CURSUL 1

ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND ETICA ŞI INTEGRITATEA ACADEMICĂ

1. Definiţii şi delimitări conceptuale

Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, prin etică se înţelege „studiul teoretic al principiilor şi
concepţiilor de bază din orice domeniu al gândirii şi activităţii practice”, reprezentând totodată un „ansamblu de norme în
raport cu care un grup uman îşi reglează comportamentul pentru a deosebi ce este legitim şi acceptabil în realizarea
scopurilor; morală”.
După cum rezultă din definiţiile prezentate mai sus, etica este în strânsă legătură cu morala, cele două noţiuni
fiind adesea considerate a fi sinonime în limbajul cotidian. Cu toate acestea, morala este definită ca fiind „ansamblul
convingerilor, atitudinilor, deprinderilor reflectate şi fixate în principii, norme, reguli, determinate istoric şi social, care
reglementează comportarea şi raporturile indivizilor între ei, precum şi dintre aceştia şi colectivitate şi a căror respectare
se întemeiază pe conştiinţă şi pe opinia publică”.
Conform Dicţionarului de filozofie, etica este disciplina care studiază problemele practice şi teoretice ale moralei,
în timp ce morala este considerată obiectul principal de studiu al eticii. Aşa cum reiese din literatura de specialitate, în
filosofía contemporană termenii de etică şi morală sunt utilizaţi în mod distinct, prin etică înţelegându-se „un sistem de
principii care definesc ce este un comportament corect şi unul incorect”, iar semnificaţia moralei fiind „o serie de
standarde practice împărtăşite în comun de membrii unei colectivităţi umane particulare referitoare la ceea ce este
corect/incorect, drept/nedrept, bine/rău”.
Moralitatea este definită ca fiind „natura, caracterul, valoarea unui fapt, a conduitei unei persoane sau a unei
colectivităţi din punct de vedere moral”, ceea ce se referă la manifestarea efectivă a moralei prin comportament, atitudine
şi conştiinţă. Imoralitatea este opusul moralităţii, iar amoralitatea reprezintă o stare intermediară între moralitate şi
imoralitate, însemnând mai degrabă indiferenţă faţă de morală.
Etica, morala şi moralitatea sunt în strânsă legătură cu deontologia, care, conform definiţiei din dicţionar,
reprezintă acea parte a eticii „care studiază normele şi obligaţiile specifice unei activităţi profesionale”, în cazul nostru
activităţile didactice şi de cercetare ştiinţifică.
În ceea ce priveşte integritatea, conform definiţiei din dicţionar aceasta reprezintă: „însuşirea de a fi integru;
cinste, probitate; incoruptibilitate”. Astfel, caracterul integru poate fi considerat etalonul unei persoane sau unei instituţii,
iar dacă ne referim strict la integritatea academică, acesta reprezintă unitatea de măsură pentru onestitate, responsabilitate,
competenţă şi profesionalism în activităţile didactice şi de cercetare ştiinţifică desfășurate în cadrul sistemului de
învățământ superior românesc.
2. Necesitatea şi importanţa studierii normelor de etică şi integritate academică în cadrul studiilor
universitare de licenţă
Având în vedere că în ultima perioadă societatea românească a fost zguduită de câteva cazuri notorii de plagiat,
fapt care a condus la o percepţie negativă a opiniei publice asupra sistemului de învăţământ superior, s-a impus o acţiune
concertată pentru recredibilizarea studiilor universitare atât în plan intern, cât şi în plan extern, scopul final fiind întărirea

1
integrităţii academice şi recăpătarea sau, după caz, consolidarea prestigiului universităţilor româneşti.
Importanţa asigurării integrităţii academice se reflectă şi în instituirea obligativităţii introducerii în planurile de
învăţământ, pentru toate programele de studii universitare organizate în instituţiile de învăţământ superior din sistemul
naţional de învăţământ, a unor cursuri de etică şi integritate academică. Chiar dacă aceste cursuri au caracter opţional
pentru ciclul de studii universitare de licenţă, se impune ca studenţii să se familiarizeze cu normele de etică şi integritate
academică, acestea fiind foarte importante în formarea lor intelectuală, profesională şi, nu în ultimul rând, morală. Astfel,
prin studierea eticii şi deontologiei academice studenţii vor dobândi o serie de cunoştinţe, abilităţi şi competenţe care vor
fundamenta viitorul lor parcurs profesional şi, de ce nu, chiar personal.
3. Rezultatele învăţării corespunzătoare studiilor universitare de licenţă exprimate prin cunoştinţe,
abilităţi şi competenţe
După cum reiese din Cadrul naţional al calificărilor, rezultatele învăţării corespunzătoare studiilor universitare de
licenţă (nivelul 6) sunt raportate la trei descriptori de definire, şi anume: cunoştinţele, descrise ca fiind teoretice şi/sau
faptice; abilităţile, descrise ca fiind cognitive (implicând utilizarea gândirii logice, intuitive şi creative) sau practice
(implicând dexteritate manuală şi utilizarea de metode, materiale, unelte şi instrumente); competenţele, descrise din
perspectiva responsabilităţii şi autonomiei.
Astfel, absolvirea unui program de studii de licenţă presupune dobândirea unor:
 cunoştinţe avansate într-un domeniu de muncă sau de studiu, care implică înţelegerea critică a teoriilor şi
principiilor;
 abilităţi avansate, care denotă control şi inovaţie, necesare pentru a rezolva probleme complexe şi
imprevizibile într-un domeniu de muncă sau de studiu specializat;
 competenţe care permit gestionarea de activităţi sau proiecte tehnice ori profesionale complexe, prin asumarea
responsabilităţii pentru luarea deciziilor în situaţii de muncă sau de studiu imprevizibile.
Conform Matricei Cadrului Naţional al Calificărilor din învăţământul Superior, rezultatele învăţării constau în
dobândirea unor competenţe profesionale şi transversale. Prin raportare la acestea putem identifica şi reliefa rezultatele
învăţării prin prisma dimensiunii cognitive şi adimensiunii funcțional - acţională specifice disciplinei Etică şi integritate
academică, după cum urmează:
 în ceea ce priveşte cunoştinţele, studenţii vor cunoaşte şi înţelege normele de conduită în activitatea
universitară, având capacitatea de a le utiliza într-un mod adecvat în comunicarea profesională, precum şi pentru
explicarea şi interpretarea conceptelor şi principiilor de bază privind etica şi integritatea academică;
 abilităţile dobândite permit studenţilor să aplice principiile şi normele de bună conduită în activitatea pe care
o desfăşoară pentru a rezolva probleme/situaţii bine definite, tipice domeniului în condiţii de asistenţă calificată; totodată,
vor putea utiliza într-un mod adecvat criterii şi metode standard de evaluare, pentru a aprecia calitatea, meritele şi limitele
unor, procese, programe, proiecte etc. asociate domeniului eticii şi integrităţii academice.
Pe lângă competenţele profesionale, studenţii vor dobândi şi unele competenţe transversale, care presupun
executarea responsabilă a sarcinilor primite în condiţii de autonomie restrânsă şi asistenţă calificată, dar şi familiarizarea
cu rolurile şi activităţile specifice muncii în echipă. De asemenea, se pune accent pe conştientizarea nevoii de formare

2
continuă, ceea ce în cazul studenţilor presupune utilizarea eficientă a cunoştinţelor şi abilităţilor dobândite în domeniul
eticii şi integrităţii academice pentru dezvoltarea profesională şi personală.
4. Întrebări şi teme recapitulative
Definiţi conceptul de integritate academică.
Care este diferenţa dintre etică şi morală?
Explicaţi în ce constau competenţe profesionale.
 De ce este nevoie de familiarizarea studenţilor cu normele de etică şi integritate academică?
 Care este diferenţa dintre moralitate şi amoralitate?

CURSUL 2
CODUL DE ETICĂ - INSTRUMENT DE ORIENTARE AL COMUNITĂŢII UNIVERSITARE ÎN SPIRITUL
UNOR PRINCIPII ŞI VALORI ETICE

1. Aspecte generale privind dispoziţiile pe care trebuie să le conţină un cod de etică

Conform Legii educaţiei naţionale, toate instituţiile de învăţământ superior acreditate sau autorizate să
funcţioneze provizoriu au obligaţia de a adopta un Cod de etică, ca parte a Cartei universitare, care trebuie să includă
obligatoriu dispoziţii privitoare la:
 stabilirea situaţiilor de conflicte de interese şi incompatibilităţi;
 prevederea că persoanele care se află în relaţie de soţi, afini şi rude până la gradul al III-lea inclusiv nu pot
ocupa concomitent funcţii astfel încât unul sau una să se afle faţă de celălalt sau cealaltă într-o poziţie de conducere,
control, autoritate sau evaluare instituţională la orice nivel în aceeaşi universitate şi nu pot fi numiţi în comisii de doctorat,
comisii de evaluare sau comisii de concurs ale căror decizii afectează soţii, rudele sau afinii până la gradul al III-lea
inclusiv;
 măsurile educaţionale, administrative şi tehnice care se iau pentru garantarea originalităţii lucrărilor de
licenţă, master, doctorat, articolelor ştiinţifice sau a altor asemenea lucrări, precum şi sancţiunile aferente.
În temeiul acestor dispoziţii generale, Ministrul Educaţiei a emis un ordin care detaliază aspectele privitoare la
conţinutul unui cod de etică universitară. Astfel, codul trebuie să:
 cuprindă formularea explicită a idealurilor, principiilor şi normelor morale pe care consimt să le respecte şi să
le urmeze membrii comunităţii academice în activitatea lor profesională;
 stabilească standardele de etică profesională pe care o comunitate universitară îşi propune să le urmeze şi
penalizările care se pot aplica în cazul încălcării acestora.
În plus, ordinul statuează că un cod de etică universitară este un document obligatoriu care întregeşte Carta
universităţii şi funcţionează ca un contract moral între studenţi, profesori, personal administrativ şi comunitatea
universitară ca întreg, contribuind la coeziunea membrilor universităţii, la formarea unui climat universitar bazat pe
cooperare şi competiţie după reguli corecte şi la creşterea prestigiului universităţii.

3
 2. Domeniul de aplicare şi obiectivele Codului de etică şi deontologie universitară al Universităţii
„Ovidius” din Constanţa
2 Codul de etică şi deontologie universitară al Universităţii „Ovidius” din Constanţa reglementează normele de
conduită profesională şi socială şi cuprinde un ansamblu de standarde morale generale, responsabilităţi şi reguli ale
practicii universitare care privesc activitatea desfăşurată de membrii comunităţi: universitare în interiorul şi în afara
spaţiului instituţiei.
Normele de conduită profesională prevăzute de Cod sunt obligatorii pentru toţi membrii comunităţii universitare.
Trebuie menţionat faptul că aceste norme au un caracter administrativ şi ni se substituie legii, fapt pentru care Codul nu
exclude şi nu înlocuieşte drepturile şi obligaţiile legale care revin membrilor comunităţii universitare din Universitatea
“Ovidius” din Constanţa.
Obiectivele Codului urmăresc asigurarea responsabilizării etice şi deontologice a membrilor comunităţii
universitare şi, prin aceasta, creşterea calităţii serviciilor educaţionale şi de cercetare.
În virtutea principiilor consacrate prin Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 şi stipulate în Carta Universităţii
„Ovidius”, normele Codului de etică şi deontologie universitară urmăresc:
 crearea unui climat de încredere, respect şi demnitate între membrii comunităţii universitare, precum şi între
membrii comunităţii universitare şi societate;
 reglementarea normelor de conduită profesională necesare realizării unor raporturi sociale şi profesionale
corespunzătoare creării şi menţinerii la nivel înalt a prestigiului Universităţii „Ovidius” din Constanţa.
3. Principiile care guvernează Codul de etică şi deontologie universitară al Universităţii „Ovidius” din
Constanţa
Codul de etică şi deontologie universitară al Universităţii „Ovidius” din Constanţa consacră un set de principii
care guvernează conduita comunităţii universitare din cadrul Universităţii „Ovidius” din Constanţa, după cum urmează:
 obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor ţării;
 prioritatea interesului public, principiu conform căruia toţi membrii comunităţii universitare au îndatorirea de
a considera interesul public mai presus decât interesul personal, în exercitarea calităţii de membru al societăţii academice;
 asigurarea egalităţii de tratament a beneficiarilor serviciilor universitare, în faţa autorităţilor şi instituţiilor
publice, principiu conform căruia toţi membrii comunităţii universitare au îndatorirea de a aplica acelaşi regim juridic în
situaţii identice sau similare;
 profesionalismul, principiu conform căruia toţi membrii comunităţii universitare au obligaţia de a îndeplini
atribuţiile de serviciu cu responsabilitate, competenţă, eficienţă, corectitudine şi conştiinciozitate;
 imparţialitatea şi independenţa, principiu conform căruia toţi membrii comunităţii universitare au obligaţia să
aibă o atitudine obiectivă, neutră faţă de orice interes politic, economic, religios sau de altă natură, în exercitarea calităţii
lor;
 integritatea morală, principiu conform căruia membrii comunităţii universitare a Universităţii „Ovidius” din
Constanţa le este interzis să solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alţii, vreun avantaj sau
beneficiu în considerarea funcţiei/poziţiei pe care o deţin, ori să abuzeze în vreun fel de această funcţie/poziţie;

4
  libertatea gândirii şi a exprimării, principiu conform căruia toţi membrii comunităţii universitare pot să-şi
exprime şi să-şi fundamenteze opiniile cu respectarea ordinii de drept şi a bunelor moravuri;
 cinstea şi corectitudinea, principiu conform căruia în exercitarea funcţiei şi în îndeplinirea atribuţiilor de
serviciu, membrii comunităţii universitare trebuie să fie de bună-credinţă;
 deschiderea şi transparenţa, principiu conform căruia activităţile desfăşurate de membrii comunităţii
universitare în exercitarea funcţiei lor sunt publice şi pot fi supuse monitorizării cetăţenilor;
 celeritate în soluţionarea unei petiţii adresate oricărei structuri colective existente la nivelul Universităţii
„Ovidius” din Constanţa.
4. Întrebări şi teme recapitulative
 Ce dispoziţii trebuie să conţină în mod obligatoriu un cod de etică universitară conform Legii educaţiei
naţionale nr. 1/2011?
 Ce reprezintă codul de etică universitară în formularea Ordinului MEN nr. 4492/2005 privind promovarea
eticii profesionale în universităţi?
 Care sunt principiile care guvernează conduita comunităţii universitare din cadrul Universităţii „Ovidius” din
Constanţa?
 Explicaţi de ce normele codului de etică universitară se aplică activităţilor desfăşurate de membrii comunităţii
universitare în afara spaţiului instituţiei.
 Care sunt obligaţiile membrilor comunităţii universitare în virtutea principiului integrităţii moralei?

CURSUL 3
VALORI ŞI PRINCIPII ALE ETICII UNIVERSITARE

1. Valori şi principii care stau la baza tuturor codurilor de etică şi deontologie universitară din România
Activităţile desfăşurate în domeniul învăţământului superior sunt guvernate de un set de valori şi principii etice,
după cum urmează:
 Libertatea academică, proclamă faptul că universitatea este un spaţiu liber de ingerinţe, presiuni şi
constrângeri, altele decât cele de natură ştiinţifică, legală şi etică. Prin urmare, membrii comunităţii universitare sunt
protejaţi faţă de cenzură, manipulări, persecuţii, în condiţiile respectării standardelor ştiinţifice şi a responsabilităţilor
profesionale. Mai mult, fiecare membru al comunităţii universitare poate să-şi exprime şi să-şi fundamenteze deschis
opiniile ştiinţifice şi profesionale în cadrul activităţilor pe care le desfăşoară, având obligaţia corelativă de a evita lezarea
sau îngrădirea libertăţii celorlalţi;
 Autonomia personală asigură exercitarea consimţământului propriu şi posibilitatea opţiunii asupra
programelor, concursurilor şi oportunităţilor de studiu şi cercetare, astfel încât fiecare membru al comunităţii universitare
să poată lua şi aplica decizii în privinţa propriei cariere academice şi profesionale;
 Dreptatea şi echitatea determină atitudini corecte şi de respingere a discriminării, inegalităţii de şanse şi
exploatării, indiferent că acestea sunt directe sau indirecte, în spiritul ideii că dreptatea se bazează pe părţirea corectă şi

5
echitabilă a puterii și prevenirea abuzului de putere. În acest scop, universităţile trebuie să adopte măsuri ferme pentru
nediscriminare și egalitate de șanse în acces la studii, angajare și la programe, pentru eliminarea conflictelor de interese,
pentru prevenirea și combaterea oricărei forme de corupție, favoritism și nepotism;
 Primatul meritocraţiei constă în recunoaşterea, cultivarea, recompensarea realizărilor, valorii şi calităţii
personale/colective şi în încurajarea: eficacităţii, eficienţei şi performanţei; dedicării faţă de profesie şi faţă de studiu;
talentului şi creativităţii; loialităţii faţă de instituţie şi faţă de ceilalţi membri ai comunităţii universitare;
 Profesionalismul presupune obligaţia universităţilor de a cultiva un mediu propice pentru cercetare şi
competitivitate, scop în care se angajează să dezvolte programe academice la standarde înalte, capabile să conducă la
evoluţia cunoaşterii, la formarea specialiștilor competitivi și la creșterea prestigiului instituției. De asemenea, sunt
încurajate şi recompensate orientarea spre calitate ştiinţifică, eficienţă şi excelenţă profesională, concomitent cu acţiunea
de combatere a imposturii, amatorismului, superficialităţii, dezinteresului şi plafonării;
 Onestitatea şi corectitudinea intelectuală se referă la obligaţia universităţilor de a apăra dreptul la proprietate
intelectuală, fiind interzisă orice formă de fraudă intelectuală: plagiatul total sau parţial, copiatul în cadrul examenelor sau
concursurilor, „fabricarea” rezultatelor cercetărilor, substituirea lucrărilor sau a identităţii persoanelor examinate,
preluarea lucrărilor de la colegi sau profesori, ca şi tentativele de corupere spre fraudă;
 Transparenţa se referă la asigurarea transparenţei tuturor categoriilor de informaţii care interesează membrii
comunităţii universitare, potenţialii candidaţi, absolvenţii, instituţiile cu care colaborează şi publicul larg, asigurându-se o
informare consistentă şi corectă. Sunt interzise ascunderea, falsificarea sau denaturarea informaţiilor la care au dreptul
membrii comunităţii universitare şi publicul larg, prin aceasta facilitându-se egalitatea de şanse în competiţie şi asigurarea
accesului echitabil la resursele universitare;
 Responsabilitatea profesională şi socială reclamă implicare în problemele profesionale şi publice,
colegialitate şi spirit cetăţenesc responsabil. Programele şi activităţile universitare trebuie să fie orientate către nevoile
societăţii. Totodată, presupune garantarea libertăţii de a critica public - întemeiat şi argumentat - încălcările standardelor
profesionale şi de calitate, precum şi a drepturilor membrilor comunităţii universitare şi colaboratorilor. Nu sunt permise:
dezinformarea, calomnierea, denigrarea publică a programelor şi persoanelor din instituţie de către membrii propriei
comunităţii universitare;
 Respectul și toleranța impun prețuirea demnității fiecărui membru al comunității universitare într-un climat
liber de orice discriminare, hărțuire, umilire, dispreț, amenințare, intimidare. Se promovează valoarea toleranţei faţă de
diferenţele între oameni, între opinii, credințe și preferințe intelectuale, nefiind premise manifestările misogine, rasiste,
șovine, xenofobe, homofobe și hărțuirea sexuală.
 Bunăvoinţa şi grija, principiu conform căruia sunt încurajate aprecierea şi recunoştinţa faţă de cei merituoşi,
empatia, compasiunea, sprijinul faţă de cei aflaţi în nevoie, amabilitatea, politeţea, altruismul, înţelegerea, solidaritatea,
solicitudinea, promptitudinea şi optimismul faţă de toţi membrii comunităţii academice. Totodată sunt descurajate şi
considerate indezirabile comportamentele care denotă invidie, cinism, vanitate, lipsă de amabilitate, dezinteres.

6
 2. Obiective urmărite prin promovarea eticii profesionale în universităţi
În acord cu priorităţile şi obiectivele strategice privind îmbunătăţirea calităţii sistemului naţional de învăţământ
superior, promovarea unei culturi a eticii profesionale în domeniul academic este nu doar un deziderat, ci o obligativitate
pentru toţi membrii comunităţii universitare. Astfel, prin promovarea eticii profesionale în universități se urmărește
consolidarea integrității în rândul cadrelor didactice, a studenților, a personalului didactic auxiliar, precum și a altor
personae implicate în derularea studiilor universitare.
În ceea ce priveşte studiile universitare de licenţă, acest scop este posibil de atins prin intermediul următoarelor
obiective:
conştientizarea importanţei respectării normelor de etică academică în activităţile didactice şi de cercetare
ştiinţifică desfăşurate în cadrul programelor de studii;
dezvoltarea capacităţii cadrelor didactice şi a studenţilor de a cunoaşte, înţelege şi aplica în activităţile curente
principiile, valorile şi normele etice;
dezvoltarea unei culturi a responsabilităţii profesionale în conformitate cu valorile fundamentale care stau la
baza funcţionării sistemului naţional de învăţământ superior (onestitatea, încrederea, corectitudinea, respectul şi
responsabilitatea), contribuind astfel la generarea sustenabilă a unei resurse umane naţionale înalt competitive, capabilă să
funcţioneze eficient în societatea actuală şi viitoare.
3. Întrebări și teme recapitulative
 Explicaţi ce presupune principiul onestităţii şi corectitudinii intelectuale.
 Ce se înţelege prin libertate academică?
 Care sunt obligaţiile studenţilor în virtutea principiului responsabilităţii profesionale şi sociale?
 La ce se referă transparenţa în activitatea universitara?
 Ce se urmărește prin promovarea eticii profesionale în universități?

CURSUL 4
NORME DE ETICĂ ÎN RELAŢIILE DINTRE MEMBRII COMUNITĂŢII UNIVERSITARE

1. Norme de etică privind relaţiile dintre cadrele didactice şi studenţi

Conform standardelor Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în învăţământul Superior (ARACIS), principala
responsabilitate a cadrului didactic este proiectarea metodelor şi a mediilor de învăţare centrate pe student, cu mai puţin
accent asupra responsabilităţii tradiţionale de a transmite doar informaţii. Astfel, relaţia dintre cadrul didactic şi student
este una de parteneriat, în care fiecare îşi asumă responsabilitatea atingerii rezultatelor învăţării, rolul cadrului didactic
fiind acela de a orienta dezvoltarea intelectuală a studentului dându-i o dimensiune strategică.
Având în vedere importanţa acestui parteneriat pentru atingerea standardelor de performanţă şi excelenţă
academică, în relaţiile dintre cadrele didactice şi studenţi trebuie respectate următoarele norme de etică:
 Cadrele didactice trebuie să utilizeze cele mai adecvate metode de predare a cursului/seminarului astfel încât
interesul studenţilor pentru disciplina respectivă să crească;

7
  În ceea ce priveşte procesul instructiv-educativ, relaţiile dintre cadrele didactice şi studenţi trebuie să fie
transparente chiar de la primele ore de curs/seminar, 1 prin transparenţă înţelegându-se faptul că studenţii vor cunoaşte de
la începutul activităţii care sunt modalităţile şi criteriile de evaluare (examene, colocvii sau verificări pe parcurs) şi care
este în nota finală la disciplina respectivă;
 Desfăşurarea examenelor, colocviilor şi verificărilor pe parcurs trebuie să aibă loc într-o atmosferă academică
lipsită de tensiune, prin asigurarea condiţiilor unei evaluări corecte şi obiective,
 Este interzis şi se sancţionează copiatul/plagiatul de orice fel la examene şi verificări, inclusiv în cadrul
referatelor şi lucrărilor de licenţă;
 Este interzisă şi se pedepseşte tentativa de mituire sub diverse forme a cadrului didactic de către student, în
scopul promovării unor examene, verificări etc. De asemenea, este considerată imorală şi se pedepseşte traficarea
examenelor de orice fel, în schimbul unor sume de bani, bunuri materiale, servicii sau alte avantaje primite de cadrul
didactic;
 În relaţiile dintre cadrele didactice şi studenţi este interzis orice comportament de hărţuire, hărţuire sexuală
sau hărţuire psihologică, atât în public, cât şi în privat;
 În relaţiile dintre cadrele didactice şi studenţi trebuie să se respecte principiul nediscriminării şi egalităţii de
şanse. Astfel, este interzisă discriminarea studenţilor datorită sexului, dizabilităţii, etniei, naţionalităţii, religiei, categoriei
sociale, stării sociale sau a mediului de provenienţă;
Cadrele didactice au obligaţia să respecte confidenţialitatea în problemele care ţin de viaţa privată a studenţilor
(statusul marital, dizabilităţile ascunse, domiciliu, apartenenţa politică sau religioasă, etc.) şi să nu dea informaţii decât la
cererea organelor de conducere a şcolii doctorale sau a universităţii.
2. Norme de etică privind relaţiile dintre studenţi
Relaţiile dintre studenţi, indiferent de ciclul de studii universitare, trebuie să aibă la bază o serie de norme etice şi
de conduita profesională, şi anume:
 Promovarea spiritului de colegialitate şi a respectului reciproc între toţi studenţii universităţii, indiferent de
apartenența lor la un anumit program de studiu, sau an de studiu, în scopul unei bune conviețuiri;
 Se consideră obligație morală rezolvarea pe cale amiabilă a conflictelor sau disputelor ce pot să apară în
relațiile dintre studenți, evitându-se un limbaj sau ton necorespunzător statutului studențesc;
 Este imorală și prin urmare sancționabilă orice formă de fraudă intelectuală: preluarea lucrărilor, proiectelor
sau rapoartelor științifice efectuate de alți colegi și raportarea acestora ca rezultate proprii, substituirea lucrărilor sau a
identității acestora, copiatul/plagiatul total sau partial la examene sau verificări;
 Se consideră obligație morală promovarea spiritului de competiție loială, în toate activitățile specifice
mediului studențesc, activitățile culturale, sportive, turismul etc.
3. Norme de etică privind relaţiile dintre studenţi şi personalul didactic auxiliar sau nedidactic
În relaţiile dintre studenţi şi personalul didactic auxiliar sau nedidactic trebuie respectate următoarele norme de
etică:
 Se impune manifestarea unei atitudini de solicitudine, răbdare, tact în rezolvarea problemelor studenţilor de

8
către persoanele desemnate în cadrul anumitor servicii;
 Se consideră abatere de la normele morale tentativa de mituire şi acceptarea mitei în relaţiile dintre studenţi şi
persoane aparţinând compartimentelor funcţionale şi social-administrative;
 Personalul administrativ care îşi exercită activitatea în domeniul căminelor şi cantinelor trebuie să aplice un
tratament egal în soluţionarea problemelor studenţeşti, fiind interzise favoritismul sau discriminarea în cadrul acestor
relaţii;
 Se impune respectarea confidenţialităţii privind datele care fac referire la viața privată a studenţilor, sau la
anumite dizabilități ale acestora;
 Este interzisă hărţuirea de orice tip şi sub diverse forme, cum ar fi: rasismul, misoginismul, şovinismul,
xenofobia, hărțuire cauzată de convingeri religioase sau apartenenţe politice, cât și hărţuirea sexuală.
4. Întrebări şi teme recapitulative
 Explicați în ce constă obligația cadrelor didactce de a fi transparente chiar de la primele ore de curs/seminar.
 De ce este interzis și se sancționează copiatul/plagiatul total sau partial la examene sau verificări?
 Este o obligație morală rezolvarea pe cale amiabilă a conflictelor sau disputelor ce pot să apară în relațiile
dintre studenți?
 De ce este necesară promovarea spiritului de colegialitate și a respectului reciproc între toți studenții
universității?
 Descrieți obligațiile studenților în relațiile cu personalul didactic auxiliar sau nedidactic.

CURSUL 5
ABATERI DE LA ETICA UNIVERSITARĂ

1. Abateri de la valorile, principiile şi normele eticii universitare

Prin raportare la valorile, principiile şi normele eticii universitare sunt considerate abateri următoarele fapte:
 obstrucţionarea activităţii didactice, de cercetare ştiinţifică, administrative sau a oricărei alte funcţii a
universităţii;
 frauda sub orice formă în procesul de învăţământ, de cercetare ştiinţifică, precum şi în cadrul celorlalte
activităţi din universitate;
 acceptarea/lipsa de reacţie faţă de corupţie, favorizarea acesteia, obţinerea, pretinderea sau nerefuzarea unor
avantaje necuvenite;
 inducerea în eroare a conducerii universităţii prin dezinformare;
 agresarea fizică sau morală săvârşită sub orice formă împotriva membrilor comunităţii universitare sau în
legătură cu activitatea academică;
 discriminarea, în toate formele de manifestare a acesteia;
 favoritismul, sub orice aspect;
 participarea la activităţile din cadrul universităţii prin încălcarea prevederilor legale şi a dispoziţiilor cartei

9
universitare privind consumul de alcool, droguri, și de alte substanţe interzise;
 practicarea unor atitudini şi comportamente indecente, insultătoare sau obscene şi folosirea unui limbaj
neconform spiritului academic;
 denigrarea publică a personalului sau instituţiei de către membrii comunităţii universitare;
 folosirea abuzivă a calităţii de membru al comunităţii academice;
 organizarea şi desfăşurarea de activităţi nepermise înuniversitate, folosirea numelui, a resurselor umane,
financiare sau materiale ale acesteia în scopuri nelegale sau contrare acesteia;
 distrugerea, alterarea sau falsificarea documentelor şi a bazelor de date ale universităţii, ca şi utilizarea lor în
scopuri ilicite;
 pătrunderea neautorizată în spaţiile în care accesul este reglementat prin măsuri speciale;
 utilizarea neautorizată şi provocarea cu vinovăţie de prejudicii în dauna patrimoniului universităţii.
2. Abateri de la etica universitară conform Codului de etică al Universităţii „Ovidius” din Constanţa
Potrivit Codului de etică al Universităţii „Ovidius” din Constanţa, constituie abateri de la etica şi deontologia
universitară, în măsura în care nu constituie infracţiuni conform legii penale, următoarele:
 abuzul de autoritate pentru a obţine calitatea de autor sau coautor al publicaţiilor persoanelor din subordine;
 abuzul de autoritate pentru a obţine salarizare, remunerare sau alte beneficii materiale din proiecte conduse ori
coordonate de persoanele din subordine;
 abuzul de autoritate pentru a obţine calitatea de autor sau coautor al publicaţiilor persoanelor din subordine ori
pentru a obţine salarizare, remunerare sau alte beneficii materiale pentru soţi, afini, ori rude până la gradul al II-lea
inclusiv;
 abuzul de autoritate pentru a impune nejustificat propriile teorii, concept sau rezultate asupra persoanelor din
subordine;
 includerea în lista de autori a unei publicaţii ştiinţifice a unuia sau mai multor coautori care nu au contribuit
semnificativ la publicaţie ori excluderea unor autori care au contribuit semnificativ;
 includerea în lista de autori a unei publicaţii ştiinţifice a unei persoane fără acordul scris al acesteia;
 publicarea sau diseminarea neautorizată de către ceilalţi autori a unor rezultate, ipoteze, teorii ori metode
ştiinţifice nepublicate;
 autoplagiatul.
Următoarele situaţii pot de asemenea să atragă răspunderea etică şi deontologică:
 participarea activă în abateri săvârşite de alţii;
 cunoaşterea abaterilor săvârşite de alţii şi nesesizarea Comisiei de etică şi deontologie universitară;
 co-autoratul publicaţiilor conţinând date falsificate sau confecţionate.
Potrivit Codului de etică al Universităţii „Ovidius” din Constanţa, studenţii sunt obligaţi să respecte autoritatea
personalului didactic, de cercetare, a celui nedidactic, precum şi autoritatea structurilor de conducere ale facultăţilor şi ale
universităţii. De asemenea, studenţii sunt obligaţi să nu primească, să nu ofere şi să nu tolereze folosirea unor mijloace
ilicite în activitatea de evaluare, în pregătirea referatelor/lucrărilor de licenţă şi să nu comită fraudă intelectuală.

10
 3. Întrebări şi teme recapitulative
 Descrieţi faptele care sunt considerate abateri prin raportare la valorile, principiile și normele eticii
universitare.
 Ce presupune folosirea abuzivă a calității de membru al comunităţii academice?
 De ce este sancţionabilă lipsa de reacţie faţa de corupţie?
Ce se înţelege prin organizarea şi desfășurarea de activităţi nepermise în universitate?
Explicaţi în ce situaţie poate fi sancționat un student pentru abaterile săvârşite de alţi studenţi.

CURSUL 6
ANALIZAREA ŞI SANCŢIONAREA ABATERILOR DE LA ETICA UNIVERSITARĂ

1. Analizarea abaterilor de la etica universitară

În ceea ce priveşte analizarea abaterilor de la etica universitară, aceasta se face în conformitate cu procedurile
stabilite prin lege şi aşa cum sunt prevăzute în cartele, codurile şi regulamentele universitare.
Astfel, conform Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, la nivelul fiecărei universităţi funcţionează o comisie de
etică universitară care analizează şi soluţionează abaterile de la etica universitară săvârşite de membrii comunităţii
academice, pe baza sesizărilor provenite de la orice persoană, din universitate sau din afara universităţii, sau prin auto
sesizare.
Activitatea comisiilor de etică universitară este guvernată de un ansamblu de principii care se aplică în toate
autorităţile şi instituţiile publice, după cum urmează:
 prezumţia de nevinovăţie, principiu conform căruia orice persoană este considerată nevinovată pentru fapta
sesizată ca abatere atât timp cât vinovăţia sa nu a fost dovedită;
 garantarea dreptului la apărare, principiu conform căruia persoana a cărei faptă a fost sesizată are dreptul de
a fi audiată, de a prezenta dovezi în apărarea sa şi de a fi asistată sau reprezentată pe parcursul procedurii de cercetare;
 contradictorialitatea, principiu conform căruia comisia are obligaţia de a asigura persoanelor aflate pe poziţii
divergente posibilitatea de a se exprima cu privire la orice act sau fapt care are legătură cu abaterea pentru care a fost
sesizată comisia de etică;
 proporţionalitatea, principiu conform căruia trebuie respectat un raport corect între gravitatea abaterii,
circumstanţele săvârşirii acesteia şi sancţiunea propusă să fie aplicată;
 legalitatea sancţiunii, principiu conform căruia comisia de etică nu poate propune decât sancţiunile prevăzute
de lege;
 unicitatea sancţiunii, principiu conform căruia pentru o abatere nu se poate aplica decât o singură sancţiune
(non bis in idem);
 celeritatea procedurii, principiu conform căruia comisia de etică are obligaţia de a proceda fără întârziere la
soluţionarea cauzei, cu respectarea drepturilor persoanelor implicate şi a procedurilor prevăzute de lege;
 obligativitatea opiniei, principiu conform căruia fiecare membru al comisiei de etică are obligaţia de a se

11
pronunţa pentru fiecare sesizare aflată pe rolul comisiei.
În ceea ce priveşte Comisia de etică din cadrul Universităţii „Ovidius” din Constanţa, aceasta îşi desfăşoară
activitatea în baza unui regulament de organizare şi funcţionare aprobat de Senatul universitar, sub jurisdicţia sa intrând
faptele care contravin bunei conduite şi normelor de etică şi deontologie universitară, atât cele petrecute în interiorul
spaţiului universitar, cât şi cele din afara acestuia, în măsura în care implică membri ai comunităţii universitare. Prin
membri ai comunităţii universitare se înţelege personalul didactic şi de cercetare, personalul didactic auxiliar sau
nedidactic, studenţii la toate nivelurile şi formele de studii, inclusiv doctoranzii, precum şi orice persoană căreia i s-a
conferit calitatea de membru al comunității universitare prin hotărârea Senatului universitar.
Comisia de etică din cadrul Universităţii „Ovidius” din Constanța coordonează şi controlează aplicarea normelor
prevăzute de Codul de etică şi deontologie universitară, competenţă în cadrul căreia exercită următoarele atribuţii:
 analizează şi soluţionează abaterile de la etica universitară pe baza sesizărilor sau prin autosesizare, stabilind,
după caz, sancţiunile prevăzute de legislaţia în materie, proporţional cu gravitatea faptelor cercetate;
 stabileşte sancţiunile conform Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 cu modificările şi completările ulterioare şi
Legii 206/2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare şi le înaintează spre
aplicare rectorului sau decanului, după caz;
 realizează un raport anual referitor la situaţia respectării eticii şi deontologiei universitare care se prezintă
rectorului şi Senatului universitar, iar acest act constituie un document public;
 propune şi promovează eventuale modificări sau amendamente ale Codului de etică şi deontologie
universitară;
 înştiinţează conducerea universităţii în vederea notificării instituțiilor statului în ceea ce privește cazurile care
fac obiectul legii penale și pune la dispoziția acestora toate informațiile pe care le deține cu privire la cazurile respective;
 elaborează studii și cercetări cu privire la aspectele eticii și deontologiei universitare.
Pentru analizarea faptelor presupuse a fi încălcat normele de etică şi deontologie universitară şi stabilirea măsurii
în care acestea constituie abateri, Comisia de etică va analiza toate aspectele sesizate, iar în cazul autosesizării toate
informațiile disponibile în spațiul public, în acest scop putând invita la audieri părțile implicate, eventualii martori,
precum și orice persoană care ar putea furniza informații suplimentare sau lămuriri cu privire la cazul analizat. De
asemenea, în cazul în care se impune, Comisia de etică poate apela la comisii de specialitate sau experți care prin
expertiza lor pot contribui la soluționarea cazurilor analizate. Pe baza datelor avute la dispoziție, Comisia de etică
întocmește un raport final care trebuie să conțină cel puțin următoarele elemente:
 sinteza conținutului sesizării;
 analiza informațiilor, datelor, documentelor și probelor material din conținutul sesizării, precum și a oricăror
alte elemente semnificative obținute în cursul analizei și, după caz, în cursul audierilor;
 constatarea argumentată a existenței sau, după caz, a absenței unei/unor abateri de la etica universitară;
 în cazul în care o abatere a fost constatată, identificarea argumentată a persoanei/persoanelor vinovate, precum
și sancțiunile care se aplică acestora; persoanele vinovate pot fi diferite de cele vizate de sesizare.

12
 2. Sancţionarea abaterilor de la etica universitară
În conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare, răspunderea personalului didactic şi de cercetare, a personalului
didactic şi de cercetare auxiliar, precum şi a celui de conducere, de îndrumare şi de control din învăţământul superior
intervine în cazul încălcării îndatoririlor ce îi revin potrivit contractului individual de muncă, precum și pentru încălcarea
normelor de comportare care dăunează interesului învățământului și prestigiului unității/instituției.
Sancţiunile care se pot aplica personalului didactic şi de cercetare şi personalului didactic şi de cercetare auxiliar
de către comisia de etică universitară pentru încălcarea eticii universitare sau pentru abateri de la buna conduită în
cercetarea ştiinţifică sunt următoarele:
 avertisment scris;
 diminuarea salariului de bază, cumulat, când este cazul cu indemnizaţia de conducere, de îndrumare şi de
control;
 suspendarea, pe o perioadă determinată de timp, a dreptului de înscriere la un concurs pentru ocuparea unei
funcţii didactice superioare ori a unei funcţii de conducere, de îndrumare şi de control, ca membru în comisii de doctorat,
de master sau de licență;
 destituirea din funcția de conducere din învățământ;
 desfacerea disciplinară a contractului de muncă.
Aceste sancţiuni sunt prevăzute şi de Codul de etică şi deontologie universitară al Universităţii „Ovidius” din
Constanţa. În plus, Codul stipulează că la stabilirea sancţiunii se vor avea în vedere o serie de criterii precum gravitatea
faptei, prejudiciul produs, modalitatea de săvârşire, persistenţa în comportamentul care contravine normelor de etică şi
deontologie universitară.
În ceea ce priveşte sancţiunile care se pot aplica studenţilor de către comisia de etică pentru încălcarea eticii
universitare, legea stabileşte următoarele sancţiuni:
 avertisment scris;
 exmatricularea;
 alte sancţiuni prevăzute de Codul de etică şi deontologie universitară.
Conform codului de etică și deontologie universitară al Universității ”Ovidius” din Constanța, în plus față de
sancțiunile stabilite de lege este prevăzută și sancțiunea cu suspendarea bursei pe o perioadă de timp.
Un student care este acuzat de încălcarea eticii academic este considerat nevinovat până când, pe baza unor probe
foarte clare și convingătoare, este dovedit că a încălcat standardele universității. În stabilirea modului de sancționare a
unei abateri trebuie ținut cont de următorii factori: gravitatea și consecințele abaterii; nivelul experienței academice a
studentului; recunoașterea sau negarea vinovăției de către student; probe pentru evidențierea intenției de a înșela; numărul
de abateri anterioare; efectul pedepsei asupra progresului ulterior al studentului.
3. Întrebări și teme recapitulative
 Enumerați principiile generale care guvernează activitatea comisiilor de etică universitară.
 Ce presupune principiul contradictorialității?
 Descrieți atribuțiile Comisiei de etică din cadrul Universității ”Ovidius” din Constanța.

13
  Ce sancțiuni se pot aplica studenților pentru încălcarea eticii universitare?
 Ce sancțiune aplicabilă studenților prevede Codul de etică și deontologie universitară al Universității
”Ovidius” din Constanța, în plus față de sancțiunile stabilite de lege?

CURSUL 7
NOȚIUNI DE BAZĂ PRIVIND ETICA ÎN CERCETAREA ȘTIINȚIFICĂ DIN ROMÂNIA

1. Aspecte generale privind Sistemul național de cercetare-dezvoltare

Sistemul naţional de cercetare-dezvoltare este constituit din ansamblul unităţilor şi instituţiilor de drept public şi
de drept privat care au în obiectul de activitate cercetarea-dezvoltarea. Dacă este să ne referim strict la cercetarea
ştiinţifică universitară, în sistemul naţional de cercetare-dezvoltare sunt cuprinse instituţiile de învăţământ superior de stat
acreditate sau structuri de cercetare-dezvoltare ale acestora, fără personalitate juridică, constituite conform Cartei
universitare, precum şi instituţii de învăţământ superior particulare acreditate sau structuri de cercetare-dezvoltare ale
acestora, fără personalitate juridică, constituite conform Cartei universitare.
Activitatea personalului de cercetare-dezvoltare este guvernată de un ansamblu de principii şi reguli de conduită
morală şi profesională obligatorii, a căror respectare determină buna conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare.
Normele de bună conduită sunt prevăzute în Legea 206/2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea
tehnologică şi inovare şi sunt completate şi detaliate în Proiectul Codului de etică şi deontologie profesională al
personalului de cercetare-dezvoltare, cod care reuneşte şi procedurile destinate respectării acestor norme în conformitate
cu prevederile Legii 206/2004 şi a Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011.
2. Termeni și definiții în domeniul eticii cercetării științifice
În acord cu obiectivul declarat al prezentului curs, respectiv sprijinirea studenţilor în demersul de cunoaştere şi
înţelegere a normelor de bună conduită în activitatea de cercetare ştiinţifică, se impune prezentarea unor definiţii de bază
statuate în cadrul legislativ actual. Astfel, potrivit Legii 206/2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică,
dezvoltarea tehnologică şi inovare, următorii termeni sunt definiţi după cum urmează:
 coautor al unei publicaţii - orice persoană nominalizată în lista de autori a unei publicaţii ştiinţifice;
 confecţionarea de rezultate sau date - raportarea de rezultate sau date fictive, care nu sunt rezultatul real al
unei activităţi de cercetare-dezvoltare;
 falsificarea de rezultate sau date - raportarea selectivă sau respingerea datelor ori a rezultatelor nedorite;
manipularea reprezentărilor sau a ilustraţiilor; alterarea aparatului experimental ori numeric pentru a obţine datele dorite
fără a raporta alterările efectuate;
 plagiat - expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte,
expresii, idei, demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode ştiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv în format
electronic, ale altor autori, fără a menţiona acest lucru şi fără a face trimitere la sursele originale;
 autoplagiatul - expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor
texte, expresii, demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode ştiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv în format

14
electronic, ale aceluiași sau acelorași autori, fără a menționa acest lucru și fără a face trimitere la sursele originale.
O serie de temeni de bază din domeniul cercetării ştiinţifice au fost definiţi şi în cadrul unui proiect al Codului de
etică şi deontologie profesională a personalului de cercetare-dezvoltare (în continuare CEDPPCD), printre care:
 buna conduită - set de reguli etice şi profesionale ce trebuie aplicate în scopul realizării unor acţiuni specifice
cercetării- dezvoltării;
 confidenţialitate - păstrarea secretului asupra cercetării ştiinţifice aflată în desfăşurare sau recent finalizate,
asupra evaluării proiectelor, precum şi asupra persoanei acuzată de fraudă şi asupra persoanei care face o sesizare;
 conflict de interese - situaţia de incompatibilitate în care se află o persoană juridică sau fizică care are un
interes personal ce influenţează imparţialitatea şi obiectivitatea activităţilor sale în evaluarea, monitorizarea, realizarea,
raportarea activităţilor de cercetare-dezvoltare şi obţinerea de granturi sau contracte de cercetare; interesul personal
include orice avantaj pentru persoana în cauză, soţul/soţia, rude ori afini până la gradul al patrulea inclusiv, sau pentru
unitatea ori instituţia de cercetare-dezvoltare din care face parte;
 comunitate ştiinţifică - grup de cercetători ştiinţifici ai unităţilor sau instituţiilor de cercetare-dezvoltare. În
sens larg, totalitatea cercetătorilor ştiinţifici dintr-o ţară, dintr-o zonă a lumii sau din întreaga lume;
 evaluare - aprecierea propunerilor de proiecte, a proiectelor şi a rezultatelor cercetării ştiinţifice, cât şi a
resursei umane şi a entităţilor de cercetare, prin folosirea unor criterii calitative şi cantitative;
 frauda - acţiunea deliberată de confecţionare a datelor şi rezultatelor, falsificarea, plagierea, înstrăinarea ilicită
a rezultatelor cercetării ştiinţifice, sau alte procedee care se abat de la bunele practici acceptate de comunitatea ştiinţifică
şi care au ca scop obţinerea unor avantaje cum ar fi, prestigiul ştiinţific, finanţări, conducerea de proiecte sau acceptarea
rapoartelor de cercetare;
 integritate - trăsătură a personalului de cercetare-dezvoltare care implică respectarea demnităţii umane şi a
valorilor morale, intrinseci ale ştiinţei şi cercetării;
 responsabilitate - atitudine prin care personalul de cercetare-dezvoltare îşi asumă obligativitatea de a păstra
integritatea în cercetare-dezvoltare, cât şi consecinţele nerespectării acestei obligaţii;
 standard profesional - normă sau ansamblu de norme care reglementează buna conduită a personalului de
cercetare-dezvoltare.
3. Principii, valori și norme de conduită în activitatea de cercetare științifică
Principiile morale şi procedurile destinate respectării acestora sunt cele reunite în proiectul Codului de etică şi
deontologie profesională al personalului de cercetare-dezvoltare (CEDPPCD), document care are drept scop definirea
cadrului etic şi deontologic astfel încât personalul de cercetare-dezvoltare să îndeplinească cu profesionalism,
obiectivitate, onestitate şi loialitate atribuţiile care îi revin în conformitate cu exigenţele Ariei Europene a Cercetării şi cu
normele etice acceptate de comunitatea ştiinţifică internaţională.
Principiile fundamentale care stau la baza activităţii de cercetare-dezvoltare sunt:
 Principiul demnităţii, conform căruia personalul de cercetare-dezvoltare are obligaţia să desfăşoare activităţile
manifestând respect faţă de fiinţele vii şi în particular faţă de om ca fiinţă raţională, netratându-le niciodată doar ca mijloc,
ci întotdeauna ca valoare supremă;

15
  Principiul autonomiei, conform căruia personalul de cercetare-dezvoltare trebuie să aibă libertatea de a face
propriile alegeri, de a-şi dezvolta aptitudinile, de a cerceta, cu respectarea normelor legale in vigoare şi să respecte acest
principiu şi pentru persoanele cu care colaborează;
 Principiul integrităţii, conform căruia personalul de cercetare-dezvoltare îşi va exercita activitatea cu
onestitate, corectitudine şi spirit colegial, în deplină concordanţă cu celelalte principii etice, fără nici o ingerinţă din afară;
 Principiul binefacerii, conform căruia personalul de cercetare-dezvoltare are obligaţia să promoveze acele
activităţi de cercetare-dezvoltare care produc beneficii sociale sau economice punând în balanţă beneficiile, daunele şi
riscurile în vederea obţinerii unui rezultat optim, fără a ignora interesul individual;
 Principiul precauţiei, conform căruia personalul de cercetare-dezvoltare are obligaţia de a clarifica gradul de
precizie, respectiv de risc ce caracterizează rezultatele cercetării-dezvoltării.
Potrivit proiectului Codului Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice din anul 2019, principalele valori de
integritate în cercetarea ştiinţifică se referă la:
 Onestitate, respectiv la concordanţa între comportament şi autoprezentarea lui în spaţiul public, între practica
de cercetare proprie, personală sau instituţională, şi aşteptările pozitive asociate cunoaşterii ştiinţifice.
 Responsabilizare ca asumarea consecinţelor directe sau indirecte ale practicilor proprii, individuale sau
instituţionale, de realizare a cercetării ştiinţifice.
 Replicabilitate ca asigurare, pe cât posibil, a condiţiilor ca întregul proces de cercetare proprie să poată fi
reluat cu aceleaşi date sau cu date similare, urmând acelaşi algoritm de cercetare.
 Validitatea cunoaşterii, în sensul de asigurare procedurală şi prin evaluare de produs de cunoaştere finit astfel
încât cercetarea să măsoare în cât mai mare măsură ceea ce ar trebui să măsoare
La principiile şi valorile fundamentale care stau la baza activităţii personalului de cercetare-dezvoltare se adaugă
normele de bună conduită obligatorii stabilite prin alte acte normative valabile la nivel naţional sau internaţional privind:
drepturile omului; egalitatea de şanse şi atitudinea nediscriminatorie, precum şi discriminarea pozitivă a grupurilor
defavorizate; libertatea de expresie şi informare; libertatea de cercetare; respectul faţă de proprietate în general şi de
proprietatea intelectuală în special; protecţia consumatorilor; protecţia datelor personale inclusiv cele genetice; protecţia
mediului ambiant; protecţia animalelor.
Conform Legii 206/2004, normele de bună conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare includ:
norme de bună conduită în activitatea ştiinţifică;
norme de bună conduită în activitatea de comunicare, publicare, diseminare şi popularizare ştiinţifică, inclusiv
în cadrul cererilor de finanţare depuse în cadrul competiţiilor de proiecte organizate din fonduri publice;
 norme de bună conduită în activitatea de evaluare şi monitorizare instituţională a cercetării-dezvoltării, de
evaluare şi monitorizare de proiecte de cercetare-dezvoltare obţinute prin acţiuni din cadrul Planului Naţional de
Cercetare, Dezvoltare şi Inovare şi de evaluare de persoane în vederea acordării de grade, titluri, funcţii, premii, distincţii,
sporuri, atestate sau certificate în activitatea de cercetare-dezvoltare;
 norme de bună conduită în funcţiile de conducere în activitatea de cercetare-dezvoltare;
normele de bună conduită privind respectarea fiinţei şi demnităţii umane, evitarea suferinţei animalelor şi

16
ocrotirea şi refacerea mediului natural şi a echilibrului ecologic.
4. Întrebări și teme recapitulative
 Descrieţi Sistemul naţional de cercetare-dezvoltare.
 Cum a fost definită frauda în ştiinţă de către Legea 206/2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică?
 Care este scopul declarat al Codului de etică şi deontologie al personalului de cercetare-dezvoltare?
 Ce conduită trebuie să aibă personalul de cercetare-dezvoltare în conformitate cu principiul integrităţii?
 Cum se clasifică normele de bună conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare?

CURSUL 8
ABATERI DE LA NORMELE DE BUNĂ CONDUITĂ ÎN ACTIVITATEA DE CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ ŞI
SANCŢIONAREA ACESTORA

1. Abateri de la normele de bună conduită în activitatea de cercetare ştiinţifică

Abaterile de la normele de bună conduită în activitatea ştiinţifică, în măsura în care nu constituie infracţiuni
potrivit legii penale, includ următoarele fapte:
 confecţionarea de rezultate sau date şi prezentarea lor ca date experimentale, ca date obţinute prin calcule sau
simulări numerice pe calculator ori ca date sau rezultate obţinute prin calcule analitice ori raţionamente deductive;
 falsificarea de date experimentale, de date obţinute prin calcule sau simulări numerice pe calculator ori de
date sau rezultate obţinute prin calcule analitice ori raţionamente deductive;
 îngreunarea deliberată, împiedicarea sau sabotarea activităţii de cercetare a altor persoane, inclusiv prin
blocarea nejustificată a accesului la spaţiile de cercetare, prin avarierea, distrugerea ori manipularea aparaturii
experimentale, a echipamentului, a documentelor, a programelor de calculator, a datelor în format electronic, a
substanţelor organice sau anorganice ori a materiei vii necesare altor persoane pentru derularea, realizarea sau finalizarea
activităţilor de cercetare.
Abaterile de la normele de bună conduită în activitatea de comunicare, publicare, diseminare şi popularizare
ştiinţifică, în măsura în care nu constituie infracţiuni potrivit legii penale, includ următoarele fapte:
 plagiatul;
 autoplagiatul;
 includerea în lista de autori a unei publicaţii ştiinţifice a unuia sau mai multor coautori care nu au contribuit
semnificativ la publicaţie ori excluderea unor coautori care au contribuit semnificativ la publicaţie;
 includerea în lista de autori a unei publicaţii ştiinţifice a unei persoane fără acordul acesteia;
 publicarea sau diseminarea neautorizată de către autori a unor rezultate, ipoteze, teorii ori metode ştiinţifice
nepublicate;
 introducerea de informaţii false în solicitările de granturi sau de finanţare, în dosarele de candidatură pentru
abilitare, pentru posturi didactice universitare ori pentru posturi de cercetare-dezvoltare.
Abaterile de la normele de bună conduită în activitatea de evaluare şi monitorizare, în măsura în care nu constituie

17
infracţiuni potrivit legii penale, includ următoarele fapte:
 nedezvăluirea situaţiilor de conflicte de interese în realizarea sau participarea la evaluări;
 nerespectarea confidenţialităţii în evaluare;
 discriminarea, în cadrul evaluărilor, pe criterii de vârstă, etnie, sex, origine socială, orientare politică sau
religioasă, orientare sexuală ori alte tipuri de discriminare, cu excepţia măsurilor afirmative prevăzute de lege.
2. Sancționarea abaterilor de la normele de bună conduită în activitatea de cercetare științifică
În conformitate cu Legea 206/2004, unităţile şi instituţiile care fac parte din sistemul naţional de cercetare-
dezvoltare sunt responsabile pentru respectarea normelor şi a valorilor etice în activitatea de cercetare ştiinţifică. În
virtutea acestei responsabilităţi, legea prevede obligativitatea fiecărei unităţi/instituţii de a înfiinţa o comisie de etică
având ca atribuţii: urmărirea modului în care se respectă prevederile codului de etică; numirea unor comisii de analiză
pentru examinarea sesizărilor referitoare la abaterile de la buna conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare aduse în
atenţia lor în urma sesizărilor sau pe bază de autosesizare.
La rândul său, Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 statuează că la nivelul fiecărei universităţi funcţionează o
comisie de etică universitară, care are următoarele atribuţii:
 analizează şi soluţionează abaterile de la etica universitară, pe baza sesizărilor sau prin autosesizare, conform
Codului de etică şi deontologie universitară;
 realizează un raport anual referitor la situaţia respectării eticii universitare şi a eticii activităţilor de cercetare,
care se prezintă rectorului, senatului universitar şi constituie un document public;
 contribuie la elaborarea Codului de etică şi deontologie universitară, care se propune senatului universitar
pentru adoptare şi includere în Carta universitară;
 alte atribuţii prevăzute de lege sau stabilite conform legii în Carta universitară.
Conform Legii nr. 206/2004, în cazul în care comisia de etică constată unele abateri de la buna conduită în
activitatea de cercetare-dezvoltare, conducerea unităţii sau instituţiei aplică una ori mai multe dintre următoarele
sancţiuni:
 avertisment scris;
 retragerea şi/sau corectarea tuturor lucrărilor publicate prin încălcarea normelor de bună conduită;
 diminuarea salariului de bază, cumulat, când este cazul, cu indemnizaţia de conducere, de îndrumare şi de
control;
 suspendarea, pe o perioadă determinată de timp între 1 an şi 10 ani, a dreptului de înscriere la un concurs
pentru ocuparea unei funcţii superioare ori a unei funcţii de conducere, de îndrumare şi de control sau ca membru în
comisii de concurs;
 destituirea din funcţia de conducere din instituţia de cercetare-dezvoltare;
 desfacerea disciplinară a contractului de muncă.
În ceea ce priveşte sancţiunile care pot fi aplicate studenţilor pentru încălcarea normelor de bună conduită în
activitatea de cercetare ştiinţifică, în art. 321 din Legea educaţiei naţionale se arată că „pot fi aplicate una sau mai multe
din sancţiunile prevăzute la art. 318 sau 319 ori prevăzute de lege”. Din analiza conţinutului acestor articole rezultă că

18
sancţiunile aplicabile studenţilor pentru abaterile de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică sunt aceleaşi ca şi pentru
încălcarea eticii universitare, şi anume:
 avertisment scris;
 exmatricularea;
 alte sancţiuni prevăzute de Codul de etică şi deontologie universitară.
3. Întrebări și teme recapitulative
 Care sunt abaterile de la normele de bună conduită în activitatea ştiinţifică?
 Care sunt abaterile de la normele de bună conduită în activitatea de comunicare, publicare, diseminare şi
popularizare ştiinţifică?
 Enumeraţi situaţiile care pot să atragă răspunderea etică prin asociere pentru abateri de la buna conduită în
activitatea de cercetare-dezvoltare.
 Care sunt sancţiunile prevăzute de Legea nr. 206/2004 în cazul în care comisia de etică constată unele abateri
de la buna conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare?
 Ce sancţiuni pot fi aplicate studenţilor pentru încălcarea normelor de bună conduită în activitatea de cercetare
ştiinţifică?
CURSUL 9
NOŢIUNI GENERALE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ

1. Proprietatea intelectuală: concept, definire şi clasificare

Dreptul de proprietate este un drept fundamental garantat în toate convenţiile şi tratatele internaţionale privitoare
la protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Constituţia României consacră dreptul de proprietate al
cetăţenilor şi, totodată, stabileşte că toate dispoziţiile legale privind acest drept „să fie interpretate şi aplicate în
concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte”.
O definiţie a dreptului de proprietate a fost dată în Codul civil român, care, deşi s-a referit doar la proprietatea
privată, a scos în evidenţă atributele pe care acest drept le conferă titularului său, indiferent dacă este persoană fizică sau
juridică. Astfel, proprietatea este definită ca fiind „dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod
exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege”.
Referindu-ne strict la proprietatea intelectuală, când vorbim de un „bun” ne referim la opere de creaţie
intelectuală, cum ar fi: invenţii, opere literare şi artistice, simboluri şi desene, nume şi imagini utilizate în comerţ, etc.
Prin urmare, dreptul proprietăţii intelectuale desemnează „totalitatea drepturilor legate de protecţia creaţiei
intelectuale, a autorilor de opere ale spiritului şi a rezultatelor activităţii de creaţie sub formele cele mai variate, precum şi
protecţia celor mai importante semne distinctive ale activităţii de comerţ”.
În ceea ce priveşte conţinutul dreptului de proprietate intelectuală, acesta presupune, pe de o parte, dreptul
titularului de a-şi exercita prerogativele direct şi nemijlocit asupra propriilor opere de creaţie intelectuală, iar pe de altă
parte, implică obligaţia altor persoane de a se abţine să împiedice în vreun fel exerciţiul prerogativelor respective.
Normele juridice ce reglementează drepturile de proprietate intelectuală au ca obiect al protecţiei creaţiile ce

19
rezultă din activitatea intelectuală în domeniile industrial, economic, comercial, ştiinţific, informaţional, literar şi/sau
artistic, precum şi în alte domenii. Ca urmare, dreptul de proprietate intelectuală se împarte în două categorii:
 dreptul de proprietate industrială, care se referă la invenţii, mărci, indicaţii şi denumiri geografice, desene şi
modele industriale;
 dreptul de autor şi drepturile conexe, care se referă la opere literare, artistice sau ştiinţifice, precum şi la
oricare asemenea opere de creaţie intelectuală.
2. Cadrul instituţional pentru asigurarea protecţiei proprietăţii intelectuale
Asigurarea protecţiei proprietăţii intelectuale în România se realizează în conformitate cu normele europene
relevante în materie prin intermediul a două instituţii de specialitate: Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM), în
domeniul proprietăţii industriale; şi Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA), în domeniul drepturilor de autor
şi al drepturilor conexe.
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM)
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM) este organul de specialitate al administraţiei publice centrale în
subordinea Guvernului, cu autoritate unică pentru asigurarea protecţiei proprietăţii industriale, care elaborează şi supune
spre aprobare Guvernului strategia dezvoltării protecţiei proprietăţii industriale în România şi aplică politica Guvernului
în domeniu.
Astfel, misiunea OSIM constă în susţinerea inovării şi competitivităţii în România prin acordarea unei protecţii
eficiente a drepturilor de proprietate industrială, furnizarea de servicii de specialitate de calitate, şi prin promovarea
proprietăţii industriale în infrastructura economică naţională, şi de a asigura cooperarea României în relaţiile
internaţionale în domeniu.
OSIM exercită următoarele atribuţii principale:
 înregistrează şi examinează cererile din domeniul proprietăţii industriale, eliberează titluri de protecţie care
conferă titularilor lor drepturi exclusive pe teritoriul României;
 este depozitarul registrelor naţionale ale cererilor depuse şi al registrelor naţionale ale titlurilor de protecţie
acordate pentru invenţii, mărci, indicaţii geografice, desene şi modele industriale, topografii ale circuitelor integrate, noi
soiuri de plante;
 editează şi publică Buletinul Oficial de Proprietate Industrială al României;
 editează și publică fasciculele brevetelor de invenție;
 administrează, conserve și dezvoltă, inclusiv prin schimburi internaționale, Colecția națională de proprietate
industrial, întreține și dezvoltă baza de date informatizată în domeniul său de activitate;
 efectuează, la cerere, servicii de specialitate în domeniul proprietăţii industriale;
 editează şi publică Revista română de proprietate industrială şi alte publicaţii destinate promovării obiectului
său de activitate;
 atestă şi autorizează consilierii în domeniul proprietăţii industriale şi ţine evidenţa acestora în registrul
naţional al cărui depozitar este;
 acordă, la cerere, asistenţă de specialitate în domeniul proprietăţii industriale şi organizează cursuri de

20
instruire, seminarii şi simpozioane în domeniu;
 îndeplineşte orice alte atribuţii în domeniul proprietăţii industriale, care decurg din dispoziţiile legale în
vigoare şi din acordurile internaţionale la care România este parte.
Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA)
Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA) este organizat şi funcţionează ca organ de specialitate al
administraţiei publice centrale în subordinea Guvernului, cu personalitate juridică, fiind autoritate unică de reglementare,
evidenţă prin registre naţionale, supraveghere, autorizare, arbitraj şi constatare tehnico-ştiinţifică în domeniul drepturilor
de autor şi al drepturilor conexe. Oficiul este coordonat metodologic de ministrul culturii, iar finanţarea cheltuielilor
curente şi de capital ale Oficiului se asigură integral şi distinct de la bugetul de stat, prin intermediul bugetului
Ministerului Culturii, ministrul coordonator fiind ordonator principal de credite.
În activitatea sa, ORDA are ca obiectiv principal respectarea şi promovarea drepturilor de autor şi a drepturilor
conexe, potrivit legii, ca parte a drepturilor de proprietate intelectuală.
Principalele atribuţii ale ORDA sunt următoarele:
 reglementează activitatea din domeniu prin decizii ale directorului general, potrivit legii;
 elaborează proiecte de acte normative in domeniul său de activitate;
 ţine evidenţa repertoriilor transmise de organismele de gestiune colectivă;
 organizează şi administrează contra cost înregistrarea sau înscrierea în registrele naţionale şi în alte evidenţe
naţionale specifice, prevăzute de lege;
 eliberează contra cost, în condiţiile legii, marcaje holografice utilizabile în domeniul drepturilor de autor şi al
drepturilor conexe, la valoarea preţului de achiziţie, la care se adaugă un comision de administrare de 30%;
 avizează constituirea şi supraveghează funcţionarea organismelor de gestiune colectivă;
 avizează propunerile de modificare a statutului organismelor de gestiune colectivă, precum şi înfiinţarea de
către acestea de organisme comune de colectare pentru mai multe domenii;
 avizează, potrivit legii, înscrierea în registrul aflat la grefa judecătoriei a asociaţiilor şi fundaţiilor constituite
în domeniul drepturilor de autor şi al drepturilor conexe, precum şi a asociaţiilor pentru combaterea pirateriei;
 controlează funcţionarea organismelor de gestiune colectivă şi stabileşte măsurile de intrare în legalitate sau
aplică sancţiuni, după caz;
 asigură secretariatul procedurilor de arbitraj desfăşurate potrivit legii;
 efectuează constatări tehnico-ştiinţifice cu privire la caracterul original al produselor purtătoare de drepturi de
autor sau de drepturi conexe, la solicitarea organelor de cercetare penală;
 efectuează, la cerere, expertize contra cost, pe cheltuiala părților interesate;
 desfăşoară activităţi de informare privind legislaţia din domeniu, pe cheltuiala proprie, precum şi activităţi de
instruire, pe cheltuiala celor interesați;
 participă la elaborarea şi actualizarea Strategiei naţionale în domeniul proprietăţii intelectuale;
 desfășoară activități de reprezentare în relațiile cu organizaţiile de specialitate similare, inclusiv instituţii şi
organisme din Uniunea Europeană, precum şi cu organizaţiile internaţionale la care statul român este parte, în domeniul

21
dreptului de autor şi al drepturilor conexe.
3. Întrebări și teme recapitulative
 Definiți conceptul de proprietate intelectuală.
 La ce se referă dreptul de proprietate industrială?
 Ce opere sunt protejate de dreptul de autor şi drepturile conexe?
 Care sunt atribuțiile Oficiului de Stat pentru Intervenții și Mărci (OSIM)?
 Care sunt atribuţiile Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA)?

CURSUL 10
PROTECŢIA PROPRIETĂŢII INDUSTRIALE

1. Obiectul protecţiei proprietăţii industriale

Obiectul protecţiei proprietăţii industriale este definit de Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii
industriale şi se împarte în trei categorii, după cum urmează:
creaţiile intelectuale industriale (invenţii, modele de utilitate, desene şi modele industriale);
semnele distinctive ale activităţii industriale (mărci, indicaţii geografice, nume comercial);
protecţia împotriva concurenţei neloiale.
2. Creaţiile intelectuale industriale
Brevetul de invenţie
În ceea ce priveşte drepturile asupra unei invenţii, acestea sunt recunoscute şi apărate pe teritoriul României prin
acordarea unui brevet de invenţie de către OSIM conform unei proceduri oficiale de examinare în fond, dacă sunt
îndeplinite o serie de condiţii prevăzute de lege. Astfel, un brevet poate fi acordat pentru orice invenţie având ca obiect un
produs sau un procedeu, în toate domeniile tehnologice, cu condiţia ca aceasta să fie nouă, să implice o activitate
inventivă şi să fie susceptibilă de aplicare industrială.
Nu sunt considerate invenţii în sensul legii:
descoperirile, teoriile ştiinţifice şi metodele matematice;
creaţiile estetice;
 planurile, principiile şi metodele în exercitarea de activităţi mentale, în materie de jocuri sau în domeniul
activităţilor economice, precum şi programele de calculator;
prezentările de informaţii.
Brevetabilitatea acestor obiecte sau activităţi este exclusă doar în măsura în care cererea de brevet de invenţie ori
brevetul de invenţie se referă la astfel de obiecte sau activităţi considerate în sine.
Nu se acordă brevet de invenţie, potrivit legii, pentru:
 invenţiile a căror exploatare comercială este contrară ordinii publice sau bunelor moravuri, inclusiv cele
dăunătoare sănătăţii şi vieţii persoanelor, animalelor ori plantelor, şi care sunt de natură să aducă atingeri grave mediului,
cu condiţia ca această excludere să nu depindă numai de faptul că exploatarea este interzisă printr-o dispoziţie legală;

22
  soiurile de plante şi rasele de animale, precum şi procedeele esenţial biologice pentru obţinerea plantelor sau
animalelor. Prevederea nu se aplică procedeelor microbiologice şi produselor obţinute prin aceste procedee;
 invenţiile având ca obiect corpul uman în diferitele stadii ale formării şi dezvoltării sale, precum şi simpla
descoperire a unuia dintre elementele sale, inclusiv secvenţa sau secvenţa parţială a unei gene;
 metodele de tratament al corpului uman sau animal, prin chirurgie ori prin terapie, şi metodele de
diagnosticare practicate asupra corpului uman sau animal.
Durata brevetului de invenţie este 20 de ani, cu începere de la data de depozit, perioadă în care titularul brevetului
are dreptul exclusiv de exploatare a invenţiei, fiind interzisă efectuarea fără consimţământul său a următoarelor acte:
 fabricarea, folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în vederea folosirii, oferirii spre vânzare ori
vânzării, în cazul în care obiectul brevetului este un produs;
 utilizarea procedeului, precum şi folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în aceste scopuri al
produsului obţinut direct prin procedeul brevetat, în cazul în care obiectul brevetului este un procedeu.
Modelul de utilitate
Modelul de utilitate protejează, în condiţiile legii, orice invenţie tehnică, cu condiţia să fie nouă, să depăşească
nivelul simplei îndemânări profesionale şi să fie susceptibilă de aplicare industrială. Nu pot fi protejate prin înregistrare ca
model de utilitate:
 invenţiile a căror exploatare comercială este contrară ordinii publice sau bunelor moravuri, inclusiv cele
dăunătoare sănătăţii ori vieţii persoanelor, animalelor sau plantelor ori care sunt de natură să aducă atingeri grave
mediului, cu condiţia ca această excludere să nu depindă numai de faptul că exploatarea lor este interzisă printr-o
dispoziţie legală;
 soiurile de plante şi rasele de animale;
 invenţiile având ca obiect un material biologic;
 invenţiile având ca obiect un produs constând într-o substanţă chimică sau farmaceutică;
 invenţiile având ca obiect un procedeu sau o metodă.
Durata unui model de utilitate este de 6 ani, cu începere de la data de depozit, perioadă în care titularul său are
dreptul exclusiv de exploatare a invenţiei şi de a interzice efectuarea fără consimțământul său a următoarelor acte:
fabricarea, folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în vederea folosirii, oferirii spre vânzare ori vânzării
invenţiei protejate prin model de utilitate.
Desene şi modele industriale
Conform legii, desenul industrial este definit ca fiind aspectul exterior al unui produs sau al unei părţi a acestuia,
redat în două dimensiuni, rezultat din combinaţia dintre principalele caracteristici, îndeosebi linii, contururi, culori, formă,
textură şi/sau materiale şi/sau ornamentaţia produsului în sine. Prin model industrial se înţelege aspectul exterior al unui
produs sau al unei părţi a acestuia redat în trei dimensiuni, rezultat din combinaţia dintre principalele caracteristici,
îndeosebi linii, contururi, culori, formă, textură şi/sau ornamentaţia produsului în sine. Un desen sau model este considerat
industrial dacă obiectul la care se referă desenul sau modelul poate fi reprodus pe cale industrială sau artizanală ori de câte
ori este necesar

23
 Pe întreaga perioadă de valabilitate certificatul de înregistrare conferă titularului un drept exclusiv de exploatare a
desenului sau modelului industrial şi dreptul de a interzice terţilor să efectueze, fără consimţământul său următoarele acte:
reproducerea, fabricarea, comercializarea sau oferirea spre vânzare, folosirea, importul sau stocarea în vederea
comercializării, oferirea spre vânzare sau folosirea unui produs în care desenul sau modelul industrial este încorporat sau
la care acesta se aplică.
Perioada de valabilitate a unui certificat de înregistrare a desenului sau modelului industrial este de 10 ani de la
data constituirii depozitului reglementar şi poate fi reînnoită pe 3 perioade succesive de 5 ani. Pe întreaga perioadă de
valabilitate a certificatului, titularul este obligat la plata taxelor de menţinere în vigoare a acestuia.
3. Semnele distinctive ale activităţii industriale
Marca
Potrivit legii, poate constitui marcă orice semn susceptibil de reprezentare grafică, cum ar fi: cuvinte, inclusiv
nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale şi, în special, forma produsului sau a
ambalajului său, culori, combinaţii de culori, holograme, semnale sonore, precum şi orice combinaţie a acestora, cu
condiţia ca aceste semne să permită a distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi.
Mărcile pot fi individuale, colective sau de certificare. Astfel, în înţelesul legii, marca individuală are drept
solicitant una sau mai multe persoane fizice sau juridice, marca colectivă este marca destinată a servi la deosebirea
produselor sau a serviciilor membrilor unei asociaţii de produsele sau serviciile aparţinând altor persoane, iar marca de
certificare indică faptul că produsele sau serviciile pentru care este utilizată sunt certificate de titularul mărcii în ceea ce
priveşte calitatea, materialul, modul de fabricaţie a produselor sau de prestare a serviciilor, precizia ori alte caracteristici.
Dreptul asupra unei mărci este dobândit şi protejat prin înregistrarea acesteia la OSIM. Certificatul de
înregistrarea a mărcii conferă titularului un drept de folosire exclusivă a mărcii pentru produsele sau serviciile pentru care
s-a efectuat înregistrarea, pe un termen de 10 ani de la data constituirii depozitului reglementar al mărcii, precum şi
dreptul de a cere ca terţilor să le fie interzisă folosirea mărcii sau imitarea sa frauduloasă. La cererea titularului,
înregistrarea mărcii poate fi reînnoită la împlinirea fiecărui termen de 10 ani, cu plata taxei prevăzute de lege.
Indicaţia geografică
Indicaţia geografică este denumirea care serveşte la identificarea unui produs originar dintr-o ţară, regiune sau
localitate a unui stat, în cazurile în care o calitate, o reputaţie sau alte caracteristici determinate pot fi în mod esenţial
atribuite acestei origini geografice.
Indicaţiile geografice ale produselor sunt protejate în România prin înregistrarea acestora la OSIM şi pot fi
folosite numai de persoanele care produc sau comercializează produsele pentru care aceste indicaţii au fost înregistrate.
Au calitatea de a solicita OSIM înregistrarea unei indicaţii geografice asociaţiile de producători care desfăşoară o
activitate de producţie în zona geografică, pentru produsele indicate în cerere.
Dreptul de utilizare a indicaţiei geografice se acordă solicitantului pe o perioadă de 10 ani, cu posibilitatea de
reînnoire nelimitată, dacă se menţin condiţiile în care acest drept a fost dobândit. Persoanele autorizate să folosească o
indicaţie geografică pentru anumite produse au dreptul să o folosească în circuitul comercial, aplicată numai pe aceste
produse, în documente însoţitoare, reclame, prospecte, şi pot să aplice menţiunea indicaţie geografică înregistrată. Este

24
interzisă folosirea unei indicaţii geografice sau imitarea ei de către persoane neautorizate, chiar dacă se indică originea
reală a produselor ori dacă se adaugă menţiuni ca: gen, tip, imitaţie şi altele asemenea.
Numele comercial
Spre deosebire de marcă, numele comercial este obligatoriu pentru ca un comerciant să poată presta o activitate
comercială, în timp ce marca este opţională, prin înregistrarea ei comerciantul urmărind fidelizarea clienţilor şi oferirea
unor servicii sau produse de o anumită calitate.
Potrivit Convenţiei de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale, numele comercial este protejat în toate
satele constituite în Uniunea pentru protecţia proprietăţii industriale, iară obligaţia de depunere sau de înregistrare,
indiferent de faptul dacă el face sau nu parte dintr-o marcă de fabrică sau de comerţ. Deşi Convenţia consacră obligaţia
protejării numelui comercial, nu conţine nicio precizare în ceea ce priveşte felul în care acestea vor fi protejate şi, prin
urmare, reglementarea acestor aspecte s-a făcut prin intermediul unor acte normative interne.
Conform Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, „denumirea” reprezintă un element al actului
constitutiv al societăţii comerciale. De asemenea, potrivit Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului, firma este
numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercita comerţul şi sub care semnează.
Protecţia numelui comercial este asigurată prin includerea sub incidenţa legii penale a folosirii unei firme de
natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant, faptă care se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la
2 ani sau cu amendă.
4. Protecţia împotriva concurenţei neloiale
În înţelesul Legii 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, constituie concurenţă loială situaţia de
rivalitate de piaţă, în care fiecare întreprindere încearcă să obţină simultan vânzări, profit şi/sau cotă de piaţă, oferind cea
mai bună combinaţie practică de preţuri, calitate şi servicii conexe, cu respectarea uzanţelor cinstite şi a principiului
general al bunei-credinţe. Prin opoziţie, concurenţa neloială constituie orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în
activitatea industrială şi de comercializare a produselor, de execuţie a lucrărilor, precum şi de efectuare a prestărilor de
servicii. Legea identifică şi interzice o serie de practici neloiale, după cum urmează:
 denigrarea unui competitor sau a produselor/serviciilor sale, realizată prin comunicarea ori răspândirea de
către o întreprindere sau reprezentantul/angajatul său de informaţii care nu corespund realităţii despre activitatea unui
concurent sau despre produsele acestuia, de natură să îi lezeze interesele;
 deturnarea clientelei unei întreprinderi de către un fost sau actual salariat/reprezentant al său ori de către orice
altă persoană prin folosirea unor secrete comerciale, pentru care respectiva întreprindere a luat măsuri rezonabile de
asigurare a protecţiei acestora şi a căror dezvăluire poate dăuna intereselor acelei întreprinderi;
 orice alte practici comerciale care contravin uzanţelor cinstite şi principiului general al bunei-credinţe şi care
produc sau pot produce pagube oricăror participanţi la piaţă.
Consiliul Concurenţei, în calitate de autoritate administrativă autonomă în domeniul concurenţei, asigură protecţia
întreprinderilor împotriva practicilor de concurenţă neloială şi, în acest scop, constată şi, după caz, sancţionează
concurenţa neloială din oficiu sau la sesizarea persoanelor fizice sau juridice care au un interes legitim, în limita
competențelor încredinţate prin lege. Ca urmare, Consiliul Concurenţei poate decide: încetarea practicilor de concurenţă

25
neloială, pe durata soluţionării sesizării; interzicerea practicilor de concurenţa neloială; aplicarea amenzilor
contravenţionale, dacă practica de concurenţă neloială constituie contravenţie.
5. Întrebări şi teme recapitulative
 În ce constă obiectul protecţiei proprietăţii industriale potrivit Convenţiei de la Paris?
 Care sunt creaţiile intelectuale industriale potrivit Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie?
 Descrieţi semnele distinctive ale activităţii industriale.
 Ce reprezintă indicaţia geografică?
 Descrieţi practicile neloiale prin raportare la definiţia concurenţei loiale.

CURSUL 11
PROTECȚIA DREPTURILOR DE AUTOR ȘI A DREPTURILOR CONEXE

1. Definiţia şi natura juridică ale dreptului de autor şi drepturilor conexe

Din punct de vedere juridic, dreptul de autor reprezintă totalitatea normelor juridice care prevăd raporturile
personale nepatrimoniale şi patrimoniale stabilite în legătură cu realizarea unei opere literare, artistice sau ştiinţifice,
precum şi alte opere de creaţie intelectuală.
Caracterul complex al dreptului de autor reiese din dispoziţiile Legii nr. 8/1996, în conformitate cu care acest
drept este legat de persoana autorului şi comportă atribute de ordin moral şi patrimonial, opera de creaţie intelectuală fiind
recunoscută şi protejată, independent de aducerea la cunoştinţa publică, prin simplul fapt al realizării ei, chiar în formă
nefinalizată.
2. Subiectul, obiectul şi conţinutul dreptului de autor şi drepturilor conexe
Este considerat autor al unei opere de creaţie intelectuală persoana fizică sau persoanele fizice care au creat-o şi,
până la proba contrară, se prezumă a fi autor persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la
cunoştinţă publică. Când opera a fost adusă la cunoştinţa publică sub formă anonimă sau sub un pseudonim care nu
permite identificarea autorului, dreptul de autor se exercită de persoana fizică sau juridică ce o face publică având
consimţământul autorului, atât timp cât acesta nu îşi dezvăluie identitatea.
Conform legii, este operă comună opera creată de mai mulţi coautori, în colaborare, caz în caz dreptul de autor
aparţine coautorilor operei comune, între care unul poate fi autorul principal. În lipsa unei convenţii contrare, coautorii nu
pot utiliza opera decât de comun acord, refuzul consimţământului din partea oricăruia dintre coautori trebuind a fi
temeinic justificat.
De asemenea, legea defineşte opera colectivă ca fiind opera în care contribuţiile personale ale coautorilor
formează un tot, fără a fi posibil, dată fiind natura operei, să se atribuie un drept distinct vreunuia dintre coautori asupra
ansamblului operei create, în lipsa unei convenţii contrare, dreptul de autor asupra operei colective aparţine persoanei
fizice sau juridice din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele căreia a fost create.
Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau
ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor,

26
cum sunt:
 scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile, prelegerile şi orice alte opere scrise sau
orale, precum şi programele pentru calculator;
 operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele şcolare,
proiectele şi documentaţiile ştiinţifice;
 compoziţiile muzicale cu sau fără text;
 operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi pantomimele;
 operele cinematografice, precum şi orice alte opere audiovizuale;
 operele fotografice, precum şi orice alte opere exprimate printr-un procedeu analog fotografiei;
 operele de artă grafică sau plastică, cum ar fi: operele de sculptură, pictură, gravură, litografie, artă
monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei şi a metalului, desene, design, precum şi alte opere de artă
aplicată produselor destinate unei utilizări practice;
 operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce formează proiectele de arhitectură;
 lucrările plastice, hărţile şi desenele din domeniul topografiei, geografiei şi ştiinţei în general.
Fără a prejudicia drepturile autorilor operei originale, constituie, de asemenea, obiect al dreptului de autor operele
derivate care au fost create plecând de la una sau mai multe opere preexistente, şi anume:
 traducerile, adaptările, adnotările, lucrările documentare, aranjamentele muzicale şi orice alte transformări ale
unei opere literare, artistice sau ştiinţifice care reprezintă o muncă intelectuală de creaţie;
 culegerile de opere literare, artistice sau ştiinţifice, cum ar fi: enciclopediile şi antologiile, colecţiile sau
compilaţiile de materiale sau date, protejate ori nu, inclusiv bazele de date, care, prin alegerea sau dispunerea materialului,
constituie creaţii intelectuale.
Potrivit legii, nu pot beneficia de protecţia legală a dreptului de autor următoarele:
 ideile, teoriile, conceptele, descoperirile ştiinţifice, procedeele, metodele de funcţionare sau conceptele
matematice ca atare şi invenţiile, conţinute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de
exprimare;
 textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară şi traducerile oficiale ale acestora;
 simbolurile oficiale ale statului, ale autorităţilor publice şi ale organizaţiilor, cum ar fi: stema, sigiliul,
drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul şi medalia;
 mijloacele de plată;
 ştirile şi informaţiile de presă;
 simplele fapte şi date
În ceea ce priveşte conţinutul dreptului de autor, legea stabileşte că autorul unei opere are o serie de drepturi
morale care nu pot face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări, cum ar fi:
 dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţă publică;
 dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei;
 dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţă publică;
27
  dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări, precum şi oricărei
atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa;
 dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de utilizare, prejudiciaţi prin
exercitarea retractării (aceste dispoziţii nu se aplică programelor pentru calculator).
În acelaşi timp, autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce mod şi când va fi
utilizată opera sa, inclusiv de a consimţi la utilizarea operei de către alţii. Astfel, utilizarea unei opere dă naştere la
drepturi patrimoniale, distincte şi exclusive, ale autorului de a autoriza sau de a interzice:
 reproducerea operei;
 distribuirea operei;
 importul în vederea comercializării pe piaţa internă a copiilor realizate, cu consimţământul autorului, după
operă;
 închirierea operei;
 împrumutul operei;
 comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la
dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către
public;
 radiodifuzarea operei;
 retransmiterea prin cablu a operei;
 realizarea de opere derivate.
În ceea ce priveşte drepturile conexe, acestea reprezintă un ansamblu de drepturi aflate în strânsă legătură cu
dreptul de autor, care conferă prerogative similare dar, de cele mai multe ori, mai limitate şi de mai scurtă durată. Sunt
recunoscuţi şi protejaţi, ca titulari de drepturi conexe dreptului de autor, artiştii interpreţi sau executanţi, pentru propriile
interpretări ori execuţii, producătorii de înregistrări sonore şi producătorii de înregistrări audiovizuale, pentru propriile
înregistrări, şi organismele de radiodifuziune şi de televiziune, pentru propriile emisiuni şi servicii de programe.
3. Durata protecţiei dreptului de autor
Dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau știinţifice se naşte din momentul creării operei, oricare ar
fi modul sau forma concretă de exprimare. Dacă opera este creată, într-o perioadă de timp, în părţi, serii, volume şi în
orice alte forme de dezvoltare creativă, termenul de protecţie va fi calculat pentru fiecare dintre aceste componente din
momentul creării lor.
Drepturile patrimoniale durează tot timpul vieţii autorului, iar după moartea acestuia se transmit prin moştenire,
potrivii legislaţiei civile, pe o perioadă de 70 de ani, oricare ar fi data la care opera a fost adusă la cunoştinţă publică în
mod legal. Daca nu există moştenitori, exerciţiul acestor drepturi revine organismului de gestiune colectivă mandatat în
timpul vieţii de către autor sau, în lipsa unui mandat, organismului de gestiune colectivă cu cel mai mare număr de
membri, din domeniul respectiv de creaţie. Persoana care, după încetarea protecţiei dreptului de autor, aduce la cunoştinţa
publică, în mod legal, pentru prima oară, o operă nepublicată înainte beneficiază de protecţia echivalentă cu cea a
drepturilor patrimoniale ale autorului. Durata protecţiei acestor drepturi este de 25 ani, începând din momentul în care a
28
fost adusă pentru prima oară la cunoştinţa publică în mod legal.
În ceea ce priveşte durata drepturilor patrimoniale asupra operelor realizate în colaborare, aceasta este de 70 de
ani de la moartea ultimului coautor. în cazul în care contribuţiile coautorilor sunt distincte, durata drepturilor patrimoniale
pentru fiecare dintre acestea este de 70 de ani de la moartea fiecărui coautor.
Durata drepturilor patrimoniale asupra operelor colective este de 70 de ani de la data aducerii operelor la
cunoştinţă publică. În cazul în care aceasta nu se realizează timp de 70 de ani de la crearea operelor, durata drepturilor
patrimoniale expiră după trecerea a 70 de ani de la crearea operelor.
Trebuie amintit că drepturile patrimoniale asupra programelor pentru calculator durează, de asemenea, tot timpul
vieţii autorului, iar după moartea acestuia se transmit prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, tot pe o perioadă de 70 de
ani
În ceea ce priveşte drepturile conexe dreptului de autor, durata de protecţie a drepturilor patrimoniale ale artiştilor
interpreţi sau executanţi este de 50 de ani de la data interpretării sau executării
4. Limitele exercitării dreptului de autor
Pe lângă limitarea în timp a dreptului de autor, legea statuează şi o serie de limitări ale prerogativelor autorului.
Astfel, sunt permise, fară consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii, următoarele utilizări ale unei opere
aduse anterior la cunoştinţă publică, cu condiţia ca acestea să fie conforme bunelor uzanţe, să nu contravină exploatării
normale a operei şi să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare:
 reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare, parlamentare sau administrative ori pentru scopuri de
siguranţă publică;
 utilizarea de scurte citate dintr-o operă, în scop de analiză, comentariu sau critică ori cu titlu de exemplificare,
în măsura în care folosirea lor justifică întinderea citatului;
 utilizarea de articole izolate sau de scurte extrase din opere în publicaţii, în emisiuni de radio sau de
televiziune ori în înregistrări sonore sau audiovizuale, destinate exclusiv învăţământului, precum şi reproducerea pentru
învăţământ, în cadrul instituţiilor de învăţământ sau de ocrotire socială, de articole izolate sau de scurte extrase din opere,
în măsura justificată de scopul urmărit;
 reproducerea pentru informare şi cercetare de scurte extrase din opere, în cadrul bibliotecilor, muzeelor,
filmotecilor, fonotecilor, arhivelor instituţiilor publice culturale sau ştiinţifice, care funcţionează fără scop lucrativ
(reproducerea integral a exemplarului unei opere este permisă, pentru înlocuirea acestuia, în cazul distrugerii, al
deteriorării grave sau al pierderi exemplarului unic din colecţia permanentă a bibliotecii sau arhivei respective);
 reproducerile specifice realizate de bibliotecile accesibile publicului, de instituţiile de învăţământ sau de
muzee ori de către arhive, care nu sunt realizate în scopul obţinerii unui avantaj comercial sau economic, direct ori
indirect;
 reproducerea, cu excluderea oricăror mijloace care vin în contact direct cu opera, distribuirea sau comunicarea
către public a imaginii unei opere de arhitectură, artă plastică, fotografică sau artă aplicată, amplasată permanent în locuri
publice, în afara cazurilor în care imaginea operei este subiectul principal al unei astfel de reproduceri, distribuiri sau
comunicări şi dacă este utilizată în scopuri comerciale;

29
  reprezentarea şi executarea unei opere în cadrul activităţilor instituţiilor de învăţământ, exclusiv în scopuri
specifice şi cu condiţia ca atât reprezentarea sau executarea, cât şi accesul publicului să fie fără plată;
 utilizarea operelor în timpul celebrărilor religioase sau al ceremoniilor oficiale organizate de o autoritate
publică;
 utilizarea, în scopuri publicitare, a imaginilor operelor prezentate în cadrul expoziţiilor cu acces public sau cu
vânzare, al târgurilor, licitaţiilor publice de opere de artă, ca mijloc de promovare a evenimentului, excluzând orice
utilizare comercială.
În condiţiile prevăzute mai sus, sunt permise reproducerea, distribuirea, radiodifuzarea sau comunicarea către
public, fără un avantaj direct sau indirect, comercial sau economic:
 de scurte extrase din articole de presă şi reportaje radiofonice sau televizate, în scopul informării asupra
problemelor de actualitate, cu excepţia celor pentru care o astfel de utilizare este, în mod expres, rezervată;
 de scurte fragmente ale conferinţelor, alocuţiunilor, pledoariilor şi ale altor opere de acelaşi fel, care au fost
exprimate oral în public, cu condiţia ca aceste utilizări să aibă ca unic scop informarea privind actualitatea;
 de scurte fragmente ale operelor, în cadrul informaţiilor privind evenimentele de actualitate, dar numai în
măsura justificată de scopul informării;
 de opere, în cazul utilizării exclusiv pentru ilustrare în învăţământ sau pentru cercetare ştiinţifică;
 de opere, în beneficiul persoanelor cu handicap, care sunt direct legate de acel handicap şi în limita cerută de
handicapul respectiv.
De asemenea, nu constituie o încălcare a dreptului de autor reproducerea unei opere fără consimţământul
autorului, pentru uz personal sau pentru cercul normal al unei familii, cu condiţia ca opera să fi fost adusă anterior la
cunoştinţa publică, iar reproducerea să nu contravină utilizării normale a operei şi să nu îl prejudicieze pe autor sau pe
titularul drepturilor de utilizare.
În conformitate cu prevederile Legii nr. 8/1996, aceste dispoziţii nu se aplică programelor pentru calculator,
întrucât titularul contractului de utilizare a unui program pentru calculator are un drept neexclusiv de utilizare, el nefiind
îndreptăţit să transmită unei alte persoane dreptul de utilizare a programului pentru calculator. Potrivit legii, cesiunea
dreptului de utilizare a unui program pentru calculator nu implică şi transferul dreptului de autor asupra acestuia.
5. Întrebări și teme recapitulative
 Descrieţi caracterul complex al dreptului de autor aşa cum reiese din dispoziţiile Legii nr. 8/1996.
 Cine este considerat autor al unei opere de creaţie intelectuală care a fost adusă la cunoştinţa publică sub
formă anonimă sau sub un pseudonim şi care nu permite identificarea autorului ?
 Ce opere ştiinţifice constituie obiect al dreptului de autor?
 Explicaţi de ce textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară şi traducerile oficiale
ale acestora nu pot beneficia de protecţia legală a dreptului de autor.
 Când se naşte dreptul de autor asupra unei opere ştiinţifice şi care este durata protecţiei oferită de dreptul de
autor?

30
 CURSUL 12
NOŢIUNEA DE PLAGIAT: CLARIFICĂRI CONCEPTUALE ŞI LEGISLATIVE

1. Definiţii şi clarificări
Conform definiţiei din dicţionar, plagiatul presupune însuşirea (integrală sau parţială) a operei literare, artistice
sau ştiinţifice ale altcuiva şi prezentate drept creaţie personală.
Într-un mod mult mai elaborat, noţiunea de plagiat a fost definită şi redefinită în Legea nr. 206/2004 privind buna
conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare şi, cu toate acestea, definiţia dată nu reuşeşte să
clarifice unele aspecte de ordin tehnic şi juridic. Din acest motiv, în doctrina de specialitate s-a exprimat opinia că
definiţia plagiatului este una incompletă şi, totodată, intră în contradicţie cu dispoziţiile altor acte normative.
Pentru a creiona cât mai relevant situaţia existentă se impune ca, mai întâi, să prezentăm evoluţiile normative în
ceea ce priveşte definiţia plagiatului. Astfel, în forma iniţială a Legii nr.206/2004 plagiatul era definit ca fiind „însuşirea
ideilor, metodelor, procedurilor, tehnologiilor, rezultatelor sau textelor unei persoane, indiferent de calea prin care acestea
au fost obţinute, prezentându-le drept creaţie personală”. În temeiul Legii 206/2004, aşa cum a fost modificată şi
completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 28/31 august 2011, prin plagiat se înţelege „expunerea într-o operă scrisă sau o
comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii, idei, demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori
metode ştiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale altor autori, fără a menţiona acest lucru şi fără
a face trimitere la sursele originale”.
Din analiza celor două definiţii de mai sus reiese foarte clar că prin modificarea legii a fost eliminat elementul
intenţional al faptei de plagiat care reieşea din expresiile „însuşirea” şi „prezentarea drept creaţie personală”, dar s-a
păstrat trimiterea la „idei, metode, teorii” deşi acestea nu pot beneficia de protecţia legală a dreptului de autor. Mai mult,
Legea 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe stabileşte şi unele limite ale exercitării dreptului de autor, fiind
permisă, fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii, „utilizarea de scurte citate dintr-o operă, de
articole izolate sau de scurte extrase din opere în publicaţii, precum şi reproducerea pentru învăţământ a unor articole
izolate sau de scurte extrase din opere”.
Aşa cum reiese din jurisprudenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, „o lucrare care nu este predominant originală
(novatoare, fundamentală), nu poate fi ea însăşi considerată sursa unui plagiat”. Curtea a arătat că în cazul în care există
concordanţe din punct de vedere filologic între două lucrări, pentru a stabili existenţa unui plagiat „analiza nu trebuie să se
bazeze doar pe concluziile expertizei filologice, care nu poate fi reţinută ca probă, deoarece simpla comparare a textelor
fără analiza conţinutului lor ideatic nu poate conduce la concluzia existenţe plagiatului”. În plus, trebuie avut în vedere şi
domeniul în care fost elaborată opera respectivă, asta pentru că există domenii, cum ar fi cel medical sau cel juridic, în
care, ”inserarea unor cunoștințe medicale și a unor texte de natură legislativă, administrativă și judiciară nu se poate face
decât folosind o exprimare standard, în afara căreia respectivele cunoștințe ar deveni inexacte. Atât limbajul medical, cât
și limbajul juridic sunt caracterizate de uniformitate, ele neputând fi folosite în mod diferit, ci reclamând o preluare
întocmai de către utilizatori”.

31
 2. Forme şi tipuri de plagiat
Gravitatea plagiatului este estimată în corelaţie cu mai mulţi factori, printre aceştia cei mai importanţi fiind
caracter voluntar sau involuntar şi dimensiunea fraudei intelectuale.
În ceea ce priveşte caracterul voluntar al plagiatului, acesta are la bază o acţiune săvârşită din proprie iniţiativă şi
în mod conştient de către una sau mai multe persoane în scopul obţinerii unor avantaje.
Plagiatul poate apărea în mod involuntar ca urmare a neglijenţei sau chiar a necunoaşterii normelor de elaborare a
unei lucrări ştiinţifice. Chiar dacă pare mai puţin grav la prin vedere, el trebuie tratat cu maximă seriozitate întrucât, pe
lângă acuzaţia de încălcare a normelor de etică şi integritate academic asupra autorului planează şi suspiciunea de a nu
poseda cunoştinţele minimale privind elaborarea şi redactarea materialelor ştiinţifice, dar şi cu privire la protecţia
drepturilor de proprietate intelectuală.
În funcţie de amploarea sa, plagiatul poate fi parţial sau total. Astfel, deşi evaluarea cantitativă nu ar trebui să
reprezinte un criteriu în stabilirea plagiatului, în practica internaţională cu privire la activitatea de verificare anti-plagiat se
lucrează cu coeficienţi de similitudine care determină măsura în care documentul este format din fragmente identice cu
cele descoperite în alte texte.
Aşa cum reiese dintr-un ghid elaborat de către Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării
Tehnologice şi Inovării (CNECSDTI) pentru identificarea plagiatului, principala caracteristică pe care trebuie să o pună în
evidenţă analizele de evaluare a unor lucrări suspecte de plagiat este severitatea acestuia. Plagierea în cadrul unei opere
este cu atât mai severă cu cât preluările ilegitime au o mai mare extensie, sunt localizate în zone mai importante din
arhitectura lucrării, actul de plagiat este voluntar şi nu decurge din necunoaşterea bunelor practici în domeniu, precum şi
repetabilitatea actelor de fraudă ale autorului în diferite lucrări. Extrinsec, dar cumulativ, contează şi avantajele pe care
autorul în cauză le obţine din plagiere.
În scopul ierarhizării tipurilor de plagiat în funcţie de gravitatea şi frecvenţa lor, platforma anti-plagiat Turnitin a
realizat un sondaj în baza căruia a identificat 10 tipuri de plagiat, după cum urmează:
 Plagiatul de tip Clonă care presupune preluarea integrală a muncii altcuiva şi prezentarea acesteia ca fiind
realizare personală;
 Plagiatul Copy-paste în care textul conţine porţiuni esenţiale, nemodificate, dintr-o singură sursă. Mai este
numit şi Plagiatul CTRL-C de la combinaţia de taste care permite copierea unor texte fără a mai fi nevoie ca acestea să fie
transcrise;
 Plagiatul prin înlocuirea cuvintelor cheie şi reformularea frazelor păstrând conţinutul esenţial al surselor
(Plagiatul CTRL-F);
 Plagiatul de tip Remix care presupune un amestec de materiale parafrazate din surse multiple;
 Plagiatul de tip Recycle care constă într-un împrumut substanţial din munca altcuiva fără a o cita, în această
categorie putând fi inclus şi autoplagiatul;
 Plagiatul de tip Hybrid care îmbină surse citate cu pasaje copiate fără a cita;
 Plagiatul de tip Mozaik care reprezintă un material copiat din surse multiple şi adaptat pentru a se potrivi;
 Plagiatul prin folosirea unor informaţii inexistente sau inexacte despre autorii lucrărilor sau materialele de

32
provenienţă a datelor (Plagiatul 404 Error);
 Plagiatul prin agregare care include citări corecte dar acestea predomină în lucrare în detrimentul contribuţiilor
originale (Plagiatul Feed RSS);
 Plagiatul de tip Re-Post care include citări corecte, însă se bazează prea mult pe formularea şi/sau structura
originală a textului.
3. Întrebări şi teme recapitulative
 Definiţi noţiunea de „plagiat” aşa cum reiese din dispoziţiile Legii nr. 206/2004;
 Comentaţi hotărârea ICCJ conform căreia „o lucrare care nu este predominant originală (novatoare,
fundamentală), nu poate fi ea însăşi considerată sursa unui plagiat”.
 Ce se înţelege prin expresia „severitatea plagiatului”?
 Descrieţi cauzele şi consecinţele plagiatului involuntar;
 Analizaţi comparativ plagiatul de tip „Clonă” şi plagiate de tip „Copy-paste”.

CURSUL 13
IDENTIFICAREA ŞI ANALIZAREA PLAGIATULUI ÎN MEDIUL ACADEMIC

1. Aspecte generale privind identificarea şi evaluarea plagiatului

Dezvoltarea noilor tehnologii de comunicare şi informare a facilitat accesul uşor şi rapid la o cantitate imensă de
date şi informaţii, fapt care a generat o evoluţie fără precedent a plagiatului în toate formele şi tipurile sale.
Fenomenul plagiatului afectează şi mediul academic, motiv pentru care s-a impus adoptarea unor măsuri pentru
combaterea şi eradicarea acestui flagel. Astfel, în vederea stabilirii gradului de similitudine pentru lucrările ştiinţifice,
Ministerul Educaţiei a stabilit o listă cu programele electronice recunoscute de către CNATDCU şi recomandate pentru a
fi folosite de către instituţiile de învăţământ superior, după cum urmează:
 iThenticate;
 Turnitin;
 Plagiarism detector + PDAS (PDAS - Plagiarism Detector Accumutator Server);
 Safe Assign;
 SEMPLAG;
 www.sistemantiplagiat.ro.
Această listă nu este exhaustivă, ea putând fi completată, la solicitarea instituţiilor de învăţământ superior, cu alte
programe electronice cu condiţia ca acestea să respecte cerinţele impuse pentru cele enumerate mai sus, şi anume:
 verificarea cu baze deţinute de dezvoltator (abonamente pe care le are dezvoltatorul cu diverse reviste,
jurnale, edituri etc.);
 verificarea cu intenetul/web;
 realizarea unei baze proprii şi permiterea contrastării cu aceste documente;
 încărcarea si verificarea fişierelor în formate: *.doc *.docx, *.pdf;

33
  recunoaşterea caracterelor româneşti;
 generarea unor rapoarte de analiză care să conţină: numele software-ului utilizat; data la care a fost generat
raportul fragmentele/zonele similare din documentul verificat marcat sugestiv, fie prin culoare şi trimitere la link, fie
încadrate într-un chenar şi însoţite de linkul către sursa suspectă, fie prin afişare comparativă a fragmentelor similare
însoţite de numele sursei).
Ca urmare a dezbaterilor din spaţiul public cu privire la verificarea unor lucrări ştiinţifice prin intermediul unor
software-uri de similitudini şi catalogarea acestora ca fiind plagiate pentru ca mai apoi CNATDCU să nu confirme decizia
de plagiat, se impune clarificarea unor aspecte privind procedura de evaluare a suspiciunilor de plagiat.
Înainte de toate trebuie menţionat faptul că un procent mare de similitudine indicat de software nu înseamnă,
neapărat, că ne confruntăm cu un caz de plagiat. Astfel, raportul generat de către software nu dă automat verdict, ci doar
indică care sunt paragrafele similare şi care sunt lucrările ce conţin acele paragrafe prezentând, totodată, un coeficient de
similaritate al acestor texte.
Prin urmare, pentru evaluarea suspiciunilor de plagiat este necesară implicarea unei comisii de experţi din
domeniul lucrării analizate, comisie care trebuie să ţină cont atât de bunele practici acceptate de comunitatea ştiinţifică,
cât şi de cutumele din domeniul respectiv şi de cadrul legal cu privire la proprietatea intelectuală.
În acest sens, comisiile de analiză şi/sau comisiile de etică trebuie să aibă în compoziţie şi un jurist care să asigure
consultanţă cu privire la dispoziţiile legale în vigoare, precum şi la jurisprudenţa relevantă în domeniu. Pentru a întări
acest punct de vedere amintim hotărârea ICCJ conform căreia în cazul în care există concordanţe din punct de vedere
filologic între două lucrări, pentru a stabili existenţa unui plagiat „analiza nu trebuie să se bazeze doar pe concluziile
expertizei filologice, care nu poate fi reţinută ca probă, deoarece simpla comparare a textelor fără analiza conţinutului lor
ideatic nu poate conduce la concluzia existenţei plagiatului”. Există domenii în care „similitudinile de text şi conţinut între
două lucrări sunt explicate prin aceea că ambele se bazează pe folosirea şi citarea de surse bibliografice comune, pe
inserarea în ambele lucrări de cunoştinţe general acceptate ca bun comun şi pe inserarea unor texte oficiale de natură
legislativă, administrativă şi judiciară”.
Cu toate acestea, hotărârea ICCJ nu trebuie interpretată ca permisivă în ceea ce priveşte preluarea şi folosirea
neîngrădită a textelor normative sau de cunoaştere comună. Este adevărat că astfel de texte nu beneficiază de protecţia
legală a dreptului de autor, dar atât Legea nr. 206/2004, cât şi Legea nr. 8/1996 permit utilizarea lor cu condiţia ca acestea
să fie conforme „normelor de bună conduită” sau „bunelor uzanţe”, ceea ce înseamnă că în lipsa menţionării provenienţei
textului şi fără trimiteri la sursele originale sunt întrunite elementele constitutive ale plagiatului conform definiţiei.
Un alt aspect care poate crea confuzii în identificarea evaluarea plagiatului se referă la noţiunea de „originalitate”
condiţie esenţială pentru protecţia dreptului de autor. În jurisprudenţa sa, ICCJ a statuat că „o operă este originală dacă
este o creaţie a celui care se pretinde autor, iar nu o simplă copie a unei opere anterioare”. Orice operă „este prezumată a
originală”, de aceea revine persoanei acuzate de plagiat sarcina să probeze că opera căreia i-a adus atingere nu este
original. În completare, Curtea a arătat că „originalitatea nu vizează idei conţinute în lucrare, acestea fiind libere să
circule, ci modul lor de exprimare, maniera în care ele sunt comunicate publicului întrucât aceasta este proprie autorului şi
poartă amprenta personalităţii acestuia”.

34
 Aşa cum reiese din doctrina juridică, „izvorul dreptului de autor este faptul creaţiei, iar rezultatul activităţii de
creaţie este protejat indiferent de orice criteriu de valoare, singura condiţie impusă de lege pentru recunoaşterea protecţiei
fiind aceea a originalităţii”.
2. Analiza raportului de similitudini generat de un program software
Raportul de similitudini generat de un program software facilitează evaluarea autenticităţii şi originalităţii textului
analizat prin indicarea numărului de fragmente asemănătoare detectate în alte surse (internet, baza de date proprie a
Universităţii, alte baze de date pe care software-ul le poate accesa).
Pentru a determina în ce măsură textul analizat este format din fragmente identice cu cele descoperite în alte surse
se folosesc coeficienţii de similitudini. Un coeficient de similitudini este un indicator obţinut în urma împărţirii numărului
de cuvinte dintr-un document analizat care au fost detectate în alte surse la numărul total de cuvinte din acel document.
În practică, se utilizează doi coeficienţi de similitudini. Astfel, coeficientul de similitudine 1 este o valoare
(exprimată în procente) care specifică gradul de asemănare găsit în documentul analizat şi se obţine prin împărţirea
numărului de cuvinte din fragmentele suspicioase cu documentele sursă la numărul total de cuvinte din document.
Lungimea minimă a unui fragment identificat ca fiind similar este egală cu 5 cuvinte care apar în aceeaşi formă şi ordine.
În ceea ce priveşte coeficientul de similitudine 2, acesta se calculează folosind aceeaşi metodă ca pentru Coeficientul de
similitudine 1, dar în acest caz, software-ul ia în considerare numai fragmente de o lungime minimă de 25 de cuvinte care
apar în aceeaşi formă şi ordine.
În interpretarea coeficienţilor de similitudini se iau în calcul următoarele praguri de alertă: coeficientul de
similitudine 1 să nu depăşească 50%, iar coeficientul de similitudine 2 să nu depăşească 5%.
În general, instituţiile de învăţământ superior se raportează la aceste valori procentuale, dar există cazuri când sunt
stabilite praguri de alertă semnificativ mai mici, fiind considerată suspicioasă depăşirea pragului de 30% pentru
coeficientul de similitudine 1 şi 3% pentru coeficientul de similitudine 2.
Chiar şi în cazul în care coeficienţii de similitudini se apropie de pragurile de alertă, nu se poate da imediat
verdictul de plagiat. În interpretarea raportului de similitudini trebuie avut în vedere că programul software:
 detectează doar similitudini între documente, fără a înţelege sensul textului;
 nu analizează care document a fost creat pentru prima dată, fiind tratat ca o sursă documentul care a fost
încărcat primul;
 poate evidenţia uneori fraze sau expresii utilizate în mod frecvent ca fiind copiate.
Astfel, raportul de similitudini este doar un instrument pentru detectarea asemănării dintre texte şi, prin urmare, el
trebuie să fie întotdeauna supus analizei de către o persoană competentă înainte să se dea un verdict asupra originalităţii
unui text.
Pot exista situaţii în care raportul de similitudini să indice un număr mare de texte asemănătoare, iar lucrarea
supusă analizei să nu întrunească elementele constitutive ale plagiatului. În aceste cazuri persoana care efectuează analiza
poate exclude suspiciunea de plagiat atunci când:
 textul indicat ca fiind similar reprezintă un citat, este marcat cu ghilimele şi are indicată sursa în conformitate
cu cerinţele/stilurile de citare recunoscute;

35
  textul indicat de raport este similar cu un alt text al aceluiaşi autor, postat anterior, dar în lucrarea verificată
este menţionată explicit existenţa publicaţiei anterioare;
 textul similar semnalat în raport a fost postat online ulterior redactării textului verificat;
 pasajul indicat ca similar este de fapt o sintagmă uzuală (la o setare pentru identificarea şirurilor de 5 cuvinte
identice aceasta poate indica şi expresii uzuale de tipul „şi pe de altă parte”, denumiri de instituţii sau o afirmaţie care
exprimă un adevăr general, greu sau imposibil de formulat într-un mod care să excludă similitudinea cu alţi utilizatori).
3. Întrebări şi teme recapitulative
 Enumeraţi cerinţele pe care trebuie să le respecte programele electronice recunoscute de către CNATDCU şi
recomandate pentru a fi folosite de către instituţiile de învăţământ superior.
 Explicaţi de ce analiza unei suspiciuni de plagiat nu trebuie să se bazeze doar pe concluziile expertizei
filologice.
 Comentaţi hotărârea ICCJ conform căreia „orice operă este prezumată a fi originală”, motiv pentru care
persoanei acuzate de plagiat îi revine sarcina să probeze că opera căreia i-a adus atingere nu este originală.
 Analizaţi comparativ pragurile de alertă pentru coeficienţii de similitudini folosiţi în analiza unei lucrări
ştiinţifice.
 Descrieţi software-ul utilizat de Universitatea „Ovidius” pentru evaluarea autenticităţii şi originalităţii
lucrărilor de licenţă.

CURSUL 14
PREVENIREA ŞI COMBATEREA PLAGIATULUI ÎN MEDIUL ACADEMIC

1. Conştientizarea gravităţii plagiatului

Luând în considerare faptul că programele de licenţă reprezintă ciclul I de studii universitare şi, în consecinţă,
studenţii nu au cunoştinţele şi deprinderile necesare unei activităţi academice şi de cercetare în acord cu normele şi
principiile specifice eticii şi integrităţii academice, într-o primă etapă se impune informarea şi conştientizarea acestora cu
privire la gravitatea plagiatului şi a implicaţiilor sale legale.
Astfel, cea mai bună măsură pentru evitarea plagiatului involuntar sau de orice altă natură ar fi, constă în educarea
studenţilor în spiritul integrităţii şi informarea acestora cu privire la regulile privind citarea corectă, reformularea unui
text, preluarea unor idei şi/sau expresii şi introducerea acestora în lucrările proprii, întocmirea referinţelor bibliografice şi
respectarea drepturilor de proprietate intelectuală.
De asemenea, folosirea profilactică (ca instrument de învăţare şi formare) a unui software pentru identificarea
similitudinilor textuale îi va ajuta pe studenţi să conştientizeze importanţa respectării normelor de etică şi integritate
academică. Astfel, accesul la propriile rapoarte de detectare a similitudinilor îi va încuraja pe aceştia să afle şi să practice
utilizarea adecvată a materialelor sursă, contribuind astfel la dezvoltarea unei culturi a responsabilităţii în ceea ce priveşte
implicarea în efortul comun de prevenire, identificare şi combatere a unor eventuale fraude academice, în special a
plagiatului.

36
 2. Modalităţi de evitare a plagiatului
Pe lângă conştientizarea gravităţii plagiatului şi a implicaţiilor sale legale, în elaborarea lucrărilor cu caracter
ştiinţific studenţii trebuie să se familiarizeze cu unele modalităţi de evitare a plagiatului. Potrivit Harvard Guide to Using
Sources, pentru evitarea plagiatului studenţii trebuie să acorde o atenţie sporită citării, rezumării şi parafrazării textelor.
Citarea corectă a surselor
Cea mai simplă şi eficientă modalitate de evitare a plagiatului este citarea corectă a surselor de informare,
folosindu-se stilurile şi metodele de citare stabilite la nivelul Universităţii.
Formatul de citare folosit trebuie să fie unul standard pe parcursul întregii lucrări ştiinţifice, facilitându-se astfel
urmărirea şi verificarea informaţiilor prezentate şi, totodată, localizarea acestora în cadrul lucrărilor/operelor sursă.
Citarea trebuie să fie suficientă, dar nu este recomandată nici utilizarea excesivă a unor surse, chiar citate corect.
Aşa cum s-a arătat în doctrina juridică, citarea excesivă ar reprezenta o formă de furt intelectual, „furt care în forma sa
inocentă îmbracă onorabila haină a dreptului de citare”.
Citarea directă dintr-un text este indicată atunci când se doreşte evidenţierea unor particularităţi ale textului sursă
sau unele detalii privind modul de exprimare al ideilor, limbă, sintaxă, etc.
Rezumarea unui text sursă
Rezumarea presupune expunerea într-o formă condensată/prescurtată a informaţiei dintr-un text-sursă, cu
prezentare concisă şi clară a principalelor idei care constituie înţelesul textului respectiv, încercându-se eliminarea
detaliilor care nu sunt absolut necesare.
Dimensiunea unui rezumat poate varia în funcţie de complexitatea textului şi de nivelul de detaliu care se doreşte
a fi prezentat în lucrarea ştiinţifică. Este recomandat ca, înainte de a decide dimensiunea rezumatului unei surse, studenţii
să stabilească în ce măsură acel rezumat va contribui la clarificarea şi consolidarea argumentelor şi punctelor de vedere
proprii.
În toate situaţiile, fie că rezumatul este unul foarte scurt sau unul elaborat, studenţii trebuie să menţioneze sursa în
conformitate cu regulile impuse.
Având în vedere evoluţiile IT, în special apariţia unor programe de rezumare automată a unui document, se
impune ca studenţii să conştientizeze faptul că prin folosirea acestor programe nu au o certitudine asupra corectitudinii
rezumatului (poate conţine erori de vocabular, sintaxă sau gramatică) şi, cel mai important aspect, utilizatorii acestor
programe îşi asumă întreaga responsabilitate în ceea ce priveşte respectarea legilor în vigoare referitoare la dreptul de
proprietate intelectuală.
Parafrazarea unui text sursă
Dacă rezumarea oferă o formă condensată şi fără multe detalii a unui text sursă, parafrazarea oferă acelaşi nivel de
detaliere furnizat în sursa originală, doar că ideile principale sunt redate cu cuvintele proprii ale autorului parafrazei.
Prin urmare, când parafrazează un text studenţii trebuie să reformuleze ideile prezentate şi să schimbe structura
frazelor, nefiind suficient doar să înlocuiască câteva cuvinte.
Bineînţeles că şi în acest caz studenţii trebuie să menţioneze că ideile sunt preluate dintr-o altă sursă, fiind obligaţi
să indice în mod explicit sursele de informare atunci când parafrazează un text.

37
 Toate modalităţile de prevenire a plagiatului prezentate mai sus au la bază un numitor comun, respectiv grija pe
care studenţii trebuie să o aibă în ceea ce priveşte delimitarea propriilor contribuţii de cele ale altor autori.
Prin urmare, atunci când se hotărăsc să citeze, să rezume sau să parafrazeze lucrările altor autori, studenţii trebuie
să acorde o atenţie deosebită elaborării şi redactării lucrărilor ştiinţifice, punând accent pe respectarea strictă a cerinţelor
eticii şi deontologiei universitare.
3. Combaterea plagiatului în mediul academic
Printre priorităţile şi obiectivele strategice privind îmbunătăţirea calităţii sistemului naţional de învăţământ
superior un loc important îl ocupă promovarea eticii şi deontologiei universitare, scopul final fiind consolidarea integrităţii
academice în rândul cadrelor didactice, a studenţilor, a personalului didactic auxiliar, precum şi a altor persoane implicate
în derularea studiilor universitare.
Un exemplu în acest sens este şi adoptarea Ordinului Ministrului Educaţiei Naţionale nr. 3131/30.01.2018 privind
includerea în planurile de învăţământ, pentru toate programele de studii universitare organizate în instituţiile de
învăţământ superior din sistemul naţional de învăţământ, a cursurilor de etică şi integritate academică.
Adoptarea acestui ordin a avut rolul de a asigura, în mod structurat, cunoştinţele şi deprinderile necesare unei
activităţi academice şi de cercetare, în acord cu cerinţele eticii şi deontologiei universitare, completând astfel cadrul
normative existent care prevedea doar obligativitatea evaluării lucrărilor ştiinţifice sub aspectul eticii universitare şi
sancţiunile aplicabile în cazul nerespectării standardelor de calitate sau de etică profesională, inclusive plagiatul.
Referitor la plagiat, Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 conţine o serie de prevederi din care reiese
responsabilitatea studenţilor, dar şi a cadrelor didactice, în ceea ce priveşte originalitatea lucrărilor ştiinţifice.
În ceea ce priveşte studiile universitare de licenţă, Legea 1/2011 prevede că îndrumătorii lucrărilor de licenţă
răspund în solidar cu autorii lucrărilor de asigurarea originalităţii conţinutului acestora, în paralel fiind interzisă
comercializarea de lucrări ştiinţifice în vederea facilitării falsificării de către cumpărător a calităţii de autor al unei lucrări
de licenţă.
Mai mult, Legea nr. 1/2011 prevede şi răspunderea contravenţională în cazul comercializării lucrărilor ştiinţifice
nerespectarea dispoziţiilor legii fiind sancţionată cu amendă de la 5.000 lei la 50.000 lei, constatarea contravenţiei şi
aplicarea amenzilor contravenţionale fiind de competenţa ofiţerilor sau agenţilor de poliţie din cadrul Ministerului de
Interne.
În cadrul efortului general de combatere a flagelului plagiatului, Universitatea „Ovidius” din Constanţa
promovează un set de valori morale precum cinstea, onoarea şi corectitudinea, urmărind în permanenţă responsabilizarea
etică şi deontologică a membrilor comunităţii universitare, grija pentru asigurarea unei înalte calităţi a activităţilor
educaţionale şi ştiinţifice reieşind din dispoziţiile Cartei şi a regulamentelor universitare.
În ceea ce priveşte măsurile de combatere a plagiatului în lucrările de licenţă susţinute la Universitatea „Ovidius”
din Constanţa, regulamentul privind organizarea examenelor de finalizare a studiilor prevede obligativitatea verificării
originalităţii a tuturor lucrărilor de licenţă conform unei proceduri operaţionale. Mai mult, regulamentul stabileşte ca
fiecare facultate să aibă o metodologie proprie în care să fie prevăzute expres măsurile luate pentru asigurarea
originalităţii conţinutului lucrărilor ce urmează a fi susţinute, precum şi dispoziţii privind interzicerea comercializării de

38
lucrări ştiinţifice, în vederea facilitării falsificării de către cumpărător a calităţii de autor al unei lucrări de licenţă.
4. Întrebări şi teme recapitulative
 Explicaţi de ce este important ca studenţii să conştientizeze gravitatea plagiatului şi a implicaţiilor sale legale.
 Descrieţi modalităţile de evitare a plagiatului în mediul academic.
 Ce trebuie să aibă în vedere studenţii atunci când doresc să citeze, să rezume sau să parafrazeze lucrările altor
autori?
 Identificaţi şi explicaţi cauzele care au impus introducerea cursurilor de etică şi integritate academică în
planurile de învăţământ pentru toate programele de studii universitare organizate în instituţiile de învăţământ superior din
sistemul naţional de învăţământ.
 Care sunt măsurile adoptate de către Universitatea „Ovidius” din Constanţa pentru combaterea plagiatului în
mediul academic?

39