice cu privire la scrierea tezelor de
licenţă/master/doctor.
Lucrarea în cauză poate trezi interes şi din partea unui cerc larg de cititori, în special celor
ce se interesează de problemele dezvoltării ştiinţei şi aspectele metodologice ale cercetării
ştiinţifice.

Aprobat pentru tipar de Senatul Universităţii de Stat „Alecu Russo” din Bălţi.

Redactor ştiinţific -
Referenţi ştiinţifici –
Prof. univ., doctor habilitat în filozofie, Efim Mohorea,
Universitatea de stat „Alecu Russo” din Bălţi;

2
 ÎN LOC DE INTRODUCERE
Metodologia este ştiinţa care cercetează sistemul celor mai generale principii de
investigaţie ştiinţifică. Scopul ei constă în a contribui, într-un anume fel, la procesul de
optimizare a cercetărilor ştiinţifice în concordanţă cu cerinţele epocii contemporane, cu valorile
mileniului al treilea al civilizaţiei umane. Cerecetarea ştiinţifică trebuie să devină obiect de
studiu la instituţiile superioare de învăţământ pe motiv că oportunitatea acestei discipline este
mai mult decât evidentă, mai ales, în contextul procesului de la Bologna şi al prevederilor unui
posibil Cadru European al Calificărilor elaborat de Comisia europeană. Studenţii ce vor accede
la treapta a doua şi a treia a studiilor universitare vor fi puşi în situaţia de a stăpâni temeinic
problemele abordate în cadrul acestei discipline de studiu, întrucât vor trebui să efectuieze
anumite investigaţii ştiinţifice, să elaboreze teze de licenţă/master/doctor şi, în genere, să facă
investigaţii pe parcursul întregii vieţi în condiţiile unor schimbări sociale, tehnologice şi
economice rapide. Totodată, cunoaşterea metodologiei cercetărilor ştiinţifice poate servi drept
trambulină pentru toţi cei care intenţionează să urmeze cursurile postuniversitare de doctorat.
Cursul are drept obiectiv formarea la studenţi, masteranzi şi doctoranzi o atitudine
creatoare faţă de tehnologiile muncii intelectuale, însuşirea de către aceştea a metodologiei
investigaţiei ştiinţifice în domeniul socio-umanistic şi al dreptului. Totodată, cursul va contribui
la redresarea stării actuale a lucrurilor când scrierea tezelor de licenţă/master/doctor se
transformă într-o muncă mecanică şi anevoioasă, la formarea responsabilităţii profesionale a
tinerilor specialişti pe baza studierii aspectelor axiologice, praxiologice şi deontologice ale
investigaţiilor ştiinţifice.
Cu regret, putem constata, că, în republică există prea puţine lucrări consacrate
problemelor metodologiei cercetărilor ştiinţifice, în general, şi a investigaţiilor socio-umane şi
juridice, în special, ce ar corespunde rigorilor societăţii contemporane (există doar unele tentative
de a trata un şir de probleme ale ei de către unii filosofi, sociologi şi jurişti).
Lucrarea în cauză reprezintă o încercare de a ajuta pe specialiştii din domeniul ştiinţelor
socio-umanistice şi dreptului să însuşească valenţele metodologiei ştiinţifice contemporane în
domeniul ştiinţelor socio-umane şi, în mod special, în domeniul jurisprudenţei.
Studiul nu ridică pretenţii de „originalitate”. Ne-am străduit doar să sistematizăm şi să
reorganizăm probleme şi soluţii existente ce sunt elaborate sau numai intuite. Dacă pe parcursul
lucrării au apărut în analizele noastre şi elemente de „originalitate” rămâne în seama
specialiştilor să le aprecieze. Ceea ce ne-a interesat în mod special a fost elucidarea aspectelor de
cu care se ocupă metodologia investigaţiilor ştiinţifice, şi nu „originalitatea” sau „paternalitatea
ideilor”.

3
 Capitolul I. OBIECTUL METODOLOGIEI ŞTIINŢEI

Planul:
1. Ştiinţa – obiect al analizei metateoretice. Problemele epistemologiei contemporane.
2. Corelaţia dintre filosofia, metodologia şi logica ştiinţei.
3. Neopozitivismul şi postpozitivismul - variante ale filosofiei ştiinţei.
4. Specificul pozitivismului juridic.
5. Creaţia ştiinţifică şi stilul gândirii ştiinţifice.

1. Ştiinţa - obiect al analizei metateoretice

În secolul dominat de spiritul ştiinţific, termenul de ştiinţă este vag definit. Ştiinţă, teorie,
domeniu de cunoaştere, disciplină sunt relativ identici. Există un sens general al cuvântului
ştiinţă prin care numim faptul de „a şti ceva”. În acest sens generic oricine cunoaşte face o operă
de ştiinţă. Nimic mai obişnuit, mai firesc ca faptul ştiinţei. Toţi facem ştiinţă, mai bună sau mai
rea, cum făcea proză burghezul lui Moliere. Nu avem nici un motiv să limităm termenul de
ştiinţă numai la unele discipline, la matematică, fizică sau biologie. Ştiinţa nu poate fi
1
monopolizată şi deci sustrasă folosinţei generale şi, mai ales, sensului ei, originar omenesc .
Alături de acest sens generic, un al doilea înţeles al ştiinţei este cel de „segment al
cunoaşterii care dispune de un nucleu teoretic numit „miez dur”, un sistem ipotetico-deductiv.
2
Ştiinţă şi teorie înseamnă azi ştiinţificitate, o constrângere specifică de ordin teoretic” . Deci, nu
peste tot unde e vorba de gândire sistematică putem extrapola şi atributul de ştiinţiticitate. Ştiinţa
propriu- zisă este formată din ansamblul disciplinelor ştiinţince.
Există mai multe tipologii ale disciplinelor ştiinţifice. Începând cu sec. al XVII-lea ştiinţa
era împărţită în ştiinţe ale naturii şi ştiinţe sociale. În prezent ştiinţa are o structură disciplinară
deosebit de ramificată în care intră ştiinţele (disciplinele) filosofice, logico-matematice, naturale
şi umanitare. Pe motiv că pe noi ne interesează mai ales problemele ce ţin de investigaţiile
ştiinţifice în domeniul ştiinţelor socio-umane este necesar să dezvăluim, în primul rând,
deosebirile dintre ştiinţele naturii şi cele sociale din care face parte şi dreptul.
O deosebire între ştiinţele naturii şi ştiinţele sociale a fost văzută înainte de toate în aceea
că ştiinţele sociale, în opoziţie cu ştiinţele naturii:
- realizează cercetare şi control experimental doar rareori şi în măsură limitată;
- datorită diversităţii culturale şi a particularitătilor sociale ale societăţilor omeneşti nu pot
formula legi generale;
- îşi schimbă domeniul de cercetare în desfăşurarea investigaţiilor lor şi pot apărea ele însele ca
variabilă socială;
- sunt în esenţă o autoreflecţie a societăţii, societate în care oamenii de ştiinţă şi grupurile
cercetate de ei se dezvoltă mai departe prin procese de comunicare reciproce;
- nu pot să fie libere faţă de valori, nici din punctul de vedere al cercetătorilor, nici al obiectului
cercetării3.
Aceste indicăţii lasă, fără îndoială, să se vadă clar unele din cele mai importante
complicaţii cu care au de luptat în special ştiinţele sociale, dar dacă ele întemeiază o diferenţă
metodologică principială între ştiinţele naturii şi ştiinţele sociale este mai mult decât îndoielnic.
Obiectul propriu al ştiinţei sunt structurile şi relaţiile dintre elementele unei naturi unitare
care pot fi descrise în mod ştiinţific, pot fi descoperite cu ajutorul cercetării experimentale
planificate şi pot fi aplicate în tehnica utilă.

1
Florian, Mircea. Reconstrucţie filosofică. Bucureşti: Ed. Casa Şcoalelor, 1944, p. 33.
2
Caravia, Paul. Discipline, conexiuni, gindire creatoare. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1991, p.11.
3
Schnädelbach, H.; Martens E. Filosofie. Curs de bază. /Traducere din limba germană coordonată de Mircea Flonta.
Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1999, p. 165.

4
 Există multe puncte de vedere privitoare la ştiinţă. Între cei mai cunoscuţi teoreticieni ai
1 2
ştiinţei în sec. al XX-lea amintim pe Karl Popper, Mario Bunge , Th. S. Khun .
Nu dispunem încă de o teorie sau o concepţie asupra organizării segmentate a
cunoştinţelor, sau a mecanismelor de segmentare şi de conexionare a cunoaşterii şi a
3
cunoştinţelor . Concepţiile şi explicaţiile referitoare la segmentele de realitate asupra cărora îşi
orientează atenţia învăţaţii, dintr-o epocă, au fost diferenţiate de şcoli, curente şi comunităţi
ştiinţifice. Momentele de mutaţii care s-au produs în evoluţia cunoaşterii au angajat şi procese de
redistribuire a cunoştinţelor între discipline, de redefinire a frontierelor şi conexiunilor
interdisciplinare.
Un concept mult disputat în episţomologia contemporană, atât în explicarea segmentării
cunoaşterii, cât şi a mecanismelor succesiunii teoriilor - considerate construcţii intelectuale în
vederea rezolvării problemelor - este cel de paradigmă. El este lansat de către Th. Khun şi definit
ca „matrice disciplinară” a unei comunităţi caracterizată prin acceptarea unei teorii sau a unui
principiu explicativ esenţial. Matricea disciplinară sau modelul disciplinar, cuprinde: generalizări
simbolice, modele euristice şi „teoria exemplară”, paradigma propriu-zisă. Schimbarea
4
paradigmei echivalează cu revoluţia în ştiinţă, cu o mutaţie cognitivă .
Th. Khun dă numeroase explicaţii conceptului de paradigmă. În majoritatea situaţiilor,
conceptul „paradigmă defineşte modele de practică care dau soluţii concrete unor probleme
exemplare ale unei discipline, pe baza cărora cercetătorul rezolvă probleme noi. Prin paradigmă
se dau răspunsuri la probleme cum ar fi: care sunt entităţile fundamentale care constituie obiectul
de investigaţie? Ce întrebări pot fi puse in mod legitim relativ la ele? Ce tehnici pot fi folosite în
5
căutarea răspunsurilor? Ce condiţii trebuie să satisfacă un asemenea răspuns ? etc.
Paradigmele au fost luate şi drept criterii pentru determinarea fazelor de evoluţie a
disciplinelor ştiinţifice. Adoptarea unei paradigme de către o disciplină indică maturitatea
acesteia, evoluţia ei normală. Schimbarea bruscă, necumulativă reprezintă un moment de
revoluţie.
Marile teorii ştiinţifice au reprezentat o nouă cucerire a necunoscutului, un succes în
prevederea unor fenomene care nu fuseseră concepute niciodată până atunci. Astfel de
predicţii au fost: că planetele s-ar abate în anumite împrejurări, de la legile lui Kepler; că
lumina, în ciuda masei sale nule, s-ar dovedi supusă atracţiei masei sale grafice (Einstein);
predicţia lui Dirac că pentru orice particulă elementară va exista o antiparticulă. Toate
aceste predicţii au fost confirmate empiric. K. Popper, cunoscut teoretician al
teoriei ştiinţei, subliniind valoarea unor astfel de confirmări pentru succesul unei teorii,
sugerează, totodată, că ştiinţa ar stagna şi şi-ar pierde caracterul ei empiric dacă nu am
reuşi să le obţinem infirmări: „Cred, spune K. Popper, că sumtem îndreptăţiţi să aşteptăm şi
poate chiar să sperăm că până şi cele mai bune teorii ale noastre să fie înlăturate şi înlocuite
cu alte teorii mai bune. Totuşi, aceasta nu ne-ar determina, desigur, să creăm pur şi
simplu teorii care să poată fi înlăturate. Scopul oamenilor de ştiinţă este de a descoperi
adevărul în problema cercetată, iar teoriile trebuie considerate în calitate de încercări serioase de
descoperire a adevărului, jaloane în calea spre adevăr, instrumente pentru descoperiri ulterioare,
şi de explicare a structurii lumii6. Rezultă cu claritate care sunt funcţiile pe care
le îndeplineşte o teorie ştiinţifică în viziunea lui K. Popper. Ea trebuie să satisfacă şi
anumite condiţii: „să pornească de la o anumită idee unificatoare, simplă, nouă şi puternică
referitoare la conexiune sau relaţie (cum ar fi atracţia grafică) între lucruri (cum ar fi planetele şi

1
Bunge, Mario. Filosofie şi ştiinţă. Bucureşti: Ed. Politică, 1993.
2
Khun, Thomas. Structura revoluţiilor ştiinţifice. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976;
Tensiunea esenţială. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982.
3
Caravia, Paul. Op. cit., p. 10.
4
Khun, Thomas. Structura revoluţiilor ştiinţifice. Op. cit., p. 67-95.
5
Ibidem, p. 70.
6
Apud Caravia, Paul. Op. cit., p. 78.

5
merele), fapte (cum ar fi masa inerţială şi cea grafică) sau „entităţi teoretice” (cum
ar fi câmpul şi particulele) care nu fuseseră privite până atunci în conexiune” 1.
Cunoştinţele ştiinţifice încorporează două scopuri specifice - unul teoretic şi altul practic.
Scopul teoretic este de a explica şi de a dobândi noi cunoştinţe. Cel practic este de a prevedea şi
de a controla. Justificarea cunoştinţelor ştiinţifice este şi una de pură cunoaştere. Spre exemplu,
descoperirea vârstei universului, nu are o aplicaţie practică astăzi.
Savantul cunoaşte în mod ştiinţific numai ceea ce ştie în mod riguros şi cert, numai în
măsura în care e conştient de metoda prin care dobândeşte aceste cunoştinţe, numai în măsura în
care le poate verifica şi indica limitele. El cunoaşte în mod ştiinţific, numai ceea ce este universal
valabil. Cunoştinţele rămân pretutindeni aceleaşi pentru că pot fi experimentate şi împărtăşite de
orice intelect.
Ştiinţa este o formă a conştiinţei sociale care cuprinde un domeniu de activitate al cărui
scop este acela de a studia fenomenele şi procesele din natură, societate şi gândire, însuşirile lor,
raporturile dintre ele, legităţile lor. Ştiinţa este un fenomen spiritual destul de complicat, şi
înţelegerea esenţei acesteia necesită eforturi intelectuale considerabile. Printre problemele
dificile care stau azi în faţa omenirii este şi cea a înţelegerii esenţei şi rolului social-istoric al
ştiinţei, al atitudinii ei faţă de activităţile productive, faţă de politică, cultură, alte valori spirituale
şi materiale ale civilizaţiei.
Rolul ştiinţei în societate se află în permanentă schimbare şi clarificarea acestei dinamici
presupune renunţarea la vechile stereotipuri de gândire. Astăzi s-au lărgit considerabil funcţiile
sociale ale ştiinţei, s-au schimbat relaţiile între diferite sfere ale activităţii ştiinţifice şi cultură,
ştiinţă şi politică etc. Astfel, în programele moderne cu destinaţie specială sunt unite într-un
complex cercetările fundamentale şi aplicate, ştiinţele naturaii, sociale şi tehnice. În asemenea
condiţii e necesară şi o elaborare mai profundă a problemelor metodologice şi conceptuale ale
ştiinţei, a orientării ei umane. Nu întâmplător, deviza celui de al VIII-lea congres internaţional în
domeniul logicii, metodologiei şi filosofiei ştiinţei a fost „Ştiinţă şi umanism”.
La acest congres s-au discutat problemele: ştiinţa ca institut social şi fenomen al culturii
contemporane; problema coraportului factorilor cognitivi şi socioculturali ai creşterii
cunoştinţelor ştiinţifice; problemele raţionalităţii ştiinţifice; ale tradiţiilor ştiinţifice şi ale
revoluţiilor ştiinţifice; idealurile şi normele ştiinţei; experimentul şi teoria şi interdependenţa lor
în ştiinţa modernă; problema unităţii metodologice a ştiinţei şi umanismului etc.
Datorită faptului că creşte rolului social al ştiinţei se produc modificări şi în modul de
practicare a ştiinţei, de organizare şi desfăşurare a investigaţiilor ştiinţifice. Aceste modificări au
loc atât la nivelul factorilor extrinseci (cadrele ştiinţifice), cât şi al celor intrinseci (conceptuali,
metodologici) ai ştiinţei contemporane. Aceste transformări obligă metodologia contemporană să
redobândească profilul epistemologic şi statutul social al ştiinţei, să elaboreze o nouă Critică a
raţiunii ... ştiinţifice (Kant). Cercetările epistemologice efectuate în această direcţie vizează şi
detectarea trăsăturilor caracteristice ale ştiinţei contemporane2. Să ne referim la unele din ele:
1) Pentru ştiinţa contemporană este caracteristic un mod de gândire sintetic, integrativ.
Acest mod de gândire se manifestă în următoarele direcţii:
a) unificarea internă a domeniilor clasice ale ştiinţei şi constituirea unor discipline de
frontieră (chimia fizică, biochimia, biofizica, astrobiologia etc.) şi a umor teorii „inter-domenii”
(cum este, spre exemplu, teoria cromozomică), care unifică două domenii ştiinţifice, oferind
soluţii problemelor care apar într-un domeniu, dar care pot fi soluţionate exclusiv cu mijloacele
lui;
b) apariţia unor noi discipline ştiinţifice cu profil prin excelenţă integrativ: cibernetica,
teoria sistemelor, teoria informaţiei, semiotica etc. (în multe universităţi din SUA, spre exemplu,
la Universitatea James Madison din or. Harrisburg, statul Virginia, au apărut facultăţi ale
ştiinţelor integrative);
1
A se vedea: Popper, Karl. Logica cercetării. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică. 1981, p. 133-137.
2
A se vedea: Teoria cunoaşterii ştiinţifice. Coordonatori: Ştefan Georgescu, Mircea Flonta, Ilie Pîrvu. Bucureşti:
Ed. Academiei Republicii Socialiste România, 1982, op. 47-52.

6
 c) întrepătrunderea şi influenţarea reciprocă a ştiinţelor fundamentale cu cele aplicative, a
ştiinţelor naturii cu cele tehnice şi umanitare. Drept exemplu pot servi programele contemporane
elaborate pentru rezolvarea problemelor globale ale contemporaneităţii.
d) travnsformarea treptată a ştiinţelor unidisciplinare în ştiinţe interdisciplinare;
e) apariţia la nivelul teoriilor fundamentale şi al programelor fundaţionale a unor
perspective integrale, nereducţioniste, dovedind necesitatea unei mişcări spre sistematicitate şi
reconstrucţia logică a disciplinelor ştiinţifice.
2) O altă trăsătură remarcabilă a cunoaşterii ştiinţifice contemporane poate fi considerată
integrarea perspectivei istorice şi evoluţioniste în creaţia ştiinţifică. Cunoaşterea ştiinţifică
actuală apelează tot mai mult la perspectiva istorică ca la o dimensiune internă a sa. Nu este
deloc întâmplător faptul că mari oameni de ştiinţă din sec. al XX-lea au scris numeroase studii de
istorie a gândirii ştiinţifice: Einstein, Dirac, Heisenberg, Planck, Russel etc. Foarte multe idei
apărute în epocile anterioare cunosc azi o „renaştere” ştiinţifică remarcabilă. Astfel ideea
evoluţiei, creaţie a sec. al XIX-lea, este reluată astăzi de aproape toate disciplinele ştiinţifice.
3) O tendinţă de ordin general al dezvoltării contemporane a ştiinţei este reprezentată de
creşterea rolului gândirii teoretice în elaborarea cunoaşterii. Mario Bunge, cunoscutul fizician
şi filosof canadian, remarcă că „o particularitate a ştiinţei sec. al XX-lea este aceea că cea mai
importantă activitate ştiinţifică - cea mai adâncă şi mai fertilă - se concentrează în jurul teoriilor,
nu al întrebărilor izolate, al datelor, clasificărilor sau conjuncturilor singulare. Problemele sunt
puse şi datele sunt colectate în lumina teoriei ...”1. În legătură cu această trăsătură deosebită a
cunoaşterii ştiinţifice contemporane este necesar de remarcat două aspecte:
a) astăzi asistăm nu numai la formularea unui mare număr de teorii în diferite domenii ale
cunoaşterii, dar şi la apariţia unor teorii de complexitate superioară;
b) în acelaşi timp, observăm intervenţia sporită a logicii, metodologiei şi filosofiei în
construcţia şi interpretarea teoriilor. Drept exemplu pot servi mecanica cuantică, genetica etc.
4) O tendinţă din ce în ce mai pregnantă a dezvoltării actuale a ştiinţei o reprezintă
matematizarea ştiinţelor. Aceasta înseamnă aplicarea metodelor matematice în cunoaşterea
ştiinţifică. Suntem martori ai utilizării pe larg a matematicii în tot mai multe ramuri ale ştiinţelor.
Astăzi se spune că o ştiinţă s-a maturizat atunci când utilizează pe larg metodele matematice.
5) O altă trăsătură a ştiinţei contemporane o reprezintă creşterea importanţei ştiinţei
aplicate în comparaţie cu cercetarea teoretică. Această caracteristică se află într-o corelaţie
evidentă cu creşterea rolului social al ştiinţei contemporane.
6) O altă particularitate a dezvoltării actuale a ştiinţei specifică noii etape a revoluţiei
ştiinţifico-tehnice este impactul tehnicii moderne asupra gândirii ştiinţifice. Avem în vedere, în
primul rând, calculatoarele electronice, produsul celei mai profunde interacţiuni a tehnicii cu
ramurile cele mai abstracte ale ştiinţei pure şi cu domeniile ştiinţei aplicate.
Dacă am utiliza, cu toate rezervele necesare, conceptele propuse de Th. S. Kuhn pentru
analiza dezvoltării ştiinţei, am putea caracteriza starea actuală a epistemologiei ca o fază de
„cercetare extraordinară” ce urmează unei perioade de „criză”. Ca şi în cazul evoluţiei unei
discipline ştiinţifice care a intrat cândva sub dominaţia unei paradigme, şi în cazul acestei ramuri
a metaştiinţei asistăm în perioada actuală la procese, tendinţe şi evenimente de tip
„extraordinar”: punerea în discuţie a fundamentelor şi garanţiilor ei de validitate; deblocarea
unor orizonturi tematice şi formularea unor noi concepte şi probleme epistemologice; un acut
dialog al orientărilor şi şcolilor de gândire; interesul deosebit pentru istoria disciplinei;
problematizarea instrumentelor de investigaţie, nevoia unei analize critice a aplicabilităţii şi
valorii lor etc.
Într-o recentă lucrare programatică în domeniul epistemologiei, referindu-se în special la
teoria analitică a ştiinţei, L. Laudan apreciază în modul următor „criza” care a anticipat starea
actuală a teoriei cunoaşterii ştiinţifice: „Epistemologia constituie un domeniu de cercetare vechi;

1
Vezi: Bunge, Mario. Teoria ştiinţifică. Epistemologie. Orientări contemporane. Bucureşti: Ed. Politică, 1974.

7
până în jurul anului 1920 el era şi unul solid. Modificarea acestei situaţii a fost determinată de
confluenţa a trei evoluţii separate. Mai întâi a fost criza produsă de înţelegerea cunoaşterii ca
nefiind atât de certă şi incorigibilă cum presupuneau gânditorii de la Platon şi Aristotel. În al
doilea rând a fost închistarea filosofilor profesionişti şi convingerea lor că astfel de discipline
cum sunt psihologia şi sociologia, care jucaseră un rol major în vechile teorii epistemologice, nu
mai puteau oferi intuiţii interesante... În fine, un rol catastrofal a avut tendinţa crescândă (în
special în literatura de limbă engleză) de a-şi imagina că s-ar putea înţelege natura cunoaşterii
1
ignorându-se cu seninătate cele mai remarcabile exemple ale ei - ştiinţele naturii” . Ceea ce
descrie aici de fapt Laudan corespunde crizei „paradigmei analitic-empiriste” a filosofiei ştiinţei,
dominantă până în deceniul al şaptelea al sec. al XX-lea în filosofia nemarxistă a cunoaşterii.
Principalele aspecte ale acestei crize au constat în: (I) punerea la îndoială a concepţiei ei
subiacente asupra naturii metodei şi raţionalităţii ştiinţifice; (II) contestarea valorii şi
semnificaţiei demersurilor implicate în cercetarea epistemologică, a metodei „reconstrucţiei
raţionale” (logice, formalizante); (III) critica idealului fundaţionist, al pretenţiei teoriei ştiinţei de
a întemeia, justifica sau valida pretenţiile de cunoaştere ale ştiinţei ca întreg; (IV) acuzarea
modelelor epistemologice de lipsă de „relevanţă empirică”, de îndepărtare de ştiinţa reală, de
2
frontul actual al cercetărilor .
Aceste contestaţii masive la adresa „modelului standard” din epistemologie au fost
provocate atât de o serie de dificultăţi interne care au devenit cu timpul adevărate „anomalii” ale
programului, cât şi de confruntarea modelelor epistemologice cu teoriile şi ipotezele prezente
efectiv în ştiinţă sau cu unele date şi evoluţii recente ale altor discipline care au ca obiect de
studiu ştiinţa ca fenomen de cunoaştere: istoria şi sociologia ştiinţei. Astfel, aşa cum arată şi
Laudan, „filosofii ştiinţei, al căror obiectiv primar este acela de a defini natura raţionalităţii, au
constatat în mod general că modelele lor de raţionalitate nu găsesc, sau găsesc prea puţine
3
exemplificări în procesul real al activităţii ştiinţifice” . La fel s-a întâmplat şi cu pretenţia
epistemologilor de a arăta că metodele ştiinţei garantează calitatea ei de „cunoaştere adevărată,
probabilă, progresivă sau înalt confirmată”.
„Răspunsul la criză” nu a fost, desigur, omogen. Un mare număr de cercetători (printre
care, C. G. Hempel, H. Feigl, I. Schefler ş. a.) considerau posibilă depăşirea situaţiei prin
păstrarea esenţială a viziunii standard, modificările necesare fiind doar „ajustări” ale vechii
paradigme. Astfel, cu privire la aspectele crizei răspunsul lor era următorul: vinovată de
prăpastia existentă între modelele logico-epistemologice ale ştiinţei şi practica reală a
cunoaşterii, responsabilă este aceasta din urmă, care n-a ajuns la gradul de precizie şi explicitare
necesar comparării directe cu modelele oferite de reconstrucţia logică. Această orientare este
dominată de ideea că, în viitor, prin progresul ştiinţei şi al tehnicilor de formalizare se va ajunge
la convergenţa şi apropierea necesară verificării modelelor logico-epistemologice; epistemologia
nu trebuie să părăsească intenţia de fundare a ştiinţei, dar trebuie să abandoneze într-adevăr
idealul unei fundări absolute, globale, pe temeiuri prime sustrase oricărui control prin istoria
ştiinţei etc.; în acelaşi timp, trebuie recurs şi la un concept nou, ne-demonstrativ, al fundării; în
orice caz, fără această validare epistemologică ştiinţa n-ar putea înfrunta obiecţiile sceptice;
„reconstrucţia raţională” trebuie să rămînă metoda esenţială a epistemologiei, ea fiind singura
capabilă să explice structura şi demersurile ştiinţei; trebuie părăsită doar pretenţia universalităţii
parternului reconstructiv al formalizării standard (reconstrucţia teoriilor ştiinţifice într-un cadru
conceptual ce presupune explicit doar logica de ordinul întâi); alături de această formalizare
trebuie considerate şi alte modalităţi de reconstrucţie ce utilizează logici de ordin superior sau
teorii matematice fundamentale care pot permite detectarea unor structuri globale şi accesul
direct la conţinutul empiric al ştiinţelor; deşi se admit unele limitări ale înţelegerii „standard” a

1
Apud Pîrvu, Ilie. Introducere în epistemoşogie. Iaşi: Ed. Polirom, 1998, p. 13.
2
Ibidem, p. 13-14.
3
Ibidem, p. 14.

8
metodei ştiinţei, idealul unei metode generale, independente de context nu poate fi abandonat
decât dacă se acceptă o viziune „iraţionalistă” şi „relativistă” asupra întreprinderii ştiinţifice.
O a doua direcţie, reprezentată în special de Noua filosofie a ştiinţei (N. R. Hanson, Th. S.
Kuhn, P. K. Feyerabend, St. Toulmin ş. a.) vede ieşirea din criză prin abandonarea completă a
ideilor generale, „cultural neutrale” şi „independente de context” ale raţionalităţii şi metodei
ştiinţifice. Ea propune, de asemenea, adoptarea în locul unei perspective logic-reconstructive o
viziune istorică asupra ştiinţei: logica ştiinţei trebuie să cedeze locul, ca metadisciplină
inspiratoare a epistemologiei, istoriei, psihologiei şi sociologiei cunoaşterii. Această perspectivă
propune, deşi nu întotdeauna clar formulată, o adevărată mutaţie tematică şi categorială în
cercetarea ştiinţei, o deplasare a interesului spre alte aspecte ale fenomenului ştiinţific, care se
sustrăgeau metodelor tradiţionale ale studiului logic al ştiinţei.
În fine, o a treia orientare, care este mai recentă, încearcă să găsească căile unei noi
„sinteze constructive” care să depăşească opoziţia celor două perspective enunţate. Există, în
acest sens, numeroase tentative de redefinire generală a obiectivelor şi metodelor epistemologiei,
de reconstrucţie profundă - în cadrul unor veritabile „programe de cercetare metateoretice” - a
ideii raţionalităţii ştiinţifice (W. Stegmtiller, J. D. Sneed), care să accepte simultan transcendenţa
şi imanenţa ei (H. Putnam), fiind apte astfel să depăşească opoziţia absolutism-relativism; se
propun, de asemenea, noi patternuri de reconstrucţie (J. D. Sneed, P. Suppes, J. Hintikka, B. C.
van Fraassen, E. Scheibe, J. Niniiluoto ş. a.), capabile să surprindă şi aspecte diacronice ale
ştiinţei, să ofere modele logice ale dinamicii şi progresului cunoaşterii. Astfel se pun din nou
întrebările elementare asupra ştiinţei, se revine la marile probleme epistemologice într-un efort
de redefinire generală a obiectivelor şi valorilor cunoaşterii ştiinţifice.
În acest context au apărut în mod firesc numeroase încercări de a reformula statutul actual
al epistemologiei ca ramură a metaştiinţei, de a determina natura relaţiilor ei cu ştiinţa şi
filosofia. Sunt puse astfel în discuţie scopurile şi metodele cercetării epistemologice, sensul
însuşi al ei ca disciplină autonomă. Spectrul acestor interpretări este foarte larg. La o extremitate
se situează concepţiile după care epistemologia trebuie să rămână o încercare de explicare şi
justificare a pretenţiilor de cunoaştere ale ştiinţei prin reconstrucţia raţională a formelor ei de
expresie şi organizare, un demers atât descriptiv (asumând realitatea şi validitatea ştiinţei
existente), cât şi normativ, reprezentând nu doar o indicare necritică a modurilor obişnuite de
gândire cu toate defectele şi inconsistentele lor, ci o reconstrucţie raţională, critic corectată, care
să conducă la rezultate mai sistematice, consistente şi în anumite puncte mai corecte decât modul
de gândire obişnuit. O altă poziţie o ocupă viziunile care concep epistemologia ca o metodologie
preponderent normativă, care să ofere conceptul general al adevărului şi metodei ştiinţei, să
construiască standarde şi criterii de evaluare şi control ale ipotezelor ştiinţifice. Scopul lor nu
este descrierea în sine a „dat”-ului ştiinţei, ci optimizarea cercetării şi progresului cunoaşterii.
Necesitatea unui rol mai activ al epistemologiei în raport cu ştiinţa este argumentată şi din alte
perspective. Astfel, respingând obiectivul doar „explicativ” al filosofiei analitic-
reconstrucţioniste a ştiinţei, P. K. Feyerabend vede necesară o filosofie care nu doar comentează
din afară ştiinţa, ci participă activ la progresul ştiinţei, o epistemologie activă şi critică. Pe
aceeaşi linie, dar plecând de la premise metodologic-conceptuale complet diferite, teoria
constructivistă a ştiinţei („protofizica”) îşi propune să depăşească „distanţa meta-ştiinţifică” şi să
se amestece în procesul de creare a teoriilor; ea nu trebuie doar să „legitimeze” evoluţia istorică a
ştiinţei, ci să servească la o „reorganizare a practicii existente din punctul de vedere al întemeierii
ei constructive”. O poziţie cu totul extremă în acest spectru al interpretărilor meta-
epistemologice o ocupă diferitele propuneri de „naturalizare” sau chiar de eliminare a
epistemologiei şi înlocuire a ei cu alte „discipline-succesoare”: psihologia cognitivă, istoria şi
sociologia ştiinţei, filosofia limbajului, „epistemica” etc. Expresia cea mai radicală a acestei
poziţii nihiliste o întâlnim într-o lucrare recentă a lui R. Rorty. Denunţând tradiţia
„epistemologică” kantiană în filosofie Rorty consideră, pe baza renunţării la căutarea unor
„fundamente ultime” ale „cunoaşterii în general”, că idealul unei „teorii a cunoaşterii” este
perimat, că ea trebuie să cedeze locul altei discipline. El nu crede că psihologia, istoria sau

9
sociologia cunoaşterii ar putea intra în locul ei, acestea servind doar ca „instrumente” utilizabile
în studiul cunoaşterii. Ceea ce propune Rorty este ca noua disciplină să fie considerată un
„domeniu non-succesor” al epistemologiei. El o numeşte „hermeneutică”, pentru a indica faptul
că ea se desprinde de o întreagă tradiţie de înţelegere a filosofiei. În locul filosofiei sistematice,
centrate pe epistemologie, orientate spre descoperirea adevărului şi fundamentarea lui, Rorty
propune o filosofie „edificatoare”, al cărei scop principal este acela de a provoca o reacţie
împotriva „problemelor filosofice” şi a teoriilor imaginate pentru a le rezolva, rămânând esenţial
o acţiune „necognitivă”, „terapeutică”, intenţionând să deblocheze şi să continue indefinit
„conversaţia omenirii”. Nu este necesar să comentăm mai pe larg aici această poziţie. Faptul că
epistemologia nu se află azi în situaţia-limită imaginată de Rorty (de a fi „dată la o parte ca
disciplină posibilă”), că nu este necesară o justificare pentru viaţa sa, este suficient ilustrat de
existenţa unor mari probleme filosofice ale ştiinţei, de revenirea accentuată la întrebările
fundamentale privind cunoaşterea ştiinţifică şi valorile ei. Pe de altă parte, fără a adopta acest
scepticism sau nihilism epistemologic, este realmente necesară redefinirea statutului şi rolului
teoriei actuale a cunoaşterii ştiinţifice, reconsiderarea critică a modalităţilor întemeierii
ipotezelor şi modelelor ei.
Aşadar, ştiinţa este o activitate a omului pentru elaborarea, sistematizarea şi verificarea
cunoştinţelor.

2. Corelaţia dintre filosofia, metodologia şi logica ştiinţei

Filosofia ştiinţei este o disciplină care cuprinde, în primul rând, orientarea filosofică ce
studiază caracteristicile de bază ale activităţii ştiinţifico-cognitive, adică a ştiinţei ca sferă
specifică a activităţii umane. Ca orientare filosofică autonomă cu şcolile şi etapele ei de
dezvoltare (pozitivismul, postpozitivismul) filosofia ştiinţei apare încă la mijlocul sec. al XIX-
lea. Însă filosofia ştiinţei reprezintă de asemenea o parte componentă al diverselor orientări
filosofice, în care ultimele apelează la fenomenul ştiinţei (de exemplu, fenomenologia,
marxismul, neotomismul, Şcoala de la Frankfurt etc.). La început, problematica filosofiei ştiinţei
a fost oglindită în lucrările lui A. Comte, J. St. Mill, H. Spencer etc. În sec. al XX-lea
problematica filosofiei ştiinţei a fost abordată de către Poincare, Russel, Wittgenstein, Carnap,
Popper etc. Dar noţiunea „filosofia ştiinţei” a început să fie larg utilizată începând cu anii 20 ai
sec. al XX-lea de reprezentanţii neopozitivismului. Începând cu anii 20 şi până în anii 60 ai sec.
al XX-lea, termenii „neopozitivism” şi „filosofia ştiinţei” erau consideraţi sinonimi deoarece
neopozitivismul pretindea la cercetarea exclusivă a ştiinţei. Se înţelege că pretenţiile
neopozitivismului de cercetare exclusivă a fenomenului ştiinţei erau lipsite de temei, întrucât
problematica filosofiei ştiinţei era elaborată şi de alte curente filosofice ca fenomenologia,
marxismul, neotomismul, structuralismul etc. Odată cu anii 60 începe perioada postpozitivistă.
Treptat pe parcursul istoriei s-au conturat un anumit complex de probleme filosofice ale
ştiinţei, care alcătuiesc sfera problematică a filosofiei ştiinţei şi la care sunt raportate problemele:
separarea ştiinţei ca varietate specifică a cunoştinţelor şi activităţii; corelaţia dintre filosofie şi
ştiinţă; studierea structurilor logice ale ştiinţei, în special ale metodologiei ştiinţei ca sistem de
normative şi principii care reglementează direcţiile şi scopurile determinate ale cercetării
ştiinţifice; influenţa reciprocă a ştiinţei şi societăţii; sinteza ştiinţelor matematice, naturale,
tehnice şi sociale; cercetarea şi formularea legilor de dezvoltare şi a mecanismelor de funcţionare
a ştiinţei; analiza structurii teoriilor ştiinţifice şi a funcţiilor lor; noţiunea de lege ştiinţifică;
metodele de verificare şi falsificare a teoriilor, a ipotezelor, a legilor ştiinţifice etc.
Filosofia ştiinţei mai caută să dezvăluie prin ce se disting explicaţiile şi construcţiile
teoretice ale ştiinţei, ce anume o deosebeşte de ghicit şi de pseudoştiinţă, dând credibilitate
predicţiilor şi tehnologiilor sale şi, mai presus de toate, dacă se poate considera că teoriile ei
dezvăluie adevărul despre o realitate obiectivă ascunsă.
Este limpede că sfera problematică a filosofiei ştiinţei nu se limitează numai la
problemele enunţate mai sus, cu toate că ele sunt determinante. Sfera problematică a filosofiei
ştiinţei este elaborată de multiple curente filosofice, în scopul formării unei concepţii integrale

10
asupra filosofiei ştiinţei trebuie să se examineze diversele ei curente şi să se evidenţieze cu ce să
se completeze reciproc unele probleme cu altele.
Logica ştiinţei este o disciplină care aplică noţiunile şi aparatul tehnic al logicii formale la
analiza cunoştinţelor ştiinţifice. Un aport considerabil la constituirea şi dezvoltarea ei l-au avut
ideile lui Freege, Russel, Witgenstein. Sfera problematică a logicii ştiinţei poate fi redusă în linii
mari la următoarele: cercetarea structurii logice a teoriilor ştiinţifice; investigarea construcţiei
limbajului artificial al ştiinţei; cercetarea diferitelor tipuri de concluzii inductive şi deductive;
analiza structurilor formale a noţiunilor ştiinţifice; tratarea structurilor logice a procedeelor de
cercetare ştiinţifică, fundamentarea empirică şi verificarea teoriilor şi ipotezelor ştiinţifice. Prin
urmare, logica ştiinţei se ocupă cu preponderenţă de analiza logică a cunoştinţelor deja existente.
Metodologia ştiinţei este disciplina care cercetează metodele şi procedeele utilizate în
ştiinţă şi premisele, principiile de organizare a activităţii cognitive. Obiectul metodologiei ştiinţei
este procesul de investigare ştiinţifică în totalitate şi poate fi redus la următoarea sferă
problematică: examinarea obiectului investigaţiei ştiinţifice, adică a acelui domeniu al realităţii
pe care îl studiază o ştiinţă concretă; determinarea sarcinii sau scopului propus în această
investigaţie; tratarea metodelor şi procedeelor de cercetare necesare pentru rezolvarea unor
obiective concrete; succesiunea activităţii investigatorului în procesul de rezolvare a problemei
ştiinţifice etc. Prin urmare, metodologia ştiinţei se concentrează asupra analizei metodelor,
procedeelor de obţinere a cunoştinţelor noi.
Am elucidat în mod concis obiectele de studiu a filosofiei, metodologiei şi logicii ştiinţei
şi din cele expuse anterior rezultă că ele sunt nişte discipline înrudite care studiază diferite
aspecte ale cunoştinţelor ştiinţifice, adică a ştiinţei. Polemica în problema obiectului şi sarcinilor
acestor discipline continuă şi astăzi. Ea este cauzată de dificultăţile care apar în urma delimitării
incerte a domeniilor de cercetare a ştiinţei de disciplinele respective. Fără a intra în detaliile
polemicii în cauză, vom constata următoarele: filosofia ştiinţei trebuie să analizeze problemele
cele mai generale conceptuale şi gnoseologice ale ştiinţei, logica ştiinţei trebuie să se ocupe de
analiza construcţiei şi structurii cunoştinţelor ştiinţifice deja existente, iar metodologia ştiinţei
trebuie să studieze mijloacele, metodele şi procedeele de investigare cu ajutorul cărora se obţin
cunoştinţe noi. Deci, vom utiliza în această lucrare noţiunea „metodologia ştiinţei” ca o noţiune
complexă care include în sine noţiunile „logica ştiinţei” şi „filosofia ştiinţei” şi viceversa.

3. Neopozitivismul şi postpozitivismul - variante ale filosofiei ştiinţei

Este necesar de a evidenţia unele caracteristici generale ale neopozitivismului şi
pozitivismului ceea ce ne va permite să înţelegem mai bine care este obiectul metodologiei
ştiinţei şi particularităţile acestei discipline. Neopozitivismul cercetează, de regulă, problematica
logicii ştiinţei, pe când postpozitivismul este preocupat de problematica metodologiei ştiinţei.
Etapa actuală de dezvoltare a metodologiei ştiinţei este determinată, după cum am
menţionat deja, de postpozitivism, care nu este altceva decât o denumire generală şi a mai multor
concepţii metodologice care au apărut în locul metodologiei pozitivismului sau mai precis, a
neopozitivismului, ca ultimă variantă a lui.
O trăsătură caracteristică a etapei postpozitiviste o constituie marea diversitate de
concepţii metodologice şi critica lor reciprocă. Ele sunt reprezentate de falsificaţionalismul lui K.
Popper, concepţia revoluţiilor ştiinţifice a lui T. Kuhn, metodologia programelor de cercetare
ştiinţifică a lui I. Lakatos, concepţia anarhismului metodologic a lui P. Feyerbend etc.
Reprezentanţii filosofiei ştiinţei creează nişte imagini deosebit de variate ale ştiinţei şi
dezvoltării ei, propun căi uneori contrare de soluţionare a problemelor metodologice. În acelaşi
timp, există şi trăsături comune, specifice ale postpozitivismului ca etapă contemporană în
evoluţia metodologiei ştiinţei.
Particularităţile generale ale postpozitivismului care îl deosebesc de neopozitivism pot fi
reduse la:
1) Postpozitivismul se îndepărtează de logica simbolică şi apelează la istoria ştiinţei. El e
preocupat nu atât de caracterul strict formal al construcţiilor sale, dar de măsura în care ele

11
corespund cunoştinţelor ştiinţifice reale şi istoriei lor. Adepţii postpozitivismului şi-au ales ca
obiect al cercetărilor dezvoltarea cunoştinţelor, din care motiv sunt nevoiţi să studieze istoria
apariţiei, dezvoltării şi înlocuirii ideilor şi teoriilor ştiinţifice.
2) În postpozitivism are loc o modificare esenţială a problematicii cercetărilor în
domeniul filosofiei ştiinţei. Astfel, dacă neopozitivismul îşi concentra atenţia în primul rând
asupra analizei logice a structurii cunoştinţelor ştiinţifice, pentru postpozitivism însă problema de
bază a filosofiei ştiinţei rezidă în înţelegerea dezvoltării cunoştinţelor ştiinţifice. În operele
reprezentanţilor neopozitivismului timp îndelungat se discuta despre baza empirică a ştiinţei,
exprimarea ei lingvistică, legătura ei logică cu nivelul teoretic al cunoştinţelor etc.
Adepţii postpozitivismului sunt preocupaţi de alte probleme: Cum se naşte o teorie? Cum
obţine ea recunoaşterea? Care sunt criteriile de comparaţie şi selectare a teoriilor ştiinţifice? E
posibilă o comunicare între adepţii teoriilor alternative? etc. Desigur, încercările de a da un
răspuns la aceste întrebări duc şi la formarea unor imagini despre structura cunoştinţelor
ştiinţifice (structura paradigmei la T. Kuhn, programul de cercetare ştiinţifică la I. Lakatos etc.),
dar ele, de regulă, au un caracter secundar.
3) Pentru postpozitivism este caracteristică renunţarea la liniile de delimitare strictă între
diferite aspecte ale procesului cognitiv, în timp ce pozitivismul acorda o mare atenţie stabilirii
lor. Se atenuează cunoscuta dihotomie dintre empiric şi teoretic, dispare opoziţia dintre fapte şi
teorie, dintre contextul descoperirii şi contextul fundamentării. Postpozitivismul nu opune
cunoştinţele empirice care erau considerate ca unice, fundamentate, constante cunoştinţelor
teoretice, fiind nesigure, nefundamentate, schimbătoare. Dimpotrivă, adepţii postpozitivismului
vorbesc despre întrepătrundere a empiricului şi teoreticului, o trecere armonioasă de la un nivel
al cunoştinţelor la altul. Pozitiviştii separau în mod pronunţat faptele ştiinţifice de teorii.
Postpozitiviştii vorbesc despre o „suprasaturare teoretică” a faptelor, susţinând că la stabilirea
faptelor e necesară întotdeauna o anumită teorie, de aceea faptele depind într-un fel de teorie sau
chiar sunt determinate de ea. Înlocuirea teoriilor conduce deseori şi la schimbarea bazei
factologice a ştiinţei.
4) Neopozitiviştii delimitau procesul de apariţie a noilor cunoştinţe de procesul
fundamentării lor. Primul este considerat de ei psihologic şi este lăsat în afara cadrului analizei
metodologice. Postpozitivismul a arătat că descoperirea noilor cunoştinţe şi fundamentarea lor
constituie un proces unic: apariţia şi dezvoltarea unei noi teorii ştiinţifice este totodată şi
fundamentarea ei.
5) Postpozitivismul se îndepărtează treptat de ideologia demaraţionistă aprobată de
neopozitivism. Reprezentanţii acestuia din urmă considerau că se poate şi trebuie să se
stabilească o linie precisă între ştiinţă şi neştiinţă, în special, filosofie (metafizică). Pozitiviştii
vedeau înlăturarea metafizicii din ştiinţă ca fiind una din sarcinile lor principale.
Postpozitivismul nu acceptă hotare rigide între ştiinţă şi filosofie. El recunoaşte caracterul
raţional al tezelor filosofice şi imposibilitatea excluderii lor din cunoştinţele ştiinţifice. P.
Feyerbend nu observă, în genere, nici o deosebire între ştiinţă, mit şi filosofie.
6) O particularitate a majorităţii concepţiilor postpozitiviste este renunţarea la caracterul
evoluţionist, cumulativ al dezvoltării. Postpozitivismul a recunoscut că în istoria ştiinţei sunt
inevitabile transformările revoluţionare, când are loc revizuirea unei părţi însemnate a
cunoştinţelor anterior recunoscute şi demonstrate - nu numai a teoriilor, dar şi a faptelor,
metodelor, imaginilor conceptuale fundamentale1.
În concluzie, vorbind despre particularităţile metodologiei ştiinţei, trebuie să menţionam
încă una, care este caracteristică pentru majoritatea curentelor filosofice contemporane şi care
poate fi definită ca „trecere de la lume la socium”.
În postpozitivism este utilizat pe larg principiul convenţionalismului, adică, o înţelegere
arbitrară a cercetărilor în privinţa admiterii unor teze, reguli şi definiţii importante pentru

1
Mihai, Nicolae. Introducere în filosofia şi metodologia ştiinţei. Ch.: Ed. ARC, 1996, p. 21-22.

12
cunoaştere. Deci, activitatea cognitivă este apreciată nu atât sub raport cu obiectul cunoaşterii,
cât cu înţelegerea subiecţilor cunoscători.
În acest sens raţionalismul critic al lui K. Popper exprimă destul de evident această
particularitate. El nu recunoaşte continuitatea în ştiinţă, adică aprofundarea cunoştinţelor
ştiinţifice despre lumea obiectivă. Popper consideră că adevărul nu este caracteristic teoriei
ştiinţifice, deoarece toate cunoştinţele ştiinţifice au doar un caracter ipotetic, iar toate ipotezele
mai devreme sau mai târziu sunt eliminate. El vorbeşte despre obiectivitatea cunoştinţelor
ştiinţifice numai în măsura în care teoriile ştiinţifice se discută public şi pot fi temporar general
recunoscute.
Totodată, concepţia lui T. Kuhn despre comunitatea ştiinţifică ca o instanţă superioară
pentru acceptarea sau înlăturarea teoriilor ştiinţifice este o continuare a concepţiei lui K. Popper
menţionată anterior. Recunoscând comunitatea ştiinţifică în calitate de arbitru la întrebările
adevărului teoriilor ştiinţifice, T. Kuhn menţionează că alegerea de această comunitate a
principiilor generale ale ştiinţelor, adică a paradigmelor, este determinată nu numai de
consideraţii ştiinţifice, ci şi de factori istorici, sociali, culturali etc., adică, în ultimă instanţă, are
un caracter social.
Aşadar, diferite curente filosofice revin pe căi diferite la ideea recunoaşterii că singura
realitate cu care ne confruntăm este lumea socială, adică sociumul, din care totul apare şi în care
totul se rezolvă.
În mod inevitabil apare întrebarea la care trebuie să dăm un răspuns concret: de ce toate
căile filosofiei contemporane duc spre socium? Căutarea răspunsului este o problemă destul de
actuală, care poate fi rezolvată mai eficient dacă se va ţine cont în mod deosebit de istoria
filosofiei în perioada de constituire a civilizaţiei contemporane.
Este cunoscut faptul că încă din sec. al XVII-lea, când a început să se definitiveze ştiinţa
contemporană bazată pe mecanica lui Galilei-Newton, s-a constituit un tip specific de mentalitate
ştiinţifică caracteristică savanţilor naturalişti, şi care se caracterizează prin ignorarea aspectului
axiologic al ştiinţei. Dimpotrivă, pentru tipul de mentalitate umanitar era specific evidenţierea
acestui aspect axiologic.
Contrapunerea de secole dintre aceste două tipuri de mentalitate a dus la aceea ce la
mijlocul sec. al XX-lea Charles Snow a numit două culturi diferite.
Procesul de izolare a ştiinţelor naturale de ştiinţele umanitare şi chiar contrapunerea lor n-a
putut să nu influenţeze în mod negativ asupra dezvoltării lor, să ducă omenirea în pragul
catastrofei. Necesitatea apropierii tipurilor de mentalitate naturalist şi umanitar a apărut cu mult
în urmă, dar s-a realizat numai în ultimele decenii. Apropierea lor se manifestă astăzi prin
umanizarea ştiinţei. Aceasta a fost ideea cheie a celui de al VIII-lea Congres Internaţional de
Logică, Metodologie şi Filosofie a Ştiinţei cu genericul „Ştiinţa, omul, umanismul”.

4. Specificul pozitivismului juridic

Pozitivismul filosofic fondat de A. Comte se deosebeşte de pozitivismul juridic, pentru că
primul se prezintă ca o filosofie generală care îmbrăţişează întreaga problematică umană, pe când
cel de-al doilea se caracterizează prin separarţia problemelor juridice de cele general filosofice.
Există opinia conform căreia pozitivismul nu este în el însuşi un curent de filosofie a dreptului, ci
constituie o compoziţie a câtorva doctrine ale ştiinţei juridice care se încadrează mai mult sau
mai puţin în această orientare. Din această cauză, nici nu există „o definiţie pur lexicală” care să
corespundă cuvântului «pozitivism».
1
H. L. A. Hart, în tentativa de a delimita pozitivismul juridic, stabileşte 5 teze , astfel că în
funcţie de aderarea la una din acestea, o doctrină poate fi calificată ca «pozitivă»:
1. Afirmaţia că legile sunt comandate emanând de la fiinţele umane;
2. Afirmaţia că nu există relaţie necesară între drept şi morală sau între drept aşa cum este şi
dreptul aşa cum trebuie să fie;

1
A se vedea mai amănunţit: Hart, H. L. A. Conceptul de drept. Ch.: Ed. Sigma IG, 1999, p. 182-187.

13
 3. Afirmaţia că analiza (sau studiul semnificaţiei) conceptelor juridice trebuie să fie distinsă
de studiile istorice ale cauzelor sau originilor legilor, de studiile sociologice ale relaţiilor între
drept şi alte fenomene sociale şi critica sau acceptarea dreptului, altfel spus, de termenii de
morală, de finalităţi sociale, funcţiuni etc.;
4. Afirmaţia că un sistem juridic este un «sistem logic închis», în care deciziile juridice
concrete pot fi deduse prin mijloace logice, fără nici o referinţă la scopurile sociale, politice sau
de standard moral;
5. Afirmaţia că judecăţile morale nu pot fi stabilite sau apărate, cum pot fi judecăţile de fapt,
prin argumente raţionale sau de probă (non-cognitivism).
O delimitare interesantă, şi mult mai clară a pozitivismului juridic o face A. Brimo. El
înţelege prin doctrine ale pozitivismului juridic, doctrinele care răspund următoarelor principii:
1. Dreptul pozitiv este dreptul efectiv aplicat, adică dreptul edictat prin diferite surse:
legislaţia scrisă, cutuma, jurisprudenţa, practica administrativă şi care ajung să fie efectiv
aplicate;
2. O riguroasă metodă penetrată de spiritul pozitiv, împrumutată de la ştiinţele
experimentale, permite elaborarea unei ştiinţe juridice demnă de numele de ştiinţă;
3. Separaţia riguroasă a dreptului de morală, a dreptului pozitiv şi dreptului natural, a
dreptului efectiv aplicat şi a dreptului ideal, a dreptului de politică, este condiţia elaborării unei
ştiinţe juridice autonome;
4. Dreptul constituie un sistem logic care este suficient în el însuşi, adică din care se pot
deduce consecinţele logice, cercetarea principiilor deciziilor, fără a face apel la o ierarhie de
valori incluse în sistemele naturaliste sau idealiste;
5. Această separaţie între pozitiv şi ideal, real şi metafizic nu implică negarea importanţei
sistemului valorilor în drept, ea semnifică simplu că dreptul ca ştiinţă, morală şi metafizică au
obiecte diferite;
6. Întreaga doctrină pozitivistă este o doctrină monistă1.
Unii autori delimitează în cadrul pozitivismului următoarele curente: pozitivismul exegetic,
pozitivismul analitic, pozitivismul pragmatic, utilitarismul, pozitivismul logic şi pozitivismul
2
etatic .
Având în vedere toate aceste clasificări, rezultă că pozitivismul juridic cuprinde o sferă
deosebit de largă a studierii dreptului ca ştiinţă experimentală, departe de speculaţiile metafizice.
De aceea, pozitivismul juridic se delimitează în mod clar, prin metoda utilizată, de şcoala
dreptului natural.
Semnificaţia centrală a pozitivismului juridic constă în respingerea oricăror idei de drept
natural, a oricărei justiţii transcedentale şi în încercarea de a orienta exclusiv cunoaşterea juridică
spre realităţile economice, sociale, politice, juridice, lingvistice etc.
Utilitarismul reprezintă într-un anumit sens o reacţie împotriva caracterului abstract al
filosofiei politice şi al filosofiei dreptului din sec. al XVIII-lea. Astfel Bentham abordează
empiric înţelegerea dreptului, într-o manieră individualist utilitară. Bentham apreciază că natura
a plasat omul sub imperiul plăcerii şi al suferinţei. Aceste sentimente eterne şi irezistibile trebuie
să facă obiectul studiilor moraliştilor şi legiuitorului. Principiul utilităţii subsumează toate
aspectele ce ţin de cele două motive. Dreptul trebuie să slujească utilitatea. Plăcerea şi suferinţa
înlocuiesc noţiunile de dreptate, nedreptate, moralitate şi imoralitate. Scopul final al legislaţiei îl
reprezintă maxima fericire pentru un cât mai mare număr de oameni. J. S. Mill încearcă o sinteză
între dreptate şi utilitate relevând subordonarea interesului individual faţă de cel general,
realizabilă prin organizare socială, sancţiune şi educaţie. R. Ihering accentuează teza în
conformitate cu care dreptul urmăreşte să concilieze interesele individului cu interesele societăţii,
să le echilibreze, acesta fiind scopul dreptului.

1
Apud Popa, Nicolae şi al. Filosofia dreptului. Marile curente. Bucureşti: Ed. ALLBeck, 2002, p. 375.
2
Capcelea, Valeriu. Filozofia dreptului: man. pentru instit. de învăţ. superior. Ch.: Ed. ARC, 2004, p. 284.

14
 Pozitivismul sociologic se conturează în măsura în care este cercetată ştiinţific toi mai
aprofundat, orientarea care subliniază că după cum remarcă Ehrlich „centrul de greutate al
evoluţiei dreptului trebuie căutat în societatea însăşi”, în măsura în care sociologia dreptului
capătă un statut ştiinţific propriu. După R. Treves aceasta înseamnă delimitarea unui obiect
propriu de cercetare reprezentat de realitatea socială integrală a dreptului în geneza, structura,
dinamica şi funcţionalitatea sa şi utilizarea unui amimit set de investigare a fenomenelor juridice.
În acest sens M. Grawitz face apel la metodele sociologiei generale: observaţia sociologică,
analiza de conţinut, ancheta, sondajul de opinie, studiul de caz dar şi la metodele utilizate în
general în ştiinţele sociale: metoda logică, metoda istorică, metoda comparativă etc., aceste
metode fiind adaptate realizării obiectivelor sociologiei dreptului. Majoritatea autorilor relevă
faptul că sociologia dreptului este o sociologie de ramură, o disciplină ştiinţifică independentă
care studiază fenomenele juridice în exterioritatea acestora, în raporturile pe care le au cu alte
fenomene juridice, cu cele morale, politice, economice etc., cu sistemul social global. În
contemporaneitate, după J. Carbonnier, se constată un proces de specializare, de apariţie a unor
sociologii juridice paiticulare, plecând fie de la categoriile dreptului, fie plecând de la acelea ale
sociologiei: sociologia dreptului penal, sociologia dreptului civil, sociologia legislativă,
sociologia judiciară etc.
Pozitivismul pragmatic este considerat de către unii autori ca find cel mai bine
reprezentat de către realismul juridic american şi realismul juridic scandinav.
Realismul juridic american reprezintă o tendinţă adoptată de către juriştii americani care
a avut suportul în noua versiune a pozitivismvilui denumită pragmatism care se detaşează de
abstracţii şi insuficienţe, de soluţii verbale, de principii fixe, sisteme închise, pretenţii absolute şi
originare. W. James susţine că pragmatismul se întoarce complet şi cu exactitate spre fapte, spre
acţiune, spre putere. În acest sens J. Dewey remarcă că trebuie utilizată o logică şi o teorie a
cercetării consecinţelor probabile mai experimentală şi mai suplă. Pe terenul dreptului orientarea
realistă americană apare ca o reacţie împotriva conceptualismului din ştiinţa angloamericană a
sec. al XIX-lea şi are ca fondatori pe J. C. Gray şi O. W. Holmes. Se remarcă că ceea ce
contează cu adevărat în drept nu sunt propoziţiile normative, conceptele, ci conduita practică a
persoanelor oficiale, modul real în care se soluluţionează litigiile. Această acţiune de a face ceva
privind litigiile, de a face în mod raţional, este ceea ce revine dreptului, ca şi oamenii care au
această sarcină ca oficianţi ai dreptului, judecători sau şerifi, fiincţionari sau avocaţi. K. L.
Llewellyn susţine că ceea ce fac aceste persoane oficiale în legătură cu litigiile este dreptul însuşi.
După O. W. Holmes toată chestiunea este ceea ce decid în fapt tribunalele, iar profeţiile
asupra a ceea ce vor face tribunalele înseamnă dreptul. În drept factorul logic nu este unicul, de
aceea o importanţă deosebită o au factorii nonlogici: interese, emoţii, mediul social,
personalitatea judecătorului. Spre exemplu, aşa autori ca Haines, Schroeder şi alţii au efectuat
studii asupra corelaţiei dintre personalitatea judecătorului reflectată în curriculum vitae şi reacţia
lor „juridică” probabilă în solutionarea diferitelor cauze. Dreplul este apreciat ca un instrument
afectat realizării unui scop într-un context dinamic. Ei remarcă că dreptul, ca şi societatea este
într-un flux permanent, dar dreptul se mişcă încet, în timp ce viaţa se mişcă repede în jurul lui,
fapt pentru care unele legi se pot rupe de viaţă. K K. Llewellyn consideră că dreptul ca activitate
organizată, ca instrument de control social are ca funcţie fundamentală unitatea şi coerenţa
comunităţii, dirijarea grupului social într-o direcţie pozitivă.
Pentru a face ca dreptul să fie în concordanţă cu transformările sociale, adepţii acestei
orientări consideră că trebuie să se atribuie un rol discreţionar instanţelor judecătoreşti. Fiecare
caz este unic şi reclamă soluţii creatoare, netutelate de autoritatea tradiţională a dreprului. Pentru
administrarea civilizată a justiţiei dreptul trebuie să devină pragmatic pe faţă, să vină în
întâmpinarea nevoilor civilizaţiei moderne. În această viziune judecătorul este înţelept şi creator,
liber de paragrafe şi precedente, cu o percepţie clară şi calmă şi o evaluare a rezultatelor sociale
puse în joc în fiecare cauză. Dreptul din ceruri, plutind deasupra existenţei omeneşti este lipsit de
valoare. Principiile, normele, conceptele pot constitui dreptul pentru jurişti, dar nu pentru restul

15
omenirii. Pentru omul simplu, susţine J. Franck, dreptul înseamnă ceea ce au hotărât şi vor hotărî
instanţele şi nu nişte generalizări pure şi vagi.
Realismul juridic scandinav deşi reprezintă asocierea unei mişcări particulare a gândirii
juridice sau politice cu aspecte naţionale sau regionale este rară, abordarea dreptului de o
manieră caracteristică justifică acest lucru atât în cazul realismului american cât şi în cazul
realismului scandinav în persoana lui W. Friedmann. Realismul scandinav se afirmă în perioada
interbelică şi are ca reprezentanţi pe K. Olivecrona, V. Lundstedt, Alf. Ross. Realismul scandinav
reprezintă o crilică îndreptată împotriva fundamentelor metafizice ale dreptului. Astfel el
respinge concepţia dreptului natural, orice idee de justiţie absolută care controlează şi dirijează
dreptul pozitiv, dar şi concepţiile care substituie imperativelor dreptului natural imperativul
suveranităţii statului modern, care reclamă supunerea necondiţionată a supuşilor faţă de stat, care
le atribuie drepturi şi obligaţii.
Referitor la problema centrală a legitimării şi definirii dreptului pozitiv ca expresie a unei
„voinţe colective”, a unei „voinţe de stat”, K Olivecrona argumentează că este imposibil să se
demonstreze în mod emipiric că statul sau colectivitatea ar putea fi organisme capabile de
voliţiune. Dacă vom considera dreptul ca expresie a voinţei anumitor persoane care conduc
societatea, rămân neexplicate raporturile dintre puterea reală a persoanelor conducătoare şi
validitatea dreptului1. În genere, susţine A. Hagerstöm, expresia „dreptul ca voinţă de stat”
implică un raţionament vicios, deoarece statul determină dreptul iar statul ca subiect de drept
purtător de drepturi şi obligaţii este fundamentat şi limitat prin drept. Noţiunea de norme juridice,
ca expresie a unei voinţe generale (considerată o ficţiune) a fost înlocuită de Olivecrona cu
noţiunea de „imperative independente”, a căror totalitate reprezintă dreptul şi care permit
funcţionarea unei forţe organizate fără de care viaţa în comunitate ar fi imposibilă. Astfel se
neagă realitatea drepturilor şi obligaţiilor, drepturile pozitive nefiind mai reale decât drepturile
naturale dacă ele nu sunt garantate de o putere efectivă, iar îndatoririle nu sunt allceva decât „o
pură presiune de fapt”. Funcţia practică a normelor juridice este aceea de a dirija
comportamentul justiţiabililor, prin utilizarea unor mecanisme psihologice care se declanşează la
persoanele aflate sub imperiul acţiunii acestor norme.
Dreptul, în opinia lor, nu este altceva decât viaţa însăşi a umanităţii în grupuri organizate
şi condiţiile care fac posibilă coexistenţa paşnică a indivizilor şi grupurilor sociale, cooperarea
lor pentru realizarea unor scopuri sociale. Dreptul este determinat într-o societate concretă de
interesul social (necesităţile minime ale vieţii materiale, securitatea corporală, sufletească, a
proprietăţii, libertatea de acţiune etc). În această viziune nu sentimentul justiţiei, drepturile
naturale inspiră sau orientează legea (considerată marea eroare a ştiinţei tradiţionale a dreptului)
ci sentimentele de justiţie sunt ghidate de lege, de modul în care aceasta se aplică în concret.
Mecanismul juridic este înţeles de Lundstedt ca ansamblu de activităţi legislative,
administrative şi judiciare, trebuie să funcţioneze în afara oricărei ideologii şi să asigure cel mai
bun echilibru posibil între exigenţele sociale, acţiunile şi aspiraţiile rivale într-o anumită
comunitate.
Validitatea normelor juridice după T. Strömberg este dată prin îndeplinirea condiţiei
acceptării. Se are în vedere că normele fundamentale cuprinse în Constituţie au, ca urmare a unei
convenţii sociale calitatea validităţii juridice, fapt ce fundamentează validitatea celorlalte norme
juridice care sunt conforme cu normele constituţionale2.
Realismul scandinav consideră că ordinea juridică trebuie să fie orientată de o scară de
valori care nu poate fi fixată în termeni absoluţi, ci în raport de necesităţile sociale care se
schimbă în funcţie de moment, ţări şi împrejurări. I s-ar putea obiecta, între altele, că această
scară de valori nu are totuşi numai dimensiunea relativitătii ci trebuie să conţină - în mod
complementar - elemente veşnice, exprimate în principiile dreptului, în justiţie, ca valoare
originară a dreptului.

1
Apud Craiovan, Ion., Introducere în filosofia dreptului. Bucureşti: Ed. ALLBeck, 1998, p. 93.
2
Ibidem.

16
 Pozitivismul exegetic limitează dreptul la funcţia sa tehnică, această metodă fiind posibilă
datorită temeiului său pur experimental care nu lasă loc nici unei imixtiuni de natură morală şi,
cu atât mai puţin, de natură metafizică, aşa cum admitea jusnaturalismul.
Curentul exegetic apare în Franţa după promulgarea Codului civil din 1804 al lui
Napoleon şi îşi face simţită prezenţa pe întreg parcursul sec. al XIX-lea în toate ţările care au
adoptat prevederile codului francez.
Metoda exegetică nu este o noutate absolută pentru sec. al XIX-lea. Ea îşi are rădăcinile
în trecutul îndepărtat al interpretării textelor scrise ale Bibliei, această metodă semnificând
preocuparea de a scoate la iveală, dintr-un text, conţinutul său adânc. În literatura franceză,
pozitivismul exegetic este încadrat într-un curent mult mai larg (tot pozitivist), şi anume acela al
voluntarismului juridic, el fiind considerat ca un mod de gândire în esenţă metodologic. Exegeza
este deci un demers vizând cea mai bună interpretare posibilă a textului, iar voinţa legislativă nu
este unicul factor care interesează exegeza: ea nu intervine decât ca o direcţie de interpretare
printre altele. Există astfel o diversitate de opinii remarcabile printre susţinătorii şcolii cu privire
la natura dreptului, câteva dintre ele profesând opinii jusnaturaliste în ce priveşte geneza şi
conţinutul regurilor dreptului pozitiv.
Albert Brimo consideră că regula de aur a exegetismului constă în aceea că textul legii
face dreptul, altfel zis, preocuparea dominantă a juristului trebuie să fie dreptul pozitiv care se
reduce la lege. Ordinea juridică rezidă în efectivitatea legii care se impune tuturor în mod
exterior subiectului. Juriştii care vizează dreptul civil, trebuie să-şi limiteze rolul la comentarea
codurilor. Cu toate că această poziţie a fost cu timpul mai puţin riguroasă, totuşi, ambiguităţile
şcolii exegetice permit să se afirme că „veritabilul fond al curentului este de natură mai mult
emoţională decât raţională”.
Pornind de la această afirmaţie, se susţine că trebuie făcută o demarcaţie categorică între
legile naturale şi legile pozitive, între dreptul natural şi dreptul pozitiv. Această delimitare se
poate face dacă avem în vedere următoarele elemente ce caracterizează fiecare domeniu în parte:
1
Dreptul natural este :
1. Preexistent şi obligatoriu, independent de orice promulgare;
2. Universal şi aplicabil în toate locurile şi tuturor oamenilor fără a distinge ţările şi
naţionalităţile;
3. În sfârşit, imuabil, neputând fi abrogat sau schimbat.
Dreptul pozitiv este diferit: a) El derivă din voinţa legislatorului, care nu poate fi cunoscută şi
obligatorie decât prin promulgare; b) Este local şi particular, aplicabil numai cetăţenilor aceluiaşi
stat; c) În sfârşit, el este variabil, susceptibil de schimbare şi abrogare.
Din enumerarea acestor caracteristici ale dreptului pozitiv se deduce că ştiinţa juridică
constă în faptul că ea trebuie să se rezume la lege, dreptul nefiind decât rezultatul sau o colecţie
de reguli.
Cu toată lipsa de perspectivă teoretică, curentul exegetic a avut o influenţă importantă sub
aspect metodologic asupra ştiinţei dreptului, astfel că „utilizarea curentă, şi recunoscută ca
normală, a metodei logico-lingvistice de interpretare a textului legal, ca afirmare a caracterului
sistemic al dreptului pozitiv, dovedeşte în zilele noastre influenţa tot timpul vie şi probabil
benefică” a şcolii exegetice.
Printre adepţii şcolii exegetice pot fi amintiţi aici: Labbe, Saleilld, Bendant, Demogue,
Capitant şi alţii.
Pentru pozitivismul analitic orice drept este numai drept pozitiv în afară de acesta nu
există altul. Dreptul este o creaţie a statului, a cărei autoritate nu poate fi pusă sub semnul
îndoielii. Dreptul înseamnă totalitatea normelor în vigoare, dintr-o epocă dată şi dintr-un stat dat.
Din perspectiva pozitivismului analitic această realitate normativă cât şi realitatea conceptelor
juridice constituie obiectul veritabil al doctrinei şi filosofiei dreptului.

1
Apud Popa, Nicolae şi al. Op. cit., p. 377.

17
 Profesorul britanic Hart reţine următoarele note definitorii ale pozitivismului analitic în
ştiinţa juridică contemporană: a) afirmaţia că legile sunt comandamente ale fiinţei umane; b)
afirmaţia că nu este necesară raportarea dreptului la morală, a dreptului aşa cum este, la dreptul
aşa cum ar trebui să fie; c) afirmaţia că analiza conceptelor juridice trebuie întreprinsă în mod
separat de cercetarea istorică a cauzelor şi originii legilor, de cercetările sociologice privind
dreptul şi alte fenomene sociale, de critica sau aprobarea dreptului, făcute din unghiul de vedere
al moralei sau al scopurilor şi funcţiilor dreptului; d) sistemul juridic este un sistem logic
„închis” din care se pot deduce, prin mijloace logice, decizi juridice corecte, având la bază norme
juridice prestabilite, fără luarea în considerare a scopurilor sociale, a politicii şi a normelor
morale.
Georg Jellinek evidenţiază patru trăsături ale normelor juridice: a) sunt norme privind
conduita exterioară a oamenilor, aplicabile în raporturile dintre ei; b) sunt norme care provin de
la o autoritate exterioară; c) forţa obligatorie a acestor norme este garantată de o putere
exterioară; d) o anumită eficacitate a normelor juridice1.
Principalul reprezentant al pozitivismului analitic este juristul englez John Austin care şi-
a expus doctrina în Anglia sec. al XIX-lea. El a încercat să elaboreze un sistem de pozitivism
analitic în domeninl dreptului în contextul statului modern, substituind ordinul suveranului
(statul) oricărui ideal de justiţie. Austin a definit dreptul ca normă impusă pentru a fi guvernată o
fiinţă inteligentă de către o altă fiinţă inteligentă care are puterea de partea sa. Dreptul pozitiv sau
„dreptul propriu-zis” se caracterizează prin patru elemente: comandament (ordin), sancţiune,
îndatorire şi suveranitate. Teoria lui J. Austin a fost acceptată şi dezvoltată de R. von Ihering, G.
Jelliuek ş. a. Ihering a demonstrat că dreptul depinde de constrângere, iar constrângerea
coustituie monopol al statului.
Analiza limbajului etic a dus la concluzia că termenii utilizaţi în acest domeniu sunt
imprecişi, având multiple semnificaţii, ceea ce duce la interpretări diferite şi la confuzie
terminologică. Ştiinţa juridică a fost pusă în situaţia de a da o metodă solidă, unificatoare şi
sistematică a ordinii juridice. Analiza limbajului a fost subordonată imperativului sistematicităţii.
Pozitivismul analitic a trecut de la analiza limbajului la metalimbaj, ce înseamna că
expresia juridică nu se raportează în mod direct la realitate ci la discursul care o descrie. În acest
sens, R. Guastini afirma că „munca juriştilor este, în general, o activitate de interpretare, de
reformulare şi de sistematizare a discursului legislativ şi jurisprudenţial iar munca teoreticienilor
este din contră o reflecţie critică asupra limbajului juriştilor. Discursul teoretic este astfel un
discurs de nivel secund (un metadiscurs) în raport cu discursurile dogmatice”.
Pornind de la analiza limbajului H. L .A. Hart expune opinia că „în drept ca şi în alte
domenii, se întâmplă să se cunoască fără a se înţelege. Cunoaşterea noastră este tulburată de
umbre, care variază nu numai prin intensitatea lor, ci şi prin originea lor. Ele nu pot fi toate
disipate prin aceeastă metodă şi noi nu putem şti utilitatea de care avem nevoie înainte de a
determina cauza precisă a perplexităţii noastre”. Această perplexitate rezultă din ambiguitatea
formulărilor folosite în drept, cum ar fi: „ce este dreptul?” sau „ce este statul?”. În locul
acestora, Hart foloseşte întrebări de natură definiţională cum ar fi: „care este semnificaţia
cuvântului «drept»?”. Întrebarea este valabilă şi pentru stat etc. Acest mod de a pune întrebarea
este de natură să înlăture ambiguităţile care provin „din aceea că se cunoaşte bine utilizarea
comună a acestor cuvinte, dar nu se înţeleg, şi nu se înţeleg pentru că, în comparaţie cu cea mai
mare parte a cuvintelor obişnuite, aceste cuvinte ale limbajului juridic prezintă numeroase
anomalii. Una dintre aceste anomalii, ca cea care priveşte cuvântul «drept», este din gama
cazurilor la care se aplică frecvent o diversitate proprie ce descurajează toate tentativele de a
descoperi cel mai mic principiu din spatele acestor aplicaţii, şi totuşi noi avem convingerea că
sub diferenţele superficiale, există un principiu şi nu o convenţie arbitrară”.
Pozitivismul logic se caracterizează printr-o poziţie intransigentă faţă de metafizică şi de
consideraţiile extrajuridice, a celor care îl susţin. O astfel de concepţie joacă un rol însemnat în

1
A se vedea: Еллинек Г. Общее учение о государстве. Москва: Юридический центр Пресс, 2004.

18
ştiinţele juridice, succesul său bazându-se pe amploarea cercetărilor de natură epistemologică.
Rigoarea cunoaşterii juridice rezultă dintr-o fundamentare de natură logică a fenomenelor
juridice. Reprezentanţii cei mai importanţi ai pozitivismului logic sunt Hart şi Chaïm Perelman.
Regulile juridice pot fi considerate ca şi regulile oricărui joc în care se interferează o serie
întreagă, foarte complexă, de consideraţii care dau consistenţă jocului. A izola regulile juridice
de contextul social şi logic în care se desfăşoară, înseamnă a le lipsi de orice semnificaţie. Aşa se
explică faptul că „caracterele generale ale limbajului juridic explică credinţa conform căreia
definirea cuvintelor ca «drept», «obligaţie» şi «societate», este dificil de redat în absenţa
contrapărţilor care corespund acestor cuvinte, motiv pentru care este adevărat că contrapărţile
concepute, cu multă ingeniozitate - faptele viitoare, faptele complexe sau faptele psihologice - nu
sunt lucruri cu ajutorul cărora se pot defini aceste cuvinte, cu toate că au cu ele raporturi
complexe indirecte. Ideea fundamentală este că funcţia primară a acestor cuvinte nu este de a
reprezenta sau descrie aceste lucruri, ci de a arăta care este diferenţa dintre ele”. Concluzia lui
Hart este aceea că nu trebuie să se înceapă cu abstragerea cuvintelor «drept», «stat», «societate»
din fraze a căror funcţie poate fi deplin înţeleasă, pentru a descoperi astfel genul şi diferenţa lor,
ci din compararea lor cu alte semnificaţii ale altor lucruri cu care interferează.
Odată cu Chaïm Perelman, logica gândirii devine o veritabilă doctrină logică pozitivistă
întemeiată pe o logică a argumentării şi pe o analiză profundă a fenomenelor juridice. Perelman
critică preluarea mecanică în domeniul juridicului a raţionamentelor formale de tip matematic. El
spune că, începând cu mijlocul sec. al XIX-lea logica a fost identificată cu logica formală. O
astfel de identificare nu este posibilă însă în drept „aceasta pentru că studiul argumentelor, care
nici în drept, nici în ştiinţele umane, nici în filosofie nu relevă o teorie a demonstraţiei riguroase,
concepută în sensul unui calcul mecanic, ci o teorie a argumentării”. Logica formală îşi are
originea în Aristotel, dar nu s-a ţinut însă cont de faptul că ea nu se limitează la Analitica primă
şi Organonul care sunt, într-adevăr, formale, ci el examinează logicul în special în Topice, şi din
punct de vedere dialectic, unde se relevă o logică a argumentării. Perelman se întreabă de ce
juriştii trebuie să recurgă la raţionamente care sunt străine demonstraţiei matematice? Această
alegere, afirmă Perelman, se datorează faptului că în drept trebuie tratate chestiunile de fapt care
nu pot rezulta din raţionamente pur formale. Cercetările asupra argumentaţiei juridice îl fac pe
Perelman să gândească că „dreptul nu are ca obiect, ca ştiinţele pozitive, cunoaşterea unui adevăr
sau a unei realităţi, pe care doar o înregistrează, ci realizarea în societăţile umane a unei ordini
cât mai echitabilă posibil pentru regularizarea, organizarea şi funcţionarea lor”.
Criticând teoria dreptului pur al cărui susţinător este Kelsen, Perelman arată că aceasta a
dus la un dualism care-l opune pe a fi lui trebuie să fie, realitatea valorii, cunoaşterea voinţii,
natura societăţii, dreptul moralei, dreptul pozitiv dreptului natural. „Dacă se adoptă dualismul
kelsian, trebuie să se renunţe la iluzia raţiunii practice în toate domeniile, nu numai în drept. Dar
atunci se mai poate vorbi serios de o decizie rezonabilă, de o judecată bine motivată, de o alegere
justificată, de o pretenţie fondată? Şi dacă noţiunile asemănătoare nu sunt decât raţionamente
destinate a înşela naivii, toată viaţa socială exprimă ce altceva decât raporturi de forţă şi filosofia
practică serveşte la ce altceva decât la o acoperi sub o manta de responsabilitate ceea ce
interesele şi pasiunile impun prin constrângere”.
Logica lui Perelman tinde spre o logică pragmatică care alături de o ordine sistematică, să
ducă la soluţii acceptabile conforme cu ceea ce apare ca just şi rezonabil.
Pozitivismul etatic apare în Germania sec. al XIX-lea şi se afirmă până la începutul sec.
al XX-lea, unde tendinţa dominantă a teoreticienilor este aceea de a pune accentul pe puterea de
stat. Această teorie apare şi se impune odată cu apariţia în istorie a statelor naţionale şi suverane,
într-o ţară în care tendinţa de unificare se face tot mai mult simţită.
Pozitivismul etatic se întemeiază pe următoarele argumente1:
1. Nu există drept în afara regulilor juridice dictate de Stat, sau sancţionate şi garantate de
Stat;

1
Ibidem, p. 377.

19
 2. Sursele juridice etatice, adică legile şi reglementările, sunt sursele principale ale
dreptului, celelalte surse, spre exemplu cutuma, nu au valoare decât în măsura în care ele sunt
recepţionate de Stat;
3. Nu există drept superior şi anterior Statului. Dreptul este faptul etatio-pozitiv, adică
dreptul este validat prin el;
4. Sancţiunea etatică este caracteristică regulii de drept. Ea asigură eficacitatea sa;
5. Normele juridice aparţin unei voinţe exterioare individului: Statul şi normele sunt
concepute că reguli destinate condiţiei exterioare a oamenilor;
6. Statul nu este legat decât de reguli create de el însuşi, altfel spus limitarea puterii
statului este voluntară, Statul este o forţă juridică, care prin autolimitare garantează drepturile
publice şi drepturile private, drepturile subiective.
Principalul reprezentant al pozitivismului etatic este francezul Carre de Malberg, care,
prin opera sa, sintetizează cu competenţă principalele caracteristici ale curentului de teorie
etatică. Spre deosebire însă de teoreticienii germani, Carre de Malberg îmbină pozitivismul
etatic cu o teorie morală care are rolul de a atenua exclusivismul etatic şi a pune în evidenţă
interacţiunea dintre juridic şi moral în asigurarea coeziunii sociale. Prin opera sa cugetătorul
francez încearcă să concilieze două concepţii contrare: aceea a voluntarismului care susţine că
statul este o creaţie pur umană, cu a celor care susţin că statul este un organism natural şi
spontan. Această din urmă teorie are meritul de a tempera ceea ce este excesiv şi inacceptabil în
concepţia conform căreia Statul nu este decât o creaţie arbitrară şi artificială a indivizilor.
Această teorie în sensul său excesiv, nu are nici o valoare juridică „pentru că ea nu răspunde la
întrebarea privind fundamentul Statului, aşa cum acesta se impune pentru jurişti. Din punct de
vedere juridic această întrebare nu este aceea de a cunoaşte care sunt cauzele profunde care au
dat naştere Statului ci, mai ales, care este actul pozitiv care i-a dat direct naştere. Or, este
manifest faptul că acest act nu poate fi decât un act uman şi, ca urmare, un act de voinţă umană.
Puţin importă, din punct de vedere special al dreptului, că voinţa oamenilor care au creat statul a
fost determinată de forţe derivând fie din propriile lor instincte de sociabilitate, fie din legea
dezvoltării sociale. Nu este permis să se confunde impulsurile naturale care nu sunt decât causa
remota a Statului, cu actul de creaţie efectivă a Statului care este causa proxima. Pentru jurist
numai acest act trebuie să fie luat în consideraţie şi aceasta pentru că el arată mai întâi că întreaga
teorie juridică a statului trebuie să pornească de la noţiunea că Statul este o instituţie umană,
avănd cauza sa generatoare în voinţa oamenilor”.
Cu toate că susţine că autoritatea dreptului se fundamentează pe organizarea generală a
puterii publice care este Statul, el critica doctrinele germane care implică nu numai dependenţa
dreptului, dar şi a regulilor morale, de puterea etatică. „Menţinând principiul autorităţii şi puterea
de a comanda fără de care Statul nu poate nici funcţiona, nici concepe, trebuie rezervată totuşi
partea moralei alături sau mai presus de dreptul efectiv. Cât despre a cunoaşte prin care mijloace
organice este posibilă realizarea unei concilieri între aceşti doi termeni, puterea indispensabilă a
Statului şi respectul, mai necesar încă, datorat legii morale, este o problemă a tuturor timpurilor
la care, cu adevărat spus, nici un argument juridic nu este suficient pentru a depăşi, de o formulă
satisfăcătoare, insurmontabila dificultate”.
Carre de Malberg scoate însă în evidenţă, în opera sa, caracterul specific al regulilor
juridice de drept pozitiv „care se disting de toate celelalte impuse de oameni, prin aceea că
sancţiunea lor este asigurată fie sub forma execuţiei directe şi forţate, fie prin mijloace umane şi
prin acelea care sunt proprii tuturor puterilor organizate”. Cu toate acestea, legitimitatea regulilor
juridice este dată de regulile morale cu care trebuie să fie în conformitate, pentru ca sancţiunea
cu care sunt prevăzute să fie justificată. „Această condiţie a originii este în acelaşi timp
indispensabilă şi suficientă pentru a fundamenta validitatea şi eficacitatea regulilor juridice”.
Ceea ce trebuie remarcat însă este faptul că „ştiinţa juridică presupune în mod esenţial o
organizare a puterii publice şi o ordine juridică născută din această putere organizată: îi repugnă
ideea dreptului inerent, adică non edictat de o autoritate recunoscută, aşa cum întreaga natură are
oroare de vid”.

20
 Deosebit de interesantă este teoria autolimitării statului ca singurul corectiv posibil al
întregii puteri de Stat. Această noţiune pe care juriştii francezi o numesc autolimitare este
fundamentată pe ideea esenţială că Statul nu este legat decât de propria sa voinţă, că în această
voinţă consistă, în ultimă instanţă suveranitatea. Acest lucru nu înseamnă că statul poate să facă
orice vrea, ci că, din punct de vedere formal, ca punct de vedere pur juridic, nu există nici o forţă
mai presus de stat care să fie capabilă de a-l limita juridic. „Singurul factor cu adevărat eficace
faţă de acest imperativ de fapt, este valoarea morală a guvernanţilor şi aceea a poporului, dar
aceste elemente nu sunt relevante pentru ştiinţa juridică”. Autolimitarea puterii este necesară
pentru că „dacă absolutizăm puterea de stat, şi atunci el va putea din punct de vedere juridic să
facă totul, el nu poate să suprime întreaga ordine juridică şi să fondeze anarhia, pentru că astfel el
se distruge pe el însuşi”. Statul este limitat de ordinea juridică a cărei expresie supremă este
ordinea constituţională „pentru că Constituţia determină formele sau condiţiile de exercitare a
puterii publice, ea excluzând orice putere care se exercită în afara acestor condiţii de formă”.
Ca toţi pozitiviştii, Carre de Malberg nu poate fundamenta puterea de stat, în fond ca
putere juridică pozitivă, fără să nu apeleze la un factor originar şi intermediar care nu este de
natură juridică, cum ar fi politicul. Cu un astfel de paradox s-a confruntat şi Kelsen care,
încercând să fundamenteze o teorie a dreptului pur, a fost nevoit pentru a concepe validitatea sa
originară, să apeleze la o ipoteză.

5. Creaţia ştiinţifică şi stilul gândirii ştiinţifice

În filosofia contemporană a ştiinţei, logică şi metodologia ştiinţei, problema creaţiei
ştiinţifice a devenit un obiect de cercetare sistematică care a fost determinată de creşterea rolului
investigaţiei ştiinţifice, de schimbarea rolului creaţiei ştiinţifice în ierarhia valorilor sociale în
baza eficienţei social-economice a noului dobândit în cercetarea ştiinţifică. Prin intermediul unor
eforturi interdisciplinare în tratarea problemei creaţiei ştiinţifice sau decantat cânteva subiecte
centrale:
- caracterizarea creativităţii şi a creaţiei;
- analiza diverselor tipuri de creaţie, în primul rând analiza asemănărilor şi deosebirilor dintre
creaţia ştiinţifică şi cea artistică;
- relaţia dintre manifestările execpţionale şi cele generale ale creaţiei umane, implicând optica
democratică asupra creaţiei;
- cercetarea intuiţiei şi a componentelor inconştientului în studierea etapelor, a fazelor
procesului creaţiei;
- relaţia dintre descoperire şi invenţie, dintre reflectare şi construcţie sau reconstrucţie;
- studiul proceselor euristice, ale invenţiei, care face legătura dintre componenta creatoare a
activităţii ştiinţifice şi a celei de învăţare (inclusiv a celei de rezolvare de probleme);
- studiul prioritar al aspectelor formative, direcţie principală în pedagogie, ca punere, formulare
şi rezolvare de probleme noi;
- studiul climatului creativ, al contextului social, al relaţiei dintre individ şi colectiv în creaţie1.
O influenţă importantă asupra orientării cercetărilor spre analiza macanismelor schimbării
şi dezvoltării cunoaşterii ştiinţifice a avut-o opera lui K. Popper, care a centrat analiza logico-
epistemologică pe ideea creşterii cunoaşterii şi a determinat prin soluţiile date, o întreagă mişcare
de idei care s-a apropiat tot mai mult de problematica creaţiei ştiinţifice. În această ordine de idei
este ilustrativă poziţia lui Th. Kuhn care a reprezentat o anumită schimbare a opticii asupra
creaţiei ştiinţifice. El trece de la analiza modului ideal de a face ştiinţă, la analiza ştiinţei reale,
implicând investigarea activităţii efective a cercetătorului şi din unghiul de vedere al psihologiei
generale, a celei sociale şi al sociologiei, pe lângă consideraţiile logice şi cele de istorie a
ştiinţelor prezente şi la Popper. Th. Kuhn face o deosebire între nivelul creaţiei în cadrul ştiinţei
normale, al paradigmelor, asemănător rezolvării anumitor probleme, şi nivelul mai profund, al
inovării în cadrul revoluţiilor ştiinţifice. Totodată, opţiunea pentru o nouă paradigmă, prezentată
de Kuhn ca o reconfigurare a stilului de gândire devine ireversibilă, deoarece acceptând un salt
1
Teoria cunoaşterii ştiinţifice. Op. cit., p. 425.

21
interpretativ de adâncimea unei paradigme, omul de ştiinţă nu mai poate reveni la stilul anterior
de gândire, la paradigma anterioară.
St. Toulmin concentrează atenţia asupra mecanismelor inovării în ştiinţă, precum şi
asupra mecanismelor care explică unitatea dintre continuitate şi discontinuitate în evoluţia
cunoaşterii ştiinţifice. El face apel la experienţa general umană cu scopul de a înţelege mai
profund modul în care se face ştiinţa, modul în care se inovează, modul în care se progresează în
ştiinţă.
J. Hintikka a nuanţat distincţia dintre abordarea psihologică şi cea logică a problemei
inovării, aprofundând dimensiunea logică a procesului creaţiei în general. J. Piaget a depăşit
opoziţia dintre abordarea psihologică şi cea logică a procesului cunoaşterii şi a încercat, totodată,
de a pune în discuţie corelaţia dintre funcţiile de acomodare şi cele de asimilare şi restructurare
în cunoaşterea ştiinţifică.
Structura cunoştinţelor ştiinţifice nu se reduce la deosebirea dintre nivelul empiric şi
teoretic, ci conţine şi baza acestor cunoştinţe. Structura acestei baze se reduce la idealuri şi
norme de cercetare sau stil de gândire, tabloul ştiinţific al lumii, bazele filosofice.
Noţiunea „stil de gândire ştiinţifică” a fost utilizată pentru prima oară de Max Born
pentru a evidenţia în dezvoltarea cunoaşterii perioadele calitativ principale şi analiza lor
conceptuală. Diverşi autori definesc în mod diferit această noţiune. Spre exemplu, savantul rus L.
Mikeşin susţine că „sulul gândirii ştiinţifice” este o teză metodologică călăuzitoare „care, fiind o
sinteză a principiilor metodologice şi filosofice, determină atât metodele de cunoaştere, cât şi
1
structura cunoştinţelor ştiinţifice în totalitate, forma lor istoric concretă” . În această definiţie
sunt evidenţiate anumite trăsături ale stilului de gândire ştiinţifică, dar conţinutul noţiunii este
redat prea larg. Din definiţia în cauză se poate conchide că stilul de gândire cuprinde în sine atât
bazele metodologiei cât şi ale logicii ştiinţei.
Savantul rus V. Kupţov remarcă că stilul de gândire trebuie conceput ca totalitatea
principiilor metodologice, tendinţelor şi particularităţilor cunoaşterii ştiinţifice. Noţiunea de stil
de gândire ştiinţifică este utilizată pentru caracterizarea direcţiilor ştiinţifice complexe în
2
domenii mari de investigaţii .
Studiind problema caracterului istoric al stilurilor de gândire şi dependenţa lor de epoca
ştiinţifică, unii autori ajung la concluzia că el este determinat în exclusivitate de cercetările
fundamentale. Spre exemplu, I. Sacikov afirmă: „când se vorbeşte de stilul de gândire ştiinţifică
se are în vedere, de obicei, investigaţiile fundamentale. De fapt, întrebarea despre stilul de
gândire se referă la particularităţile cercetărilor fundamentale, locul şi importanţa lor în întregul
3
sistem de cunoştinţe ştiinţifice” .
Este firesc faptul că stilul de gândire îşi găseşte o întruchipare mai profundă în
investigaţiile fundamentale. Dar din aceasta nu reiese nici într-un caz faptul că trebuie de negat
rolului stilului de gândire ştiinţifică în investigaţiile aplicative care se dezvoltă astăzi destul de
rapid.
Reieşind din cele expuse mai sus putem conchide că definiţiile date stilului de gândire
ştiinţifică conţin multe momente raţionale, reflectă în mod just diferite laturi ale noţiunii în
cauză, dar sunt concomitent şi unilaterale deoarece nu o cuprind multilateral. Acest lucru este
firesc pentru că este dificil de a cuprinde toate laturile unei noţiuni atât de complexe ca stilul de
gândire ştiinţifică. Prin stil de gândire ştiinţifică se înţelege un sistem stabilit istoric, dominat
într-o anumită etapă a dezvoltării ştiinţei de mijloace, normative şi principii logice de rezolvare a
problemelor teoretice ştiinţifice.
Stilul de gândire ştiinţifică poate să influenţeze în mod substanţial elaborarea problemelor
ştiinţifice şi modul lor de rezolvare, metodele, formele şi mijloacele de cunoaştere ştiinţifică.

1
Apud Mihai, Nicolae. Op. cit., p. 25.
2
Ibidem.
3
Ibidem, p. 25-26.

22
 Pe parcursul unei anumite perioade ale dezvoltării ştiinţei, stilul de gândire dominant
satisface necesităţile logico-metodologice corespunzătoare şi contribuie la sporirea eficienţei
investigaţiilor ştiinţifice. Însă, mai devreme sau mai târziu, se ajunge la un moment în
dezvoltarea ştiinţei, când aparatul logico-matematic şi categorial existent începe tot mai evident
să-şi demonstreze limitele în rezolvarea noilor probleme şi atunci stilul de gândire dominant vine
în contradicţie cu ideile şi problemele principial noi, pentru rezolvarea cărora se cer mijloace
logico-metodologice noi. În aceste condiţii, de obicei, în criză intră la început anumite ştiinţe
concrete, iar ulterior ştiinţa în ansamblu.
Criză în cauză este însoţită de revalorificarea mijloacelor logico-metodologice şi a
aparatului categorial existent, ceea ce duce la formarea unui nou stil de gândire ştiinţifică care
corespunde noii epoci de dezvoltare a ştiinţei. Noul stil de gândire dă un impuls considerabil
dezvoltării ştiinţei.
Există mai multe tipuri de clasificare a stilurilor de gândire:
a) clasificarea după tipul istoric - fiecare epocă istorică (antică, medievală, modernă,
contemporană) se caracterizează printr-un anumit stil de gândire;
b) clasificarea după referent. În această clasificare deosebim: stilul de gândire al epocii;
stilul de gândire al unei ştiinţe concrete; stilul de gândire al unei anumite şcoli ştiinţifice; stilul de
gândire al unui savant.
Fără îndoială, stilul de gândire mai îngust, al unui savant, al unei şcoli sau ştiinţe concrete,
chiar dacă se deosebeşte prin anumite particularităţi specifice, totuşi el nu constituie un tip
special, ci este o varietate, o expresie mai concretă a unui stil de gândire mai larg. Este necesar
de a scoate la iveală ce este comun tuturor stilurilor particulare de gândire, ce le uneşte şi le
determină esenţa. Stilul ştiinţific de gândire se reduce în cele din urmă la reprezentări despre
normele de descriere, demonstrare şi organizare a cunoştinţelor ştiinţifice. El cuprinde de
asemenea şi totalitatea formelor de cunoaştere, metodele, principiile şi schemele de explicare etc.

Întrebări pentru autoevaluare

1. În ce constă corelaţia dialectică dintre filosofia, metodologia şi logica ştiinţei?
2. Care sunt trăsăturile fundamentale şi în ce constă specificul neopozitivismului şi
postpozitivismului ca variante ale filosofiei ştiinţei?
3. Care sunt curentele pozitivismului juridic şi în ce constă aportul lui la dezvoltarea
jurisprudenţei şi neajunsurile lui?
4. Care este raportul dintre cunoaştere şi creaţie ştiinţifică?
5. Care este influenţa metodologiei asupra stilului de gândire ştiinţific?

23
 Capitolul II. ŞTIINŢA – FENOMEN SOCIOCULTURAL
Planul:
1. Apariţia ştiinţei, etapele şi legităţile dezvoltării ei. Factorii socioculturali în
dezvoltarea ştiinţei.
2. Ştiinţa în sistemul culturii. Ştiinţele juridice şi civilizaţia umană.
3. Activitatea cognitivă. Cunoaşterea şi limbajul. Limbajul juridic- limbaj
specializat.
1. Apariţia ştiinţei, etapele şi legităţile dezvoltării ei. Factorii
socioculturali în dezvoltarea ştiinţei
Apariţia ştiinţei datează din sec. VI-V î. H., când în Grecia Antică, unde au apărut
primele sisteme teoretice ale lui Thales şi Democrit, s-au creat condiţiile corespunzătoare. Ştiinţa
s-a constituit pe baza acelor elemente de cunoştinţe ştiinţifice care existau atunci şi pe baza
criticii şi a distrugerii sistemelor mitologice. Pentru apariţia ştiinţei era necesar un nivel destul de
înalt de dezvoltare a forţelor de producţie şi a relaţiilor sociale care a condus la diferenţierea
muncii fizice de cea intelectuală, şi prin urmare, a deschis posibilitatea de a se ocupa sistematic
cu ştiinţa.
În dezvoltarea ştiinţei, în mod convenţional, pot fi evidenţiate câteva etape. Prima etapă
începe în sec. VI î. H. şi se termină în sec. XV d. H. Chiar de la început ştiinţa apare ca răspuns
la necesităţile practice, îndeosebi a celor de producţie şi de dirijare a societăţii. Apariţia
astronomiei, matematicii şi mecanicii a fost prilejuită de necesităţile irigaţiei, navigaţiei,
construcţiei piramidelor, templelor etc. Aritmetica era necesară pentru comerţ şi încasarea
impozitelor. Ştiinţa juridică a atins în Roma un nivel destul de înalt, iar tratatele politice şi
filosofice din Antichitate constituiau un instrument în lupta politică.
În prima etapă a existenţei ştiinţei procesul de creştere a însemnătăţii ei sociale decurge
foarte lent şi uneori se întrerupe pentru un timp îndelungat. Aşa, de exemplu, Evul Mediu
timpuriu s-a remarcat în Europa prin pierderea multor realizări ştiinţifice ale Antichităţii.
A doua etapă din istoria ştiinţei începe la sf. sec. al XV-lea şi ia sfârşit în sec. al XIX-
lea. Ea se caracterizează prin apariţia ramurii experimentale moderne a ştiinţelor naturii şi
concomitent prin creşterea vertiginoasă a locului şi rolului ştiinţelor umanitare în dezvoltarea
socială. În această perioadă paralel cu progresul furtunos al ştiinţei, creşte rolul ei în viaţa
societăţii. Creşterea cunoştinţelor ştiinţifice în sec. XV-XVIII a pregătit revoluţia industrială din
Anglia din sec. al XVIII-lea, iar trecerea la producţia mecanizată, a oferit, la rândul ei, o bază
tehnică şi a impulsionat dezvoltarea ei în continuare. Despre progresul ştiinţelor social-politice
din această perioadă ne vorbeşte faptul că primele revoluţii burgheze din Europa erau nevoite să
apeleze la religie pentru a-şi fundamenta din punct de vedere ideologic aspiraţiile şi năzuinţele,
pe când în revoluţia burgheză din Franţa mişcarea maselor a fost în stare să se sprijine pe ideile
social-politice şi filosofice ale iluminiştilor din sec. al XVIII-lea. În perioada modernă ştiinţa a
devenit un factor important al vieţii. Fără ştiinţă, fără mecanica lui Newton în special, devenirea
societăţii industriale nu ar fi avut loc.
A treia etapă în dezvoltarea ştiinţei începe în sec. al XX-lea. În această etapă se schimbă
în mod radical rolul social al ştiinţei. Ea se caracterizează nu numai prin accelerarea continuă a
progresului ştiinţific, ci şi prin modificările esenţiale în corelaţia dintre ştiinţă şi practică. Ştiinţa
se transformă într-o forţă nemijlocită de producţie. Dezvoltarea ştiinţei devine acum punctul
iniţial pentru crearea unor noi ramuri ale producţiei. Cristalizarea ştiinţei ca institut social s-a
produs în sec. al XVII-lea şi încep. sec. al XVIII-lea când în Europa se organizează primele
asociaţii ştiinţifice şi începe editarea primelor reviste ştiinţifice. La începutul sec. al XX-lea apar
noi forme de organizare a ştiinţei - laboratoarele şi institutele ştiinţifice gigantice.
Până la sfârşitul sec. al XIX-lea ştiinţa a jucat un rol auxiliar faţă de producţia materială.
În sec. al XX-lea ştiinţa începe să se dezvolte mai rapid decât tehnica şi producţia, ceea ce
conduce la constituirea sistemului „ştiinţă-tehnică-producţie”. Astfel ş tiinţa se transformă tot
mai mult într-o forţă de producţie.

24
 Orice ştiinţă are perioada ei de constituire, dar criteriul de constituire a oricărei ştiinţe
constă în determinarea obiectului de cercetare, elaborare a noţiunilor corespunzătoare acestui
obiect, stabilirea legii fundamentale pentru acest obiect, crearea teoriei de interpretare a faptelor
etc. Spre exemplu, mecanica apare ca ştiinţă numai atunci când au fost descoperite şi formulate
legile inerţiei şi conservării cantităţii de mişcare şi elaborate noţiunile corespunzătoare de
Galilei, Descartes, Newton.
Am remarcat deja că istoria ştiinţei care are o biografie de circa trei milenii a scos la
iveală anumite legităţi şi tendinţe de dezvoltare a ei. Pe parcursul dezvoltării istorice a ştiinţei în
cadrul ei are loc nu numai acumularea cantitativă a cunoştinţelor, dar şi schimbări profunde
calitative, iar rolul ei în viaţa societăţii se schimbă substanţial.
Una din cele mai importante legi de dezvoltare istorică a ştiinţei este creşterea rolului ei
în producţie şi în dirijarea societăţii. Apariţia astronomiei, matematicii, mecanicii a fost
determinată de necesităţile irigaţiei, navigaţiei, construcţiei marilor edificii sociale. Legea în
cauză poate fi demonstrată cu lux de amănunte dacă efectuăm o privire retrospectivă asupra
etapelor de dezvoltare a ştiinţei.
O altă legitate este dezvoltarea accelerată a ştiinţei. Investigaţiile contemporane ne denotă
că informaţia ştiinţifică se dublează aproximativ la 10-15 ani, ceea ce duce la sporirea numărului
oamenilor încadraţi în activitatea ştiinţifică. După datele UNESCO, în ultimii 50 ani (până la
începutul anilor 70) sporirea anuală a numărului cadrelor ştiinţifice constituia 7% pe când
populaţia creştea doar cu 1,7% anual. Ca urmare, astăzi numărul savanţilor constituie 90% din
numărul tuturor savanţilor din întreaga istorie a ştiinţei. Dacă numai cu o sută de ani în urmă
numărul savanţilor din lumea întreagă era de câteva zeci de mii, în prezent numărul lor e de
câteva milioane.
Următoarea legitate de dezvoltare a ştiinţei este creşterea independenţei ei relative. Ştiinţa
îşi găseşte în interiorul ei stimulenţi tot mai puternici pentru dezvoltarea de mai departe,
deoarece cu cât este mai mare experienţa acumulată, cu atât e mai perceptibilă contribuţia ei în
abordarea noilor probleme ştiinţifice.
O legitate destul de importantă a dezvoltării ştiinţei o reprezintă continuitatea. Fiecare
treaptă superioară în dezvoltarea ştiinţei apare pe baza celei precedente prin infiltrarea a tot ce a
fost preţios, acumulat anterior.
Caracterul treptat al dezvoltării ştiinţei reprezintă o legitate destul de importantă. Ea se
reduce la succesiunea perioadelor de dezvoltare relativ lente (evoluţioniste) şi schimbarea rapidă
(revoluţionară) a bazei teoretice a ştiinţei, adică a sistemului de noţiuni, legi, teorii. Dezvoltarea
evoluţionistă a ştiinţei reprezintă un proces de acumulare treptată a faptelor noi, a datelor
experimentale în cadrul concepţiilor teoretice existente. În legătură cu aceasta noţiunile,
principiile şi teoriile existente se perfecţionează. Revoluţia în ştiinţă vine atunci când începe
schimbarea radicală, revederea noţiunilor fundamentale, legilor, teoriilor ca rezultat al acumulării
noilor date care nu pot fi explicate reieşind din concepţiile existente.
Diferenţierea (specializarea) şi integrarea constituie o legitate de dezvoltare a ştiinţei ce
se manifestă în mod special la etapa contemporană. Despre diferenţiere şi integrare se discută
astăzi destul de mult. Foarte răspândită este opinia că diferenţierea este ceva rău cu care trebuie
de luptat, iar integrarea este ceva bun care trebuie cu orice preţ de susţinut. Unii savanţi
consideră că aceste procese în ştiinţă au loc în paralel. În realitate problema diferenţierii şi
integrării în ştiinţă este mai complexă. La diferite etape de dezvoltare a ştiinţei, aceste procese
dialectice capătă semnificaţii deosebite. În anumite etape predomină diferenţierea ştiinţei, adică
dezmembrarea cunoştinţelor ştiinţifice unice în ştiinţe particulare, concepţii teoretice.
Diferenţierea se produce în două direcţii (planuri): 1) după obiectul de studiu (divizarea
obiectelor, studierea diferitelor laturi şi însuşiri de către diferite ştiinţe) şi 2) după metodele de
cercetare (formarea diferitelor discipline (ştiinţe) care studiază un obiect prin metode diferite sau
discipline care studiază metode de cercetare independent de obiecte).
În alte etape predomină procesele de integrare. Ele se desfăşoară pe două planuri: în
primul sens integrarea înseamnă unirea obiectelor de cercetare, în al doilea sens înseamnă unirea

25
metodelor de cercetare. Numai la etapele iniţiale ştiinţa s-a format ca ceva unic. Această
totalitate de cunoştinţe din toate domeniile se numea în epoca antică filosofie. Dar acumularea
cunoştinţelor a dus la aceea că în etapele următoare au luat naştere atât procesele de diferenţiere
cât şi cele de integrare. Desigur, în etapele iniţiale de dezvoltare a ştiinţei predominau procesele
de diferenţiere. La etapa actuală predomină procesele de integrare. Aceasta se explică nu doar
prin schimbarea caracterului obiectului de cercetare, ci şi prin descoperirea unor principii şi
legităţi generale ca, de exemplu, principiul relativităţii, noţiunea de informaţie, principiul
conservării etc. Şi de asemenea, datorită apariţiei ştiinţelor sistematizatoare: logica, matematica,
cibernetica.
Necesitatea sintezei disciplinelor ştiinţifice (adică integrarea) este determinată şi de faptul
că diferenţierea (specializarea) conduce la izolarea savanţilor de diferite specialităţi. În urma
integrării apar ramuri interdisciplinare care lichidează această izolare. Este important să
subliniem că unirea diferitelor teorii ştiinţifice în jurul unei probleme globale provoacă noi
aspecte ale ei care cer folosirea noilor teorii şi discipline şi în final aceste probleme devin
comune pentru toată ştiinţa. Spre exemplu, automatizarea şi mecanizarea producţiei, problemele
de administrare şi dirijare, problemele omului. Aceste probleme au un caracter complex. Şi în
sfârşit libertatea criticii, adică discutarea problemelor incerte, ciocnirea liberă şi deschisă a
diferitelor opinii. Lupta ideilor şi a opiniilor a fost întotdeauna forţa motrică a dezvoltării ştiinţei.
Fără lupta opiniilor şi libertatea criticii, ştiinţa poate să se dogmatizeze şi să stagneze, adică să se
reducă ritmul ei de dezvoltare. Cu cât este mai înalt nivelul ştiinţei, cu atât este mai mare
însemnătatea luptei opiniilor la soluţionarea problemelor care apar în faţa ei.
Dacă nu sunt respectate aceste legităţi de dezvoltare a ştiinţei atunci sunt comise greşeli
serioase şi abateri de la adevăr în activitatea unor savanţi şi a unor întregi şcoli ştiinţifice.
Este evendent că ştiinţa reprezintă un fenomen social complex care depinde de multe alte
fenomene ale vieţii sociale. În afara societăţii ştiinţa nu poate nici să apară, nici să se dezvolte,
dar şi societatea la o treaptă înaltă de dezvoltare este de neconceput fără ştiinţă.
Asupra dezvoltării ştiinţei contribuie un şir întreg de factori sociali: necesităţile
producţiei, practica social-politică, caracterul concepţiei despre lume, diversele forme ale
conştiinţei sociale, nivelul de dezvoltare al producţiei, tehnicii, culturii, învăţământului şi,
bineânţeles, logica internă a cunoaşterii ştiinţifice. Rolul hotărîtor, cu siguranţă, îl joacă
necesităţile producţiei şi dezvoltării societăţii. Factorii în cauză pun în faţa ştiinţei anumite
sarcini cognitive şi ei sunt consumatorii principali ai cunoştinţelor ştiinţifice.
Descoperirile ştiinţifice şi invenţiile tehnice exercită o influenţă colosală atât asupra
dezvoltării producţiei, cât şi asupra tuturor sferelor sociale. Fără îndoială, rolul ştiinţei în diferite
perioade ale istoriei a fost diferit. În Antichitate şi Evul Mediu ştiinţa s-a dezvoltat destul de lent
şi slab. Cunoştinţele ştiinţifice influenţau destul de slab producţia deoarece ultima se realizează
cu ajutorul uneltelor manuale pe baza cunoştinţelor empirice şi a deprinderilor elaborate de
secole.
Locul şi rolul ştiinţei în dezvoltarea producţiei şi a societăţii a crescut considerabil odată
cu apariţia capitalismului. Odată cu apariţia marii industrii mecanizate se creează condiţii pentru
transformarea ştiinţei într-un factor activ al producţiei.
Pentru ca ştiinţa să fie în stare să satisfacă necesităţile producţiei contemporane
cunoştinţele ştiinţifice trebuie să devină un patrimoniu al unui număr mare de specialişti.
Procesul muncii în sectoarele automatizate cere însuşirea bazelor cunoştinţelor ştiinţifice.
În sec. al XXI-lea ştiinţa se transformă tot mai mult într-o forţă de producţie nemijlocită.
Ea începe să pătrundă în toate sferele vieţii cotidiene: în producţia materială, în economie, în
politică, în sfera dirijării, în sistemul de învăţământ etc. Din această cauză, ştiinţa astăzi ar trebui
să se dezvolte mai rapid decât orice altă ramură a activităţii omeneşti.

2. Ştiinţa în sistemul culturii. Ştiinţele juridice şi civilizaţia umană

Ştiinţa în calitatea sa de fenomen social şi formă specifică de activitate îndreptată spre
elaborarea cunoştinţelor despre realitate include: savanţii cu capacităţile, cunoştinţele, calificaţia

26
şi experienţa lor; instituţiile ştiinţifice; utilajul de laborator; metodele de cercetare ştiinţifică;
aparatul categorial; sistemul de informare ştiinţifică, precum şi toate cunoştinţele existente.
Noi ne-am convins deja că la întrebarea ce este ştiinţa nu se poate da un răspuns univoc,
adică având un singur sens, deoarece avem de a face cu un fenomen social complex care îmbină
în mod dialectic factorii materiali cu cei spirituali. Totuşi pentru a analiza ştiinţa în calitate de
fenomen distinct al vieţii sociale, ca parte integrantă a culturii, vom lua ca punct de plecare
definiţia ei ca sistem de cunoştinţe despre realitate. Noţiunea de „ştiinţă” cuprinde atât activitatea
de obţinere a noilor cunoştinţe, cât şi rezultatul acestei activităţi, adică cunoştinţele obţinute la un
moment dat care constituie tabloul ştiinţific al lumii.
Scopul nemijlocit al ştiinţei constă în descrierea, explicarea şi previziunea proceselor şi
fenomenelor reale care constituie obiectul ei de studiu. Reieşind din această optică obiect al
cunoaşterii ştiinţifice poate fi orice proces sau fenomen al realităţii. Aceasta este una din
deosebirile ştiinţei de alte forme ale conştiinţei sociale ca conştiinţa politică, conştiinţa juridică,
conştiinţa morală, care reflectă numai relaţiile sociale.
Pentru a determina locul şi rolul ştiinţei în sistemul culturii este necesar de a scoate în
vileag corelaţia dintre cunoştinţele ştiinţifice şi cele cotidiene, dintre ştiinţă şi religie, dintre
ştiinţă şi artă.
Cunoştinţele cotidiene apărute nemijlocit din practică pot exista fără ştiinţă şi în afara
acesteia. Ele au precedat ştiinţa. Chiar din antichitate s-a observat că ziua este urmată permanent
de noapte, că corpurile grele cad cu o viteză mai mare decât cele uşoare. Şi astăzi cunoştinţele
cotidiene continuă să joace un rol important în viaţa omului. Oamenii simpli se folosesc şi astăzi
de cunoştinţele cotidiene moştenite de la strămoşi.
Distincţia cunoştinţelor ştiinţifice de cele cotidiene constă în faptul că ştiinţa oferă în
primul rând cunoştinţe despre esenţa şi legăturile interne ale fenomenelor, adică despre legile
realităţii, pe când cunoştinţele cotidiene reflectă doar unele laturi şi legături externe ale
fenomenelor realităţii. Într-adevăr, dacă ideea despre schimbarea zilei şi nopţii se fixează în
conştiinţa noastră pe baza observaţiilor cotidiene, explicarea cauzelor este posibilă doar cu
ajutorul observaţiilor astronomice.
Aşadar, cunoştinţele ştiinţifice se deosebesc de cele cotidiene, în primul rând prin obiectul
lor. Primele, odată cu exteriorul, reflectă îndeosebi interiorul, esenţa obiectelor reale, pe când
cunoştinţele cotidiene reflectă doar laturile şi legăturile externe. Cunoştinţele cotidiene nu
presupun un aparataj special şi se limitează la limbajul natural, cotidian.
Pentru a reflecta complexul său de obiecte ştiinţa are nevoie: 1) pe lângă limbajul natural
de unul artificial, ştiinţific; 2) de aparataj special.
Autenticitatea cunoştinţelor ştiinţifice nu poate fi bazată doar pe aplicarea lor în producţie
sau în experienţa cotidiană. Ştiinţa are procedee specifice de stabilire a adevărului. Ne referim
îndeosebi la verificarea experimentală a cunoştinţelor şi deducerea unor cunoştinţe din altele, a
căror veridicitate este demonstrată.
Totodată, spre deosebire de cunoştinţele cotidiene, cunoştinţele ştiinţifice au un caracter
sistematic, adică sunt o totalitate de cunoştinţe puse într-o anumită ordine cu ajutorul principiilor
teoretice. În antichitate au fost acumulate cunoştinţe considerabile despre relaţiile cantitative
dintre obiecte. Pe baza acestor cunoştinţe se construiau temple, piramide etc. Dar, aceste
cunoştinţe de matematică elementară au avut mult timp un caracter preştiinţific, deoarece ele nu
erau unite într-un sistem logic pe baza unor principii, unor legităţi generale. Aceste cunoştinţe
matematice au căpătat o formă ştiinţifică doar în lucrările lui Euclid, care le-a dat un caracter
sistematic convingător. Aceste două tipuri de cunoştinţe se deosebesc şi prin metodele de
activitate cognitivă.
Pe lângă ştiinţă, arta îndeplineşte şi ea o funcţie cognitivă. Însă spre deosebire de artă, care
exprimă generalul numai prin particular, concret, imaginea artistică, ştiinţa îl reprezintă într-o
formă logic abstractă, prin noţiuni, categorii. De multe ori arta este tratată ca o „cugetare în i

27
magini”. Prin aceasta se remarcă că arta exprimă elementul senzorial imaginar al creativităţii
omului, iar ştiinţa pe cel intelectual, categorial. Desigur această distincţie nu trebuie absolutizată.
Ştiinţa şi religia sunt două forme opuse prin esenţa lor de înţelegere a naturii şi societăţii.
În timp ce ştiinţa este produsul suprem al raţiunii, religia se bazează pe credinţa în supranatural
(dumnezeu, îngeri, sfinţi).
Corelaţia dintre ştiinţă şi filosofie ca forme specifice ale conştiinţei sociale are un caracter
destul de complicat. Filosofia are întotdeauna o anumită funcţie metodologică faţă de ştiinţă. Ea
contribuie la interpretarea conceptuală a rezultatelor ştiinţei. Filosofia, ca şi ştiinţa, încearcă să
construiască cunoştinţele sale într-o formă teoretică şi să fundamenteze din punct de vedere logic
concluziile. Nu toate curentele filosofice se comportă la fel faţă de ştiinţă. Unele, de exemplu,
existenţialismul, privesc sceptic, chiar ostil, ştiinţa. Altele, de exemplu, pozitivismul,
scientismul, absolutizează ştiinţa şi tind să dizolve în ea şi filosofia. Prin filosofie, ştiinţa se leagă
de ideologie şi politică.
Totuşi, având în vedere relevanţa filosofiei pentru ştiinţele sociale, omul de ştiinţă,
inclusiv în cazul ştiinţelor juridice poate să incerce una din următoarele strategii:
1) Să înlăture filosofia, ce este o atitudine impracticabilă, deoarece orice investigaţie
ştiinţifică presupune idei filosofice cum ar fi ipoteza ontologică cu privire la existenţa legităţilor
şi presupoziţia epistemologică, că aceste legităţi sunt cognoscibile;
2) A acepta în mod dogmatic filosofia, fapt ce contrazice spiritul ştiinţific, care nu
recunoaşte nici o idee ca fiind dincolo de orice critică;
3) A filtra afluxul filosofic, reţinând numai ceea ce ar fi probabil fertil pentru ştiinţă.
În acest proces filosofia poate sprijini demersul ştiinţific prin „localizarea problemelor,
rafinarea abordărilor, elucidarea conceptelor, examinarea presupoziţiilor, organizarea teoriilor,
detectarea legilor, evaluarea datelor şi chiar la caracterizarea ştiinţelor sociale şi prezentarea
1
locului acestora în sistemul cultural contemporan” .
Cultura este un termen „atât de încărcat de valori diverse, încât rolul său variază simţitor de
la un autor la altul şi pentru care s-au găsit peste 200 de definiţii”2. Un lucru este cert că noţiunea
„cultură” desemnează totalitatea produselor materiale şi spirituale ale muncii omeneşti, rezultate
ale practicii transformării mediului natural şi social, ale dezvoltării şi perfecţionării omului.
Abordarea complexă a culturii a relevat faptul că aceasta cuprinde ansamblul fenomenelor
social-umane care apar ca produse cumulative ale cunoaşterii şi, totodată, ca valori sintetice.
Cunoaşterea nu e suficientă prin ea însăşi pentru a da o imagine unitară a ceea ce este
cultura. Valoarea ne apare ca o împlinire a cunoaşterii, în care produsul cunoaşterii se raportează
la om, la nevoile, năzuinţele, scopurile acestuia. Aşadar, înainte de a fi întruchipare valorică,
implicând apreciere, judecata de valoare, cultura este cristalizare a cunoaşterii. Cele două
momente se implică reciproc în definirea culturii: dacă valoarea e precedată şi condiţionată de
cunoaştere, aceasta din urmă duce cu necesitate, pe scara societăţii la valoare. Produsele
cunoaşterii sunt prin însăşi esenţa şi geneza lor susceptibile de o valorizare pe planul umanului,
sunt deci valori potenţiale sau actuale pentru om.
Cultura este „un sistem deschis dar integrat şi coerent de valori” iar civilizaţia este „sensul
activ al culturii şi vocaţia universală a omului”. O valoare culturală sau un sistem de valori
reprezintă o posibilitate de civilizaţie, dar realitatea însăşi a civilizaţiei presupnne realizarea
funcţiei sociale a valorilor culturale, integrarea lor în toate compartimentele vieţii sociale,
civilizaţia fiind în fapt „cultura pătrunsă în toate celulele vieţii sociale”. Ca o cultură specializată,
cultura juridică a fost definită ca „sistem de elemente materiale şi spirituale care se raportează la
sfera de acţiune a dreptului şi se exprimă în conştiinţa şi condiţia oamenilor”, sfera culturii
juridice cuprinzând: sistemul de norme juridice, raporturile juridice, conştiinţa juridică, conduita

1
Bunge, Mario. Ştiinţă şi filosofie. Bucureşti: Ed. Politică, 1984, p. 323.
2
Pentru detalii a se vedea: Capcelea, Valeriu. Filozofie: man. pentru instit. de învăţ. superior. Ed. a 4-a revăzută şi
adăugită. Ch.: Ed. ARC, 2005, p. 408-418.

28
juridică licită sau ilicită iar în sfera civilizaţiei pot fi incluse opinia publică şi lupta împotriva
încălcărilor de lege1.
S-a apreciat de către I. Dobrinescu că „dreptatea este elementul funcţional al culturii
juridice, că numai cel dotat cu acest element gândeşte şi acţionează juridic şi că este fără sens să
propui să se realizeze cunoaşteri juridice celor lipsiţi de înţelesul valorilor juridice. Iar, în
continuare, acelaşi autor notează că „Noi toţi vedem în dreptate conştiinţa prin referire la «alter»,
iar în «alter» pe un om mai puţin pretenţios decât cel leibnitzian de «iubire de aproape al
înţeleptului» şi anume acela care îţi cere să te transpui în poziţia juridică adversă să o apreciezi,
ca pe a ta şi să le judeci pe amândouă de pe poziţii egale”2.
Au fost exprimate şi rezerve cu privire la teza valorică în drept pe motiv că nu toate
obiectivele urmărite în aceeaşi valoare, iar soluţia adoptată depinde de temperamentul fizic şi
mental al subiecţilor, de educaţie, influenţa mediului, experienţă, factori care au caracter
individual şi adesea inconştient şi ca atare rămâne problematică încorporarea dreptului pozitiv la
fundamente care pretind să impună tuturor concepţiilor proprii ale câtorva.
Noi putem face o replică, împreună cu alte opinii că selecţia juridică este „constrânsă” să
ierarhizeze valoric nu fără a fi lipsită de un criteriu obiectiv, ci din contră numai referindu-se
comparativ la configuraţia anterioară a drepturilor şi obligaţiilor, la normele şi principiile de
drept, care integrează valori juridice consacrate3.
Nevoia de drept în societate este în indisolubilă legătură cu lumea valorilor, aspect cu
privire la care Eugeniu Speranţia nota: „Dacă viaţa oamenilor nu ar fi veşnic dependentă de
satisfacerea unor cerinţe, dacă ea n-ar presupune urmărirea unor finalităţi, dacă nu ar fi
rezumabilă la tendinţa de posesiune a unor valori şi dacă în tendinţa de posesiune a unor valori
nu s-ar putea isca rivalităţi şi conflicte între oameni, dreptul n-ar avea raţiunea de a fi”4.
Acelaşi autor remarca în continuare, că divergenţele, discordia, vrăjmăşia din societate pot
conduce la primejduirea convieţuirii, deoarece aceasta, prin natura sa, implică un minimum de
convergenţă armonică a conştiinţelor. În această ordine de idei adevărata menire a dreptului este
aceea de a ajuta socialitatea în ceea ce îi face natura ei: afirmarea şi expansiunea spiritualităţii.
Dreptul este generat, structurat şi direcţionat în indisolubilă legătură cu constelaţia de valori a
timpului istoric în care este elaborat, el însuşi accede - în anumite condiţii - la statutul de valoare.
Aceasta configurează cultura juridică, parte integrantă a culturii, prin excelenţă univers spiritual
şi moral dar şi al valorilor materiale, pe temeiul căreia, omul îşi afirmă şi realizează esenţa sa
umană ca specie.
În perimetrul culturii unui popor un loc aparte îl ocupă cultura juridică privită ca un
complex de manifestări ale fenomenului juridic. Concret, sub raportul sferei cultura juridica
include concepiile juridice, creaţia ştiinţifică în domeniul dreptului, reglementările juridice,
starea legalităţii, iar în ceea ce priveşte conţinutul ea vizează buna cunoaştere a celor cuprinse în
sfera, ca o condiţie indispensabilă respectării prescripţiilor normelor juridice. Căci un important
principiu de drept proclamă ca cetăţeanul (în calitate de subiect de drept) nu se poate prevala de
necunoaşterea legii.
Pentru aceasta e necesar ca legea să fie adusa la cunoştinţa cetăţenilor statului. „Obligaţia
supunerii faţă de lege implica în virtutea dreptului conştiinţei de sine, observa Hegel, necesitatea
ca legile sa fie aduse la cunoştinţa generală”.
Ca şi genul sau proxim - cultura în general, şi cultura jurulica - ca specie, oferă oamenilor
modele culturale. Modelul cultural include, sub forma de standarde, experienţa generaţiilor
anterioare în modul de a gândi, a trai şi a se comporta. Modelul cultural jurudic sistematizează

1
Popescu, Sofia. Câteva reflecţii asupra raportului între viaţa juridică şi culturală a societăţii // Revista Română de
Ştiinţe Sociale. Ştiinţe juridice. 1983. Vol. 27, nr.1, p. 54.
2
Dobrinescu, Ion. Dreptatea şi valorile culturii. Bucureşti: Ed. Academiei Române, 1992, p. 21.
3
Ibidem, p. 23-24.
4
Speranţia, Eugeniu. Introducere în Filosofia dreptului. Cluj: Tipografia Cartea Românească, 1946, p. 347.

29
anumite forme şi cerinţe caracteristice vieţii juridice, dorite şi impuse de societate membrilor sai.
Modelul cultural juridic evidenţiază linia generală dupa care se orientează membrii societăţii în
cadrul sistemului lor instituţional juriduc. Prin translare, din planul culturii în cel al acţiunii
practice modelul cultural, inclusiv cel juridic, devine model de comportament (de conduită)
desigur în domeniul realizării dreptului. Având în vedere că realizarea dreptului cunoaşte doua
forme, pe de o parte, realizarea dreptului prin respectarea şi executarea dispoziţiilor legale de
catre cetăţeni, şi, pe de altă parte, realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de catre
organele de stat cu competenţe în acest scop, cultura juridică esle aceea care determină hotărâtor
comportamentul atât al subiecţilor de drept, cât şi al organelor slatului de aplicare a dreptului1.
Civilizaţia reprezintă rezultatele modului concret în care valorile culturale se valorifică
într-o societate într-o etapă sau epocă istorică dată. Ea „se deosebeşte de noţiunea de „cultură”
prin aceea că gradul de cunoaştere şi trăire a valorilor (cultura) sunt exprimate de totalitatea
faptelor şi comportamentelor omeneşti (civilizaţia)2.
Cultura juridica devine astfel forma esenţială şi conţinutul determinant al
comportamentului uman civilizat. Cetăţeanul civilizat esle acela care cunoaşte legile statului în
care traieşte şi le respectă prevederile. Aceasta semnifică faptul că respectarea şi executarea
legilor ca formă a realizării dreptului constă în subordonarea condiţiei individuale faţă de
condiţia prescrisă prin normele juridice, apărând în acest mod „conduită tip” sau „modelul de
conduită” civilizată în raport cu starea legalităţii.
Este momentul punerii în discuţie, în permetrul dreptului, a distincţiei, ce se făcea adesea,
între sintagmele „om cult” şi „om civilizat”. Trebuie precizat de la început că ele nu se identifică,
nu numai grafic, ci şi semantic, încât desemnează conţinuturi diferite. Om cult în domeniul
dreptului (şi nu avem în vedere aici numai specialiştii domeniului) este acel cetăţean, indiferent
de profesia lui, care cunoaşte cât mai temeinic şi exhaustiv varietatea elementelor ce
configurează structura culturii juridice (concepţii şi docirine juridice, ştiinţele dreptului,
jurisprudenţa, starea legalităţii, reglementările dreptului pozitiv etc.). Om civilizat este cel care,
chiar dacă nu deţine volumul de cunoştinţe din domeniul dreptului, ca cel pe care l-am numit om
cult, cunoaşte atât cât îi este necesar (cât îi trebuie) pentru a respecta legile ţării şi a fi, astfel, un
bun cetăţean. Mai direct spus, volumul cunoştinţelor de drept oricât de mare ar fi el, ce face
dintr-un individ un om cult juridiceşte, nu-i oferă acestuia automat şi statutul de om civilizat.
Cunoştinţele juridice oricât de întinse ar fi ele sunt insuficiente dacă nu sunt susţinute de faptele
de conduită şi comportament conforme legii.
În zădar individul „ştie multe” în domeniul dreptului, în zădar expune frumos principii de
drept dacă prin conduita şi comportamentul lui le încalcă frecvent şi cu premeditare. Statisticile
juridice ne acordă mărturii elocvente în acest sens. Nu numai analfabeţii şi sfertodocţii încalcă
dispoziţiile normative, ci şi mulţi dintre cei cu multă ştiinţă de carte. În cazul acestora, cultura
juridică nu s-a transformat în fapte de civilizaţie juridică. Căci dacă cunoaşterea legii ţine de
cultura cetăţeanului, respectul faţă de lege ţine de civilizaţia lui. Drept urmare, cazul ideal este şi
rămâne acela, în care, în acelaşi individ coexistă omul cult şi omul civilizat, se realizează o
simbioză perfectă între omul care cunoaşte legea şi omul ce respectă legea.

3. Activitatea cognitivă. Cunoaşterea şi cunoştinţele. Cunoaşterea şi limbajul.

Limbajul juridic – limbaj specializat
Produsul activităţii cognitive a oamenilor sunt cunoştinţele, care nu sunt altceva decât o
expresie ideală, sub formă de semne, a însuşirilor şi manifestărilor obiective ale lumii materiale
şi umane. Cunoştinţele pot fi pre-ştiinţifice (cotidiene) şi ştiinţifice, iar ultimele sunt empirice
sau teoretice. În societate sunt prezente de asemenea cunoştinţe mitologice, artistice, religioase

1
Dogaru, Ion. Elemente de teoria generală a dreptului. Craiova: Ed. Oltenia, 1994, p. 215.
2
Motică, R.; Mihai, Gh. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Ed. ALLBeck, 2001, p. 46.

30
etc. Toate felurile de cunoştinţe se bazează pe cele cotidiene. Ultimele trebuie apreciate după
cum rezultă din importanţa lor, ca bază a comportării cotidiene a oamenilor, a relaţiilor reciproce
şi a celor cu natura. Bazându-se pe bunul simţ şi pe conştiinţa obişnuită, cunoştinţele cotidiene se
dezvoltă şi se îmbogăţesc pe măsura progresului cunoaşterii ştiinţifice şi artistice.
Imaginea ştiinţei începe de la analiza cunoştinţelor, iar ultimele sunt un produs al
activităţii cognitive. Activitatea cognitivă este cercetată de teoria cunoaşterii sau gnoseologie. Se
mai utilizează noţiunea de „epistemologie” când se examinează procesul de cunoaştere ştiinţifică.
Teoria cunoaşterii în calitate de componentă esenţială a filosofiei a apărut şi s-a cristalizat
împreună cu ultima. Gnoseologia studiază relaţiile dintre subiect şi obiect în activitatea
cognitivă, raportul cunoştinţelor faţă de realitate, posibilităţile de cunoaştere a lumii de către om,
căile de obţinere a adevărului etc.
În procesul căutării adevărului omul comite erori şi gnoseologia studiază atât
circumstanţele în care sunt comise greşelile, cât şi modul în care ele sunt depăşite de el. Acest
spectru de probleme constituie esenţa obiectului de studiu al gnoseologiei.
Cunoaşterea esenţei obiectelor şi fenomenelor realităţii obiective îi permite omului să le
utilizeze în conformitate cu necesităţile şi interesele sale. Omul transformă cunoştinţele existente
şi acumulează altele noi. Acumularea de cunoştinţe a fost întotdeauna un stimul pentru omenire.
Pe parcursul a trei milenii omenirea a pătruns în multe taine ale existenţei, fapt ce
constituie o mare mândrie pentru ea. Cunoştinţele acumulate de omenire constituie un sistem
foarte complex, care se manifestă sub formă de memorie socială. Cunoştinţele în cauză se
translează de la o generaţie la alta, de la un popor la altul cu ajutorul culturii. O condiţie necesară
pentru dezvoltarea cunoştinţelor e asimilarea cunoştinţelor deja acumulate de omenire şi
concordanţa permanentă cu ele a activităţii cognitive proprii.
Savanţii au început să mediteze asupra problemelor cunoaşterii şi formării cunoştinţelor
încă din antichitate. La început aceste probleme erau îngemănate cu alte probleme şi doar mai
apoi abordarea lor conştientă a obţinut o formă strictă şi relativ de independentă. De atunci
începe gnoseologia şi filosofia analizează problemele ei.
La o analiză globală a procesului cunoaşterii, putem distinge două părţi structurale
fundamentale ale lui: obiectul cunoaşterii şi subiectul cunoaşterii. Întreaga lume reală este sau
devine obiect al cunoaşterii. Obiect al cunoaşterii este nu numai esenţa, ci şi fenomenul,
momentele dezvoltării unui sistem. Subiectul cunoaşterii este omul, înzestrat doar el cu
structurile şi funcţiile necesare producerii de idei. Dar omul este nu numai subiect al cunoaşterii,
dar şi subiect al practicii şi subiect al valorii. Condiţiile ce-1 instigă pe om spre cunoaştere sunt
cele ale raţionalităţii care le presupun şi cele ale perceptibilităţii. În manifestarea acestor condiţii
- raţiune, memorie, percepţie - intervin, de regulă, şi elementele limbii. Limba constituie mijlocul
de comunicare al produselor cunoaşterii, dar şi un instrument al elaborării şi producerii
cunoştinţelor. Capacităţile omului de cunoaştere senzorială sunt limitate de natură, dar prin
inventivitate tehnică omul şi-a suplimentat sistemul structurilor prin care produce procesul
cunoaşterii (microscoape, telescoape, aparate de măsură etc), capacităţile de memorare (cărţi,
biblioteci, instalaţii tehnice de stocare etc.) şi chiar de prelucrare şi utilizare a informaţiei
cognitive (calculatoare şi roboţi). Această tehnică nu are menirea de a substitui omul în procesul
cunoaşterii, ci doar de a-1 ajuta. Structurile şi operaţiunile care fac din om agent al cunoaşterii au
un caracter social-istoric, care depinde de concursul educaţional al unui mediu social, de
premisele perceptibilităţii, memoriei, limbii, gândirii. Ca subiect al cunoaşterii omul nu apare şi
nu se manifestă ca un individ izolat, ci ca persoană concretă cuprinsă în anumite structurii ale
vieţii sociale, determinată de ele.
Formele cunoaşterii sunt, de obicei, divizate în două: forme ale cunoaşterii senzoriale şi
forme ale cunoaşterii raţionale. La formele cunoaşterii senzoriale se raportă senzaţiile,
percepţiile şi reprezentările. Ele constituie dimensiunea psihologică a procesului de cunoaştere,
mijlocesc contactul direct al subiectului cunoscător cu obiectul cunoaşterii. Prin intermediul lor,
omul capătă o informaţie primară despre realitatea subordonată ulterior unui proces de prelucrare
distructiv-raţională. Dacă admitem însă că procesul cunoaşterii este specific uman şi că noţiunea

31
centrală a oricărei gnoseologii este noţiunea de adevăr, atunci este clar că nu putem vorbi strict
despre cunoaştere la nivelul reflectării senzoriale. Senzaţiile şi percepţiile sunt forme de
reflectare ce însoţesc şi condiţionează procesul de cunoaştere, dar nu sunt ca atare operaţii de
cunoaştere, de aceea multe dintre ele nici nu ating pragul conştientizării. La formele de
cunoaştere raţionale se raportă noţiunea sau conceptul, judecata şi raţionamentul. Noi vom reieşi
din faptul că cunoaşterea umană, deşi este condiţionată de procesele de reflectare elementare,
începe dincolo de acestea, odată cu codificarea informaţiei primare dobândite prin senzaţii şi
percepţii în semne, expresii lingvistice intersubiectiv comunicabile.
În structura cunoştinţelor ştiinţifice se deosebesc două nivele: empiric şi teoretic. Această
deosebire are la bază în primul rând caracterul obiectului de cercetare, în al doilea rând metodele
de activitate cognitivă şi în al treilea rând caracterul rezultatelor obţinute.
Cunoaşterea empirică este orientată spre cercetarea fenomenelor şi a relaţiilor dintre ele.
La nivel teoretic se evidenţiază însuşirile şi conexiunile esenţiale într-o formă pură. Deci
cunoaşterea empirică şi cea teoretică cercetează aspecte diferite ale realităţii.
Pentru cunoaşterea empirică este caracteristică activitatea de fixare a faptelor.
Cunoaşterea teoretică este efectuată la nivelul abstracţiilor de grad înalt. Drept unelte se
utilizează noţiunile, categoriile, legile, teoriile etc.
Ambele nivele sunt legate între ele şi se condiţionează reciproc. Cercetarea empirică
bazată pe noile date ale observaţiilor şi experimentul pune în faţa cunoaşterii teoretice sarcini noi
stimulând-o spre perfecţionare. Cunoaşterea teoretică, îmbogăţindu-se, pune la rândul ei în faţa
cercetării empirice sarcini tot mai complexe. La nivel empiric obiectul cunoaşterii se reflectă din
partea însuşirilor şi relaţiilor accesibile contemplării vii. Chiar şi un astfel de obiect al cunoaşterii
fizice contemporane cum este particulele elementare, este accesibil cunoaşterii empirice. În
camera lui Wilson sau în acceleratoare particulele sunt sesizate de cercetător. Datele observaţiilor
şi experienţelor constituie baza empirică din care rezultă cercetarea teoretică. Obţinerea acestor
date capătă o mare importanţă în cercetare. În unele ştiinţe (zise experimentale) se produce o
astfel de divizare a muncii încât unii savanţi se ocupă de cercetările experimentale, iar alţii de
cele teoretice. Nu întâmplător se vorbeşte despre fizica, biologia, psihologia experimentală. La
nivel teoretic cunoştinţele apar nu numai pe baza datelor obţinute din experienţă, ci în primul
rând, prin intermediul gândirii abstracte. Aşa de exemplu teoria relativităţii lui Einstein, teoria
cuantelor lui Planck, geometria lui Lobacevski etc. au fost create cu ajutorul gândirii abstracte.
Cunoştinţele teoretice pot şi trebuie să anticipeze datele experienţei. De exemplu, fizica teoretică
a înaintat ideea existenţei antiparticulelor cu mult înainte ca acestea să fie observate
experimental. Ar fi o eroare să credem însă că în acest caz după observaţie şi experiment rămâne
numai rolul de înregistrare a rezultatelor teoretice. Când savanţii au descoperit în razele cosmice
pozitronul, acest lucru a fost o confirmare experimentală a ecuaţiei cuantice a lui Dirac, din care
rezulta existenţa particulei cu încărcături contrare: pozitivă şi negativă. Rezultatele observaţiei
empirice au introdus corecţii în meditaţiile lui Dirac, care susţinea că particula simetrică
electronului este protonul şi nu pozitronul. Deci ambele nivele ale cunoştinţelor ştiinţifice au
funcţiile lor specifice şi este inadmisibil să absolutizezi folosind numai unul din ele.
Cunoştinţele ştiinţifice, în caracteristicile lor empirice şi teoretice, pot fi concepute şi din
punctul de vedere al reflectării obiectului în ele: în toate conexiunile şi relaţiile lui sau numai în
unele din ele. Din acest punct de vedere, cunoştinţele se împart în cunoştinţe concrete şi
cunoştinţe abstracte. Cunoştinţele concrete sunt cunoştinţele multilaterale despre obiect, iar cele
abstracte reflectă obiectul unilateral.
Cunoştinţele ştiinţifice reprezintă un sistem dinamic, care se schimbă, creşte în condiţiile
actuale mai rapid decât alte sisteme. Ele sunt necesare omului pentru orientarea în lumea
înconjurătoare, pentru explicarea şi prevederea evenimentelor, pentru reglementarea activităţii şi
în fine, pentru elaborarea noilor cunoştinţe.
Cunoştinţele ştiinţifice sunt orientate spre cercetarea obiectivă a realităţii. Din ele, este
exclus factorul subiectiv, adică nu conţin nici particularităţile personalităţii care le elaborează
nici aprecierile valorice ale investigatorului. De exemplu, legile lui Newton nu poartă amprenta

32
personalităţii celui ce le-a descoperit, în schimb în portretele lui Rembrandt este reflectată şi
atitudinea personală a maestrului faţă de realitatea reprezentată. Această particularitate a
cunoştinţelor ştiinţifice nu ne permite însă să afirmăm că personalitatea şi orientarea valorică a
savantului nu joacă nici un rol în creaţia ştiinţifică şi nu influenţează rezultatele ei.
Altă particularitate a cunoştinţelor ştiinţifice constă în orientarea ştiinţei spre studierea
atât a obiectelor care se încadrează în activitatea practică de azi cât şi a celor care pot deveni
obiectul realizării practice în viitor.
Ştiinţa operează cu sisteme de obiecte care se deosebesc radical de obiectele cunoaşterii
cotidiene. Particularităţile obiectelor de cercetare ştiinţifică presupun mijloace noi în comparaţie
cu cele examinate în cunoaşterea cotidiană. Adevărul cunoştinţelor ştiinţifice nu se poate baza
numai pe folosirea lor în experienţa cotidiană. Ştiinţa creează mijloace specifice de control al
cunoştinţelor cum ar fi controlul experimental al cunoştinţelor obţinute sau deducerea unor
cunoştinţe din altele, a căror veridicitate este dovedită.
O altă particularitate a cunoştinţelor ştiinţifice în comparaţie cu cele cotidiene o constituie
caracterul lor sistematic. Cunoştinţele ştiinţifice se exprimă prin fapte, legi, ipoteze, teorii etc.
Cunoaşterea ştiinţifică se deosebeşte de cea cotidiană şi prin metodele de activitate cognitivă.
Procedeele cu ajutorul cărora obiectul cunoaşterii cotidiene se evidenţiază şi se fixează nu se
diferenţiază de obiectul de cunoaştere ca metode specifice de cunoaştere. În cunoaşterea
ştiinţifică evidenţierea obiectului de cercetare constituie o problemă destul de dificilă. Pentru
fixarea obiectului de cercetare savantul trebuie să cunoască metodele de fixare. Iată de ce în
ştiinţă odată cu cunoştinţele despre obiect se formează cunoştinţe despre metodele de investigare.
Altă particularitate a cunoaşterii ştiinţifice este necesitatea pregătirii speciale a savantului
pentru investigaţiile ştiinţifice. În procesul acestei pregătiri subiectul însuşeşte cunoştinţe şi
procedee de investigare deja acumulate. Antrenarea subiectului în activitatea ştiinţifică
presupune, de asemenea, însuşirea unui anumit sistem de orientări valorice specifice pentru
ştiinţă. Valoarea supremă a ştiinţei este obţinerea adevărului obiectiv.
Un rol nu mai puţin important îl joacă orientarea spre acumularea continuă a
cunoştinţelor şi elaborarea unor noi cunoştinţe.
Ştiinţa contemporană are diferite ramuri de cunoaştere care interacţionează şi în acelaşi
timp sunt relativ independente. Ea se referă la tipul de sisteme complexe dinamice, care în
dezvoltarea lui produce susbsisteme noi, relativ autonome. Este vorba de diferitele ramuri ale
ştiinţei.
Caracterul dialectic al cunoaşterii se manifestă şi în existenţa unor tipuri, momente şi
niveluri diferite ale acesteia. Am remarcat deja cele două tipuri fundamentale ale cunoaşterii -
cunoaşterea comună şi cea ştiinţifică. Cunoaşterea comună (empirică) este cunoaşterea pe care
omul o realizează sub presiunea şi în limitele practicii sale cotidiene. Ea se manifestă sub forma
unor cunoştinţe elementare ale oamenilor despre mediul lor înconjurător, formulate în limbajul
natural şi transmise de la o generaţie la alta. Cunoaşterea comună are un caracter nesistematic,
este lipsită de stricteţe şi de criterii speciale de testare a adevărului, îmbină elemente eterogene şi
este dependentă de specificul activităţii practice şi profesionale a subiectului. Cunoaşterea
ştiinţifică (teoretică) este un rezultat al unor specializări crescânde şi al folosirii unor mijloace,
tehnici şi metode de mare eficacitate, care urmăreşte trecerea dincolo de aparenţe, descoperirea
legilor şi structurilor profunde pentru a înţelege, explica şi controla genuri întregi de obiecte.
Rezultatele ei iau forma conceptelor, ipotezelor, legilor şi teoriilor ştiinţifice, formulate în
limbaje speciale, adesea simbolice. Cunoaşterea ştiinţifică are un caracter sistematic şi metodic,
vizează obiectivitatea, are mijloace proprii de testare a cunoştinţelor, se subordonează unor
exigenţe logice şi experimentale specifice, evită apelul la convingeri personale şi la autoritatea
subiectului.
Între cele două tipuri de cunoaştere există atât unitate, cât şi opoziţie. Unitatea constă, pe
de o parte, în faptul că cunoaşterea comună, în sens genetic, se află la baza celei ştiinţifice,
alimentând-o continuu cu cunoştinţe, procedee şi elemente de limbaj, cu sugestii şi probleme, iar,
pe de altă parte, cunoaşterea ştiinţifică are o influenţă continuă asupra celei comune, transferând

33
permanent în cadrul acesteia o serie de elemente prin intermediul învăţământului, mass-media
etc. Opoziţia dintre ele se manifestă sub forma unor deosebiri esenţiale privind profunzimea
înţelegerii şi explicării realităţii, a unor discontinuităţi metodologice pe fundalul continuităţii
istorice.
Structura procesului de cunoaştere mai poate fi determinată prin luarea în considerare a
etapelor sau nivelurilor lui. Se disting următoarele niveluri fundamentale ale cunoaşterii:
cunoaşterea de observaţie, empirică şi teoretică. Cunoaşterea de observaţie ia naştere pe baza
unor complexe procese de traducere lingvistică a unor informaţii conţinute în percepţiile
observatorului şi a unor modalităţi de prelucrare statistică a acestora. Metoda prin care se obţin
aceste informaţii este observarea. La acest nivel „elementar” al cunoaşterii, în constituirea
informaţiei transmise de enunţurile de observaţie intervin şi elemente extraperceptive.
Cunoaşterea de observaţie este singura instanţă a cunoaşterii lumii înconjurătoare, în care
obţinem informaţii despre obiecte şi procese reale, la care trebuie să recurgem atât pentru
constituirea explicaţiilor şi predicţiilor teoretice, cât şi pentru confirmarea experimentală a
ipotezelor ştiinţifice. Cunoaşterea empirică şi cunoaşterea teoretică continuă şi aprofundează
procesul de reconstrucţie raţională a lumii. Este foarte dificil de a le despărţi, deoarece legăturile
dintre ele au un caracter de continuitate. Ele se deosebesc prin obiectele lor specifice. Obiectele
nivelului empiric se constituie ca rezultat al unor operaţii ale subiectului, mijlocite de activităţile
sale perceptive, pornind de la datele cunoaşterii de observaţie şi, de aceea, reprezintă aproximări
ale unor fragmente de realitate. Obiectele nivelului teoretic sunt rezultatul unei activităţi de
abstractizare mult mai profunde, şi anume ale idealizării sau abstractizării constructive. Cele
două niveluri pot fi diferenţiate şi prin natura legilor pe care le formulează şi le aplică în
realizarea unei explicaţii. Există, astfel, legi empirice care se referă la corelaţii relativ constante
şi repetabile între aspectele exterioare ale obiectelor şi fenomenelor, şi legi teoretice, referitoare
la corelaţiile şi comportarea obiectelor teoretice, ideale, elaborându-le prin abstractizare
constructivă. Cele două niveluri se deosebesc între ele şi prin limbajele utilizate. Nivelului
empiric îi corespunde un limbaj empiric, ai cărui termeni descriptivi desemnează însuşiri şi
relaţii perceptibile ale obiectelor reale, iar nivelului teoretic îi corespunde un limbaj teoretic, care
conţine termeni descriptivi ai căror semnificaţie nu poate fi determinată prin definiţii explicite pe
baza termenilor de observaţie.
Pe lângă depistarea celor trei niveluri fundamentale expuse mai sus, conceperea mai
complexă a structurii şi dinamicii procesului cunoaşterii presupune şi luarea în considerare a
unor „momente” sau aspecte ale acestuia. Se disting, de obicei, următoarele momente - abstractul
şi concretul, analiticul şi sinteticul, a priori şi a posteriori în cunoaştere. Abstractul şi concretul
reprezintă laturi sau tendinţe ce corelează dialectic. Concretul desemnează calitatea unui obiect
de a fi un întreg, constând în unitatea unor laturi, însuşiri şi relaţii diverse, aflate în raporturi
determinate. Concretul se referă atât la obiecte, cât şi la cunoaşterea lor. În cunoaştere el are
două sensuri, în primul rând, concretul perceptiv, care constă dintr-o imagine a obiectului
formată printr-o sinteză a diferitelor sale însuşiri exterioare, fenomenale, individuale,
perceptibile cu ajutorul organelor de simţ şi, în al doilea rând, concretul logic care apare prin
sinteza determinărilor esenţiale, fundamentale ale obiectului, realizată la nivel teoretic.
Abstractul desemnează fie calitatea cunoştinţelor de a reprezenta anumite însuşiri, relaţii sau
elemente ale obiectului, fie prin neglijarea intenţionată, metodologică, a celorlalte. În cadrul
cunoaşterii are loc procesul evoluţiei de la concret la abstract. La prima etapă a acestui proces,
prin trecerea de la concretul real, prin cel perceptiv, la elaborarea abstracţiilor de diferite ordine,
cunoaşterea pătrunde mecanismele şi determinările profunde, necesare ale obiectului,
inaccesibile cunoaşterii perceptive. Cea de-a doua etapă, trecerea de la abstract la concret, se
poate realiza în două forme importante. Pe de o parte, din abstracţii se constituie concretul logic
ca sinteză în plan mental a determinărilor profunde, legice ale obiectului cunoaşterii, iar, pe de
altă parte, se poate trece de la abstracţii şi concretul logic la concretul real, prin suprimarea
abstracţiilor, prin interpretarea diferitelor construcţii teoretice sau idealizări în anumite domenii
de obiecte reale.

34
 În cadrul disputei între empirism şi raţionalism, în teoria cunoaşterii şi logică s-a format o
dublă deosebire: între analitic şi sintetic şi între a priori şi a posteriori. Analiticul şi sinteticul se
referă atât la judecăţi, cât şi la raţionamente. Propoziţiile adevărate, în virtutea semnificaţiei
termenilor descriptivi, se mai numesc şi adevăruri analitice sau lingvistice, iar cele adevărate
în virtutea semnificaţiei termenilor logici se numesc adevăruri logice. Propoziţiile adevărate, în
virtutea semnificaţiei termenilor descriptivi, se mai numesc şi adevăruri analitice sau lingvistice,
iar cele adevărate în virtutea semnificaţiei termenilor logici se numesc adevăruri logice. Din
clasa celor dintâi fac parte, de exemplu, definiţiile care stabilesc o identitate între semnificaţia
unui termen (de definit) şi semnificaţia altui termen (definitor), ca în exemplele: „Omul este o
fiinţă juridică”. Clasa a doua este formată din tautologii sau legi logice, cum ar fi: „omul este
om” (legea identităţii), „Un corp nu poate să aibă şi să nu aibă dimensiuni” (legea
necontradicţiei). Întrucât valoarea de adevăr a celor din urmă depinde numai de termenii logici,
termenii descriptivi se pot înlocui cu variabile. Adevărurile sintetice sau factuale sunt fie judecăţi
simple, referitoare la anumite stări de lucruri, fie judecăţi compuse, adevărate pentru unele valori
ale componentelor şi false pentru alte valori ale acestora, deci funcţii realizabile. Adevărurile
analitice sunt necesare, deoarece epuizează posibilităţile logic existente, iar opusele lor sunt
imposibile, adevărurile sintetice sunt contingente, dependente de fapte exterioare, iar opusele lor
sunt posibile, dar nu trebuie să le opunem în mod absolut. Elementul sintetic al adevărului este
condiţionat de elementul analitic: informaţia pe care ne-o procură studiul sistemului nostru
conceptual sporeşte informaţia despre lumea obiectivă. Pe de altă parte, adevărul logic şi cel
analitic nu sunt independente de cel sintetic.
A priori şi a posteriori reprezintă o deosebire gnoseologică şi pragmatică privind
diferitele moduri şi surse de cunoaştere, de apreciere şi justificare a adevărului enunţurilor. Se
spune că o judecată este a priori atunci când adevărul său este acceptat independent de
experienţă, şi că este a posteriori, dacă acest adevăr depinde de experienţă. Prin urmare, nu este
vorba despre o realitate temporală între judecată şi experienţă, ci de o relaţie metodologică între
adevărul unei judecăţi şi experienţă. Im. Kant a promovat ideea existenţei unei cunoştinţe a
priori, prin care a pus în evidenţă, în opoziţie cu empirismul, faptul că nu întreaga cunoaştere îşi
are sursa în experienţă, că subiectul, prin operaţiile şi structurile sale cognitive, participă activ la
constituirea cunoştinţelor. Analiza multilaterală a raportului a priori - a posteriori evidenţiază
contribuţia specifică a subiectului şi obiectului la dobândirea cunoştinţelor şi, totodată, conduce
la respingerea exagerărilor raţionaliste şi empiriste în explicarea procesului cunoaşterii.
Cunoaşterea umană operează cu concepte şi propoziţii. Conceptul (noţiunea) este o
entitate ideală, exprimată printr-un semn sau expresie lingvistică evocată de orice agent când
utilizează semnul în cunoştinţă de cauză, noţiunea nu este o imagine sau o percepţie a subiectului
cunoscător, ea nu poate fi identificată nici cu o reprezentare psihologică ce însoţeşte producerea
sau recepţionarea termenului. Particularitatea conceptului o constituie obţinerea şi fixarea unui
anumit conţinut informaţional, apt de a fi reprodus identic de diferiţi agenţi cunoscători.
Conceptele nu pot fi însă înţelese sau obţinute de agentul cunoscător în forma lor pură,
impersonală, decât prin intermediul aparatului semantic, al semnelor şi limbajului. O înlănţuire
de semne lingvistice care comunică o informaţie determinantă alcătuieşte o expresie
propoziţională, care întruneşte expresii nominale, nume proprii sau comune, descripţii singulare
sau generale, conectori şi semne copulative. Conţinutul informaţional transmis prin producerea
unei expresii propoziţionale într-un context praxiologic determinat reprezintă o propoziţie, care
este componenţa ideală asociată expresiei propoziţionale. Un rol însemnat în cunoaştere îl joacă
propoziţia declarativă (judecata), care constituie afirmarea sau negarea unei proprietăţi sau relaţii
existente în raport cu referenţii sau designatele unor termeni-concept.
Cunoaşterea poate fi ostensivă şi discursivă. Cunoaşterea ostensivă desemnează actul
însuşirii de către agent a semnificaţiei unui nume sau expresii lingvistice ca urmare a perceperii
nemijlocite într-un context praxiologic determinat (obiecte, proprietăţi, evenimente), sub
influenţa unui agent cunoscător şi a unei limbi naturale. Prin intermediul ei dobândim informaţia
primordială asupra mediului ambiant şi achiziţionăm vocabularul minim sau de bază. În procesul

35
cunoaşterii definiţiile ostensive îndeplinesc mai multe funcţii: 1) introducerea unui nume pentru
un fenomen sau eveniment ce face obiectul percepţiei noastre nemijlocite; 2) determinarea
denotatului sau referentului unui semn sau cuvânt. Importanţa gnoseologică a cunoaşterii
ostensive constă în faptul că aceasta permite desprinderea de reflectarea senzorial-perceptuală
prin introducerea numelor proprii şi comune, înlesnind, astfel, abstractizarea şi generalizarea ce
ţin de cunoaşterea ştiinţifică. Cunoaşterea ostensivă este rezultatul contactului direct dintre agent
şi obiect, modalitatea principală prin care subiectul în formare se raportează la contextul
praxiologic, forma specifică de ascensiune de la senzorial-perceptiv la discursiv-raţional şi o
modalitate elementară de conexiune între cunoaştere de practică. Cunoaşterea discursivă este o
cunoaştere mediată, care poate avea loc în lipsa obiectului cunoaşterii, exclusiv prin intermediul
semnelor emise de agenţii cunoscători. În cadrul ei semnele şi expresiile lingvistice sunt
substituenţi ai obiectelor şi evenimentelor lumii reale, precum şi ai experienţelor anterioare ale
oamenilor. Prin intermediul semnelor capacitatea de analiză şi investigaţie umană depăşeşte sfera
evenimentelor desfăşurate în prezent sau în trecutul înregistrat de istorie şi se extinde asupra
lumii posibilului şi asupra evenimentelor din viitor.
Puntea de legătură între individ şi comunitate în procesul cunoaşterii o reprezintă
limbajul. Limba este mijlocul prin care performanţa individului în cunoaştere devine un bun
social. Limbajul reprezintă un sistem de semne şi reguli de operare cu ele, cu ajutorul căruia
oamenii fixează diferite proprietăţi şi relaţii ale obiectelor care fac parte din sfera activităţii lor
practice şi cognitive, îşi comunică idei, emoţii şi sentimente. Elementele componente ale
limbajului sunt semnele prin care se înţelege un obiect, fenomen sau eveniment material aflat
într-o relaţie determinantă cu unul sau mai multe obiecte sau fenomene, şi care mijloceşte
transmiterea unor informaţii în cadrul comunicării interumane. Obiectul desemnat poate fi un
lucru, proprietate, relaţie, proces, eveniment, operaţie etc., poate avea un caracter individual sau
unul general, poate fi concret sau abstract, real sau imaginar. Orice semn are una sau mai multe
semnificaţii, în funcţie de natura şi scopul procesului de comunicare în care este inclus.
Semnificaţia cognitivă constă, pe de o parte, în obiectul denotat sau desemnat (pe care este
indicat semnul) şi în sens (informaţia sau mesajul semnului, ceea ce se transmite despre obiect).
În cadrul limbajului distingem: limbajul natural şi limbajul ştiinţific. Prin cel natural
înţelegem sistemul de semne utilizat în viaţa cotidiană de către membrii unei comunităţi. El se
caracterizează printr-o mare mobilitate şi plasticitate, este bogat şi apt de a reda o multitudine de
stări de lucruri şi de nuanţe, fiind adecvat necesităţilor vieţii cotidiene. Limbajul natural are şi o
serie de neajunsuri, care îl fac inapt pentru unele necesităţi de cunoaştere mai înalte. Spre
exemplu, semnele acestui limbaj se caracterizează prin polisemie (diversitate de semnificaţii),
omonimie (semne identice cu semnificaţii diferite) şi sinonimie (semne cu aceeaşi semnificaţie).
Ca urmare, el este lipsit de precizie (univocitate a legăturii dintre semn şi desemnat) şi concizie
(capacitatea de a reda o mare cantitate de informaţie printr-un număr mic de semne), favorizează
apariţia linor dificultăţi logico-semantice (cum sunt paradoxurile), îmbină într-un mod
indisociabil informaţia cognitivă cu stările afective şi aprecierile subiectului.
Pentru a înlătura aceste neajunsuri, în ştiinţe s-au constituit limbaje speciale. Limbajele
ştiinţifice apar pe baza celor naturale, prin preluarea unor termeni la care se suplimentează
termeni noi, definiţii şi reguli de operare specifice, care asigură precizia, elimină echivocurile,
paradoxurile, amestecul informaţiei cognitive cu afectivitatea subiectului etc. O clasă specială a
limbajelor ştiinţifice o constituie limbajele formalizate, în cadrul cărora termenii şi relaţiile dintre
ei sunt înlocuite cu simboluri ce permit codificarea şi prelucrarea informaţiei.
În cunoaştere limbajul exercită un şir de funcţii importante: 1) el joacă un rol constitutiv
în raport cu cunoştinţele, reprezentând învelişul material al ideilor, fără de care acestea nu se pot
forma şi nu se pot constitui, fixa în conştiinţa subiectului; 2) prin limbaj, ca mijloc principal de
comunicare interumană, se însuşesc cele mai multe cunoştinţe în procesul de instruire a
membrilor fiecărei generaţii şi în cadrul relaţiilor multiple dintre oameni în viaţa socială; 3)
limbajul influenţează formarea şi specificul structurilor logice ale subiectului; 4) cuvintele,
datorită semnificaţiei lor, sunt purtătoare de informaţie cognitivă, mediind contactul dintre

36
gândire şi obiectul cunoaşterii; 5) limbajul este mijlocul principal prin care experienţa şi
cunoştinţele generaţiilor trecute sunt transmise generaţiilor viitoare, exercitând, astfel, funcţia de
tezaurizare a cunoştinţelor; 6) limbajul conferă o anumită obiectivitate şi inter-subiectivitate
cunoştinţelor, creează posibilitatea verificării lor de către alţi subiecţi; 7) limbajul îndeplineşte o
funcţie sintetic-calculatoare în urma căreia se obţine o propoziţie cu o valoare informativă nouă;
8) funcţia argumentativă, care presupune funcţia descriptivă, constând în capacitatea ce ne-o
oferă de a susţine anumite idei şi de a le subordona criticii raţionale.
Din această perspectivă, limbajul juridic, specificul cunoştinţelor juridice constituie un
factor de orientare metodologică de selecţie, care poate indica, desigur, nu în postura de criteriu
exclusiv, metode şi tehnici adecvate în studiul dreptului.
Aceasta implică o abordare fie chiar extrem de sumară şi simplificată a specificului
limbajului juridic, cunoaşterea şi valorificarea acestuia în procesul complex al studiului. Pusă în
termeni comunicaţionali, relaţia autor - carte - cititor poate fi văzută ca transmiterea unui mesaj
de la emiţător (autorul), la un receptor (cititorul), prin interniediul unui canal (textul tipărit).
Prin lectură, cititorul încearcă să capteze şi să descifreze un mesaj care, ca în orice sistem
de comunicare înseamnă determinarea unei semnificaţii (realitate, referent) care este întruchipată
într-un senm (cuvânt, expresie). Şi în cazul limbajului juridic acelaşi semn (cuvânt) poate
desemna semnificaţii diferite (spre exemplu, vocabula drept: drept obiectiv, drept subiectiv).
Termenii din viaţa cotidiană (familie, rudenie, teritoriu) pot avea o semnificaţie mult mai
complexă şi chiar diferită faţă de cea vehiculată în mod obişnuit. Apar apoi o serie de termeni
specifici (infracţiune, contravenţie, raport juridic, fapt juridic, obligaţie juridică etc.).
Textul juridic este prin excelenţă neredundant (fără cuvinte inutile, nonrepetitiv), lipsit de
metafore, uneori chiar arid. El este consubstanţial cu precizia (cel puţin ca deziderat), rigoarea,
argumentul.
Remarcăm, de asemenea, că se formează structuri de cunoaştere care au sensuri diferite în
raport de context (ca spre exemplu cele din dreptul penal, civil, administrativ etc.). Norma
juridică are un caracter general şi impersonal. În multe situaţii (domenii) limbajul juridic are un
grad ridicat de abstractizare. Am putea releva apoi caracteristica de sistemicitate a termenilor,
care pentru a fi „decodificaţi” trebuie puşi în corelaţie cu o instituţie juridică, ramură de drept,
sistem de drept. „Decodificarea” solicită nu de puţine ori intervenţia specialistului, deşi limbajul
actelor normative aspiră spre accesibilitate. Acest limbaj are o importantă funcţie socială iar
ignorarea lui implică mari riscuri pentru orice persoană. Consecinţe diferite atrage un text juridic
din literatura juridică, iar altele sunt în cazul celui publicat în Monitorul Oficial (legea sau alt act
normativ) etc.
Sunt numai câteva remarci care nu au avut intenţia de a analiza limbajul juridic, ci doar
de a-i schiţa complexitatea pentru a sugera, o dată în plus, necesitatea „contracarării”
metodologice a acestuia, a însuşirii lui sistematice de către viitorul specialist, de către cei
interesaţi.

Întrebări pentru autoevaluare

1. Când apare ştiinţa şi care sunt etapele şi legităţile dezvoltării ei?
2. Care este influenţa factorilor socioculturali asupra dezvoltării ştiinţei?
3. Care este locul şi rolul ştiinţei în sistemul culturii?
4. Care este aportul ştiinţelor juridice în dezvoltarea civilizaţiei umane?
5. Care este rolul limbajului în cunoaştere?
6. În ce constă specificul limbajului juridic?

37