NATALIA PUTINĂ

ETICA
PROFESIONALĂ
SUPORT DE CURS

Chișinău, 2021
 UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA RELAȚII INTERNAȚIONALE, ȘTIINȚE POLITICE ȘI

ADMINISTRATIVEDEPARTAMENTUL ȘTIINȚE POLITICE ȘI
ADMINISTRATIVE

Natalia PUTINĂ

ETICA PROFESIONALĂ
Suport de curs

Aprobat de
Consiliul Calității al USM

Chișinău 2021

1
 CZU………………..
Recomandat de Departamentul Științe Politice și Administrative
Aprobat de Consiliul profesoral al Facultății Relații Internaționale, Științe Politice și
Administrative

Recenzenți:
Angela COLAȚCHI, doctor, conferențiar universitar, USM
Victor JUC, doctor habilitat, profesor universitar, AȘM

Suportul de curs Etica profesională reprezintă un studiu teoretic, metodologic și

practic, care vine în ajutorul studenților la domeniul de formare profesională științe
politice. Lucrarea are scopul de a cultiva cunoștințe generale despre relația etică,
morală și politică, precum și subiecte care sunt generate și determinate de această
relație, curente și principii etice, probleme de etică aplicată și deontologie profesională.
Suportul de curs Etica profesională va ghida, proiecta și consolida comportamente
etice aplicabile domeniului profesional, atât pentru pentru cei care vor activa în
organizații și instituții politice, organizații internaționale, misiuni diplomatice, sectorul
public și non-guvernamental.
Prezenta lucrare conţine extrase din culegeri, tratate, manuale, rapoarte, articole
acte normative, coduri etice sau de conduită profesională, relevante pentru
problematica abordată, prin urmare suportul de curs are un caracter exclusiv didactic
şi nu îşi propune să disemineze informaţii originale nepublicate anterior.

Descrierea CIP a Camerei Naționale a Cărții

Putină, Natalia.
Etica profesională: Suport de curs / Natalia Putină; Universitatea de
Stat din Moldova, Facultatea Re lații Internaționale, Științe Politice și
Administrative, Departamentul Științe Politice și Administrative. –
Chișinău: CEP USM, 2021 - 144p.

ISBN .....

2
 CUPRINS:

Preliminarii ............................................................................................................ 4
Administrarea cursului .......................................................................................... 9
Tematica și repartizarea orientativă a orelor ........................................................... 9
Tema 1 Statutul epistemologic al eticii profesionale: relația etică și morală............ 11
Tema 2 Importanța eticii în viața politică .............................................................. 22
Tema 3 Paradigme etico-politice clasice și contemporane ...................................... 36
Tema 4 Principii deontologice în raport cu autoritatea .......................................... 55
Tema 5 Probleme etice în sfera politică și publică - corupția .................................. 72
Tema 6 Integritatea profesională .......................................................................... 95
Tema 7 Norme de deontologie profesională - actualitatea codurilor deontologice . 114
Bibliografie......................................................................................................... 134
Recomandări metodice pentru lucrul individual al studentului ........................... 138
Subiecte pentru evaluarea finală ........................................................................ 139
Subiecte pentru teze de licență ........................................................................... 141
Exemple de teste sumative de evaluare............................................................... 142

3
 Preliminarii

Prezentarea disciplinei. Felul în care evoluează politica influenţează toate sferele

vieţii sociale. Politica este la originea actelor celorlalte profesii prin legi, politica de
distribuirea banilor publici şi nivelurilor de impozitare și altor decizii importante care
impactează direct viața fiecărui cetățean. Dacă politica se practică fără scrupule, este de
aşteptat ca alte domenii să fie silite să devină ne-etice, în principal, cel mai afectat
domeniu poate să fie sistemul politic și sectorul public.
O funcționare modernă şi eficientă a instituțiilor publice și politice se sprijină, fără
îndoială, pe o resursă umană de calitate, pe un corp de profesioniști, capabili să ridice
nivelul de performanţă instituţională şi să satisfacă pe deplin interesele cetăţenilor.
Activitatea acestora trebuie să se bazeze pe reguli clare de conduită şi cerinţe etice,
specifice profesiei ca formă a eticii sociale. Cei numiţi sau aleși (sau care vor să fie aleși)
într-o funcţie publică trebuie să fie oameni cu competenţă dovedită, integritate şi
corectitudine, standarde de la care să nu existe nicio deviere.
Zona etică a politicii este cu atât mai sensibilă, cu cât scopul vizat este menţinerea
încrederii publice în funcţionarea instituţiilor, încrederea fără de care democraţia este
doar un spectacol politic. Republica Moldova este un caz de creştere a scepticismului şi
a cinismului legat de activitatea politică și publică. Există un nivel mare de
neîncredere în instituțiile publice și politice, în ideea centrală a democrației că poporul
este suveranul, iar oamenii politici, diplomații și instituțiile vin să contribuie la
realizarea scopului comun. Din cauza acestei frecvente percepţii, aşteptările
cetăţenilor ca politicienii şi funcţionarii publici să aibă un anumit grad de
exemplaritate morală este chiar mai mare decât în privinţa altor categorii, cu alt
statut social.
Etica profesională este o disciplină de specialitate care poate juca un rol major. Ea
vine să contribuie la formarea viitorilor profesioniști, având o importantă conotație
deontologică, urmând să definească datoriile oamenilor politici/diplomaților,
specialiștilor care vor activa în diverse instituții importane ale statului și să contribuie la
formarea valorilor și normelor etice și deontologice.

4
 Statutul disciplinei. Cursul de Etica profesională face parte din pachetul de
discipline generale ale specializării Relații Internaționale și Politologie, nivel licenţă,
din cadrul Facultăţii de Relații Internaționale,Ştiinţe Politice și Administrative, a
Universităţii de Stat din Moldova. Scopul acestei discipline este de a forma competențe
în domeniul eticii profesionale, contribuind la dezvoltarea profesionalismului și
dimensiunilor axiologice a persoanelor care activează în domeniul politic și public.
Obiectivele generale ale cursului: parcurgând această disciplină, studenții vor
conştientiza o bună înţelegere a principalelor contribuții teoretice privind exigențele
eticii profesionale; pe de altă parte, vine să cultiveze și să formeze viitorilor specialiști
o viziune corectă privind dimensiunea axiologică și epistemică a activității
profesionale; să proiecteze și genereze comportamente etice în domeniul viitor de
activitate. Baza metodică a cursului oferă diverse mecanisme, tehnici, moduri de
abordare a unităților de conținut și include noutăți teoretice, metodice sau normative
din domeniu. Beneficiarii: Cursul de Etică Profesională, face parte din pachetul de
discipline generale a specializării în ştiinţele politice, specialitățile Relații
Internaționale și Politologie, nivel licenţă, din cadrul Facultăţii Relații internaționale,
Ştiinţe Politice și Administrative a Universității de Stat din Moldova.
Cursul Etica profesională își propune drept scop dezvoltarea următoarelor
competențe și finalități profesionale:
1. Cunoașterea și înțelegerea particularităților realității politice prin:
- a cunoaște geneza, esența realției politică, morală, etică,
- a distinge elementele componente ale eticii și deontologiei profesionale,
- a corela teoriile clasice cu cele contemporane în analiza relației etică și politică,
- a clasifica teoriile etice și a distinge relevanța lor pentru realitatea politică
contemporană,
- a proiecta exigențele teoretice etice și morale asupra comportamentelor practice
în cadrul activităț ii profesionale la etapa actuală etc.;
2. Aplicarea formelor și metodelor eficiente de control a procesului politic prin:

5
 - a analiza rolul valorilor etice și principiilor deontologice în activitatea politică
și publică,
- a cunoaște riscurile de integritate profesională și metode de prevenire și
combatere a comportamentelor ne-etice,
- a analiza cauzele și consecințele problemelor etice în activitatea politică,
publică și relațiile internationale,
- a utiliza metode de prevenire și consolidate a integrității profesionale în
domeniile de risc la nivel instituțional din perspectiva managerială și legală,
- a prognoza și/sau anticipa evoluția și modul de manifestare a unor eventuale
riscuri de integritate sau încălcare a deontologiei profesionale;
3. Formularea metodelor de influențare a procesului politic prin:
- a cunoaște cadrul instituțional și legal din domeniul normelor deontolgice în
activitatea politică,
- a utiliza bunele practici din experiența pozitivă internațională în prevenirea
risicurilor de încălcare a valorilor etice și normelor deontologice,
- a modela soluții/scenarii pentru prevenirea actelor de corupție și consolidare a
integrității profesionale,
- a pune în aplicare tehnici de formare și consolidare a eticii profesionale.
4. Însușirea conexiunilor dintre politicile statului și strategiile promovate de
instituțiile internationale prin:
- a cunoaște exigențele etice în domeniul relațiilor internationale,
- a identifica principalele probleme etice în domeniul relațiilor internationale,
- a corela politicile statului în domeniul promovării integrității profesionale cu
bunele practici din experiența internatională,
- a analiza strategiile privind combaterea și prevenirea corupției și rolul
actorilor internaționali în realizarea acestora,
- a aplica bune practici în domeniul eticii profesionale, în conformitate cu
strategiile promovate de instituțiile internaționale.

6
 5. Asumarea de responsabilități privind comportamentul, acțiunile și deciziile luate în
procesul soluţionării unor probleme practice din domeniul relaţiilor internationale,
prin:
- a studia teorii, principii și norme etice aplicabile domeniului de activitate
profesională în sfera relațiilor internaționale,
- a însuși normele deontologice prevăzute de codurile deontologice în domeniul
profesional de activitate în sfera relațiilor internaționale,
- a diagnostifica riscurile și acțiunile necesare pentru soluționarea unor
probleme etice sau deontologice practice,
- a proiecta modele etice de comportament profesional în cadrul instituțiilor,
organizațiilor cu atribuții în domeniul relațiilor internaționale.
6. Deschiderea și promovarea schimbărilor și noilor abordări în realizarea politicilor
statului în domeniul relațiilor internationale, prin:
- a studia tendințele actuale în analiza relației etică și politici internaționale,
- a analiza impactul și evoluția problemelor de etică aplicată în domeniul politic
național și internațional,
- a implementa noi exigențe etice în domeniul promovării imaginii și politicii
statului în relațiile internaționale.
Reguli de utilizare a suportului de curs. Suportul de curs la disciplina Etica
profesională constituie un studiu cu caracter teoretic, metodologic și aplicativ, menit să
completeze cunoştinţele studenţilor cu abordări conceptuale şi exemple practice de
ghidare și cultivare a conduitei etice și doentologice în domeniul de activitate
profesională. Acesta reprezintă un suport informațional și îndrumar metodic în
activitatea de învățare-predare-evaluare, în cadrul căruia sunt definite actualitatea,
importanța, scopul, obiectivele și finalitățile de studiu pentru formarea și dezvoltarea la
studenți a competențelor profesionale de etică profesională în domeniul științelor politice.
Lucrarea cuprinde conținutul propriu-zis al unităților de învățare, în conformitate
cu curricula disciplinei, divizat în șapte teme, fiecare dintre acestea conținând subiecte,
obiective de referință, cuvinte-cheie, repere de conținut, sarcini de autoevaluare, tematica

7
pentru studiul individual în cadrul seminarelor și bibliografie recomandată.
Deasemenea, suportul include strategii de realizare lucrului individual, care va permite
studenților să cunoască cerințele pentru elaborarea acestuia, tematica pentru teze de
licență și listă bibliografică complexă, care poate servi drept fundament pentru
elaborarea propriilor cercetări în domeniul eticii profesionale.

8
 Administrarea cursului

Ore total:
Sem

Evaluar
Forma de Codul Denumirea

credite
inclusiv

Nr. de
estr
învăţământ disciplinei disciplinei Total
ul C S LI

ea
Politologie cu G.06.O.55 Etica VI 90 14 28 42 ex 3
frecvență la zi profesională
Relații G.06.O.62 Etica VI 60 14 14 32 ex 2
Internaționale profesională
cu frecvenţă la
zi
Relații G.08.O.58 Etica VIII 60 8 2 50 ex 2
Internaționale profesională
cu frecvenţă
redusă

Tematica și repartizarea orientativă a orelor

N Ore
r.
Unităţi de conţinut Lucrul
d Curs Seminar
individual
/o
PO RI PO RI RI PO RI RI
L f/r Lzi zi f/r L zi f/r
RI * zi
zi
1. Statutul epistemologic al eticii 2 2 2 2 - - - 2
profesionale: relația etică și morală -
2. Importanța eticii în viața politică 2 - 2 2 - 2 2 2
3. Probleme de etică aplicată în politică - - 4 - - 6 6 6
și relațiile internaționale
4. Paradigme etico-politice clasice și 2 - 4 2 4 2 6
contemporane
5. Concepte centrale în deontologia - - 2 - - 2 2 2
profesională
6. Principii deontologice în raport cu 2 2 2 2 - 2 2 4
autoritatea
7. Probleme etice în sfera politică și 2 2 4 2 - 6 2 10
publică - corupția

9
8. Problema corupției: Cazul Republicii - - 2 - - 2 2 4
Moldova
9. Integritatea profesională 2 2 2 2 - 4 4 6
10. Norme de deontologie profesională - 2 - 2 2 2 10 10 10
actualitatea codurilor deontologice
11. Etica în campaniile electorale - - 2 4 - -
12. Total 14 8 28 14 2 42 32 50

10
 Tema 1 Statutul epistemologic al eticii profesionale: relația
etică și morală

Conținuturi:

1. Semnificația conceptui de ”etică”

2. Conceptualizarea termenului ”morală”
3. Relația etică-morală
4. Funcțiile eticii profesionale

Obiective:
- Să cunoască semnificația conceptului de ”etică”
- Să explice esența termenului ”morală”
- Să analizeze esența conceptului etică versus morală
- Să estimeze rolul eticii profesionale prin prisma funcțiilor acesteia
- Să argumenteze rolul eticii în activitatea profesională

Cuvinte cheie: etică, morală, virtute, valoare, moralitatea, conștiință morală,

deontologie etc.

Repere de conținut:
1. Semnificația conceptului de etică
Termenii etică şi morală debutează cu anumite similitudini şi provin din două
culturi diferite, dar învecinate – greacă şi latină care s-au aflat într-un proces de
continuă influenţă. Probabil că anume asemănările din trecut domină înţelegerea
termenilor respectivi drept identici, ba chiar şi confundarea lor. În continuare vor
încerca să explicăm esența fiecăruia în parte și să indentificăm coraportul dintre
aceste două noțiuni. Rădăcina etimologică a noţiunii de etică se află în limba greacă:
ethos, iar noţiunea de morală îşi are rădăcina în limba latină: mores.
Potrivit primei tradiţii de definire a eticii, aceasta este considerată: ştiinţă a
comportamentului, moravurilor; studiu teoretic al principiilor care guvernează
problemele practice, iar morala este socotită: totalitatea mijloacelor pe care le folosim
pentru ca să trăim într-un mod omenesc; ansamblul prescripţiilor concrete adoptate de
către agenţi individuali sau colectivi.

11
 Potrivit celei de-a doua tradiţii de definire, etica este ansamblul regulilor de
conduită împărtăşite de către o comunitate anumită, reguli care sunt fundamentate pe
distincţia între bine şi rău. Morala este ansamblul principiilor de dimensiune
universal-normativă (adeseori dogmatică), bazate pe distincţia între bine şi rău [3].
Dicţionarul enciclopedic român, defineşte morala ca fiind forma conştiinţei
sociale, cuprinzând ansamblul normelor care reglementează comportamentul
oamenilor în societate. Normele morale exprimă obligaţiile oamenilor - unii faţă de
alţii, precum și faţă de o anumită clasă sau grup social, faţă de instituţii, stat, familie.
Spre deosebire de drept, care asigura respectarea normelor juridice, înscrise în legi,
prin forţa de constrângere a statului, morala asigură respectarea normelor convieţuirii
umane, de obicei nescrise, prin forţa educaţiei, a tradiţiilor, a opiniei publice. În afara
normelor de convieţuire, morala mai cuprinde şi relaţiile morale dintre oameni, care
sunt materializarea acestor norme în conduita şi în raporturile lor reciproce. Partea
cea mai importantă a acestor relaţii sunt moravurile, adică relaţiile morale cu caracter
relativ stabil care caracterizează o clasă, o pătură socială, un grup social sau o
societate dată.
Morala mai cuprinde şi aprecierea faptelor şi moravurilor oamenilor în lumina unui
sistem de valori (ideal etic), exprimată în judecăţi şi în sentimente morale. În sfera
moralei se cuprinde şi atitudinea individului faţă de normele morale existente în
societatea dată, concordanţa sau neconcordanţa conduitei sale cu acestea.
În Dicţionarul de neologisme, morala este definită succint, ca fiind forma
conştiinţei sociale care cuprinde anumite idei, concepţii, convingeri privind normele de
convieţuire şi de comportare a oamenilor în raporturile dintre ei şi faţă de societate.
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, defineşte morala ca fiind ansamblul
normelor de convieţuire, de comportare a oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de
colectivitate şi a căror încălcare nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică.
Potrivit Dicţionarului enciclopedic, morala este ansamblul convingerilor,
atitudinilor, sentimentelor reflectate şi fixate în principii, norme, reguli determinate
istoric şi social, care reglementează comportarea şi raporturile indivizilor între ei,

12
precum şi dintre aceştia şi colectivitate (familie, grup, clasă, naţiune, patrie, popor,
societate) în funcţie de categoriile bine – rău, datorie, dreptate - nedreptate şi a căror
respectare se întemeiază pe conştiinţă şi pe opinia publică. În sens mai larg, morala
cuprinde şi fenomenele care ţin de conştiinţa morală individuală , calităţile şi defectele
morale, judecăţile şi sentimentele morale, moravurile, valorile morale etc. Mircea
Djuvara scrie despre morală că “are ca obiect aprecierea faptelor interne de conştiinţă,
a intenţiunilor omeneşti”, iar Guy Durand apreciază că “Morala a servit întotdeauna
ca o proto-legislaţie socială” [4].
Etica încearcă să dea răspuns la întrebarea: „Cum trebuie să acţioneze individul în
raport cu sine însuşi, cu semenii săi şi cu lumea din jur?” Racordând întrebarea la
subiectul studiului dat, aceasta ar fi următoarea: „Cum trebuie să acţioneze
politicianul, diplomatul, funcţionarul public în raport cu sine însuşi, cu colegii săi, cu
autoritatea publică, cu statul, cetățenii?”
Astfel, vizavi de ideea că responsabilitatea trebuie să primeze răspunderea în
activitatea publică și politică, putem afirma că „etica este cea care dă sens viu. legilor,
organizării şi activităţilor. În toate cazurile, legea exprimă dreptul. Ea organizează
jocul relaţiilor. Etica este aceea care le dă sens” [5].
Metodologia etică – a constituit dintotdeauna o preocupare filosofică: cum alegem
principiile etice după care acţionăm. Gensler propune metoda „coerenţei legii de aur”:
„Când ne formăm judecăţile morale, trebuie să încercăm să avem toate datele (să fim
informaţi), să ne punem în locul tuturor celor implicaţi, să fim coerenţi si să îi tratăm
pe ceilalţi asa cum am fi dispusi să fim trataţi si noi în aceeasi situaţie”. Este vorba
deci de patru elemente: 1) informare, 2) imaginaţie, 3) coerenţă si 4) legea de
aur (adică principiul după care trebuie să facem celorlalţi asa cum am vrea să ni se
facă nouă, sau, varianta românească: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”).
1) informare sau înţelegere factuală – trebuie să cunoastem si să înţelegem, pe
cât posibil, circumstanţele, alternativele, consecinţele etc.
2) imaginaţia (inversarea rolurilor) – constientizarea posibilităţii de a „fi în
pielea” celuilalt si aprecierea consecinţelor acţiunilor noastre asupra celorlalţi.

13
 3) coerenţa – include patru norme: coerenţa de bază în opinii (să nu crezi lucruri
incompatibile logic și să nu crezi ceva și în acelasi timp să respingi ceea ce derivă logic
din aceasta), constiinţa (să-ţi păstrezi acţiunile, deciziile și dorinţele în armonie cu
opiniile morale), imparţialitatea (să faci evaluări similare, indifferent de cei implicaţi)
și
4) legea de aur (tratează-i pe ceilalţi numai asa cum ai fi de acord să fii tratat în
situaţii similare) [1].
Etica este teorie asupra moralei. Un demers etic înseamnă să reflectăm asupra
principiilor generale (inclusiv pe ce bază aleg un anumit set de principii în raport cu
altul) şi să judecăm din perspectiva acestor principii ce ar trebui să facă o persoană,
inclusiv noi înşine, într-o situaţie particulară.
Spre deosebire de etică, morala are o semnificativă componentă emoţională. Etica:
implică mai multă detaşare, explorarea şi acceptarea modurilor de viaţă alternative.
Acceptarea unei etici nu presupune abandonarea unei morale private, ci
considerarea celorlalte principii şi norme morale drept alternative posibile în diferite
contexte. Rolul eticii este să ajute oamenii şi instituţiile să decidă:
- ce este mai bine să facă,
- pe ce criterii să aleagă şi
- care le sunt motivaţiile morale în acţiunile lor [3].

2. Conceptualizarea termenului ”morală”

Dicţionarul enciclopedic român defineşte morala ca fiind forma conştiinţei
sociale cuprinzând ansamblul normelor care reglementează comportamentul oamenilor
în societate. Normele morale exprimă obligaţiile oamenilor unii faţă de alţii, precum și
faţă de o anumită clasă sau grup social, faţă de instituţii, stat, familie. Spre deosebire
de drept, care asigura respectarea normelor juridice, înscrise în legi, prin forţa de
constrângere a statului, morala asigură respectarea normelor convieţuirii umane, de
obicei nescrise, prin forţa educaţiei, a tradiţiilor, a opiniei publice. În afara normelor
de convieţuire, morala mai cuprinde şi relaţiile morale dintre oameni, care sunt

14
materializarea acestor norme în conduita şi în raporturile lor reciproce. Partea cea
mai importantă a acestor relaţii sunt moravurile, adică relaţiile morale cu caracter
relativ stabil care caracterizează o clasă, o pătură socială, un grup social sau o
societate dată.
Morala cuprinde aprecierea faptelor şi moravurilor oamenilor în lumina unui sistem
de valori (ideal etic), exprimate în judecăţi şi în sentimente morale. În sfera moralei se
cuprinde şi atitudinea individului faţă de normele morale existente în societatea dată,
concordanţa sau neconcordanţa conduitei sale cu acestea. În Dicţionarul de
neologisme, morala este definită succint, ca fiind forma conştiinţei sociale care
cuprinde anumite idei, concepţii, convingeri privind normele de convieţuire şi de
comportare a oamenilor în raporturile dintre ei şi faţă de societate.
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, defineşte morala drept fiind
ansamblul normelor de convieţuire, de comportare a oamenilor unii faţă de alţii şi faţă
de colectivitate şi a căror încălcare nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică.
Potrivit Dicţionarului enciclopedic, morala este ansamblul convingerilor,
atitudinilor, sentimentelor reflectate şi fixate în principii, norme, reguli determinate
istoric şi social, care reglementează comportarea şi raporturile indivizilor între ei,
precum şi dintre aceştia şi colectivitate (familie, grup, clasă, naţiune, patrie, popor,
societate) în funcţie de categoriile bine – rău, datorie, dreptate - nedreptate şi a căror
respectare se întemeiază pe conştiinţă şi pe opinia publică.
Problemele centrale ale moralei sunt următoarele:
- Ce ar trebui să facem (ce ar fi bine, drept, corect, onest)?
- Cum ar trebui să-i judecăm pe alţii şi pe noi înşine?
- Cum trebuie să-i tratăm pe alţii şi să admitem să fim trataţi
de ceilalţi?
- Ce scopuri sunt demne de a fi urmate în viaţă?
- Care este cel mai bun mod de viaţă?
- Ce fel de persoană ar trebui să fiu?

În sens mai larg, morala cuprinde şi fenomenele care ţin de conştiinţa morală
individuală, calităţile şi defectele morale, judecăţile şi sentimentele morale,
moravurile, valorile morale etc. Mircea Djuvara scrie despre morală că “are ca obiect

15
aprecierea faptelor interne de conştiinţă, a intenţiunilor omeneşti”, iar Guy Durand
apreciază că “morala a servit întotdeauna ca o proto-legislaţie socială” [4].
La nivelul simţului comun morala este adeseori percepută drept tip de principii şi
norme care au rolul de a stăvili "instinctul plăcerii". O glumă populară spune că tot ce
este plăcut este fie ilegal, fie imoral, este mereu interzis, sau cel puţin îngraşă. Cea mai
frecventă confuzie este identificarea moralităţii cu conduita sexuală. În acest sens,
moralitatea înseamnă: puritanism, abstinenţă, interdicţii sexuale, virtutea înţeleasă
ca virtute sexuală (fidelitate sau abstinenţă). Moraliştii sunt priviţi drept gardieni ai
purităţii, înăcriţi, bătrâni, inchizitoriali, oameni mereu puşi să-i judece pe alţii, să-i
condamne în faţa opiniei publice, să-i arate cu degetul. Această confuzie vine dintr-o
tradiţie mai veche, specifică societăţii premoderne, adică, în contextul nostru, a acelui
tip de societate în care separaţia dintre public şi privat era slabă, comunitatea era
omogenă religios şi cutumiar sau colectivitatea prima ca importanţă asupra
individului. În comunităţile închise, foarte tradiţionaliste şi conservatoare, teama şi
veneraţia faţă de “instanţa morală” erau motivaţii esenţiale pentru supunerea la
norme şi obiceiuri. În comunităţile deschise primează respectul şi aprecierea faţă de
semeni şi faţă de principiile morale convenite în comunitate [3].

3. Relația dintre etică și morală

Profesorul Liviu Coman Kund [6, p.4-6] ajunge la următoarele concluzii după o
analiză atentă a celor două concepte: Morala este un fenomen social, formă a
conştiinţei sociale, iar etica este o ştiinţă, ramură a filozofiei, care studiază acest
fenomen; este doctrina despre morală. Deci diferenţa dintre ele este diferenţa dintre
obiectul de studiu şi instrumentul de cunoaştere.
Totuşi, după cum s-a văzut, potrivit dicţionarelor, cuvintele „morală” şi „etică” au şi
un sens în care sunt considerate sinonime şi aşa se utilizează deseori în limbajul
comun. Se produce astfel o confuziune între cuvântul care desemnează ştiinţa şi
cuvântul care desemnează obiectul de studiu al acesteia. De altfel, lipsa de precizie a
limbajului se întâlneşte şi în cazul altor ştiinţe. Astfel, cuvântul „drept” desemnează şi

16
ansamblul normelor juridice şi ştiinţa care îl studiază. În toate aceste situaţii,
contextul este cel care ne poate ajuta să stabilim sensul exact al cuvântului care ne
interesează. Rezultă că, dacă vrem să înţelegem sensul exact în care sunt folosiţi
termenii “morală” şi “etică”, doar contextul ne poate indica dacă este vorba de
fenomenul morală sau de un studiu ştiinţific despre morală, ceea ce nu este
întotdeauna evident.
Obiectul eticii Problemele centrale ale
moralei sunt:
Obiectul eticii îl constituie  Ce ar trebui să facem (ce ar fi
căutarea unui răspuns la bine, drept, corect, onest)?
întrebarea:  Cum ar trebui să-i judecăm pe
alții și pe noi înșine?
 Ce este bine?
 Cum trebuie să-i tratăm pe alții și
 Ce este rău?
să admitem să fim tratați de ceilalți?
 Ce este corect?
 Ce este greșit?  Ce scopuri sunt demne de a fi
urmate în viață?
Rolul eticii este să ajute oamenii  Care este cel mai bun mod de
să decidă ce este mai bine să facă, pe viață?
ce criterii să aleagă și care sunt  Ce fel de persoană ar trebui să
motivațiile morale în acțiunile pe fiu?
care le întreprind.

S-a convenit că morala poate fi caracterizată prin următoarele elemente:

- este un fenomen social, formă a conştiinţei sociale;
- cuprinde ansamblul normelor care reglementează comportamentul oamenilor în
societate, atât la nivel interindividual, cât şi în relaţiile cu diferite grupuri sau
instituţii;
- norma morală nu se poate impune prin constrângere statală, ci doar prin educaţie,
tradiţii, opinie publică;
- tot în sfera moralei se înscriu relaţiile morale, în cadrul cărora se remarcă
moravurile, adică relaţiile morale cu un caracter relativ stabil care caracterizează un
grup social, o clasă, o societate;

17
 - morala cuprinde şi aprecierea faptelor şi moravurilor oamenilor prin raportarea la
un sistem de valori socialmente recunoscut, exprimată prin judecăţi şi sentimente
morale;
- tot de morală ţine şi atitudinea oamenilor faţă de normele existente în societatea
dată.
Din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, filozofi de toate calibrele şi toate
orientările au abordat în diferite modalităţi, potrivit curentelor filozofice din care
făceau parte, problemele moralei. S-a ajuns astfel la o multitudine de etici şi procesul
va continua, probabil, cât lumea [4, p17].
Există, totuşi, o serie de categorii care reflectă problematica moralei, ca fenomen, de
uz general în etică, chiar dacă diversele etici le interpretează în mod diferit. Este
interesant de remarcat că aceste categorii au intrat în limbajul comun, având relativ
acelaşi înţeles, într-o anumită societate, dintr-un anumit moment istoric. Dintre
aceste categorii menţionăm: datoria, conştiinţa morala, fericirea, onoarea, dreptatea -
nedreptatea, echitatea, demnitatea, virtutea, responsabilitatea – indiferenţa, liberal
arbitru, onestitatea (cinstea), corectitudinea, încrederea, bunacredinţă, principialitatea.
Observăm că toate acestea se raportează, în ultimă instanţă, la categoriile de referinţă
bine şi rău [6, p.6].

Etica=filosofia, teoria ori știința Morala=obiectul de studiu al eticii

moralei și moralității
- înseamnă să reflectăm asupra
principiilor generale într-o
situație particulară
- implică detașare, explorarea și
acceptarea modurilor de viață
alternative
- respectăm etica în viața publică
(politică, civică, profesională)
- ştiinţă a comportamentului,
moravurilor;
- studiu teoretic al principiilor care
guvernează problemele practice
- morala comună este nereflexivă
- morala are o semnificativă
componentă emoțională
- respectăm morala în viața privată
- totalitatea mijloacelor pe care le
folosim pentru ca să trăim într-un
mod omenesc;
- ansamblul prescripţiilor concrete
adoptate de către agenţi individuali
sau colectivi

18
 4. Funcțiile eticii profesionale
Etica profesională este un domeniu independent al ştiinţei despre etică şi studiază
bazele moralei profesionale, explică specificul realizării principiilor morale generale în
sfera muncii, descoperă funcţiile şi specificul subiectelor, principiilor şi categoriilor
etice. Totodată, etica profesională studiază specificul activităţii morale a
profesionistului şi relaţiile sale morale în mediul profesional, pune bazele etichetei
care constituie reguli de comunicare specifice, maniere de comportare, norme de
conduită în societate. Etica profesională are mai multe funcţii:
1. Funcția cognitivă (de cunoaştere) - este funcţia principală, deoarece celelalte
funcţii nu pot fi realizate adescent decât cu condiţia realizării ei. Această funcţie se
poate realiza pe 3 trepte succesive:
- descriptivă - sistematizarea datelor vieţii morale în funcţie de anumite tipologii
sau tipuri de atitudini morale, relaţii morale sau virtuţi morale.
- analitico-sintetică - presupune o analiză a conexiunilor interne şi externe ale
diferitelor fenomene morale, pleacă de la o analiză globală şi descoperă toate
componentele morale specifice.
- explicativă - factorii care explică geneza, structura, tipurile, progresul moral şi
perspectivele acestui progres.
2. Funcția normativă sau axiologică (valorile) - este funcţia care include un şir
de modalităţi de realizare a acestei funcţii, cum ar fi.
- Neutralitatea sau obiectivismul ştiinţific, având pretenţia că descrie şi explică
faptele pure fără să ecranizeze puritatea cu posibile aprecieri ale ei.
- Estetismul amoral care reprezintă o variantă mai subtilă a neutralităţii.
- Pluralismul moral, prezent în doctrinele eticii care selectează doar valori morale
pozitive, doar formele binelui, ignorând variantele răului.
- Dogmatismul etic este orientarea dogmatică ce reprezintă sfera valorilor, a
faptelor ce stârnesc dorinţa, ţine de necesitate, deci ţine de noţiunea trebuie pentru că
trebuie.

19
 3. Persuasivă (de convingere) - această funcţie se realizează în discursul etic,
prin realizarea primelor două funcţii.
4. Funcţia educativă (este dezvăluită de Platon şi Aristotel). Ea antrenează direct
respectul şi practicarea lui, cunoaşterea binelui având un efect nemijlocit educativ.
Potrivit lui Aristotel moralitatea indivizilor are două surse:
- cunoaşterea binelui,
- experienţa repetată şi fixată în obişnuinţă.
Ca rezultat, posibilităţile formative ale eticii sunt reale, fiind în acelaşi timp
limitate, deoarece sunt condiţionate de un şir de factori:
- Etica doar explică, orientează, dezvoltă un fond prealabil de moralitate.
- Omul, fiind educat de familie, mass-media, şcoală, societate (grup), este orientat
convergent şi, în acest sistem global, etica constituie doar o componentă funcţională.
- Există unele modele reale de comportament întruchipate în caractere care sunt o
confirmare a moralităţii colective reale, modele de comportament ce reprezintă o
ilustrare a unei moralităţi superioare posibile şi necesare unei colectivităţi.
- Posibilităţile formative sunt condiţionate de însăşi natura demersului etic [7, p.11-
12].
Sarcini de autoevaluare:
1. Determină obiectul de studiu al Eticii profesionale.
2. Stabileşte interdependenţa dintre etica profesională, deontologie şi moralitate.
3. Exprima-ți-vă părerea referitor la necesitatea comportamentului etic la locul de
muncă/societate.
4. Reprezintă pe axa cronologică care ar fi, în opinia ta, ordinea apariţiei lor în
societatea umană?
Etica profesionala. Deontologia. Moralitatea

Tematica pentru studiul individual:

1. Etica și normele morale
2. Etica și morala religioasă
3. Etica datoriei și conștiința
4. Etica responsabilității și etica convingerilor

Bibliografie:

20
1. Teampău Petruța. Etica politică. Curs universitar. Universitatea Babes–Bolyai,
Cluj–Napoca, 2014
2. Bobbio Norberto. In praise of meekness. Essays on Ethics and Politics, Polity Press,
Cambridge, 2000
3. Miroiu Mihaela. Etica profesională. Curs universitar. Universitatea București,
2000
4. Tomescu Mădălina. Deontologia funcţionarului public. Bucureşti : Pro
Universitaria, 2012
5. Mostovei Tatiana. Deontologia funcționarului public. De la norme morale spre
conduit profesională. În: Legea și viața din februarie 2016, p.19-23
6. Coman Kund Liviu, Deontologia şi statutul funcţionarilor din administraţia
publică, ed. a II-a, 2006
7. Lungu Viorelia. Etica profesională: Suport de curs. Univ. Tehnică din Moldova,
Catedra Ştiinţe Socio-Umane – Ch.: CEP UTM, 2011

21
 Tema 2. Importanța eticii în viața politică

Conținuturi:
1. Cadrul etic al politicii
2. Necesitatea moralei în politică
3. Virtuți în politică
4. Etica în relațiile internaționale

Obiective de referință:
- Să explice cadrul etic al politicii
- Să determine principlale probleme de etică în domeniul politic
- Să identifice rolul eticii și moralei în activitatea politică
- Să analizeze principalele provocări ale relației politică și morală
- Să evalueze comportamentul oamenilor politici în termenii virtuților morale
- Să argumenteze interdependența eticii și relațiilor internaționale

Cuvinte-cheie: etică, morală, politică, virtute, problema ”mâinilor murdare” etc.

Repere de conținut:
1. Cadrul etic al politicii
Deontologia, normele de conduită, obligaţiunile etice ale actorilor politici prezintă
unul din importantele şi constantele puncte iniţiale ale politicii, care evaluează
intenţiile, ideile, metodele, funcţionarea puterii şi activitatea participanţilor
procesului politic. Cadrul etic al politicii are o legătură directă cu fundamentele ei
morale, dar nu de întotdeauna coincid cu acestea. Noţiunea de etică şi morală, adesea,
sunt utilizate ca sinonime, însă nu totdeauna îndreptăţit. Conţinutul deontologic al
eticului şi moralului în politică pot să nu coincidă, uneori chiar pot fi diametral opuse.
Caracterul complicat şi contradictoriu al relaţiilor dintre etică, morală şi politică
contribuie la un interes permanent exprimat de ele din partea ştiinţelor şi deontologiei
politice. Astfel deontologia politică, contradicţiile conştiinţei personale şi sociale,
realizează tentativa de a evalua politica din punct de vedere moral şi etic.
Care este rolul și locul eticii în viaţa noastră cotidiană? Zi de zi, fiecare dintre noi se
confruntă cu decizii, fie mai simple, fie mai complicate, fie majore, fie legate de
detaliile aparent superficiale ale existenţei. Cele mai multe dintre ele, însă, au o

22
dimensiune etică (deși nu întotdeauna explicită). Educaţia și sistemul nostru de valori
și de principii etice sunt cele la care apelăm pentru a interacţiona cu cei din jur. Prin
urmare, etica are un impact major asupra vieţii noastre, chiar dacă nu conștientizăm
adesea acest lucru. Politica, însăsi, nu se mai concentrează asupra instituţiilor și
proceselor, ci urmărește diferitele aliniamente și adeziuni din spaţiul public, acordând
mai multă atenţie problemelor sociale și culturale (multiculturalismul și problema
minorităţilor, de pildă). Desigur, înţelegerea tuturor acestor transformări necesită
gândire critică, adică o analiză detaliată și atentă la specificitatea culturală și socială
[9].
Politicieni sunt ei însisi cetățeni. Ei reflectă valorile societății în care traiesc și sunt
chemați să răspundă „vointei deliberative”, adică respectului fată de lege, participarii
angajate, toleranței, respectului pentru alții, responsabilității în urmărirea interesului
public. Dacă oamenii politici au în principal angajamente pe termen mai scurt (de
obicei pe durata unui mandat), administrația publică preia aspectul dezvoltarii
durabile a societății (proiectele pe termen lung). Între politicile particulare ale
partidelor aflate succesiv la putere trebuie să existe o coerență, iar această coerență
este vegheată de către administrația publică.
Politica este la originea actelor celorlalte profesii, cel putin prin legi, politica de
distribuire a banilor publici și niveluri de impozitare. Daca politică se practică fără
scrupule, este de așteptat ca alte domenii sa fie silite sa devina ne-etice; în principal
cel mai afectat domeniu poate să fie administrația publică. Politica este pentru unii
politicieni o ocupatie vremelnică. Pentru alții devine o carieră. Ea însăși poate căpăta
caracteristicile unei profesii speciale.
Acţiunea politică e inadmisibil de separat de urmările, care apar ca rezultat în
alegerea scopului şi sarcinilor atingerii lor: acţiunea politică se înfăptuieşte în baza
deontologiei responsabilităţii etice. Max Weber destul de precis interpretează politica
în contextul statalităţii ca un mijloc specific de dominare legitimă. În comunităţile
umane se evidenţiază ce condiţionează (determină) particularităţile etice ale
deontologiei politice. Consideraţiile lui M.Weber marchează etica convingerii, care e

23
gata de a lua asupra să responsabilitatea totală de interioritate a viitorului lumii.
Eticul, care urmează principiul convingerii după M.Weber este un raţionalism etico-
cosmic. El argumentează faptele reieşind din autoevaluarea acţiunii etice ne ţinând
cont de caracterul mijloacelor folosite şi posibilele urmări [7, p.65].
Într-un regim democratic asocierea dintre morală si politică este și dezirabilă si
necesară. Iata, câteva rațiuni pentru aceasta:
- Democrația presupune soluționarea conflictelor pe cale pașnică, fără violență între
grupurile de interese. Ele trebuie să negocieze, să concilieze divergențe, prin urmare,
aceste practici nu sunt posibile fără întelegere;
- Pentru instituirea și dezvoltarea unei democrații este necesar ca relațiile între
cetăeni și între aceștia și instituții să fie relații de încredere. Astfel de relații nu se pot
instaura și menține dacă se ajunge la înșelarea sistematică a cetățenilor, la falsitate
cronică sau în problem cruciale, la secretomanie și lipsa de transparență [1, p.84].
Teoreticienii trateaza problemele de etică politică sub genericul: problema
mâinilor murdare (dirty hands politics). Termenul este inspirat din titlul piesei lui
Jean-Paul Sartre: Les mains sales, precum și din lucrarea lui Machiavelli, Principele.
Ideea centrala care a condus la o astfel de formulare este aceea că, odată intrată în
politică, o persoană nu poate să rămâna cu "mâinile curate", ba mai mult, ca, uneori,
din "rațiuni de stat", poate să aibă mâinile pătate cu sânge.
Ruptura între morala si politica a fost justificata astfel de a lungul timpului:
- comportamentul politic este ghidat de maxima: Scopul scuza mijloacele! iar scopul
major este crearea sau pastrarea statului și binelui public.
- teoria rațiunii de stat solicită realism politic, adică divorțul de morală, fie în raport
cu "inamicul intern" (vezi dusmanul de clasa în perioada de instaurare a
comunismului), fie în raport cu "inamicul extern" (vezi cazul războaielor).
- există, potrivit unor opinii, o contradicție fundamentală între etica principiilor și
etica consecințelor. Dacă ținem seama doar de principii, putem ajunge la consecințe
absurd legate de faptul că putem sacrifica orice în numele lor, eventual potrivit
dictonului: Fiat iustitia, pereat mundus! (Să se faca dreptate, chiar daca ar pierii toți

24
oamenii!). Dacă ținem seama doar de consecințe, putem iarași sacrifica orice categorie
de cetățeni sau de interese externe în numele faptului că, pentru grupul pe care îl
reprezinta, politica satisface pe deplin interesele acestuia [1, p.80-83].
Fața întunecată a politicii este chiar fata ei imorală. Între formele frecvente de
imoralitate politică se numara: utilizarea cetățenilor ca mijloace; înșelaciunea;
încalcarea promisiunilor; cinismul (a calca peste cadavre); lipsa de compasiune;
compromiterea; demagogia; cruzimea; manipularea; tradarea etc.. Aceste tipuri de
comportamente sunt considerate vicii politice.
Unul dintre cele mai discutate aspecte ale eticii politice îl reprezinta așa numita
minciuna pentru binele public. Este solicitat chiar dreptul moral de a minți. Acest
tip de comportament trece adeseori drept altruism politic. La o analiză mai atentă,
astfel de justificare se poate regăsi în paternalismul politic.
Scuzele frecvente pentru minciuna în politica sunt de tipul urmator:
a) Exista o criză majoră în societate. Prin urmare, în campanie politicienii pot
recurge la formula: „spune oamenilor ceea ce vor ei să audă” și, odata ajunși la
guvernare, ei vor face ceea ce trebuie, din rațiuni de stat. Cetățenii îi vor scuza după ce
vor percepe ca utile consecințele guvernării.
b) Minciuna este nevinovată. Din aceasta categorie fac parte așa numitele minciuni
albe, cele lipsite de consecințe. Sunt minciuni din politețe și se practică mai ales în
diplomație sau din curtoazie diplomatică.
c) Minciuna este menita sa protejeze secrete. Există informații care nu pot fi public
dezvăluite fiindca ar aduce prejudicii fără să producă și consecințe dezirabile. Același
argument este folosit și în cazul secretelor private, nu doar al celor de stat. Este
invocat dreptul de a ascunde informații.
O problema centrală a politicii, atât sub aspect legal, cât și sub aspect moral este
cea a corupției. Se spune că puterea corupe, iar puterea absolută corupe absolut. Din
punct de vedere moral coruptia are aceleași efecte ca și înselăciunea: lezează, sau, dacă
este endemică, prabușește încrederea în guvernare. În același registru poate să conteze
o practică politică frecvența și necesară, de asta dată: compromisul. Compromisul este

25
un târg (politic, în cazul de față), din care unii agenți văd avantaj obținut prin
cooperare reciprocă, temporară, pentru obiective limitate, politici sau interese limitate
în scopul de a asigura atingerea altora, pe termen lung și de importanța mai mare. Nu
este nimic imoral în compromis ca atare, ci în unele implicații ale sale. Ceea ce trece
granța de la compromisul moral acceptat la compromisul inacceptabil este
compromiterea: abandonarea marilor scopuri, a intereselor majore, ceea ce lezează
major integritatea politicianului sau partidului: sacrificarea principiilor fundamentale
(nucleul tare al principiilor). Compromiterea conduce spre responsabilitate negativă si
izolare morală [3].

2. Necesitatea moralei în politică

Motivația frecvenței actelor imorale este de obicei aceea că politica implică acțiune
necesară, nu neapărat acțiune bună. Problema "mâinilor murdare" nu este specifică
doar politicii, ci mai general, condiției umane. Ideea divorțului între etica și politică nu
este caracteristică doar realismului politic de tip machiavelic, ci o susțin și anarhiștii
actuali și de aceea doresc sfârșitul statului. Statul, susțin acestia, este incompatibil cu
valorile politicii. Ca să îți atingi scopurile în politica recurgi la minciuna, cruzime,
crima (Machiavelli). Moralitatea politică are însa standarde specifice, relativ diferite
de cea private. Noțiunea centrală este cea de moralitate de rol.
Este ușor să îti mânjesti mâinile în politica și adesea este drept să o faci. Uneori
este necesar să manipulezi, minți, trădezi iar aceste comportamente sunt mai
frecvente decât în viata privată, însă fiindcă în democrații politicienii sunt
reprezentanți ai cetățenilor și a grupurilor lor de interese, ei trebuie să aibă acoperire
morală pentru actele lor. Dar viața publică este pluralistă. Politicile pe care le
aprobam trec drept morale, iar cele pe care le dezaprobam trec drept imorale. În
politica alegerea este a altuia, în morala alegerea este proprie (politica - puterea de
alegere este deasupra indivizilor).
Se pot formula câteva rațiuni pentru existența unei morale în politică:

26
 - actele apartinând politicilor publice schimba vietile multor oameni, prin urmare,
responsabilitatea pentru consecințe este semnificativ mai ridicată decât pentru actele
din viața personală sau chiar din viața profesională.
- domeniul public deține "monopolul violenței", în sensul utilizarii ei ca violență
legitimă. Pentru Poliție, de exemplu "să nu lovești" sau uneori chiar "să nu ucizi",
devin norme inaplicabile sau dacă sunt aplicate, consecințele pot să fie mult mai
imorale.
- în democrație guvernanților li se cere sa protejeze interesele celor pe care îi
reprezintă, indiferent dacă aceștia sunt membri partidului propriu sau cetațeni
neafiliați sau afiliați altor partide, prin urmare, politicienii trebuie sa aibă o
componentă de etică a grijii.
Politica e dominată de problema imparțialității morale și a neutralității. De
exemplu, nepotismul are un prost prestigiu, ca și tratamentul preferențial pe criterii
personale. Guvernanții intra sub o altă norma decât cea privată: Să nu profiți de
putere în scopuri personale! Dar, existența unei astfel de norme, nu ne asigura că
tratamentul preferențial nu se aplică pe alte criterii, de exemplu, grupurilor financiare
de interese, care îi sprijină pe politicieni în campanii.
Un rol major al politicii este acela de a aplica strategii ale dreptății, chiar de a
contura sensurile contextuale ale dreptatii. La modul general, dreptatea este tratată
ca dreptate procedurală și dreptatea retributivă. Legea este egală pentru toti, fiecare
persoană primeste ceea ce merită. Numai ca acest fel de dreptate are partea ei de
orbire. Daca "oamenilor legii" li se cere să o aplice, pur și simplu, politicienilor aflați la
putere li se cere altceva: să vadă dincolo de egalitatea în fața normelor și situațiile
particulare, grupurile defavorizate, nedreptatea, chiar "imoralitatea" legilor oarbe. În
legatură cu acestea, politicienii trebuie să stabilească victimele nedreptății și
strategiile de compensare: dreptatea compensatorie. Ea este expresia practică a
regretului moral în politică. Astfel de abordari sunt frecvente în raport cu grupurile
rasiale, entice [4].

27
 La etapa contemporană se evidenţiază tradiţia intelectuală şi instrumentală de a
precăuta drepturile omului, în calitatea de fundament universal de relaţii reciproce
dintre deontologia politică şi morală. Drepturile omului constituie acea limită care
poate spulbera orice atentat a diverselor forţe politice. La nivelul dreptului
internaţional principiile de bază a lor sunt expuse în Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, primită de ONU la 10 decembrie 1948 şi codificate mai târziu
într-un şir de convenţii legislative. Importanţa morală a documentelor enumerate e
greu de evaluat. Din punct de vedere a dialecticii interconexiunile, reprezintă
răspândirea şi recunoaşterea drepturilor omului ca valoare universală şi
consimţământul de a le urma în politica practică.
Poziţia cerinţei despre drepturile omului îşi are originea în tradiţia Iluminismului
European şi de la început cuprinde spaţiul sociocultural European. Este necesar să
deosebim drepturile omului ca drept de protecţie de la revendicările statului
(drepturile omului) şi ca dreptul participării în procesul politic (drepturile civile). În
cadrul formaţiunii politice ele devin eficiente şi reale numai în acel caz, când sunt
fixate instituţional şi, corespunzător, încălcarea lor este însoţită de o sancţionare fără
întârziere.
Ambigue şi contradictorii sunt orientările deontologice şi normele obligativităţii
etice, şi reprezentările despre obligativitate în politică. În sfera morale, urmarea
obligativităţii reprezintă corespunderea politicii anumitelor criterii, în principiu
criteriilor superioare ale moralităţii. Obligaţiunea în politică prezintă realizarea
rezultatelor dorite. Apare dilema „Machiavelli”: alegerea dintre atingerea scopurilor
politice prin orice mijloace, chiar şi imorale, aşadar prezenţa datoriei politice sau
respectarea obligativităţii etice, cu preţul rezultatelor politice. Politica nu devine în
mod impecabil morală, dacă obligativitatea se mărgineşte numai la corespunderea ei
normelor moralităţii, dar realizarea ei nu oferă rezultate politice, mai precis, nu
realizează obligativitatea politică fiindcă în politică în acelaşi timp există două
obligativităţi: morală şi de interes. Prin realizarea obligativităţii morale - nu se obţine
politică, prin realizarea celei de interes - nu rămâne loc pentru moralitate. Dacă

28
urmarea ambelor obligativităţi în acelaşi timp e imposibilă, atunci e inevitabil de ales
dintre ele, şi actorul politic, fireşte, alege obligativitatea de interes, care este
fundamentată etic. Din cele cunoscute această concluzie deonto-politică o face
Machiavelli [7, p.67].

Probleme etice în domeniul politic

- Problema libertății, deciziei și responsabilității în
politică,
- Problema binelui public și a rațiunii de stat,
- Problema corupției,
- Problema minciunii în politică,
- Problema justiției în politică,
- Prudența în politică,
- Problema păcii și a războiului,
- Etica terorismului,
- Datoriile omului public și cele aferente ”serviciului
public” – deontologia și etica în administrație
- etc.

3. Virtuți în politică
Aristotel a fost inițiatorul tradiției eticii virtuților și al discuției teoretice despre
"virtuti civice", cum le numea el. Etica este practică și trebuie să aibă valoare
actională, prin urmare, ea nu poate să ramâna la o mulțime de precepte care
transcend persoana. Ne interesează la fel de mult și cine practică aceste percepte. Ce
fel de persoană trebuie să fie, fiindcă între caracter și acțiune exista o legatură
cauzală. Pentru ca un om să facă acte drepte trebuie să fie un om drept, să aibă
virtutea corectitudinii. Virtuțile se dezvoltă prin reciprocitate și conduc la concordie ca
formă reciprocă de recunoastere și confirmare. Cea mai semnificativă virtute a
conducatorilor politici este întelepciunea practică.
Atunci când ne întrebam ce fel de oameni am vrea sa fie politicienii?, încercăm să
raspundem configurând sensurile virtuților necesare în politică. Ne vom referi cu
precădere la virtuțile rolului de politician și nu la virtuțile specifice vieții private ale
politicienilor (vezi de exemplu "afacerea Sexgate" în care președintele Clinton a fost

29
iertat de publicul american în numele rezultatelor administrației sale). Deși ar fi de
dorit ca rolurile morale să fie în armonie, nu este obligatoriu ca aceasta să se
întâmple. Mai mult, sunt situații în care politicienii sunt iertați pentru greselile lor din
rolurile publice deținute în trecut, dacă sunt percepuți ca eficienți în prezent (vezi de
exemplu acceptarea unor foști membri ai nomenclaturii comuniste și ai poliției politice
ca lideri ai tranziției spre capitalism democratic în țările Est Europene).
Există însă și perspective deontologiste potrivit cărora greșelile flagrante din viața
privată, precum și cele din viața politică anterioară "noului contract", nu trebuiesc
iertate. Aceste greșeli trebuiesc sancționate prin lege. Problema centrală a politicii e
justificarea mijloacelor: faci un rău actual pentru un bine de viitor. Din acest motiv,
din punctul lui de vedere, virtuțile politicienilor sunt: simțul proporțiilor, realismul,
concentrare interioara, calmul (să nu-ți pierzi capul) [6].
Michael Slote utilizează termenul de stomac moral (moral stomach), respectiv
calitatea de ați pastra apartenența politică chiar dacă ai o aversiune morală în a-ți
urma cauza: să-ți ții angajamentele politice și când ești în conflict moral cu ele. Nu
admirăm, susține el, doar angajarea publică a politicianului, ci și stomacul lui moral
[8, p.98-99].
Simone Weil consideră că moralitatea acțiunii în sfera publică depinde de
onestitatea intelectuală rolul acestei virtuți este aceea de a te apara de
automistificare. Dacă avem onestitate intelectuală știm ce și cine suntem, care ne sunt
limitele și posibilitătile. Umilința morală este un bun antidot al formei exagerate a
orgoliului: trufia. Ea constituie o condiție a integrării morale, în acordul cu
standardele comunitații. Cele doua virtuți: onestitatea și umilința sunt necesare
oricarei persoane politice democratice, capabile sa înteleaga faptul ca este ea însăși
cetațean alături de alți cetațeni, în rând cu ei, dând seama de interesele lor publice.
Între compromisurile și dilemele morale ale altor zone și cele ale politicii nu sunt
diferențe de natură și nici mai puține dileme morale, sau mai puține situații de tipul
"mâinilor murdare". Întreaga condiție umană este marcată de astfel de probleme, nu
doar politica. Atunci când ne referim la "machiavelism" ca divorț morală - politică, nu

30
vizăm divorțul în sine, ci o practicare a politicii fără remușcări pentru răul pe care îl
producem altora, fără sa ne gândim la oameni ca scopuri în sine, ci doar ca la simple
instrumente pentru rațiuni mai înalte decât ei sau pentru satisfacerea voinței
arbitrare a unui grup de interese sau a unui politician care are prea multa putere [6].

4. Etica în relațiile internaționale

Putem aborda problematica interdependenţei conceptului eticii în relaţiile
internaţionale prin încercarea de a descrie două poziţii arhetipale aflate într-un dialog
permanent. Anii formativi ai existenţei teoriei relaţiilor international - ca disciplină
academică sunt descriși drept o perioadă marcată de existenţa unei dezbateri între
şcoala de gândire – realism, şi abordarea - idealism/liberalism.
Reiterăm concepţia lui David Baldwin, care îi citează pe Tucidide, Machiavelli şi
Thomas Hobbes ca strămoşi intelectuali ai realismului. Realismul a fost descris în
literatură ca o paradigmă conservatoare, pornind de la postulatele sale conform cărora
nu există schimbare în natura umană, de unde decurge în mod necesar că nu există
progres, natura umană fiind viciată, egoistă, îndreptată către lupta pentru putere,
caracterizată de o dorinţă neostoită de dominaţie (animus dominandi).
Paradigma realistă a fost îndelung criticată pentru „statocentrismul” său, statul
ca unicul actor semnificativ pe scena relaţiilor internaţionale fiind o constantă a
teoretizărilor realiste. S-a argumentat faptul că, relaţionat gândirii lui Hobbes, statul
se bucură de monopolul violenţei legitime, deoarece popoarele lumii se bazează pe stat
pentru prezervarea intereselor de atacurile altor state şi actori internaţionali.
În literatura de specialitate se opinează faptul că, locul moralităţii în politica
externă a constituit o preocupare nodală a tradiţiei realiste clasice, nu numai în
textele canonice, precum „Dialogul Melian” al lui Tucidide şi „Principele” lui
Machiavelli, dar şi în lucrările realiştilor secolului al XX-lea, precum Edward Carr,
Hans Morgenthau sau Reinhold Niebuhr. Pentru a argumenta această aserţiune,
Scott Burchill reiterează punctul de vedere al lui Morgenthau, „acţiunile statelor nu
sunt determinate de principii morale şi aranjamente legale, ci de raţiuni de interes şi

31
putere”, şi aprecierile lui Art şi Waltz, conform cărora „în anarhie, statele nu îşi pot
permite să fie morale. Posibilitatea unui comportament moral rezidă în exigenţa unui
guvern eficient care să poată descuraja şi pedepsi acţiunile ilegale” [2, p.64].
Hans Morgenthau susţine necesitatea detaşării absolute între ceea ce este moral
dezirabil şi politic real. Un principiu al realismului teoretizat de autor este acela că
interesul statelor este definit în termeni de putere, puterea fiind de altfel concept central
al viziunii realiste, întrucât este motorul care determină toate raportările reciproce ale
statelor în sistemul internaţional. În această abordare, puterea este noţiunea care
descrie autonomia domeniului politicului în raport cu religia sau morala.
Linia liberală, se identifică de la autori ai Iluminismului European, precum
Immanuel Kant, John Locke, John Stuart Mill sau Richard Cobden.
Conform tipologiei evoluţiei abordării liberale în Relaţiile Internaţionale, putem
evidenția câteva etape:
- prima fază a disciplinei academice este marcată de idealism sau liberalism utopic
(Woodrow Wilson),
- după care discutăm despre teoria funcţionalistă a integrării (David Mitrany, Karl
Deutsch), până în anii 1980, care caracterizează perioada instituţionalismului liberal
(Keohane şi Nye).
Într-o reafirmare a teleologiei liberale, Fukuyama considera că progresul în istoria
umanităţii poate fi evaluat prin gradul de reluctanţă asupra conflictului global şi prin
aproprierea principiilor legitimităţii în sistemele politice naţionale. Autorul discută cu
încredere despre o perspectivă apodictică din paradigma liberală, aceea conform căreia
răspândirea ordinilor politice naţionale legitime va avea drept consecinţă finalitatea
conflictelor internaţionale. Această viziune ne duce cu gândul la lumea păcii eterne
creionate de Kant, pacea constituind un ideal către care lumea trebuie să tindă.
McElroy Robert, în lucrarea sa „Moralitatea în politica externă americană”,
argumentează că internaţionaliştii considerau că există o comunitate internaţională
capabilă de a genera norme morale viguroase, clare şi consensuale care să conducă
comportamentul statelor. Aici autorul aduce în discuţie perspectiva lui Kant asupra

32
relaţiilor internaţionale şi asupra păcii mondiale. Întemeietorul deontologiei considera
că forţele concurenţei economice şi ale schimbărilor tehnologice, care stau deseori la
baza războiului - creează condiţiile păcii mondiale. Kant a recunoscut că relaţiile juste
şi paşnice între naţiuni ar fi imposibile în absenţa unui cod reglementat care să
specifice ce trebuie şi ce nu trebuie să facă statele în relaţiile lor reciproce.
Devotamentul lui Kant faţă de ideea că istoria progresează stă la baza credinţei lui că
interdependenţa şi cooperarea crescândă dintre naţiuni vor da naştere unei
comunităţi internaţionale.
McElroy identifică elemente ale gândirii internaţionaliste care pot constitui un
dialog între tradiţia realistă şi grupul normativist, şi anume conştiinţa individuală a
liderilor fiecărei naţiuni (element care duce cu gândul la distincţia lui Kant între
politicianul moral, care tratează principiile judecăţii politice astfel încât să poată
coexista cu morala şi moralistul politic, care adaptează morala în funcţie de avantajul
oamenilor de stat), opinia publică a fiecărei ţări, care poate influenţa înfăptuirea
politicii externe, şi reputaţia pozitivă pe care statele vor să o menţină în sistemul
international [5].
Dezbaterile asupra normelor morale sunt de interes şi preocupare contemporană.
Hans Kung se întreba dacă este posibil un consens etic de dimensiuni globale, un
acord asupra valorilor, criteriilor şi atitudinilor particulare? Autorul atrage atenţia că
această etică globală nu este o nouă ideologie sau o suprastructură, şi nu încearcă să
facă eticile diferitelor religii sau filozofii superflue, ci reprezintă un minim necesar de
valori, criterii şi atitudini de bază umane. Consiliul Parlamentului Religiilor Lumii,
întrunit la Chicago în 1993, a adoptat Declaraţia asupra unei Etici Globale, care
subsumează ca principii de bază umanitatea adevărată şi Regula de Aur. Aceste
două principii ne duc cu gândul la principiile teoretizate de Kant, şi anume percepţia
omului ca scop, iar nu ca mijloc, imperativul categoric kantian, „acţionează astfel ca să
foloseşti umanitatea atât în persoana ta, cât şi în persoana oricui altuia totdeauna în
acelaşi timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc”, sau principiul „etica ar trebui să
preceadă politica şi dreptul”.

33
 Cele două principii ale eticii globale au constituit fundamentul pentru cele patru
directive irevocabile, şi anume:
- loialitatea faţă de o cultură a non-violenţei și respectul pentru orice formă de
viaţă,
- loialitatea faţă de o cultură a solidarităţii şi ordinii economice juste,
- loialitatea faţă de o cultură a toleranţei şi a unei vieţi conduse de adevăr,
- loialitatea faţă de o cultură a drepturilor egale.
În concluzie, etica este benefică atât timp cât nu încearcă să impună agresiv norme
şi reguli. Daca etica este impusă, legitimitatea valorilor este pusă la îndoială, pentru
că în general etica este un instrument al binelui, prin care se doreşte combaterea unor
fenomene negative [2].
„În ordinea internaţională, rolul puterii este mai mare, iar cel al moralităţii este mai
mic, (…), la sfârşitul istoriei, politica va fi un teritoriu unde conştiinţa şi puterea se vor
întâlni, unde factorii etici şi cei coercitivi ai vieţii umane se vor întrepătrunde”.
Edward Carr

Sarcini de autoevaluare:
1. Care sunt argumentele pentru necesitatea moralei în politică?
2. Analizaţi un caz de minciună şi înşelăciune în politica moldovenească, arătând
ce justificări a avut şi dacă acestea sunt legitime din perspectivă
consecinţialistă.
3. Care sunt principalele vicii şi virtuţi în politică?
4. Analizaţi un caz de părtinire legitimă în politică.
5. Care sunt implicaţiile etice în relaţiile de interdependenţă cu politica
internatională?
6. Cum afectează etica relaţiile internaţionale şi în ce măsură le defineşte?

Tematica pentru studiul individual:

1. Politica și ”problema mâinilor murdare”.
2. Problema binelui public și a rațiunii de stat
3. Teoria realismului și etica în politica externă a statelor.
4. Etica și asistența militară umanitară.
5. Etica și utilizarea violenței în război.
6. Etica și armele nucleare.

34
 Bibliografie:
1. Bobbio Norberto. In praise of meekness. Essays on Ethics and Politics, Polity Press,
Cambridge, 2000
2. Burchill Scott, Linklater Andrew. Teorii ale relaţiilor international. Iaşi: Institutul
European, 2008
3. Coady C.A. Politica și problema mâinilor murdare. În: Tratat de etică (ed. Singer
Peter), Polirom, 2006, p.403-414
4. Hampshire Stuart. Public and Private Morality. Cambridge University Press, New
York, 1978, p. 49-52
5. McElroy Robert. Moralitatea în politica externă americană şi rolul eticii în
Relaţiile Internaţionale. Bucureşti: Editura Paideea, 1992
6. Miroiu Mihaela. Etica profesională. Curs universitar. Universitatea București,
2000
7. Sandu Ion. Deontologia politică: moralitatea și obligativitatea etică. În:
MOLDOSCOPIE, 2010, nr.2 (XLIX), p.65-69
8. Slote Michael. Goods and virtues, Clarendon Press, Oxford, 1983, p. 98-99
9. Teampău Petruța. Etica politică. Curs universitar. Universitatea Babes–Bolyai,
Cluj–Napoca, 2014
10. Volcoff V. Manualul corectitudinii politice. - Bucureşti, 2009
11. Rotaru Veronica, Morari Cristina. Foreign Policy of the Republic of Moldova in the
Context of Moral Dimension. In: Politické vedy . [online]. 2013.
http://www.politickevedy.fpvmv.umb.sk/user files/file/2_2013/ ROTARU MORARI
.pdf

35
 Tema 3. Paradigme etico-politice clasice și contemporane

Conținuturi:

1. Etica aristotelică
2. Etica de tip Kantian
3. Teoria etică utilitaristă
4. Contractualismul și etica drepturilor

Obiective de referință:

- Să cunoască esența ”eticii virtuților” fundamentată de Aristotel,

- Să explice semnificația conceptelor cheie din teoria etică Kantiană,
- Să aprecieze utilitatea practică a eticii Kantiene
- Să analizeze relația dintre deontologia profesională și concepția utilitarisă,
- Să construiască argumente pentru respectarea drepturilor fundamentale în
contextul exercitării viitoarei profesii.

Cuvinte-cheie: virtuți, deontologism, utilitate (individuală şi colectivă, privată şi

publică dreptate, acţiune dreaptă, imparţialitate, imperative categoric și practice,
datorii morale perfecte, datorii morale imperfecte, libertate etc.

Repere de conținut:

1. Etica aristotelică

Etica virtuţii este etica bazată pe tradiţia aristotelică inaugurată de lucrarea sa

Etica nicomahică. Pentru Aristotel, în orice acţiune sau decizie binele (fericirea)
constituie scopul final. În numele binelui/fericirii se face totul. Fericirea este o valoare-
scop, spre deosebire de valorile mijloc, menite a fi utilizate pentru atingerea unor
scopuri mai înalte. Fericirea e starea omului care dobândeşte şi amplifică valori-
mijloc, virtuţi. Etica lui Aristotel este şi una eudaimonistă, bazată pe fericire.
Aristotel fondează etica virtuţilor şi iniţiază discuţiile teoretice despre „virtuţile
civice”. Fericirea este o activitate a sufletului ce are lor în conformitate cu virtutea.
Pentru ca o persoană să acţioneze corect, el trebuie să aibă virtutea corectitudinii.
Virtuţile se dezvoltă prin reciprocitate. Aristotel afirmă în Etica către Nicomac că
virtutea este „un habitus (obişnuinţă) a alegerii care, după noi, ţine calea măsurată de
mijloc, ea fiind determinată de raţiune şi aşa cum ar stabili-o un om înţelept. Mijlocul

36
este ce se găseşte între două habitus-uri greşite: între greşeala excesului şi a lipsei.
Ea este însă mijlocie şi în măsura în care alege între sentimente şi acţiuni, pe când
greşeala în această privinţă este că măsura dreaptă nu este atinsă, ci depăşită”.
După Aristotel, cu privire la sentimentele de frică şi încredere, mijlocia este
curajul. Iar între înşelăciune şi naivitate (prostie), prudenţa este cea de mijloc, şi
deci – virtute. Aristotel constată că este greu să fii virtuos, căci „a nimeri mijlocul este,
în orice lucru, greu”, aducând următorul exemplu: „nu poate orişicine, să găsească
centrul unui cerc, ci numai acela care ştie să o facă. În acest fel fiecare poate şi este
mai uşor să fie mânios, sau să risipească bani, dar ca să dea bani cui trebuie şi atâta
cât trebuie, şi cum şi de ce şi cum trebuie, aceasta nu este darul fiecăruia şi nu este
uşor.” Iar în fine, Aristotel conchide: „De aceea şi binele este atât de rar. De aceea el
merită să fie lăudat; de aceea este frumos. [2]”
Aristotel definea omul ca pe zoon noeticon, adică animal raţional, dar şi zoon
politicon, adică animal politic, social. Respectiv, şi virtuţile omeneşti le divizează în
dianoetice, ce se referă la raţionalul din om, derivă din raţiune, prin exerciţiul minţii
şi etice, derivă din practică, din acţiune.
Aristotel vorbeşte despre două tipuri de virtuţi: etice şi dianoetice. Virtuţile etice
sunt trăsături caracteriale (temperamentale) relevate habitual prin lupta cu
tendinţele extreme. Altfel spus, devenim virtuoşi din punct de vedere moral dacă
reuşim să evităm extremele în comportare. Orice extremă comportamentală,
aristotelic vorbind, este un viciu, ce se poate naşte atât din exces, cât şi din deficienţă.
Este un viciu să mănânci prea mult dar şi prea puţin, mâncând prea mult riscăm
bulimia dar prea puţin – anorexia. La fel putem lucra prea mult devenind workoholici
sau prea puţin sufocându-ne în lenevie. În aceeaşi ordine de idei, făcând apel la textul
autorului am putea menţiona că generozitatea ca şi virtute morală este calea de mijloc
dintre zgârcenie (deficienţă), pe de o parte şi risipă (exces) pe de altă parte, curajul se
naşte prin evitarea laşităţii (deficienţă) şi a temerităţii (exces) în acelaşi timp, iar
modestia este cale de mijloc dintre timiditate (deficienţă) şi obrăznicie (exces). Printr-o

37
încercare de rezumare am putea conchide că o viaţă trăită virtuos (şi deci cu şanse de
atingere a fericirii) este una trăită într-o manieră cumpătată (moderată).
Este de menţionat faptul că Aristotel nu oferă un criteriu riguros al cumpătării, ci
dimpotrivă afirmă că un atare criteriu nici nu există. Atunci când vrem să fim
cumpătaţi trebuie să ţinem cont de „Mijlocul de aur” al propriei noastre perspective.
Sau, trebuie să ne cunoaştem propria noastră măsură, autocunoaşterea fiind premisă
a autorealizării şi devenirii în câmpul moralităţii. Virtuţile dianoetice sunt virtuţi
intelectuale rod al experienţei cognitive. Aristotel distinge două virtuţi intelectuale:
înţelepciunea şi prudenţa. Prima este considerată virtute intelectuală
teoretică, sau abilitate intelectuală de a delibera cu privire la structura şi
funcţionarea universului, la adevărul absolut (capacitatea unei cunoaşteri de tip
ştiinţific). Cea de a doua fiind numită şi înţelepciune practică, sau ştiinţa, născută
din experienţa de viaţă de a judeca ce este bune sau rău, ce este dezirabil sau ce este
evitabil pentru fiinţa umană. Prudenţa este capacitatea intelectuală de a analiza
scopurile, de a opta pentru cele potrivite situaţiei particulare şi necesităţilor sau
aspiraţiilor deliberatorului, de a determina mijloacele adecvate pentru realizarea
scopurilor propuse, efectele cărora la Aristotel converg spre fericire. Din cele enunţate
am putea afirma că devenim prudenţi ori de câte ori simţim existenţa posibilităţilor fie
chiar şi vagi de periclitare a potenţialului nostru de autodesăvârşire (autorealizare) şi
deci fericire, devenim astfel pentru ca prin evitarea a ceea ce este de nedorita să ne
asigurăm continuitatea şi finalitate propriei dezvoltări (existenţe).
Prin urmare virtutea atât în plan etic cât şi dianoitic poate fi înţeleasă ca o
dispoziţie care ne face să adaptăm conduita cea mai bună posibilă, un mijloc ce ne
arată calea dreaptă a gândului şi faptei. Practicarea virtuţii nu este înfăptuită pentru
vre-o recompensă ci de dragul virtuţii însăşi. A fi virtuos este cea mai mare
recompensă pentru posesorul virtuţii, căci doar fiind moderaţi în acţiunile habituale,
şi precauţi în realizarea scopurilor vom fi şi fericiţi.
În viziunea lui Aristotel, omul trebuie să practice virtuţi etice – curajul,
dreptatea, cinstea, mărinimia, trebuie să le exerseze o perioadă îndelungată. În

38
acest fel, se formează omul de caracter, care se deprinde să acţioneze doar conform
acestor valori. El urmează calea virtuţii de la sine, calea ce duce spre fericire. El nu
are nevoie de indicaţii în vederea comportamentului său. Ideea formării omului de
caracter este actuală pentru reprezentanţii neoaristotelismului, aceştia argumentând
că „virtuţile şi deprinderile sale, formate şi dezvoltate prin exerciţiu stăruitor, îl vor
călăuzi întotdeauna fără ezitări spre luarea unor decizii chibzuite şi spre aplicarea lor
consecventă. Un astfel de om nu are nevoie de prea multe reguli şi restricţii, întrucât
natura lui bună găseşte întotdeauna calea cea dreaptă.
Aristotel vorbeşte despre un principiu etic, şi acesta este calea de mijloc,
cumpătarea/precauția. Se recomandă evitarea excesului în orice acţiune. El afirma
că „cumpătarea este mijlocia între desfrâu şi insensibilitate în materie de plăceri.
Cumpătarea, ca, în general, orice altă virtute, este o excelentă dispoziţie morală. Şi o
excelentă dispoziţie morală nu poate privi decât ceva ce este excelent.” ipulărilor
genetice a celulelor umane germinative).
În concluzie, am putea afirma că virtutea aristotelică a precauţiei în epoca
contemporană din normă individuală devine imperativ social. Această transformare se
datorează finalităţii (scopului) de dezvoltare, nu atât a persoanei individuale (obiect al
analizei aristotelice), ci a societăţii umane în general. Se are în vedere necesitatea
acută de supravieţuire - finalitate din motive obiective, devenită astăzi obiect prioritar
de analiză. Formularea precauţiei ca şi principiu de ghidare a deciziilor şi
comportamentului în condiţie de incertitudine ştiinţifică este importantă mai ales
acum când s-a conştientizat faptul că certitudinea ştiinţifică este foarte puţin
probabilă [4].

2. Etica de tip Kantian

Marele “restaurator al demnităţii omeneşti”, cum a fost numit Immanuel Kant, a
trăit între 1724-1804. Opera sa de filosofia moralei a fost concepută între 1780 - 1790
în următoarea ordine: Întemeierea metafizicii moravurilor (1785); Critica raţiunii
practice (1787; Metafizica moravurilor (Elemente metafizice ale dreptăţii şi Doctrina

39
virtuţii) (1797). Temele centrale ale eticii kantiene, utilizabile în perspectiva eticii
profesionale sunt următoarele:
1. Autonomia şi imperativul practic, ca bază de universalizare a cetăţeniei, a
tratamentului egal, a egalităţii în drepturi,
2. Problema datoriilor morale perfecte şi a datoriilor morale imperfecte, ca
răspuns la întrebarea ce trebuie să fac, ce mi-e permis să fac [4].
Autonomia şi voinţa liberă. Potrivit tradiţiei modernităţii iluministe Kant a fost
foarte interesat de problema dezmărginirii normative din parohialismul religios.
Morala sa se dorea un răspuns la întrebarea: Ce trebuie să fac, chiar dacă nu pot
comunica cu transcendentul, chiar dacă nu recunosc nici o religie revelată, chiar dacă
cred în existenţa lui Dumnezeu, dar nu şi în comunicarea sa cu noi prin profeţi sau
prin întrupare. Presupunând că ne situăm în interiorul unei religii, ale cărei norme le
recunoaştem ca revelate, rămâne totuşi, dincolo de aceasta, faptul că moralitatea
trebuie menţinută indiferent de contextele religioase particulare. Dacă vrem să
întemeiem o morală universală (independentă de contexte particulare, de înclinaţii şi
dorinţe individuale), atunci suntem obligaţi să admitem ca fundaţională existenţa
voinţei libere.
De altfel, nici o morală nu este posibilă dacă nu admitem liberul arbitru fiindcă
oamenii nu pot să fie responsabili pentru situaţii în care libertatea de
alegere este nulă.
Voinţa liberă înseamnă capacitatea de a acţiona autonom (nomos – lege – în limba
greacă în original), adică acea capacitate care ne permite să ne fim propriul legiuitor.
Imperativul categoric. Morala kantiană este una de tip raţionalist. Acţiunea
noastră morală are la bază judecata morală pe care o putem generaliza pentru
oricine se află într-o situaţie identică. Nici un principiu nu poate fi considerat moral,
dacă nu îl putem aplica oricui se află în aceeaşi situaţie sau într-una foarte
asemănătoare. Aceasta este cu putinţă doar bazând morala pe raţiunea pură. Prin
urmare, nu invocăm alte considerente care ne fundamentează actele, cum ar
fi: tradiţia, intuiţia, consecinţele, emoţiile sau simpatia şi compasiunea faţă de ceilalţi.

40
Este indiferent din ce tradiţie cutumiară ne tragem, din ce comunitate venim, dacă
suntem sau nu înclinaţi spre altruism, dacă avem sau nu o "fire bună". Faptele
noastre au valoare morală doar dacă putem transforma maxima după care le comitem
în lege universală, deci în imperativ categoric: Acţionează numai potrivit acelei
maxime care să poată fi în acelaşi timp lege universală!
Imperativul practic. Morala kantiană este o morală a datoriei. Motivaţia de bază
a moralei datoriei este derivată, potrivit lui Kant, din stipularea existenţei unui scop în
sine. Aşa cum nu putem construi o geometrie fără axiome, nu putem construi nici o
morală care să nu stipuleze ceva ca scop în sine (ceva valoros prin el însuşi, ceva care
nu poate fi transformat în mijloc pentru alt scop). Kant delimitează două scopuri în
sine: viaţa şi umanitatea din persoana oricărei finite omeneşti. Graţie primului scop,
putem întemeia datoria morală perfectă a nonsinuciderii, graţie celui de-al
doilea, putem întemeia imperativul practic: Acţionează astfel încât să tratezi
umanitatea, atât în persoana ta, cât şi a oricărei alteia, totdeauna şi în acelaşi timp ca
scop şi niciodată numai ca mijloc.
Acest imperativ al acţiunii are o relevanţă fundamentală în etica profesională, dar
şi în universalizarea drepturilor umane, în principiul consideraţiei egale pentru orice
fiinţă umană, în baza faptului că ea este scop în sine. Potrivit imperativului practic,
delegitimăm mai întâi două atitudini: pe aceea a acceptării propriei subjugări şi
pe aceea a subjugării altora. Este la fel de imoral să aservim şi să ne lăsăm
aserviţi. Cu alte cuvinte, dacă acceptăm să fim folosiţi ca mijloace, în lipsa oricărui
consimţământ din partea noastră sau dacă ne folosim de alţii ca de simple mijloace
pentru scopurile noastre, fără a avea consimţământul lor, este la fel de imoral.
În acest spirit, orice guvernare care nu este rezultatul alegerilor libere este imorală,
cum imoral este să ajungi la guvernare făcând promisiuni false. Tot atât de imoral
este să accepţi o guvernare care îţi anulează voinţa liberă şi te transformă într-un
simplu mijloc al unor scopuri la care nu ai consimţit niciodată (cazul regimurilor
totalitare).

41
 Datorii morale perfecte şi imperfect. Datoriile morale perfecte sunt cele
valabile pentru toţi agenţii şi toate acţiunile. Ele derivă din autonomia persoanei. Dar
autonomia este limitată. Nici unul dintre noi nu îşi este autosuficient. Oricare dintre
noi este şi o fiinţă vulnerabilă, aflată în relaţii de interdependenţă reciprocă şi în
relaţii de dependenţă. Vulnerabilitatea şi dependent generează datorii morale
imperfecte.
Între regula de aur care ne spune că o acţiune este moral corectă dacă agentul nu se
opune să i se facă şi imperativul categoric, care ne spune că o acţiune este moral
corectă nu doar dacă agentul nu i se opune, dar şi dacă generalizarea ei ar fi
iraţională, există diferenţe de fond. Regula de aur nu se aplică decât relaţiei cu altul.
Pe ea nu poţi întemeia non-sinuciderea (inclusiv în cazul eutanasiei), nici respingerea
masochismului, nici abţinerea de la bunătate în ideea că cineva îşi ajunge lui însuşi,
nici principiul: nu judeca pe altul dacă nu vrei să fii judecat (nu pot să fie
universalizate). Regula de aur poate să ducă la consecinţe negative în cazurile în care
agentul nu are nimic împotrivă să fie prost tratat (de exemplu, cineva ar putea să se
vândă pe sine sclav) sau cineva sărac doreşte să-şi vândă un copil, chiar dacă scopul
este să-i ajute pe ceilalţi copii ai săi să supravieţuiască.
Datoriile morale perfecte sunt clasificate în:
a) Datorii perfecte faţă de sine: să nu-ţi iei viaţa (să te abţii de la sinucidere). În mod
obişnuit, putem gândi că sinuciderea este rezultatul iubirii faţă de sine: nu pot
continua o viaţă care îmi produce o durere continuă, deci sunt moral justificat să o
termin cu viaţa. Dacă viaţa mea nu are sens, atunci nu merită să o continui. Unele
situaţii sunt disperate, de exemplu, o paralizie totală şi ireversibilă în care persoana
este conştientă că îşi va petrece viaţa în scaun sau în pat, fără să poată face nimic, nici
un gest, dacă nu este ajutată. O astfel de persoană uneori solicită eutanasia.
Răspunsul Kantian la această abordare este: nu putem universaliza maxima; ori de
câte ori cineva consideră că viaţa sa este o sursă de durere sau că este lipsită de sens,
are justificare morală să se sinucidă. Deci, nu putem justifica sinuciderea fiindcă nu
putem universaliza astfel de maximă ("când crezi că viaţa ta este complet lipsită de

42
sens sau când îţi pierzi aproape total puterile, e justificat să te sinucizi sau să fii
ajutat să mori").
b) Datorii perfecte faţă de alţii: să nu faci promisiuni mincinoase. Dacă am
universaliza minciuna, am ajunge la prăbuşirea totală a încrederii oricui în oricine.
Caracterul perfect al acestor datorii derivă din aceea că nu admit nici o excepţie, sunt
obligaţii morale perfecte, arată ce trebuie să nu facem, sau să ne abţinem să facem,
oricând, oricare dintre noi, indiferent de situaţie.
Ambele datorii au formă negativă. Ele sunt formulate prin trebuie şi vizează
obligativitatea normei.
Datoriile morale imperfecte se clasifică în:
a) Datorii faţă de sine: să-ţi păstrezi sănătatea şi să-ţi dezvolţi talentele. Kant nu
sugerează că ne putem dezvolta toate talentele, ci că este imoral să nu ne exploatăm
selectiv măcar unele dintre ele, respectiv să le neglijăm pe toate, să le lăsăm să se
irosească. Tot aşa este imoral să facem deliberat ceva împotriva propriei sănătăţi sau
să nu facem nimic în favoarea ei, dacă putem.
b) Datorii faţă de alţii: să-i ajuţi pe ceilalți. Această datorie are un caracter
imperfect fiindcă arată ce ar fi de dorit să fac, nu ce trebuie să fac indiferent de
situaţie. Dacă un imperativ categoric ne spune ce trebuie să facem în mod universal:
oricând, oricum, oricine dintre noi, imperativele ipotetice sunt de tipul "dacă-atunci",
de tipul ar trebui.
În planul eticii profesionale, se pot face corelaţii profitabile între cele două categorii
de datorii imperfecte. De exemplu, dacă pe de-o parte suntem datori să ne păzim
sănătatea şi să ne dezvoltăm talentele, iar pe de altă parte suntem datori să-I ajutăm
pe alţii, am putea extinde aceste imperative în sensul că datoriile noastre faţă de
semeni sunt asemănătoare celor faţă de noi: să-i ajutăm să îşi menţină sănătatea şi să
îşi dezvolte talentele.
Etica de tip kantian este deontologistă: un act este moral corect dacă agentul
acţionează conform principiilor şi normelor morale (a imperativului categoric, a celui

43
practic şi a celor ipotetice). Nici consecinţele, nici scopul, nu pot scuza mijloacele, decât
dacă acestea sunt conforme imperativelor mai sus pomenite [4, p. 17-24].

3. Teoria etică utilitaristă

Utilitarismul este una dintre cele mai importante și influente teorii morale din
vremurile moderne. În multe privințe, este perspectiva filosofului scoțian David
Hume (1711-1776) și a scrierilor sale de la mijlocul secolului al XVIII-lea. Dar și-a
primit atât numele, cât și cea mai clară afirmație în scrierile filozofilor englezi Jeremy
Bentham (1748-1832) și John Stuart Mill (1806-1873). Chiar și astăzi eseul lui Mill
„Utilitarismul”, care a fost publicat în 1861, rămâne una dintre cele mai răspândite
expuneri ale doctrinei.
Utilitarismul este o teorie morală care permite o evaluare a acțiunilor indivizilor și
are două dimensiuni esențiale: un criteriu al binelui și al răului, un imperativ moral –
maximizează binele, o regulă de evaluare a acțiunii morale conform acestui
criteriu.
Utilitarismul formulează răspunsuri la întrebări de forma: „ce trebuie făcut?”, „ce
trebuie să admirăm?”, „cum e bine să trăim?” cu ajutorul unor termeni împrumutați
din economie, cum ar fi: maximizare (a utilității, a fericirii), profit (obținerea plăcerii).
„Plăcerea și absența suferinței, iată singurele scopuri pe care ni le putem propune, iar
toate lucrurile dezirabile, care sunt la fel de multe atât pentru utilitarism, cât și
pentru orice altă doctrină, sunt de dorit fie pentru plăcerea însăși, fie ca mijloace de
procurare a plăcerii, de inlăturare a suferinței” (John Stuart Mill).
Pentru Mill utilitatea este fundamentul moralei. Conform acestui principiu acțiunile
sunt corecte proporțional cu tendința lor de a promova fericirea și sunt incorecte în
măsura în care tind să producă inversul fericirii. Prin noțiunea de fericire, Mill
înțelege prezența plăcerii și absența durerii, dar termenul de plăcere trebuie înțeles
într-o accepțiune generală, care nu înseamnă doar plăcere fizică, ci și „plăcerea
frumosului, a decorativului, a delectării” (John Stuart Mill).

44
 Mill nu abandonează teoria lui Bentham și acceptă utilitatea ca fiind un principiu al
valorilor morale motiv pentru care o acțiune poate fi judecată în funcție de fericirea pe
care o aduce unui anumit număr de indivizi.
Spre deosebire de Jeremy Bentham, Mill accentuează diferența dintre plăceri și
imaginează o ierarhie a plăcerilor care ar sta la baza conceptului de fericire. Mill nu
este un hedonist (hedonismul privit ca o „doctrină a porcilor”), el vorbește de două
categorii de plăceri: trupești și spirituale. Ultimele sunt dezirabile, căci spune acesta,
sunt superioare calitativ plăcerilor trupești, deci implicit conduc la o fericire mai mare.
Mill își construește propria viziune despre utilitarism având în vedere distincția
bine personal - bine public. Acesta este un alt punct în care utilitarismul lui Mill se
deosebește de cel al lui Bentham, motiv pentru care utilitarismul lui Mill este numit și
utilitarism altruist. Deși Mill este conștient că un obiectiv ca acela de a ajusta binele
personal în funcție de binele public este un demers dificil care nu poate fi atins cu
ușurință, el consideră că sacrificiul unui individ poate fi considerat cea mai înaltă
virtute.
Mill susține că termenul moralității îl constituie folosul, utilul individual, alegerea
morală realizându-se prin calcularea foloaselor unei situații. El acordă prioritate
satisfacțiilor intelectuale față de cele senzoriale, considerate inferioare; înțelegând prin
,,fericire prezenta plăcerii sau absența suferinței iar prin ne-fericire suferința sau lipsa
plăcerii”. Mill arată că atât pentru utilitarism cât și pentru altă doctrină, două lucruri
sunt dezirabile: fie plăcerea însăși și mijloacele pentru a o procura fie că-i pentru a
înlătura suferința. Filozoful arată că oamenii se deosebesc în funcție de modul de a-și
procura fericirea; există cei care își satisfac rapid și complet dorințele deci nivelul
aspirației este scăzut iar ceilalți având un nivel al aspirației mai înalt, vor găsi greu
fericirea dar vor învață să suporte cu ințelepciune și calm imperfecțiunile [4].
Jeremy Bentham încearcă să determine normele moralei în afara oricărei ipoteze
a priori, speculative. Principiul de bază este acela al experienţei care atestă rolul
plăcerii şi al durerii în viaţa oamenilor. Bentham proclamă necesitatea ca orice
acţiune sau instituţie să fie judecată în funcţie de capacitatea de a spori

45
fericirea şi de a micşora suferinţa: „Utilitatea este un termen abstract, el exprimă
proprietatea sau tendinţa unui lucru de a ne feri de ceva rău şi de a ne procura un
bine; binele înseamnă plăcere sau cauză de placer. Bineînţeles, iau aceste cuvinte:
durere şi plăcere în accepţia lor comună, fără a inventa definiţii arbitrare pentru a
admite numai anumite plăceri sau pentru a nega existenţa anumitor dureri. Însă,
plăcerile pot fi judecate din perspectiva intensităţii şi a duratei lor, cât şi a gradului
lor de fecunditate, însemnând capacitatea lor de a ne procura noi plăceri, precum şi
puritatea lor.
Bentham pledează pentru o „aritmetică a plăcerilor”, o contabilizare raţională a
acestora, în sensul unei evidenţe precise: cât pierdem şi cât câştigăm atunci când
preferăm o anumită plăcere în detrimentul alteia. Pentru a nu rămâne cantonat în
zona unui individualism anarhic, opus oricărui tip de morală, principiul utilităţii face
din raţiune un factor de universalizare, o regulă căreia trebuie să i se conformeze
voinţa individului. Iată de unde obligativitatea morală de a refuza o plăcere prezentă
atunci, când „beneficiile” ei ulterioare pot degenera în suferinţe. „(…) susţinând
primatul utilităţii în materie de morală, Bentham a căutat să evite excesele unei
poziţii individualiste, preconizând necesitatea unui acord între interesele individului
şi acelea ale societăţii. Sunt considerate bune acele mobile, care pot contribui la
armonizarea acestor interese; rele sunt cele care pot genera conflicte între individ şi
societate[6, p.386].”
Utilitarismul face parte din categoria mai largă a eticilor de tip consecinţialist,
etici care au dominat discuţiile până în jurul lui 1960. Potrivit acestor perspective, un
act este drept sau nedrept moral în funcţie de consecinţele sale şi nu de trăsăturile
intrinseci. (Dacă, de exemplu, minciuna este interzisă ca imorală în sine în cadrul
celorlalte tipuri de etici, în consecinţialismul utilitarist singurul lucru care ar permite
interzicerea este faptul că ea produce rău, nu fiindcă este rău în sine să minţi. Nu pot fi
admise însă orice fel de consecinţe, indifferent de natura lor, ci doar consecinţele
socotite a fi morale şi anume:
a) când un act produce plăcere (perspectiva hedonistă);

46
 b) când un act conduce la dezvoltarea persoanei şi ajută la dezvoltarea celorlalţi;
c) când un act conduce la o satisfacţie dezirabilă.
Ca să ne dăm seama mai bine de distincţia între eticile de tip deontologist şi cele de
tip consecinţialist, luăm două cazuri: problema încălcării drepturilor şi problema
ţinerii promisiunilor. Pentru deontologişti - neîncălcarea drepturilor şi ţinerea
promisiunilor, sunt datorii morale perfecte. Pentru consecinţialişti - scopul rămâne
fericirea, utilitatea sau satisfacţia, iar cele două norme sunt simple mijloace care sunt
metode de atins fericirea sau utilitatea. Actele sunt moral greşite pentru un
consecinţialist nu fiindcă drepturile sau promisiunile sunt încălcate, ci pentru că acele
acte nu au maximizat numărul celor ce nu violează drepturi şi pe acela al celor ce îşi
ţin promisiunile [4; 6].

4. Contractualismul și etica drepturilor

Tradiţia contractualistă se exează pe idea că normele morale sunt rezultatul
acordurilor prin care oamenii îşi rezolvă paşnic divergenţele de interese. Supunerea la
normă îşi află întemeierea chiar în aceea că ea este rezultatul acordului liber
consimţit în privinţa standardelor comune. Acordurile sunt presupuse a fi rezonabile
şi în acelaşi timp libere. Contractualismul îşi are originile în filosofia greacă. Forma sa
discutată în etică şi teorie politică aparţine modernităţii iluministe (Thomas Hobbes,
Jean-Jacques Rousseau).
Elementele caracteristice ale teoriilor contractualiste contemporane sunt:
a) obligaţiile contractuale sunt pure convenţii încheiate între oameni; ele nu au nimic
divin şi sunt valabile pe durata convenţiei;
b) rolul convenţiilor este acela de a armoniza şi apăra interesele contractanţilor.
Oamenii acţionează moral dacă o fac în avantaj reciproc (tradiţia hobbesiană) sau dacă
o fac potrivit principiului imparţialităţii (tradiţia kantiană). În prima abordare, nu e
nimic considerat rău în a leza sau a-l face să sufere pe altul, atâta vreme cât nu avem
o convenţie după care este în avantajul reciproc să nu ne lezăm.

47
Subiect al unui contract este acea persoană care participă la negocierea lui, are
puterea să-şi exprime acordul sau dezacordul, să-i stabilească termenii. Desigur că ar
fi moral liniştitor să spunem că părţile aflate în contract sunt egale. Dar experienţa
istorică ne spune un lucru limpede: o parte din contractanţi nu contează decât parţial
prin minoratul lor ca poziţie în decizie (vezi de exemplu minorităţile etnice şi femeile)
sau nu contează deloc, sunt practic excluşi sau cu totul marginali în calitate de
contractanţi (vezi de exemplu în societatea românească rromii sau cei foarte săraci).
Ca să intri într-o negociere, contează mult puterea contractuală: ce oferi şi de pe ce
poziţie ceri.
Grupurile dezavantajate sunt practic ignorate, căci oferta lor nu este tentantă iar
forţa lor de presiune în cerere este tratată ca slabă. La fel sunt trataţi şi cei lipsiţi de
putere fiindcă sunt copii sau infirmi. Ei nu fac parte din “clubul select” al
negociatorilor de norme. Pot cel mult să fie luaţi în seamă ca obiect al moralei (lor li se
aplică norme fără să participe la negocierea acestora) nu ca subiect al ei.
Dezavantajele sunt adesea văzute ca incapacităţi sau deficienţe. Rasiştii sau sexiştii s-
au prevalat de ideea că oamenii din cealaltă rasă sau femeile sunt mai puţin raţionali,
au un discernământ redus. Adesea aceste diferenţe sunt mascate de lozinca egalităţii
naturale dintre oameni sau de expresii vagi de tipul: umanitatea aflată în contract. De
asemenea, normele stabilite la un anumit timp t afectează şi generaţiile viitoare care
nu sunt părţi ale contractului. Egalitatea nu derivă atât din cea naturală (fizică sau
mentală), ci din egalitatea de putere ca parte contractantă [4 ].
Problema drepturilor are o largă tradiţie modernă începând cu secolul al XVII-lea,
prin operele lui Grotius, Puffendorf, Locke şi continuând cu dezvoltările secolului
XVIII, aflându-se în secolul al XIX-lea la concurenţă cu utilitarismul şi marxismul.
Tradiţia moralei drepturilor se leagă de cea a legii naturale şi are rădăcini în filosofia
antică (mai ales de cea stoică), în ideea că dincolo de aspectele convenţionale ale
moralei, există repere naturale. La acestea avem acces prin propria conştiinţă, prin
intuiţie. Există momente şi autori care au avut rol substanţial în constituirea eticii
drepturilor.

48
 John Locke în lucrarea sa Două tratate despre guvernare, 1690 consideră că
drepturile inalienabile sunt: libertatea şi proprietatea. Această idee a fost preluată în
Declaraţia de Independenţă a SUA în 1776, incluzând şi dreptul de a-ţi urmări
fericirea. În ambele cazuri este considerat moral legitim ca oamenii să aibă interese şi
să şi le urmărească. În gândirea lui J. Locke, egalitatea dintre oameni este
fundamentată pe ideea de tabula rasa, oricare dintre noi născându-se fără nici o
cunoaştere prealabilă, fără nici o intuiţie care să preceadă experienţa.
Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, adoptată în Franţa în 1789
accentuează pe dreptul la: libertate, proprietate, securitate, rezistenţă la oprimare.
O contribuţie importantă în dezvoltarea teoriei drepturilor în general, a avut-o Tom
Paine, care, în1791, publică lucrarea The Rights of Man. Deoarece majoritatea
autorilor care pledau pentru universalitatea drepturilor excludeau accesul femeilor la
ceea ce ei numeau „universalitatea cetăţeniei”, Mary Wolstonecraft publică în 1792 A
Vindication of the Rights of Women, argumentând că raţiunea, care stă la baza
drepturilor universale, constituind temeiul acordării lor, nu este monopol de sex.
Actualmente, drepturile sunt în centrul dezbaterii moral-politice (mai ales când e
vorba despre violarea lor), fie în spaţiul public (tortură, terorism, sărăcie, mediu), fie
în cel privat (avort, eutanasie, orientare sexuală). În mare, drepturile sunt protectiv-
negative: relevă cât să nu te interferezi (să nu te amesteci în problemele altor
persoane) şi protectiv pozitive cum ar fi la educaţie, sănătate, protecţie socială.
Justificarea drepturilor nu se găseşte decât controversabil şi speculativ în „legea
naturală”. Ele se justifică preponderent moral, ce drepturi ar trebui să avem şi să
exercităm? Ele stau în morală alături de: datorie, obligaţie, corectitudine, în
formularea „trebuie să” sau „nu este moral permis să”. Justificarea lor e esenţial etică.
Unele dintre ele nu pot să fie niciodată convertite în legi, de exemplu, dreptul la
recunoştinţă, dreptul la proprie opţiune. Există: drepturi universale care sunt
considerate morale şi aspiră să fie legale; drepturi legale specifice; drepturi morale
specifice (de exemplu: dreptul la ajutor, la protecţie, asistenţă).

49
 Problemele centrale care apar în discutarea teoriilor asupra drepturilor sunt
următoarele [4]:
Ce şi cine poate să fie subiect al drepturilor?
Ce fel de lucruri pot să fie drepturi?
Cum justificăm drepturile? Se autojustifică?
Sunt drepturile inalienabile?
Există drepturi absolute?

Drepturile sunt nume abstracte pentru relaţiile dintre oameni, inclusiv dintre
oameni şi alte făpturi. Ronald Dworkin (1978), le interpretează ca tip special de fapte:
fapte morale. Ele sunt active şi pasive (să faci şi să te abţii să faci), sunt formulate ca:
cerinţe, datorii, puteri, libertăţi, imunităţi.
Cerinţe: dreptul de a împrumuta e asociat cu datoria de a restitui împrumutul.
Puteri: dreptul de a împărţi proprietatea este asociat cu puterea de a afecta
drepturile altora.
Libertăţi: ai dreptul să depui mărturie contra cuiva, dar nu eşti obligat să o faci
contra propriei fiinţe.
Imunităţi: dreptul de afiliere la sindicat este şi interdicţia (faţă de angajator) de a
fi oprit să o faci
Cele mai frecvente justificări ale drepturilor în perioada actuală sunt construite pe
baza teoriei contractului social, (inclusiv varianta rawlsiană a contractualismului) sau
prin teoria utilitaristă (Mill, Hare), considerându-se că libertatea şi dreptatea
contribuie la fericirea umană şi că, în practică, societăţile care garantează şi
protejează exercitarea acestor drepturi sunt medii mult mai propice creşterii
bunăstării şi fericirii individuale [1].
In afara exercitării drepturilor sau în condiţiile în care aceste drepturi sunt violate,
oamenii nu pot acţiona ca fiinţe morale, autonome. Drepturile sunt esenţiale pentru
orice discurs etic şi pentru construirea oricărui cod etic democratic. În afara
drepturilor persoanelor, drepturile pot să fie extinse la mediu (în virtutea
perspectivelor ecologiste asupra moralei), precum şi la generaţiile următoare.

50
 Ideea de drepturi e coerentă cu supoziţia că ceea ce avem în comun (nevoi,
capacităţi) e mai important decât ceea ce ne face diferiţi. Modernitatea a construit
cadrul normativ al drepturilor în jurul ideii că orice fiinţă raţională este scop în sine,
poate alege pentru ea însăşi şi îşi poate urma interesele. Aceste aspecte aparţin
umanităţii comune. Practica acordării şi exercitării drepturilor a demonstrat că
supoziţia universalităţii a operat adesea discriminatoriu pentru anumite categorii, în
funcţie de sex, rasă, etnie, religie, uneori şi de avere; cea mai vizibilă limită a fost
atinsă de drepturile politice, mai ales de dreptul la vot, dar şi de acces liber la funcţii
de putere publică. Din acest motiv, pe lângă drepturile universale, pot opera şi
drepturi specifice pentru: femei, minorităţi etnice sau rasiale, copii, persoane cu
handicap. Rolul drepturilor specifice este acela de a corecta discriminările derivate din
diferenţe şi din nedreptate istorică, sau de a proteja categoriile care au real nevoie de
tratamente speciale (copiii, persoanele cu disabilităţi).
Adepţii deontologişti ai drepturilor le acceptă, de obicei, ca naturale şi derivate din
asemănări naturale. Utilitariştii nu acceptă drepturile ca naturale, ci ca aranjamente
sociale, convenţii acceptate, ca paşi esenţiali în dezvoltarea umanităţii. Dacă, de
exemplu, justificarea drepturilor ca „naturale” este mai utilă în acceptarea şi
exercitarea drepturilor, utilitariştii sunt de acord să accepte şi explicaţiile
„naturaliste” ale deontologiştilor. Important asigurarea exercitării lor să mărească
şansele oricărei persoane la fericire.
Acceptarea drepturilor omului ca aspect esenţial al dezvoltării morale, politice şi al
prosperităţii personale şi comunitare nu reprezintă un consens general între
teoreticieni. Marxiştii de exemplu, le atacă din perspectivă relativistă şi a progresului
social. Insistă mai degrabă pe cele pozitive (dreptul la muncă, la concediu de odihnă
plătit) şi operează cu alte categorii de drepturi universale, după principiul
dependenţei drepturilor de dezvoltarea relaţiilor de producţie şi abolirea proprietăţii
private (lichidarea exploatării şi a inegalităţii economice dintre oameni).
Prin introducerea conceptului său de dreptate ca fairness1, în filosofia politică, John
Rawls îşi manifestă intenţia clară ca aceasta să fie acea concepţie despre dreptate cu

51
valabilitate moral-universală şi posibil-aplicabilă în toate tipurile de societate. Dar,
pentru a putea fi funcţional, conceptul de dreptate ca fairness are nevoie de o condiţie
preliminară, de o societate unde oamenii sunt conştienţi de necesitatea unei concepţii
comune asupra dreptăţii şi unde instituţiile sociale de bază satisfac principiile pe care
se susţine dreptatea. Această societate este denumită de Rawls bine-ordonată (a well
ordered society) şi prezintă următoarele trăsături fundamentale: dreptatea primează
asupra intereselor şi scopurilor individuale, iar indivizii împărtăşesc o viziune comună
asupra ei, creând în acest fel o prietenie civică (civic friendship) „între indivizi cu
obiective şi scopuri diferite, unde dorinţa generală pentru dreptate limitează
încercarea de urmărire a altor scopuri”.
Dreptatea trebuie să vizeze, conform lui Rawls, structura de bază a societăţii,
aceasta fiind în mod imperativ subiectul prim al dreptăţii, şi, totodată, acel sistem
interconectat de instituţii, reguli şi practici care determină, în mod hotărâtor, poziţia
diferită a fiecărui om în societate. Este cea care, circumstanţial, prin tot ansamblul
economic, politic şi social, reglează aşezarea indivizilor în societate (pe poziţii, valoric,
extrem de diferite). Atât timp cât ea se bazează pe o concepţie atrofiată asupra
dreptăţii, pot fi cauzate inegalităţi profunde. De aceea, potrivit lui Rawls, subiectul
prim al dreptăţii trebuie să fie întocmai această structură de bază a societăţii care să
se configureze conform unor principii, şi, în mod ideal, unei concepţii omogene şi
singulare asupra dreptăţii.
Teoria rawlsiană a dreptăţii poate fi alăturată cu facilitate unei posterităţi
contractualiste, scopul declarat al acesteia fiind acela de a înfăţişa o „concepţie a
dreptăţii care generalizează şi duce la un grad înalt de abstractizare teoria bine
cunoscută a contractului social, aşa cum o găsim la Locke, Rousseau şi Kant”. Şi,
înscriindu-se în această tradiţie contractualistă, teoria dreptăţii ca fairness propune
stabilirea unor principii ale dreptăţii, pe care persoane libere şi raţionale, într-o
poziţie originară, direct echivalentă stării naturale contractualiste, le-ar alege fără
ezitare. Aceste principii vizează structura de bază a societăţii, urmând să

52
reglementeze toate acordurile ulterioare, toate tipurile de cooperare socială în care se
poate intra, şi formele de guvernământ ce pot fi stabilite.
Astfel, Rawls enumeră două principii: unul ce vizează libertăţile în societate, iar al
doilea, care priveşte dreptatea distributivă bazată pe principiul diferenţei. Ele pot fi
enunţate astfel:
Primul principiu
Fiecare persoană trebuie să aibă un drept egal la cel mai cuprinzător sistem de
libertăţi de bază egale, compatibil cu un sistem similar de libertăţi pentru toţi.

Al doilea principiu
Inegalităţile sociale şi economice trebuie distribuite în aşa fel încât:
a) să fie în avantajul celor mai puţin favorizaţi, în limitele principiului
economisirilor juste, şi
b) să fie corelate cu funcţii şi poziţii accesibile

Cele două principii sunt ordonate ierarhic, în sensul că primul dintre ele va avea
întotdeauna prioritate faţă de cel de-al doilea, libertăţile de bază, care sunt protejate
conform primului principiu, neputând fi niciodată încălcate în favoarea unor avantaje
sociale sau economice mai mari [5, p.150].
Individualismul liberal care a fost generatorul eticii drepturilor şi este
susţinătorul actual cel mai consecvent este atacat de către ideologiile de stânga, de
către cele de dreapta şi chiar din interior, de exemplu, în virtutea
multiculturalismului şi dreptului la diferenţă). Obiecţia frecventă împotriva unui
astfel de cadru normativ centrat pe drepturile persoanei este aceea că accentuează
egoismul şi lipsa de responsabilitate faţă de alţii. Cu alte cuvinte, că individualismul
promovat de liberalism este ne-etic. Este greşit să considerăm că individualismul
liberal centrat pe drepturi este incompatibil cu responsabilitatea, odată ce fiecare
drept pe care îl are o persoană este limitat de acelaşi drept pentru altă persoană.
Libertatea oricui are o singură limită: libertatea altei persoane. Problema cea mai
importantă, cel puţin în perspectivă utilitaristă şi în cea a eticii virtuţii o reprezintă
contribuţia extinderii şi exercitării drepturilor la dezvoltarea omenească [4].

53
Sarcini de autoevaluare:
1. Relevaţi semnificaţia kantiană a conceptelor: autonomie, imperativ categoric,
imperativ ipotetic, imperativ practic, datorie raţională.
2. Un medic experimentează un tratament pe un bolnav, fără ştirea celui din
urmă. Tratamentul dă rezultate şi pacientul se vindecă. Este această procedură
corectă din punct de vedere kantian? Argumentaţi răspunsul.
3. Comparați fericirea ca scop în concepția aristotelică versus cea utilitaristă?
4. Ce relaţie puteţi construi între imperativul practic kantian şi etica drepturilor?

Tematica pentru studiul individual:

1. Etica aplicată: sărăcia - problema globală

2. Probleme de etică aplicată: crimă și pedeapsă
3. Problema justiției în politică,
4. Datoriile omului public și cele aferente ”serviciului public” – deontologia și etica
în administrație
5. Egalitate, dicriminare și tratament preferential
6. Problema libertății, deciziei și responsabilității în politică
7. Etica non-violenței în concepția lui Mahatma Ghandi

Bibliografie:
1. Almond Brenda. Drepturile. În: Tratat de etică, Peter Singer (ed.), Blackwell,
2006.
2. Aristotel. Etica nicomahică. București: Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1988
3. MacIntyre A. Ethics and Politics. Cambridge: Cambridge University Press,
2006.
4. Miroiu Mihaela. Etica profesională. Curs universitar. Universitatea București,
2000
pp. 288-301
5. Samoilescu Răzvan. Critici comunitariene la teoria rawlsiană a dreptăţii ca
fairness. În: Sfera Politicii, august 2010, p. 150
6. Stere Ernest. Din istoria doctrinelor morale, Editura Polirom, Iaşi, 1998
7. Morar Vasile. Etică în afaceri și politică. Morală elementară și responsabilitate socială.
Editura Universității din București, 2012

54
 Tema 4 Principii deontologice în raport cu autoritatea

Conținuturi:

1. Deontologia și autoritatea: necesitatea fundamentării principiilor

2. Caracteristicile ideale ale profesiilor
3. Analiza principiilor deontologice din pespectiva autorității

Obiective de referință:

- Să cunoască originile praxiologice ale deontologiei în funcțiile de conducere

- Să analizeze riscurile deontologice în funcțiile de autoritate
- Să argumenteze exigențele pentru profesii prin prisma caracteristicilor ideale
- Să modeleze de situații de aplicare a principiilor etice în funcțiile de interes public
și funcții de conducere
- Să aprecieze riscurile inaplicării acestor principiilor deontologice în raport cu
autoritatea

Cuvinte cheie: profesie, profesionalism, etică profesională, loialitate profesională,

datorie, prestigiu, obligaţie profesională, autoritate, responsabilitate,
consimţământ, paternalism, virtuţi profesionale, valori profesionale, coduri de
etică profesională, altruism, reciprocitate, delegarea a autorității, autoritate
suficientă etc.

Repere de conținut:

1. Deontologia și autoritatea: necesitatea fundamentării principiilor

Termenul deontologie provine din limba greacă de la cuvântul „deon” care
semnifica datorie, obligație. În prezent, deontologia desemnează normele de conduită
și obligațiile etice din cadrul unei profesii, și aplicarea anumitor norme morale
particulare. Etica, morala și deontologia se referă la ceea ce este drept, corect, just. În
filosofia morală contemporană, deontologia reprezintă o teorie normativă cu privire
la alegerile morale, necesare, interzise sau permise. Teoriile deontice (deontic
theories) se referă la comportamente obligatorii, necesare, în timp ce teoriile aretice
(aretaic virtue theories) arată conduitele virtuoase a căror urmare este meritorie.
Teoriile deontologice emit judecăți cu privire la moralitatea alegerilor și la criteriile
după care se pot clasifica acțiunile în etice sau non-etice. Teoriile deontologice pot fi
clasificate în:

55
 - teorii ale agentului (agent-centered), care pun accentul pe rolul activ al
agentului moral,
- teorii centrate pe pacient sau victimă (victim-centered, patient-centered), şi
- teoriile contractariene.
Teoriile centrate pe pacient sau victimă pun accentul pe pasivitatea
agentului moral. Morala are un character puternic personal și de aceea teoriile
deontice pun în general accentul pe capacitatea agentului moral de a acționa. Din
capacitatea individului de agent moral derivă autonomia și responsabilitatea sa.
Deontologiile centrate pe pacient (termenul pacient nu are sensul medical, ci
acela de receptor al acțiunii etice) sunt teorii care pun accentul pe drepturi ale
subiectului și protecția acestora. Teoriile cu privire la drepturile omului și cele cu
privire la protecția juridica a drepturilor unei categorii de persoane pot fi integrate în
categoria teoriilor deontologice entrate pe pacient. Teoriile contractariene pun la
baza obligației accentul asumat sau consimțământul informat. Consimțământul
informat are valoare contractuală; decizia subiectului etic de a adopta o decizie și a-i
suporta consecințele este considerată a avea valoare contractuală [7, p.15-17].
Autoritatea poate fi privită stricto sensu drept prerogativa de a adopta hotărâri ori
de a lua decizii, coroborat cu asumarea consecințelor care decurg din acestea. În sens
literar, prin autoritate se înțelege puterea unei entități de a impune ascultare,
inducând un caracter obligatoriu al dispozițiilor emise de persoana înzestrată cu
autoritate.
Ținând cont de actualele dezbateri din societate se nasc o serie de întrebări
pertinente care merită un răspuns. Mai sunt de actualitate etica ori deontologia
autorității? Mai poate fi exercitată autoritatea în mod etic? Mai poate deținătorul
autorității să manifeste un comportament deontologic în emiterea hotărârilor sau
adoptarea deciziilor?
Deontologia riscă să cadă în desuetudine dacă autoritatea se exercită material,
strict sub imperiul rezultatelor scontate. Permanent, cei care vor suporta consecințele
autorității sunt tentați să evalueze în termeni de eficiență și eficacitate modalitatea de

56
obținere a rezultatelor. Dacă acest demers s-a realizat ignorând specificul teoretic al
exercitării autorității, fidel eticii și modelului deontologic, putem concluziona că
moralmente autoritatea, pentru a fi deplin acceptată, trebuie să parcurgă un traseu
etico-deontologic.
Deontologia este în același timp cea mai expresivă și cea mai relevantă formă de
obiectivare a autorității, aflată într-o dinamică ierarhică permanentă, având
capacitatea de a oferi un reper pentru armonizarea relațiilor și interpretarea coerentă
a opiniilor. Deontologia, redusă simplist la forma de „ceea ce se cade să faci”, respectiv
„ceea ce nu se cade să faci într-o organizație”, nu și-a pierdut din rolul de sprijin pe care
îl are în exercitarea autorității.
Pentru ca un lider să fie eficient, se impune ca acesta să dețină autoritate,
înțeleasă ca relația dintre două entități: purtătorul autorității (cel care o deține, în
speță șeful) și subiectul autorității (persoana asupra căreia aceasta se exercită,
subalternii, subordonații). Astfel de relații se stabilesc între profesor și elev sau între
medic și pacient. Însă aici putem introduce și domeniul de competență, ca un al treilea
element în relație. De exemplu, șeful este o autoritate pentru subordonat într-un
domeniu, dar și subordonatul poate fi o autoritate în alt domeniu de competență
(cunoaște mai bine limbile străine, cunoaște mai bine echipamentele pe care le
operează etc.). În acest stadiu putem constata deja că avem trei tipuri de relații
din perspectiva autorității: purtător – subiect; purtător – domeniu; subiect –
domeniu [10].
Autoritatea este o relaţie triadică între:
purtătorul P - subiectul S şi domeniul D autorităţii

57
 Autoritatea liderului este confirmată de respectarea și îndeplinirea, de către
subordonați, a sarcinilor sau dispozițiilor transmise de către acesta. Cea mai
răspândită metodă de clasificare ia în calcul modul de dobândire a autorității:
- autoritatea deontologică este cea care aparține superiorului, celui care, prin
poziția ocupată, poate să emită dispoziții care trebuie ascultate;
- autoritatea epistemică este cea care aparține celui mai pregătit într-un
domeniu, care are competențe unanim recunoscute.
Pentru a avea autoritate, un lider are nevoie de competențe multidisciplinare din
partea sa. O atitudine autoritară nu trebuie confundată cu un comportament ambițios,
arogant sau agresiv. unui La construirea autorității liderului contribuie o serie de
factori precum comportamentul, încrederea, respectul și comunicarea.
Comportamental, o atitudine autoritară este susținută de păstrarea controlului asupra
propriei persoane și gestionarea emoțiilor. Încrederea și respectul se obțin atunci când,
indiferent de nivelul de stres resimțit de echipă, liderul reușește să rămână coerent și
subtil.
Pentru a avea autoritate, un lider are nevoie de competențe multidisciplinare din
partea sa. O atitudine autoritară nu trebuie confundată cu un comportament ambițios,
arogant sau agresiv [7; 10].
La polul opus regăsim excesul sau abuzul de autoritate, care are le bază încălcarea
sau eludarea normelor legale și a drepturilor subalternilor. Excesul de autoritate se
manifestă sub multe forme, de la respingerea legislației existente și încălcarea
exigențelor deontologice, până la lipsa reacției față de nevoile subordonaților,
nerespectarea demnității subalternilor, exprimarea lipsei de respect la adresa altor
persoane etc. Lipsa autorității unui lider are consecințe negative și se reflectă prin
diminuarea respectului de sine al subordonaților, scăderea eficienței, activități
necoordonate ale membrilor echipei, încălcarea drepturilor subalternilor, atitudini
discreționare, violențe verbale, crearea premiselor pentru eludarea autorității și, în
final, abandonarea echipei.
Resursele praxiologice ale deontologiei:

58
 Deontologia are o importanță practică deosebită pentru exercițiul autorității fiind
capabilă să corecteze împrejurările și lacunele, păstrându-și neutralitatea și prevenind
derapajele [10].

2. Caracteristicile ideale ale profesiilor

Societăţile moderne sunt societăţi profesionale. Orice persoană care îmbrăţişează
o carieră îşi doreşte să fie recunoscută ca profesionistă a domeniului. În majoritatea
cazurilor, inclusiv politicienii cât şi funcţionarii publici au avut alte profesii înainte să
devină ceea ce sunt actul. Ei au fost de obicei economişti, medici, ingineri, profesori
ş.a.
Tema pe care o tratăm se referă la sensurile conceptelor de profesionist şi
profesionalism, precum şi la felul în care intervine etica în exercitarea acestor roluri.
Există numeroase definiri ale profesiilor. Următoarea are o mare adecvare la
cerinţele etice:

O profesie este o ocupaţie pe care o au mai multe persoane organizate

voluntar să îşi câştige existenţa prin slujirea directă a unui anumit ideal întrun
mod moral permisibil, dincolo de ceea ce le cere nemijlocit legea, piaţa şi morala.
comună

Se pot câştiga bani dintr-o ocupaţie, dar asta nu înseamnă că orice

ocupaţie din care câştigăm bani este o profesie!

Faptul de a câştiga venituri este la rândul său definitoriu. Amatorii pot să aibă

59
 calităţi profesionale, dar nu îşi obţin veniturile de bază din practica de amator. În
acelaşi timp, profesiile nu sunt organizaţii de caritate şi nu solicită altruism de la
fiecare membru al grupului profesional. De obicei, organizaţiile altruiste sunt
alcătuite din amatori. Acestora din urmă li se cere, conform moralei de rol, să se
dedice fără avantaje materiale acţiunilor caritabile.
Există de asemenea ocupaţii cărora li se contestă statutul clasic de "profesii",
tocmai prin aceea că nu sunt exclusive (de exemplu afacerile) sau nu au coduri care să
conţină valori morale direct implicate în exercitarea profesiei (cum este cazul
ingineriei, deşi actual încep să fie elaborate astfel de coduri). Profesiilor le sunt
necesare coduri etice. Pentru ca aceste coduri să aibă autoritate morală, el trebuie să
aibă consimţământul tacit sau explicit al fiecărui membru. Uneori acest consimţământ
este cerut la intrarea într-o profesie şi în lipsa lui persoana nu este acceptată sau,
dacă îi încalcă principiile cadru, este exclusă. Există cazuri în care anumiţi practicanţi
ai unei profesii pun un monopol absolut pe regulile şi codul acesteia ajungându-se la
ceea ce se poate numi "mafie a prototipului unei profesii" [6] .

Caracteristicile ideale ale profesiilor [6]:

a) Profesia presupune o cunoaştere a teoriilor domeniului, deci o pregătire consistentă

şi îndelungată.
b) Standardele de iniţiere, menţinere şi avansare a unei persoane în competenţa
profesională sunt stabilite de către corpul profesional.
c) Cea mai dură măsură de pedepsire pentru delicte profesionale este eliminarea din
comunitatea profesională (retragerea dreptului de practică).
d) Rolul profesiilor este să ducă la satisfacerea unor nevoi sociale, deci practica
profesională este legitimată de către comunitatea care beneficiază de rezultatele ei.
e) Membrii unui grup profesional sunt legaţi printr-un cod etic prin care se stipulează,
între scopurile centrale, şi cel al slujirii altruiste a societăţii.
f) Membrii unei profesii trebuie să aibă relaţii colegiale iar comportamentul fiecărui
membru este monitorizat colegial.
g) În cazuri de haos şi catastrofă, membrii unei profesii trebuie să fie pregătiţi să se
sacrifice, inclusiv să îşi rişte viaţa.

60
 Profesionalismul este considerat o ideologie relevantă pentru cei care lucrează în
acelaşi domeniu. El exercită rolul de a coagula credinţele comune ale unei profesii,
întăreşte identitatea şi creşte stima de sine a membrilor unui grup profesional.
Profesionalismul este caracterizat prin [6]:

a) Expertiză în exercitarea unei profesii (autoritate epistemică).

b) Credinţa în autonomia deciziilor profesionale şi a exercitării profesiei.
c) Identificarea cu profesia şi cu cei din acelaşi domeniu.
d) Dedicaţia pentru o lungă parte a vieţii faţă de profesia aleasă.
e) Obligaţia morală de a lucra în serviciul clientului, evitând implicarea
emoţională excesivă (dar nu şi empatia), arbitrarul şi tratamentul preferenţial
nejustificat prin politicile domeniului.
f) Credinţa în capacitatea de autoreglare şi menţinerea colegială a
standardelor profesionale.

3. Analiza principiilor deontologice din pespectiva autorității

Legalitatea competenței se referă la faptul că cei care slujesc statul nu pot acționa
după bunul lor plac, activitatea lor fiind limitată de anumite acte normative. Liniile
majore ale deontologiei țin de conformitatea comportamentului profesional la reguli și
principii morale:
-principiul datoriei de a munci,
- principiul lucrului bine făcut,
-pricipiul respectului pentru om și pentru lucruri,
-principiul respectului pentru valoare și pentru lege.
Principiile reprezintă norme cu valoare strategică şi operaţională, care trebuie
respectate în vederea asigurării eficienţei activităţilor proiectate la nivel
organizaţional. Cunoaștem trei principii generale ale eticii:
- principiul egalităţii în faţa normelor,
- principiul clarităţii şi clarificării (conceptelor, poziţiilor),
- principiul relativismului şi absolutismului.
1. Principiul egalităţii în faţa normelor. Morala există nu pentru eroi şi sfinţi,
nici pentru genii, ci pentru oamenii obişnuiţi. Aceasta nu înseamnă că eroii, sfinţii şi

61
geniile nu trebuie să se supună normelor morale, ci subliniază doar faptul că morala
este regula şi nu excepţia. Când este vorba despre egalitatea între oameni, nu ne
referim la egalitatea lor intelectuală, biologică, estetică, ci la egalitatea lor în faţa
principiilor şi a normelor morale şi la egalitatea în faţa legii, tot aşa cum, din punct de
vedere religios, ne referim la faptul că, în faţa lui Dumnezeu, toţi suntem egali. Pentru
ca o astfel de egalitate să fie posibilă, principiile şi normele morale trebuie să fie
înţelese, indiferent de gradul de educaţie al persoanei şi, în acelaşi timp, ele trebuie să
fie practicabile. Prin urmare, conţinutul moralei vizează în cea mai mare măsură
dilemele de zi cu zi şi se adresează celor care se confruntă cu astfel de dileme inserate
în termenii a ceea ce am numit mai sus – problem morale.
2. Principiul clarităţii şi clarificării (conceptelor, poziţiilor). Într-o
societate deschisă, pluralistă, oamenii pot sa-şi enunţe clar poziţia faţă de o problemă
morală şi, în consecinţă, să acţioneze. De exemplu, dacă un medic este de părerea că
avortul este imoral (e crimă), nu are decât să lucreze într-o clinică în care nu se fac
avorturi sau să rămână doar obstetrician. Dacă o persoană nu este interesată să
acţioneze pentru binele public, moral ar fi să nu se implice în politică sau în
administraţia publică. În aceste cazuri este evidentă şi atitudinea diferită faţă de
anumite poziţii fundamentaliste: o religie este impusă ca morală de stat şi transferată
integral, sau aproape integral, în legislaţie.
Etica nu invocă adevăruri absolute, ci poziţii diferite faţă de problemele de alegere
morală. Etica studiază standardele generale care se aplică celor mai mulţi oameni, în
cea mai mare parte din viaţa lor. De aceea rareori ea ţine cont de particularităţi cum
ar fi: sexul, rasa, capacităţile şi talentele, statutul unei persoane. Eventual, aceste
particularităţi sunt tratate în context tematic (drepturi, dreptate, egalitate de şanse
pentru membrii grupurilor defavorizate: drepturile femeilor, ale minorităţilor rasiale,
etnice, religioase, sexuale). Principiile generale ale eticii tind să depăşească orice fel de
diferenţe (chiar dacă această posibilitate este adesea pusă sub semnul întrebării).
3. Principiul relativismului şi absolutismului. Problemele din care derivă
relativismul şi absolutismul, obiectivismul şi subiectivismul, sunt de tipul:

62
 Cine sunt eu (sau oricare om) să-i judec pe alţii? Ce îmi dă mie dreptul să impun
propriile standarde altor oameni? Ce le dă altor oameni dreptul să îmi impună
principiile lor despre bine sau rău, dreptate sau nedreptate? (Aceste întrebări vizează
legitimitatea normatorului).
Oamenii sunt făcuţi pentru principii şi reguli sau regulile sunt făcute pentru
oameni? (Întrebarea respectivă vizează legitimitatea normei). Acest mod de a aborda
morala intră în conflict cu caracteristicile considerate substanţiale oricărei morale:
universalitatea, caracterul absolut şi obiectivitatea. Normele ar trebui să aibă un
character absolut şi obiectiv: să nu depindă de credinţe, sentimente, obiceiuri
particulare, nici de voinţa arbitrară a cuiva aflat în posesie de putere normativă. În
interiorul unei comunităţi principiile şi normele anume aşa şi sunt interpretate:
morala acelei comunităţi este Morala, iar binele ei este Binele tuturor.
Relativismul susţine că nu există standarde absolute, universale. Ele diferă în
funcţie de comunitate şi istorie. Pentru a fi moral, trebuie să trăieşti în acord cu codul
comunităţii tale şi să-l respecţi pe cel al altora. Problema toleranţei absolute faţă de
alte coduri creează situaţii uneori inacceptabile. Naziştii aveau codul lor moral, dar nu
putem spune că respectăm dreptul la genocid, fiindcă purificarea rasială era cerută de
un astfel de cod. Nu se poate afirma că, în numele respectului pentru
multiculturalitate şi toleranţă putem accepta, de exemplu, sclavia, sexismul
(discriminarea pe baza apartenenţei la un sex), eugenia spartană, arderea văduvei (în
India). Nu există standarde morale dincolo de coduri particulare, nimic nu e nici
absolut, nici universal. Absolutiştii cred că standardele trebuie să fie accesibile
universal şi se sprijină în această idee pe asemănările dintre normele diferitelor
comunităţi, de exemplu: respectul faţă de părinţi, prohibirea incestului. Aceste
standarde vin din intuiţie, conştiinţă, revelaţie divină [6].
Necesitatea identificării și analizei principiilor deontologiei din
perspectiva autorității vine nevoia unei fundamentări, nevoia de a oferi purtătorilor
autorităţii un ghid credibil de orientare. Un asemenea ghid poate căpăta fie forma:
- unei liste de valori morale universale,

63
 - fie a unui set de porunci derivate din acestea, dar care să aibă cel puţin o treaptă
de particularizare : aceea relativ la raporturile interumane bazate pe autoritate.
Principiile deontologiei trebuie înţelese ca norme morale universal aplicabile
autorităţii pe baza raportării particularităţilor relaţiilor de autoritate la valorile
morale universale de bine şi rău.
Întregul demers teoretic desfăşurat pe tărâmul deontologiei a încercat o menţinere
a discursului în sfera generalului, fără o particularizare care, în ultimă instanţă, ar fi
singura care ar putea produce un instrument de lucru: codul deontologic al unei
profesii dinstincte. Soluţia adoptată de noi este aceea de extragere a unor principii ale
deontologiei, înţelese ca norme morale universale aplicabile autorităţii, pe baza
raportării particularităţilor relaţiilor de autoritate la valorile morale universale de
bine şi rău.
Care este, deci, în ultimă instanţă, esenţa morală a unei relaţii de
autoritate?
Reţinem faptul că aceasta se instituie între oameni, cel puţin din
perspectivă socio-politică, egali în drepturi şi obligaţii, iar din perspectiva
filosofiei umanului, la fel de liberi unii faţă de alţii, cu aceleaşi drepturi la
existenţă şi la dezvoltarea personalităţii.
Cu toate acestea, relaţia de autoritate produce, în mod
inevitabil, un dezechilibru:
-unul, în temeiul profesiunii sale, porunceşte, dă directive, ordine,
dispoziţiuni,
-celălalt execută, se supune.
Adică:
-unul dobândeşte puterea,
- celălalt, în virtutea puterii primului, îşi îngrădeşte libertatea.
Egalitatea originară se rupe, balanţa se dezechilibrează.

În faţa acestei situaţii, inevitabile într-un sistem social bazat pe organizare,

sistematizare şi ierarhie, tentaţiile sunt mari. Deţinătorul puterii va fi tentat să se
considere atotputernic, să folosească discreţionar investitura sa. Bochenski identifică
două sensuri ale abuzului de autoritate:
- depăşirea domeniului sau

64
 - depăşirea subiecţilor, în încercarea de extindere a autorităţii la nivelul tuturor
şi de apropiere de statutul lui Dumnezeu.
(Propoziţie: “P este putătorul autorităţii în raport cu toate subiectele şi în toate
domeniile atunci şi numai atunci când P este Dumnezeu” Care este sensul unei
asemenea ieşiri din cadrele logice şi morale ale autorităţii? Indiscutabil, acest sens
este identificat în conştiinţa dezumanizată a deţinătorului puterii ca unul egoist,
antiumanist.
Principiile deontologice în raporturi de autoritate

Principiul umanismului
Principiul celei-mai-mari-fericiri-a-celuilalt
Principiul reciprocităţii
Principiul autorităţii suficiente
Principiul autorităţii adecvate
Principiul delegării autorităţii

Principiul umanismului este, indiscutabil, un principiu moral universal. El

rămâne, însă, fără obiect, dacă nu este raportat la o relaţie umană bazată pe
autoritate. Toate mişcările umaniste ale lumii, de la cele antice la cele renascentiste,
de la umanismul modern la cel contemporan au avut ca ţel suprem emanciparea
omului de sub autoritatea totalitară, atotcuprinzătoare: fie a stăpânului divin, fie a
celui pământean, fie de natura depăşirii domeniului, fie de natura depăşirii entităţilor
subiective. Discuţia asupra limitelor libertăţii în raport cu societatea, cu divinitatea,
cu graniţele spiritului, alunecă inevitabil în planul delimitării autorităţii. Purtătorul
autorităţii începe a fi moral în clipa în care îşi consideră supuşii nu mijloace pentru
realizarea scopurilor, ci propriu-zis scopuri.

Principiul umanismului, eventual în formula atât de sugestivă a lui Kant:

“Să nu privim omul niciodată numai ca mijloc, ci întotdeauna în acelaşi timp ca
scop”
.

65
 O replică dată umanismului, dezvoltată din antichitate până astăzi şi completată în
epoca modernă pe componenta utilitarist-pragmatistă este replica eudemonistă, care
propune tratarea omului în termeni de “fericire”.
Se formulează, astfel, un nou principiu al deontologiei, sub forma - Principiul
celei mai mari fericiri a celuilalt sau, mai pe scurt, principiul altruismului.
Desigur, şi altruismul se constituie ca valoare morală dincolo de conotaţiile autorităţii.
Adus, însă, în planul autorităţii, altruismul generează un comportament special
purtătorului autorităţii, care tinde să refacă dezechilibrul balanţei egalităţii despre
care era vorba la începutul acestei analize. Procesul de echilibrare se derulează pe
câteva trepte semnificative:
O primă treaptă pretinde purtătorului autorităţii să recunoască dreptul la fericire al
celuilalt. Este prima şi cea mai de jos treaptă a altruismului, fără de care relaţia de
autoritate nu trece pragul umanizării. Aceasta, pentru că acceptarea dreptului la
fericire al celuilalt determină descoperirea omului de lângă noi, în spatele reţelei
ierarhice care ne dă drept de dispoziţie.
O a doua treaptă pretinde purtătorului autorităţii să accepte că, în virtutea
autorităţii sale, poate contribui la fericirea celuilalt. Este treapta angajării, a stabilirii
unei relaţii necesare între autoritatea purtătorului şi fericirea subiectului.
A treia treaptă pretinde purtătorului autorităţii să facă din fericirea celuilalt,
propria sa fericire. Este treapta moralităţii depline a actului autorităţii, care
angajează plenar purtătorul autorităţii într-o atitudine morală înaltă.
Cea mai înaltă treaptă a altruismului este aceea care pretinde purtătorului
autorităţii să lupte până la sacrificiul suprem pentru fericirea celuilalt. Este treapta
eroismului autentic. Ea este atinsă rar, de personalităţi de excepţie, în situaţii de
excepţie. Este atitudinea căpitanului care, în naufragiu, părăseşte ultimul corabia, a
comandantului care pleacă la luptă în fruntea oastei, a şefului de sistem care, cu
preţul vieţii, ţine sub control sistemul pentru salvarea celor care-l deservesc, a omului
de ştiinţă care se oferă pe sine pentru a experimenta un vaccin împotriva unei boli

66
grave, a ecleziastului care, cu preţul vieţii, refuză să-şi părăsească credinţa, a
ziaristului care demască, cu preţul vieţii, actele criminale etc.
Desigur, în exercitarea autorităţii nu întotdeauna sunt parcurse toate treptele
amintite. Uneori purtătorul autorităţii are limite de care nu se poate trece, alteori
natura domeniului, faptele concrete nu impun parcurgerea acestora. Prima treaptă
este absolut necesară; celelalte stau sub semnul deschiderii purtătorului de autoritate
spre un ideal de personalitate morală. Principiul altruismului atrage după sine şi
un alt mod de a vedea relaţia dintre purtătorul şi subiectul autorităţii, odată cu
acceptarea primei trepte enunţate. Acceptarea dreptului la fericire al celuilalt ne
plasează, imaginar, în locul lui, obligându-ne la reflecţia populară “ce ţie nu-ţi place,
altuia nu-i face”.
Principiul reciprocităţii presupune capacitatea subiectului de:
- a accepta să te judeci pe tine însuţi ca şi cum te-ar judeca ceilalţi,
- a gândi consecinţele actelor tale asupra celorlalţi ca şi când tu însuţi ai fi în locul
lor, precum şi
- a porunci astfel încât să fii convins că tu însuţi ai accepta poruncile dacă ţi s-ar da
ţie, sunt propoziţiile-cheie ale principiului reciprociţii.
Această schimbare imaginativă de rol are un efect benefic asupra măsurii şi
naturii actelor de autoritate exercitate de purtător, îndemnând permanent la
moderaţie, echilibru, dreaptă judecată, cumpătare etc.
Principiul autorităţii suficiente - principiul care dozează moral graniţele
libertăţii. El rezultă din felul în care purtătorul autorităţii exploatează domeniul
definit prin obligaţii, interdicţii şi permisiuni. îndeosebi acest principiu acţionează în
orizontul permisiunilor. Se pune întrebarea: cât din acest orizont este efectiv utilizat în
exercitarea autorităţii ? Fiind, după cum precizează logicienii, de domeniul libertăţii de
acţiune, cum este utilizată această libertate de către purtătorul autorităţii? Invocat, din
raţiuni strict pragmatice, îndeosebi de către făuritorii de legi, regulamente,
dispoziţiuni, acest principiu este considerat a fi de natură să împiedice, într-un anumit
domeniu, excesul de reglementare, ceea ce determină greutate în aplicare, în mişcarea

67
agentului executor, în manifestările iniţiativelor acestuia. Principiul merge, însă,
dincolo de acest pragmatism.
Orice domeniu al autorităţii este structurat în raport de scopurile concrete ale
acţiunilor reglementate, iar sancţiunile puse la dispoziţie sunt o reflectare a măsurilor
de constrângere necesare, dar niciodată obligatorii. Adesea ele sunt formulate la
modul posibil: “Şeful, managerul poate lua următoarele măsuri… “ şi foarte rar la
modul obligatoriu: “…trebuie să ia următoarele măsuri”.
Principiul autorităţii suficiente continuă să acţioneze, de pe poziţiile
deontologiei, pentru a doza, în raport cu libertatea subiecţilor autorităţii, utilizarea
conţinutului efectiv al reglementării, ştiut fiind faptul că, cel mai adesea,
reglementările nu pot lua în considerare varietatea infinită a tipologiilor umane, fiind
preocupate să pună la dispoziţia purtătorilor autorităţii nu numai directive de acţiune,
ci şi mijloace de constrângere, iar principiul creează purtătorului autorităţii tocmai
libertatea de a alege împejurările de utilizare a reglementărilor. Cantitatea
reglementărilor efectiv antrenate în exercitarea autorităţii este vegheată de
“principiul autorităţii suficiente”, care pretinde purtătorului autorităţii ca, în limitele
unei eficienţe prescrise, să dea cât mai mare libertate de mişcare subiecţilor, astfel
încât aceştia să se simtă în cât mai mare măsură părtaşi la succesul acţiunii.
Natura reglementărilor utilizate, îndeosebi a celor de sancţionare, este vizată de un
alt principiu, înrudit cu cel anterior, pe care-l numim Principiul autorităţii
adecvate. Capacitatea purtătorului de autoritate de a aplica acest principiu ţine nu
numai de acordul dintre laturile deontică şi epistemică ale autorităţii, invocate de J.M.
Bochenski, ci şi de măsura în care purtătorul autorităţii îşi asumă criterii generale de
moralitate, care să-l împiedice “să îşi însuşească ilegitim o autoritate epistemică” sau
una “deontică”.
A te afişa ca expert în domenii în care nu eşti competent, ca şi a emite directive în
domenii pentru care nu eşti împuternicit, a sancţiona disproporţionat în raport cu
natura actelor ilicite, pentru acte inventate, sau diferenţiat în funcţie de criterii
subiective, reprezintă încălcări ale principiului autorităţii adecvate.

68
 Un alt aspect analizat în domeniul logicii autorităţii şi care naşte reflecţii
deontologice este acela al delegării autorităţii. Principiul delegării autorităţii
consacră dreptul purtătorului autorităţii de a delega o parte din domeniul acesteia
către un terţ, în condiţii logic determinate, se pune problema exigenţelor morale ale
actului delegării. Ele ar fi, în principiu, următoarele:
·- Nu este justificată moral orice delegare de autoritate
·- Nu este justificată moral delegarea de autoritate în orice împrejurare.
·- Nu este justificată moral delegarea de autoritatea către orice persoană.
Principiul delegării autorităţii ar putea fi subsumat unui principiu de mai mare
rezonanţă şi popularitate în rândul eticienilor, acela al asumării responsabilităţii, dar,
din cauza extensiilor presupuse de termenul “responsabilitate”, dincolo de sfera
deontologiei, considerăm mai potrivit să adoptăm un concept care caracterizează în
mod necesar şi suficient câmpul de acţiune al deontologiei.
Principiul deontologic al delegării autorităţii generează cel puţin trei propoziţii
normative cu grad de generalitate, aplicabile oricărui domeniu în care se instituie o
relaţie socială de autoritate:
a) Delegarea autorităţii pe domenii care ţin de responsabilitatea
expres asumată de purtător este repudiată moral.
b) Delegarea autorităţii cu scopul sustragerii de la asumarea unor
posibile eşecuri sau cu alte scopuri care ţin de protejarea propriei persoane este
repudiată moral.
c) Delegarea autorităţii deontice către o persoană care nu posedă
autoritatea epistemică corespunzătoare este repudiată moral. La fel este
repudiată şi acceptarea delegării de către persoana delegată, atunci când aceasta ar
putea refuza delegarea.
Făcând o recapitulare a principiilor enunţate mai sus, vom nota faptul că acestea se
comportă ca norme deontologice universale, în sensul că ele pot sta ca fundament
pentru oricare construcţie deontologică particulară.

69
 Multiplicitatea deontologiilor este justificată de marea diversitate a modalităţilor de
manifestare a autorităţii, precum şi de nevoia de a indica cu cât mai mare relevanţă
actul ilicit moral în exercitarea autorităţii. Aşa cum remarcam mai sus, esenţa
imoralităţii politicianului rezidă în diferenţa dintre proclamaţie şi acţiune politică, a
juristului în folosirea actului de justiţie în scopuri străine dreptăţii, a militarului în
folosirea autorităţii în scopuri străine de misiunile armatei, a preotului în diferenţa
între ceea ce zice şi ceea ce face, a ziaristului în trecerea de la informaţie şi opinie, la
manipulare, a medicului în trecerea de la interesul pentru viaţa omului la acela
pentru banii lui, a artistului în adoptarea, din interes, a prostului gust etc.
Puterea este prezentă nu numai sub semnul politicului, ci în toate formele de
manifestare a autorităţii, ea fiind expresia unităţii dintre logica organizării sistemelor
sociale şi caracterul deontic al statutului purtătorului de autoritate. Este de remarcat
faptul că cenzura morală a puterii, în virtutea modului de utilizare a
instrumentelor specifice moralei pentru consolidarea autorităţii, se manifestă cu
precădere ca autocenzură, iar cristalizarea unui cod deontologic depinde
fundamental de capacitatea şi disponibilitatea deţinătorilor puterii de a-şi asuma
nevoia de autoidentificare în raport cu răul moral şi de acceptare a regulilor morale ale
conduitei [6; 10; 9].
Principiile deontologiei trebuie aplicate mai degrabă, în spiritual, decât în litera lor.
Intervine, aici, experienţa, iscusinţa, arta de a reglementa, împreună cu capacitatea
efectivă a autorilor de coduri deontologice de a trece de la “deontologie”, cu principiile
ei, gândite analitic, la “deontologii”, cu normele lor practic-aplicative, gândite sintetic.
Principiile deontologiei, dincolo de particularităţile prezentate, reprezintă pentru
purtătorul de autoritate repere permanente de reflexie, atât la nivel individual, cât şi
colectiv, atât în calitatea lor de repere de reflecţie morală, cât şi, pornind de la înalta
capacitate de autoevaluare proprie acestuia, în calitate de subiecte provocatoare de
autocreaţie în domeniul propriei personalităţi morale [3].
Sarcini de autoevaluare:
1. Relevaţi semnificaţia conceptelor: profesie, profesionalism, etică profesională,
virtuţi profesionale.

70
2. Daţi exemple din care să reiasă distincţiile între: profesie şi ocupaţie,
profesionism-amatorism.
3. Care sunt caracteristicile ideale ale profesionistului?
4. Care sunt valorile acestuia, cu alte cuvinte, în ce constă profesionalismul?
5. Daţi exemple de dileme etice din propria profesie sau ocupaţie.

Tematica pentru studiul individual:

1. Caracterul contractual al eticii profesionale.

2. Principiul autonomiei, paternalismului și binefacerii în etica profesională.
3. Valorile și virtuțile activității profesionale în sfera politică și publică
4. Dileme etice în activitatea profesională
5. Relația responsabilitate morală și datorie.
6. Relație autoritate – abuz - morală: cazul lui Adolf Eichmann (criminal de război)

Bibliografie selectivă:

1. Cozma Carmen. Elemente de etică şi deontologie. Editura Universităţii AI Cuza,

Iași, 1996
2. Davis Nancy. Deontologie contemporană. În: Tratat de etică (ed. Singer Peter).
Polirom, 2006, p. 235-248
3. Grigoraş Ioan. Probleme de etică. Editura Universităţii AI Cuza, Iași, 1999
4. Lazăr Cornel. Autoritate şi deontologie. Editura Licorna, 1999.
5. Leonte Ana-Daniela. Codul etic al omului politic vs conduita clasei politice
prezentată de Noam Chomsky. În: Buletin Științific, Fascicula Filosofie, seria A, Vol.
XXIII, 2014, p.505-512, http://bslr.ubm.ro/files/2014/Leonte%20-%20Codul%20etic.pdf
6. Miroiu Mihaela. Etica profesională. Curs universitar. Universitatea București,
2000
7. Sandu Antonio. Etică profesională şi transparenţă în administraţia publică:
Suport de curs. Suceava, 2019, http://lumenresearch.net/wp-
content/uploads/2019/03/Suport-curs_Etica-si-transparenta-in-AP_SANDU_2019.pdf
8. Sandu Antonio. Etică și deontologie profesională. Iași, Editura Lumen, 2012
9. Sandu Antonio. O etică centrată pe valori în sfera publică. Iaşi, Editura Lumen.,
2017
10. Zăgărin Adelin, Dragomirescu Mihai. Deontologie și etica autorității, În: Revista
intelligence, 3 martie 2021, https://intelligence.sri.ro/deontologie-si-etica-autoritatii/

71
 Tema 5 Probleme etice în sfera politică și publică - corupția

Conținuturi:
1. Esența conceptului de corupție
2. Cauzele fenomenului de corupție
3. Tipuri de corupție
4. Forme sub care pot fi întâlnite comportamentul neetic şi corupţia
5. Abordări privind mecanisme de prevenire și combatere a corupției

Obiective de referință:
- Să cunoască esența și particularitățile fenomenului de corupție
- Să analizeze riscurile de corupție și cauzele manifestării fenomenului
- Să identifice forme și tipuri de corupție care pot fi întîlnite în domeniul politic și
public
- Să aprecieze eficiența diferitor mecanisme de prevenire și combatere a
fenomenului corupției

Cuvinte cheie: competențe, utilizarea defectuoasă a puterii, corupție, corupere,

obligaţii etice contradictorii, loialitatea greşit înţeleasă, minciună în interes
public, conflict de interese, trafic de influență, abuz în funcție etc.

Repere de conținut:

1. Esența conceptului de corupție

Fenomenul corupției în creştere este în general unul dintre cei mai importanți
factori distructivi care operează într-o societate de tranziție. Corupția complică
substanţial modernizarea socială, economică și politică, oferind prioritate intereselor
private în managementul proceselor complexe de reconstrucție a societății. Într-o
asemenea situaţie, voința politică a statului este supusă intereselor de grup înguste
ale birocraţiei mercantile, fapt ce subminează încrederea cetățenilor de rând în
guvernare. În pofida adoptării diverselor măsuri de profilaxie, preventive și represive,
corupția cuprinde actualmente tot mai multe sfere noi ale vieții publice, afectând
puternic stabilitatea socială şi securitatea economică a țării. Or, în procesul de
adaptare a sistemului social global (în ansamblul tuturor elementelor sale) la
condiţiile economiei de piaţă, factorii de risc s-au multiplicat, iar corupţia a devenit un
fenomen social de proporţie structurat, specializat şi profesionist, care, prin reţele
informale de organizaţii şi persoane, poate influenţa factorii de decizie din sfera

72
socialului, politicului, legislativului, administraţiei sau justiţiei, iar în plan final,
poate submina temeliile statului din interior, creând o ameninţare reală la adresa
siguranţei naţionale.
În prezent, problema corupţiei rămâne a fi pentru Republica Moldova una dintre
cele mai grave probleme, dacă mai ţinem cont şi de „furtul miliardului”, caracterizat
de mulţi economişti, politicieni etc. ca furtul secolului. Pe plan internaţional, cel mai
relevant indicator ce reflectă imaginea unui stat la capitolul corupţiei este Indicele
de Percepţie a Corupţiei (IPC) calculat de Transparency International (TI). Pe o
scară de la 0 la 100, unde „0” semnifică cel mai înalt nivel al perceperii corupţiei, iar
„100” – cel mai scăzut nivel al perceperii corupţiei, în 2020, Republica Moldova a
înregistrat un scor al IPC de 34 puncte, fiind pe locul 115 din 180 ţări (în IPC 2019,
Moldova, cu un scor de 32 puncte, a fost pe locul 120 din 180 ţări). Printre „vecinii de
clasament” ai Republicii Moldova sunt Filipinele (34), Egiptul (33), Panama (35),
Macedonia de Nord (35), Bosnia (35). De remarcat că România a înregistrat un scor al
IPC de 44 puncte, Estonia (74), Lituania (60), Letonia (57) [11].

În acelaşi context se înscriu şi cercetările organizației „Global Integrity”, care

caracterizează Republica Moldova ca un stat cu o bună legislație anticorupție, însă cu o
slabă capacitate de aplicare a acesteia, fapt ce determină prezența unui nivel înalt al
fenomenului în ţara noastră. Conform datelor sondajelor de opinie, în Republica

73
Moldova fenomenul corupţiei este caracteristic pentru toate domeniile social-
economice, începând cu corupţia mică, frecventă în sistemele de învăţământ, sănătate
şi finisând cu corupţia politică ce favorizează, protejează unele grupuri de interese.
În concepția clasică, corupția a fost apreciată ca o degenerare a sistemului politic în
ansamblu. N.Machiavelli o considera drept „distrugerea virtuților cetățenilor”. În
cunoscuta sa operă „Principele” el descrie metodele prin care un principe poate
dobândi şi menţine puterea politică, și totodată critică acid fenomenul corupției.
C.L.Montesquieu, în lucrarea „Scrisori persane”, definea corupția prin transformarea
unei ordini politice a binelui într-o formă a răului, iar J.J.Rousseau privea corupția ca
pe o consecință inevitabilă a luptei pentru putere. Conform concepţiei lui Em.
Durkheim, corupţia drept crimă nu reprezintă în sine o patologie a conduitei celor
implicaţi în acţiunile coruptibile, ci o disfuncţie a sistemului social, o răsturnare a
sferei normative a societăţii [3, p.17-18].
Savantul american M.Johnston afirmă că corupţia este un abuz de funcţiile sau
resursele publice pentru beneficiul privat şi că există mai multe tipuri de corupţie, în
funcţie de contextele politice, economice şi culturale locale ale diferitelor state.
Considerăm că la această idee putem adăuga şi rolul naturii egoiste şi ambiţioase a
individului, care mai presus de orice tinde să supravieţuiască, chiar şi cu preţul
corupţiei. În 1960, ilustrul savant american S.Huntington afirma că corupţia poate
reprezenta un element de dinamizare a sistemului politic în aceeaşi măsură ca şi
reforma propriu-zisă. Această atitudine oarecum aprobativă a corupţiei în cadrul
sistemului politic a încurajat utilizarea termenului sub prezumţia absenţei unei
valorizări strict negative.
Definiţia corupţiei cel mai des întîlnită a fost furnizată de către profesorul
universitar american J.Nye. Potrivit acestuia, corupţia este comportamentul care
deviază de la îndatoririle normale ale unui funcţionar public sau care violează legi
împotriva exercitării anumitor tipuri de influenţă specifică, cum ar fi mita,
nepotismul, deturnarea de fonduri. Astfel, individul se identifică în postura de
conducător şi îşi foloseşte atribuţiile de serviciu în favoarea unor interese personale,

74
ilegale, dar care îi asigură emoţia de putere şi de faimă. La rândul său, J.Gardiner,
consideră că fenomenul corupţiei reprezintă un aspect persistent şi universal al
societăţii politice, fiind cu totul improbabil ca vreo reformă sau altă iniţiativă să-l
elimine complet din viaţa politică [2].
Cercetătorul american A.J.Heidenheimer, în lucrarea Political Corruption:
Readings in Comparative Analysis, oferă viziuni noi referitoare la esenţa corupţiei,
cauzele şi impactul politicului asupra acestui fenomen, explicând inclusiv relația
socială dintre politicieni și electorat în cadrul campaniilor electorale. În urma
cercetărilor și testelor efectuate, A.J.Heidenheimer evidenţiază vulnerabilitatea
electoratului, care de multe ori este conștient de candidații corupți, dar ale căror
calități negative sunt acoperite de multiple elemente pozitive mediatizate pe larg.
Dicţionarul britanic explică corupţia ca o „încălcare a integrităţii, virtuţii, a unui
principiu moral dat, incitare la fapta prejudiciabilă prin utilizarea unor mijloace
incorecte sau ilegale, precum mita”. După cum observăm, definirea corupţiei comportă
o dimensiune juridică determinată de încălcarea legii, precum şi o dimensiune socio-
morală, fiindcă reprezintă „o abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie; ea
înseamnă desfrânare, depravare”. Într-o accepţiune larg răspândită, corupţia
înseamnă folosirea improprie (în folos personal sau de grup) a unei funcţii publice,
abuz ilegal de putere publică pentru obţinerea unui beneficiu privat.
Legea Republicii Moldova privind prevenirea și combaterea corupției definește
termenul corupţie, drept o ”faptă ilegală care afectează exercitarea normală a
funcţiei şi care constă fie în folosirea de către subiectul actelor de corupţie sau
al faptelor de comportament corupţional a funcţiei sale pentru solicitarea,
primirea sau acceptarea, direct sau indirect, pentru sine sau pentru o altă
persoană, a unor foloase materiale sau a unui avantaj necuvenit, fie în
promisiunea, oferirea sau acordarea ilegală a unor asemenea foloase sau avantaje
necuvenite subiecţilor actelor de corupţie” [8].
2. Cauzele fenomenului de corupție

75
 Corupţia este un fenomen prezent în toate ţările lumii, în toate tipurile de regim
sau system politic şi, în acelaşi timp este caracteristică tuturor epocilor istorice. Totuşi
s-a observat că gradul de răspândire a practicilor care pot fi considerate corupte diferă
substanţial de la ţară la ţară, observatorii fiind în general de acord că în ţările
aparţinând civilizaţiei occidentale fenomenul este mai puţin present. Cauzele ce
determină comportamentul corupt sunt înrădăcinate în contextele socioculturale
persistente în timp. Cultura unei societăţi oferă membrilor acesteia un set de
cunoştinţe, în care sunt prezente definiţii standardizate pentru situaţii obişnuite şi
moduri de rezolvare, care sunt potrivite diferitelor situaţii şi acceptabile social. Acest
set de cunoştinţe, comune membrilor societăţii, formează baza percepţiilor, în virtutea
cărora acţionează oamenii.
S.Rose-Ackerman, unul dintre cei mai proeminenţi specialişti din lume în domeniul
investigării corupţiei, analizează corupţia prin prisma a patru dimensiuni complexe
(Corruption and Government: Causes, Consequences, and Reform, 1999). Este vorba
despre:
1) tradiţiile actuale de organizare a societăţii şi a statului, care servesc drept
fundal pentru corupţie, măsurile de stimulare a corupţiei provenind din programele
guvernamentale;
2) tradiţiile culturale şi istorice, care nu sunt standardizate, dar nici nu pot
fi excluse;
3) necesitatea de a lua în considerare raportul dintre stimulentele corupţiei şi
instituţiile democratice;
4) necesitatea de a aprecia pe larg rolul mediului de afaceri internaţional, în
special al corporaţiilor multinaţionale şi al instituţiilor politice supranaţionale în
prevenirea corupţiei [2].
Fenomenul corupţiei, prezent în statele post-sovietice din Europa de Est, poate fi
considerat ca un rezultat al unei duble moşteniri: cea a pre-modernismului şi cea a
contramodernismului de tip socialist, care încă mai influenţează aceste societăţi.

76
 Pentru Republica Moldova, ca stat aflat în proces de tranziţie spre noi standarde de
funcţionare, sunt caracteristice mai multe cauze generatore a fenomenului corupţiei,
precum: cauzele economice, instituţionale, de ordin legal, politice, sociale şi morale etc
[3].
Cauzele economice − rezidă în mare parte în costul ridicat al vieţii, stagnarea
economică, remunerarea scăzută. Un grad înalt de pesimism şi incertitudine în ziua
de mâine generează automat în societate necesitatea acumulării unor rezerve care,
prin combinarea cu nivelul scăzut de remunerare a muncii, conduc la faptul că
persoanele cu posturi decizionale caută oportunităţi de obținere a veniturilor
suplimentare pe care le poate oferi situaţia pe care o au. Taxele şi impozitele înalte
conduc practic agenţii economici la încercări de ocolire a achitării impozitelor prin mai
multe metode, precum: diminuarea preţului în vamă a mărfurilor importate,
modificarea actelor de import prin introducerea unor date false, efectuarea
tranzacţiilor economice prin intermediul firmelor fantome ori prin metoda mai nouă a
implicării firmelor off-sore sau, cel mai des, prin metoda clasică de mituire a
funcţionarului „ca să închidă ochii” la unele încălcări. În condiţii de sărăcie,
demnitatea omului este cea mai oprimată, ceea ce şi duce la comiterea unor acte de
corupţie [3].
Cauzele instituţionale − în mare măsură cuprind politica defectuoasă de cadre;
promovarea în posturi de răspundere a unor persoane incompetente şi corupte;
angajarea pe criterii politice; fenomenul „cumătrismului” la angajare; lipsa
mecanismelor eficiente de control a factorilor de decizie; lipsa de transparenţă în
activitatea administraţiei publice centrale şi locale, în organelle de drept; posibilitatea
redusă de demascare a persoanelor corupte; înzestrarea insuficientă a organelor de
drept cu mijloace tehnice;sancţionarea superficială a persoanelor găsite vinovate de
acte de corupţie [3].
La nivelul macro politic putem menționa drept cause intituționale, precum:
- Capacitatea instituţională statului de a impune reguli. Se poate întâmpla ca de
multe ori eforturile necesare pentru a ţine sub control fenomenul corupţiei să

77
depăşească posibilităţile statului; este mai ales cazul ţărilor în tranziţie care se
confruntă cu lipsa acută de resurse; este dificil să lupţi împotriva celor care încalcă
legea atunci când nu reuşeşti să asiguri o salarizare corespunzătoare funcţionarilor
implicaţi în proces; la fel, se întâmplă destul de des ca din punct de vedere tehnic,
autorităţile publice să nu fie capabile să concureze cu infractorii (chiar în ţări
dezvoltate – Statele Unite, de exemplu – micile comunităţi sunt obligate să ceară
ajutorul autorităţilor federale pentru a putea face faţă crimei organizate).
- Gradul de implicare a statului în societate. Acest aspect este important în principal
în ceea ce priveşte domeniul economic; corupţia înseamnă utilizarea unor poziţii
publice pentru a obţine foloase personale; cu cât mai mai multe sunt aceste „poziţii
oficiale” (cazul întreprinderilor de stat), cu atât mai multe sunt posibilităţile de
corupţie;
- Construcţia instituţională necorespunzătoare; cei mai mulţi specialişti afirmă că
legislaţia deficitară şi organizarea defectuoasă a unor instituţii publice sau chiar a
statului sunt principalele cauze generatoare de corupţie; legislaţia poate fi excesiv de
complexă, dificil de interpretat şi aplicat, sau dimpotrivă poate avea lacune care să
permită ilegalităţi; în ceea ce priveşte structura instituţiilor, pot exista de multe ori
verigi intermediare inutile care să alimenteze corupţia sau alte forme de proastă
organizare care să afecteze funcţionarea corectă a instituţiilor [4].
Cauzele legislative − rezidă în lacunele existente în legislaţie, de asemenea, în
lipsa unor mecanisme eficiente de aplicare a acesteia. Imperfecţiunea legislaţiei se
manifestă nu doar în elaborarea slabă a legilor, dar şi în imperfecţiunea întregului
sistem de drept, în neclaritatea procedurilor de ordin legal (de exemplu, procedura de
sancționare a nedeclarării situațiilor de conflict de interese), în caracterul
contradictoriu al legislaţiei, fapt ce duce la interpretarea şi aplicarea diversă a
legislaţiei în dependenţă de necesitatea fiecărei persoane cointeresate [3].
Cauzele politice pot fi determinate tipul de regim politic. Experienţa a dovedit că
în regimurile în care „circulaţia elitelor” este redusă (un anumit partid rămâne la
putere foarte multă vreme) se crează structuri sau procese paralele cu cele oficiale, de

78
multe ori mai relevante ca acestea din urmă, care se bazează pe activităţi ilegale sau
le alimentează.
− Cauzele politice la nivelul funcționalității sistemului politic constau în: lipsa de
voinţă şi de responsabilitate politică, în ne-formarea integrală a sistemului de
diviziune a funcţiilor între instituţiile puterii şi agenţii liberi ai pieţii, existenţa unor
factori interni şi externi care impun interesele de grup la luarea unor decizii;
nesoluţionarea problemelor ce ţin de segmentul transnistrean; erorile comise în
procesul de realizare a reformelor economice şi sociale; concurenţa politică neloială;
traficul de influenţă asupra mass-media şi a organelor de drept. Politica instabilă
formează la funcţionarii de cele mai diverse niveluri sentimentul de neîncredere.
Neavând în aceste condiţii garanţii de apărare, ei sunt mai uşor influenţaţi de
grupurile de interese. De asemenea, o cauză politică a răspândirii fenomenului
corupției în țară este și „împărţirea funcţiilor de conducere în organele de drept pe
principia politice”; „mimarea reformelor anticorupţie” [4].
Cauzele sociale şi morale – au la bază nivelul de cultură, de mentalitate, de
apatie, de pasivitate civică, de toleranţă publică promovat în societate. Aici
identificăm în mare parte influența așa factori ca:
- Comportamentul sau natura umană. În urmă cu câteva decenii se considera că
responsabile pentru proliferarea fenomenului de corupţie sunt natura umană şi
respectiv, comportamentul celor aflaţi în funcţii oficiale; cu alte cuvinte, opinia
răspândită în rândul specialiştilor era că faptele neetice apăreau atunci când o
persoană necorespunzătoare, predispusă la rău ajungea în poziţii publice; astăzi există
o percepţie substanţial modificată, comportamentul fiind considerat o cauză minoră a
fenomenului corupţiei [4].
- Aspectele culturale. În absenţa autorităţii statului sau atunci când statul nu îşi
exercită dintr-un motiv sau altul autoritatea în mod ferm (nu are capacitatea – cum se
întâmplă în cazul zonelor greu accesibile – sau un anumit domeniu nu este
reglementat) sau legislaţia nu este bine dezvoltată, societatea îşi dezvoltă propriile
norme, propriile practici care guvernează relaţiile dintre oameni; dacă autoritatea

79
publică decide să reglementeze un astfel de domeniu, pot apărea contradicţii sau chiar
conflicte între legile care se încearcă a fi impuse şi normele proprii ale comunităţii;
acelaşi fenomen are loc atunci când sunt adoptate norme de la alte state sau de la
organizaţii international. Un stat democratic este în stare să-şi soluţioneze problemele
doar în cooperare cu instituţiile societăţii civile, de aceea este necesar de a fi
întreprins eforturi susţinute în soluţionarea problemei privind „înrădăcinărarea”
tradiţiilor democratice, optimizarea culturii de drept şi politice a cetăţenilor [3].
3. Tipuri de corupție
Una dintre cele mai populare clasificări ale corupției este realizată în dependență
de modalitatea de dezvoltare a fenomenului în diverse regiuni geografice sau
grupuri de stat. Corupția este generată de schimburile de bogăție și putere, de forța
sau slăbiciunea instituțiilor statului și ale societății civile. Diferențele privind ponderea
acestor factori, susține M.Johnston, duc la apariția a patru tipuri de corupție, numite
sindroame, la care se pot subsuma circa 100 de state:
Corupţia de tip piaţă de influenţă, caracteristică SUA, democraţiilor consolidate din
Occident, Japoniei, Canadei etc. În acest tip de corupție politicienii joacă rolul unor
intermediari, „închiriind” relaţiile în schimbul unor contribuţii, care pot fi legale sau
nu, pentru facilitarea comerțului internațional;
Corupţia de tip cartel de elite, care se manifestă cel mai bine în statele
postcomuniste din Europa Centrală, Coreea de Sud, Chile etc. În aceste state politica
şi pieţele se bazează pe o concurenţă în creștere, iar reţelele de elită sunt folosite ca
stimulente în schimbul unor favoruri sau suporturi financiare ilegale;
Corupţia de tip oligarhi şi clanuri, întâlnită mai des în Federaţia Rusă, Mexic,
Filipine (într-o anumită măsură şi în Republica Moldova). Această forma de corupţie
consta într-o luptă dezordonată, uneori violentă, între elitele aflate în competiţie care
urmăresc să-şi folosească resursele personale, în vederea dobândirii atât a bogăţiei,
cât şi a puterii;
Corupţia de tip „moguli” oficiali, proprie Chinei, unor ţări din Orientul Mijlociu,
precum şi unor state din Africa. În această ultimă categorie de state, instituţiile sunt

80
foarte slabe, politica rămâne nedemocratică ori se află într-un proces de deschidere
lentă, însă economia este în curs de liberalizare. Atât posibilităţile de îmbogăţire, cât
şi noile riscuri care îi ameninţă pe cei deja îmbogăţiţi sunt numeroase, dar puterea
politică este personală şi se abuzează de ea [7].
Clasificarea tipurilor de corupție în dependent de gravitatea fenomenului
[4, p. 30-31]:
Corupţia în acord cu legea. Această formă de corupţie nu presupune în mod necesar
încălcarea legii, ci doar utilizarea incorectă a acesteia. Un funcţionar care acordă o
locuinţă socială, „peste rând”, dar unor persoane îndreptăţite, probabil nu încalcă
legea, dar o aplică necorespunzător. La fel, scoaterea de pe ordinea de zi a şedinţei
consiliului local a unei cereri formulate de către un cetăţean reprezintă o încălcare a
normelor deontologice, dar nu neapărat o încălcare a legii.
Corupţia împotriva legii (care încalcă legea). Fapta funcţionarului prin care
favorizează unele persoane în procesul de alocare a locuinţelor sociale devine ilegală
dacă funcţionarul pretinde bani sau alte foloase în schimb sau dacă acordă acest drept
unor persoane neîndreptăţite.
Corupţia individuală. Această formă de corupţie presupune existenţa unor cazuri
izolate de încălcare sau utilizare incorectă a legii. Cel mai adesea se manifestă prin
mita care se solicită sau se oferă pentru furnizarea unor servicii, prin trafic de
influenţă sau prin abuz de putere. Toate acestea vor fi detaliate mai jos.
Corupţia extinsă. Diferiţi autori au identificat mai multe forme de corupţie care
depăşesc stadiul unui fenomen izolat. Corupţia organizată este o formă care apare în
organizaţii care au fost create pentru alte scopuri, dar care ajung să dezvolte practici
corupte. O categorie de astfel de grupuri sunt diferitele mafii care funcţionează în
Italia, care iniţial, cu secole în urmă au fost create pentru a lupta pentru
independenţa Italiei. Însă exemplele cele mai relevante le constituie anumite partied
politice care au ajuns să dezvolte în timp reţele paralele celor oficiale, reţele prin care
se practica o formă de corupţie extinsă (Partidul Creştin Democrat din Italia sau
Partidul Liberal Democrat din Japonia pot fi incluse în această categorie. De altfel,

81
gravele acuzaţii de corupţie care i-au fost aduse au condus la dispariţia partidului
creştin-democrat italian de pe scena politică.
Marea corupţie este o altă formă de corupţie extinsă. Aceasta se manifestă în
principal în ţări cu conducere nedemocratică, fiind practicată chiar de către liderii
politici. Gradul de extindere a fenomenului este dat de faptul că persoanele corupte
sunt plasate chiar în vârful ierarhiei politice şi acţiunile lor afectează întregul sistem
administrativ al statului.
Corupţia sistemică este poate cea mai utilizată sintagmă pentru a desemna o formă
de corupţie extinsă. Organizaţiile aflate în această situaţie au un set de norme formale
(legi şi regulamente) corecte, dar care sunt contrazise de practicile curente corupte.
Persoanele care au un comportament incorect sunt protejate şi uneori chiar
recompensate, în timp ce persoanele care încearcă să respecte legea sunt izolate,
supuse la multiple şicane şi uneori chiar penalizate. Activităţile corupte se desfăşoară
în forme organizate şi de multe ori cei care le practică manifestă intoleranţă chiar faţă
de fapte de corupţie „autonome”. Structurile care ar trebui să combată faptele ilegale
sunt la rândul lor corupte.
Conceptul de captură a statului. Acest concept a fost formulat pentru prima dată de
către Joel Hellman şi Daniel Kaufmann într-un document al Băncii Mondiale, în anul
2000. Vorbim de captură a statului atunci când anumite grupuri de interes reuşesc să
influenţeze semnificativ procesul decizional (în principal cel legislativ) dintr-o ţară
spre propriul beneficiu. Deci nu ne aflăm situaţia în care legile sunt încălcate, ca în
cazul celorlalte forme de corupţie. În acest caz chiar legile sunt create astfel încât să
rezulte favorizarea unor anumite grupuri [4, p.29-30].

4. Forme sub care pot fi întâlnite comportamentul neetic şi corupţia

1. Obligaţii etice contradictorii sau loialitatea greşit înţeleasă
Problema loialităţii este una deosebită. Romantizată de literatură, ridicată la rang
de condiţie sine qua non de către domeniul militar, loialitatea a devenit un subiect
abordat şi în raport cu sfera administraţiei publice. Fără a intra prea mult în teoria

82
(sau filosofia) loialităţii, trebuie realizate câteva clarificări conceptuale referitoare la
loialitate şi miza acesteia în sectorul public.
La nivelul sectorului public problema care se pune se referă la cine este obiectul
loialităţii: superiorul, instituţia, interesul public? Desigur, dezirabil ar fi ca cea din
urmă variantă să fie cea corectă şi desigur, într-un model ideal atât superiorul cât şi
instituţia ar urmări interesul public, deci nu am avea niciun conflict. Totuşi, citând
din unul dintre părinţii democraţiei americane „dacă oamenii ar fi îngeri” (J. Madison)
întreaga dilemă ar fi inexistentă. Însă oamenii nu sunt ingeri, au interese private
(natural de altfel şi element esenţial pentru progresul societăţii) deci situaţia nu este
atât de simplă.
Loialitatea faţă de superiorul ierarhic, sau faţă de persoana, şi nu neapărat faţă de
funcţia pe care acesta o ocupă, este explicabilă din punct de vedere raţional: din
moment ce majoritatea beneficiilor profesionale depind de superiorul ierarhic direct şi
de relaţia dintre acesta şi subordonat, acesta din urmă este pus în poziţia de a-şi
„cumpăra” dezvoltarea profesională (care aduce după sine numeroase alte beneficii
mai mult sau mai puţin materiale) prin loialitatea faţă de cel responsabil de acest
fapt. Desigur, încă o dată, dacă singurul element avut în vedere ar fi competenţa,
lucrurile ar sta mult mai simplu, dar oamenii nu sunt eminamente obiectivi prin
urmare modelul ideal este pervertit.
În fapt, loialitatea în interpretarea aceasta este în perfectă concordanţă cu doctrina
economică clasică în care fiecare individ urmăreşte să îşi satisfacă propriile nevoi şi
interese. Totuşi, loialitatea depăşeşte nivelul strict individual şi se poate manifesta,
aşa cum am mai spus, şi faţă de organizaţie sau chiar faţă de nişte deziderate
superioare, cum ar fi legea sau valori societale de echitate şi libertate. Proceduri de
avertizare, inclusiv în sectorul public sunt concepute tocmai pentru situaţia în care
loialitatea unor membri ai organizaţiilor este mai mare faţă de organizaţie sau faţă de
anumite valori decât faţă de indivizi (ex: în 1990, Dr. Frederic Whitehurst a avertizat
faţă de abuzurile ştiinţifice din laboratoarele criminale ale FBI în pofida faptului că

83
era membru al organizaţiei4; loialitatea sa faţă de anumite valori societale s-a dovedit
a fi superioară loialităţii faţă de organizaţie) [4].
Care sunt însă riscurile pe care le incumbă loialitatea faţă de superiorul ierarhic, în
sectorul public?
În primul rând, devierea de la primatul interesului public în relizarea sarcinilor.
Loialitatea faţă de superior va avea ca şi caracteristică un dinamism deosebit, pe de-o
parte în funcţie de cine ocupă funcţia de superior, iar pe de altă parte, de cine oferă
cele mai bune recompense.
În al doilea rând, loialitatea personală subminează responsabilitatea angajaţilor
faţă de regulile organizaţiei; nu contează ce zice legea, important este cine o aplică.
În al treilea rând, încurajează ipocrizia instituţională. Totuşi, loialitatea personală
are şi avantajele ei, chiar şi manageriale. E dificil de imaginat delegarea
instituţională, cu toate beneficiile ce derivă din aceasta, în absenţa percepţiei
superiorului a unui nivel critic de loialitate din partea subordonatului.
2. Minciuna în interes public
Dintr-o perspectivă idealistă, minciuna realizată de un oficial public privitor la o
problemă de interes public este vătămătoare întrucât eludează normele democratice
sau, altfel spus, pune alegătorul, cel care îşi dă votul, într-o postură de insuficienţă
informaţională în raport cu cel pe care îl votează astfel încât votul acordat în fapt este
viciat. Din această perspectivă orice fel de minciună publică este de nedorit.
Care ar fi problema cu minciuna în interes public, trecând de dimensiunea etică? O
primă problemă ar fi la nivelul controlului:
- Cum putem fi siguri că acei care pretind a minţi pentru binele nostru nu o fac în
interes propriu sau chiar dacă o fac cu intenţii bune, cum putem fi siguri că nu au
greşit în logică?
- Mai mult, e atât de uşor de definit interesul public?
- Şi dacă e public, de ce să nu decidă publicul ce e mai bine pentru el?
Friedman argumentează că ori de câte ori se urmăreşte atingerea interesului public
prin persoane private, cumva se întâmplă că efortul e îndreptat discriminatoriu spre

84
anumite interese private sau punctuale, nerealizându-se interesul (pretins) general.
Din contră, ori de câte ori piaţa este lăsată să funcţioneze liber, chiar dacă nimeni nu
urmăreşte expres interesul general acesta este realizat. Aceeaşi logică poate fi cu
uşurinţă extrapolate în raport cu problema minciunii: spunând mereu adevărul,
cumva interesul public real va fi realizat.
Desigur, pentru o gândire intervenţionistă o asemenea abordare reprezintă un
nonsens. O altă problemă legată de minciună în interes public este scăderea
nivelului de încredere publică sau în oficialităţi. O lipsă de încredere sistemică nu
va face decât să descurajeze regulile democraţiei, iar minciuna publică contribuie la
hrănirea acestei neîncrederi sistemice [4, p.48-52].
3. Conflictul de interese
Conflictul de interese este definit ca fiind situaţia în care o persoană care deţine o
funcţie publică obţine sau poate obţine foloase personale din exploatarea poziţiei sale.
Conform Legii Republicii Moldova cu privire la conflictul de interese, principiile
generale de tratare şi soluţionare a conflictului de interese sunt [9]:
a) Slujirea interesului public cu imparţialitate şi obiectivitate. În îndeplinirea
atribuţiilor lor de serviciu, persoanele vor lua decizii şi vor face recomandări
conducîndu-se de legislaţia corespunzătoare şi de politica statului în domeniul
respectiv, ţinând cont de interesul public şi renunţînd la interesele personale.
Persoanele prevăzute de legislația mațională vor renunţa la interesele personale, ce
pot compromite deciziile oficiale, luate cu participarea lor, sau se vor abţine de la
participarea la luarea sau executarea unor astfel de decizii, dacă acestea pot fi
compromise de interesele lor personale sau de apartenenţa lor la anumite organizaţii.
b) Asigurarea transparenţei şi controlului activităţii, adică agenții și organizațiile
publice vor îndeplini atribuţiile de serviciu imparţial şi conştiincios, sunt obligate să
declare apartenenţa lor la vreun partid sau vreo organizaţie.
c) Responsabilitatea individuală şi exemplul personal implică:
a) responsabilitatea pentru modul în care îşi desfăşoară activitatea în calitate de
persoană privată la numirea în funcţia publică şi în timpul exercitării funcţiei publice,

85
 b) responsabilitatea pentru evitarea, identificarea, declararea şi soluţionarea
conflictelor de interese în beneficiul interesului public.
4. Traficul de influenţă. Prin această formă de corupţie persoane aflate în poziţii de
decizie sau având legături cu oficiali aflaţi în funcţii importante îşi utilizează
influenţa pentru a obţine diferite avantaje pentru ei sau pentru terţe persoane.
Această formă de corupţie este subiectul a numeroase controverse.
Numeroase ţări au legislaţii care reglementează aşa numita activitate de lobby.
Diferenţa principal între această activitate şi traficul de influenţă îl reprezintă
pretinsă transparenţă a „lobby-ului”. Cu toate acestea în multe situaţii au apărut
acuzaţii potrivit cărora în spatele scopurilor enunţate transparent se află altele,
oculte. Art.386 Traficul de influenţă din Codul Penal al Republicii Moldova prevede:
persoana care exercită influenţă asupra unei autorităţi publice sau a unui funcţionar
public, prevalându-se de orice situaţie derivată din relaţia sa personală cu acel
funcţionar sau cu acea autoritate, în vederea adoptării unei decizii care poate, direct
sau indirect, să aducă un beneficiu economic pentru el sau pentru o altă persoană.
6. Cadourile sau „foloasele necuvenite”. Într-o societate cum este cea
românească a merge cu un buchet de flori sau alte „atenţii” la un funcţionar care
trebuie să-ţi asigure un anumit serviciu pare lucrul cel mai firesc din lume. Mulţi din
compatrioţii noştri consideră chiar un altfel de comportament inacceptabil: „nu pot să
mă duc cu mâna goală”. De multe ori o astfel de practică nu are consecinţe, este
inofensivă. Oferim cadouri pentru servicii care oricum ne vor fi prestate. Eventual
obţinem o mai mare promtitudine. Ne reamintim însă, că Weber insista în teoria sa
despre modelul birocratic ideal asupra necesităţii ca ingura sursă de venituri a
birocratului să fie salariul, creându-se în acest fel o dependenţă a acestuia faţă de
locul său de muncă. Cu alte cuvinte scopul este asigurarea unei loialităţi a angajatului
faţă de instituţia în care lucrează şi faţă de scopurile pentru care funcţionează
instituţia. Schimbarea priorităţilor în cadrul activităţii (servirea unei persoane „peste
rând”) poate afecta eficienţa instituţiei, imaginea ei în exterior etc. În altă ordine de

86
idei, primirea de cadouri poate să creeze obligaţii pentru viitor, obligaţii care să
conducă la acte de corupţie mai grave.
6. Abuzul în funcţie. Abuzul de drept reprezintă exercitarea drepturi subiectiv în
contradicţie cu menirea sa socială şi economică ce cauzează daune terţilor şi relaţiilor
sociale. Dar aceste trăsături pe care le nominalizăm noi în definiţia abuzului pot fi
caracteristice şi altor fenomene juridice, nu doar abuzului de drept. Aceste fenomene
sunt foarte apropiate abuzului de drept, însă, nu reprezintă abuzuri, întrucât dispun
de alte trăsături caracteristice suplimentare. Anume această împrejurare ne permite
să le examinăm ca fenomene juridice similare abuzului de drept. La această categorie
atribuim în principal abuzul de putere, alături de acest fenomen mai există abuzul în
serviciu, depăşirea atribuţiilor de serviciu dar şi abuzurile de drept comise de subiecte
speciale, care în esenţa sa se referă la abuzul de putere. Elementul comun dintre
abuzul de drept şi fenomenele sus numite este, în primul rînd, dauna cauzată şi
realizarea atribuţiilor de serviciu în contradicţie cu prescripţiile legale. Limitele de
exercitare a drepturilor subiective, ca şi cele ale atribuţiilor de serviciu sunt
reprezentate de moralitate, buna-credinţă, logică.
7. Mita. Din păcate acest fenomen ne este foarte familiar. În acest caz este pusă în
discuţie însăşi autoritatea statului. Prin intermediul mitei efectul legilor este
modificat, regulile fiind stabilite nu de către instituţiile abilitate, ci de către părţile
implicate în procesul de dare şi luare a mitei. Generalizarea fenomenului poate avea
efecte dramatice punând în discuţie uneori chiar existent regimului [4].

87
 Legea nr. 82 din 25-05-2017 integrităţii Republicii Moldova [11]:
Articolul 44. Actele de corupţie
Sînt infracţiuni următoarele acte de corupţie:
a) coruperea activă;
b) darea de mită;
c) coruperea alegătorilor;
d) coruperea pasivă;
e) luarea de mită;
f) primirea unei remuneraţii ilicite pentru îndeplinirea lucrărilor legate de
deservirea populaţiei;
g) traficul de influenţă;
h) manipularea unui eveniment;
i) pariurile aranjate;
j) finanţarea ilegală a partidelor politice sau a campaniilor electorale,
încălcarea modului de gestionare a mijloacelor financiare ale partidelor politice sau
ale fondurilor electorale;
k) delapidarea patrimoniului public;
l) delapidarea mijloacelor din fondurile externe;
m) utilizarea contrar destinaţiei a mijloacelor din împrumuturile interne sau
fondurile externe.
Sînt contravenţii următoarele acte de corupţie:
a) primirea de recompensă nelegitimă sau de folos material (dacă fapta nu
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii);
b) utilizarea fondurilor nedeclarate, neconforme sau venite din străinătate
pentru finanţarea partidelor politice;
c) utilizarea contrar destinaţiei a mijloacelor din împrumuturile interne sau
fondurile externe, obţinerea frauduloasă a mijloacelor din fonduri externe, însuşirea
patrimoniului public sau a mijloacelor din fondurile externe (dacă fapta nu
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii).

Legea integrității Republicii Moldova [11]. Articolul 45. Actele conexe

actelor de corupţie
Sînt infracţiuni următoarele acte conexe actelor de corupție, care au fost săvîrșite
împreună sau în legătură directă cu un act de corupție:
a) exercitarea atribuţiilor de serviciu în sectorul public în situaţie de conflict de
interesse
b) exercitarea atribuţiilor de serviciu în sectorul privat în situaţie de conflict de
interese;
c) abuzul de putere sau abuzul de serviciu în sectorul public;
d) abuzul de serviciu în sectorul privat;
e) excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu;
f) neglijenţa în serviciu;
g) falsificarea rezultatelor votării;

88
 h) obţinerea frauduloasă a mijloacelor din fonduri externe;
i) falsul în acte publice;
j) falsul în documente contabile;
k) tăinuirea averii şi a intereselor personale de către declaranţii din sectorul
public;
l) tăinuirea averii şi a intereselor personale de către declaranţii din sectorul
privat;
m) îmbogăţirea ilicită;
n) încălcarea regimului de confidenţialitate a informaţiilor din declaraţiile de
avere şi interese personale;
o) încălcarea regulilor de creditare, a politicilor de acordare a împrumuturilor
sau a regulilor de acordare a despăgubirii/indemnizaţiei de asigurare;
p) gestiunea defectuoasă sau frauduloasă a băncii;
q) obstrucţionarea supravegherii bancare.
Sînt contravenţii următoarele acte conexe actelor de corupţie:
a) favoritismul (dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii);
b) exercitarea atribuţiilor de serviciu în situaţie de conflict de interese;
c) abuzul de putere sau abuzul de serviciu (dacă fapta nu întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii);
d) excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu (dacă fapta nu
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii);
e) excesul de putere privind actele permisive;
f) încălcarea regimului juridic al incompatibilităţilor, restricţiilor în ierarhie,
limitărilor de publicitate;
g) încălcarea regimului juridic al restricţiilor şi limitărilor în legătură cu
încetarea mandatului, a raporturilor de muncă sau de serviciu şi cu migrarea
agenţilor publici în sectorul privat (pantuflajul).

6. Abordări privind mecanisme de prevenire și combatere a corupției

De-a lungul timpului, lupta împotriva corupţiei, desfăşurată în diferite ipostaze

politice şi economice, a luat forma unor metode şi măsuri de combatere a corupţiei. În
prectica international, în dependent de tipul sistemului politic putem distințe câteva
modele:
Modelul totalitar de combatere a corupţiei. Acest model presupune un control de stat
cuprinzător asupra comportamentului funcţionarilor şi sancţionarea rigidă pentru
orice abatere de la normele acceptate (scrise şi nescrise). Această metodă anticorupţie
era pe larg aplicată în epoca stalinismului, unde s-a identificat în cea mai mare

89
măsură cu regimul strict de guvernare din acea perioadă. Un dezavantaj al acestei
metode de combatere a corupţiei este faptul că manierele sale încălcă drepturile
omului, deoarece totalitarismul este incompatibil cu principiul democraţiei. O
caracteristică pozitivă este că asigură o corelare strânsă între nivelul de autoritate al
oficialilor şi gradul de responsabilitate al acestora. Riscul de a fi judecat şi pedepsit
creşte pentru persoanele fizice care sunt mai aproape puterii: cu cât eşti mai influent,
cu atât riscul de a comite infracţiuni corupţionale este mai mare. În aşa fel, se
respectă principiul responsabilităţii „de sus în jos”, care este un instrument ideal
pentru optimizarea oricărui sistem social.
Modelul autoritar de combatere a corupţiei. Caracteristica principală a acestui
model este punerea înaplicare a responsabilităţilor selectiv, în conformitate cu
deciziile conducătorului. Pentru o lungă perioadă de timp aceste persoane au fost
reprezentanţi ai elitei de partid. Exemple veridice privind acest model pot servi
perioadele domniei lui N.Hruşciov şi L.Brejnev.
Modelul oligarhic de combatere a corupţiei. În conformitate cu modelul oligarhic
anticorupţie, realizarea responsabilităţii se efectuează în dependenţă de apartenenţa
la un grup oligarhic sau clan. Având în vedere că puterea este exercitată de către
echipe care protejează membrii lor prin toate căile posibile, însă pentru străini adună
materiale compromiţătoare şi încearcă să declanşeze cazuri penale. Pentru modelul
oligarhic, banii reprezintă un element extrem de important, prin intermediul căruia se
soluţionează mai multe probleme, inclusiv cele de aplicare a legii. Prin urmare,
modelul oligarhic s-a transformat în model criminal, deoarece, după cum arată
experienţa, criminalii deseori scapă de răspunderea penală, ceea ce le permite să se
ocupe mai departe cu mediul de afaceri criminale.
Modelul liberal de combatere a corupţiei este caracterizat de iresponsabilitate
completă, impunitate şi lipsa ordinii. O astfel de situaţie apare în perioadele de
răsturnare revoluţionară, în cazul în care noul guvern încă nu a stăpânit funcţiile de
gestionare în cadrul statului sau conştient iniţiază procese distructive [2, p.212-213].

90
 Mecanisme instituționale și normative de prevenire și combatere a
fenomenului corupției în sectorul politic și public:
1. Asigurarea transparenţei procesului decizional. Transparenţa proceselor care se
desfăşoară în sectorul public, în principal a celor prin care se iau decizii este crucială
pentru păstrarea fenomenului corupţiei în limite acceptabile. Toate ţările democratice
au adoptat o legislaţie specifică a cărei scop este asigurarea accesului la informaţii a
publicului. Totuşi realizarea unei bune transparenţe ridică unele probleme. În primul
rând implică unele costuri suplimentare, atât materiale, dar şi, ceea ce este mai
important, legate de timpul suplimentar pe care îl presupun. În al doilea rând, având
în vedere faptul că documentele emise de instituţiile publice conţine de cele mai multe
ori detalii tehnice, apar probleme de comunicare, de înţelegere a lor de către
cetăţeanul de rând. Astfel este necesar un efort suplimentar din partea instituţiei
publice pentru a face materialele accesibile, ori pentru a reveni cu explicaţii atunci
când lucrurile nu sunt bine înţelese. De multe ori însă instituţiile publice nu au
resurse suficiente pentru a face acest lucru. Alteori complexitatea tehnică a
documentului este folosită pentru a ascunde detaliile care nu se doresc să fie făcute
publice.
2. Ierarhizarea responsabilităţilor şi instanţelor de control. Prin acest procedeu se
urmăreşte clarificarea responsabilităţilor care sunt deţinute într-o instituţie publică.
De asemenea, o astfel de ierarhizare permite crearea unor agenţii specializate de
control, cu o dotare logistică foarte bună şi cu un nivel adecvat de salarizare. De
regulă, aceste agenţii au în competenţă doar cazurile grave, ceea ce le asigură o mai
mare eficienţă.
3. Coduri etice profesionale. O modalitate care s-a dovedit extrem de eficientă în
combaterea corupţiei este crearea de către asociaţiile profesionale a celor care
activează în administraţie a unor coduri de conduită. Uneori aceste coduri sunt chiar
mai severe decât legislaţia elaborată de stat în domeniu. Rolul lor este să asigure un
anumit nivel de profesionalism şi de corectitudine în cadrul profesiei.

91
 4. „Fluieratul în biserică”. O practică căreia i se dă o importanţă din ce în ce mai
mare în cadrul organizaţiilor publice şi nu numai este sesizarea aspectelor negative
din cadrul lor chiar de către unii angajaţi, denumită în limbaj popular „fluierat în
biserică”. În general angajaţii unei instituţii publice nu apelează prea des la acest
procedeu. Pe de o parte există reţinerea de a-ţi „turna” colegul. Pe de altă parte însă,
cel mai adesea cel care „fluieră în biserică” ajunge să fie pedepsit chiar mai aspru
decât cei în legătură cu care a făcut sesizarea. Pedeapsa poate să îmbrace forma unei
sancţiuni, dar cel mai adesea se produce pe căi informale (izolarea reclamantului,
crearea unei atmosfere neplăcute în jurul său etc.). Fiind o sursă importantă de
informaţii privitoare la fenomenele de corupţie, multe state occidentale sau chiar
autorităţi locale sau instituţii publice au luat măsuri pentru stimularea acestei
practici. Metode arhi-cunoscute cum ar fi cutia de sugestii şi sesizări sau mai moderne
cum ar fi inter etul sunt folosite pe scară largă. În unele state există chiar legi speciale
pentru protejarea celor care sesizează astfel de aspecte negative.
5. Metodele manageriale. Probabil cele mai importante metode de combatere a
corupţiei sunt cele manageriale. În primul rând înlăturarea acelor elemente care pot
conduce la comportamente neetice este probabil modul cel mai eficient de limitare a
fenomenului. Astfel, eliminarea unor documente inutile, a unor proceduri redundante
sau a unor verigi intermediare inutile limitează posibilităţile celor care ar dori să
acţioneze într-un mod neetic. O selecţie şi promovare corespunzătoare a personalului
poate să asigure o bună calitate a acestuia. De asemenea, adaptarea metodelor de
control, pentru a permite depistarea eficientă a faptelor de corupţie este de natură să
contribuie la combaterea acestui fenomen [4].

Sarcini de autoevaluare:
1. Explicați importanţei cercetării problemei corupției în Republica Moldova pentru
studenții de la științe politice.
2. Apreciați riscurile de corupție pentru domeniul politic și sectorul public.
3. Care tipuri de corupție sunt caracteristice sistemului politic din Republica Moldova.
4. Analizați principale forme de manifestare a corupţiei. Care dintre ele, considerați că
sunt cele mai des întâlnite în activitatea politică și în sectorul public?

92
5. Discutați mecanisme existente de prevenire și combatere a corupției. Care dintre
mecanismele analizate sunt aplicate reușit în politicile anti-corupție din Republica
Moldova și care ar fi utile de implementat la nivelul organizațiilor politice și
agenților publici?

Tematica pentru studiul individual:

1. Evoluția Indicelui de perceptie a corupției pentru Republica Moldova în baza
rapoartelor Transparency International.
2. Metodologii internaționale de cercetare a corupției utilizate în analiza profilurilor de
țară.
3. Riscuri de corupție în activitatea politică: cauze și consecințe.
4. Riscuri de corupție în activitatea profesională: metode de prevenire.
5. Bune practice de politici anti-corupție: cazul Georgiei, Hong Kong etc.

Bibliografie:
1. A Handbook on Fighting Corruption. Center for Democracy and Governance. 1999,
https://youthawareact.files.wordpress.com/2010/02/a-handbook-for-fighting-
corruption-usaid.pdf
2. Ejova Cristina, Prijilevscaia Natalia. Dimensiunea politică a colabărării
international în combaterea corupției. În: Studia Univeristatis, 2012, nr.3(53), p.
210-214
3. Gațcan Iurie. Corupţia ca fenomen social şi mecanisme anticorupţie (Cazul
Republicii Moldova). Teză de doctor. 2015,
http://www.cnaa.md/files/theses/2016/24368/iurie_gatcan_thesis.pdf
4. Gulyas Gyula, Radu Liviu și alții. Etica în administrația publică. Suport de curs.
Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj Napoca, 2011
5. Heidenheimer A. J. Political Corruption: Readings in Comparative Analysis.
Transaction Books. 1978
6. Jaramillo Nicolás. Political Corruption: A Theoretical Framework. 2013,
https://www.researchgate.net/publication/341271121_Political_Corruption_A_Theor
etical_Framework
7. Johnston Michael. Corupţia şi formele sale. Bogăţie, putere şi democraţie. Iași:
Polirom, 2007.
8. Legea nr. 90 din 25-04-2008 cu privire la prevenirea şi combaterea corupţiei din 13-
06-2008. În: Monitorul Oficial Nr. 103-105 art. 391
9. Legea Republicii Moldova nr. 16 din 15-02-2008 cu privire la conflictul de interese
din 30-05-2008. În: Monitorul Oficial Nr. 94-96 art. 351
10. Studiu de evaluare a impactului strategiei naționale de integritate și anticorupție –
Moldova 2019, PNUD, CBS-Research, 2019,
https://www.md.undp.org/content/moldova/en/home/library/effective_governance/stu
diu-de-evaluare-a-impactului-strategiei-naionale-de-integrita0.html

93
 11. Legea nr. 82 din 25-05-2017 integrităţii, publicată la 07-07-2017. În: Monitorul
Oficial nr. 229-243 art. 360
12. Transparency International. Corruption Index Perceptions 2020. Report.,
https://images.transparencycdn.org/images/CPI2020_Report_EN_0802-WEB-
1_2021-02-08-103053.pdf

94
 Tema 6 Integritatea profesională

Unități de conținut:

1. Sistemul legal și al autorităților privind controlul integrității publice din Republica

Moldova
2. Măsurile de cultivare și asigurare a integrității profesionale
3. Măsuri de control a integrității în sectorul public și politic
4. Măsuri de consolidare a integrității în sectorul public și politic

Obiective de referință:

- Să cunoască sistemul instituțional și legal privind asigurarea integrității

profesionale din Republica Moldova
- Să explice competențele principlalelor instituții din domeniul asigurării și
controlului integrității profesionale
- Să analizeze mecanismul de cultivare, asigurare și control al integrității
profesionale în sectorul public/politic
- Să evalueze riscurile profesionale ce favorizează pierderea integrității profesionale
în sectorul public/politic
- Să recomande măsuri de consolidare a integrității profesionale în sectorul
public/politic.

Cuvinte cheie: activitate profesională, activitate vulnerabilă, autoritate anticorupție,

factor de risc, favoritism, incident de integritate, integritate profesională, interes
public, interes privat, manifestări de corupție etc.

Repere de conținut:

1. Sistemul legal și al autorităților privind controlul integrității publice din

Republica Moldova

Odată cu obţinerea independenţei şi recunoaşterii internaţionale, în Republica

Moldova au apărut un şir de acte legislative care au ca scop alinierea la standardele
internaţionale în ce priveşte prevenirea şi combaterea fenomenului corupţiei. Este vorba
de asemenea acte normative ce au fost adoptate treptat, precum:
- Legea privind combaterea corupţiei şi protecţionismului, nr.900-XIV din
27.06.1996

95
(abrogată) care urmărea preîntâmpinarea, depistarea şi curmarea infracţiunilor legate
de corupţie, înlăturarea consecinţelor acestora şi pedepsirea vinovaţilor, precum şi
preîntâmpinarea, depistarea şi curmarea protecţionismului.
- Codul contravențional al Republicii Moldova, care, după adoptarea Legii privind
combaterea corupţiei şi protecţionismului, , a fost completat cu dispoziţii privind
răspunderea contravenţională pentru protecţionism şi nerespectarea prevederilor Legii
nr.900-XIV din 27.06.1996, nedeclararea situațiilor de conflict de interese etc.
- Legea privind aderarea Republicii Moldova la Grupul de State contra Corupţiei
(GRECO), nr.297-XV din 22.06.2001. Aderarea Republicii Moldova la GRECO, în anul
2001, a fost un prim pas în implementarea standardelor internaționale de luptă contra
corupției.
- Legea privind declararea şi controlul veniturilor şi al proprietăţii demnitarilor de
stat, judecătorilor, procurorilor, funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţie de
conducere, nr.1264- XV din 19.07.2002 (în continuare − Legea privind declararea şi
controlul veniturilor şi al proprietăţii), care a stabilit obligativitatea, precum şi modul de
declarare şi de exercitare a controlului veniturilor şi proprietăţii. Scopul declarat al legii
a fost de a institui măsuri de prevenire şi de combatere a îmbogăţirii fără justă cauză a
subiecţilor ce cad sub incidenţa prevederilor ei.
- Legea cu privire la Centrul Național Anticorupție, nr.1104-XV din 06.06.2002,
care prevedea instituirea unui organ de drept specializat în preîntâmpinarea, depistarea,
cercetarea şi curmarea infracţiunilor economico-financiare, fiscale, a corupţiei,
protecţionismului, spălării de bani şi finanţării terorismului. În perioada 2009-2015
aceasta a suferit mai multe modificări ce vizau atribuțiile Centrului, subordonarea,
procedura de angajare a personalului și a directorului etc.;Prin modificarea Legii
nr.1104-XV din 06.06.2002 şi adoptarea Hotărârii Guvernului nr. 977 din 23.08.2006
privind expertiza anticorupţie a proiectelor de acte legislative şi normative, CNA este
înzestrat cu o atribuţie nouă − de efectuare a expertizei anticorupţie a proiectelor de acte
legislative şi a proiectelor de acte normative ale Guvernului, în vederea corespunderii lor
cu politica statului de prevenire şi combatere a corupţiei.

96
 În anul 2007 Republica Moldova şi-a asumat un nou angajament în faţa
comunităţii internaţionale, prin ratificarea Convenţiei ONU împotriva corupţiei (din 31
octombrie 2003). De menţionat este şi adoptarea Hotărârii Guvernului nr.32 din
11.01.2007 pentru aprobarea Programului de acţiuni privind implementarea Planului
Preliminar de Ţară (PPŢ) al Republicii Moldova în cadrul Programului SUA „Provocările
Mileniului“, al cărei obiectiv declarat este combaterea corupţiei. Anul 2008 s-a dovedit a
fi unul prodigios pentru adoptarea noilor reglementări în materie anticorupţie, în special
în ceea ce priveşte prevenirea corupţiei. Astfel, au fost adoptate:
- Legea nr.16-XVI din 15.02.2008 cu privire la conflictul de interese, prin care se
reglementează incompatibilităţile şi restricţiile impuse persoanelor care exercită funcţii
de demnitate publică, funcţii publice sau alte funcţii, soluţionarea conflictelor de
interese, precum şi modul de prezentare a declaraţiei cu privire la conflictul de interese.
Adoptarea prezentei legi a condus, pentru prima dată în Republica Moldova, la
publicarea declarațiilor privind veniturile și proprietățile funcționarilor publici și a
declarațiilor de interes, în scopul monitorizării acestora și prevenirii situațiilor de conflict
de interese.
- Legea nr.25-XVI din 22.02.2008 privind codul de conduită a funcţionarului
public, care urmăreşte stabilirea unor norme de conduită în serviciul public şi
informarea cetăţenilor cu privire la conduita pe care trebuie să o adopte funcţionarul
public în vederea oferirii unor servicii publice de calitate; asigurarea unei administrări
mai bune pentru realizarea interesului public; prevenirea şi eliminarea corupţiei din
administraţia publică şi crearea unui climat de încredere între cetăţeni şi autorităţile
publice.
- Legea nr.90-XVI din 25.04.2008 cu privire la prevenirea şi combaterea corupţiei,
care stabileşte acţiuni de prevenire şi de combatere a corupţiei, asigurând apărarea
drepturilor şi libertăţilor persoanei, a intereselor publice, a securităţii naţionale şi
înlăturarea consecinţelor actelor de corupţie.

97
 - Legea nr.239-XVI din 13.11.2008 privind transparenţa în procesul decizional, a
cărei elaborare a fost determinată de necesitatea stabilirii unor principii şi modalităţi de
asigurare a
transparenţei decizionale în cadrul autorităţilor publice, creării unui mecanism viabil de
participare a cetăţenilor şi a organizaţiilor constituite de aceştia la elaborarea şi
adoptarea deciziilor.
- Legea nr.271-XVI din 18.12.2008 privind verificarea titularilor şi candidaţilor la
funcţii publice, care stabileşte principiile, scopurile, cercul persoanelor ce urmează a fi
supuse verificării, procedura, formele şi metodele de verificare a informaţiilor referitoare
la cetăţenii Republicii Moldova care deţin sau candidează la funcţii publice, a căror
exercitare într-o manieră neconformă legii poate aduce prejudicii intereselor securităţii
naţionale.
- Legea nr. 132 din 17-06-2016 cu privire la Autoritatea Naţională de Integritate
care reglementează: misiunea, funcțiile, atribuţiile, precum şi modul de organizare și
funcționare a Autorității Naționale de Integritate; procedura de control al averilor și al
intereselor personale, privind respectarea regimului juridic al conflictelor de interese, al
incompatibilităţilor și al restricțiilor.
- Legea nr. 82 din 25-05-2017 integrităţii care reglementează domeniul integrităţii
în sectorul public la nivel politic, instituţional şi profesional, responsabilităţile entităţilor
publice, ale autorităților anticorupţie şi ale altor autorităţi competente pentru cultivarea,
consolidarea şi controlul integrităţii în sectorul public, domeniile importante pentru
cultivarea integrităţii în sectorul privat în procesul de interacţiune cu sectorul public şi
pentru sancţionarea lipsei de integritate în sectoarele public şi privat [2].
Principalele documente de politici:
Anul 2004 a fost marcat prin adoptarea Strategiei naţionale de prevenire şi
combatere a corupţiei şi a Planului de acţiuni pentru implementarea acesteia. De
asemenea, a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr.615 din 28.06.2005 privind unele
măsuri de prevenire a corupţiei şi protecţionismului în cadrul instituţiilor publice,
potrivit căreia responsabilitatea pentru prevenirea corupţiei şi protecţionismului în

98
instituţia publică respectivă se pune în sarcina unui viceministru (vicedirector).
Guvernul a adoptat şi Hotărârea nr.1219 din 28.11.2005 cu privire la acţiunile de
asigurare a eligibilităţii Republicii Moldova pentru asistenţă financiară în cadrul
Programului american „Provocările Mileniului“, prin care a fost instituit un Grup de
lucru responsabil de coordonarea şi elaborarea „Concepţiei de combatere a corupţiei şi
asigurării supremaţiei legii” [2].
În anul 2011 a fost adoptată Strategia Naţională Anticorupţie pentru 2011-2015 în
care se stipulează că „printre acţiunile prioritare de consolidare a capacităţilor organelor
de ocrotire a normelor de drept şi ale justiţiei este sporirea credibilităţii CNA,
procuraturii şi justiţiei în faţa societăţii.
Strategia națională anticorupție pentru anii 2017-2020, s-a axat în mare parte pe
consolidarea principiilor de intergritate pentru sectorul public și politic. Proiectul de
Strategie propunea o nouă abordare, la baza căreia este Studiul de scanare a sistemului
integrității(SNI) din Moldova, elaborat în 2013 de către Transparency International
Moldova. Astfel, Strategia dezvoltată în baza SNI este construită pe 7 piloni de
integritate: Parlamentul, Guvernul, sectorul public și administrația publică locală,
Justiția și agențiile anticorupție, Comisia Electorală Centrală și partidele politice, Curtea
de Conturi, Avocatul Poporului, Sectorul privat [5].

Sistemul autorităților privind controlul integrității publice

Controlul integrităţii asigurat în interiorul entităţii publice
Controlul integrităţii asigurat de Centrul Naţional Anticorupţie
Controlul integrităţii asigurat de Centrul Naţional de Integritate
Controlul integrităţii asigurat de Serviciul de Informaţii şi Securitate
Controlul integrităţii asigurat de către alte autorităţi competente:
- Comisia Electorală Centrală,
- Cancelaria de Stat
- Curtea de Conturi
- Ministerul
- Agenţia Achiziţii Publice
- Inspecţia Financiară
Societatea civilă şi mass-media exercită măsuri de implicare civică şi control
public asupra tuturor domeniilor de interes public

99
 2. Măsurile de cultivare și asigurare a integrității profesionale

Integritate instituţională – integritatea profesională a tuturor agenţilor publici din

cadrul entităţii publice, cultivată, controlată şi consolidată de către conducătorul entității
publice, precum şi toleranţa zero la incidentele de integritate admise de agenţii publici.
Integritate profesională – capacitate a agentului public de a-şi desfăşura activitatea
profesională în mod etic, liber de influenţă necorespunzătoare şi manifestări de corupţie,
cu respectarea interesului public, a supremaţiei Constituţiei Republicii Moldova şi a
legii.
Integritate în sectorul public – integritatea politică şi integritatea instituţională
ale tuturor entităţilor publice din Republica Moldova, astfel încât agenţii publici
încadraţi în aceste entităţi să-şi desfăşoare activitatea profesională în strictă
conformitate cu interesul public.
Integritate în sectorul privat – capacitate a organizaţiilor comerciale de a
interacționa cu entităţile publice, precum și între ele, în mod legal, transparent, obiectiv
şi în baza libertății concurenţei.
Integritate politică - capacitatea concurenţilor electorali, persoanelor de încredere
ale concurenţilor electorali şi a persoanelor care deţin o funcţie electivă sau o funcţie
exclusiv politică de a-și desfășura activitățile în mod etic, liber de manifestări de corupţie,
cu respectarea interesului public, supremaţiei Constituţiei Republicii Moldova şi a legii
[6].
Legea integrității Republicii Moldova stabilește două direcții principale de cultivare
a integrităţii în sectorul public
a) crearea climatului de integritate politică;
b) crearea climatului de integritate instituţională în cadrul entităţilor publice.
Climatul de integritate politică consolidează încrederea societăţii în integritatea
instituţională a entităţilor publice create în rezultatul proceselor electorale şi în
integritatea profesională a agenţilor publici care deţin funcţii elective şi funcţii exclusiv
politice.
Climatul de integritate politică se cultivă prin:

100
 a) asigurarea transparenţei finanţării partidelor politice şi a campaniilor electorale;
b) asigurarea eticii şi integrităţii profesionale ale persoanelor care deţin o funcţie
electivă sau o funcţie exclusiv politică.
Responsabilitatea pentru cultivarea integrităţii politice aparţine concurenţilor
electorali, partidelor politice, persoanelor care deţin o funcţie electivă sau o funcţie
exclusiv politică. Finanţarea partidelor politice, a concurenţilor electorali şi a
campaniilor electorale se desfăşoară cu respectarea principiilor transparenţei, în
condiţiile legislaţiei electorale şi legislației cu privire la partidele politice. Verificarea
respectării transparenţei finanţării partidelor politice, a concurenţilor electorali şi a
campaniilor electorale se efectuează de către Curtea de Conturi şi Comisia Electorală
Centrală, în limitele competenţelor stabilite de legislaţia specială. Supravegherea
fluxurilor financiare aferente persoanelor expuse politic se efectuează de către Serviciul
Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor, în conformitate cu prevederile legislaţiei cu
privire la prevenirea şi combaterea spălării banilor şi a finanţării terorismului [6].
Persoanele care deţin o funcţie electivă sau o funcţie exclusiv politică, în calitate de
conducători ai entităţilor publice şi/sau de agenţi publici, contribuie la cultivarea
climatului de integritate politică prin aplicarea măsurilor de asigurare a integrităţii
instituţionale. Integritatea profesională a persoanelor care deţin funcţii elective sau
funcţii exclusiv politice este asigurată în conformitate cu Legea nr. 271/2008 privind
verificarea titularilor şi a candidaţilor la funcţii publice [3].
Măsurile de asigurare a integrităţii instituţionale:
Climatul de integritate instituţională se cultivă prin realizarea următoarelor
măsuri:
a) angajarea şi promovarea agenţilor publici în bază de merit şi de integritate
profesională;
b) respectarea regimului juridic al incompatibilităţilor, restricţiilor în ierarhie şi
al limitărilor de publicitate;
c) respectarea regimului juridic al declarării averii şi intereselor personale;
d) respectarea regimului juridic al conflictelor de interese;
e) neadmiterea favoritismului;
f) respectarea regimului juridic al cadourilor;
g) neadmiterea, denunţarea şi tratarea influenţelor necorespunzătoare;
h) neadmiterea, denunţarea manifestărilor de corupţie şi protecţia avertizorilor
de integritate;

101
 i) intoleranţa faţă de incidentele de integritate;
j) asigurarea transparenţei în procesul decizional;
k) asigurarea accesului la informaţii de interes public;
l) gestionarea transparentă şi responsabilă a patrimoniului public, a finanţelor
rambursabile şi nerambursabile;
m) respectarea normelor de etică şi deontologie;
n) respectarea regimului de restricţii şi limitări în legătură cu încetarea
mandatului, a raporturilor de muncă sau de serviciu şi cu migrarea agenţilor publici
în sectorul privat (pantuflajul).
Responsabilitatea pentru cultivarea integrităţii instituţionale în cadrul entităţilor
publice aparţine conducătorului și fiecărui agent public din aceste entităţi [6].

Respectarea regimului juridic al cadourilor

Pentru a evita apariţia manifestărilor de corupţie în activitatea entităţilor publice,
conducătorilor acestora şi agenţilor publici le este interzis să solicite sau să accepte
cadouri (bunuri, servicii, favoruri, invitaţii sau orice alt avantaj) care le sunt destinate
personal sau familiei lor, dacă oferirea sau acordarea lor este legată direct sau indirect
de desfăşurarea activităţii lor profesionale (cadouri inadmisibile).
Solicitarea sau acceptarea cadourilor inadmisibile constituie acte de corupţie!
Interdicţia nu se aplică în privinţa cadourilor oferite din politeţe sau primite cu prilejul
acţiunilor de protocol (cadouri admisibile). Banii aflați în circulație, în monedă naţională
sau străină, cu excepția monedelor metalice jubiliare și comemorative, mijloacele şi
instrumentele financiare de plată nu sînt considerate cadouri admisibile. Toate cadourile
admisibile se declară şi se înscriu într-un registru public, ţinut de fiecare entitate publică!

Regulamentul cu privire la regimul juridic al cadourilor definește

următoarele noțiuni:
Cadouri – bunuri (corporale și incorporale), servicii, favoruri, invitații sau
orice alt avantaj oferit unui agent public în legătură cu exercitarea funcțiilor
sale profesionale;
cadouri admisibile– cadouri oferite din politețe sau cu prilejul acțiunilor de
protocol, inclusiv monede metalice jubiliare și comemorative;
cadouri inadmisibile– bunuri, servicii, favoruri, invitații sau orice alt
avantaj care le sunt destinate personal agenților publici sau familiei lor, dacă
oferirea sau acordarea lor este legată direct sau indirect de desfășurarea

102
 activității lor profesionale;
cadouri oferite din politețe– cadouri oferite în contextul unor
sărbători/evenimente personale/profesionale/naționale în semn de înaltă
apreciere, care nu influențează și nu sunt susceptibile de a fi percepute ca
influențând îndeplinirea imparțială a atribuțiilor de serviciu;
cadouri oferite cu prilejul acțiunilor de protocol– bunuri, inclusiv produse
perisabile, oferite, de obicei, în cadrul delegațiilor oficiale sau oferite
reprezentanților unei alte entități publice, comunități sau guvern străin.

Cadourile admisibile a căror valoare nu depăşeşte limitele stabilite de Guvern pot fi

păstrate de către persoana care le-a primit sau pot fi transmise în gestiunea entităţii
publice, în ambele cazuri, după declarare. Cadourile admisibile a căror valoare depăşeşte
limita stabilită se transmit în gestiunea entităţii publice după ce sînt declarate. În cazul
în care persoana îşi anunţă intenţia de a păstra cadoul admisibil a cărui valoare
depăşeşte limita stabilită, aceasta este în drept să-l răscumpere, achitînd în bugetul
entităţii publice diferenţa dintre valoarea cadoului și limita stabilită. Categoriile de
cadouri admisibile, modul de declarare, evidenţă, păstrare, utilizare şi răscumpărare a
acestora sînt reglementate de Guvern.
Dacă agentului public i se propune un cadou inadmisibil în condiţiile alin. (1),
acesta are următoarele obligaţii:
a) să refuze cadoul;
b) să se asigure cu martori, inclusiv dintre colegii de serviciu, după posibilitate;
c) să raporteze imediat această tentativă autorității anticorupţie responsabile;
d) să anunţe conducătorul entităţii publice;
e) să transmită cadoul conducătorului entităţii publice în cazul oferirii cadoului fără
ştirea sa (lăsat în birou, în anticameră etc.),
f) să îşi exercite activitatea profesională în mod corespunzător, în special cea pentru
care i s-a oferit cadoul.
Dacă agentului public i se oferă un cadou admisibil, acesta are următoarele
obligaţii:

103
 a) să predea cadoul comisiei de evidență și evaluare a cadourilor din cadrul entităţii
publice în termen de 3 zile din momentul primirii sau din momentul revenirii din
deplasarea de serviciu în timpul căreia l-a primit;
b) să declare împrejurările în care i-a fost oferit cadoul, cu precizarea intenţiei de a-l
păstra sau de a-l transmite în gestiunea entităţii publice;
c) să răscumpere cadoul dacă a decis să-l păstreze, achitînd în bugetul entităţii
publice diferența dintre valoarea cadoului, estimată de către comisia de evidență și
evaluare a cadourilor, și limita stabilită [6].
Comisia este compusă din 3 membri, inclusiv un preşedinte şi un secretar. Din
componenţa Comisiei face parte, în mod obligatoriu, un angajat al serviciului economico-
financiar din cadrul organizaţiei publice, care, de regulă, are calitatea de secretar. Ca
urmare a evaluării, Comisia ia una dintre următoarele decizii:
1) returnarea cadoului beneficiarului – în cazul în care valoarea cadoului nu
depăşeşte suma de 1000 lei;
2) răscumpărarea cadoului – în cazul în care valoarea cadoului depăşeşte
suma de 1000 lei;
3) trecerea cadoului în gestiunea organizaţiei publice: a) în cazul în care
valoarea acestuia depăşeşte suma de 1000 lei şi beneficiarul nu a prezentat,
în termenul stabilit, dovada de plată a contravalorii; b) dacă beneficiarul
solicită în mod expres în demersul privind predarea cadoului transmiterea
acestuia în gestiunea organizaţiei publice [7].

3. Măsuri de control a integrității în sectorul public și politic

Eficienţa cultivării climatului de integritate instituţională şi profesională este
supusă verificărilor din partea conducătorilor entităţilor publice, a autorităților
anticorupţie, a societății civile şi mass-mediei.
Conducătorii entităţilor publice sunt responsabili de aplicarea următoarelor măsuri
de control al integrităţii în sectorul public:

104
- evitarea riscurilor de corupţie în procesul de elaborare a proiectelor de acte
legislative, normative şi departamentale (riscuri viitoare);
- managementul riscurilor de corupţie (riscuri existente).
Conducătorul entităţii publice şi agenţii publici responsabili de elaborarea
proiectelor de acte legislative, normative şi departamentale sunt obligaţi să nu admită
şi să excludă factorii ce determină apariţia riscurilor de corupţie, promovarea
intereselor private în detrimentul interesului public şi prejudicierea intereselor legitime
ale persoanelor şi/sau prejudicierea interesului public în procesul de elaborare a
proiectelor de acte.
Centrul Naţional Anticorupţie este responsabil de aplicarea următoarelor măsuri de
control al integrităţii în sectorul public:
- expertiza anticorupţie;
Expertiza anticorupţie reprezintă identificarea în proiectele de acte legislative şi
normative a riscurilor de corupţie, a factorilor care le generează, precum şi înaintarea
recomandărilor pentru înlăturarea lor. Categoriile factorilor care determină apariţia
riscurilor de corupţie se referă la deficienţele proiectului sub aspectul formulării,
coerenţei legislative, al transparenţei şi accesului la informaţii, al exercitării drepturilor
şi obligaţiilor persoanei, al exercitării atribuţiilor autorităţii publice, al mecanismelor de
control, al răspunderii şi sancţiunilor.
Agenţii publici şi entităţile publice cu drept de iniţiativă legislativă, alte entități publice
care elaborează şi promovează proiecte de acte legislative şi normative (în continuare în
acest articol – autori), precum și Secretariatul Parlamentului, în cazul inițiativelor
legislative ale deputaților, au obligaţia de a supune expertizei anticorupţie proiectele de
acte, cu excepţia:
a) documentelor de politici;
b) actelor cu caracter individual de remanieri de cadre;
c) decretelor Preşedintelui Republicii Moldova;
d) dispoziţiilor Guvernului;

105
 e) hotărîrilor Guvernului de aprobare a avizelor asupra proiectelor de legi şi
decrete ale Preşedintelui Republicii Moldova;
f) tratatelor internaţionale, actelor de acordare a deplinelor puteri şi de exprimare
a consimţămîntului Republicii Moldova de a fi legată prin tratat internaţional [6].
- evaluarea integrităţii instituţionale, inclusiv testarea integrităţii profesionale şi
gestionarea cazierului privind integritatea profesională a agenţilor publici, cu
excepţia agenţilor publici prevăzuţi la alin. (5) lit. b) din prezentul articol, în condițiile
Legii nr. 325/2013 privind evaluarea integrității instituționale [3].
Evaluarea integrităţii instituţionale este procesul de evaluare externă a riscurilor de
corupţie din cadrul entităţii publice în vederea identificării riscurilor de corupţie cu
ajutorul metodelor analitice şi practice (testarea integrităţii profesionale), descrierii
factorilor care determină riscurile identificate şi consecinţele lor, precum şi în vederea
oferirii recomandărilor pentru diminuarea lor. Responsabilitatea pentru evaluarea
integrităţii instituţionale a entităţilor publice revine Centrului Naţional Anticorupţie.
În cadrul testului de integritate profesională sunt create şi aplicate, de către testor,
situaţii virtuale, simulate, similare celor din activitatea de serviciu, materializate prin
operaţiuni disimulate, condiţionate de activitatea şi comportamentul agentului public
testat, în vederea urmăririi pasive şi stabilirii reacţiei şi a conduitei acestuia,
determinîndu-se astfel gradul de afectare a climatului de integritate instituţională şi
riscurile de corupţie în cadrul entităţii publice. Agenţii publici supuşi testării integrităţii
profesionale sînt selectaţi în mod aleatoriu, în funcţie de riscurile de corupţie
identificate. Activitatea de testare a integrităţii profesionale este desfăşurată sub control
judiciar [3;6].
Autoritatea Națională de Integritate [4]este responsabilă de aplicarea următoarelor
măsuri de control al integrităţii în sectorul public:
- controlul declaraţiilor de avere şi interese personale;
- controlul respectării regimului juridic al conflictelor de interese;
- controlul respectării regimului juridic al incompatibilităţilor, restricţiilor şi
limitărilor.

106
 Controlul averii şi intereselor personale constă în verificarea declaraţiilor de avere şi
interese personale, a datelor şi a informaţiilor privind averea existentă, precum şi a
modificărilor patrimoniale intervenite pe durata exercitării mandatelor, a funcţiilor
publice şi de demnitate publică.
Serviciul de Informaţii şi Securitate este responsabil de aplicarea următoarelor
măsuri de control al integrităţii în sectorul public:
- verificarea titularilor şi candidaţilor la funcţii publice, în condițiile Legii nr. 271/2008
privind verificarea titularilor și candidaților la funcții publice;
- testarea integrităţii profesionale a propriilor agenţi publici şi a celor din cadrul
Centrului Naţional Anticorupţie, precum şi gestionarea cazierului privind
integritatea profesională în privinţa acestora.
Societatea civilă şi mass-media exercită măsuri de implicare civică şi control public
asupra tuturor domeniilor de interes public, în special prin:
- participarea în procesele decizionale ale entităţilor publice;
- asigurarea accesului la informaţii, solicitarea informaţiilor oficiale deţinute de
entităţile publice şi informarea corespunzătoare a societăţii cu privire la subiectele de
interes public;
- întocmirea şi publicarea articolelor, studiilor, analizelor, sondajelor, monitorizărilor,
rapoartelor şi a altor tipuri de informaţii despre fenomenul corupţiei, riscurile de
corupţie, manifestările de corupţie, incidentele de integritate din cadrul entităţilor
publice, politicile naţionale, sectoriale şi instituţionale de promovare a integrităţii în
sectorul public [6].

4. Măsuri de consolidare a integrităţii în sectorul public

În cazul în care agenţii publici întâmpină dificultăţi la implementarea măsurilor de
asigurare a integrităţii politice sau instituţionale, precum şi la aplicarea măsurilor de
control al integrităţii în sectorul public, conducătorii entităţilor publice pot lua, după caz,
următoarele măsuri de consolidare a integrității:

107
 a) desfăşurarea instruirilor, a activităţilor de sensibilizare a agenţilor publici sau a
cetăţenilor;
b) elaborarea şi punerea în aplicare a ghidurilor, metodologiilor etc.;
c) adoptarea şi implementarea planurilor de integritate.
Agenţii publici pot solicita aplicarea măsurilor de consolidare a integrității şi au
obligaţia să se conformeze măsurilor aplicate în cadrul entităţii publice.
La solicitarea conducătorilor entităţilor publice şi a agenţilor publici, Centrul
Naţional Anticorupţie, autorităţile competente şi, după caz, societatea civilă, mass-media
acordă suportul necesar entităţilor publice în vederea consolidării integrităţii acestora.
Centrul Naţional Anticorupţie, autorităţile competente, reprezentanţii societăţii
civile şi mass-media pot propune entităţilor publice suport pentru consolidarea
integrităţii lor, acordându-l cu acceptul conducătorilor entităţilor date. Campaniile de
sensibilizare publică a cetăţenilor, ghidurile şi metodologiile pentru cetăţeni cu privire la
aspecte sensibile pentru integritatea agenţilor publici pot fi iniţiate și difuzate de către
Centrul Naţional Anticorupţie, autorităţile competente, reprezentanţii societăţii civile şi
mass-media fără acordul entităţilor publice.
Sistemele de control intern managerial oferă un mecanism de asigurare a
integrităţii situaţiilor financiare, precum şi a integrității activităţilor financiare în
afaceri. Controalele interne manageriale se organizează asupra managementului
financiar, iar rezultatele sistemului de control intern managerial se reflectă în proceduri
şi îndrumare pentru respectarea lor.
Sistemul control intern managerial trebuie să asigure:
a) mecanismul de prevenire şi detectare a fraudelor şi erorilor;
b) politici şi proceduri de înregistrare a tranzacţiilor, care permit pregătirea
declaraţiilor financiare în concordanţă cu standardele naționale de contabilitate;
c) protejarea bunurilor şi a informaţiilor deținute de organizațiile comerciale, cu
excepţiile prevăzute de lege.

108
 Sistemele de control intern managerial se organizează la nivelul societăților
comerciale, fiind preluate sau elaborate în conformitate cu prevederile legislaţiei
Republicii Moldova şi principiile businessului internaţional.
Transparenţa afacerilor sectorului privat cu statul, este un pricncipu de bază care
crează bazele unor relații contractuale integer între sectorul public și cel privat.
Activele din sectorul public, precum şi activele ce aparţin şi/sau sînt gestionate de
întreprinderile de stat, municipale sau societăţi comerciale cu capital de stat sau cu
capital al administraţiei publice locale pot fi transferate în sectorul privat prin
intermediul procedurilor de parteneriat public-privat, prin privatizare, concesionare sau
încheiere a altor tipuri de contracte comerciale, în condiţii de transparenţă şi liberă
concurenţă, cu respectarea prevederilor legislaţiei privind transparenţa în procesul
decisional [6].
Consolidarea integrității în sectorul politic
Pilonul I al Strategiei naționale și anticorupție este Parlamentul Republicii
Moldova. Obiectivul pilonului I: Asigurarea conduitei etice a deputaţilor, valorificarea
rolului anticorupţie a Parlamentului, sporirea transparenţei procesului legislativ şi a
activităţii parlamentarilor. Necesitatea realizării acestor obiective derivă din descrierea
problemelor de încredre și integritate a instituției parlamentare.
În primăvara anului 2016 Barometrul Opiniei Publice a indicat o scădere dramatică
a încrederii în instituţia Parlamentului de până la 7% în comparaţie cu 41% în toamna
anului 2009. Dezvăluirile din ultimii ani făcute de deputaţi şi de jurnaliştii de
investigaţie vorbesc despre existenţa influenţelor clientelare în activitatea
Parlamentului. Deşi, cad sub incidenţa reglementărilor generale de integritate, regimul
conflictelor de interese se răsfrânge doar parţial asupra activităţii parlamentare, iar
normele de etică şi conduită profesională a deputaţilor nu au fost deocamdată adoptate şi
implementate în cadrul legislativului.
Pe lângă atribuţia de reglementare, Parlamentul dispune de un alt rol esenţial
pentru procesele anticorupţie: controlul parlamentar asupra implementării legilor şi a
funcţionării instituţiilor independente, rol pe care deocamdată l-a neglijat în mare parte

109
Parlamentul de toate legislaturile. Totodată, măsurările BOP de-a lungul anilor indică şi
faptul că populaţia consideră necesară îmbunătăţirea mecanismului de funcţionare a
legilor pentru a ameliora situaţia social-economică. Activitatea parlamentară propriu-
zisă tot mai des este supusă criticilor din cauza lipsei transparenţei procesului legislativ
între prima şi a două lectură, nefiind disponibile public variantele modificate ale
proiectelor de legi urmare a amendamentelor depuse de către deputaţi înainte de
adoptarea finală [5;2].

Măsuri de prevenire a corupţiei și consolidarea integrității profesionale în

sectorul public:

A. Selectarea angajaţilor/funcţionarilor publici

1. Eliminarea prin triere a celor necinstiţi (pe bază de CV, teste sau elemente de
predicţie a onestităţii)
2. Încurajarea angajărilor pe merit şi împiedicarea nepotismului
3. Exploatarea „garanţiilor” externe de onestitate (folosind reţele de depistare a
angajaţilor de
încredere şi asigurând menţinerea onestităţii lor)
B. Stabilirea recompenselor şi a penalizărilor pentru funcţionari publici
1. Modificarea recompenselor
a. Creşterea salariilor pentru a reduce nevoia de venituri ilicite

110
b. Recompensarea acţiunilor specifice şi a funcţionarilor publici care contribuie la
scăderea
corupţiei
c. Îmbunătăţirea perspectivelor de promovare în carieră în funcţie de performanţele
obţinute
d. Utilizarea contractelor de contingenţă pentru recompensarea funcţionarilor publici
pe baza
succeselor ulterioare
e. Corelarea recompenselor nepecuniare cu performanţele obţinute
2. Penalizarea comportamentului corupt
a. Înăsprirea penalizărilor formale
b. Întărirea autorităţii şefilor în ceea ce priveşte aplicarea de penalizări
c. Calibrarea penalizărilor în funcţie de efectele descurajante şi de posibilitatea de
distrugere a culturii corupţiei
d. Utilizarea a unei game mai largi de penalizări
C. Obţinerea de informaţii cu privire la eforturi şi rezultate
1. Îmbunătăţirea auditului şi a sistemelor informatice de management
a. Culegerea de dovezi despre posibilele acte de corupţie
b. Efectuarea „evaluării de vulnerabilităţi”
2. Întărirea agenţilor de informaţii
a. Întărirea personalului de specialitate
b. Crearea unui climat în care angajaţii să se simtă încurajaţi să raporteze neregulile
c. Crearea de noi unităţi instituţionale
3. Colectarea informaţiilor de la terţi
4. Colectarea informaţiilor de la beneficiari şi de la publicul larg
5. Schimbarea subiectului obligaţiei de a proba, astfel încât persoanele potenţial
corupte să fie nevoite
să îşi demostreze nevinovăţia
D. Restructurarea relaţiei şef-agent-client pentru slăbirea monopolului de putere,
limitarea puterii
discreţionare şi sporirea responsabilizării
1. Provocarea concurenţei în furnizarea unor servicii de calitate
2. Limitarea puterii discreţionare a funcţionarilor publici
a. Definirea clară a obiectivelor, procedurilor şi aducerea la cunostinţă a acestora
b. Distribuirea funcţionarilor publici în echipe de lucru şi impunerea supravegherii
lor pe cale
ierarhică
c. Împărţirea deciziilor mari în sarcini mai mici
d. Clarificarea şi delimitarea influenţei exercitate de funcţionarii publici în deciziile
importante
3. Rotirea angajaţilor în funcţii şi aplicarea mobilităţii geografice
4. Schimbarea misiunii organizaţiei, produselor sau tehnologiei acesteia, pentru a o
face mai puţin
vulnerabilă în faţa corupţiei

111
5. Organizarea unor grupuri de beneficiari care să îi facă mai puţin susceptibili faţă
de corupţie pentru
promovarea schimbului de informaţii şi crearea unui lobby anti-corupţie
E. Creşterea „costurilor morale” ale corupţiei
1. Recurgerea la instruire, programe educative şi exemplu personal
2. Promulgarea unui cod etic
3. Schimbarea culturii organizaţionale [1]

Sarcini de autoevaluare:
1. Treceți în revistă evoluția cadrului normative national în domeniul prevenirii,
combaterii corupției și consolidării integrității profesionale. Analizați
implementarea și funționarea în practică a acestor acte normative. Dați exemple de
”rele practici”.
2. Explicați esența noțiunii de integritate. Care este diferența dintre integritatea
profesională și cea instituțională
3. Meditaţi asupra strategiilor pe care le propune în present legislația a preveni
apariţia comportamentelor neetice şi pentru a descuraja cazurile de corupţie. Care
dintre aceste măsuri sunt strict necesare și eficiente?
4. Apreciați rolul și eficiența activității autorităților abilitate cu competențe în
domeniul controlului și consolitării integrității în sectorul public și politic.
5. Cum autoritățile competente ale statului și societatea civilă ar putea contribui la
cultivarea climatului de integritatea politică în cadrul campaniilor electorale din
Republica Moldova.

Tematica pentru studiul individual:

1. Eficiența strategiilor anti-corupție în Republica Moldova

2. Rolul societății civile în prevenirea, combaterea corupției și consolidarea
integrității
3. Cultivarea integrității pentru agenții politici
4. Etica campaniilor electorale
5. Evaluarea activității Autorității Naționale pentru Integritate în baza rapoartelor
de activitate
6. Evaluarea rolului Centrului Național Anticorupție în asigurarea integrității în
sectorul public și politic (în baza rapoartelor de activitate).

Bibliografie:
1. Gulyas Gyula, Radu Liviu și alții. Etica în administrația publică. Suport de curs.
Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj Napoca, 2011
2. Gațcan Iurie. Corupţia ca fenomen social şi mecanisme anticorupţie (Cazul
Republicii Moldova). Teză de doctor. 2015,
http://www.cnaa.md/files/theses/2016/24368/iurie_gatcan_thesis.pdf

112
3. Legea nr. 325 din 23-12-2013 privind evaluarea integrităţii instituţionale,
publicată la 26-08-2016. În: Monitorul Oficial Nr. 277-287 art. 586
4. Legea nr. 132 din 17-06-2016 cu privire la Autoritatea Naţională de Integritate,
publicată la 30-07-2016. În: Monitorul Oficial Nr. 245-246 art. 511
5. Hotărîrea nr. 56 din 30-03-2017 privind aprobarea Strategiei naţionale de
integritate şi anticorupţie pentru anii 2017–2020, publicată la 30-06-2017. În:
Monitorul Oficial Nr. 216-228 art. 354
6. Legea nr. 82 din 25-05-2017 integrităţii, publicată la 07-07-2017. În: Monitorul
Oficial Nr. 229-243 art. 360
7. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova Nr. 116 din 26-02-2020 privind regimul
juridic al cadourilor, publicată la 06-03-2020. În: Monitorul Oficial Nr. 70-74 art.
194

113
 Tema 7 Norme de deontologie profesională - actualitatea codurilor
deontologice

Conținuturi:
1. Deontologia în sectorul public și politic: relevanța codurilor deontologice
2. Etică și deontologie în domeniul funcției publice
3. Deontologia profesională a personalului instutuțiilor serviciului diplomatic

Obiective de referință:
- Să înțeleagă esența și necesitatea normelor de deontologie formalizate prin coduri
etice
- Să determine principiile de bază a activității în sectorul public
- Să analizeze prevederile de bază normative privind activitatea în cadrul
serviciului diplomatic
- Să argumenteze rolul codurilor deontologice în activitatea publică și politică
- Să proiecteze norme de deontologie etică pentru domeniul professional sau
instituții publice sau politice

Cuvinte-cheie: normă deontologica, cod etic, cod deontologic, conduită profesională,

principii profesionale etc.

1. Deontologia în sectorul public și politic: relevanța codurilor deontologice

Competenţa este Aptitudine + Capacitate + Abilitate. E o rezultantă a cunoştinţelor,
aptitudinilor, capacităţilor, abilităţilor şi trăsăturilor caracterial temperamentale care
conduc la performanţe în diferite domenii. profesiilor le sunt necesare coduri etice.
Pentru ca aceste coduri să deţină o autoritate morală, trebuie să prezinte
consimţământul tacit sau explicit al fiecărui membru. Acest consimţământ este cerut la
intrarea într-o profesie şi, în lipsa lui, persoana nu este acceptată sau, dacă încalcă
principiile-cadru, este exclusă. Există cazuri în care anumiţi practicanţi ai unei profesii
pun un monopol absolut pe regulile şi codul acesteia, ajungându-se la ceea ce se poate
numi „mafie a prototipului unei profesii”. Profesioniştii unui domeniu care îşi exercită
rolul în mod responsabil, cât mai aproape de aceste cerinţe, dobândesc un statut
recunoscut. Aceasta este proba că ei dau dovadă de ceea ce este considerat drept
profesionalism.

114
 Profesionalismul este considerat o ideologie relevantă pentru cei care lucrează în
acelaşi domeniu. Prin exercitarea rolului de coagulare a cerinţelor comune ale unei
profesii, se consolidează identitatea şi creşte stima faţă de sine a membrilor unui grup
profesional.
Valorile democratice ar trebui să fie în centrul oricărui cod etic al celor care lucrează
pentru public sau pentru clienţi. Nesubordonarea este acceptată ca legitimă în cazul în
care conflictul este derivat din motive de încălcare a principiilor de bază ale democraţiei.
Interesul public poate să devină adeseori o simplă lozincă invocată de complezenţa faţă
de valorile acceptate. Uneori, profesioniştii accentuează excesiv asupra componentei de
obiectivitate şi neutralitate politică. Alteori, pur şi simplu, nu-şi dau seama că politica
este o cauză importantă a deciziilor profesionale. În acelaşi context, problema centrală a
managerilor din diferite comunităţi este cum să utilizeze puterea pe care o au, astfel
încât să satisfacă: cerinţele legale, contribuabilii, clienţii, guvernanţii etc [2].
Codul deontologic sau codul de etică poate fi definit în diferite moduri:
1) un ansamblu de precepte, prescripţii de conduită pentru diverse aspecte ale valorii
morale de drept, socioprofesionale;
2) o declaraţie formală care constituie un ghid etic pentru modul în care oamenii
dintr-o organizaţie trebuie să acţioneze şi să ia decizii;
3) un ghid al practicilor de afaceri care direcţionează comportamentele
umane individuale şi de grup;
4) un document formal care statuează normele şi credinţele, reflectă valorile obiective
şi principiile promovate de o firmă, reflectând gradul de cultură al firmei.
Un cod etic formulează idealuri, valori şi principii după care este guvernată
o organizaţie. Dincolo de aceste elemente, codurile etice abordează aşa probleme, cum
ar fi: conflictele de interese, concurenţii, caracterul privat al informaţiilor, oferirea
cadourilor etc.
Un cod de etică trebuie să prevadă:
- modul în care membrii unei organizaţii să acţioneze într-o situaţie dată;
- modul în care membrii organizaţiei ar trebui să gândească şi să se comporte;

115
 - probleme cum ar fi: conflicte de interese, concurenţă, caracterul privat al
informaţiilor, oferirea cadourilor, oferirea/primirea sponsorizărilor politice;
- concurenţa dintre membrii unei profesiuni;
- conflictele dintre membri;
- relaţiile dintre profesionişti şi clienţi, consumatori, surse de
aprovizionare sau beneficiari;
- relaţiile angajaţilor cu superiorii;
- relaţiile dintre practicieni şi specialişti într-o profesiune etc [3].
Prin codurile etice se încearcă rezolvarea unor conflicte de interese în mediul intern
şi în relaţiile externe ale organizaţiei respective, statuarea unor principii şi cerinţe care
să-i facă pe manageri mai sensibili la problemele etice. Ele nu conţin precepte pur
teoretice, ci stabilesc semnificaţii practice, utile pentru toţi membrii organizaţiei.
Aceasta nu înseamnă că un cod de etică asigură automat un comportament moral sau că
poate acoperi toate situaţiile întâlnite în viaţa organizaţională. Limita de acţiune a
codurilor etice constă în formularea lor în termeni generali tocmai pentru că, la început,
managerii şi subordonaţii lor se află în incapacitatea de a identifica toate problemele
etice care pot apărea [2, p.27-30].
Prin formalizare etică se înţelege formularea explicită, în scris, a idealurilor,
valorilor, principiilor şi normelor unei instituţii, organizaţii, asociaţii. Înseamnă
elaborarea codurilor etice. Obiectivele unui astfel de cod sunt următoarele:
- Ocupă locul lăsat liber între valorile cadru ale unei comunităţi şi lege.
- Contribuie la reputaţia, încrederea, respectul pe care beneficiarii unei activităţi îl au
faţă de instituţia care prestează serviciul respectiv,
- Reprezintă un contract moral între beneficiari şi organizaţii, între cei ce fac parte
din organizaţie şi, în acest ultim sens, menţine coeziunea unei organizaţii, instituţii,
- Protejează organizaţia de comportamente necinstite sau oportuniste,
- Promovează o imagine pozitivă a organizaţiei,
- Este un mijloc de reglementare a adeziunii şi devotamentului colaboratorilor.
- Influenţează crearea sentimentului de unicitate şi apartenenţă pentru

116
 membrii grupului,
- Este un cadru de referinţă în orientarea deciziilor şi orientarea acţiunii,
- Arată angajamentul de principiu al conducătorilor.
- Corelează relaţiile pur contractuale cu încrederea şi responsabilitatea.
- Creează climatul etic, respectiv climatul în care acţiunile sunt percepute ca
drepte.
- Ghidează comportamentul în caz de dileme etice
Managerul sau managera unei organizaţii se găsesc la interfaţa între aceasta şi
contextul în care îşi desfăşoară activitatea. Este persoana care poate formula politica
etică a organizaţiei. Această politică etică depinde de filosofia personală a managerului,
creeze un factor de stabilitate organizaţională prin stabilitatea unor valori şi principii [3,
p.55].
Sugetii pentru cum să elaborăm un cod de etică reușit:
1. Formulează obiective clare de care suntem siguri că vor fi susţinute şi de către
ceilalţi. Trebuie să te asiguri în mod particular de acceptul conducerii.
2. Stabileşte un termen realist pentru dezvoltarea şi introducerea codului.
3. Fii conştient de faptul că aplicarea codului va costa, estimează de câţi bani
este nevoie pe termen scurt şi lung.
4. Fii deschis spre schimbări în prevederile codului dacă apar situaţii noi. Nu
lua codul drept dogmă.
5. Orientează codul către problemele cu care se confruntă profesia ta.
6. Ia în seamă în mod corect legislaţia şi reglementările aplicate profesiei tale.
7. Consultă-te cu un jurist pentru partea de acoperire legală a codului.
8. Cere sfatul experţilor referitor la felul în care trebuie promovat codul şi
influenţaţi angajaţii şi clienţii.
9. Nu crea celorlalţi aşteptări nerealiste.
10. Exprimările utilizate în cod trebuie să fie simple şi clare, fără jargon de
specialitate.
11. Asumă-ţi personal obiectivitatea şi responsabilitatea.

117
 12. Alege pe cineva care să administreze competent şi integru un astfel de cod.
13. Ai răbdare, fii perseverent şi nu îţi pierde simţul umorului [3].

2. Etică și deontologie în domeniul funcției publice

Funcţionarii publici fiind o categorie profesională specială, care interacţionează cu
oamenii, având un puternic impact în mediul social, beneficiază de un cod de conduită
propiu. Ca şi în cazul medicilor, phihologilor şi consilierilor sociali, magistraţilor şi
avocaţilor, funcţionarilor publici le sunt aplicabile un set de norme care exced cadrul
legal ce reglementează drepturile, obligațiile și atribuțiile profesionale.
Etica în domeniul funcţiei publice a fost şi este un subiect-cheie de pe agenda din
ultimele decenii a Uniunii Europene, gestionarea conflictelor de interese, a corupţiei şi a
altor forme de conduită necorespunzătoare fiind considerată esenţială pentru asigurarea
unei guvernări eficiente şi pentru a menţine nivelul de încredere în procesul de luare a
deciziilor. Or, nu se va putea vorbi de eficacitate instituţională atîta timp, cît nu sunt
luate în calcul elementele esenţiale ce fundamentează buna funcţionare a oricărei
autorităţi publice – etica şi integritatea la nivel instituţional. Şi asta, întrucît încălcarea
normelor în sfera dată afectează mecanismele de funcţionare, relaţiile şi procedurile în
interiorul autorităţii, relaţiile entităţii cu mediul extern, calitatea serviciilor şi relaţia cu
cetăţenii, imaginea şi prestigiul instituţional.

118
 În afară de Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei Nr. R
(2000) 10 „Privind codurile de conduită pentru funcţionarii publici”, prin care s-a sugerat
statelor membre ale Consiliului Europei elaborarea codurilor de conduită pentru
funcţionarii publici, propuneri principiale în acest sens au fost exprimate şi în „Cadrul
Etic pentru Sectorul Public”, document adoptat de către Directorii Generali responsabili
de Administraţia Publică în statele-membre ale Uniunii Europene în cadrul celei de-a 43-
a reuniuni de la Maastricht, Olanda, în 2004, la propunerea preşedinţiei olandeze a UE
[1].
Dincolo de alte aspecte importante, fără de care eficienţa şi profesionalismul corpului
de funcţionari publici nu vor putea fi atinse, activitatea acestora trebuie să se bazeze pe
anumite reguli de conduită şi cerinţe etice, specifice profesiei ca formă a eticii sociale.
Întrucât funcţionarii publici se află în contact permanent cu cetăţenii, acţiunile şi
comportamentul lor atât în interiorul, cît şi în afara instituţiei trebuie să inspire
respectul şi încrederea publicului. Drept urmare, cei numiţi într-o funcţie publică trebuie
să fie oameni cu competenţă dovedită, integritate şi corectitudine, standarde de la care
să nu existe nicio deviere. Iată de ce elaborarea şi aprobarea Legii nr. 25-XVI din 22
februarie 2008 privind Codul de conduită a funcţionarului public s-a impus ca o
necesitate obiectivă.
Obiectul şi scopul Codului de conduită a funcționarului public:
- reglementarea conduitei funcţionarului public în exercitarea funcţiei publice,
- stabilirea unor norme de conduită în serviciul public,
- informarea cetăţenilor cu privire la conduita pe care trebuie să o adopte
funcţionarul public în vederea oferirii unor servicii publice de calitate,
- asigurarea unei administrări mai bune întru realizarea interesului public,
- contribuirea la prevenirea şi eliminarea corupţiei din administraţia publică,
- crearea unui climat de încredere între cetăţeni şi autorităţile publice.
Codul de conduită este aplicabil tuturor funcţionarilor publici [6].

119
 Codul de conduită nu se aplică personalului contractual care activează în
autorităţile publice!
Codul de conduită nu se aplică (şi nici nu poate fi aplicat) Preşedintelui
Republicii Moldova, deputaţilor, membrilor Guvernului, judecătorilor,
procurorilor, primarilor, consilierilor locali !
Principiile de conduită a funcţionarului public sunt prevăzute de art. 2-7 ale
prezentului Cod.
În exercitarea funcţiei publice, funcţionarul public se călăuzeşte de
următoarele principii [6]:
a) legalitate,
b) imparţialitate,
c) independenţă,
d) profesionalism,
e) loialitate.

Principiul legalității
Art. 3 al Codului prevede că în exercitarea atribuţiilor ce îi revin, funcţionarul
public este obligat să respecte Constituţia Republicii Moldova, legislaţia în vigoare şi
tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte. Deasemenea, funcţionarul
public care consideră că i se cere sau că este forţat să acţioneze ilegal sau în contradicţie
cu normele de conduită va comunica acest fapt conducătorilor săi [6].
Într-o societate democratică respectarea legilor constituie o cerinţă obiectivă, dar
şi una subiectivă, întrucât dreptul – expresie a intereselor şi voinţei sociale generale –
reprezintă mijlocul indispensabil pentru asigurarea desfăşurării ordonate a vieţii în
toate domeniile ei. În același timp, respectarea unui sistem de drept democratic este
posibilă şi necesară întrucât acesta, fiind expresia unei reale voinţe populare, motivează
majoritatea indivizilor la respectarea unor reguli care, în ultimă instanţă, corespund pe
deplin şi nevoilor lor. În acest context, orice încălcare a legii înseamnă, în egală măsură,
o ignorare a voinţei generale, dar şi a interesului fiecăruia, ceea ce afectează însăşi
esenţa democratică a dreptului. De altfel, într-un stat de drept, întreaga dezvoltare şi
stabilitate democratică presupun aşezarea fermă a întregii vieţi sociale pe bază de legi şi
de norme, a căror respectare constituie o cerinţă obiectivă pentru evoluţia socială.

120
 Principiul legalităţii este unul dintre principiile fundamentale ale dreptului, el
reprezentând acea regulă fundamentală în al cărei temei toţi subiecţii de drept –
persoane fizice şi juridice, autorităţi publice şi organizaţii non-guvernamentale,
funcţionari şi cetăţeni străini etc. – au îndatorirea de a respecta Constituţia, legile şi
celelalte acte juridice, normative şi individuale, întemeiate pe lege şi aplicabile
raporturilor sociale la care participă [1].
Principiul imparțialității.
Conform art. 4 din prezentul Cod:
- funcţionarul public este obligat să ia decizii şi să întreprindă acţiuni în mod
imparţial, nediscriminatoriu şi echitabil, fără a acorda prioritate unor persoane sau
grupuri în funcţie de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie,
apartenenţă politică, avere sau origine socială.
- funcţionarul public trebuie să aibă un comportament bazat pe respect, exigenţă,
corectitudine şi amabilitate în relaţiile sale cu publicul, precum şi în relaţiile cu
conducătorii, colegii şi subordonaţii.
-funcţionarul public nu trebuie să determine persoanele fizice sau juridice, inclusiv
alţi funcţionari publici, să adopte comportamente ilegale, folosindu-se de poziţia sa
oficială [6].
Acţionând în mod imparţial, funcţionarul public nu trebuie să facă nici o deosebire
de tratament între cei implicaţi, indiferent de rasa acestora, naţionalitatea, originea
etnică, limba vorbită, religia, sexul, opiniile, apartenenţa politică, averea sau originea
socială. Legea va fi interpretată de funcţionar nu în funcţie de valorile sale personale, ci
cu o scrupuloasă neutralitate care îl îndepărtează de orice militantism şi îl face să se
sprijine numai pe elementele determinante ale situaţiei. Imparţialitatea îl va situa pe
funcţionar deasupra unor probleme litigioase în care nu trebuie să se implice altfel decît
profesional. O asemenea poziţie îi va permite acestuia să abordeze detaşat de sentimente
circumstanţele profesionale în care se află.
Un serviciu public de calitate presupune raporturi de calitate între părţile ce
interacţionează, respectiv persoanele implicate trebuie să acţioneze în limita bunului-

121
simţ şi să aibă o conduită corespunzătoare, fie că este vorba despre funcţionari publici –
indiferent de categoria căreia îi aparţin –, fie despre cetăţeni. La modul ideal, trebuie să
existe un respect reciproc; însă, chiar și atunci cînd funcţionarul public urmează să intre
în contact cu persoane ce au un nivel scăzut de cultură sau educaţie, el trebuie să rămînă
la fel de civilizat şi respectuos şi să nu ia în seamă eventualele expresii licenţioase sau
injurii, aduse de astfel de persoane, continuând să dea dovadă de profesionalism. În
general, cu referire la modul de adresare, acesta trebuie să fie moderat şi efectuat cu
prudenţă şi politeţe. Prin regula reciprocităţii, atât cetăţenii, cât şi funcţionarii publici
au dreptul de a fi trataţi în mod civilizat şi în limitele bunului-simţ. Totodată, la fel ca
într-un contract încheiat între două părţi, respectiv cetăţenii şi funcţionarii publici,
aceste părţi au şi obligaţii pe lângă drepturi.
Art. 4, al (3) se rezumă la interdicţia folosirii de către funcţionarii publici a poziţiei
oficiale pe care o deţin sau a relaţiilor pe care le-au stabilit în exercitarea funcţiei publice
pentru a influenţa anumite procese sau pentru a determina luarea unor anumite măsuri
în raport cu orice persoană fizică sau juridică [1].
Spre exemplu:
- funcţionarul public nu trebuie să folosească antetul autorităţii publice pentru a
obţine vreun beneficiu în activităţile sale personale;
- dacă este oprit pentru o presupusă contravenţie, funcţionarul nu trebuie să-şi
declare voluntar statutul faţă de poliţist;
- funcţionarul care contactează telefonic un poliţist pentru a întreba „dacă se poate
face ceva” în legătură cu o amendă rutieră dată unei rude apropiate creează
aparenţa de atitudine improprie, chiar dacă nu se încearcă utilizarea poziţiei
oficiale pentru a influenţa rezultatul cauzei [1].
Principiul independenței. Art. 5. Se referă la următoarele contexte:
- Apartenenţa politică a funcţionarului public nu trebuie să influenţeze
comportamentul şi deciziile acestuia, precum şi politicile, deciziile şi acţiunile
autorităţilor publice.
- În exercitarea funcţiei publice, funcţionarului public îi este interzis:
a) să participe la colectarea de fonduri pentru activitatea partidelor politice şi a altor
organizaţii social-politice;
b) să folosească resursele administrative pentru susţinerea concurenţilor electorali;

122
 c) să afişeze, în incinta autorităţilor publice, însemne sau obiecte inscripţionate cu
sigla sau denumirea partidelor politice ori a candidaţilor acestora;
d) să facă propagandă în favoarea oricărui partid;
e) să creeze sau să contribuie la crearea unor subdiviziuni ale partidelor politice în
cadrul autorităţilor publice [6].
Potrivit articolului 16 din Legea nr. 158-XVI, funcţionarii publici pot avea calitatea
de membru al partidelor politice sau organizaţiilor social-politice legal constituite, cu
excepţiile prevăzute de lege. De menţionat că excepţia de la regula permisivă se referă
doar la acei funcţionari publici (de regulă, cu statut special) pentru care legile speciale
interzic, în mod expres, deţinerea calităţii de membru al partidelor politice sau asocierea
în cadrul acestora. De exemplu:
- în cazul militarilor – articolul 36 alineatul (1) litera a) din Legea nr. 162-XVI din
22 iulie 2005 cu privire la statutul militarilor le interzice acestora, pe perioada
îndeplinirii serviciului militar, să facă parte din partide şi din alte organizaţii social-
politice ori să desfăşoare activităţi politice în favoarea lor;
- în cazul colaboratorilor vamali – articolul 27 alineatul (2) din Legea nr. 1150-XIV
din 20 iulie 2000 cu privire la serviciul în organele vamale interzice colaboratorilor
vamali să participe la greve, să se asocieze în partide şi în alte organizaţii social-politice;
- în cazul ofiţerului de informaţii şi securitate – articolul 40 alineatul (1) litera d)
din Legea privind statutul ofiţerului de informaţii şi securitate restrânge dreptul
ofiţerului de informaţii şi securitate la asociere în partide şi în alte organizaţii social-
politice [1].
Principiul profesionalismului. Articolul 6. Profesionalismul:
- Funcţionarul public are obligaţia să-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu cu
responsabilitate, competenţă, eficienţă, promptitudine şi corectitudine.
- Funcţionarul public este responsabil pentru îndeplinirea atribuţiilor sale de
serviciu faţă de conducătorul său nemijlocit, faţă de conducătorul ierarhic superior
şi faţă de autoritatea publică [6].

123
 Atributele care formează principiul profesionalismului sunt responsabilitatea,
competenţa, eficienţa, promptitudinea şi corectitudinea. Prin îndeplinirea cu
responsabilitate a atribuţiilor de serviciu se subînţelege obligaţia funcţionarului de a
purta răspundere pentru toate faptele şi acțiunile sale. Îndeplinirea atribuţiilor de
serviciu cu competenţă reprezintă obligaţia funcţionarului de a dispune de capacităţi
profesionale în termeni de cunoştinţe şi abilităţi profesionale necesare pentru a realiza
cele statuate în fişa postului. De asemenea, funcţionarul public trebuie să posede şi
atitudinile/comportamentele necesare pentru exercitarea eficientă a funcţiei publice.
Eficienţa presupune respectul pentru banul public şi pentru mijloacele materiale pe
care funcţionarul le are la îndemînă întru realizarea atribuţiilor sale, ceea ce înseamnă
abţinerea de la risipă şi responsabilitatea în efectuarea cheltuielilor publice. În
autorităţile publice răspunderea pentru modul de cheltuire a fondurilor nu trebuie să fie
pusă pe umerii doar a subdiviziunilor economico-financiare, aşa cum acest fapt este
deseori perceput, ci şi pe subdiviziunile de specialitate, care trebuie să-şi asume
rezultatele pentru „investiţiile” pe care le propun. De fapt, eficienţa, ca atribut al
principiului profesionalismului, se referă mai puţin la legalitatea cheltuirii banilor
publici sau a procedurilor de achiziţie, accentul punîndu-se pe oportunitatea unor
cheltuieli efectuate în raport cu rezultatele obținute. Avînd în vedere specificul lucrului
în administraţie, evident că deseori funcţionarul public va trebui să îndeplinească
atribuţiile de serviciu cu promptitudine, adică în mod rapid, operativ, dar şi punctual,
totodată. În final, vom menţiona şi despre corectitudine, atribut al principiului
profesionalismului conform căruia, în exercitarea funcţiei publice şi în indeplinirea
atribuţiilor de serviciu, funcţionarul public trebuie să fie de bună-credinţă[1].
Principiul loialității presupune că funcţionarul public este obligat să servească cu
bună-credinţă autoritatea publică în care activează, precum şi interesele legitime ale
cetăţenilor. Funcţionarul public are obligaţia să se abţină de la orice act sau faptă ce
poate prejudicia imaginea, prestigiul sau interesele legale ale autorităţii publice [6].
1. A fi loial nu înseamnă a fi slugarnic. Deşi formularea „servirea cu bună-credinţă
a autorităţii publice în care activează induce o dimensiune vădit subiectivă unei conduite

124
obligatorii prin lege pentru funcţionarii publici, verbul „a servi” având nu numai
înţelesul de „a îndeplini ceva” sau „a susţine”, ci şi pe acela de „a sluji” şi chiar „a
slugărnici”, o asemenea obligaţie de fidelitate, de devoţiune etc. Este în dezacord chiar cu
una dintre principalele obligaţii ale funcţionarului public, statuată la articolul 22
alineatul (1) litera d) al Legii nr. 158-XVI, şi anume, cea de îndeplinire cu
responsabilitate, obiectivitate şi promptitudine, în spirit de iniţiativă şi colegialitate, a
tuturor atribuţiilor de serviciu. În consecinţă, principiul loialităţii trebuie înţeles doar
prin raportare la celelalte principii ale conduitei funcţionarului public.
2. Loialitate = ataşament faţă de instituţie. Esenţa principiului loialităţii presupune
că funcţionarul public trebuie să fie ataşat de entitatea în care îşi desfăşoară activitatea
şi unde este remunerat. Şi acest ataşament nu vizează persoanele ce reprezintă sau
conduc acea autoritate, fiind vorba de instituţia în sine. În foarte multe cazuri
funcţionarii publici acumulează destule nemulţumiri la locul de muncă, însă, de regulă,
acestea sunt legate de persoane, nicidecum de instituţie. Respectarea principiului
loialităţii presupune că funcţionarul public nu trebuie să împărtăşească oricui
nemulţumirile acumulate, care uneori sunt întemeiate, alteori nu. Acesta nu trebuie să
denigreze entitatea, să îi saboteze activitatea ori chiar să îi ştirbească imaginea prin
defăimarea persoanelor care se află în fruntea acesteia, decît dacă sunt cazuri vădit
ilegale care trebuie făcute cunoscute publicului larg [1].
Un alt aspect - deşi nereglementat în mod expres de Codul de conduită, dar care este
un derivat al respectului faţă de public şi colegi - ţine de stilul vestimentar al
funcţionarului public în timpul orelor de serviciu. Acesta trebuie să fie decent și adecvat
– de dorit, în culori neutre, să nu cuprindă articole în stil sport, elemente transparente
sau care expun într-o formă exagerată unele părţi ale corpului. Femeilor nu li se
recomandă să utilizeze haine de mai mult de trei culori, precum şi să facă exces de
produse cosmetice, parfum şi bijuterii. De asemenea, nu sunt binevenite sarafanele,
bluzele prea deschise, rochiile cu decolteuri excesive sau cu umerii goi, fustele mini (mai
scurte de mijlocul genunchiului) pantalonii scurţi, tricourile şi alte haine de acest gen.
Pentru bărbaţi sunt recomandate costumele, dar este admisă şi purtarea unui sacou de

125
culoare diferită de cea a pantalonilor. Cămaşa şi cravata ar trebui să se asorteze cu
culoarea costumului. Culorile recomandate sînt neagră, gri, albastră, maro şi bej.
Mesajul pe care îl transmite stilul vestimentar al funcţionarului public este extrem de
important, iar autoritatea publică nu poate neglija acest aspect [1].
Normele de conduită a funcționarilor publici:
- Accesul la informaţie. Funcţionarul public, potrivit atribuţiilor ce îi revin şi
conform legislaţiei privind accesul la informaţie, este obligat: a) să asigure informarea
activă, corectă şi la timp a cetăţenilor asupra chestiunilor de interes public; b) să asigure
accesul liber la informaţie; c) să respecte termenele prevăzute de lege privind furnizarea
informaţiei.
- Utilizarea resurselor publice. Funcţionarul public este obligat:- să asigure
protecţia proprietăţii publice şi să evite orice prejudiciere a acesteia; - să folosească
timpul de lucru, precum şi bunurile aparţinând autorităţii publice, numai în scopul
desfăşurării activităţilor aferente funcţiei publice deţinute; trebuie să asigure, potrivit
atribuţiilor ce îi revin, folosirea eficientă şi conform destinaţiei a banilor publici; îi este
interzis să utilizeze bunurile autorităţii publice pentru a desfăşura activităţi publicistice,
didactice, de cercetare sau alte activităţi neinterzise de lege în interes personal.
Conduita în cadrul relaţiilor internaţionale. Funcţionarul public care reprezintă
autoritatea publică în cadrul unor organizaţii internaţionale, instituţii de învăţământ,
conferinţe, seminare şi alte activităţi este obligat să aibă o conduită care să nu
prejudicieze imaginea ţării şi a autorităţii publice pe care le reprezintă; aflat în
deplasare de serviciu este obligat să aibă un comportament corespunzător regulilor de
protocol şi să respecte legile ţării gazdă; în relaţiile cu reprezentanţii altor state, îi este
interzis să exprime opinii personale privind aspectele naţionale sau disputele
internaţionale.
Cadourile. Funcționarului public îi este interzis să solicite sau să accepte cadouri,
servicii, favoruri, invitaţii sau orice alt avantaj, destinate lui personal sau familiei lui,
dacă oferirea sau acordarea lor este legată, în mod direct sau indirect, de îndeplinirea
atribuţiilor de serviciu.

126
 Influenţe necorespunzătoare. În exercitarea atribuţiilor de serviciu, funcţionarul
public este obligat să nu admită influenţe necorespunzătoare; să desfăşoare în mod legal
activitatea pentru care a intervenit influenţa necorespunzătoare; să facă neîntîrziat un
denunţ în formă scrisă despre exercitarea influenţei necorespunzătoare conducătorului
autorităţii publice [6].
Conflictul de interese. Funcţionarul public este obligat: să evite orice conflict de
interese; să informeze şeful ierarhic sau organul ierarhic superior imediat, dar nu mai
tîrziu de 3 zile de la data constatării, despre conflictul de interese real în care se află; să
nu emită acte administrative, să nu încheie acte juridice, să nu ia sau să nu participe la
luarea unor decizii în exercitarea funcției publice până la soluționarea conflictului de
interese real. Orice conflict de interese declarat de către un candidat la funcţia publică
trebuie să fie aplanat pînă la numirea sa în funcţie. Procedura privind declararea şi
soluţionarea conflictelor de interese este reglementată de Legea nr. 133 din 17 iunie 2016
privind declararea averii și intereselor personale.

3. Deontologia profesională a personalului instutuțiilor serviciului

diplomatic
Codul de etică profesională al personalului instituţiilor serviciului diplomatic (în
continuare Cod) reglementează principiile fundamentale şi normele de conduită
profesională ale membrilor personalului angajat în cadrul instituţiilor serviciului
diplomatic. Normele de etică profesională, prevăzute de prezentul Cod, sunt obligatorii
pentru membrii personalului serviciului diplomatic şi suplinesc normele de etică
obligatorii stabilite prin Legea nr. 761 din 27.12.2001 cu privire la serviciul diplomatic,
Legea nr. 158 din 04.07.2008 cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului
public şi Legea nr. 25-XVI din 22.02.2008 privind Codul de conduită a funcţionarului
public. Scopul Codului îl constituie crearea unui cadru etic în serviciul diplomatic,
necesar desfăşurării bunei activităţi a instituţiilor serviciului diplomatic, astfel încât
membrii personalului să-şi îndeplinească toate obligaţiile ce decurg din această activitate
cu profesionalism şi corectitudine, precum şi să se abţină de la orice faptă, care ar putea
prejudicia activitatea instituţiei pe care o reprezintă.

127
 În exercitarea atribuțiilor de funcție, membrii personalului instituţiilor serviciului
diplomatic urmează să respecte supremaţia legii şi supremaţia interesului public, având
obligaţia de a considera interesul public mai presus decât interesul personal. Principiile
care urmează să călăuzească conduita profesională a membrilor personalului instituţiilor
serviciului diplomatic sunt:
Profesionalismul – membrii personalului instituţiilor serviciului diplomatic au
obligaţia să-şi îndeplinească atribuţiile de funcţie cu responsabilitate, competenţă,
eficienţă, corectitudine şi conştiinciozitate.
Legalitatea – membrii personalului instituţiilor serviciului diplomatic sunt obligaţi
să-şi desfăşoare activitatea în strictă conformitate cu Constituţia Republicii Moldova,
legislaţia în vigoare şi tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, fără
a încălca normele legale, disciplina muncii şi obligaţiile de muncă.
Imparţialitatea – membrii personalului instituţiilor serviciului diplomatic sunt
obligaţi să aibă o atitudine obiectivă, neutră şi echitabilă faţă de orice interes politic,
economic, religios sau de altă natură în exercitarea atribuţiilor funcţiei fără a acorda
prioritate unor persoane sau grupuri în funcţie de rasă, naţionalitate, origine etnică,
limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială. Membrii
personalului serviciului diplomatic nu trebuie să determine persoanele fizice sau
juridice, inclusiv alţi funcţionari publici, să adopte comportamente ilegale, folosindu-se
de poziţia lor oficială.
Independenţa – membrii personalului instituţiilor serviciului diplomatic îşi vor
exercita atribuţiile de funcţie cu imparţialitate, vor manifesta independenţă faţă de orice
influenţe şi alte grupuri de interese, nu se vor implica în acele activităţi în care au
interes personal direct, în activităţi sau în relaţii care ar putea afecta independenţa
decizională şi de acţiune, pe care o desfăşoară şi vor aduce la cunoştinţa conducerii orice
fapt care i-ar putea afecta activitatea.
Obiectivitatea – concluziile şi opiniile în activitatea desfăşurată trebuie să se bazeze
exclusiv pe documentele analizate, în temeiul principiilor şi reglementărilor legale în
domeniu.

128
 Confidenţialitatea – în activitatea pe care o desfăşoară, membrii personalului
instituţiilor serviciului diplomatic trebuie să nu dezvăluie datele, informaţiile şi
documentele despre care iau cunoştinţă în exercitarea atribuţiilor şi obligaţiilor de
muncă.
Integritatea morală – membrilor personalului instituţiilor serviciului diplomatic le
este interzis să solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alţii,
vreun avantaj ori beneficiu moral sau material.
Libertatea gândirii şi a exprimării – membrii personalului instituţiilor serviciului
diplomatic pot să-şi exprime şi să-şi fundamenteze opiniile, cu respectarea ordinii de
drept şi a bunelor moravuri.
Onestitatea şi corectitudinea – principiu conform căruia în exercitarea funcţiei şi în
îndeplinirea obligaţiilor de muncă, membrii personalului instituţiilor serviciului
diplomatic trebuie să fie de bună credinţă şi să acţioneze pentru îndeplinirea conformă a
obligaţiilor de muncă [5].
Normele de conduită profesională:
Îndeplinirea conştiincioasă şi de calitate a obligaţiilor de muncă. Membrii
personalului instituţiilor serviciului diplomatic urmează să-şi îndeplinească obligaţiunile
de muncă conştient, calitativ, cu maxim devotament, precum şi să asigure serviciul în
folosul cetăţenilor prin participarea activă la luarea deciziilor şi la transpunerea lor în
practică.
Accesul la informaţie. În exercitarea obligaţiilor de serviciu, membrii personalului
instituţiilor serviciului diplomatic vor respecta legislaţia în vigoare privind accesul la
informaţie şi în limitele acesteia sunt obligaţi:
a) să asigure accesul liber la informaţie;
b) să asigure informarea activă, corectă şi în termen a cetăţenilor asupra
chestiunilor de interes public şi personal;
c) să asigure limitele accesului la informaţie, prevăzute de legislaţie, în scopul
protejării informaţiei confidenţiale, vieţii private a persoanei şi securităţii naţionale;
d) să respecte termenele de furnizare a informaţiei, prevăzute de lege;

129
 e) să asigure protejarea informaţiilor ce se află la dispoziţia lor de acces, distrugeri
sau modificări nesancţionate.
Conduita în cadrul instituţiilor serviciului diplomatic. Membrii personalului
instituţiilor serviciului diplomatic sunt obligaţi să apere prestigiul instituţiei în care
activează şi, corespunzător, să se abţină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii
imaginii ori intereselor acesteia. Membrilor personalului instituţiilor serviciului
diplomatic le este interzis:
a) să dezvăluie informaţii care nu au caracter public, cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege;
b) să dezvăluie informaţiile la care au acces în timpul exercitării funcţiei, dacă
această dezvăluire este de natură să atragă avantaje necuvenite ori să prejudicieze
imaginea sau drepturile instituţiei sau ale unor funcţionari publici, precum şi ale
persoanelor fizice sau juridice;
c) să exprime în public informaţii care nu corespund realităţii privind activitatea
instituţiei în care activează, strategiilor şi politicilor de activitate ale acesteia;
d) să acorde asistenţă şi consultanţă persoanelor fizice sau juridice, în vederea
promovării de acţiuni îndreptate împotriva statului sau instituţiei serviciului diplomatic
în care îşi desfăşoară activitatea.
Dezvăluirea informaţiilor care nu au caracter public sau remiterea de documente
care conţin asemenea informaţii, la solicitarea reprezentanţilor unor autorităţi sau
instituţii publice, este permisă numai cu acordul conducătorului instituţiei serviciului
diplomatic, în care membrii personalului instituţiilor serviciului diplomatic îşi
desfăşoară activitatea.
Activitatea publică. Comunicarea cu mijloacele de informare în masă, în numele
instituţiei serviciului diplomatic, se asigură de către membrul personalului instituţiei
respective desemnat pentru aceasta de către conducătorul instituţiei serviciului
diplomatic. Membrul personalului instituţiei serviciului diplomatic, care participă la
activităţi sau dezbateri publice, în calitatea sa oficială, trebuie să respecte limitele
împuternicirilor oferite de către conducătorul instituţiei serviciului diplomatic. Dacă nu

130
este desemnat, membrul personalului instituţiilor serviciului diplomatic poate participa
la activităţi sau dezbateri publice, fiind obligat să aducă la cunoştinţă că nu exprimă
opinia oficială a instituţiei serviciului diplomatic în cadrul căreia îşi desfăşoară
activitatea.
Activitatea politică. În exercitarea obligaţiilor de muncă, membrii personalului
instituţiilor serviciului diplomatic urmează să respecte toate restricţiile privind
activitatea politică, legal stabilite pentru funcţionarii publici, luând în consideraţie
poziţia de serviciu şi/sau natura obligaţiilor de muncă. În exercitarea obligaţiunilor de
serviciu, membrilor personalului instituţiilor serviciului diplomatic li se interzice:
a) să participe la colectarea de fonduri pentru partidele politice şi alte organizaţii
social-politice;
b) să facă propagandă politică în favoarea vreunui partid politic;
c) să susţină concurenţii electorali prin utilizarea resurselor administrative;
d) să colaboreze, în afara relaţiilor de serviciu, cu persoane fizice şi juridice care fac
donaţii sau sponsorizări partidelor politice.
Pe parcursul ocupării funcţiei în cadrul serviciului diplomatic, membrilor
personalului acestuia le este interzis să permită utilizarea numelui sau imaginii proprii
în acţiuni publicitare pentru promovarea unei activităţi comerciale sau în scopuri
comerciale.
Conduita în cadrul exercitării obligaţiilor de muncă. În timpul exercitării
obligaţiilor de serviciu, membrii personalului instituţiilor serviciului diplomatic sunt
obligaţi să aibă un comportament bazat pe respect, corectitudine şi amabilitate, să nu
aducă atingere onoarei şi demnităţii persoanelor din cadrul instituţiei serviciului
diplomatic în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi cetăţenilor cărora le acordă
consultanţă şi alte servicii diplomatice şi/sau consulare, în virtutea obligaţiunilor lor de
funcţie.
Din partea membrilor personalului instituţiilor serviciului diplomatic nu se admit
comportamente indecente, prin:
a) utilizarea unor expresii jignitoare;

131
 b) dezvăluirea de informaţii privind viaţa privată.
Membrii personalului instituţiilor serviciului diplomatic urmează să stimuleze
lucrul în echipă, în aşa fel încât fiecare poate să aducă contribuţii şi să ofere posibilitatea
de a-i fi utilizate cunoştinţele şi abilităţile sale. În cadrul exercitării obligaţiilor de
muncă, membrii personalului instituţiilor serviciului diplomatic trebuie să respecte
normele care reglementează fumatul şi consumul de alcool. Aflarea la serviciu în stare de
ebrietate nu este permisă.
Conduita în cadrul relaţiilor internaţionale. La participarea membrilor personalului
instituţiilor serviciului diplomatic la conferinţe, seminare, reprezentarea în organizaţii
internaţionale, este obligatorie promovarea unei imagini favorabile a ţării şi a instituţiei
pe care o reprezintă, respectând corespunzător regulile protocolare şi, după caz, ale ţării
gazdă. În cadrul relaţiilor cu reprezentanţii, funcţionarii altor state, membrii
personalului instituţiilor serviciului diplomatic nu sunt în drept să exprime păreri
personale referitor la situaţiile de ordin naţional şi internaţional.
Interzicerea acceptării cadourilor, serviciilor şi avantajelor. Membrilor personalului
instituţiilor serviciului diplomatic le este interzis să ceară sau să accepte cadouri,
servicii, avantaje, oferte improprii activităţii de muncă zilnice sau orice alte beneficii
adresate lor sau familiei lor, rudelor apropiate, prietenilor sau persoanelor cu care sunt
sau au fost în relaţii de serviciu, politice şi care pot influenţa imparţialitatea şi
independenţa în îndeplinirea obligaţiunilor de muncă.
Conflictul de interese. Membrul personalului instituţiilor serviciului
diplomatic, în timpul îndeplinirii obligaţiilor de muncă, este obligat să nu admită
situaţii de conflict de interese [5].
Sarcini de autoevaluare:
1. Relatați despre importanța formalizării normelor deontologice în codurile
etice/de conduită profesionale.
2. Stabiliți principiile fundamentale în activitatea funcționarilor publici.
3. Explicați particularitățile normelor de conduită în sectorul public.
4. Argumentați importanța respectării principiilor în activitatea personalului
instituțiilor serviciului diplomatic.
5. Estimați riscurile încălcării normelor de conduită prevăzute de codurile
deontologice.

132
Tematica pentru studiul individual:

1. Studiu comparat al codurilor de conduită din statele-membre ale Uniunii

Europene.
2. Răspunderea juridică pentru încălcarea codului de conduită a funcționarului
public.
3. Necesitatea și rolul codurilor de etică pentru aleșii publici.
4. Actualitatea și importanța codurilor etice pentru partidele politice.
5. Relevanța codurilor etice în cadrul organizațiilor internaționale.

Bibliografie:
1. Cancelaria de Stat a Republicii Moldova. Aplicarea Codului de conduită a
funcţionarului public din Republica Moldova. Ghid metodic, Chișinău 2013
2. Lungu Viorelia. Etica profesională: Suport de curs. Univ. Tehnică din Moldova,
Chișinău: CEP UTM, 2011
3. Miroiu Mihaela. Etica profesională. Curs universitar. Universitatea București,
2000
4. Mostovei Tatiana. Deontologia funcționarului public. De la norme morale spre
conduită profesională. În: Legea și viața din februarie 2016, p.19-23
5. Ordinul MAEIE nr.1183-b-142 din 19.11.2009 cu privire la aprobarea Codului
de etică profesională a personalului instituțiilor serviciului diplomatic
6. Legea nr. 25 din 22-02-2008 privind Codul de conduită a funcţionarului public,
publicată la 11-04-2008. În Monitorul Oficial Nr. 74-75 art. 243
7. Thompson Dennis F. Political Ethics and Public Office, Harvard University
Press, 2018
8. Thompson Dennis F. The political ethics of political campaigns. In: The
Routledge Handbook of Ethics and Public Policy (ed. byAnnabelle Lever,
Andrei Poama). Routlege, 2018.
9. Ciobanu Tatiana. Unele aspecte ale deontologiei parlamentarului. În:
Administrarea publică 67 (2-3), 2010, p. 29-36

133
 Bibliografie

1. A Handbook on Fighting Corruption. Center for Democracy and Governance. 1999,

https://youthawareact.files.wordpress.com/2010/02/a-handbook-for-fighting-
corruption-usaid.pdf
2. Almond Brenda. Drepturile. În: Tratat de etică. Peter Singer (ed.), Blackwell, 2006.
3. Aristotel. Etica Nicomahică. Bucureşti: Editura ştiinţifică şi enciclopedică 1998
4. Bihan Christine. Marile probleme ale eticii. Iași: Institutul European, 1997
5. Boari Vasile. Filosofia și condiția morală a cetății. Cluj Napoca: Editura Dacia,
1991
6. Bobbio Norberto. In praise of meekness. Essays on Ethics and Politics. Polity Press,
Cambridge, 2000
7. Burchill Scott, Linklater Andrew.Teorii ale Relaţiilor Internaţionale. Iaşi:
Institutul European, 2008
8. Cancelaria de Stat a Republicii Moldova. Aplicarea Codului de conduită a
funcţionarului public din Republica Moldova. Ghid metodic, Chișinău 2013
9. Coady C.A. Politica și problema mâinilor murdare. În: Tratat de etică (ed. Singer
Peter), Polirom, 2006, p.403-414
10. Coman Kund Liviu, Deontologia şi statutul funcţionarilor din administraţia
publică, ed. a II-a, 2006
11. Cozma Carmen. Elemente de etică şi deontologie. Editura Universităţii AI Cuza,
Iași, 1996
12. Ciobanu Tatiana. Unele aspecte ale deontologiei parlamentarului. În:
Administrarea publică 67 (2-3), 2010, p. 29-36
13. Ciobanu Tatiana. Răspundere sau responsabilitate ministerială? În: ARA Annual
Congress Procedings, vol. 37, p.91-95
14. Davis Nancy. Deontologie contemporană. În: Tratat de etică (ed. Singer Peter).
Polirom, 2006, p. 235-248
15. Gațcan Iurie. Corupţia ca fenomen social şi mecanisme anticorupţie (Cazul
Republicii Moldova). Teză de doctor. 2015,
http://www.cnaa.md/files/theses/2016/24368/iurie_gatcan_thesis.pdf
16. Gațcan Iurie. Corupţia ca fenomen social şi mecanisme anticorupţie (Cazul
Republicii Moldova). Teză de doctor. 2015,
http://www.cnaa.md/files/theses/2016/24368/iurie_gatcan_thesis.pdf
17. Grenier H. Marile doctrine morale. București: Humanitas, 1995
18. Grigoraş Ioan. Probleme de etică. Editura Universităţii AI Cuza, Iași, 1999
19. Gulyas Gyula, Radu Liviu și alții. Etica în administrația publică. Suport de curs.
Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj Napoca, 2011
20. Hampshire Stuart. Public and Private Morality. Cambridge University Press, New
York, 1978
21. Heidenheimer A. J. Political Corruption: Readings in Comparative Analysis.
Transaction Books. 1978
22. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova Nr. 116 din 26-02-2020 privind regimul
juridic al cadourilor. Publicat : 06-03-2020 în Monitorul Oficial Nr. 70-74 art. 194

134
23. Iliescu Adrian-Pauș. Mentalități și instituții. București, 2002
24. International IDEA. Code of Conduct for Political Parties Campaigning in
Democratic Elections. 1999
25. Jaramillo Nicolás. Political Corruption: A Theoretical Framework. 2013,
https://www.researchgate.net/publication/341271121_Political_Corruption_A_Theo
retical_Framework
26. Johnston M. Corupţia şi formele sale. Bogăţie, putere şi democraţie /Traducere de
Silvia Chirilă. Iaşi: Polirom, 2007
27. Kant Immanuel. Întemeierea metafizicii moravurilor. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1972
28. Lazăr Cornel. Autoritate şi deontologie. Editura Licorna, 1999
29. Leonte Ana-Daniela. Codul etic al omului politic vs conduita clasei politice
prezentată de Noam Chomsky. În: Buletin Științific, Fascicula Filosofie, seria A,
Vol. XXIII, 2014, p.505-512, http://bslr.ubm.ro/files/2014/Leonte%20-
%20Codul%20etic.pdf
30. Lungu Viorelia. Etica profesională: Suport de curs. Univ. Tehnică din Moldova,
Chișinău: CEP UTM, 2011
31. MacIntyre Alasdaire. Ethics and Politics. Cambridge: Cambridge University Press,
2006
32. MacIntyre Alasdaire. Tratat de morală. Humanitas, 1998
33. Manoilescu Mihai. Etica politică, București, 2010
34. McElroy Robert. Moralitatea în politica externă americană şi rolul eticii în
Relaţiile Internaţionale. Bucureşti: Editura Paideea, 1992
35. Michael Slote. Goods and virtues. Clarendon Press, Oxford, 1983
36. Mill John Stuart. Utilitarismul. Bucureşti, 1994
37. Miroiu Adrian (ed.). Etica aplicată. Bucureşti, 1995.
38. Miroiu Adrian. Teorii ale dreptăţii. Bucureşti, 1995
39. Miroiu Mihaela. Etica profesională. Curs universitar. Universitatea București,
2000,
40. Miroiu, Mihaela. Convenio. Despre femei, natură şi morală. Bucureşti, 1996
41. Morar Vasile. Etică în afaceri și politică. Morală elementară și responsabilitate
socială. Editura Universității din București, 2012
42. Mostovei Tatiana. Deontologia funcționarului public. De la norme morale spre
conduită profesională. În: Legea și viața din februarie 2016, p.19-23
43. Ordinul MAEIE nr.1183-b-142 din 19.11.2009 cu privire la aprobarea Codului de
etică profesională a personalului instituțiilor serviciului diplomatic
44. Legea nr. 132 din 17-06-2016 cu privire la Autoritatea Naţională de Integritate,
publicată la 30-07-2016. În: Monitorul Oficial Nr. 245-246 art. 511
45. Hotărîrea nr. 56 din 30-03-2017 privind aprobarea Strategiei naţionale de
integritate şi anticorupţie pentru anii 2017–2020, publicată la 30-06-2017, În:
Monitorul Oficial Nr. 216-228 art. 354
46. Legea nr. 25 din 22-02-2008 privind Codul de conduită a funcţionarului public,
Publicată la 11-04-2008. În Monitorul Oficial Nr. 74-75 art. 243

135
47. Legea nr. 325 din 23-12-2013 privind evaluarea integrităţii instituţionale,
publicată la 26-08-2016. În: Monitorul Oficial Nr. 277-287 art. 586
48. Legea nr. 82 din 25-05-2017 integrităţii, publicată la 07-07-2017. În: Monitorul
Oficial Nr. 229-243 art. 360
49. Legea nr. 90 din 25-04-2008 cu privire la prevenirea şi combaterea corupţiei,
publicată la 13-06-2008. În: Monitorul Oficial Nr. 103-105 art. 391
50. Legea Republicii Moldova nr. 16 din 15-02-2008 cu privire la conflictul de interese,
publicată la 30-05-2008. În: Monitorul Oficial Nr. 94-96 art. 351
51. Pleşu Andrei. Minima moralia. București: Humanitas, 2005.
52. Polin R. Ethique et politique. Paris: Sirey, 1968
53. Samoilescu Răzvan. Critici comunitariene la teoria rawlsiană a dreptăţii ca
fairness. În: Sfera Politicii, august 2010, p. 150
54. Samoilescu Răzvan. Critici comunitariene la teoria rawlsiană a dreptăţii ca
fairness. În: Sfera Politicii, august 2010, p. 150
55. Sandu Antonio. Etica și transparența în Administrația Publică. Suceava, 2019
56. Sandu Antonio. Etică profesională şi transparenţă în administraţia publică:
Suport de curs. Suceava, 2019, http://lumenresearch.net/wp-
content/uploads/2019/03/Suport-curs_Etica-si-transparenta-in-
AP_SANDU_2019.pdf
57. Sandu Antonio. Etică și deontologie profesională. Iași, Editura Lumen, 2012
58. Sandu Antonio. O etică centrată pe valori în sfera publică. Iaşi, Editura Lumen.,
2017
59. Sandu Ion. Deontologia politică: moralitatea și obligativitatea etică. În:
MOLDOSCOPIE, 2010, nr.2 (XLIX), p.65
60. Sandu Ion. Deontologia politică: moralitatea și obligativitatea etică. În:
MOLDOSCOPIE, 2010, nr.2 (XLIX), p.65-69
61. Sârbu Tănase. Etică: valori şi virtuţi morale. Iași: Editura Societăţii Academice
„Matei Teiu Botez“, Iaşi, 2005.
62. Singer Peter. Tratat de etică. Iași: Polirom, 2013
63. Slote Michael. Goods and virtues, Clarendon Press, Oxford, 1983, p. 98-99
64. Stere Ernest. Din istoria doctrinelor morale, Editura Polirom, Iaşi, 1998
65. Strategia națională anticorupție 2017-2020,
https://www.google.com/search?ei=BrJ4WsTuNIKXsgHJzIOgAQ&q=strategia+nat
ionala+anticoruptie+RM+&oq=strategia+nationala+anticoruptie+RM+&gs_l=psy-
ab.12..0i22i30k1.20269.22384.0.24614.4.4.0.0.0.0.158.555.0j4.4.0....0...1c.1.64.psy-
ab..0.4.553...0i19k1j0i22i30i19k1.0.pSHxUKHwMx0#
66. Studiu de evaluare a impactului strategiei naționale de integritate și anticorupție –
Moldova 2019, PNUD, CBS-Research, 2019,
https://www.md.undp.org/content/moldova/en/home/library/effective_governance/st
udiu-de-evaluare-a-impactului-strategiei-naionale-de-integrita0.html
67. Rotaru Veronica, Morari Cristina. Foreign Policy of the Republic of Moldova in the
Context of Moral Dimension. In: Politické vedy. [online]. 2013.
http://www.politickevedy.fpvmv.umb.sk/user files/file/2_2013/ ROTARU MORARI
.pdf

136
68. Teampău Petruța. Etica politică. Curs universitar. Universitatea Babes–Bolyai,
Cluj–Napoca, 2014
69. Thompson Dennis F. Political Ethics and Public Office, Harvard University Press,
2018
70. Thompson Dennis F. The political ethics of political campaigns. In: The Routledge
Handbook of Ethics and Public Policy (ed. By Annabelle Lever, Andrei Poama),
Routlege, 2018.
71. Tomescu Mădălina. Deontologia funcţionarului public. Bucureşti: Pro
Universitaria, 2012
72. Transparency International. Corruption Index Perceptions 2020. Report.,
https://images.transparencycdn.org/images/CPI2020_Report_EN_0802-WEB-
1_2021-02-08-103053.pdf
73. Volcoff V. Manualul corectitudinii politice. - Bucureşti, 2009
74. Zăgărin Adelin, Dragomirescu Mihai. Deontologie și etica autorității, În: Revista
intelligence, 3 martie 2021, https://intelligence.sri.ro/deontologie-si-etica-
autoritatii/

137
 Recomandări metodice pentru lucrul individual al studentului

Produs Strategii de realizare Criterii de Termen

preconizat evaluare de
realizare
Cod etic/ Structura proiectului: - 1. actualitate Ultima
deontologic 1. Foaie de titlu și săptămân
pentru o 2. Structura proiectului (aici se va originalitate ăa
instituție indica care dintre studenții grupului de - 2. respectarea semestrul
organizație lucru au lucrat nemijlocit la capitolul, sarcinilor ui
X paragraful X, Y, pentru a putea aprecia enunțate
corect contribuție individuală a fiecărui - 4. relevanța
student la un proiect colectiv) conținutului
3. Conținutul nemijlocit al codului: - 3. suportul
- Misiunea, valorile și principiile de bibliografic.
bază ale organizației
-Rolul, atribuțiile, obligațiile,
responsabilitățile și drepturile
angajaților (a subiecților principali ai
organizației)
- Comportamente nedorite, interzise în
organizație
- Incompatibilități și conflicte de
interese (dacă este cazul)
- Recomandări privind ținuta
vestimentară, relațiile dintre angajați și
clienți etc.
- Sancțiuni disciplinare pentru
încălcarea prevederilor codului
- Comisii de etică/ structuri care sunt
responsabile de punerea în aplicare a
prevederilor codului sau aplicarea
sancțiunilor.
4. Bibliografie 5 surse minimum
(studiați experiența altor state/
organizații cu misiuni similare, dar
fără a copia o singură sursă. Se vor
aprecia ideile originale, creative,
contribuțiile personale)
Modalități de prezentare:
Volumul conținutului codului propriu-
zis (fără foaia de titlu, cuprins și
bibliografie se vor înscrie în 5-7 pagini
A4, 12 Times New Roman, 1,5 rând)

138
 Subiecte pentru evaluarea finală
1. Istoria evoluției gândirii cu privire la relația dintre ”morală și politică”
2. Apariția eticii politice ca domeniu de știință;
3. Funcțiile eticii profesionale
4. Semnificația conceptelor de etică, morală și deontologie
5. Relația etică-morală-moralitate
6. Principiile etico-morale
7. Curente etice: hedonismul, utilitarismul, realismul
8. Paradigma aristotelică în etica politică
9. Paradigma lui Im Kant în etica politică
10. Concepte centrale în deontologie: autonomia, binefacerea, paternalismul, drepturi
şi acţiune dreaptă
11. Deontologia și autoritatea: necesitatea fundamentării principiilor
12. Caracteristicile ideale ale profesiilor
13. Analiza principiilor deontologice din pespectiva autorității
14. Relaţiile între profesii şi sfera politică a societăţii
15. Caracterul contractual al eticii profesionale. Relaţii client-profesionist
16. Virtuţi şi valori profesionale
17. Formalizarea etică a codurilor profesionale
18. Esența conceptului de corupție și tipurile corupției
19. Cauzele fenomenului de corupție
20. Forme sub care pot fi întâlnite comportamentul neetic şi corupţia
21. Politicile statului privind prevenirea și combaterea corupției în RM: definirea
problemelor, pilonii de integritate, mecanisme de combatere, implementarea
strategiilor anti-corupție
22. Integritatea profesională
23. Sistemul legal și al autorităților privind controlul integrității publice

139
24. Măsurile de cultivare și asigurare a integrității profesionale
25. Măsuri de control a integrității în sectorul public și politic
26. Măsuri de consolidare a integrității în sectorul public și politic
27. Probleme de etică aplicată: etica religioasă, etica războiului și a păcii, libertate și
responsabilitatte politică, problema minciunii în politică
28. Etică și deontologie în domeniul funcției publice.
29. Codul de conduită a funcționarului public. Principii. Obligații. Incompabibilități.
30. Deontologia profesională a personalului instutuțiilor serviciului diplomatic.

140
 Subiecte pentru teze de licență

1. Relația profesionalism și integritatea profesională: necesitate și actualitate

2. Fenomenul corupției și politici anti-corupție în Republica Moldova
3. Valori și virtuți politice – relevanța lor în activitatea politică în perioada
contemporană
4. Rolul organizațiilor internaționale în promovarea politicilor anti-corupție
5. Importanța și relevanța codurilor deontologice în activitatea politică și publică
6. Bune practici de politici-anticorupție (studii de caz) – lecții de învățat pentru
Republica Moldova
7. Realismul politic și etica relațiilor internaționale în perioada post-război rece
8. Standarde internaționale de cultivare și consolodare a integrității în sectorul
public și politic
9. Etica actorilor politici în cadrul campaniilor electorale
10. Probleme și dileme etice în promovarea politicilor externe a statelor
11. Etica și responsabilitatea politică în societățile democratice
12. Paradigme etico-politice: abordări contemporane
13. Evaluarea politicilor anti-corupție în Republica Moldova
14. Rolul și eficiența sistemului de autorități ale Republicii Moldova în domeniul
prevenirii și combaterii corupției

141
 Exemple de teste sumative de evaluare

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

APROB
Șeful Departamentului
__________
TESTUL nr. ____
la examenul anul III Etică Profesională
Facultatea Relații Internaționale, Științe Politice și Administrative
Subiectul I. Etica în domeniul funcției public

1.1.Explicați evoluția codurilor de conduită în statele UE

1.2. Analizați scopul și domeniul de aplicabilitate a Codului de conduită a funcționarului
public a RM.
1.3.Argumentați importanța principiului profesionalismului și riscurile nerespectării
acestuia prin prisma atributelor obligatorii ale profesioinalismului.
Subiectul II. Integritatea profesională
2.1. Descrieți situația de problemă și impactul economic al corupției în RM
2.2. Analizați complexitatea domeniului de acțiune a sistemului autorităților privind
controlul integrității publice
2.3. Argumentați relevanța masurilor de asigurare a integrității politice.

Modul de evaluare: nivelul 1 –max. 3 p., nivelul 2- max. 5p., nivelul 3 – max. 7p
10 9 8 7 6 5 4 3 2 1
30-29 28-26 25-19 18-12 11-9 8-6 5-4 3 2 1

Data ________________ Examinator_Putină

Natalia_________

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

APROB
Șeful Departamentului __________
TESTUL nr.______
la examenul, anul III Etică Profesională
Facultatea Relații Internaționale, Științe Politice și Administrative
Subiectul I. Măsuri de asigurare a integrității instituționale

1.1. Enumărați măsuri de control a integrității în sectorul public

1.2. Analizați respectarea regimului juridic al cadourilor în sectorului public
1.3. Argumentați eficiența măsurilor de asigurare a integrității instituționale

142
Subiectul II. Etica în politică și relațiile internaționale
2.1. Enumerați probleme etice abordate de etica politică
2.2. Analizați 3 probleme importante a eticii în relațiile internaționale
2.3. Argumentați corelația dintre etică, teoria realismului politic și etica globală la
momentul actual
Modul de evaluare: nivelul 1 –max. 3 p., nivelul 2- max. 5p., nivelul 3 – max. 7p
10 9 8 7 6 5 4 3 2 1
30-29 28-26 25-19 18-12 11-9 8-6 5-4 3 2 1

Data______________ Examinator_Putină Natalia_________

143