Relația profesor-elevi în învâțământul primar

Prin această lucrare ne propunem să identificăm relațiile dintre profesori și elevi, în cadrul
învățământului primar, evidențiind pe parcurs importanța relațiilor democratice în integrarea
copilului în cadrul clasei.
Clasa de elevi reprezintă un univers sociorelațional complex, unde se dezvoltă o varietate de
relații și interacțiuni din care elevul deprinde o serie de norme și valori .
În cadrul clasei de elevi, profesorul joacă un rol foarte important. Printre multitudinea de
atuuri pe care trebuie să le aibă un cadru didactic, noi amintim:
● “Capacitatea de a stabili fără dificultate relații adecvate cu elevii;
● Adaptarea la roluri diverse;
● Capacitatea de comunicare lejeră și eficientă atât cu grupul, cât și cu indivizii
separate;
● Abilități de utilizare și dozare adecvată a forței și autorității;
● Disponibilități de adaptare la diferite stiluri educaționale;
● Entuziasm, înțelegere și prietenie.” (Romiță B. I., p163)
În procesul de învățământ relația dintre profesor și elev este bazată pe o cooperare
permanentă, în cadrul căreia statutul fiecăruia este bine precizat: profesorul-ca factor educativ,
iar elevul-ca obiect și subiect al educației. Pe lângă conținuturile transmise, în activitatea
didactică un rol foarte important îl are tipul de interacțiune ce se va lega între aceștia.
Vasile Pavelcu descrie tipologia relației dintre cadrul didactic și elevi, astfel: “tipul
autoritar, care își supune voința fără a ține cont de părerile și reacțiile elevilor; tipul democratic
ale cărui măsuri sunt luate în comun cu clasa; tipul liberal și indiferent care lasă lucrurile să
meargă de la sine, fără intervenția lui”. (Pavelcu, V. 1976, citat de Stroe, M. 1987)
În plus, el comentează foarte interesant această tipologie analizând comportamentele
educatorului în raport cu elevul. Prin urmare, tipul autoritar trezește elevilor reacții de ezitare,
șovăială și neîncredere în sine. La polul opus, găsim tipul democratic. “Prestigiul cuvenit
opoziției sociale a educatorului se realizează prin apropierea și încrederea mutuală în raporturile
individuale ale profesorului cu elevii. Această apropiere trebuie să aibă o finalitate dinamică,
mereu înnoitoare și creatoare. Este forma care duce spre autonomia și independența
personalității”. (Pavelcu, V. 1976, citat de Stroe, M. 1987)
 Caracterizând în cele din urmă și tipul liberal și independent, Vasile Pavelcu susține faptul că
persoana respectivă “și-a greșit cariera, nu are interese dominante sau este o fire slabă, timidă,
care se retrage în fața celor mai mici dificultăți, refugiindu-se în lumea sa personală”. (Pavelcu,
V. 1976, citat de Stroe, M. 1987)
Precum se știe, în școala contemporană, predominantă este disciplina de tip democratic. Ea
apare pe baza relațiilor democratice dintre profesor și elevi, raporturilor întemeite pe respect,
stimă și prețuire reciprocă. Spre deosebire de celelalte două tipuri, aceasta privilegiază
cooperarea, elevul fiind considerat o personă autonomă, demnă, responsabilă față de propriul
demers de formare. De asemenea, respinge formele de pedepsire nemiloasa, abuzivă, precum și
uzul sarcasmului, al ridicularizării și intimidării.
În cadrul tipului democratic, profesorul va crea diverse situații de implicare a elevilor,
antrenându-i efectiv în procesul de deslușire a adevărurilor, a noilor informații, se va lăsa
interogat de către elevi ori de câte ori va fi nevoie. Drept urmare, comunicarea dintre profesor și
elevi se va intensifica. Se va induce ideea că și profesorul are de învățat de la elevi, nu doar
invers, devenind astfel responsabili de calitatea procesului instructuv-educativ.
“Nu te coborî la nivelul copilului – nota Firu, I.S. (1939) citat de către Stroe, M. p.42 -ca să
faci teatru, nu ca să-l umilești pe copil sau să te umilești pe tine, ci pentru a crește din nou,
împreună cu el, a simți din nou tu emoția marilor creatori, a relua și verifica adevăruri
acceptate.”