Sunteți pe pagina 1din 32

UNIVERSITATEA „SPIRU HARET”

FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE ŞI ŞTIINŢE ECONOMICE


CONSTANŢA
DEPARTAMENTUL DE ŞTIINŢE ECONOMICE
PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE MASTERAT:
MANAGEMENT ORGANIZAŢIONAL ŞI ANTREPRENORIAT
ANUL DE STUDII: I

ETICĂ ŞI INTEGRITATE ACADEMICĂ


- sinteză –

Titularul activităţilor de curs:


Lect. univ. dr. Ciobănică Mihaela - Lavinia

CONSTANŢA
- 2018 -
CUPRINS

Capitolul I – Considerații generale privind etica universitară


1.1. Conceptul de etică în general
1.2 Etica universitară
1.3 Sistemul de valorile etice universitare
1.3.1 Valorile etice universitare
1.3.1 Abateri de la sistemul de valori etice

Capitolul II – Codurile de etică universitare


2.1. Modalități de reglementare a eticii în Codurile de etică universitare
2.2 Carta universitară potrivit Legii educației naționale nr. 1/2011
2.3 Etica în Carta universitară și în Codurile de etică ale universităților naționale

Capitolul III – Integritatea academică


3.1. Conceptul de integritate academică
3.2 Integritatea academică reflectată în Codurile de etică și integritate ale universităților
3.3 Principii care asigură integritatea promovate de Strategia Națională Anticorupție în
Educație
3.4 Integritatea în Codul de etică și normele de conduită profesională al ARACIS

Capitolul IV – Standarde privind întocmirea lucrărilor cu caracter științific


4.1 Tipologia lucrărilor de cercetare ştiinţifică
4.2 Rezultatele cercetării
4.3 Reguli privind lucrarea de finalizare a studiilor și abilitarea
4.4 Prezentarea şi susţinerea rezultatelor unei cercetări
4.5 Reguli de redactare a textelor ştiinţifice
4.5.1 Abrevieri, codificări, simboluri
4.5.2 Preluări, împrumuturi (citate, expresii, date, exemple, idei, interpretări şi argumentaţii)
4.5.3 Bibliografia
4.5.4 Apendicele, indexul şi anexa
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND ETICA UNIVERSITARĂ

1.1 Conceptul de etică în general

Conform Dicționarului explicativ al limbii romȃne, termenul de etică semnifică :


1. Ştiința care se ocupă cu studiul principiilor morale, cu legile lor de dezvoltare istorică, cu
conținutul lor și cu rolul acestora în viața socială ;
2. Totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare ideologiei unei anumite clase
sau societăți ;
3. Etica este una dintre formele conștiinței sociale ;
4. Totalitatea normelor de conduită morală.
Ştiința eticii este o disciplină socio-umană, îndrumătoare și prescriptivă, bazată pe principiile
deliberării și alegerii, vizȃnd natura personalitții și vieții, formarea caracterului, studiul
moravurilor.

1.2 Etica universitară

Subiectele referitoare la etica universitară ori buna conduită în cercetarea științifică sunt
de mare actualitate în prezent, fiind de notorietate cazurile amplu mediatizate de încălcare a
regulilor de cercetare academică, iar plagiatul este una din aceste situații.
Nu în ultimul rȃnd, legislația atȃt națională cȃt și preocupările internaționale referitoare la
bunele practici în domeniul cercetării tratează învățămȃntul și cercetarea în același timp și este și
firesc să fie așa.
În lucrarea intitulată Protagoras, Platon își centrează atenția asupra dilemei “Poate fi
predată-învățată virtutea? Poate fi, astfel, cineva profesor, dascăl de virtute?”
Dilema platoniană dă curs supoziției că procesul de predare-învățare privește nu numai
știința, dar și putința. Aceasta deoarece cunoașterea însăși, ține nu atȃt de aflarea a ceva care
rămȃne exterior, ci și de receptarea prin intensitatea trăirii sensibile a unei stări sau relații
anterior străine, neștiute.
Virtutea nu poate fi, astfel știută decȃt pe calea acestei interferențe în care gȃndul și
sensibilitatea se contopesc.
În general, toate tipurile de activitate umană sunt supuse, într-un fel sau altul, normării, în
sensul că ele nu se pot desfășura neorganizat, fără a se subordona unor scopuri sau criterii,
prefigurate într-un sistem de principii și norme.
Cunoașterea nu este o simplă copie a realității, ea presupune o reflectare activă și o
reconstrucție a lumii reale în conștiința individuală.
Subiectul eticii în cercetarea științifică ar trebui să preocupe în bună măsură atȃt pe
student cȃt și pe masterand, pe studentul doctorand pe percursul anilor de licență-masterat-
doctorat, dar și ulterior, în întreaga activitate de cercetare post universitară care include
redactarea de orice fel de lucrări cu caracter științific.
Preocuparea ar trebui să fie identică în ceea ce privește respectarea prevederilor legii cu
privire la cercetarea științifică, dar și a normelor de etică nu doar din partea personalului implicat
în cercetare-dezvoltare, ci din partea tuturor cadrelor didactice din învățămȃnt care au ca
obligație de serviciu scrierea și publicarea de articole de specialitate, cărți, tratate, monografii.
Prin urmare, pentru evitarea situațiilor care pun sub semnul îndoielii calitatea activității
de cercetare științifică, este necesar să se cunoască, pe de o parte conceptele precum etica
universitară, integritate academică ori buna conduită în cercetarea științifică și, pe de altă parte,
legislația aplicabilă bunei conduite academice i eventualele sancțiuni în caz de încălare a
acestora.
În concluzie, așa cum s-a subliniat în doctrină, normarea activității umane reprezintă o
cerință indispensabilă oricărei forme de conviețuire, indiferent de gradul evoluției sale sau de
calitatea formelor ce asigură coeziunea internă a acesteia.

1.3 Sistemul de valorile etice universitare

Etica în general și etica universitară în special ori integritatea academică sunt strȃns
legate de un set de valori.
Sistemul de valori etice universitare constituie cadrul de formalizare a regulilor
consensuale morale și de integritate în domeniul academic, expresie a pozițiilor definitorii față
de ceea ce este permis sau nu în mediul universitar.
În acest sens s-a elaborat o metodologie de etică și integritate academică utilizată în procesul de
evaluare a universităților din Romȃnia.
Metodologia de etică și integritate academică:
 vizează, în mod direct, dimensiunea eticii și integrității evaluărilor instituționale;
 nu afectează autonomia universitară;
 introduce un sistem de referință și totodată numitorul comun pentru toate acestea și
anume reguli unitare de etică și integritate academică a evaluărilor instituționale pentru
clasificarea universităților.
Ideea de la care s-a plecat în elaborarea Metodologiei menționate este că „în esență,
universitatea, ca spațiu al cercetării, este, sau ar trebui să devină cadru generator de valoare
națională, de elite intelectuale și, desigur, morale.
Aici, tinerii pot să-și formeze principii de viață și profesionale solide, dar, mai cu seamă să
învețe să le urmeze. De aceea, nu poate rămȃne indiferent climatul moral în care se face
pregătirea studenților.
Universitatea trebuie să fie capabilă, fundamental, să furnizeze modele umane și profesionale la
care aceștia să aspire și să se raporteze, repere de comportament moral și de integritate –
profesori competenți din punct de vedere științific, dar, în același timp, și dascăli, în cel mai
adevărat sens al cuvȃntului.
Nivelul eticii și integrității dintr-o organizație este foarte mult influențat de o sumă de
aspecte subiective, cu atȃt mai mult cȃnd este vorba despre reglementarea domeniului universitar
în care operează un număr important de entități, avȃnd misiuni și interese dintre cele mai variate.
Prin această Metodologie se urmărește promovarea în sistemul învățămȃntului superior
național a unei conduite general acceptate care să mențină sub control etic și al integrității
procesul de evaluare instituțională.
Prezenta Metodologie se caracterizează prin următoarele aspecte:
1. Stabilește normele de etică și integritate aplicabile în procesul de evaluare instituțională
prevăzut de lege;
2. Are aplicabilitate generală și reglementează la nivel național aspectele de etică și
integritate a evaluărilor instituționale;
3. Nu substituie prevederile procedurilor de evaluare instituțională, ale cartelor universitare,
ale codurilor de etică și deontologie profesională din universități și nici alte prevederi
legale care vizează învățămȃntul superior național;
4. Metodologia conține:
a) Sistemul de valori etice universitare la care se raportează activitatea de evaluare
instituțională;
b) Principiile eticii și integrității academice.

1.3.1 Valorile etice universitare

Valorile etice orientează activitatea în domeniul învățămȃntului superior, în general,


precum și în interiorul mediului academic și al comunității universitare.
Acestea definesc relațiile moral – profesionale dintre membrii comunității universitare,
între aceștia și colaboratorii externi, inclusiv cu membrii echipelor de evaluare instituțională
pentru clasificarea universităților.
Valorile etice universitare sunt următoarele:
a) Libertatea academică – proclamă faptul că universitatea este un spațiu liber de ingerințe,
presiuni și constrȃngeri, altele decȃt cele de natur științifică, legală și etică;
b) Autonomia personală – asigură exercitarea consimțămȃntului propriu și posibilitatea
opțiunii asupra programelor, concursurilor și oportunităților de studiu și cercetare;
c) Transparența – se referă la asigurarea accesului public, în mod oportun, la toate
categoriile de acțiuni, date și informații care interesează membrii comunității universitare
și societatea din care aceasta face parte;
d) Etica relațiilor între membrii comunității academice – solicită evitarea legăturilor și
pozițiilor care duc la conflicte de interese și incompatibilități de natură să afecteze
judecățile, evaluările obiective și acțiunile membrilor comunității și să permită:
favoritismul, nepotismul, aplicarea de standarde duble în apreciere/evaluare, acete de
persecuție sau de răzbunare;
e) Respectul, grija și toleranța impun prețuirea demnității fiecărui membru al comunității
academice într-un climat liber de orice discriminare, hărțuire, umilire, dispreț,
amenințare, intimidare, rezolvarea disputelor prin argumente raționale și nu prin
utilizarea unui limbaj (cuvinte, etichetări, stil și ton) sau a unor atitudini/acțiuni
inadmisibile în mediul academic. De asemenea, încurajează politețea, respectul,
solicitudinea, aprecierea, mȃndria, altruismul, empatia, înțelegerea solidaritatea,
promptitudinea, optimismul;
f) Dreptatea și echitatea – determină atitudini corecte și de respingere a discriminării,
inegalității de șanse și exploatării; promovarea culturii organizaționale bazate pe
performanță și probitate; stimularea metodelor și tehnicilor de lucru consultative și
flexibile; descurajarea și eliminarea oricăror forme de corupție.
g) Profesionalismul – înseamna competență în exercitarea profesiei; încredere în validitatea
deciziilor profesionale și față de profesie; identificarea cu specialitatea și cu cei din
același domeniu; atașamentul față de cariera academică; obligați morală de a lucra în
serviciul studenților, evitȃnd tratamentul preferențial nejustificat; menținerea standardelor
profesionale;
h) Primatul meritocrației – constă în recunoașterea, cultivarea, recompensarea realizărilor,
valorii și calității personale/colective și în încurajarea: eficacității, eficienței și
performanței; dedicării față de profesie și față de studiu, talentului și creativității;
loialității față de instituție și membrii comunității academice;
i) Responsabilitatea profesională și socială – reclamă implicare în problemele profesionale
și publice, colegialitate și spirit cetățenesc responsabil; interzicerea dezinformării,
calomnierii, denigrării publice a persoanelor din instituție și a programelor de studii;
responsabilitatea manifestată față de studenți, față de subordonați și față de angajați.
Valorile etice de mai sus asigură sistemul de referință etic și de integritate la care se
raportează activitatea de evaluare instituțională.

1.3.2 Abateri de la sistemul de valori etice

Metodologia de etică și integritate în procesul de evaluare a universităților din Romȃnia,


mai sus amintită, reglementează și situația abaterilor de la valorile etice universitare, astfel cum
le prezentăm în cele ce urmează.
În mediul academic, raportat la sistemul de valori etice mai sus specificate, sunt
considerate abateri următoarele fapte:
a) Obstrucționarea activității didactice, de cercetare științifică, administrative sau a oricărei
funcții a universității;
b) Frauda sub orice formă în procesul de învățămȃnt, de cercetare științifică, precum și în
cadrul celorlalte activități din universitate;
c) Acceptarea sau lissa de reacție față de corupție, favorizarea acesteia, obținerea,
pretinderea sau nerefuzarea unor avantaje necuvenite;
d) Inducerea în eroare a conducerii universității prin dezinformare;
e) Agresarea fizică sau morală săvȃrșită sub orice formă împotriva membrilor comunității
universitare sau în legătură cu activitatea academică;
f) Discriminarea, în toate formele de manifestare ale acesteia;
g) Favoritismul, sub orice preț;
h) Participarea la activitățile din cadrul universității prin încălcarea prevederilor legale a
dispozițiilor cartei universitare privind consumul de alcool, droguri, de alte substanțe
interzise;
i) Practicarea unor atitudini și comportamente indecente, insultătoare sau obscene și
folosirea unui limbaj neconform spiritului academic;
j) Denigrarea publică a personalului sau instituției de către membrii comnunității
universitare;
k) Folosirea abuzivă a calității de membru al comunității academice;
l) Organizarea și desfășurarea de activități nepermise în universitate, folosirea numelui, a
resurselor umane, financiare sau materiale ale acesteia în scopuri nelegale sau contrare
acesteia;
m) Distrugerea, alterarea sau falsificarea documentelor și a bazelor de date ale universității,
ca și utilizarea lor în scopuri ilicite;
n) Pătrunderea neautorizată în soațiile în care accesul este reglementat prin măsuri speciale;
o) Utilizarea neautorizată și provocarea cu vinovăție de prejudicii în dauna patrimoniului
universității.
CAPITOLUL II

CODURILE DE ETICĂ UNIVERSITARE

2.1. Modalități de reglementare a eticii în Codurile de etică universitare

Așa cum s-a observat recent în doctrină “Universitatea în Romȃnia este de dată relativ
recentă și este strȃns legată de crearea statului romȃn modern, fiind o creație a acestuia înființată
pentru trebuințele sale”.
În opinia lui Craiovan, “În doctrină, diferitelor tipuri de valori (economice, politice,
morale, juridice, științifice, filosofice, religioase) li s-au conferit importanță și ranguri diferite
după modul și măsura în care diferitele specii de valori contribuiau la satisfacerea unor
necesități, trebuințe, aspirații ale omului din acel moment istoric.
Determinarea rolului și locului valorilor în relație cu dezvoltarea socială și perfecționarea
condiției umane implică o abordare completă, reală și istorică.
Aceasta deoarece, de-a lungul istoriei omenirii valorile s-au constituit în configurații
distincte, în sisteme ierarhice, în care ele erau ordonate în funcție de semnificația lor pentru om,
de importanța acordată lor de colectivitățile umane, de formațiunile sociale concrete și istoric
determinate.
Prin urmare, ceea ce se prezintă în această secțiune, reflectă valorile societății din aceste
timpuri pe care le trăim în prezent, aplicate în Carta și Codurile universitare, avȃnd ca punct de
plecare Legea educației naționale.
Autonomie universitară este cea care, prin lege, a a deschis pentru Universități calea
afirmării celor mai importante valori în care acestea cred și pe care le-au dezvoltat în
documentele proprii.
De aceea, un punct comun îl au toate aceste documente la nivelul universităților, cadrul general
legal, însă, mult mai mult, s-au identificat chestiuni care le diferențiază, atȃt sub aspectul
întinderii reglementării cȃt și al elementelor specifice valorilor acelor universități.
Acesta este motivul pentru care în unele documenete ale unei universități regăsim, cu
privire la subiectul etică și integritate academică doar prevederi minime, iar la alte universități,
pagini întregi cu explicații și exemplificări, proceduri, ceea ce din punct de vedere legal, este
corect în ambele situații.

2.2 Carta universitară potrivit Legii educației naționale nr. 1/2011

Unul din cele mai importante documente care trebuie să se regăsească la nivelul fiecărei
universități este Carta universitară.
Potrivit art. 128 din Legea educației naționale, Carta universitară prezintă opțiunile
majore ale comunității universitare și se aplică în tot spațiul universitar.
(1) Carta universitară prezintă opţiunile majore ale comunităţii universitare şi se aplică în tot
spaţiul universitar.

(2) Carta universitară se referă, în mod obligatoriu, cel puţin la:


a) modalităţile de desemnare şi revocare din funcţie a persoanelor care ocupă funcţii de
conducere sau care fac parte din structurile şi organismele de conducere ale universităţii, în
conformitate cu legislaţia în vigoare;
b) Codul de etică şi deontologie profesională universitară;
c) modul în care se realizează gestiunea şi protecţia resurselor universităţii;
d) condiţiile în care se constituie fondurile proprii şi stabilirea destinaţiei acestora şi a condiţiilor
în care sunt utilizate;
e) condiţiile în care se pot încheia contracte cu instituţiile publice şi cu alţi operatori economici
în vederea unor programe de cercetare fundamentală şi aplicativă sau a creşterii nivelului de
calificare a specialiştilor cu studii universitare;
f) condiţiile în care universitatea se poate asocia cu alte instituţii de învăţământ superior sau cu
alte organizaţii pentru îndeplinirea misiunii sale;
g) modalităţile în care se pot construi, deţine şi folosi elementele aferente bazei materiale a
universităţii, necesare educaţiei şi cercetării ştiinţifice;
h) modalităţile în care se derulează acţiunile de cooperare internaţională ale instituţiei de
învăţământ superior, încheierea de contracte şi participarea la organizaţiile europene şi
internaţionale;
i) modalităţile de colaborare dintre structurile de conducere ale universităţilor şi sindicatele
personalului didactic, de cercetare, tehnic şi administrativ şi organizaţiile studenţeşti legal
constituite;
j) orice alte aspecte considerate relevante de către senatul universitar şi care corespund legislaţiei
în vigoare.

(3) Carta universitară se elaborează şi se adoptă de către senatul universitar, numai după
dezbaterea cu comunitatea universitară.

(4) Carta universitară nu poate conţine prevederi contrare legislaţiei în vigoare.


Nerespectarea legilor în conţinutul Cartei universitare atrage nulitatea de drept a actului
respectiv.

(5) Carta universitară se adoptă numai după rezoluţia pozitivă a Ministerului Educaţiei,
Cercetării, Tineretului şi Sportului privind avizul de legalitate asupra Cartei universitare.
Rezoluţia privind avizul de legalitate se emite de către Ministerul Educaţiei, Cercetării,
Tineretului şi Sportului în termen de maximum 30 de zile de la data solicitării instituţiei
de învăţământ superior.

(6) În cazul în care termenul prevăzut la alin. (5) nu este respectat, Carta universitară se
consideră avizată potrivit procedurii aprobării tacite.

2.3 Etica în Carta universitară și în Codurile de etică ale universităților naționale

Universitățile, în virtutea autonomiei universitare, au adoptat în regulamentele interne o serie


de prevederi privind normele etice.

2.3.1 Universitatea Spiru Haret, București

În Codul de etică al Universității Spiru Haret, regăsim conceptele de corectitudine


intelectuală şi onestitate.
Art. 241. Universitatea Spiru Haret încurajează şi apără cu fermitate dreptul de proprietate
intelectuală.
Art. 242. (1) Atunci când un drept de proprietate intelectuală este deţinut de către un colectiv
de autori, iar acesta este valorificat, beneficiile obţinute trebuie distribuite proporţional cu
contribuţia fiecăruia dintre autori şi cu acordul tuturor părţilor.
(2) În spiritul onestităţii profesionale şi al recunoaşterii meritelor intelectuale, toate
persoanele ce au luat parte la diferite proiecte şi studii de cercetare trebuie menţionate în
momentul în care rezultatele se fac publice.
Art. 243. (1) Se interzice orice formă de fraudă intelectuală, care trebuie sancţionată conform
practicilor şi uzanţelor academice.
(2) Sunt interzise denaturarea conţinutului ştiinţific al lucrărilor şi cercetărilor ştiinţifice,
fabricarea sau alterarea rezultatelor cercetării, utilizarea unor date ireale şi improvizate într-o
cercetare sau într-un experiment, modificarea cu rea-credinţă a datelor, citarea unor articole sau a
unor autori fictivi etc.
(3) Este interzisă orice formă de plagiat sau autoplagiat. Conform prevederilor legale,
plagiatul constă în expunerea, într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format
electronic, a unor texte, expresii, idei, demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode
ştiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale altor autori, fără a menţiona
acest lucru şi fără a face trimitere la sursele originale.
Art. 244. (1) Universitatea încurajează şi sprijină membrii comunităţii academice care
denunţă situaţii de plagiat.
(2) O acuzaţie de plagiat, pentru a fi validă, trebuie să fie însoţită, obligatoriu, de probatoriul
care să ateste plagiatul, prin indicarea, fără echivoc, a textului sau a textelor incriminatoare.
Art. 245. Îndrumătorii lucrărilor de finalizare a studiilor răspund, solidar cu studenţii sau
absolvenţii, pentru asigurarea caracterului original al acestora.
Art. 246. Este interzisă comercializarea de lucrări ştiinţifice în vederea facilitării falsificării
de către cumpărător a calităţii de autor al unei lucrări de licenţă, de diplomă, de disertaţie sau de
doctorat.
Art. 247. Universitatea încurajează comunicarea cunoştinţelor profesionale prin schimburi
academice şi sprijină activitatea de reprezentare didactică şi ştiinţifică internă şi internaţională a
tuturor membrilor comunităţii academice.

2.3.2 Universitatea de Vest din Timișoara

În Codul de etică al Universității de Vest, regăsim prevederi cu privire la conceptele de


corectitudine intelectuală şi onestitate, redate în continuare
Universitatea de Vest respectă şi apără dreptul la proprietate intelectuală. Toţi membrii
comunităţii academice care deţin calitatea de autor în sensul Legii 8/1996, a actelor normative
conexe precum şi a celor care reglementează şi stabilesc regimul juridic al proprietăţii industriale
trebuie să se abţină de la a întreprinde orice fel de demersuri de natură a leza dreptul de proprie-
tate intelectuală şi să facă tot ceea ce este legal şi moral în a recunoaşte acest drept.
Beneficiile şi recompensele vor fi acordate celor care se află la originea proprietăţii
intelectuale.
Toţi cei care au participat la diferite stadii ale cercetării, indiferent dacă rezultatele
demersului intelectual au fost sau nu făcute publice trebuie menţionaţi, în spiritul onestităţii
profesionale, al recunoaşterii dreptului de autor şi/sau de proprietate industrailă.
Este interzisă orice formă de fraudă intelectuală şi /sau de contrafacere indiferent de modul
de realizare, prin aceasta înţelegându-se cu titlul exemplificativ dar nelimitativ: plagiatul,
copiatul în cadrul examenelor sau concursurilor, contrafacerea rezultatelor cercetărilor,
substituirea lucrărilor sau a identităţii persoanelor examinate, preluarea lucrărilor de la colegi sau
profesori fără acceptul acestora, ca şi tentativele de corupere spre fraudă.

2.3.3 Universitatea Transilvania, Brașov

În Carta Universității Transilvania din Brașov se definesc abaterile de la buna-conduită în


cercetare-dezvoltare, incriminarea plagiatului și procedura de soluționare a acuzațiilor de
încălcare a eticii academice
Art. 22. Fabricarea datelor - Constituie o abatere gravă de la buna conduită în cercetare atât
în cazul cadrelor didactice și al cercetătorilor, cât şi al studenţilor, următoarele fapte: utilizarea
unor date nereale într-o cercetare sau experiment, modificarea intenţionată a datelor unei
cercetări sau unui experiment, citarea unor articole inexistente etc.
Art. 23. Plagiatul
(1) Cunoaşterea reglementărilor legale cu privire la proprietatea intelectuală şi a normelor de
scriere academică este o obligaţie profesională a cadrelor didactice, a cercetătorilor, a
doctoranzilor și a studenților. Necunoașterea acestor reglementări și norme nu constituie o scuză
pentru plagiat.
(2) În scopul unei bune diseminări a cerinţelor legale generale şi specifice domeniului,
universitatea, în conformitate cu prevederile Legii nr. 1/2011, cu modificările şi completările
ulterioare, şi a Legii nr. 206/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi a actelor de
punere în aplicare, asigură măsurile educaţionale, administrative şi tehnice, care contribuie la
garantarea originalităţii lucrărilor de licenţă, master, doctorat, articolelor ştiinţifice sau a altor
asemenea lucrări.
(3) În cadrul măsurilor educaţionale sunt incluse: i. Obligativitatea profesională și morală a
cadrelor didactice de a face explicite normele scrierii academice studenţilor și doctoranzilor și de
a asigura respectarea lor în toate împrejurările; ii. Informarea Comunităţii UTBv asupra cazurilor
de plagiat şi a situaţiilor ce pot genera suspiciuni de plagiat; iii. Informarea periodică a
Comunităţii UTBv cu privire la normele de etică şi deontologie în cercetarea ştiinţifică.
(4) Plagiatul se definește ca preluare integrală sau parţială a unui material realizat de un alt
autor şi prezentarea acestuia ca aparţinând propriei persoane fie într-o lucrare scrisă, de tipul
articolelor, cărţilor, cursurilor universitare, referatelor, lucrărilor de licenţă/
diplomă/master/doctorat etc., fie într-o prezentare orală.
(5) Exemple de plagiat pot fi considerate:
a) compilaţia de fragmente din mai multe surse/autori, fără referinţe clare la textele sursă;
b) întrepătrunderea dintre fragmentele de texte plagiate şi materialul propriu;
c) preluarea unui text fără referinţe clare, cu modificarea unor expresii din text, şi/sau
inversarea unor paragrafe/propoziţii/capitole;
d) omiterea marcajelor clare de citare în text şi a menţionării corecte şi complete a lucrării
sursă în bibliografie;
e) prezentarea aceleiaşi lucrări în mai multe publicaţii – acest tip de plagiat poartă numele de
autoplagiat; tema poate să fie reluată, conţinutul lucrării nu;
f) plagiatul poate fi intenţionat (plagiat propriu-zis) sau prin neglijenţă (folosirea greşită a
sistemul de citare sau neindicarea corectă şi completă a sursei unui material).
CAPITOLUL III

INTEGRITATEA ACADEMICĂ

3.1 Conceptul de integritate academică

În prezent, societatea romȃnească, și nu numai, tinde către o cultură a integrității și a


responsabilității acțiunilor sociale.
Faptul că viața socială este reglată în ceea ce privește formele de organizare și de
manifestare a colectivităților umane, de o serie de reguli de conduită, necesare desfășurării în
bune condiții a activității membrilor comunității umane, este o realitate.
Experiența demonstrează că viața cotidiană a oamenilor nu este posibilă fără astfel de reguli.
Integritatea este o virtute a omului, o trăsătură de caracter complexă. Conform
Dicționarului explicativ al limbii romȃne, aceasta semnifică: „însușire morală pozitivă a omului;
însișire de caracter care urmărește în mod constant idealul, binele”.
Pe plan academic, chestiunile referitoare la integritate dunt extrem de delicate și
complexe.
Se tinde către o cultură a integrității în toate domeniile de activitate, către asumarea
responsabilă a consecințelor oricărei forme de activități, iar în mediul academic, cu atȃt mai mult
deoarece aici se pune problema formării viitorilor specialiști.
Potrivit Legii educației naionale nr. 1/2011, comunitatea universitară este constituită din:
„studenți, personal didactic și de cercetare și personal didactic și de cercetare auxiliar, precul și
persoane cărora li s-a conferit calitatea de membru al comunității universitare, prin hotărȃre a
senatului universitar”.
Membrii comunității universitare au dreprurile și îndatoririle stabilite prin reglementările
legale în vigoare și prin Carta universitară.
Cercetarea adevărului științific, filosofia acestuia și transmiterea lui (metodologia
predării, metoda de gȃndire și cercetare pentru desăvȃrșirea unei lucrări, și/sau realizarea unei
experiențe în laborator, analiza unui studiu de caz) asigură universităților un statut ce depășește
nivelul comun al altor instituții din societate din moment ce efectele activităților fundamentale
care se desfășoară în universități trebuie să se reflecte în performanța tuturor celorlalte instituții
ale societății.
În Ghidul privind standardele de integritate în sectorul educației, document disponibil
public pe pagina de internet a Ministerul Educației Naționale și Cercetării Ştiințifice, se definesc
conceptele cu care se operează în cuprinsul său, astfel:
 Integritate: semnifică caracterul integru, sentiment al demnității, dreptății și
conștionciozității, care servește drept călăuză în conduita omului, onestitate și
incoruptibilitate;
 Standard: normă sau ansamblu de norme care reglementează calitatea, caracteristicile,
forma unui produs sau a unei activități; document în care sunt consemnate aceste norme;
totalitatea prescripțiilor de standardizare; document, act oficial în care sunt consemnate
aceste prescripții.
 Etică: ansamblu de norme în raport cu care un grup uman își reglează comportamentul
pentru a deosebi ce este legitim și acceptabil în realizarea scopurilor.
 Deontologie: normele de conduita și obligaiile etice și morale în exercitarea unei
activități profesionale.
 Integritatea publică: poate fi definită atȃt prin prisma integrității proceselor de luare și
implementare a deciziilor, de gestiune a banilor publici, cȃt și prin prisma integrității
personalului sau agenților publici.

Termenul de integritate conform Dicționarului explicativ al limbii romȃne, are mai multe
semnificații:
- Însușirea de a fi integru; cinste, probitate, incoruptibilitate;
- Caracter integru – semntiment al demnității, dreptății și conștiinciozității, care servește
drept călăuză în conduita omului; onestitate; cinste; probitate.

Integritatea academică este definită de Centrul pentru Integritate Academică din SUA ca
fiind un angajament față de cinci valori fundamentale atȃt pentru conduita profesională, cȃt și
pentru cea morală:
Onestitatea;
Încrederea;
Corectitudinea;
Respectul;
Responsabilitatea.
În viziunea celor de la Centrul pentru Integritate Academică, integritatea se construiește pe baza
unor discuții continue despre cum aceste valori sunt sau nu sunt incluse în activitatea instuției
respective. Aceste discuții se interconectează cu misiunea instituției, politicile și strategiile
acesteia, și astfel s eîncurajează dezvoltarea unui climat de integritate, bazat pe valorile sus
menționate pentru obținerea și menținerea integrității la nivelul proceselor de predare și instruire.
Onestitatea reprezintă un fundament al activităților de predare, învățare, cercetare și al
altor tipuri de activități. În orice instituție de învățămȃnt este imperativă sancționarea fraudei,
furtului, înșelătoriei și a altor comportamente indecente care pot pune în pericol drepturile
celorlalți și/sau binele comun. În cursa pentru cunoaștere, studenții trebuie să fie onești cu ei
înșiși și cu ceilalți, indiferent că se găsesc în sălile de clasă, în laboratoare, în bibliotecă sau în
sala de sport.
Cultivȃnd onestitatea, punem fundația pentru integritate pe tot parcursul vieții, dezvoltȃnd în
fiecare dintre studenți curajul de a face alegeri dificile, de a-și asuma responsabilitatea pentru
acțiunile sale și consecințele acestora.
Încrederea studenții răspund la onestitate cu încredere. Încrederea este promovată de
instituțiile de învățămȃnt deoarece numai cu încredere putem colabora, face schimb de idei fără
să ne fie teamă că munca noastră va fi furată sau că reputația ne va fi afectată.
Corectitudinea
O evaluare corectă este esențială în procesul de învățămȃnt. Pentru studenți sunt
importante anumite comportamente ale corectitudinii, cum ar fi: predictibilitate, așteptări clare și
sancționarea necinstei.
Respectul
Studenții arată respect ajungȃnd la orele de curs, fiind atenți, participȃnd la dezbateri,
respectȃnd termenele limită și performȃnd la nivelul lor de performanță. Cadrele didactice arată
respect ascultȃnd ideile studenților, dȃnd feedback onest în urma evaluării activității acestora,
valorizȃnd aspirațiile și idealurile acestora.
Responsabilitatea
Atȃt studenții cȃt și cadrele didactice, ar trebui să aibă un comportament responsabil.
Indiferent de circumstanțe, membrii unei comunități educaționale nu ar trebui să tolereze sau să
ignore un comportament necinstit din partea altora.

3.2 Integritatea academică reflectată în Codurile de etică și integritate ale


universităților

Din cercetarea întreprinsă pe paginile de internet ale universităților cu privire la


identificarea prevederilor referitoare la integritatea academică, respectiv Codul de etică și Carta
universitară, vor fi prezentate în continuare o serie de aspecte referitoare la integritatea
academică națională.
Codul de etică al Universității Spiru Haret, prevede referitor la integritatea academică
următoarele aspecte:
Art. 235. (1) În Universitate se aplică principiul egalităţii de şanse şi al nediscriminării,
astfel că toţi membri comunităţii universitare vor fi trataţi echitabil, corect şi drept, fără niciun
fel de discriminare.
(2) Este interzis orice tratament discriminatoriu aplicat unei persoane pe considerente de
rasă, sex, orientare sexuală, vârstă, dizabilităţi, etnie, religie, naţionalitate, categorie socială, stare
mintală sau mediu de provenienţă.
Art. 236. (1) Membrii comunităţii universitare vor urmări permanent evitarea şi
eliminarea conflictelor de interese, de natură să afecteze obiectivitatea evaluărilor. (
2) Membrii comunităţii academice trebuie să promoveze nediscriminarea şi egalitatea de
şanse cu privire la accesul la studii, la inserţia pe piaţa muncii, la programe de mobilităţi, să
acţioneze pentru eliminarea conflictelor de interese şi pentru prevenirea şi combaterea oricăror
forme de corupţie şi favoritism.
Art. 239. Se interzic cu desăvârşire şi se consideră forme grave de corupţie următoarele
practici:
a) pretinderea sau primirea de bani, bunuri, servicii sau orice fel de avantaje necuvenite în
vederea influenţării unei decizii la nivelul instituţiei;
b) condiţionarea promovării unor examene prin pretinderea sau primirea de bani sau alte
bunuri şi valori sau orice fel de foloase nepatrimoniale;
c) colectarea de fonduri de la studenţi pentru cumpărarea de cadouri sau pentru mese de
protocol oferite cadrelor didactice care fac parte din comisiile de examene, referate sau orice alte
proceduri de evaluare;
d) exercitarea influenţei în raport cu cadrele didactice care examinează studenţii pentru
câştigarea bunăvoinţei lor în vederea favorizării acestora;
e) luarea de bani sau alte bunuri şi oferirea de servicii de către studenţi, indiferent de
natura acestora, pentru a cumpăra bunăvoinţa profesorului examinator.
Art. 240. Se interzice cu desăvârşire oricărui membru al comunităţii academice să
administreze, să utilizeze sau să exploateze, în interes personal sau în interesul ilicit al unui terţ,
baza materială sau baza de date a Universităţii.
Referitor la conceptul de integritate în contextul activității de cercetare științifică, în
Codul etic al Universității Spiru Haret sunt prezentate următoarele aspecte:
Art. 241. Universitatea Spiru Haret încurajează şi apără cu fermitate dreptul de
proprietate intelectuală.
Art. 242. (1) Atunci când un drept de proprietate intelectuală este deţinut de către un
colectiv de autori, iar acesta este valorificat, beneficiile obţinute trebuie distribuite proporţional
cu contribuţia fiecăruia dintre autori şi cu acordul tuturor părţilor.
(2) În spiritul onestităţii profesionale şi al recunoaşterii meritelor intelectuale, toate
persoanele ce au luat parte la diferite proiecte şi studii de cercetare trebuie menţionate în
momentul în care rezultatele se fac publice.
Art. 243. (1) Se interzice orice formă de fraudă intelectuală, care trebuie sancţionată
conform practicilor şi uzanţelor academice.
(2) Sunt interzise denaturarea conţinutului ştiinţific al lucrărilor şi cercetărilor ştiinţifice,
fabricarea sau alterarea rezultatelor cercetării, utilizarea unor date ireale şi improvizate într-o
cercetare sau într-un experiment, modificarea cu rea-credinţă a datelor, citarea unor articole sau a
unor autori fictivi etc.
(3) Este interzisă orice formă de plagiat sau autoplagiat. Conform prevederilor legale,
plagiatul constă în expunerea, într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format
electronic, a unor texte, expresii, idei, demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode
ştiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale altor autori, fără a menţiona
acest lucru şi fără a face trimitere la sursele originale.

Codul de etică al Universității de Vest din Timișoara este un document public, așa cum
s-a arătat anterior, disponibil online și ușor accesibil. Astfel, sunt prezentate în continuare
selectiv cele mai importante prevederi, în optica acestei universități cu privire la integritatea
academică.
Art. 11. al Codului de etică, intitulat „Principiul integrității” prevede:
(1) Integritatea membrilor comunităţii academice este esenţială pentru desfăşurarea în
condiţii optime a activităţii didactice şi de cercetare.
(2) Fiecare membru al comunităţii academice este dator a se preocupa de evitarea oricăror
conflictelor de interese şi de a nu săvârşi acte sau fapte de corupţie sau de altă natură susceptibile
să afecteze integritatea sa, care slăbeşte coeziunea şi sentimentul apartenenţei, viciază climatul
universitar în ansamblul său şi aduce prejudicii grave imaginii instituţiei.
Art.12. Conflictul de interese reprezintă situaţia în care un membru al comunităţii
universitare/un cadru didactic, student, o persoană care face parte din personalul administrativ al
universităţii, are un interes personal, direct sau indirect, contrar interesului pe care, în calitatea
sau funcţia pe care o are în cadrul Universităţii, are obligaţia legală sau statutară să-l protejeze,
interes de natură să creeze prejudicii de imagine şi sau materiale instituţiei sau altor membrii din
comunitatea academică.
Art.13. Există conflict de interese atunci când persoana evaluată sau examinată este
soţul/soţia, ruda sau afinul până la gradul III inclusiv al cadrului didactic care face parte din
comisia de evaluare sau examinare, din comisia de doctorat sau comisia de concurs.
Art.14. În cazul unui conflict de interes, persoana în cauză are obligaţia de a informa, în
scris, organele competente şi de a se abţine de la orice decizie care afectează soţul/soţia, ruda sau
afinul până la gradul al III-lea inclusiv.
Art. 15. În cazul în care conflictul de interes apare în activitatea de examinare sau
evaluare, cadrul didactic în cauză are obligaţia de a informa organele competente şi să ceară
înlocuirea sa din comisia de evaluare sau examinare, comisia de doctorat sau comisia de concurs.
Dacă înlocuirea sa nu este posibilă din cauza lipsei unui cadrul didactic care are acelaşi domeniu
şi nivel de competenţă, se va numi un alt cadru didactic, având o specialitate cât mai apropiată,
pentru a-1 asista pe titularul disciplinei la examinarea sau evaluarea studentului/candidatului
respectiv.
Art.16. Persoanele care se află în relaţie de soţi, afini şi rude până la gradul al III-lea
inclusiv nu pot ocupa concomitent funcţii astfel încât unul sau una să se afle faţă de celălalt sau
cealaltă într-o poziţie de conducere, control, autoritate sau evaluare instituţională la orice nivel în
aceeaşi universitate.
Art.17. În relaţia cadru didactic – student, integritatea presupune evaluarea corectă,
obiectivă a performanţelor studentului, fără favoritism, în mod nepărtinitor.
Art.18. În relaţia cadru didactic – student, constituie încălcări ale principiului integrităţii
următoarele fapte:
a) pretinderea sau acceptarea de favoruri de orice natură, inclusiv sexuală;
b) pretinderea sau acceptarea de cadouri sau alte foloase materiale;
c) hărţuirea în toate formele sale;
d) împrumutul de bani între cadrul didactic şi studenţi;
e) prestarea de către cadrul didactic a unor activităţi remunerate în favoarea studentului, a
soţului/soţiei acestuia, a unei rude sau a unui afin, până la gradul III inclusiv;
f) obţinerea de liberalităţi din partea studentului, soţului/soţiei acestuia, a rudelor sau
afinilor acestuia până la gradul III inclusiv;
g) copiatul şi orice altă formă de înşelăciune care are loc în timpul examinării, ca şi
facilitarea copierii şi oricăror altor forme de înşelăciune;
h) condiţionarea participării la orice formă de examene de cumpărarea materialelor
bibliografice.

În același document, mai sus menționat, se prevede ce presupune conceptul de integritate


în contextul activității de cercetare științifică.

Art.19. În activitatea de cercetare ştiinţifică, integritatea presupune:


a) acceptarea şi menţionarea ca autori ai unei opere doar a persoanelor care au participat
efectiv la elaborarea ei;
b) indicarea sursei din care a fost preluată o idee, o expresie, un rezultat al unei cercetări
anterioare, indiferent dacă acestea au fost sau nu publicate. Această regulă priveşte şi elementele
preluate din lucrări de orice natură ale studenţilor sau doctoranzilor şi utilizate ulterior de un
cadru didactic în propriile cercetări.
c) recunoaşterea explicită a contribuţiei oricărei persoane care a participat în mod real la
o activitate de cercetare. In situaţia în care contribuţia a constat doar într-o activitate de
supervizare, supraveghere sau consiliere, nu este necesară o recunoaştere formală a contribuţiei.
In aceste cazuri, însă, se recomandă includerea unei formule de mulţumire.
d) respectarea riguroasă a destinaţiei fondurilor alocate unui proiect de cercetare. Sursele
de finanţare care au stat la baza unei cercetări vor fi menţionate în publicaţiile în care s-au
materializat rezultatele cercetării.
e) respectarea normelor speciale de etică referitoare la cercetarea efectuată pe subiecţi
umani sau prin experimente desfăşurate cu ajutorul animalelor şi a oricăror altor elemente ce ţin
de etica cercetării;
f) evaluarea corectă, obiectivă, a performanţelor cadrului didactic, fără părtinire sau
favoritism, în cadrul examenelor de doctorat , perfecţionare a pregătirii profesionale etc., a
concursurilor de ocupare a posturilor, în cadrul evaluărilor periodice, în cadrul interviurilor şi
examenelor de promovare.

Art.20. Constituie încălcări ale principiului integrității în materia cercetării ştiinţifice:


a) plagiatul sau însuşirea de către un autor a rezultatelor muncii altui autor (indiferent
dacă este vorba de reproducerea exactă a unui text sau de reformularea unei idei cu adevărat
originale), fără ca aceste din urmă să fie menţionat ca sursă a textului sau ideii respective;
b) confecţionarea de rezultate prin metodele care nu sunt folosite în cercetare;
c) înlocuirea datelor cu date fictive;
d) interpretarea deliberat distorsionată a rezultatelor şi deformarea concluziilor;
e) neatribuirea, ascunderea sau nerecunoaşterea corectă a paternităţii unei lucrări;
f) deturnarea fondurilor de cercetare în alte scopuri decât cele pentru care ele au fost
alocate;
g) omisiunea recunoaşterii, fie prin menţionare ca autor al unei opere, fie prin indicarea
sursei, a contribuţiei unor terţi la elaborarea unei opere;
h) obligarea autorilor unei opere de a menţiona ca autori şi persoane care nu au participat
la elaborarea acesteia;
i) orientarea activităţii de cercetare a studenţilor, masteranzilor, doctoranzilor în scopul
obţinerii unui avantaj personal de către îndrumător;
j) încălcarea celorlalte reguli prevăzute la art. 19. Art.21.

În activitatea administrativă şi managerială, integritatea presupune:


a) respectarea corectă a tuturor procedurilor de derulare a examenului, concursului sau a
altor forme de verificare prevăzute pentru selecţie şi promovare a cadrelor didactice;
b) respectarea corectă a tuturor procedurilor de alegere sau numire a structurilor de
conducere ale Universităţii;
c) desfăşurarea corectă a procedurilor de selecţie şi promovare a personalului
administrativ;
d) încheierea de acte juridice (contracte, angajamente, parteneriate sau orice altă formă de
colaborare) sau operaţiuni în interesul Universităţii, cu excluderea oricărui conflict de interes.

Art.22. Constituie încălcări ale principiului integrităţii în activitatea de conducere şi cea


administrativ managerială:
a) fraudarea prin orice mod şi cu intenţie a procedurilor de selecţie şi promovare a cadrelor
didactice;
b) fraudarea prin orice mod şi cu intenţie a procedurilor de alegere sau numire a structurilor de
conducere ale universităţii;
c) fraudarea prin orice mod şi cu intenţie a procedurilor de selecţie şi promovare a personalului
administrativ;
d) participarea unui membru al conducerii şi adminstraţiei universităţii la negocieri comerciale
cu firme sau organizaţii în care are un interes personal, direct sau indirect;
e) încheierea de către membrii conducerii şi sau administraţiei de contracte, angajamente,
parteneriate sau orice altă formă de colaborare externă, în care un membru al universităţii are un
interes personal, direct sau indirect;
f) colaborările şi angajamentele externe ale unor membri ai corpului didactic şi administrativ al
Universităţii împiedică îndeplinirea în bune condiţii a sarcinilor înscrise în statele de funcţii şi
fişele posturilor pe care le ocupă etc dacă se dovedeşte că prin aceasta au fost cauzate prejudicii
efective instituţiei.;
g) Se consideră decizii sau acte adoptate ori încheiate în condiţii de conflict de interese şi cele ale
structurilor deliberative la care cel puţin unul dintre membrii se află în conflict de interese şi nu
s-a abţinut de la vot ori de la dezbateri.
h) În cazul în care o persoană se află în situaţia unui conflict de interese, aceasta are obligaţia să
informeze în scris, de îndată, structura deliberativă sau persoana care ocupă o funcţie executivă
superioară ierarhic.
i) Persoanele care au fost notificate de către comisie cu privire la existenţa unui conflict de
interese sunt obligate ca, în termen de cel mult trei zile de la data luării la cunoştinţă, să ia
măsurile necesare pentru încetarea respectivuluzi conflict.
j) Dacă într-o perioadă de şase luni, o persoană este nevoită să se abţină de cel puţin trei ori de la
adoptarea deciziei ori încheierea unor acte din cauza iminenţei unui conflict de interese, Comisia
de etică şi deontologie profesională universitară procedează, la solicitarea rectorului, la
verificarea existenţei incompatibilităţii şi a altor interdicţii prevăzute de lege.

3.3 Principii care asigură integritatea promovate de Strategia Națională Anticorupție


în Educație

În Romȃnia este adoptată Strategia Anticorupție în Educație prin Ordinul nr. 5144/2013
al Ministrului Educației Naționale, scopul acestei strategii fiind prevenirea și reducerea
fenomenului corupției la nivelul sectorului educațional și valorizarea rolului important al
procesului educațional în demersurile de prevenire a corupției pe termen mediu și lung la nivelul
societății romȃnești.
Valorile fundamentale promovate prin Strategia Anticorupție în Educație sunt:
Educația: promovarea rolului fundamental al educației în societate;
Integritatea: promovarea responsabilității morale, civice, sociale și profesionale a
personalului implicat în sistemul educațional;
Transparența: asigurarea vizibilității și accesibilității deciziilor, cu informarea și
coparticiparea societății civile;
Obiectivitatea: asigurarea imparțialității și nediscriminării în întreaga activitate
desfășurată la nivelul sistemului educațional;
Prioritatea interesului public: datorită responsabililor din cadrul sistemului
educațional de a considera interesul public mai presus de orice alt interes.

Principiile promovate de Strategia Națională Anticorupție în Educație sunt:


1. Principiul prevenirii corupției pe termen mediu și lung, în baza căruia demersurile de
prevenire a corupției fac obiectul unei abordări strategice, bine planificate și
sustenabile;
2. Principiul calității actului educațional, în baza căruia activitățile din învățămȃnt se
raportează la standarde de calitate și la bune practici naționale și internaționale.
3. Principiul echității, nediscriminării și al egalității de șanse, în baza căruia accesul la
învățare, cȃt și la procesele de selecție, promovare și evaluare a personalului din
sistemul de învățămȃt se realizează în mod echitabil, fără discriminare.
4. Principiul statului de drept, în baza căruia este consacrată supremația legii, toți
cetțenii fiind egali în fața acesteia.
5. Principiul responsabilității, potrivit căruia autoritățile statului răspund pentru
îndeplinirea atribuțiilor ce le revin în domeniul prevenirii și combaterii corupției.
6. Principiul cooperării și coerenței, ce vizează necesitatea cooperării cu instituțiile
competente în prevenirea și combaterea corupției.
7. Principiul consultării societății civile și al dialogului social, care impune transparența
deciziilor și a rezultatelor și consultarea membrilor societății civile în cadrul acestui
proces.
8. Principiul comportamentuluin etic, care presupune ca personalul din sectorul
educațional să acționeze într-o manieră responsabilă din punct de vedere etic.
9. Principiul proporționalității în elaborarea și punerea în aplicare a procedurilor
anticorupție, conform căruia instituțiile publice trebuie să elaboreze și să aplice
proceduri proporționale cu riscurile și vulnerabilitățile instituționale la corupție.

Obiectivele strategiei sunt:


Creșterea gradului de educație anticorupție a personalului ce activează în cadrul
procesului educațional;
Creșterea gradului de educație anticorupție a tinerei generații;
Implicarea factorilor cointeresați aferenți sectorului educațional în demersuri
comune de informare și prevenire a corupției;
Informarea adecvată a publicului.

Obiectivul general al Strategiei Naționale Anticorupție în Educație pornește de la ideea


conform căreia sectorul educațional prezintă, alături de celelalte sectoare, unele vulnerabilități la
fenomenul de corupție.
Astfel, instituțiile din sectorul educațional au responsabilitatea asigurării condițiilor
necesare pentru punerea în aplicare a cadrului normativ la nivelul sectorului educațional, cȃt și al
monitorizării și evaluării periodice a eficienței măsurilor adoptate.
În acest sens au fost conturate o serie de obiective specifice:
Obiectiv specific 1: Remedierea vulnerabilitățilot specifice sectorului educațional prin
implementarea sistematică a măsurilor preventive.
Obiectiv specific 2: Creșterea transparenței instituționale prin sporirea gradului de
disponibilitate a datelor publice deschise puse la dispoziție de către instituțiile din sectorul
educațional.
Obiectiv specific 3: Consolidarea integrității personalului din sectorul educațional prin
promovarea standardelor etice profesionale și prin stimularea comportamentului etic, a
profesionalismului și a rezultatelor obținute.
Obiectiv specific 4: Creșterea eficienței mecanismelor de prevenire a corupției în materia
achizițiilor publice și a utilizării fondurilor publice în general, la nivelul sectorului educațional.

3.4 Integritatea în Codul de etică și normele de conduită profesională al ARACIS

Integritatea ca principiu conform căruia activitatea experților ARACIS este exercitată cu


onestitate și corectitudine, în deplină concordanță cu celelalte principii etice asumate în
momentul înscrierii în Registrul ARACIS al experților în evaluare și acreditare.
În acest sens, membrii trebuie să respecte următoarele reguli de conduită:
a) Să își exercite atribuțiile de serviciu cu onestitate, corectitudine, bună-credință și
responsabilitate;
b) Să respecte reglementările legale în vigoare și să sancționeze în conformitate cu
cerințele activității, în interesul sistemului de învățămȃnt superior și al instituției pe
cere o reprezintă;
c) Să activeze permanent în interesul beneficiarilor serviciilor oferite de organizațiile
furnizoare de educație;
d) Să se comporte astfel încȃt să construiască, să păstreze și să consolideze publicului în
onestitatea, corectitudinea și imparțialitatea lor în procesul de evaluare externă a
organizațiilor furnizoare de educație; în acest sens aceștia nu trebuie să accepte
cadouri, servicii, avantaje de natură materială ori personală, alte foloase necuvenite,
precum și alte tentative de influențare din partea celor evaluați;
e) Să evite orice activitate care le-ar putea afecta credibilitatea, obiectivitatea și
imparțialitatea;
f) Să semnaleze conducerii ARACIS dacă se află în situația de incompatibilitate sau
conflict de interese între calitatea de evaluator și alte calități care decurg din
activitatea sa și să solicite înlocuirea cu un alt evaluator la vizita de evaluare a
organizației furnizoare de educație.
g) Să nu se folosească de calitatea de expert în evaluare și acreditare în alte circumstanțe
decȃt cele pentru care a fost desemnat;
h) Să nu furnizeze informații sau date false în timpul, și/sau după efectuarea vizitelor de
evaluare externă a organizațiilor furnizoare de educație.
CAPITOLUL IV

STANDARDE PRIVIND ÎNTOCMIREA LUCRĂRILOR CU CARACTER ŞTIINȚIFIC

4.1 Tipologia lucrărilor de cercetare ştiinţifică1

Deşi nu sunt uşor de sistematizat şi caracterizat, tipurile de lucrări ştiinţifice rezultate din
diferite cercetări pot fi încadrate, mai mult sau mai puţin logic, în câteva categorii reprezentative.
Vom considera doar lucrările destinate publicării sau destinate prezentării la manifestări
ştiinţifice.
În prima clasă putem considera tipurile de lucrări consacrate, în conformitate cu standardele
internaţionale în domeniu.
1. Monografia: lucrare ştiinţifică publicată în editură (dimensiuni variabile, putând atinge
chiar peste 1000 de pagini), cu caracter exhaustiv, ce abordează o anumită problemă, o
temă punctuală sau o zona delimitată geografic, economic, social, conţinând
concluziile, direcţiile şi perspectivele evoluţiei, ca şi aspectele de lămuriri ale
domeniului. Acest tip de lucrare prezintă obligatoriu elemente de originalitate,
contribuţii ale autorului.
2. Tratatul: lucrare de mari dimensiuni (de la câteva sute la câteva mii de pagini),
publicată în edituri specializate, abordând unitar şi coerent aspectele fundamentale
(concluzii, principii, teorii, metode şi strategii de cercetare) ale unei ştiinţe, ramuri de
ştiinţă. Acest tip de lucrare caracterizează nivelul de dezvoltare al respectivei ştiinţe sau
ramuri ştiinţifice şi cuprinde elemente de contribuţie ale autorului, mai ales în materie
de sistematizare şi interpretare.
3. Manualul: lucrare sintetică, publicată în edituri specializate, cu volum variabil, în
funcţie de domeniu şi destinaţie (manualul universitar se apropie, în unele privinţe de
tratat), prezentând sintetic şi structurat didactic cunoştinţele, tezele, concluziile,
principiile, teoriile unei ştiinţe sau ramuri de ştiinţă, destinată formării profesionale a
specialiştilor. Acesta surprinde ceea ce a devenit deja clasic în domeniul abordat. Unele
manuale universitare deoarece aduc şi contribuţii ale autorului devin tratate.
4. Enciclopedia şi dicţionarul de specialitate: lucrări de referinţă în domeniul lor,
publicate în edituri specializate, sintetizând informaţia de bază pentru o anumită zonă
ştiinţifică sau aplicată, compilaţii ştiinţifice sintetizând acumulările dintr-un anumit
domeniu într-o formă structurată şi după criterii epistemiologice selectate în funcţie de
preferinţele autorilor sau de cerinţele destinatarului.
5. Studiul de cercetare: lucrare ştiinţifică propriu-zisă care aduce rezolvări, soluţii,
recomandări într-un anumit domeniu, în mod natural bine delimitat, în urma unor
cercetări de nivel; formulează noi probleme şi direcţii de cercetare, ipoteze şi strategii
de cercetare. Studiul de cercetare este de dimensiuni relativ reduse (câteva zeci de
pagini) şi apare în reviste de specialitate sau volume consacrate.
6. Articolul ştiinţific: o formă scurtă (5-20 de pagini) a unui studiu de cercetare, publicat
în reviste de specialitate recunoscute în domeniul respectiv; surprinde aspectele
esenţiale ale cercetării şi propune celor avizaţi soluţii, recomandăi şi, mai ales,
interpretări, idei sau teorii noi, metode şi instrumente de cercetare.
7. Raportul de cercetare: lucrare cu caracter rezumativ şi sintetic privind constatările,
concluziile unei cercetări întreprinse; se referă, de regulă, la cercetările pe bază de
contract realizate pentru agenţi economici; pot fi publicate numai cu avizul
beneficiarului şi cu respectarea anumitor condiţii de fidelitate şi confidenţialitate.
1
Sistematizare propusa de Adriana Zait pentru procedurile de evaluare a activitatii stiintifice de cercetare.
8. Comunicarea ştiinţifică: lucrare, susţinută de regulă oral, surprinzând rezultate sau
concluzii parţiale sau finale ale unor studii sau rapoarte (numai cu acordul
beneficiarului) de cercetare. Recomandată ca formă de „pretestare” a poziţiei
specialiştilor faţă de abordare, rezultate şi metodologia utilizată.
9. Referatul ştiinţific: lucrare ce prezintă rezultatele unui studiu de cercetare într-o
dezbatere cu o tematică focalizată (simpozion, conferinţă), pentru a obţine soluţii şi
concluzii cu caracter aplicat, acceptate de specialişti şi autorităţile domeniului, şi a
impune decizii pentru întreprindere, sector, regiune, ţară sau la nivel mondial. Aceste
rezultate sunt expuse oral, deseori fiind însă necesară punerea la dispoziţia
organizatorilor a unui material scris (10-15 pagini) care poate fi publicat.
10. Eseul ştiinţific: lucrare prezentând concluzii şi reflecţii ale autorului într-o problemă
importantă ca şi opinii ale unor specialişti din domeniu, în formă accesibila şi realizată
armonios lingvistic. Acest tip de lucrare ştiinţifică urmăreşte formarea unui curent
favorabil de opinie, atât printre specialişti, cât şi pentru publicul larg, faţă de ideile,
recomandările, soluţiile, concluziile autorului. Eseul ştiinţific este de dimensiuni reduse
(câteva pagini).
11. Articolul de popularizare: lucrare de mici dimensiuni, scrisă într-un stil curat şi general
accesibil, care sensibilizează publicul larg faţă de o problemă sau un subiect anume, de
interes comun, pentru lărgirea accesului la cultura de specialitate pregătitoare într-un
domeniu, anticipând, de regulă, schimbări viitoare.
12. Note de lectură, comentarii şi recenzii: lucrări prin care specialiştii în domeniu
marchează apariţii editoriale sau în reviste de specialitate prin comentarii, opinii pentru
a avertiza lumea ştiinţifică sau cea a practicienilor asupra respectivelor lucrări; sunt
eficace lucrările specialiştilor recunoscuţi în domeniu.

4.2 Rezultatele cercetării

Rezultatele cercetării se pot concretiza în:


- Confirmarea sau infirmarea ipotezelor;
- Obţinerea de soluţii formale sau practice;
- Conturarea de recomandări, sugestii, linii de acţiune;
- Identificarea de contradicţii, neconcordanţe, lacune sau limite ale teoriei sau soluţiilor
anterior propuse;
- Sesizarea de noi direcţii de cercetare.

Concluziile la cercetare vor urmări:


 Sublinierea rezultatelor cercetării întreprinse;
 Sistematizarea într-un subsistem coerent, integrat structurii generale a domeniului
(ştiinţei, ramurii de ştiinţă), a rezultatelor obţinute;
 Marcarea diferenţelor faţă de ceea ce se realizase anterior, deci a contribuţiei
efective a cercetătorului;
 Evidenţierea unor limite, dificultăţi şi direcţii posibile de cercetare ce ar putea fi
parcurse pentru o dezvoltare a teoriei, pentru ameliorarea şi completarea soluţiilor
sau găsirea altor soluţii.

Elementele importante în concluzii:


 Rezultatele obţinute prin cercetarea întreprinsă, pornind de la scopul propus iniţial;
 Dificultăţile întâlnite în timpul demersului de cercetare, modalităţile de depăşire a
acestora, aspectele care nu au putut fi clarificate şi pentru care pot fi propuse cercetări
ulterioare;
 Contribuţia autorului, prin sublinierea aspectelor teoretice şi aplicative pe care acesta le-
a pus în evidenţă, a dezvoltărilor conceptuale, metodologice sau aplicative realizate,
raportate la cunoştinţele anterioare;
 Aspectele neabordate ale temei, motivele care au determinat o asemenea poziţie a
cercetătorului;
 Recomandările cercetătorului pentru încadrarea rezultatelor în teoria economică (cazul
lucrărilor de sinteză sau a acelora care propun abordări teoretice cu caracter de
generalitate) sau pentru aplicarea soluţiilor propuse în activitatea practică a
întreprinderii, a organismelor publice şi private vizate prin abordarea propusă; aceste
recomandări trebuie însoţite de argumentele potrivite, eventual de evaluări ale
consecinţelor, efectelor economice, sociale sau de altă natură;
 Consideraţii personale privind impactul posibil al cercetării întreprinse pe plan teoretic
sau aplicativ.

Concluziile cercetării trebuie formulate concis, precis şi argumentat, cu trimiteri la textul


de bază al lucrării sau la referinţele bibliografice folosite.

4.3 Reguli privind lucrarea de finalizare a studiilor și abilitarea

Prin redactare trebuie atinse obiectivele propuse iniţial şi, în primul rând, făcut înţeles
mesajul, respectiv realizările cercetării şi modul în care acestea au fost atinse.
Textul obţinut prin redactare este esenţial în actul comunicării rezultatelor cercetării.
Combinare între artă şi ştiinţă, har, experienţă, abilitate a mânuirii condeiului şi stăpânire
a unor reguli precise, textul ştiinţific trebuie să realizeze o comunicare corectă a mesajului.

Condiţii în redactarea unui text ştiinţific:

Rigurozitatea, realizată prin enunţuri exacte, corecte şi conforme cu sensul avut în vedere
prin mesajul dorit. Rigoarea presupune o bună stăpânire şi folosire a elementelor conceptuale şi
metodologice, o interpretare corectă şi precisă a datelor, determinărilor şi rezultatelor obţinute în
fiecare fază şi în finalul cercetării.
Coerenţa priveşte atât logica de fond a tratării problemei, cât şi aspectele de ordin
lingvistic ale lucrării. Redactarea textului trebuie să respecte structura logică, raţională a
demersului, astfel încât să se asigure comprehensibilitatea mesajului.
Linvistic (cuvinte, expresii, succesiuni de fraze), textul trebuie să ajute la înţelegerea
mesajului ştiinţific, pe de o parte, şi să fie în acord cu principiile şi normele lingvistice şi
gramaticale ale limbii române.
Completitudinea (integralitatea) este o condiţie care impune textului obligativitatea de a
realiza o abordare integrală a cercetării întreprinse, de la alegerea temei şi lansarea primelor
ipoteze până la obţinerea şi interpretarea rezultatelor.
În acest fel, lucrarea poate fi analizată şi apreciată ca un tot, furnizând ansamblul
elementelor prin care poate fi susţinută.
Eleganţa stilului prin care se realizează combinarea între estetica textului şi caracterul
personal (original), concret, focalizat şi adaptat ale acestuia.
Corectitudinea textului se raportează la elementele de fond, pe de o parte, şi la cele de
formă ale prezentării, pe de altă parte.
Pentru aspectele de fond, corectitudinea se referă la folosirea şi definirea conceptelor,
scrierea şi interpretarea simbolurilor şi relaţiilor de calcul, sistematizarea ideilor, tipologizarea
unor elemente structurale sau de ordine.
Onestitatea este complementară stilului, apărând ca o dimensiune a caracterului
cercetătorului. Acesta trebuie să aibă discernământul şi buna credinţă necesare sublinierii
antecedentelor în domeniu, contribuţiilor autorilor, indiferent de afinităţi şi prestigiu.
Onestitatea se traduce printr-o corectă trimitere la surse, chiar şi atunci când acestea sunt
de domeniul oralului sau a comunicărilor directe (dialog cu specialiştii, comunicări la
simpozioane, congrese sau conferinţe), extrase din experienţă, etc.
Onestitatea, împreună cu rigoarea şi corectitudinea, obligă la marcarea elementelor de
dificultate a aspectelor pentru care nu s-au găsit soluţii sau interpretări, precum şi precizarea
poziţiilor divergente, totdeauna cu argumente, şi nu cu patimă şi răutate.
Redactarea trebuie astfel realizată încât textul să aibă acurateţe, sobrietate şi eleganţă, să
fie inteligibil şi să comunice cu claritate rezultatele la care s-a ajuns.
Textul este recomanadat a prezenta elementele proprii ale demersului, argumentele şi
interpretările, precum si rezultatele originale, prin recursul la pesoana I plural.
Formulele cu caracter pasiv („s-a realizat”, „s-a demonstrat”, „s-au adus argumente”),
precum şi invocarea directă a propriei persoane („eu am realizat”, „am demonstrat”) trebuie
evitate, ele sugerând infatuarea autorului, fiind deseori neconforme cu realitatea, de cele mai
multe ori, antecedende mai laudabile.

4.4 Prezentarea şi susţinerea rezultatelor unei cercetări

Prezentatarea sau expunerea trebuie dezvoltată, în principal, pe trei componente


succesive: introducerea (exordiul), tratarea subiectului şi concluzia (peroraţia).

Prin introducere autorul realizează o punere în temă ce previne asupra subiectului propus.
Este o expunere de motive ce previne alegerea făcută, caracterizarea problemei şi
plasarea ei în domeniu.
În această etapă, cercetătorul urmăreşte şi orientarea atenţiei publicului către anumite
dimensiuni mai importante ale demersului întreprins.
Tratarea subiectului cercetării se realizează prin descrierea succintă a metodei,
formularea ipotezelor de lucru şi prezentarea ştiinţifică şi precisă a rezultatelor obţinute.
Această componentă a expunerii trebuie să fie în acelaşi timp simplă, competitivă şi
foarte convingătoare.
Rezultatele obţinute trebuie subliniate şi susţinute prin argumentele forte ale demersului
întreprins.
Prin tratarea subiectului, cercetătorul trebuie să convingă cititorul sau auditoriul de forţa
argumentelor, raţionamentelor şi faptelor dovedite, precum şi de rigoarea, corectitudinea şi
realismul utilizării metodelor de cercetare.
Concluzia lucrării este, în acelaşi timp, o sinteza a principalelor aspecte ale cercetării şi o
încercare de a impune rezultatele, opiniile şi convingerile autorului.
În expunerea lucrării este necesara o anumită artă a retoricii, prin care se realizează o
exprimare corectă, un discurs coerent şi un stil elegant şi armonios al discursului.
4.5 Reguli de redactare a textelor ştiinţifice

4.5.1 Abrevieri, codificări, simboluri

Prin abrevieri, codificări şi simboluri se realizează o mare economie de spaţiu,


simplificarea şi uşurarea demersului formal şi argumentativ.
Abrevierile sunt admise în lucrările ştiinţifice în cazurile în care s-au impus ca atare, în
literatura de specialitate sau prin standardele de redactare a textelor de specialitate.
Pentru cuvinte, concepte sau nume de organisme cu caracter internaţional, chiar dacă se
foloseşte denumirea în limba română, se prefera abrevierea în limba de circulaţie în care acestea
sunt cunoscute (e.g.: pentru Venitul net actualizat se preferă VAN – Valeur actuelle nette – în
franceză; pentru fluxuri de lichidităţi – CF- Cash flow – în engleză).
Abrevieri în tehnica redactării textelor:
- apud („după”, în latină), pentru citatele reproduse după alţi autori sau în cazul unor
informaţii sau referinţe din autori ale căror lucrări nu au fost direct studiate;
- cf. sau conf. (compară sau confruntă, în latină), se foloseşte pentru a face o trimitere la
o sursă sau o lucrare de referinţă în care pot fi găsite detalii şi elemente lămuritoare cu
privire la aspectul avut în vedere;
- e. g. (de exemplu = „exempli gratis”, în latină), se foloseşte în cazul unei enumerări cu
caracter exemplificator;
- etc. – de la latinescul et cetera sau et caetera cu sensul de „şi celelalte lucruri”, „şi
restul” sau „şi aşa mai departe”) – se pune după o enumerare de lucruri, obiecte, fapte
care poate continua implicit;
- et al. – din latinescul et alii, cu sensul de „şi alţii” – se pune după o enumerare de nume
de persoane care poate continua în maniera implicită;
- ibid („în acelaşi loc” – ibidem, în latină) indică aceeaşi sursă (invocată anterior) pentru
un citat sau o informaţie folosită în text;
- idem („acelaşi” – idem, în latină), invocă autorul citat într-o notă anterioară;
- idem, ibid. – asocierea siglelor idem, ibid. trimite la acelaşi autor şi aceeaşi lucrare sau
pagină;
- infra („după”, „mai jos”, în latină) ca şi supra („înainte”, „mai sus”, în latină) fac
trimiteri în textul propriu;
- l.c. („locul citat”, „pagina citată” – loco citato, în latină), ca şi l.l. („locul invocat” –
locus laudatus sau loco laudato, în latină), fac trimiteri la un paragraf dintr-o lucrare
citată anterior, fără a fi reluate datele bibliografice;
- n.b. (nota bene, în latină), în sensul de a pune accentul, printr-o mai bună observare sau
un mai atent studiu;
- op. cit. sau op. laud. („lucrare invocată sau citată”, în latină) face trimitere la o lucrare
pentru care s-a facut o prezentare într-o notă anterioară, situată pe o altă pagină, fiind
similar cu ibid. pentru aceeaşi pagină;
- p. – pagina la care poate fi găsit citatul sau alt element invocat din lucrarea menţionată;
- pp. – paginile din lucrarea menţionată din care s-a făcut preluarea.

Simbolurile apar ca elemente speciale de codificare (abreviere) cu ajutorul cărora se


operează mai ales în demersurile formale (demonstraţii logice sau formale), dar nu numai.
Pentru economie si management, pot fi folosite câteva reguli, fără a le considera,
deocamdată, obligatorii.
1. Pentru termeni, concepte şi definiţii consacrate se folosesc simbolurile intrate în uzul
internaţional, fără precizări suplimentare sau amendamente. Astfel de simboluri sunt destul de
rare, în economie şi gestiune:
 K – capital (în general, ca factor de producţie);
 L – factor de muncă;
 i – coeficient (notă) de actualizare;
 r – rentabilitate, randament.

2. Corectarea minoră a sensului pentru unele concepte sau definiţii poate fi marcată
printr-un asterisc ataşat simbolurilor intrate în uz cu semnificaţia de bază (e.g. K*; L*; r*, pentru a
marca amendamente la definiţia sau conţinutul capitalului, forţei de muncă sau randamentului).

3. Pentru desemnarea unor mărimi absolute (globale, integrale sau nete) se utilizează
numai litere mari din alfabetul latin, în funcţie de cuvântul prin care se desemnează conceptul
definit. Diferenţierea, în situaţia în care prima literă este aceeaşi pentru mai multe
concepte definite, se realizează prin folosirea următoarelor litere majuscule din cuvânt sau a
primelor litere majuscule pentru următoarele cuvinte din sintagma conceptuală.
Se recomandă folosirea notaţiilor (simbolurilor literale) folosite în literatura de
specialitate de autorul invocat (pentru elementele care apar numai la acesta).
Noi simboluri pot fi propuse numai pentru elemente noi introduse (numite, precizate şi
definite) de cercetători şi folosite ca atare în redactarea lucrării (de licenţă sau de disertaţie, în
cazul nostru).
Folosirea unor simboluri construite din mai mult de trei litere crează dificultăţi de
înţelegere, memorare şi utilizare.

4. Mărimile specifice (unitare), ca şi cele relative, sunt simbolizate prin litere mici de
tipar din alfabetul latin, de regulă iniţialele conceptelor prin care sunt desemnate. Se pot folosi şi
combinaţii de litere mici pentru a face diferenţierea între conceptele desemnate prin cuvinte care
încep cu aceeaşi literă.

5. Scrierea de ecuaţii, funcţii prin implicarea de variabile şi parametri economici se


realizează folosind regulile de bază ale matematicii.
Variabilele endogene (output-uri, în economie) sunt desemnate prin litera Y sau y (ca element a
lui Y), variabilele exogene (input-uri, în economie) prin litera X sau x (ca element a lui X),
variabila reziduală prin  sau  (ca element a lui  ), iar parametrii prin litere mici ale
alfabetului latin (a, b, c, ...), exclusiv cele care sunt recunoscute ca desemnând variabile
(endogene sau exogene).
Pentru variabilele exogene sunt reţinute şi notaţiile z, t, u şi v, care intervin în mod special
în anumite dezvoltări, u şi v apar în econometrie, cu sensul de variabilă reziduală (măsurată la
nivelul eşantionului, şi nu al întregii populaţii).

6. Literele alfabetului grecesc se folosesc în cazuri particulare. Se recomandă utilizarea


acestora numai în situaţiile în care au intrat ca atare şi sunt folosite cu semnificaţii precise în
literatura de specialitate (  = 3,14159, raportul între circumferinţa cercului şi diametru;  =
matricea covariantelor).
Literele alfabetului grecesc se folosesc mai puţin în economie. Ele au fost introduse în
calculul elasticităţilor (  ,  ), iar în statistică şi econometrie pentru notarea unor mărimi
specifice:
 - coeficient (empiric) de corelaţie;  - abaterea standard;  - variabila reziduală.

7. Indicii ataşaţi simbolurilor literale trebuie utilizaţi cu prudenţă pentru a nu îngreuna


prea mult înţelegerea şi utilizarea în raţionamente sau dezvoltări formale.
Indicii (care sunt aici adaosuri numerice sau literale la simbolul de bază şi nu mărimi indice, ca
în statistică) vor fi utilizaţi numai dacă este absolut necesar, pentru a atrage atenţia asupra
perioadelor de timp (ani, luni), a nivelurilor calitative sau distribuţiilor geografice sau pentru a
marca o operaţie pentru care există deja standarde.

8. Se recomandă o indexare (iniţială sau finală) a simbolurilor utilizate în lucrare (ca de


altfel şi pentru diferitele abrevieri, dacă acestea au fost impuse şi folosite în afara standardelor
sau uzanţelor).

4.5.2 Preluări, împrumuturi (citate, expresii, date, exemple, idei, interpretări şi


argumentaţii)

Citatele apar ca preluări integrale ale unor părţi de texte din lucrări aparţinând altor autori
(cercetători).
Folosirea citatelor este recomandată în următoarele situaţii:
• când se fac referiri la idei, relaţii, enunţuri foarte importante care au fost cuprinse
într-o lucrare a altui autor şi sunt esenţiale în precizarea poziţiei proprii, conturarea
unui punct de vedere personal, dezvoltarea unor idei, verificarea unor ipoteze,
descrierea unei soluţii.
• pentru a se oferi integral elementul asupra căruia este concentrată critica ştiinţifică,
atunci când există motive ştiinţifice pentru a anula, amenda sau ameliora o idee, un
enunţ, o relaţie a altui autor sau reluate până la momentul respectiv ca valabile fără
alte demostraţii (argumentaţii).
• dacă textul surprinde o idee, formulă sau dezvoltare grafică fundamentală pentru care
au fost găsite argumente suplimentare pentru a o impune în raport cu alta referitoare
la acelaşi domeniu (aceeaşi secvenţă, parte sau problemă).

Citatele sunt redate între ghilimele, eventul scrise cu alte caractere (cursive sau italice de
exemplu) cu trimitere obligatorie la sursă.
Identificarea sursei citatelor se face între paranteze pătrate, cu trimitere la lucrarea ce
figurează cu numărul de ordine respectiv din lista referinţelor bibliografice şi la numărul
respectiv al paginilor. De exemplu [8, p. 45] precizează faptul că citatul după care a fost plasată
respectiva paranteză este reprodus din lucrarea ce figurează la poziţia 8 în lista bibliografică, la
pagina 45. Pentru citatele care trec pe două pagini succesive, se menţionează ambele pagini
(exemplu, [8, pp. 45-46]).

Preluările de idei sunt recunoscute în note sau casete speciale care marchează începutul
lucrării, al unui capitol sau subcapitol, şi nu prin simple trimiteri, precum citatele (care sunt
preluări integrale de secvenţe de text).
Preluările de idei presupun împrumutul sau adoptarea întregului sistem raţional al
demersului pe care se bazează o concluzie ştiinţifică, un raţionament, o soluţie, o relaţie de calcul
a altui autor. Este vorba de premise, restricţii, ipoteze. Deseori, precizând punctul de plecare,
prin invocarea autorului de origine şi eventual a întregului sistem al acestuia, se procedează la
introducerea sau considerarea unei noi condiţii, restricţii sau ipoteze de bază, pentru a lărgi
demersul, a extinde generalizarea sau a consolida o anumită concluzie sau soluţie la o problemă
cunoscută.
Dacă astfel de preluări nu presupun şi o prezentare sumară sau una exhaustivă (caz în
care casetele de text devin obligatorii), trimiterile în text se realizează ca şi citatele obişnuite,
eventual cu sublinieri din partea autorului, între paranteze pătrate, în subsolul paginii sau la
sfârşitul capitolului (dacă apar şi comentarii succinte). În mod similar sunt invocate comentarii,
raţionamente şi argumentaţii speciale, oferite prin aspecte critice sau ca suport al propriilor
dezvoltări.

Exemplele, datele, graficele şi prelucrările preluate din alte surse vor fi obligatoriu
menţionate corespunzător prin invocarea sursei: o carte de autor, un studiu sau raport de
cercetare, un raport static, un anuar etc.
Trimiterea la sursă este obligatorie ca şi în cazul în care datele sau exemplele iniiale au
fost modificate, adaptate sau prelucrate. Astfel de trimiteri se realizează, de regulă, direct în text,
imediat înainte sau imediat după preluare.

Invocarea se poate face prin diverse modalităţi:


„...Exemplul este preluat din ... (autor, titlu lucrare, volum, articol etc. cu precizarea locului şi
anului publicării sau pagina din lucrare şi numărul de ordine al acesteia în lista referinţelor
bibliografice) ...’’;
„Datele folosite sunt preluate (adaptate) după... (autor, lucrare ş.a.m.d.)”;
„Graficul, evoluţia apare ca o sinusoidă, aşa cum sugerează... (autor, lucrare etc.)”.

Utilizarea datelor preluate, preluate şi prelucrate sau numai prelucrate după diferite surse
este totdeauna marcată prin trimiteri corespunzătoare (datele au fost preluate, preluate şi
prelucrate sau prelucrate după – sursa).
Menţiunea respectivă se faceşi sub tabelele ce fac parte din textul de bază sau sunt
folosite ca anexă la lucrare.

Expresiile reproduse în text sunt rareori invocate prin sursă dacă ele au intrat în uzul
comun. Expresiile care sunt de dată mai recentă, cu caracter de parabolă sau metaforă, pentru
care autorul este cunoscut (fie că expresia este parte integrantă a unui text cunoscut, fie că
aceasta poate fi pusă pe seama acestuia ca fiind rostită cu o anumită ocazie), trebuie prcizate prin
menţionarea autorului, a textului acestuia sau a circumstanţelor în care ea a fost propusă.
În cazul expresiilor celebre, anonime, nu se fac precizări suplimentare. Pentru cele al
cărui autor este cunoscut, sub motto, de regulă, în dreapta, se înscriu numele acestuia şi, mai rar,
sursa.
Expresiile împrumutate sunt marcate prin scris cu bold sau între ghilimele şi o precizare
menită a sugera faptul că nu aparţin autorului lucrării.
4.5.3 Bibliografia

Reconstituie sistematizat şi exhaustiv lista surselor bibliografice folosite de autor în


elaborarea lucrării de licenţă sau de disertaţie.
Sursele bibliografice, indiferent de caracter, moment şi loc de apariţie sau origine, sunt
listate, de regulă, alfabetic şi rareori în ordinea importanţei (apreciată de autor) sau invocării în
lucrare, prin precizarea următoarelor elemente:
- prenumele, iniţiala şi numele autorului lucrării, aşa cum sunt înscrise pe pagina de titlu a
acesteia;
- titlul complet al lucrării (însoţit eventual de subtitlu), aşa cum apare în pagina de titlu;
- editura şi locul (oraşul) apariţiei lucrării. În cazul editurilor de mare prestigiu (Dunod,
Editions d’Organization, Economica), locul (oraşul) poate fi omis; pentru lucrările
needitate sau aflate în manuscris în biblioteci, arhive, trezorerii, se precizează caracterul şi
locul de deţinere;
- anul apariţiei; atunci când lucrarea a apărut în mai multe ediţii se precizează şi numărul
ediţiei.

Pentru articole, studii, recenzii apărute în reviste de specialitate, cotidiane, periodice,


locul editurii, va fi luat în listarea bibliografică de numele complet al publicaţiei. Pentru studiile,
rapoartele de cercetare, sintezele documentare, colecţiile de date şi alte materiale elaborate la
cerere şi din raţiuni speciale, cu caracter de unicat sau în număr redus, se va face precizarea
necesară în listă.
Astfel de materiale, ca şi unele lucrări speciale cu caracter şi importanţă deosebite, pot fi
incluse cu precizări suplimentare în note de referinţă distincte sau în rezumatele la capitolele
lucrării.
Lucrările elaborate de colective mari, sunt înscrise prin precizarea prenumelui, iniţialei şi
a numelui coordonatorului sau editorului principal, însoţit de precizarea „sub coordonarea” sau
„sub redacţia”.
Pentru lucrările elaborate de colective mari, în cadrul unor instituţii specializate (gen
anuare, dicţionare, enciclopedii, studii şi cercetări, rapoarte, liste bibloigrafice la care nu se
menţionează numele coordonatorului, editorului sau îngrijitorului ediţiei), locul numelui
autorului (coordonatorului sau editorului coordonator) este luat de trei steluţe (***).
În general, chiar dacă nu este vorba de lucrări de autori, se va identifica numele unui
îngrijitor de ediţie care va poziţiona în lista bibliografică lucrarea aflată într-o astfel de situaţie.
Dacă în lucrare contribuţia autorilor este precizată (pe capitole, părţi, subcapitole sau
studii autonome), referirea se va face direct la aceastea, cu precizarea volumului în care se
găseşte.
Bibliografia poate fi realizată şi prezentată în două forme, după amploarea, frecvenţa
invocărilor (citărilor, preluărilor, trimiterilor) şi importanţa atribuită lucrărilor folosite:
 după fiecare capitol, caz în care se poate opta pentru o ordonare după importanţa
atribuită lucrărilor sau în ordinea invocării (trimiterilor); în ultimul caz, bibliografia
devine o listă a tuturor trimiterilor ce se realizează în lucrare, eventual însoţită de
explicaţii succinte sau lămuriri. Sistemul este recomandat pentru lucrările de
cercetare de anvergură, cu foarte multe trimiteri bibliografice şi contrapuneri de
opinii pentru subiecte controversate; este greoi şi mai puţin pretabil pentru
elaborarea lucrărilor de licenţă, dar de preferat pentru lucrările de disertaţie;
 la sfârşitul lucrării, după prezentarea concluziilor şi înaintea anexelor şi indexurilor,
situaţie în care se recomandă listarea exhaustivă, în ordine strict alfabetică, după
iniţiala numelui autorilor principali (primi autori), aşa cum sunt aceştia înscrişi în
pagina de titlu. Lucrările fără autor principal, marcate prin „*** ”, vor fi listate
alfabetic, după litera iniţială a titlului figurând pe pagina de titlu a lucrării, intercalat
cu lucrările precizate şi prin numele autorilor principali. Actele normative,
elementele de legislaţie, hotărârile şi deciziile cu caracter operativ folosite vor fi
înscrise alfabetic, după iniţiala primului cuvânt şi succesiunea următoarelor litere,
prin marcarea iniţială a celor trei steluţe, după încheierea listei lucrărilor
bibliografice principale.

Exemple de bibliografii:

a) Bibliografie de capitol

Referinţe bibliografice

1. Coulbois Paul, Politique Contractuelle, Cujas, Paris, 1971, p. 125.


...........................................................................................................................................................
......5. Atkinson Lloyd C., Economics, Irwin, 1982, pp. 20-25.

Chiar dacă nu sunt în totalitate admisibile, restricţiile respective par raţionale şi nu pot fi
neglijate într-o argimentaţie de acest tip.
...........................................................................................................................................................
.....
18. Conţinutul Ordonanţei Guvernamentale nr. poate fi interpretat, el fiind doar o încercare de a
depăşi un impas conjunctural.
...........................................................................................................................................................
......

b) Bibliografie de lucrare

1. Arrow K.J. şi Hare F.H., General Competitive Analysis, Holdern – Day, San Francisco,
1971.
................................................................................................................................................
.....
15. Radner R., A note on the Theory of Cost-Benefit Analysis in the Small, in Capital,
Investment and Development, ed. K. Boser, M.K. Mayermdar and T. Mitra, 129-
141, Basic Blackwell, Oxford, 1993.
................................................................................................................................................
.....
35. *** Legea nr. ............ privind ....................., publicată în M.O. nr. 18/ 2005.
Lucrările din lista bibliografică sunt scrise cu caractere standardizate, între ele lăsându-se
un spaţiu suplimentar faţă de scrierea adoptată în lucrare ( de exemplu, la o scriere de 1,5
rânduri, între două lucrări succesive individualizate va fi lăsat un spaţiu de două rânduri.
Sistemul cel mai răspândit, recomandat pentru redactarea lucrărilor pentru publicare,
adoptă următoarele standarde:
 pentru numele autorilor, format 12 pct., bold;
 pentru titlurile articolelor şi studiile publicate în volume, reviste sau cotidiane se
folosesc ghilimelele;
 titlurile lucrărilor, volumelor de studii, revistelor şi cotidianelor se scriu cu litere
cursive (italice);
 celelalte elemente de identificare se scriu cu caracterele folosite pentru scrierea
titlurilor articolelor sau studiilor din volume (format 12 pct.).

4.5.4 Apendicele, indexul şi anexa

Apendicele este un element conex important în cazul lucrărilor care impun enunţuri de
principii, reguli, teoreme şi dezvoltări de raţionamente formale ample, esenţiale pentru
înţelegerea conţinutului, dar care nu aparţin autorului (studentului-absolvent).
Mai mult, într-un apendice sunt dezvoltate, de regulă sintetic şi simplificat, elemente ale
teoriei de bază care au deţinut un loc comun, fiind practic, rezultatul unui întreg parcurs în
evoluţia disciplinei, ramurii de ştiinţă sau ştiinţei respective.
Apendicele, care are rolul unei anexe speciale, rezumă deci ansamblul unei demonstraţii,
într-o manieră comprehensibilă, astfel încât să poată fi folosită ca punct de plecare sau ca suport
în argumentarea sau dezvoltarea pe care cercetarea în cauză, concretizată în lucrarea de licenţă
sau de disertaţie, o presupune.
Apendicele se plasează la sfârşitul capitolului căruia îi serveşte ca intermediar pentru
facilitarea înţelegerii demersului sau ca punct de sprijin în continuarea unor demonstraţii, în
argumentarea corectă a unor raţionamente sau în construirea unor noi propoziţii, enunţuri,
ipoteze.
Acest tip de anexă este mai puţin practicat în elaborarea lucrărilor de licenţă, recomandat
însă pentru susţinerea lucrărilor de disertaţie care trebuie să aibă ambiţia chiar a unor dezvoltări
teoretice fundamentale.
Apendicele are formatul şi respectă scrierea folosită în redactarea lucrării, definiţiile,
enunţurile de principii, leme şi teoreme, precum şi relaţiile intermediare şi finale, scriindu-se în
bold. Etapele succesive ale demersului expus în apendice pot fi marcate prin titluri sau subtitluri
având o numerotare proprie.
Fiecare apendice trebuie să aibă un titlu corespunzător care să reflecte conţinutul său.

Indexul (alfabetic, noţional sau de autori) este o anexă specifică, figurând, de regulă, la
sfârşitul lucrării, după concluzii şi înaintea referinţelor bibliografice.
Indexul reia, în ordine alfabetică, principalele concepte, noţiuni, nume de autori sau
specialişti sau chiar referinţe bibliografice (rareori) pentru care precizează pagina sau paginile la
care pot fi găsite în diferite contexte, fără alte explicaţii.
Indexul este un instrument de lucru pentru utilizatorii (cititorii sau cercetătorii) lucrării.
El este recomandat în cazul lucrărilor de mar dimensiuni, care folosesc un număr mare de
concepte, definiţii, menţiuni şi fac multe trimiteri bibliografice sau de altă natură.
O listă index va fi precizată printr-un titlu corespondent (index alfabetic de noţiuni, index
alfabetic de idei, index alfabetic de cuvinte-cheie, index alfabetic de autori sau de autori citaţi) şi
va respecta formatul general de scriere (pagină, literă) folosit în redactarea lucrării.
Indexul poate fi şi un instrument propriu de verificare a structurii şi conţinutului lucrării.

Anexa cuprinde elemente de dimensiuni mari (tabele de calcul, grafice complexe,


diagrame) prin care se sintetizează sau se dezvoltă determinări şi prelucrări de date, se expun
detalii mai puţin semnificative, din structura lucrării sau se redau valori de calcul necesare în
determinările, analizele şi intrepretările din faza de cercetare a temei sau de rezolvare a
problemei.
De regulă, anexele de acest gen sunt cuprinse la sfârştul lucrării, constituindu-se ca ultima
parte a acesteia.
Elementele cuprinse în anexe sunt invocate, prin trimiteri corespunzătoare, în textul de
bază al lucrării, prin paranteze (vezi graficul sau tabelul nr. ... din anexa nr. ...).
Anexele se numerotează, în mod obişnuit prin cifre romane, iar elementele componente,
în funcţie de dimensiune, respectă formatul lucrării, sunt mai mari ca dimensiune (făcând
necesară plierea) sau sunt scrise în format redus pentru a se încadra în formatul general al
lucrării.
În cazul unor prelucrări, în josul elementului corespondent din anexă se face trimitere la
sursă (preluat, preluat şi adaptat sau prelucrat, etc.).
Anexele impun numai în cazurile în care elementele pe care le cuprind nu sunt direct
necesare în elaborarea textului, având totuşi importanţă pentru mai buna înţelegere a acestuia.
În cazul în care elementele de calcul, prelucrările sunt de domeniul contribuţiei eventuale
a autorului, ele vor fi incluse ca parte integrantă a textului de bază, şi nu ca anexă.
BIBLIOGRAFIE
1. Ciobănică, M.., 2018, Etică și Integritate Academică, Note de curs, Constanța.
2. Ştefan, E., 2018, Etică și Integritate Academică, Ed. Pro Universitaria, București.
3. Codul Etic al Universității Spiru Haret
4. www.uvt.ro
5. www.unitbv.ro