Cooperare Si Conflict - BT

Relațiile Internaționale – domeniu al cercetării interacțiunilor din mediul anarhic
Colecţia
ACADEMICA
???
Seria
Rela]ii interna]ionale
1
COOPERARE ŞI CONFLICT ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
Radu-Sebastian Ungureanu, Mihai Zodian, Ana Raluca Alecu, Andrei Miroiu,

Mihaela-Adriana Pădureanu, Radu-Alexandru Cucută, Cooperare și
conflict în Relațiile Internaționale. O introducere
© 2021 Institutul European, Iaşi
INSTITUTUL EUROPEAN
Iaşi, str. Băluşescu nr. 2, et. I, O P 6, CP 1309
www. euroinst.ro; euroedit@hotmail.com
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

SOFRONEA, OCTAVIAN
Promovarea drepturilor omului în cadrul Jocurilor Olimpice (Atena 1896 - Rio
2016) / Octavian Sofronea. - Iaşi: Institutul European, 2021
Conţine bibliografie
ISBN 978-606-24-0325-6
341
342
796
Reproducerea (parţială sau totală) a prezentei cărţi, fără acordul Editurii, constituie
infracţiune şi se pedepseşte în conformitate cu Legea nr. 8/1996.
Printed in ROMANIA
2
Radu-Sebastian Ungureanu, Mihai Zodian, Ana Raluca Alecu

Andrei Miroiu, Mihaela-Adriana Pădureanu, Radu-Alexandru Cucută
Cooperare și conflict în
Relațiile Internaționale
O introducere
INSTITUTUL EUROPEAN
2021
3
4
Cuprins
Relațiile Internaționale – domeniu al cercetării interacțiunilor

din mediul anarhic
Radu-Sebastian Ungureanu
Stat și putere în problematica securității naționale și
internaționale
Abordările clasice ale Relațiilor Internaționale: rolul moralității
în politica internațională
Dezbaterea raționalistă: între inevitabilitatea conflictului și
posibilitatea cooperării
Raționalitate, costuri și strategii în disciplina Relațiilor
Internaționale
Mihai Zodian
Modele formale raționaliste: de la anarhie la diplomația
coercitivă
Mihai Zodian
Provocări la adresa teoriilor statocentrice
Teoriile reflectiviste ale Relațiilor Internaționale: relevanța
ideilor actorilor
Războiul interstatal
Ana Raluca Alecu, Andrei Miroiu
Perspective normative în controlarea violenței interstatale
Regulile sistemului internațional
Organizații internaționale
Mihaela-Adriana Pădureanu
5
Conflicte intrastatale
Intervențiile armate străine
Globalizare și comunități politice
Amenințări non-statale, gestionare interstatală: terorism și
război antiterorist
Radu-Alexandru Cucută
Rolul statelor în gestionarea globalizării economice
Uniunea Europeană – între ideal și realitate
Ameninţări non-statale, gestionare interstatală: combaterea
schimbărilor climatice
Index
Note despre autori
6
Relațiile Internaționale – domeniu al cercetării interacțiunilor

din mediul anarhic
Oamenii au format comunități pentru a-și crește șansele de a supraviețui,

ca indivizi și ca grupuri. În căutarea a ceea ce-și doreau, triburi, orașe, imperii și
state-națiuni au intrat în contact cu alte formațiuni de organizare socială, într-un
mediu lipsit de autoritatea capabilă să le garanteze ordinea. Prin comerț ori război,
cele mai vechi forme de interacțiune între comunități umane ce trăiesc în
condițiile anarhiei, tranzacționările de bunuri și idei au pus în mișcare un circuit
ce conectează lumea din ce în ce mai strâns, într-un proces început în preistorie și
care continuă până azi. Volumul de față intenționează să ofere o privire asupra
modului în care este interogată teoretic această permanentă dinamică a politicii
mondiale, urmărind atât formele cooperării, cât și pe cele ale conflictului. În acest
scop, în cele ce urmează este făcută o scurtă prezentare a istoriei disciplinei,
precum și a principalelor linii de gândire ce o caracterizează.
Fondarea Relațiilor Internaționale ca disciplină autonomă a apărut ca
urmare a necesității ridicării unor întrebări fundamentale legate de interacțiunea
ultimă dintre societăți care este războiul. Mai precis, prima conflagrație mondială
a părut, prin ororile pe care le-a făcut posibile, să pună sub semnul întrebării
existența însăși a civilizației. Căutarea unor răspunsuri asupra cauzelor unui
asemenea conflict, posibilitatea evitării pe viitor a înfruntărilor armate ori a
condițiilor păcii au declanșat o întreagă investigație asupra politicii internaționale
în care cercetătorii au folosit puncte de plecare diferite, fundamentate inițial mai
degrabă în raționamente de ordin juridic și etic. Înscrierea Relațiilor Internaționale
în câmpul Științelor Politice a fost făcută după cel de-al Doilea Război Mondial,
când cel care-i poate fi considerat „părintele fondator”, Hans Morgenthau, a
ridicat problema esențială a definirii raporturilor dintre state în termeni de putere,
provocând argumentările folosite inițial. A apărut astfel un domeniu academic ce
poate fi caracterizat drept unul al dezbaterilor. Aceste permanente discuții sunt
rezultatul firesc al faptului că cei care se apropie de problemele din această arie
folosesc lentile diferite pentru observarea unui mediu extrem de complex și
dinamic, filtrele conceptuale folosite pentru interpretare indicând fiecare, într-un
fel, o altă realitate.
Se pot face mai multe tipuri de clasificări ale abordărilor teoretice din
această disciplină, iar în cele ce urmează vor fi punctate două dintre ele, folosite
în mai multe capitole din cadrul volumului. O primă distincție este una care este
7
comună tuturor științelor socialului, și se referă în esență la raportul cercetătorului

cu aspirațiile cunoașterii pe care intenționează să o dobândească. Martin Hollis și
Steve Smith diferențiază astfel între o tradiție explicativă și una interpretativă.
Prima dintre ele este inspirată de Științele Naturii, aspiră la obiectivitate și îl are ca
mare reprezentant pe Émile Durkheim. Cealaltă, recunoscând limitele eforturilor de
a studia un domeniu din interiorul lui, se inspiră din discipline umaniste precum
Istoria, urmând astfel opțiunile epistemologice ale lui Max Weber.1
Aceste două mari drumuri de cercetare a socialului pot fi folosite și
pentru a ordona orientările Relațiilor Internaționale în termenii unei periodizări. În
acest sens, marca primei dezbateri a acestui domeniu, ce și-a căpătat trăsăturile
definitive la începutul Războiului Rece, a fost tensiunea dintre moralitatea fondată
în universalism față de cea a particularismelor. În mod evident, pornind de la două
filosofii diferite asupra naturii umane, formele clasice ale liberalismului și
realismului se înscriu în tradiția interpretativă. Cea explicativă este vizibilă în
discuția apărută în anii stabilității strategice și expansiunii interacțiunilor econo-
mice ai anilor ’70-’80. Sub presiunea științificității, neorealismul și neolibera-
lismul și-au formulat pozițiile în oglindă, având ca preocupare centrală
definirea rațională a intereselor de către actori, dar lăsând la o parte preocu-
pările de ordin etic.
Există însă și dezbateri între aceste două uriașe perspective. În prima
dintre acestea, din anii ’60, un răspuns „tradiționalist” a fost construit pentru a
răspunde expansiunii metodelor behavioriste, inspirate de matematizarea im-
portată din Științele Naturii. Celebra replică a lui Hedley Bull, „Și gândirea este
cercetare!”2, trebuie înțeleasă ca un adevărat protest al opțiunii intelectuale
clasice, ce afirmă valoarea propriilor investigației în fața pretențiilor oponenților
că doar metodologia de ordin cantitativist ar putea gira validitatea cunoașterii.3
La ora actuală, nemulțumirile față de limitele grilei raționaliste dominante
la sfârșitul Războiului Rece au dat naștere unor noi poziții, ce readuc până azi în
discuție modul în care felurite entități sociale modifică lumea prin ideile lor,
înscriindu-se astfel în linia interpretativă. O tabără „reflectivistă”, extrem de
eterogenă, încearcă să provoace parcimonia explicativă a punctelor de vedere ce
1
Textul de referință pentru clarificarea acestei deosebiri este Martin Hollis, Steve Smith
(1990), Explaining and Understanding International Relations, Oxford: Clarendon
Press. În limba română, o discuție epistemologică în același sens poate fi găsită în
Martin Hollis (2001), Introducere în filosofia ştiinţelor sociale, Bucureşti: Trei.
2
apud Carsten Holbraad (1990), “Conclusion: Hedley Bull and International Relations”,
în J. D. B. Miller, R. J. Vincent (eds.), Order and Violence: Hedley Bull and
International Relations, Oxford: Clarendon Press, p. 193.
3
Robert Jackson, Georg Sørensen (2013), Introduction to International Relations:
Theories and Approaches, 5th Ed., Oxford: Oxford University Press, pp. 43-46.
8
unesc neorealiștii cu neoliberalii în efortul lor explicativ.4 Amintind doar trei din
liniile acestor perspective alternative, merită menționate mai întâi cele de ordin
constructivist, originate în curente din sociologie de factură weberiană precum
interacționismul simbolic. O a doua mare familie de abordări ar fi cele generic
numite „teorii critice”, care adoptă o atitudine conștient militantă pentru a face o
lume mai bună, cercetătorul fiind chemat să-și integreze propriile convingeri în
abordarea domeniului. În fine, deconstrucția conceptuală tipică post-moder-
nismului este o direcție ce se poate intersecta, dar nu obligatoriu, cu cea pre-
cedentă, dedicată fiind descoperirii înțelesurilor ascunse ale discursurilor și
practicilor politice.5
Cea de-a doua mare încercare de clasificare a perspectivelor Relațiilor
Internaționale folosită pe parcursul acestei cărți este cea propusă de Martin Wight.
El identifică, de fapt, trei mari tradiții intelectuale ce traversează epocile în care
pot fi încadrate reflecțiile din domeniu. Foarte sumar spus, o prezentare mai
detaliată fiind făcută în capitolul dedicat teoriilor clasice, Wight descoperă
punctele de rezistență ale unui dialog fără sfârșit purtat între cei care se înscriu
într-una din taberele „realistă”, „raționalistă” și, respectiv, „revoluționistă”. Primii
ar fi cei care, precum Machiavelli, insistă pe relevanța politicii de putere în
condițiile anarhiei. Linia ce și-l alege ca reprezentant pe Grotius insistă pe
posibilitatea co-existenței pașnice în interiorul unei societăți. În fine, gânditori ce
urmează raționamente de tipul celor făcute de Kant ar fi imaginat o lume mai
bună pentru întreaga umanitate.6
Cadrele de clasificare de mai sus sunt, de fapt, foarte generale. O
multitudine de abordări se dezvoltă pentru fiecare temă importantă, construind
dezbateri specifice. Războiul, instituțiile internaționale, dezvoltarea, integrarea
europeană ori globalizarea sunt doar exemple de preocupări ce cunosc propria
4
Formularea cea mai cunoscută a punctelor ce unesc provocările la adresa
raționalismului este cea oferită de Lapid. Yosef Lapid (1989), “The Third Debate: On
the Prospects of International Theory in a Post-Positivist Era”, International Studies
Quarterly, 33(3): 235-254. Trebuie precizat că, de obicei, dezbaterea metodologică
din anii ’60, dintre „tradiționaliști” și behavioriști, nu este numărată, de unde și
desemnarea generalizată a celei contemporane, urmând titlul articolului lui Lapid,
drept „a treia”.
5
Am abordat sumar asemenea probleme epistemologice și în altă părți. În acest sens, v.
de exemplu, Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu (2006), „Introducere:
domeniul Relațiilor Internaționale”, în Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu
(coord.), Manual de relaţii internaţionale, Iaşi: Polirom, p. 13, sau Radu-Sebastian
Ungureanu (2010), Securitate, suveranitate şi instituţii internaţionale. Crizele din
Europa de Sud-Est în anii ’90, Iaşi: Polirom, p. 10.
6
Martin Wight (1991), International Theory: The Three Traditions (edited by Gabriele
Wight and Brian Porter), Leicester: Leicester University Press.
9
dinamică teoretică. În principiu însă, în aceste discuții oarecum specializate se pot

identifica multe dintre elementele fundamentale ale perspectivelor de referință,
devenind inteligibile prin raportarea la raționamentele cele mai cunoscute.
Utilizarea celor două criterii sumar prezentate ar trebui, din punctul de vedere
apărat aici, să ofere o mai bună înțelegere a deschiderii oferite de fiecare perspec-
tive, de aici decurgând și relevanța fiecăreia pentru diferitele teme de cercetare.
Ca și alte Științe ale Socialului, nici Relațiile Internaționale nu au reușit
(încă?) să formeze un cadru epistemologic și metodologic specific care să fie
general acceptat. Eforturile teoretice din domeniu ar trebui astfel considerate ca
fiind ceva asemănător unor lentile, diferite în esență, prin intermediul cărora sunt
„decupate”, observate și, în final, interpretate felurite secțiuni ale unei realități
problematice și dinamice. Incredibila complexitate a lumii face, pe de o parte,
necesară fixarea unor înțelesuri pentru a putea face abstractizarea necesară trecerii
la conceptualizarea pe care o cere orice proces intelectual. Pe de altă parte însă,
aceeași complexitate cere o permanentă readaptare a acestor constructe la cele
studiate. Acesta este, se poate spune, o explicație foarte simplă pentru existența
permanentelor dezbateri din interiorul disciplinei Relațiilor Internaționale– fiecare
cercetător își alege, de fapt, propriile lentile. Singura posibilitate de suplinire și,
posibil, de depășire a limitelor evidente date de constrângerile oricărei perspective
este dată de capacitatea înțelegerii liniilor celor mai influente abordări.
Instrumentele necesare studierii acestui domeniu pot fi căutate mai ușor cu
ajutorul unor „hărți” epistemologice, și acesta este motivul fundamental pentru
modul în care este structurată această carte dedicată oferirii unei introduceri în
cercetarea conflictului și cooperării în Relațiile Internaționale.
Volumul de față este construit, dat fiind scopul său, pe o logică de ordin
didactic. În acest sens, în organizarea sa poate fi descoperită mai întâi o secțiune
dedicată prezentării sumare a conceptelor fundamentale și a teoriilor cele mai in-
fluente din domeniu, într-un mod care presupune o minimă cunoaștere prealabilă
a acestora. O a doua secțiune privește, de fapt, câteva teme de cercetare consi-
derate reprezentative în acest sens. Sunt oferite exemple de interogări intelectuale
specifice ale anumitor problematici, dar și câteva discuții privind forme de
interacțiune caracteristice epocii actuale. Pretenția autorilor nu a fost cea de a
oferi o privire exhaustivă asupra interacțiunilor contemporane din politica
mondială, ci de a oferi elemente ale apropierii de asemenea subiecte. În ceea ce
privește argumentarea, dat fiind obiectivul proiectului, sunt folosite mai degrabă
perspective foarte vizibile, fiind astfel preferată sinteza în fața subtilităților.
Susținerea ideilor prin referințe a urmărit același scop, audiența preconizată –
studenți din România – făcând să fie preferate ca repere manuale foarte cunoscute
în lume, și astfel validate didactic, și titluri disponibile în limba română, pentru a
permite celor interesați un acces cât mai facil la o bibliografie relevantă.
10
Date fiind constrângerile de mai sus, nu pot, alături de ceilalți autori ai

volumului, decât spera că nu am sacrificat prea multe detalii în schimbul unei
clarități nesigure. În final, nu ne rămâne decât speranța că, în măsura în care acest
volum își atinge, fie și parțial, scopul declarat, vom reuși să deschidem interesul
cititorilor spre asemenea teme, urmând ca din eforturilor acestora să apară în
viitor texte mai bine structurate și argumentate. În definitiv, cum lumea nu se
oprește, tot astfel trebuie să continue și eforturile pentru a o face inteligibilă.
Bibliografie
Holbraad, Carsten (1990), „Conclusion: Hedley Bull and International Relations”, în J.

D. B. Miller, R. J. Vincent (eds.), Order and Violence: Hedley Bull and International
Relations, Oxford: Clarendon Press.
Hollis, Martin, Steve Smith (1990), Explaining and Understanding International
Relations, Oxford: Clarendon Press.
Hollis, Martin (2001), Introducere în filosofia ştiinţelor sociale, Bucureşti: Trei.
Jackson, Robert, Georg Sørensen (2013), Introduction to International Relations:
Theories and Approaches, 5th Ed., Oxford: Oxford University Press.
Lapid, Yosef (1989), „The Third Debate: On the Prospects of International Theory in a
Post-Positivist Era”, International Studies Quarterly, 33(3): 235-254.
Miroiu, Andrei, Radu-Sebastian Ungureanu (2006), „Introducere: domeniul Relațiilor
Internaționale”, în Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu (coord.), Manual de
relaţii internaţionale, Iaşi: Polirom.
Ungureanu, Radu-Sebastian (2010), Securitate, suveranitate şi instituţii internaţionale.
Crizele din Europa de Sud-Est în anii ‘90, Iaşi: Polirom.
Wight, Martin (1991), International Theory: The Three Traditions (edited by Gabriele
11
12
Stat și putere în problematica securității naționale și internaționale
Stat și putere în problematica securității

naționale și internaționale
Relațiile Internaționale pot fi definite ca acea ramură a Științei Politice

care studiază actorii și interacțiunile acestora din mediul social nesupus unei unice
autorități politice. Într-o clasificare foarte simplă, păstrată în acest text,
perspectivele teoretice din domeniu pot fi încadrate în două categorii: abordări
statocentrice (cele care privilegiază, sau chiar recunosc doar, statele ca actori
sociali relevanți), pe de o parte, și cele care recunosc un rol important și actorilor
non-statali. Un al doilea criteriu (care se suprapune în bună măsură cu cel
precedent, din motive legate de istoria disciplinei) avut în vedere în tratarea
perspectivelor și problematicilor propuse vizează încadrarea abordărilor în
„generații” de teorii. Fără a intra pentru moment în detalii, este evident faptul că
există o puternică legătură între mediul politic și cel intelectual, întrucât
schimbările politice majore (de exemplu, sfârșitul Războiului Rece) cer un nou
efort de natură a le face inteligibile.
Această primă discuție are un caracter introductiv în domeniul Relațiilor
Internaționale, drept pentru care va încerca să-i definească specificul disciplinei.
Pentru aceasta trebuie pornit de la termenii fundamentali ai disciplinei, stat și
sistem internațional, în funcție de care este formulată problema securității.
Aceasta este definită în termenii unei relații de putere dintre state, lucru de natură
a o înscrie în câmpul mai larg al Științelor Politice.
Stat, suveranitate, sistem internațional
Locul preponderent acordat statului între actorii politici, dar mai ales în
Relațiile Internaționale, se datorează unei proprietăți esențiale a acestuia –
„suveranitatea”. Termenul indică o pretenție a acestei entități politice de a nu se
supune unei alte autorități, ceea ce implică dreptul (și responsabilitatea) de a-și
urma propria politică internă și externă.1 Prin legăturile dintre ele, statele
constituie un sistem internațional. În cuvintele lui Hedley Bull, acesta „se
1
În acest sens, v., de exemplu, Andrei Miroiu (2006a), „Evoluția sistemului
internațional până în 1914”, în Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu, Manual de
relații internaționale,, Iași: Polirom, pp. 19-20.
13
formează când două sau mai multe state au contact suficient între ele și au un
impact suficient unul asupra altuia pentru a le face să se comporte – cel puțin într-o
oarecare măsură – ca părți ale unui întreg”.2 Suveranitatea de care se bucură
statele face ca principalul atribut al sistemului internațional să fie anarhia, în
sensul că nu există o autoritate capabilă să impună ordinea în sistem. Acest înțeles
al anarhiei este, de fapt, singurul acceptat în Relațiile Internaționale, nefiind
confundată cu dezordinea sau haosul. După cum se va arăta în capitolul următor,
o abordare a domeniului, Școala engleză, căruia îi aparține și Hedley Bull, autorul
deja amintit, este, de fapt, centrată pe ideea unei ordini anarhice, sau, mai clar, a
unei ordini în condițiile anarhiei.
Înțelesul suveranității postulat aici este cel specific epocii moderne, al
cărui început Relațiile Internaționale îl consideră, în mod convențional, ca fiind
marcat de de pacea din Westphalia din 1648, ce a pus capăt Războiului de 30 de
ani. Prin prevederile sale, acest acord a consacrat suveranitatea drept principalul
criteriu al clasificării actorilor internaționali.3 Acest principiu, apărut în Europa
Occidentală, s-a răspândit ulterior în întreaga lume.
Principiul suveranității consacră o ruptură fundamentală față de epoca
precedentă, una a ierarhiei. Potrivit gândirii politice medievale, lumea politică
occidentală era definită de unitatea morală a creștinătății. În vârful piramidei
imaginarului politic se aflau împăratul roman (al Sfântului Imperiu Roman de
Națiune Germană) – a cărui principală misiune era apărarea și răspândirea
credinței – și papa, în calitatea sa de vicar (locțiitor) al lui Hristos pe pământ.
Reforma cunoscută de creștinătatea occidentală prin apariția și răspândirea
confesiunilor protestante a presupus respingerea nu doar a papei ca șef al
Bisericii, ci și a întregii ierarhii politice. Războiul de 30 de ani, căruia i-a pus
capăt pacea westphalică, a fost, în esență, un război religios, ce a opus Sfântul
Imperiu, romano-catolic, puterilor protestante. În mod surprinzător, Franța, cea
mai mare putere a epocii, a cărei politică era condusă în epocă chiar de un prinț al
Bisericii Romano-Catolice, cardinalul Richelieu, a intervenit însă de partea
protestanților. Gestul a rupt solidaritatea morală presupusă de aderarea la aceleași
principii religioase. Prin faptul că a pus interesul național (Raison d’État, în
termenii săi), din motive legate de puterea pe care ar putea să o câștige
competitorii țării sale (Habsburgii, casa domnitoare în Sfântul Imperiu, prin
posesiunile lor, înconjuraseră Franța), mai presus de unitatea confesională,
cardinalul Richelieu poate fi considerat, probabil, „primul om politic în sens
modern”.4
2
Hedley Bull (1998), Societatea anarhică. Un studiu asupra ordinii în politica
mondială, Chișinău: Știința, p. 8.
3
Asupra semnifcației tratatelor westphalice, v., de exemplu, A. Miroiu (2006a),
„Evoluția…”, op. cit., pp. 19-22
4
În mod evident, comportamentul cardinalului, inacceptabil după standardele morale
ale epocii, n-a scăpat criticii contemporanilor. „Dacă există Dumnezeu, cardinalul
14
Alegerea momentului westphalic drept consacrare a principiul suve-

ranității (și sistemului internațional) nu e, în mod evident, decât o convenție. În
fapt, în Evul Mediu autoritatea imperială nu s-a întins niciodată, nici măcar
nominal, asupra întregii creștinătăți occidentale (de exemplu, insulele britanice au
scăpat acesteia), iar după Carol cel Mare (sec. IX), nici măcar asupra totalității
părții continentale. Pe de altă parte, ideea unității morale religioase era încă larg
răspândită în vremea Revoluției Franceze (1789). Altfel spus, pacea westphalică
este importantă prin faptul că, din punct de vedere juridic, a consacrat principiul
suveranității, dar din punct de vedere social este doar un punct pe calea lungii
schimbări a ideilor politice europene, de la imaginarul imperial-moral (după cum
ne spun chiar și termenii „roman” și „catolic”) la proclamarea diversității
specifice epocii statului-națiune. Dihotomia dintre „universal” și „particular”
rămâne însă, după cum se va vedea, o constantă a discuției asupra Relațiilor
Internaționale.5
Statul-națiune
Procesul de constituire a statelor în sens modern (înzestrate cu atributul

monopolului asupra violenței legitime) a presupus și un proces paralel de
constituire a corpului politic care să legitimeze aceste instituții (statele), adică
ceea ce numim azi „națiuni”. Apariția noilor comunități politice a cerut, în cele
câteva secole necesare afirmării sale, atât o redefinire a cadrului moral de
referință (s-au impus atât în dauna localismului politic, cât și al universalismului
religios, ambele specifice lumii medievale), cât și o relativă nivelare socială (prin
recunoașterea reciprocă între membrii comunității ca purtători ai idealurilor
naționale).6
Richelieu va avea de dat socoteală pentru multe. Dacă nu… mă rog, a avut o viață
plină de succes”, ar fi spus Papa Urban al VIII-lea la moartea acestuia, în 1642. Louis
Auchincloss (1972), Richelieu, New York: Viking Press, p. 256 apud Henry Kissinger
(1998), Diplomația, București: Bic All, p. 50. Capitolul 3 al cărții lui Kissinger („De
la universalitate la echilibru: Richelieu, Wilhelm de Orania și Pitt”) este o lectură
foarte bună pentru înțelegerea epocii din punctul de vedere al Relațiilor Internaționale.
5
Asupra înțelesurilor suveranității la începutul epocii moderne (Jean Bodin, Thomas
Hobbes și Immanuel Kant), v. de exemplu, Gabriella Slomp (2008), ”On
Sovereignty”, în Trevor C. Salmon, Mark F. Imber, (eds.), Issues in Internationa
Relations, 2nd Ed., London; New York: Routledge. O perspectivă totodată complexă și
foarte clară asupra problematicii suveranității din lumea medievală până azi poate fi
găsită în Robert Jackson (1999), “Sovereignty in World Politcs: A Glance at the
Conceptual and Historical Landscape”, Political Studies, 47 (3): 431-456.
6
Pentru o discuție mai largă asupra acestui subiect, v., de exemplu, Radu-Sebastian
Ungureanu (2013), „Identități și comunități politice”, în Daniel Biró (coord.), Relațiile
15
Procesul constituirii națiunilor a presupus o diferențiere, adesea violentă,

a lui „Noi” față de „Ceilalți”. Exemplul oferit de apariția primelor state-națiuni –
Anglia și Franța, care s-au constituit în urma Războiului de 100 de Ani, din sec.
XIV–XV – este elocvent în acest sens: un francez s-a definit ca francez întrucât
știa că NU era englez, și invers. Această diferențiere față de exterior a fost însoțită
de omogenizare internă. Cardinalul Richelieu, ce s-a aliat cu protestanții pentru a
feri Franța de pericolul habsburgic, este și cel care a zdrobit mișcarea hughenotă
(protestantă) în numele unității morale dinăuntrul frontierelor.7
Adevărata consacrare politică și intelectuală a „națiunii” a venit însă în
perioada Revoluției Franceze (1789), iar secolul al XIX-lea a însemnat, din acest
punct de vedere, extinderea principiului în întreaga Europă. Naționalismul s-a
confundat practic cu liberalismul în lupta împotriva ordinii „vechiului regim”, a
legitimității monarhice tradiționale și ierarhiei sociale formale. Suveranitatea
populară a înlocuit-o pe cea monarhică, astfel încât națiunea a devenit corpul
politic ce legitimează statul. Trebuie precizat că unitatea națională poate fi
definită pe baza folosirii mai multe criterii, fie acestea de ordin etno-lingvistic,
ideologic, religios etc. Recunoașterea internațională a ideii organizării statelor pe
principii naționale a venit prin afirmarea principiului auto-determinării naționale
(orice popor are dreptul la un stat pe care să-l guverneze), propus de președintele
american Woodrow Wilson și recunoscut prin pacea din 1919, ce a pus capăt
Primului Război Mondial. Principiul a consacrat destrămarea imperiilor europene
și constituirea Poloniei, Iugoslaviei, Cehoslovaciei, precum și unificarea politică a
spațiului locuit de români.8 Decolonizarea de după sfârșitul celui de-Al Doilea
Război Mondial a adus recunoașterea acestuia și pentru lumea „non-albă”.9
internaționale contemporane. Teme centrale în politica mondială, Iași: Polirom, pp.

44-45.
7
Pentru mai multe amănunte asupra relației dintre statalitate și război, v. și capitolul
dedicat războiului interstatal.
8
Independența Finlandei, Poloniei și statelor baltice sau unirea Basarabiei cu România se
datorează, de fapt, destrămării imperiului rus în 1917. În martie 1918 noul govern
bolșevic a semnat pacea de la Brest-Litovsk cu Germania, retrăgând astfel Rusia din
război. Tratatele postbelice – la care Rusia, aflată în plin război civil, nu a participat
datorită nerecunoașterii internaționale a guvernului său – au consacrat însă noile state ca
urmare a adoptării principiului wilsonian al auto-determinării naționale. Alte nou-
proclamate state – Ucraina, Armenia, Azerbaijan, Georgia etc. – nu au rezistat, suvera-
nitatea asupra lor fiind reclamată de noua putere de la Moscova în decurs de câțiva ani,
pe măsură ce își impunea autoritatea în fața contestatarilor. Procesul similar de
destrămare a Imperiului Otoman nu a avut însă la bază acest principiu, ci politica
sferelor de influență a marilor puteri, aranjamente între acestea, logici dinastice etc..
9
R.-S. Ungureanu (2013), „Identități...”, op. cit., pp. 45-48.
16
Puterea ca element de diferențiere a statelor

Termen definitoriu al întregii Științe Politice, „puterea” are, în Relațiile
Internaționale, câteva înțelesuri specifice. Fără a încerca aici inventarierea
acestora, câteva menționări sunt totuși necesare. Trebuie astfel mai întâi notat
modul în care este folosit pentru definirea actorilor. Juridic, atributul suveranității
definește o egalitate formală între state, întrucât toate aceste entități politice
resping o autoritate deasupra lor. Din punct de vedere politic însă, statele se
deosebesc prin puterea pe care o dețin, adică prin capacitatea de a influența și,
respectiv, de a fi influențate de alți actori. Puterea este un element atât de
important în definirea relațiilor internaționale, încât termenul poate fi folosit chiar
ca sinonim pentru „stat”, în măsura în care este discutată prezența acestuia în
mediul anarhic. Mai mult, se poate diferenția între „mari puteri” și ceilalți jucători
care sunt puterile minore. Marile puteri se definesc chiar prin influența pe care o
au asupra afacerilor lumii, putând afirma interese globale, adică la nivelul
întregului sistem, dar și capacitatea de a le apăra, eventual prin forță.10
Distincția în termeni de putere a produs și diferențieri legale, în particular
în aria securității internaționale. La sfârșitul epocii napoleoniene, marile puteri
învingătoare – Marea Britanie, Austria, Rusia și Prusia – au stabilit un cadru
general de rezolvare pe viitor a diferendelor dintre ele, tocmai în ideea uriașei
responsabilități care le revine. Concertul de putere astfel stabilit era gândit ca un
mediu ce ar permite marilor jucători să-și negocieze interesele în situațiile ce ar
putea degenera. Scopul aranjamentului era găsirea unor soluții acceptabile pentru
aceștia și, pe cale de consecință, îndepărtarea posibilității apelului la mijloace
violente pentru rezolvarea diferendelor. Acceptarea Franței, statul învins, în acest
mecanism trebuie înțeleasă în termenii stabilității viitoare: excluderea sa ar fi
presupus riscul nașterii unui sentiment al revanșei, iar această mare putere, ce a
putut susține douăzeci de ani de războaie, să devină în scurt timp una revizionistă.
Acestui element militar trebuie să i se adauge însă și unul ideologic, întrucât
Franța acceptată nu mai era condusă după principiile Revoluției, ci una în care
legitimitatea monarhică de drept divin fusese restaurată. Invitația de a participa la
acest club era rezervată marilor puteri recunoscute ca atare, iar criteriul
fundamental era demonstrarea acestei pretenții în luptă: chiar dacă în epocă
Spania era încă centrul unui uriaș imperiu colonial, faptul că nu a participat, de
fapt, la înfrângerea lui Napoleon a făcut să rămână în afara Concertului.11
Această diferențiere între state este în vigoare și astăzi. Membrii
permanenți ai Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite sunt marile puteri
învingătoare în al Doilea Război Mondial – Statele Unite, Rusia (ca moștenitoare
a Uniunii Sovietice), Franța, Marea Britanie și China. Dreptul de veto de care se
bucură aceștia face ca nici o decizie în domeniul securității internaționale să nu
poată fi luată de Națiunile Unite împotriva intereselor lor.
10
Martin Wight (1998), Politica de putere, Chișinău: Arc, p. 58.
11
A. Miroiu (2006a), „Evoluția…”, op. cit., pp. 25-26.
17
Războiul Rece a consacrat un tip special de mare putere – superputerea.

Distincția este, de fapt, făcută pentru a sugera enorma diferență dintre cei doi mari
jucători ai epocii bipolare și toți ceilalți. Faptul că fiecare dintre cei doi
participanți este de dimensiunea unui continent este doar un element. Ce contează
cu adevărat este uriașa superioritate de care se bucurau față de celelalte state. Ca
simplu exemplu, în anii `80, Statele Unite și Uniunea Sovietică numărau
focoasele nucleare cu zecile de mii, pe când celelalte mari puteri legitime (Franța,
Marea Britanie și China) doar cu sutele; mai mult, cei doi aveau capacitatea de a
lovi nuclear orice punct de pe glob și de a rezista unei prime lovituri, pe când
ceilalți își permiteau doar o forță de descurajare șamd. Distincția dintre
superputeri și celelalte state importante este astfel una de grad, cei doi pur și
simplu plasându-se în altă „ligă” a politicii mondiale.12
Un alt criteriu important al distingerii între state ce folosește același
termen se referă la comportamentul în arena internațională. O putere de statu-quo
(starea de fapt) este un stat mulțumit, care dorește ca actuala situație să se
mențină. Prin contrast, o putere revizionistă este acel stat nemulțumit de cota care
îi revine din distribuția generală de putere și încearcă să o schimbe în propriul
beneficiu. Puterile de statu-quo sunt astfel acele state care încearcă să mențină
stabilitatea curentă a sistemului intrenațional, pe când cele revizioniste vor încerca
să schimbe această stare și să obțină una nouă, care să le avantajeze mai mult.
O mențiune se cuvine a fi făcută asupra unui tip special de motivație a
unui comportament de tip revizionist. Prin termenul „putere revoluționară” este
desemnat un stat care încearcă să provoace principiile fundamentale.care stau la
baza organizării sistemului internațional. Liberalismul și naționalismul propuse de
Franța Revoluției erau într-o clară contradicție cu principiile conservatoare, ale
legitimității tradiționale de drept divin și ierarhiei sociale, ale celorlalte state, iar
această diferențiere a provocat și intervenția antirevoluționară. Într-un alt exemplu,
prin rațiunea sa de a exista, Rusia bolșevică submina astfel însuși principiul suve-
ranității, făcând apel la solidaritatea de clasă în dauna celei naționale. Potrivit
acestui raționament, orice exploatat al lumii ar avea datoria loialității față de „țara
tuturor proletarilor”, și nu față de guvernul național, reprezentant al intereselor
12
Pentru mai multe amănunte, v., de exemplu, în limba română, Andrei Miroiu,
(2006b), „Evoluția sistemului internațional după 1914”, pp. 33-39 și Andrei Miroiu,
Simona Soare (2006), „Război și securitate nucleară”, ambele în Andrei Miroiu,
Radu-Sebastian Ungureanu, Manual de relații internaționale, Iași: Polirom; Mihai
Zodian (2013), „Proliferarea armelor de distrugere în masă”, în Daniel Biró (coord.),
Relațiile internaționale contemporane. Teme centrale în politica mondială, Iași:
Polirom, Colin S. Gray (2010), Războiul, pacea și relațiile internaționale. O
introducere în istoria strategică, Iași: Polirom, cap. 15, „Războiul Rece, partea a II-a.
Revoluția nucleară”, Edward A. Kolodziej (2007), Securitatea și relațiile
internaționale, Iași: Polirom, pp. 111-120 etc.
18
burgheziei. Pe scurt, puterile revoluționare sunt acei jucători care încearcă să

schimbe nu numai distribuția de putere (ca orice putere revizionistă), ci înseși
bazele organizării politice a lumii.13
Utilizările termenului „putere” în Relațiile Internaționale sunt mult mai
numeroase. Aici au fost prezentate doar cele mai cunoscute sensuri ce vor fi
folosite în volumul de față. De altfel, în Științele Sociale nu se poate găsi nici un
concept al cărui înțeles să poat fi considerat fix și definitiv. După cum se va
vedea, practic fiecare abordare operează, în virtutea preocupărilor și asumpțiilor
făcute, cu propriile definiții. În final, este datoria fiecărui cercetător de a-și defini
câmpul intereselor, motiv pentru care își va formula instrumentele intelectuale
(conceptele, modul în care le înțelege și conjugă în teorii) pe care le consideră
cele mai adecvate.
Securitate națională – securitate internațională
Relațiile Internaționale sunt un produs secundar al războiului, mai precis

al Primului Război Mondial. Milioanele de vieți pierdute și uriașele distrugeri,
precum și consecințele politice inimaginabile la începutul conflictului, au făcut
contemporanii să se întrebe dacă civilizația cunoscută n-ar putea fi distrusă. Toate
aceste considerente au făcut inevitabile întrebările legate de cauzele unei
asemenea catastrofe și căutarea posibilelor soluții în a evita una similară. Aceste
preocupări sunt grupate azi, într-un context mult lărgit, în subdomeniul Studiilor
de Securitate. Chiar dacă perspectiva diferă în funcție de teoria de referință, nici
una nu îi neagă importanța. În cele ce urmează este introdusă foarte sumar această
problematică, urmând să fie reluată în capitolele următoare.14
În concepția statocentrică discutată aici (cea mai veche, și, într-un fel, și
cea mai simplă), problema conflictului interstatal pornește chiar de la postularea
suveranității în termenii discutați mai sus. Definirea statului în termenii con-
tractului social – loialitate în schimbul securității – are înțeles în termenii statului-
națiune modern. Loialitatea de care s-ar bucura statul din partea cetățenilor poate
veni în măsura în care această instituție politică este legitimă în ochii comunității
politice pe care pretinde că o reprezintă - „națiunea”. Pe de altă parte, protecția pe
care o oferă statul privește impunerea ordinii civile în interiorul frontierelor (de
unde necesitatea monopolului asupra violenței legitime, pe care entitățile politice
medievale nu o puteau pretinde datorită privilegiului recunoscut clasei nobiliare
de a purta arme, cauză și explicație a incapacității monarhilor de a-și impune
13
În acest sens, v. și M. Wight, (1998), op. cit., cap. 7, „Revoluții internaționale”.
14
Am tratat într-o manieră mai largă cele de mai jos în Radu-Sebastian Ungureanu
(2006), „Conceptul de «securitate»”, în Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu
(coord.), Manual de relații internaționale, Iași: Polirom.
19
voința asupra vasalilor) și apărarea în fața pericolelor venite din afara acestora,
din mediul anarhic.15
Această optică asupra Relațiilor Internaționale centrată pe state ignoră în
esență tot ce se întâmplă înăuntrul frontierelor, folosind în schimb presupunerea
că impunerea ordinii interne este legitimă. Această perspectivă consideră astfel
statul ca entitate unitară, ceea ce interesează fiind, de fapt, ceea ce se întâmplă în
mediul anarhic. Explicația are de-a face cu însăși caracteristica definitorie a
acestui mediu: lipsa unei autorități centrale capabile să impună ordinea implică
faptul că sistemul internațional este dominat de incertitudine. Statele ar fi astfel
nevoie să păstreze o permanentă preocupare pentru identificarea și gestionarea
posibilelor amenințări. În consecință, problematica securității față de pericolele
venite din exterior ar fi una definitorie pentru orice entitate politică suverană.
Arnold Wolfers oferă una dintre cele mai cunoscute definiții ale
termenului: „securitatea, în sens obiectiv, măsoară absenţa ameninţărilor la adresa
valorilor dobândite, iar într-un sens subiectiv, absenţa temerii că asemenea valori
vor fi atacate.”16 Două precizări sunt necesare: mai întâi, deși definiția nu afirmă
clar, valorile care sunt avute în vedere ar fi cele ale statului, așa cum ar fi ele
identificate și ierarhizate de către decidenții politici. Selecția valorile care trebuie
apărate este câteodată extrem de dificilă. Ca exemple, Germania Federală a ales în
anii ’50 securitatea în dauna reîntregirii naționale17, sau în 1940, decidenții
români au preferat să nu riște statalitatea, renunțând fără luptă la o parte din
15
Pentru mai multe amănunte în acest sens, v., de exemplu, Radu-Sebastian Ungureanu
(2019), „Legitimarea morală a folosirii forței armate în relațiile internaționale contem-
porane”, în Radu-Sebastian Ungureanu, Radu-Alexandru Cucută (coord.), Moralitate
și violență. Perspective asupra comunităților politice contemporane. Iași: Editura
Institutul European, mai ales pp. 100-102.
16
Arnold Wolfers (1952), “’National Security’ as an Ambiguous Symbol”, Political
Science Quarterly, 67( 4), p. 485.
17
În epocă, Germania era împărțită în Republica Federală Germania (apărută din fostele
zone de ocupație militară ale puterilor occidentale, de după 1945) și Republica
Democrată Germană (sub influență sovietică). În fața proiectului aderării RFG la
NATO, Stalin a propus reunificarea în schimbul neutralității statului astfel apărut.
Cancelarul RFG, Konrad Adenauer, unul din puținii oameni politici fără trecut nazist,
a realizat însă că o Germanie neutră în inima continentului, în plin Război Rece,
prinsă între cele două superputeri, ar fi, de fapt, foarte slabă, lucru care ar obliga-o,
probabil, să urmeze propria politică de securitate, de exemplu prin înarmare, dar care
era o cale extrem de periculoasă dată fiind responsabilitatea acestei țări în cele două
războaie mondiale. Adenauer a preferat să amâne reunificarea (pentru aproape 40 de
ani, după cum s-a văzut), în schimbul securității oferite de NATO și a viitorului
european al Germaniei (drum pe care tot el l-a inițiat în Germania, având sprijinul lui
Charles de Gaulle). H. Kissinger (1998), op. cit, cap. 20, „Negociind cu comuniștii:
Adenauer, Churchill și Eisenhower”.
20
teritoriu șamd. Asemenea situații sunt de natură a testa legitimitatea decidenților,

a regimului etc. A doua observație se referă la subtilitatea definiției lui Wolfers:
securitatea are atât un înțeles obiectiv, cât și unul subiectiv. Cu alte cuvinte,
identificarea și abordarea amenințărilor rămâne o problemă profund umană (la
nivelul decidenților în primul rând, dar nu numai – în definitiv, în epoca națiunilor
orice cetățean este un participant la destinul comun și agent al acestuia).
Incertitudinea specifică mediului anarhic generează ceea ce se consideră
a fi problema centrală a Studiilor de Securitate (cel puțin în concepția restrânsă,
concentrată doar asupra statului, discutată aici), cunoscută drept „dilema
securității”. Formulată pentru prima dată în 1950 de John Herz18, dilema privește
consecințele la nivel internațional a urmăririi unei politici de securitate de către un
stat. Pregătirile pentru securizarea militară a intereselor unui stat (prin politica de
înarmare, retehnologizare etc.) sunt privite cu suspiciune de către ceilalți actori.
Această nesiguranță îi va face să-și ia propriile măsuri de contracarare, care, la
rândul lor, vor cere la rândul lor răspunsuri, declanșându-se astfel o spirală a
neîncrederii și fricii. Pe scurt, în condițiile anarhiei, „[c]ăutarea individuală a
securităţii duce, de fapt, la creşterea insecurităţii în sistem.”19
Urmărind raționamentul de mai sus, devine evident că securitatea inter-
națională nu poate fi simpla sumă a celor naționale, iar dilema constituie
problema fundamentală – atât politică, cât și intelectuală – a acestor preocupări. În
capitolul următor vor fi punctate mai multe mecanisme de gestionare a acesteia,
având fiecare un fundament teoretic distinct.
Marilor puteri, prin însăși definiția lor, le revine o responsabilitate spe-
cială în urmărirea securității internaționale. Miza cea mare rămâne războiul dintre
ele, ce poate avea drept consecințe schimbarea dramatică a sistemului însuși
(după cum arată războaiele de tip hegemonic – a se vedea secțiunea respectivă)
sau, după apariția factorului nuclear, poate însăși supraviețuirea speciei umane și
posibil chiar a vieții. Câteva formule dezvoltate de acești mari jucători pentru a
evita o degradare periculoasă a relațiilor dintre ei vor fi abordate în alte secțiuni
ale acestui volum.
Scopul acestui capitol a fost de a prezenta sumar punctele de plecare
esențiale ale disciplinei. Cele ce urmează intenționează să clarifice și să detalieze
abordările cele mai importante și actuale ale domeniului, acordând o atenție
specială posibilităților de cooperare și conflict în mediul anarhic.
18
John Herz (1950), “Idealist Internationalism and the Security Dilemma”, World
Politics, 2 (2): 157-180.
19
R.-S. Ungureanu (2006), „ Conceptul de «securitate»”,…, op. cit., p. 183.
21
Bibliografie
Bull, Hedley (1998), Societatea anarhică. Un studiu asupra ordinii în politica
mondială, Chișinău: Știința.
Gray, Colin S. (2010), Războiul, pacea și relațiile internaționale. O introducere în
istoria strategică, Iași: Polirom.
Herz, John (1950), “Idealist Internationalism and the Security Dilemma”, World
Politics, 2 (2): 157 – 180.
Kissinger, Henry (1998), Diplomația, București: Bic All.
Kolodziej, Edward A. (2007), Securitatea și relațiile internaționale, Iași: Polirom.
Jackson, Robert (1999), „Sovereignty in World Politcs: A Glance at the Conceptual and
Historical Landscape”, Political Studies, 47 (3): 431-456.
Miroiu, Andrei (2006a), „Evoluția sistemului internațional până în 1914”, în Andrei
Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu, Manual de relații internaționale,, Iași: Polirom.
Miroiu, Andrei (2006b), „Evoluția sistemului internațional după 1914”, în Andrei
Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu, Manual de relații internaționale,, Iași: Polirom.
Miroiu, Andrei, Simona Soare (2006), „Război și securitate nucleară”, în Andrei
Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu, Manual de relații internaționale, Iași: Polirom.
Slomp, Gabriella (2008), „On Sovereignty”, în Trevor C. Salmon, Mark F. Imber (Eds.),
Issues in Internationa Relations, 2nd Ed., London; New York: Routledge.
Ungureanu, Radu-Sebastian (2006), „Conceptul de «securitate»”, în Andrei Miroiu,
Radu-Sebastian Ungureanu (coord.), Manual de relații internaționale, Iași: Polirom.
Ungureanu, Radu-Sebastian (2013), „Identități și comunități politice”, în Daniel Biró
(coord.), Relațiile internaționale contemporane. Teme centrale în politica mondială,
Iași: Polirom.
Ungureanu, Radu-Sebastian (2019), „Legitimarea morală a folosirii forței armate în
relațiile internaționale contemporane”, în Radu-Sebastian Ungureanu, Radu-
Alexandru Cucută (coord.), Moralitate și violență. Perspective asupra comunităților
politice contemporane. Iași: Editura Institutul European.
Wight, Martin (1998), Politica de putere, Chișinău: Arc.
Wolfers, Arnold (1952), “‘National Security’ as an Ambiguous Symbol”, Political
Science Quarterly, 67(4): 481-502.
Zodian, Mihai (2013), „Proliferarea armelor de distrugere în masă”, în Daniel Biró
Iași: Polirom.
22
Abordările clasice ale Relațiilor Internaționale
Abordările clasice ale Relațiilor Internaționale:

rolul moralității în politica internațională
Posibilitatea cooperării și conflictului dintre state este una dintre pro-

blemele fundamentale ale Relațiilor Internaționale, fiind astfel tratată de abor-
dările domeniului. Istoria disciplinei este, de fapt, una a dezbaterii. Discuția care
urmează, ce urmărește perspectivele clasice ale acestei arii de studiu, va trata doar
sumar fundamentul teoretic al fiecăreia dintre ele, insistând doar pe această
dimensiune a dezbaterii dintre ele. După cum se va vedea pe parcursul acestui
volum, aceste concepții au o importanță decisivă pentru eforturile de a face lumea
inteligibilă, constituind puncte de plecare atât politice, cât și intelectuale în
abordarea nesfârșitelor provocări din viața internațională.
Liberalismul
După cum am afirmat deja, disciplina Relațiile Internaționale ca domeniu

autonom de studiu a apărut ca urmare a încercării de a înțelege Primul Război
Mondial, ce anume a făcut posibil și cum ar putea fi evitat pe viitor asemenea
dezastru. Întrebările au atras atenția asupra lipsei de transparență a hotărârilor
politice din epocă și a mecanicii alianțelor, marea conflagrație apărând contem-
poranilor rezultatul unor acțiuni ieșite de sub control. În încercarea de a găsi o
alternativă la comportamentul politic și diplomatic al decidenților „vechii lumi”,
considerat iresponsabil, reformatorii au căutat inspirația în puternicul curent
liberal, privit în cele două dimensiuni fundamentale ale sale, cea politică și cea
economică. În cele ce urmează vor fi urmărite doar cele mai importante repere ale
acestei abordări, în interesul descoperirii mecanismelor pe care le sugerează
pentru gestionarea conflictelor și atingerea cooperării.1
Foarte sumar spus, piatra de temelie a gândirii liberale, formată în spiritul
Iluminismului, este încrederea în natura perfectibilă a omului. Partizanii orientării
consideră că omul este capabil să învețe din propriile greșeli. Individul este
1
Asupra impactulu declanșării Primului Război Mondial în structurarea raționamenului
liberal, v., de exemplu, Robert Jackson, Georg Sørensen (2013), Introduction to
International Relations: Theories and Approaches, 5th Ed., Oxford: Oxford University
Press, pp. 35-36.
23
creditat ca fiind înzestrat cu liber-arbitru (aptitudinea de a distinge între Bine și

Rău) și raționalitate (capacitatea de a-și defini singur interesele și de a le urma).
Datorită aceestor trăsături, oamenii ar putea găsi, prin negocieri, punctul de
întâlnire al intereselor divergente, astfel încât soluțiile să poată răspunde într-o
manieră satisfăcătoare cerințelor tuturor părților implicate. Pentru liberali, este
posibilă astfel o armonizare naturală a intereselor. Această raționalitate comună se
poate transfera la nivel moral, întrucât oamenii împărtășesc câteva valori
fundamentale, precum prețuirea vieții. Împreună, îndivizii definesc o comunitate
morală transnațională, în care sunt uniți dincolo de diferențele dintre ei.
Din punct de vedere politic, liberalii militează pentru răspândirea
democrației ca cel mai bun regim politic, acesta fiind singurul în care cetățenii pot
responsabiliza decidenții. Folosind ca reper o lucrare publicată de Immanuel Kant
în 1795, Spre pacea eternă, liberalii văd răspândirea democrației ca cea mai bună
cale spre atingerea păcii. Raționamentul ar fi următorul: oamenii obișnuiți sunt
mult mai puțin belicoși decât conducătorii. În condițiile în care trăiesc într-o
democrație (regim politic în care opinia lor contează pentru luarea deciziilor), ei
mai degrabă se pronunță împotriva unui război decât în favoarea acestuia.
Motivele unei asemenea opțiuni se găsesc în însăși raționalitatea individuală: într-
o confruntare armată ar urma să moară cetățeanul-soldat, iar de plătit l-ar plăti
cetățeanul-contribuabil. Este evident astfel, afirmă liberalii, că cetățenii sunt mult
mai reticenți decât decidenții lor în a porni un posibil dezastru, iar, în condițiile în
care opinia lor contează, oamenii obișnuiți mai degrabă ar evita așa ceva. Pentru
ca pacea să devină posibilă este astfel necesară răspândirea democrației, întrucât o
lume populate de state democratice ar fi una pașnică. Mai mult încă, democrația
ar uni statele ce adoptă acest regim politic, întrucât acestea și-ar recunoaște reci-
proc personalitatea morală, unite fiind prin valori comune precum respectul
împărtășit pentru drepturile omului. După cum se observă, raționamentul face
legătura dintre nivelul individual (natura perfectibilă a omului), cel statal (regimul
politic) și cel internațional (starea de pace). Liberalii cer astfel, într-o dramatică
schimbare față de practica diplomatică de dinaintea Primului Război Mondial,
extinderea controlului public și asupra politicii externe, la nivel national, dar și al
opiniei publice mondiale, prin publicarea tratatelor internaționale.2
Perspectiva economică liberală urmează de fapt, un raționament similar
celui politic. Pe o piață liberă, urmărirea individuala a intereselor duce la găsirea
fericitului compromis dintre cerere și ofertă. Ducând ideea în plan internațional,
2
Autor al secolului XVIII, Kant are ca reper absolutismul monarhilor vremii, drept care
opțiunea sa de regim politic este, de fapt, pentru guvernământul republican, regim
politic actualmente înțeles drept democrație. Asupra raționamentului kantian și
adaptării acestuia la începutul secolului XX v., de exemplu, Cornelia Navari (2018),
”Liberalisms”, în Paul D. Williams, Matt McDonald (Eds.), Security Studies. An
Introduction, 3rd Ed., London; New York: Routledge, pp. 34-36.
24
liberalii insistă pe importanța schimburilor economice și militează pentru un

mediu cît mai lipsit de piedici în fața cooperării (taxe, reglementări etc.). Liberul-
schimb ar conduce la specializare economică și interdependență, iar efectul
acestora ar fi pacea.3
Centrarea atenției asupra modului în care devin relevante atribute
individuale precum raționalitatea și moralitatea face ca liberalii să acorde un rol
mai mic statului decât fac competitorii lor teoretici, acordând în schimb o atenție
specială actorilor nonstatali. Preferința pentru folosirea termenului „politică
mondială” (sau al unor adjective precum „transnațional”) în loc de „relații inter-
naționale” este elocventă pentru efortul continuu făcut de partizanii acestei
orientări de a studia lumea într-o manieră mai largă decât cea presupusă de
definirea ei în termenii interacțiunilor etatice.4
Abordările liberale resping folosirea violenței în relațiile dintre actori,
divergențele putând fi soluționate doar pe cale pașnică. În politica națională, de
exemplu, existența unui parlament presupune reprezentarea tuturor grupurilor
politice relevante, care au făcut un pact de a renunța la impunerea violentă a
intereselor, acestea urmând să fie negociate. Aceeași gândire se poate transla în
mediul anarhic. Organizațiile internționale (precum Liga Națiunilor în perioada
interbelică sau Organizația Națiunilor Unite de azi) ar asigura mediul necesar
găsirii soluțiilor reciproc acceptabile, fiindcă, dacă oamenii pot să-și armonizeze
interesele, atunci în mod sigur și statele pot face acest lucru. După cum se
întâmplă și în viața socială obișnuită, există, firește, situații în care diferendele nu
pot fi rezolvate decât prin adresarea unei instanțe de natură a aplica legea. În
lumea liberalilor, asemenea circumstanțe ar presupune că statele să se adreseze de
bună-voie (nu pot fi obligate, datorită suveranității lor) unei curți internațioanle de
justiție, ale cărei soluții sunt acceptate dinainte. Apelul la război nu ar fi semnul
unor diferențe ireconciliabile, ci al subdezvoltării mecanismelor comune. În cazul
în care acest acord asupra păcii nu este, totuși, respectat, soluția liberală este
securitatea colectivă, instituție care este răspunsul liberalilor la problema ridicată
de dilema securității. Pacea este considerată starea normală a relațiilor dintre state,
un bun comun suprem, de care trebuie să se bucure toate statele, și astfel toți
oamenii. Încălcarea păcii este o crimă, iar victima ar trebui să beneficieze de
sprijinul întregii lumi iubitoare de pace.5
3
Ibidem, pp. 36-40.
4
Paul R. Viotti, Mark V. Kauppi (2013), International Relations and World Politics, 5th
Ed., Boston, MA: Pearson, p. 33.
5
Pentru o discuție mai detaliată asupra situațiilor în care liberalii iau în considerare
folosirea violenței în mediul anarhic (auto-apărare, securitate colectivă, intervenții
umanitare), v. de exemplu, Radu-Sebastian Ungureanu (2019), „Războaiele statelor:
moralitate și violență în formularea perspectivelor clasice asupra politicii
internaționale”, în Radu-Sebastian Ungureanu, Radu-Alexandru Cucută (coord.),
25
Dat fiind respectul pe care-l poartă raționalității și moralității individuale,

liberalii consideră o unitate a oamenilor, fiind toți parte a unei singure umanități.
De aici decurge o mare încredere în opinia publică ce transcende frontierele și
rolul educației pacifiste. Liberalii țintesc însă spre o schimbare cât mai profundă a
naturii politicii mondiale, care până la prima conflagrație mondială considera cu
mare lejeritate recursul la forța armată. Ei încearcă astfel să construiască o
atitudine globală antirăzboinică, formată prin presă și educație. Guvernele ar urma
să fie constrânse în acțiunea externă de opțiunile pașnice ale propriilor cetățeni.
Pe scurt, se poate spune că tradiția liberală privilegiază rolul individului,
iar calitățile cu care acesta este înzestrat – raționalitate și moralitate – trebuie
transferate la nivelul acțiunii internaționale. Pentru ca interesele și convingerile
indivizilor să poată fi transpuse în mod corect în plan internațional, atunci statul,
instrumentul cetățenilor săi, nu trebuie să perturbe esența lor. Democrația ar fi cea
mai bună garanție posibilă pentru ca această intermediere să fie cât mai fidelă,
astfel încât voința subiectului ultim al politicului, omul, să își găsească cea mai
bună reprezentare posibilă.6
Realismul
Liberalismul interbelic a eșuat, măcar din motivul că lumea a cunoscut o

a doua conflagrație mondială. Replica a venit de pe poziții conservatoire, din
partea unei tabere care s-a numit ea însăși „realistă”. Patrizanii săi pretindeau că
descriu lumea așa cum este, nu cum și-ar dori-o opozanții liberali, pe care îi
etichetau drept „idealiști”. Chair dacă se bazează pe repere foarte vechi din
gândirea politică, precum operele lui Tucidide, Machiavelli sau Hobbes, punctul
de început al realismului ca abordare specifică a Relațiilor Internaționale este în
general considerat momentul apariției în 1939 a cărții lui E. H. Carr, Criza celor
douăzeci de ani.7 Imediat după Al Doilea Război Mondial este publicată prima
ediție a Politicii între națiuni de către H. J Morgenthau, carte care s-a dovedit a fi
Moralitate și violență. Perspective asupra comunităților politice contemporane, Iași:

Editura Institutul European, pp. 16-21.
6
O prezentare mult mai detaliată a liberalismului clasic în Relațiile Internaționale poate
fi găsită, de exemplu, în Daniel Biró (2006), „«Idealismul utopic» sau gândirea
internaţionaliştilor liberali în perioada interbelică”, în Andrei Miroiu, Radu-Sebastian
Ungureanu (coord.), Manual de Relaţii Internaţionale, Iaşi: Polirom. Pentru o privire
generică asupra marilor teme ale curentului liberal și dinamicii acestora, v. C. Navari
(2018), “Liberalisms”, op. cit., sau Scott Burchill (2008), ”Liberalismul”, în Scott
Burchill, Andrew Linklater, Richard Devetak, Jack Donnelly, Matthew Paterson,
Chrsitian Reus-Smit, Jacqui True, Teorii ale relațiilor internationale, Iași: Editura
Institutul European.
7
E. H. Carr (2011), Criza celor douăzeci de ani (1919-1939): o introducere în studiul
relațiilor internaționale, Iași: Polirom.
26
nu doar cea mai influentă în structurarea realismului clasic, dar și cea care a
definit, de fapt, Relațiile Internaționale ca domeniu autonom de studiu.8
Realismul clasic are ca punct de pornire, ca și liberalismul, o filosofie
asupra umane, dar inspirată de o viziune mult mai sumbră decât cea iluministă:
omul este rău, egoist, condus de interese meschine și de o dorință nesățioasă de
putere. Precum în lumea descrisă de Hobbes, în starea de natură fiecare om luptă
doar pentru sine. Aceste patimi individuale, afirmă punctul de vedere conservator,
pot fi controlate doar de comunitatea morală organică din care face parte
individul. Spre deosebire de idealiști, realiștii afirmă că cea mai largă comunitate
morală semnificativă în epoca modernă nu poate fi decât națiunea, care, după cum
am arătat în capitolul precedent din acest volum, își găsește împlinirea în stat.
Realiștii consideră astfel statul-națiune drept singurul actor relevant pentru
relațiile internaționale. Prin ceea ce reprezintă, doar această entitate politică poate
pretinde că ar putea îngrădi, prin reperele normative pe care le oferă și limitele
comportamentale pe care le impune, dezlănțuirea a ce este mai rău în om.
În privința politicii externe, din perspectivă realistă unicul reper al
comportamentului statului poate fi doar interesul național, lăsând astfel la o parte
orice altfel de considerente. Întrucât reprezintă o națiune, scopul existenței sale
este protejarea comunității care o legitimează. Definirea interesului național este o
problemă continuă, dată fiind permanenta dinamică a sistemului internațional, dar
care depinde de puterea statului respectiv în comparație cu a celorlalte state. În
optica de ordin realist, aceste considerente sunt făcute ca replică directă la adresa
retoricii de ordin idealist. Afirmarea priorității interesului național presupune că
statele nu au cum să dovedească prea mult entuziasm pentru marile proiecte
comune, iar folosirea puterii drept criteriu exprimă neîncredere în mecanismele de
ordin juridic sau moral. Dacă statele sunt egale în mod formal, dată fiind
suveranitatea de care se bucură, puterea le ierarhizează în arena internațională.
Acest principiu al definirii interesului național în termeni de putere, formulat de
Morgenthau, poate fi considerat cheia de boltă a interpretărilor de ordin realist.9
În ceea ce privește interpretarea interesului național și, prin urmare, luarea
deciziilor, acestea nu pot fi luate de marele public, datorită pasiunilor și miopiei
politice. Realiștii observă că presiunea opiniei publice a făcut posibilă nu doar
democrația, ci și naționalismul. Ei contrazic astfel speranțele liberale în rolul
afirmării unei opinii mondiale anti-război, ce se lovește în opțiunile naționale.10
8
Hans J. Morgenthau (2007), Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta pentru
pace, Iaşi: Polirom.
9
Acesta este al doilea din cele șase principii ale realismului clasic, așa cum au fost
formulate de Morgenthau. H. J. Morgenthau (2007), op. cit., pp. 45-49.
10
„Astfel, ori de câte ori crește o amenințare concretă la adresa păcii, războiului nu i se
opune o opinie publică internațională, ci opiniile publice ale națiunilor ale căror inte-
rese sunt amenințate de acel război”. Ibidem, p. 295.
27
Consecința afirmării naționalismului a fost, după cum s-a sugerat deja în capitolul
precedent, că războaiele au devenit mult mai distructive.11 Controlul acestor
pasiuni în politica externă este, de fapt, datoria omului de stat, căruia i se
recomandă prudență în toate acțiunile.12
Spre deosebire de spațiul politic intern, lumea internațională nu poate fi
descrisă ca o singură comunitate morală. Prin suveranitatea statelor care
reprezintă națiuni diferite, ireductibile una la alta, autoritatea politică unică nici nu
poate exista. Prin urmare, mediul anarhic este pentru realiști unul hobbesian – a
ciocnirii intereselor egoiste ale statelor. Una din metaforele preferate folosite de
acești teoreticieni pentru a descrie lumea este cea a „mesei de biliard” – statele sunt
actori unitari (bilele), ale căror interese divergente le fac să se ciocnească la nesfârșit
pe „masa” politicii internaționale. În lipsa unui cadru moral de referință unic,
puterea este, evident, argumentul cel mai influent, astfel încât supraviețuirea statelor
este pusă în permanență sub semnul întrebării. Pentru realiști, întrebarea nu este
„dacă?”, ci „când?” va avea loc următorul conflict, făcut inevitabil de însăși
egoismul statelor, conduse fiecare de propriile interese. Pentru împlinirea scopului
ultim al existenței societății care este supraviețuirea în condițiile anarhiei, politicul
trebuie să-și subordoneze toate celelate sfere ale activității umane.13
În ceea ce privește gestionarea securității internaționale, realișii afirmă că
doar balanța de putere poate fi un mecanism relevant. Întucât în mediul anarhic
puterii nu i se poate opune decât puterea, statele privesc cu suspiciune schimba-
rea ponderii greutăților în ansamblu, astfel încât creșterea uneia dintre ele atrage
după sine coalizarea celor pe care această schimbare îi preocupă. Dar statele au
dinamici diferite, balanța se modifică, drept care echilibrul se cere restabilit
periodic, prin repoziționări ale feluritelor componente ale sistemului. Conflictul
fiind endemic, datorită suspiciunilor și continuei redistribuiri a puterii, cooperarea
11
Morgenthau deplânge, de fapt, consecințele decăderii unității morale aristocratice și
înlocuirii acesteia cu separația presupusă de apariția națiunilor. Ibidem, pp. 269-282.
12
Nu trebuie înțeles că realismul ar fi o abordare amorală a politicii internaționale.
Două dintre principiile lui Morgenthau se referă la asemenea constrângeri. Al patrulea
principiu afirmă, de fapt, necesitatea luării în considerare a circumstanțelor în
aplicarea unui principiu moral, datorită tocmai precauțiilor care trebuie luate. „Nu
poate exista moralitate politicã fãrã prudențã, adicã fãrã a lua în calcul consecințele
politice ale acțiunilor aparent morale. Prin urmare, realismul considerã prudența -
cântãrirea consecințelor acțiunilor politice alternative – a fi virtutea supremã în
politică.” H. J. Morgenthau (2007), Politica între naţiuni..., op. cit., pp. 51-52. Cel de-
al cincilea principiu avertizează împotriva pericolului imperialismului moral în con-
dițiile anarhiei, a atitudinii de a considera că ce e bun pentru o națiune e bun pentru
toate și de a acționa în consecință. Pentru mai multe comentarii privitoare la
perspectiva morală sugerată de Morgenthau., v. R.-S. Ungureanu (2019), „Războaiele
statelor..”, op.cit., pp. 21-25.
13
Idem.
28
internațională ar fi posibilă doar ca efect temporar al conjugării intereselor egoiste

al statelor-națiune.14
Această dezbatere clasică a Relațiilor Internaționale, ce îi opune pe
realiști liberalilor/ idealiștilor, este, în esență, o dezbatere între două filosofii
politice ce pornesc de la puncte de vedere diamentral opuse asupra esenței naturii
umane – perfectibilă pentru unii, rea și vicioasă pentru alții. Dimensiunea sa
morală este definitorie, întrucât viziunile pe care le propun cele două perspective
asupra relațiilor internaționale sunt, de fapt, consecințe ale acestei probleme.
Chiar dacă azi suntem în fața celei de-a treia sau a patra dezbateri (în funcție de
criteriul folosit, poate fi numărată sau nu una de ordin metodologic, netratată în
acest volum, între behavioriști și „tradiționaliști”), cea de mai sus a definit în mod
clar domeniul și, din foarte multe puncte de vedere, a rămas nu doar cea mai
cunoscută și astfel influentă, ci și cea mai profundă. Ea se adresează nu doar
posibilităților cunoașterii și definirii intereselor disciplinei, ci chiar fundamentelor
politicului și viziunilor asupra acestuia.
Școala engleză – calea de mijloc?
O a treia posibilă cale, ce își propune să fie o alternativă la perspectivele

morale ale celor două tabere clasice ale Relațiilor Internaționale prezentate mai
sus, este una care poartă mai multe denumiri: Școala engleză, a societății
internaționale/ de state, sau raționalismul. Această ultimă denumire poate naște
însă confuzii, termenul mai fiind și unul care se aplică abordărilor neorealiste și
neoliberale, discutate în următorul capitol.
Foarte sumar, Școala engleză este o abordare în esență statocentrică care,
pornind de la investigarea dreptului internațional sau celui al războiului, își pune
problema posibilității unei oarecare civilități comune în condițiile anarhiei.
Anarhia nu se confundă cu haosul, existând o „ordine” minimală chiar în aceste
condiții, una la care participă state. Explicația pentru această ordine internațională
este că statele pot forma „societăți internaționale”.
În cuvintele lui Hedley Bull, un reprezentant cunoscut al curentului, „o
societate de state (sau o societate internațională) există când un grup de state,
conștient[e] de anumite interese și valori comune, formează o societate în sensul
că ele se consideră a fi legate, în relațiile dintre ele, printr-un set comun de
reglementări și contribuie la funcționarea instituțiilor comune […] astfel încât să-
14
Pentru o discuție mult mai cuprinzătoare asupra subiectului v., de exemplu, Andrei
Miroiu, Simona Soare (2006), „Realismul”, în Andrei Miroiu, Radu-Sebastian
Ungureanu (coord.), Manual de Relaţii Internaţionale, Iaşi: Polirom, sau Jack
Donnelly (2008), „Realismul”, în Scott Burchill, Andrew Linklater, Richard Devetak,
Jack Donnelly, Matthew Paterson, Christian Reus-Smit, Jacqui True, Teorii ale
relațiilor internationale, Iași: Editura Institutul European.
29
și respecte unele altora pretențiile la independență, să-și onoreze acordurile pe

care le-au stabilit și se se supună anumitor limitări, în exercitarea forței, unul
împotriva altuia”.15
Societatea internațională este o parte a unui sistem internațional. Dacă
pentru un sistem e nevoie de simpla influență a unui stat asupra altuia (v. și
discuția respectivă din acest volum), societatea internațională se definește prin
valori și interese comune ale statelor care o compun. Se pot găsi multe asemenea
grupări de-a lungul istoriei, cum ar fi, de exemplu, Creștinătatea, statele arabe,
„statele civilizate”, „europenii”, „democrațiile”, „state socialiste/democrații
populare” etc. Termeni ca cei de mai sus desemnează felurite grupuri, formate din
state care consideră că le leagă mai multe decât simpla interacțiune, având în
comun valori și interese profunde.
Societatea internațională ar avea, în viziunea lui Bull, șase scopuri
fundamentale organizate ierahic, de la cel mai important la cel mai puțin
important, și pot fi citite fie în grila realistă, fie în una idealistă (liberală). Primele
două scopuri, conservarea sistemului sau societății de state (adică a anarhiei
sistemului, ceea ce reprezintă opoziția față de proiectele hegemonice și apărarea
lumii westphalice) și, ulterior, menținerea independenței statelor individuale, se
citesc, evident, în grilă realistă. Cel de-al treilea și al cincilea scop țin mai degrabă
de optica idealistă/ liberală, acestea fiind pacea și, respectiv, ținerea promisiunilor.
Cel de-al patrulea scop, al limitării violenței, este, într-un fel marca Școlii
engleze. El se fundamentează într-o o istorie intelectuală cu puternice rădăcini
religioase și privește necesitatea unei „cauze drepte” pentru purtarea oricărui
război sau la posibilitatea „civilizării” războiului, în sensul că nu trebuie folosită
mai multă violență decît e strict necesară. De exemplu, de aici rezultă necesitatea
protejării, pe cât posibil, a non-combatanților etc. (problema va fi reluată ulterior).
În fine, cel de-al șaselea scop, al stabilității posesiunilor presupune recunoașterea
reciprocă a suveranității, ceea ce implică egalitatea formală a statelor (o abordare
realistă le-ar diferenția în funcție de „puterea” de care dispun).16
Concepție pornită de la ideea de a încerca să explice posibilitatea
conviețuirii între state în condițiile anarhiei, ea observă existența unui drept
internațional, care, în condițiile anarhiei, fără autoritate capabilă să-i impună
respectarea, trebuie considerat ca unul pur contractual. Ducând observația
precedentă în plan moral, se poate afirma că Școala engleză ocupă un spațiu
intermediar între egoismul și conflictul endemic presupus de realism, pe de o
parte, și bunăvoința și cooperarea liberalilor, pe de alta.17 Ea investighează astfel
interacțiunea reglementată între actori, atât pentru cooperare, cât și pentru
15
Hedley Bull (1998), Societatea anarhică. Un studiu asupra ordinii în politica mondială,
Chișinău: Știința, pp. 11-12; sublinieri în original.
16
Ibidem, pp. 15-18.
17
R. Jackson, G. Sørensen (2013), Introduction.., op. cit,, p. 133.
30
conflict, după cum dovedește atenția acordată dreptului războiului. Probabil că

punctul cel mai important, din perspectiva acestui volum, subliniat de autorii din
interiorul acestei optici este identificarea unei ordini în condițiile anarhiei. Prin
însăși poziția pe care o ocupă, marile puteri sunt și marii responsabili ai gestio-
nării acestei forme minimale de organizare.18
La nivelul securității internaționale, instituția care poate fi, probabil, cel
mai ușor interpretată prin lentilele Școlii engleze este regimul. Fără a intra aici in
amănunte, exemple de asemenea mecanisme ar fi tratatele de control al arma-
mentelor.19 În esență, un regim de securitate se formează când două sau mai multe
state, situate pe poziții mai degrabă ostile (scopul ar fi scăderea puterii militare a
unui alt stat, și astfel a potențialei amenințări), dar care își recunosc reciproc
legitimitatea preocupărilor, sunt dispuse să negocieze pentru a coborî împreună
spirala neîncrederii. Evident, negocierile sunt posibile doar în momentele de calm
în relațiile internaționale. Regimul se adresează astfel unui posibil inamic, dar
care este considerat un partener rezonabil în abordarea unei probleme comune
precum dilema securității, iar pentru aceasta e nevoie de acceptarea comună a
unor norme. În alte cuvinte, ar fi o balanță de putere reglementată. Această
atitudine, bazată pe postularea raționalității individuale condiționate de o minimă
moralitate împărtășită la nivelul societății, poate fi, din punctul de vedere apărat
aici, înțeles exact prin perspectiva acestei orientări.20
Autor foarte inovativ, după cum se va arăta și alte capitole, Bull face un
pas suplimentar în direcția fundamentelor normative ale lumii când identifică și o
„ordine mondială” ce leagă oamenii, și nu statele, în virtutea simplului fapt că
sunt oameni și se recunosc ca atare. Aceasta este, afirmă el, „mai fundamentală și
promordială în raport cu ordinea internațională, deoarece unitățile ultime ale marii
societăți a întregii omeniri nu sunt statele (sau națiunile, triburile, imperiile,
clasele, partidele), ci ființele umane individuale, ce sunt permanente și in-
destructibile în sensul în care grupări ale lor, de un fel sau altul, nu sunt”.21
Această deschidere spre cosmopolitanism permite, de exemplu, înțelegerea mai
profundă, dincolo de așteptarea reciprocității, a deja-amintitei protecții asigurate
necombatanților în vreme de război. Ei nu au vreo utilitate militară, nu contribuie
la puterea inamicului, drept care trebuie considerați a fi pur și simplu oameni, care
18
H. Bull (1998), Societatea anarhică..., op. cit., cap. 9, „Marile puteri și ordinea inter-
națională”.
19
Pentru mai multe amănunte asupra acestei instituții, v., de exemplu, Radu-Sebastian
Ungureanu (2006), „Regimuri de securitate”, în Andrei Miroiu, Radu-Sebastian
Ungureanu, Manual de relații internaționale, Iași: Polirom.
20
Am apărat mai pe larg această interpretare a regimurilor de securitate prin optica Școlii
engleze în Radu-Sebastian Ungureanu (2010), Securitate, suveranitate şi instituţii
internaţionale. Crizele din Europa de Sud-Est în anii ’90, Iaşi: Polirom, pp. 120-129.
21
H. Bull (1998), op. cit., p. 20.
31
prin simplă această calitate sunt îndreptățiți a primi o minima apărare din partea
statului care și-a luat această responsabilitate asupra sa. Civilitatea presupune că,
dincolo de state și interesele lor, sunt oameni uniți în umanitatea comună.22
Pretenția de a poziționa Școala engleză între idealism și realism este
motivată de Martin Wight, un alt important reprezentant al Școlii engleze, prin
identificarea temelor unui dialog fără sfârșit purtat între reprezentanții acestor trei
tradiții intelectuale ale Relațiilor Internaționale. Fiecare dintre aceste tradiții și-ar
revendica un „părinte” reprezentativ, care i-ar fi definit, de fapt, logica funda-
mentală. Pentru realiști, Wight consideră că acesta este Machiavelli. Kant ar
reprezenta curentul „revoluționist” (în care intră, însă, toți gânditorii care au un
plan radical de schimbare a lumii, precum Marx). „Raționalismul”, adică Școala
engleză, ar fi inițiat de unul din primii mari teoreticieni ai dreptului intrenațional,
Hugo Grotius, iar poziția ocupată de cei care se revendică de la influența sa ar fi
una între celelalte două tradiții.23 Mai jos este o prezentare sintetică a acestei
continue dezbateri: 24
Realism Raționalism Revoluţionism

(Machiavelli) (Grotius) (Kant)
Anarhie Societate Umanitate
Politica de putere Schimbare evoluţionară Schimbare revoluţionară
Conflict&război (warfare) Co-existenţă paşnică Comunitate globală
Pesimism Speranţă fără iluzii Utopianism
În particular relevantă pentru problematica acestui text este atitudinea față

de statalitate și responsabilitate în cele trei tradiții intelectuale. Curentul realist
privilegiază o dimensiune națională a acesteia, față de interesele statului. Tradiția
raționalistă mută atenția asupra onorării promisiunilor pe care statele le fac unele
față de altele în virtutea participării la aceeași societate internațională și, mai
precis, a tratatelor pe care le semnează. În ceea ce privește revoluționiștii, aceștia
acordă o atenție particulară umanității, considerată ca formând un singur întreg.25
22
Pentru mai multe amănunte asupra raționamentelor fundamentale ale acestui curent
teoretic, v., de exemplu, Olivia Toderean, Ionuţ Apahideanu (2006), „Şcoala engleză a
Relaţiilor Internaţionale”, în Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu (coord.),
Manual de Relaţii Internaţionale, Iaşi: Polirom. O privire comprehensivă asupra
istoriei intelectuale și temelor de interes poate fi găsită Andrew Linklater (2008),
„Școala engleză”, în Scott Burchill, Andrew Linklater, Richard Devetak, Jack
Donnelly, Matthew Paterson, Chrsitian Reus-Smit, Jacqui True, Teorii ale relațiilor
internationale, Iași: Editura Institutul European
23
Martin Wight (1991), International Theory: The Three Traditions (edited by Gabriele
24
Adaptare după Wight în R. Jackson, G. Sørensen (2013), op. cit., Box 5.4, p. 139.
25
R. Jackson, G. Sørensen (2013), op. cit., pp. 145-147.
32
În mod evident, distincțiile dintre aceste tradiții nu trebuie exagerate.

Autorii ce se identifică în interiorul feluritelor orientări sunt conștienți unii de
alții, își răspund, clarifică argumentele, iar dezbaterea merge mai departe. Cele
sumar discutate aici reprezintă doar câteva puncte fundamentale ce au fost
identificate pentru a fi posibilă gruparea și abordarea temelor de reflecție. Rolul
perspectivelor intelectuale este tocmai cel de a pune o oarecare ordine, în funcție
de convingerile intelectuale și agenda de cercetare, în abordarea și înțelegerea
lumii. Pe de altă parte însă, limitarea la un singur punct de vedere aduce cu sine
riscul major al inadecvării și transformării investigației într-un efort steril și chiar
periculos, mai ales în măsura în care influențează decizii politice.
Aceste curente clasice definesc în mare măsură disciplina Relațiilor
Internaționale. După cum se va arăta în cele ce urmează, perspectivele tratate aici
se regăsesc, în felurite forme, în practic orice discuție semnificativă din domeniu.
Evident, formulările contemporane sunt adaptate lumii de azi, dar păstrează o
legătură clară cu aceste poziții. În ceea ce privește logica acestui volum, este
asumat faptul că înțelegerea acestor trei optici diferite ar fi de natură să ofere
instrumente dintre cele mai importante în abordarea atât a posibilității cooperării,
cât și a conflictului în mediul anarhic.
Bibliografie
Biró, Daniel (2006), „«Idealismul utopic» sau gândirea internaţionaliştilor liberali în

perioada interbelică”, în Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu (coord.), Manual
de Relaţii Internaţionale, Iaşi: Polirom.
Burchill, Scott (2008), „Liberalismul”, în Scott Burchill, Andrew Linklater, Richard
Devetak, Jack Donnelly, Matthew Paterson, Chrsitian Reus-Smit, Jacqui True, Teorii
ale relațiilor internationale, Iași: Editura Institutul European.
Carr, E. H. (2011), Criza celor douăzeci de ani (1919-1939): o introducere în studiul
Donnelly, Jack (2008), „Realismul”, în Scott Burchill, Andrew Linklater, Richard
Devetak, Jack Donnelly, Matthew Paterson, Chrsitian Reus-Smit, Jacqui True, Teorii
ale relațiilor internationale, Iași: Editura Institutul European.
Linklater, Andrew (2008), „Școala engleză”, în Scott Burchill, Andrew Linklater,
Richard Devetak, Jack Donnelly, Matthew Paterson, Christian Reus-Smit, Jacqui
True, Teorii ale relațiilor internationale, Iași: Editura Institutul European.
Navari, Cornelia (2018), „Liberalisms”, în Paul D. Williams, Matt McDonald (Eds.),
Security Studies. An Introduction, 3rd Ed., London; New York: Routledge.
Miroiu, Andrei, Simona Soare (2006), „Realismul”, în Andrei Miroiu, Radu-Sebastian
Ungureanu (coord.), Manual de Relaţii Internaţionale, Iaşi: Polirom.
33
Morgenthau, Hans J. (2007), Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta pentru
Ungureanu, Radu-Sebastian (2006), „Regimuri de securitate”, în Andrei Miroiu, Radu-
Sebastian Ungureanu, Manual de relații internaționale, Iași: Polirom.
Crizele din Europa de Sud-Est în anii ’90, Iaşi: Polirom.
Ungureanu, Radu-Sebastian (2019), „Războaiele statelor: moralitate și violență în
formularea perspectivelor clasice asupra politicii internaționale”, în Radu-Sebastian
Ungureanu, Radu-Alexandru Cucută (coord.), Moralitate și violență. Perspective
asupra comunităților politice contemporane. Iași: Editura Institutul European.
Viotti, Paul R., Mark V. Kauppi (2013), International Relations and World Politics, 5th
Ed., Boston, MA: Pearson.
34
Dezbaterea raționalistă: între inevitabilitatea conflictului și posibilitatea cooperării
Dezbaterea raționalistă:
între inevitabilitatea conflictului și posibilitatea cooperării
Dezbaterea neorealism-neoliberalism a apărut în anii ’70, pe fundalul

stabilității Războiului Rece și în contextul unei interdependențe din ce în ce mai
vizibile în lumea occidentală. Cele două tabere nu au aceleași agende de
cercetare, dar împărtășesc convingeri epistemologice și metodologice atât de
asemănătoare încât, începând cu anii ’90, sunt considerate ca reprezentând
împreună poziția „raționalistă” în disputa cu cea „reflectivistă”. Ambele teorii
consideră actorii ca fiind raționali, au încredere doar în relevanța factorilor
materiali (lasă un loc foarte îngust/ chiar nul ideilor actorilor) și exclud orice
perspectivă morală (o mare deosebire față de dezbaterea clasică). Ca încadrare
generală, sunt atașate unui model al cunoașterii ce încearcă să atingă obiecti-
vitatea, generalitatea și exactitatea Științelor Naturii („pozitivism”). Asemănările
dintre cele două grupuri de teorii sunt atât de mari, încât pot fi privite ca
exprimând un continuum epistemologic.
Neorealismul
Ascensiunea neorealismului – paradigma dominantă a Relațiilor Interna-

ționale timp de decenii – și a întregului curent raționalist a început în 1979, cu
publicarea cărții lui Kenneth Waltz, Teoria politicii internaționale.1 Nici o discuție
teoretică din domeniu nu poate, practic, eluda uriașa influență a lui Waltz, drept
care în continuare vor fi prezentate punctele cele mai influente ale concepției sale.
Intenția fundamentală a lui Waltz este de a construi o teorie capabilă să
explice stabilitatea sistemului internațional, dincolo de particularitățile statelor
(elementele constitutive ale sistemului). Altfel spus, el exclude capacitatea unei
teorii construite pe baza caracteristicilor și comportamentelor unităților
componente (statele) de a explica întregul (sistemul). Alege astfel să explice
sistemul prin sistem, mai precis printr-o caracteristică doar a sistemului, nu și a
părților componente ale acestuia. Pentru a identifica acele proprietăți ale
sistemului care nu se confundă cu cele ale unităților, Waltz definește modul în
1
Kenneth N. Waltz (2006), Teoria politicii internaţionale, Iaşi: Polirom.
35
care elementele sunt ținute la un loc. „Un sistem este compus dintr-o structură și
din unități aflate în interacțiune. Structura reprezintă componenta la nivelul
sistemului în ansamblu, care face cu putință să concepem sistemul ca pe un
întreg.”2 Așa cum o înțelege Waltz, „structura desemnează un set de condiții
constrângătoare”3 care acționează indirect asupra comportamentului unităților,
recompensând unele și pedepsind altele. Analogia, propusă chiar de Waltz, este
cea cu piața liberă: împotriva dorințelor firmelor de a vinde mai scump, compe-
tiția din piață le constrânge să încerce scăderea prețurilor. A oferi o explicație la
nivel sistemic și nu la cel al unităților înseamnă a explica piața, și nu firmele.
Structura este definită de Waltz în funcție de trei principii. Primul
privește principiul organizatoric. Privit în acest mod, un sistem poate să fie
ierarhic (cu conducere centrală) sau anarhic, iar piața sau sistemul internațional se
încadrează în a doua categorie. Al doilea principiu privește funcțiile elementelor,
iar acesta decurge, de fapt, din primul. Într-un sistem ierarhic, elementele sunt
specializate funcțional (ministerele unui guvern au, fiecare, propria funcție;
similar, departamentele unei firme sunt construite pentru a îndeplini sarcini
diferite), în funcție de alocările hotărâte de centru. Într-un sistem anarhic însă,
elementele îndeplinesc aceeași funcție, fiind similare funcțional: orice stat (sau
firmă) trebuie, mai întâi de toate, să supraviețuiască. În fine, cel de-al treilea
termen al structurii se referă la „cota de piață” sau, în cazul sistemului inter-
național, la distribuția capabilităților. Cum pentru a cunoaște o piață e necesară
cunoașterea numărului marilor jucători, definiți ca atare în funcție de cota pe care
o ocupă în total, la fel și pentru sistemul internațional, doar cei mai importanți
actori (cei cu cele mai mari capabilități) contează cu adevărat pentru înțelegerea
întregului.4 De aici decurge, de exemplu, faptul că pentru înțelegerea perioadei
Războiului Rece esențial este faptul că lumea era bipolară, și nu diferendele
ideologice dintre cele două superputeri.
Teoria lui Waltz este proiectată să explice stabilitatea sistemului dincolo
de comportamentul feluritelor unități. Prin implicațiile sale, logica pe care o
propune descrie, de fapt, o lume a puterilor de statu-quo, opțiune spre care ar fi
împinse de înseși constrângerile structurale. „Preocuparea de căpătâi a statelor nu
este să-și maximizeze puterea, ci să-și mențină pozițiile în sistem”.5 În interiorul
gândirii realiste, această idee nu poate deveni general acceptată. Replica o
construiește John J. Mearsheimer, teoretician ce își numește propria abordare
drept „realism ofensiv” (în opoziție față de pozițiile defensive presupuse de
raționamentul waltzian). Pentru el, „marile puteri caută întodeauna oportunități de
2
Ibidem, p. 119.
3
Ibidem, p. 113.
4
Ibidem, pp. 130-145.
5
K. N. Waltz (2006), Teoria ..., op. cit., p. 177. A se observa și diferența față de realismul
clasic, al lui Morgenthau.
36
a câștiga în detrimentul rivalilor lor, având hegemonia drept țel final.”6

Mearsheimer se plasează la extrema realistă a axei dintre aceștia și neoliberali,
mai sus descrisă.
Spre deosebire de Waltz, care explică doar sistemul, statele fiind supuse
presiunii acestuia, Mearsheimer intenționează să ofere și o teorie de politică
externă, a comportamentelor statelor. Modelul său intelectual folosește la rândul
său un model structural, dar diferit de al lui Waltz. Sistemul lui Mearsheimer are
două axe, una care cuprinde numărul de mari puteri (putând fi bipolar sau
multipolar) și diferența intre acestea (echilibrat sau neechilibrat.) Cele trei situații
posibile (nu poate exista, evident, un sistem bipolar neechilibrat) reprezintă lumi
din ce în ce mai puțin stabile, de la bipolar la multipolar neechilibrat. Problema
cea mare o reprezintă posibilitatea construirii unei balanțe de putere în fața unui
eventual hegemon: riscurile cresc odată cu diferența de putere față de acesta și
competitor și cu numărul celor necesari spre a i se opune.7
La celălalt capăt al poziției neorealiste, apropiați de neoliberali în măsura
în care caută să observe și comportamente de cooperare, se află realiștii defensivi.
Aceștia tind să relaxeze modelul structural pur, observând că relațiile dintre state
decurg nu doar din constrângerile sistemice, ci depind și de percepțiile avute față
de celelalte state, considerate „prieteni” sau „dușmani”. În măsura în care sunt
discutate relații cu „prietenii”, realiștii defensivi observă comportamentele de
cooperare, apropiindu-se de neoliberali, dar în abordarea celor cu „dușmanii” vor
urmări raționamente foarte asemănătoare cu cele ale realiștilor ofensivi.8 Stu-
dierea formării alianțelor este un exemplu asupra modului în care se combină
atenția acordată conflictului cu cea asupra cooperării, realiștii defensivi
îndepărtându-se, în explicațiile folosite, de modelul clasic al balanței de putere.9
6
John J. Mearsheimer (2003), Tragedia politicii de forță. Realismul ofensiv și lupta
pentru putere, București: Antet XX Press, p. 26.
7
Pentru o expunere sintetică și clară asupra modelului teoretic propus de Mearsheimer,
v., de exemplu, Lucian-Dumitru Dîrdală (2006a), „Neorealismul”, în Andrei Miroiu,
Radu-Sebastian Ungureanu (coord.), Manual de relaţii internaţionale, Iaşi: Polirom,
pp. 131-133.
8
Steven L. Lamy (2014), ”Contemporary Mainstream Approaches: Neo-realism and
Neo-liberalism”, în John Baylis, Steve Smith, Patricia Owens (Eds.), The
Globalization of World Politics: An Introduction to International Relatons, 6th Ed.,
Oxford: Oxford University Press, p. 130.
9
Un bun exemplu în acest sens este „balanța amenințărilor” formulată de Stephen Walt
ca explicație pentru formarea alianțelor (constituirea acestora nu ar fi o reacție la
dezechilibrarea balanței de putere, după cum afirmă concepția dominantă, împărtășită
de autori precum Morgenthau sau Waltz, ci la amenințările percepute).Nivelul de
analiză folosit se schimbă astfel de la cel sistemic (unde poate fi observată distribuția
de putere) la cel statal (unde sunt percepute amenințările de către decidenți). Stephen
M. Walt (2008), Originile alianțelor, Iași: Editura Institutul European. O discuție
37
În termeni structurali, probabil cea mai importantă observație făcută de

realiștii defensivi este imporanța acordată de aceștia „teoriei ofensivă-defensivă”.
Foarte pe scurt, această teorie se bazează pe o permanentă evoluție dialectică a
tehnologiilor și doctrinelor războiului. În momentele în care tehnologia privi-
legiază armele ofensive (de exemplu, inventarea sabiei), atunci și comporta-
mentele dezvoltate vor fi cele de natură a le utiliza, crescând astfel agresivitatea.
Replica defensivă (apariția scutului în exemplul de mai sus) va duce însă la o
privire mai relaxată asupra supraviețuirii, scăzând nivelul de încordare generat de
dilema securității.10 Acești „modificatori structurali” (factori, în cazul de față
tehnologici, ce pot schimba distribuția de putere, și astfel structura sistemului)
sunt presupus egal distribuiți în lume, întrucât, în cursa tehnologică, dezavantajele
trebuie acoperite cât se poate de repede.
Ca interese de cercetare, neorealiștii sunt, în acord cu tradiția căreia îi
aparțin, în particular preocupați de posibilitatea conflictului și cauzele acestuia.
Spre deosebire de realismul clasic, ei nu postulează pentru explicarea sa im-
portanța naturii umane, ci pe cea a presiunii structurale. Mai precis, lipsa auto-
rității centrale din sistem – anarhia acestuia – este principala cauză pentru
adoptarea de către state a comportamentului egoist al auto-ajutorării. Statele fiind
unități asemenea, ele sunt pur și simplu dominate de problema supraviețuirii. Cele
mai importante interese ale statului sunt astfel cele care privesc securitatea,
neorealiștii făcând o distincție între high și, respectiv, low politics. High politics
(„marea politică”) s-ar referi la tot ce ține de politica de securitate, singurul
domeniu al politicii care-i interesează. Toate celelalte teme (low politics –„mica
politică”) sunt, din punct de vedere neorealist, de importanță secundară. Această
distincție are o relevanță deosebită pentru posibilitatea cooperării în mediul
anarhic, care ar putea avea loc doar în domeniile low politics. În ceea ce privește
high politics, statele ar fi deosebit de preocupate de problema distribuției
eventualelor câștiguri (cine câștigă mai mult?), care ar putea fi nefavorabilă prin
posibila schimbare a raporturilor de putere. Dată fiind miza – însăși supraviețuirea
– neorealiștii afirmă astfel că această problemă a distribuției beneficiilor („câști-
gurile relative” la cât câștigă alții) este de natură a împiedica cooperarea.
Principalele explicații ale neorealismului au în vedere exclusiv state (doar
ele fiind „unități asemenea”) și, de regulă, nu se preocupă de nivelurile inferioare
de analiză (sub cel al deciziei guvernamentale). Ca problematică, o au în vedere
doar pe cea a securității, înțeleasă mai ales în termeni militari. Trebuie remarcat
comparativă asupra feluritelor teorii asupra formării alianțelor (a balanței de putere, a

balanței amenințărilor și a balanței intereselor) poate fi găsită în Andrei Miroiu,
Simona Soare (2006), „Alianțele militare”, în Andrei Miroiu, Radu-Sebastian
Ungureanu (coord.), Manual de relaţii internaţionale, Iaşi: Polirom.
10
În acest sens, v., de exemplu, Stephen van Evera (1998), ”Offense, Defense, and the
Causes of War”, International Security, 22(4): 5-43.
38
faptul că, în pofida diferențelor dintre ei, neorealiștii păstrează o preferință pentru
explicațiile sistemice. Implicația este că, cel puțin linia waltziană a neore-
alismului, perspectiva oferită asupra politicii mondiale este una „statică”: carac-
teristicile structurale pe care insistă pot explica foarte bine stabilitatea sistemului
internațional, dar nu și schimbările cunoscute de acesta.11
Extrem de influente în anii ’80, când lumea competiției dintre superputeri

era foarte bine surprinsă de modelul intelectual pe care-l propuneau (în funcție de
distribuția capabilităților), feluritele curente ale neorealismului au fost supuse în
deceniul următor unor puternice provocări tocmai datorită incapacității de a
prezice și chiar explica sfârșitul Războiului Rece (de exemplu, disoluția Uniunii
Sovietice e imposibil de înțeles în termenii unei teorii puternic statocentrice –
statul s-a sinucis?). În pofida contestărilor, neorealismul este însă și astăzi o
abordare foarte puternic reprezentată, de referință pentru întregul domeniu și al
dezbaterilor acestuia.
Neoliberalismul
Neoliberalismul este, de fapt, o colecție de teorii, cel puțin parțial

inspirate din tradiția intelectuală liberală. Potrivit lui David Baldwin, aceste teorii
pot fi încadrate în patru curente importante. Primul este cel al liberalismului
comercial, ce privilegiază cercetarea rolul comerțului, insistând pe rolul crescut al
corporațiilor în lumea contemporană (apărător al unei poziții cunoscute drept
„hiperglobaliste” în dezbaterea cu privire la globalizare). Al doilea, liberalismul
republican, este un continuator al tradiției kantiene, ce privește nevoia răspândirii
democrației, și ar fi mai degrabă o teorie de politică externă (cum trebuie să se
comporte statele democratice). Liberalismul sociologic are în vedere insuficiența
descrierii politicii modiale în termenii statelor-națiune, și cere includerea în
câmpul cercetărilor a tuturor tipurilor de actori și a relațiilor dintre ei. În fine,
instituționalismul liberal este curentul care dă, de fapt, replica neorealiștilor, fiind
și cel mai influent dintre ele.12 În continuare, discuția se va concentra doar asupra
acestuia din urmă, care, datorită importanței sale, câteodată referirile la el se fac
prin utilizarea numele întregului grup teoretic, cel de „neoliberalism” (similar
modului în care „neorealism” se referă mai întăi de toate la Waltz).
11
Pentru mai multe amănunte asupra neorealismului și locului acestuia în interiorul
gândirii realiste, v., de exemplu, Lucian-Dumitru Dîrdală (2006a), „Neorealismul”,
op. cit., mai ales pp. 135-138.
12
David A. Baldwin (2010), „Neoliberalismul, neorealismul și politica mondială”, în
David A. Baldwin (ed.), Neorealism și neoliberalism. Dezbaterea contemporană, Iași:
Editura Institutul European, pp. 11-12. Volumul lui Baldwin este una din cele mai
potrivite lecturi pentru înțelegerea acestei influente dezbateri.
39
Apărut în anii ‘70, în condițiile unei interconectări a națiunilor din ce în

ce mai vizibile, cel puțin în lumea occidentală, instituționalismul liberal este
concentrat asupra cooperării, mai ales economice, în mediul anarhic. Numele și-l
ia, de fapt, de la importanța pe care o acordă instituțiilor internaționale, adică
acordurilor, organizațiilor, regimurilor etc. stabilite de către state și care
reglementează interacțiunile dintre actori.13
Cartea cea mai reprezentativă a acestei orientări teoretice, Putere și
interdependență, este semnată de Robert Keohane și Joseph Nye. Cei doi autori
întenționează să ofere un model intelectual care să explice de o manieră cât mai
corectă lumea reală a unei globalizării din ce în ce mai vizibile. Ei se îndepărtează
de liniile analitice ale liberalismul clasic și ale urmașilor acestora ce insistă pe
noutatea proceselor contemporane, apropiindu-se de cele ale realismului.14
Concentrați asupra intrerconectării din ce în ce mai mare a lumii în epoca
postbelică, ei propun ca termen-cheie pe cel de „interdependență complexă” între
societăți, definită în funcție de trei caracteristici. Prima dintre acestea este
descrierea relațiilor politice ca desfășurându-se prin „canale multiple”. În lista
modurilor de comunicare, ei adaugă la căile interstatale, presupuse și de realiști,
pe cele interguvernamentale (între agenții similare ale statelor – de exemplu,
13
Potrivit unei definiții foarte folosite, instituțiile ar fi „seturi de reguli şi practici persis-
tente și conectate care prescriu roluri comportamentale, constrâng activitatea şi
modelează aşteptările [actorilor].” Marc A. Levy, Peter M. Haas, Robert O. Keohane
(1992), “Institutions for the Earth: Promoting International Environmental Protection”
Environment: Science and Policy for Sustainable Development, 34(4), p. 13. Ele cu-
prind organizații, tratate, convenții etc.; suveranitatea și balanța de putere sunt printre
cele mai vechi și frecvent discutate exemple de insttuții dîn Relațiile Internaționale.
Pentru o discuție mai largă asupra acestora, în particular cu privire la cele folosite în
abordarea securității, v. de exemplu, Radu-Sebastian Ungureanu (2010), Securitate,
suveranitate şi instituţii internaţionale. Crizele din Europa de Sud-Est în anii ’90, Iaşi:
Polirom, mai ales cap. 3, „Instituțiile internaționale”. Mai multe amănunte asupra
acestei probleme pot fi găsite în capitolul despre organizații internaționale.
14
La începutul cărții, ei identifică două tabere în discuția asupra globalizării, a „mo-
derniștilor” și „tradiționaliștilor”, primii fiind reprezentanții unui curent ce constată
noutatea fenomenului (putând fi considerați predecesorii hiperglobaliștilor din
dezbaterea contemporană), iar cei din urmă fiind termenul sub care îi desemneză, de
fapt, pe cei din tabăra realistă, ce insistă pe continua relevanță a statelor. Keohane și
Nye afrmă că „ [s]arcina noastră este mai degrabă aceea de a extrage și de a îmbina
înțelepciunea ambelor tabere, creând un cadru analitic corect pentru analiza politică a
interdependenței.” Robert O. Keohane, Joseph S. Nye (2009), Putere şi
interdependenţă, Iaşi: Polirom, p. 50. Mai clar încă, Keohane afirmă ulterior că își
propune să ofere un „argument instituționalist care împrumută elemente atât din
liberalism, cât și din realism”. Robert O. Keohane (2010), „Teoria instituțională și
provocarea realistă după Războiul Rece”, în David A. Baldwin (ed.), Neorealism și
neoliberalism. Dezbaterea contemporană, Iași: Editura Institutul European, p. 263.
40
ministere cu același profil) și transnaționale (cele la care participă actorii non-

statali). În al doilea rând, afirmă că actorii nu au o ierarhie stabilă a temelor din
agendă (resping astfel distincția dintre high și low politics). În fine, a treia
caracteristică a interdependenței crescute este faptul că forța militară are un rol
scăzut în purtarea relațiilor (lipsa amenințării cu forța), fapt care poate fi dedus
din modul în care este stabilită agenda preocupărilor.15
Ce descriu, de fapt, neoliberalii este o lume mult mai complexă decât cea
a neorealiștilor, observând că, într-o proporție covârșitoare, relațiile dintre actori
în mediul anarhic nu sunt construite doar pe logica securității. Ei, de fapt, nu
neagă lumea neorealiștilor, ci afirmă că aceasta este doar o parte a preocupărilor
actorilor, și de regulă nu cea mai presantă. Dată fiind raționalitatea actorilor,
cooperarea este posibilă, instituțiile internaționale aducând un plus de predicti-
bilitate interacțiunilor. Aceste aranjamente devin, din perspectiva neoliberalilor,
variabile independente ale politicii mondiale. Afirmația presupune că ele pot
produce propriile efecte, separate de cele intenționate direct de state, care le susțin
existența datorită predictibilității pe care o aduc. În alte cuvinte, instituțiile inter-
naționale ar putea „îndulci” anarhia, mai precis consecințele acesteia.16
Agenda de cercetare a instituționaliștilor liberali se legitimează mai cu
seamă prin constatarea și studierea implicării statelor în gestionarea globalizării.
Schimburile economice, migrația, schimbările climatice, terorismul sau pandemia
sunt doar câteva exemple de provocări contemporane cu un pronunțat caracter
difuz și transnațional. În virtutea suveranității pe care o reclamă, statele păstrează
responsabilitatea guvernării, a oferirii de soluții, dar, dată fiind natura și
amplitudinea problemelor, acțiunea individuală este evident imposibilă, fapt de
natură a cere acțiunea reglementată multilateral. Aceste răspunsuri internaționale
pot fi formulate însă doar în măsura în care statele cooperează. Raționamentul
neoliberal e de natură a explica modul în care se formează instituțiile interna-
ționale. Teoreticienii acestei abordări consideră că statele sunt raționale și, spre
deosebire de neorealiști, motivate de „câștigurile absolute” (profitul net pe care îl
obține un actor în urma cooperării), posibilul beneficiu al altui participant la
interacțiune neprezentând vreun pericol. Cooperarea ar fi astfel încurajată pentru
abordarea problemelor de interes comun, instituțiile construite permițând oferirea
unor cadre ale interacțiunilor care, în pofida imperfecțiunilor și pericolelor, pot
oferi o oarecare predictibilitate relațiilor, permițând astfel definirea unor interese
și politici dincolo de orizontul imediat. Instituțiile ar avea rolul de a face ca statele
15
Robert O. Keohane, Joseph S. Nye (2009), op.cit., pp. 68-73.
16
O expunere mai completă poate fi găsită în Lucian-Dumitru Dîrdală, (2006b), „Neoli-
beralismul”, în Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu (coord.), Manual de relaţii
internaţionale, Iaşi: Polirom, pp. 139-148.
41
să evite să devină prizonierele propriilor suveranități în gestionarea provocărilor

din mediul anarhic, cu atât mai evidente în condițiile globalizării.17
Punctele dezbaterii
Neorealiștii și neoliberalii împărtășesc, după cum se poate observa, multe
puncte de vedere comune. Ceea ce îi deosebește, de fapt, este perspectiva asupra
lumii: fiecare tabără acceptă că cealaltă poate avea dreptate, dar ar greși prin
modul în care privește lumea și consideră prioritizarea intereselor de către actori.
Din punct de vedere realist, liberalii ar putea avea dreptate, dar doar pentru
aspectele secundare ale politicului, în arena high politics statele fiind dominate de
problematica supraviețuirii. Din punct de vedere liberal, lumea neorealiștilor ar
putea exista, dar doar ca un caz particular, fiindcă de regulă lumea nu ar fi
dominată de ideea securității, agenda intereselor fiind mult mai dinamică.
Dezbaterea dintre cele două tabere poate fi sistematizată în funcție de
câteva puncte importante: 18
Neorealism Neoliberalism
Anarhia Definită similar – lipsa autorității centrale capabile să impună
ordinea în sistem: diferența constă în consecințele acesteia:
Importanța decisivă a Posibilitatea cooperării,
problematicii supraviețutirii reglementată prin instituții (v.
mai jos)
Actorii State - existența lor Mai ales state, dar acceptă și
(suveranitatea) definește anarhia; actorii nonstatali: cei care
doar ele sunt „unități asemenea” participă la interacțiuni,
influențându-le dinamica
Raționalitatea Actorii: minimizatori de riscuri Actorii: maximizatori de
beneficii
Definirea În funcție de capabilități În funcție de intenții
intereselor (resursele pe care le au la (preferințe): actorii sunt
actorilor dispoziție definesc interesele) raționali, fiecare dintre ei
definindu-și singur interesele
Agenda Distincția high vs. low politics, Ierarhia flexibilă a temelor
preocupărilor care decurge din consecința
anarhiei – imperativul
supraviețuirii
Câștigurile Statele sunt preocupate de Actorii preocupați de câștigurile
câștigurile relative (problema absolute (profitul net) –
distribuției câștigurilor – cine cooperarea este posibilă datorită
câștigă mai mult?); raționalității actorilor și dorinței
17
S. L. Lamy (2014), ”Contemporary Mainstream Approaches...”, op. cit., pp. 132-133.
18
Prelucrare și adaptare după D. A. Baldwin (2010), op. cit, pp. 12-18, și L.D. Dârdală
(2006b), op. cit., pp. 148-154.
42
Neorealism Neoliberalism
Preocuparea derivă din distincția acestora de a câștiga mai mult.
high vs. low politics
Cooperarea În high politics: greu de obținut Poate fi obținută dacă actorii au
și de păstrat; statele privilegiază interese comune – actorii doresc
urmărirea propriului interes să-și maximizeze beneficiile,
fundamental (supraviețuirea) în urmărind câștigurile absolute
dauna celor comune; atenția dată
câștigurilor relative împiedică,
de fapt, cooperarea
Instituțiile Reprezintă doar interesele Pot avea un efect independent
internaționale statelor; în condițiile de interesele de moment ale
problematicii high politics, statelor (care au o agendă
statele se vor ghida exclusiv flexibilă…); statele preferă
după propriul interes, renunțând predictibilitatea mediului
la reglementările stabilite de internațional urmăririi
comun acord. intereselor punctuale; efect de
„îndulcire” a consecințelor
anarhiei.
Doi „frați” din aceeași familie raționalistă, neorealismul și neolibera-

lismul constituie împreună nu doar una din cele mai influente dezbateri, dar,
probabil, și cea mai coerentă: similaritatea asumpțiilor epistemologice presupune
o înțelegere reciprocă. Cele două tabere împărtășesc ideea considerării
raționalității pure a actorilor (nu iau în considerare problema moralității),
materialismul (luarea în considerare doar a factorilor de ordin material, excluzând
astfel ideile participanților)19 și preferința pentru explicațiile sistemice. Ei opun
astfel explicații „de sus în jos” celor preferate de corespondenții lor din dezbaterea
clasică, cu rădăcini în viziuni diferite asupra naturii umane.20 Această distincție
provine din fundamentele diferite ale celor două generații de dispute intelectuale:
19
De exemplu, „puterea națională”, în înțelesul clasic al lui Morgenthau, era definită în
funcție de geografie, populație, resurse, capacitate industrială, pregătirea militară,
caracterul național, moralul național, calitatea guvernării și calitatea diplomației. Hans
J. Morgenthau (2007), Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta pentru pace,
Iaşi: Polirom, pp. 151-188. Ea cuprindea astfel elemente materiale și non-materiale,
cuantificabile și non-cuantificabile (precum „moralul național sau „calitatea gu-
vernării”). Perspectiva raționalistă respinge, din considerente epistemologice, rele-
vanța factorilor non-materiali și necuantificabili. Ea preferă astfel folosirea termenului
„capabilitate” care, cu toate că nu e clar definit, ar privi acele elemente ale puterii
materiale care sunt ușor traductibile în putere militară. Se poate nota aici o importantă
distincție între realismul clasic și neorealism.
20
Pentru mai multe amănunte asupra relației dintre raționaliști și teoriile clasice, v., de
exemplu, D. A. Baldwin (2010), op. cit, pp. 18-20.
43
la baza abordărilor raționaliste discutate aici stă o logică economică, și nu

preocupări de ordin filosofic, cum fusese cazul primelor interogări teoretice din
Relațiile Internaționale..
Pe acest fundal comun epistemologic și metodologic, diferența funda-
mentală dintre cele două tabere constă, de fapt, în modul în care își definesc
interesele de cercetare. Dar ele nu ar trebui privite, de fapt, drept încercări de
„teoretizare a conflictului” și, respectiv, „a cooperării”. Distincția dintre ele
provine, de fapt, din interpretarea consecințelor anarhiei. Tabăra realistă postu-
lează impactul decisiv al necesității supraviețuirii; cea neoliberală afirmă că
actorii raționali nu pot trăi doar cu această preocupare, politica cotidiană fiind
mult mai diversă. După cum s-a arătat deja, fiecare tabără poate, în principiu,
accepta pozițiile celeilalte, dar tradusă în proprii termeni: neorealiștii le-ar putea
da dreptate neoliberalilor în tot ce înseamnă low politics, dar afirmă că acestea
sunt doar aspecte secundare. Din perpectiva neoliberalilor, e posibil ca neorealiștii
să aibă dreptate, dar doar aproape accidental – în momentele în care problematica
securității devine prioritară.
Extrem de influentă mai ales în perioada Războiului Rece, întreaga

orientare raționalistă a fost ulterior confruntată cu perspectivele „reflectiviste”, ce
cer o nouă interogare a rolului ideilor actorilor, a definirii acestora șamd. Tocmai
similaritatea asumpțiilor comune a făcut însă ca cele două tabere să constituie una
singură în apărarea modelului teoretic raționalist. Problema va fi reluată și în alte
capitole.
Bibliografie
Baldwin, David A. (2010), „Neoliberalismul, neorealismul și politica mondială”, în

David A. Baldwin (ed.), Neorealism și neoliberalism. Dezbaterea contemporană,
Iași: Editura Institutul European.
Dîrdală, Lucian-Dumitru (2006a), „Neorealismul”, în Andrei Miroiu, Radu-Sebastian
Dîrdală, Lucian-Dumitru (2006b), „Neoliberalismul”, în Andrei Miroiu, Radu-Sebastian
van Evera, Stephen (1998), „Offense, Defense, and the Causes of War”, International
Security, 22(4): 5-43.
Keohane, Robert O., Joseph S. Nye (2009), Putere şi interdependenţă, Iaşi: Polirom.
Keohane, Robert O. (2010), „Teoria instituțională și provocarea realistă după Războiul
Rece”, în David A. Baldwin (ed.), Neorealism și neoliberalism. Dezbaterea
contemporană, Iași: Editura Institutul European.
Lamy, Steven L. (2014), „Contemporary Mainstream Approaches: Neo-realism and
Neo-liberalism”, în John Baylis, Steve Smith, Patricia Owens (Eds.), The
Globalization of World Politics: An Introduction to International Relatons, 6th Ed.,
Oxford: Oxford University Press.
44
Levy, Marc A., Peter M. Haas, Robert O. Keohane (1992), „Institutions for the Earth:
Promoting International Environmental Protection” Environment: Science and Policy
for Sustainable Development, 34(4): 12-36.
Mearsheimer, John J. (2003), Tragedia politicii de forță. Realismul ofensiv și lupta
pentru putere, București: Antet XX Press.
Miroiu, Andrei, Simona Soare (2006), „Alianțele militare”, în Andrei Miroiu, Radu-
Sebastian Ungureanu (coord.), Manual de relaţii internaţionale, Iaşi: Polirom.
Crizele din Europa de Sud-Est în anii ’90, Iaşi: Polirom.
Walt, Stephen M. (2008), Originile alianțelor, Iași: Editura Institutul European.
Waltz, Kenneth N. (2006), Teoria politicii internaţionale, Iaşi: Polirom.
45
46
Raționalitate, costuri și strategii în disciplina Relațiilor Internaționale
Raționalitate, costuri și strategii

în disciplina Relațiilor Internaționale
Mihai Zodian
Un program de cercetare formalizat, conceptualizând socialul drept

rezultatul interacțiunii interesate dintre indivizi, teoria alegerii raționale a produs o
diversitate de explicații și modele, dintre care o clasă aparte evidenția compor-
tamentele interdependente ale actorilor în contexte descentralizate.1 Principalul
beneficiu adus disciplinei relațiilor internaționale este de a clarifica presupunerile
implicite ale unor concepte și teorii ca anarhia, cauzele războiului, formulele
cooperării, sau strategia descurajării.2 Parte a unui val pozitivist din științele
politice, a avut consecința indirectă de a deschide domeniul spre o diversitate de
abordări, clătinând puțin din idoli.
Ideea de la care pornește această abordare este cea a acțiunii colective.3
Este un puzzle teoretic, ținând cont de premisele individualiste și utilitariste ale
paradigmei și de originea sa în economie, iar cele mai interesante răspunsuri
(teorii și modele) ilustrează tensiuni și paradoxuri aparențe; în relațiile interna-
ționale, aceasta apare deseori sub forma interacțiunii strategice, care poate fi
cooperativă sau conflictuală.4 De exemplu, cea mai cunoscută elaborare, Dilema
prizonierilor ilustrează tema contradicției dintre interesul individual pe termen
scurt și beneficiul superior obținut din cooperare. Alte doctrine nu văd neapărat
1
Adrian Miroiu (2006), Fundamentele politicii. Preferințe și alegeri colective, Vol. I, Iași:
Polirom, 2006, pp. 23-24; Andrew Kydd (2015), International Relations Theory: The
Game Theoretic Approach, Cambridge: Cambridge University Press, ediție Kindle, p. 6.
2
Andrew Kydd (2004) „The Art of Shaker Modeling: Game Theory and Security
Studies”, în Detlef F. Sprinz, Yael Wolinsky-Nahmias (Eds.), Models, Numbers and
Cases: Methods for Studying International Relations, f.l.: University of Michigan Press.
3
Adrian Miroiu (2006), Fundamentele politicii. Preferințe și alegeri colective, Vol. I, op.
cit., pp. 15-16; Andrew Kydd (2015), International Relations Theory, op. cit., p. 6.
4
Adrian Miroiu (2006), Fundamentele politicii. Preferințe și alegeri colective, Vol. I, op.
Cit.; David A. Lake, Robert Powell (1999), „International Relations: A Strategic Choice
Approach”, în David A. Lake, Robert Powell (coord.), Strategic Choice and
International Relations, Princeton: Princeton University Press, pp. 13-20. Problemele
teoretice sunt uneori distinse epistemologic de cele problemele empirice, cum ar fi
cauzele războiului; vezi Larry Laudan (1978), Progress and its Problems: Towards a
Theory of Scientific Growth, Berkley, CA: University of California Press.8, pp. 48-69.
47
socialul în același fel și iau de-a gata ideea comportamentele colective, însă
pentru o disciplină preocupată de ideea de anarhie, ideile respective dețin o
atracție evidentă.5
Câteva condiții au contribuit la o schimbare de atmosferă. În domeniul
relațiilor internaționale, după ce neorealismul waltzian consacrase abordările
sistemice la finalul anilor ’70, un grup de autori s-a distanțat de aparentul
determinism structural, inspirându-se din surse intelectuale pluraliste, care indicau
sau aminteau ambiguitățile clasice ale ideii de stare naturală, incluzând aici
realiști interesați de fenomene concrete, poststructuraliști și constructiviști,
teoreticieni critici sau pur și simplu sceptici.6 În paralel, se accentua importanța
cunoașterii și aplicării metodelor cantitativiste, de inspirație pozitivistă, în studiile
sociale în general, un fenomen de profesionalizare, în opinia lui Stefano Guzzini.7
Aici intrau și practicienii care inițial au luat parte la dezbaterile referitoare la
concepția lui Kenneth Waltz despre câștigurile absolute și câștigurile relative.
Subiectul se poate prezenta în mai multe modalități. O cale este de a
sintetiza contribuțiile principale; o alta, de a le alege pe cele mai ușor de pre-
zentat, în scopuri didactice; de a urmări o agendă a problemelor de cercetare
interesante pentru domeniul relațiilor internaționale, sau pentru a ilustra un
argument. Capitolul de față cuprinde o scurtă introducere și generalități despre
utilizarea abordării în disciplina relațiilor internaționale, cu două modele ilustra-
tive, iar în următorul, din rațiuni de spațiu, vor fi expuse câteva formalizări
referitoare la interpretarea consecințelor structurii anarhice, cauzele războiului și
politica de descurajare, pornind de la tema volumului, cooperarea și conflictul,
prezentarea tematică fiind destul de răspândită.8 Nu este o tratare cuprinzătoare,
dar o parte a ideilor excluse sunt bine reprezentate în literatura de specialitate
românească, îndeosebi teoria acțiunii colective, teoria stabilității hegemonice și
conceptualizările despre Uniunea Europeană.9
5
Andrew Kydd (2015), „The Art of Shaker Modeling...”, op. cit., p. 345; David A. Lake,
Robert Powell (1999), op. cit., pp. 37-41.
6
Duncan Snidal (2004), „Formal Models of International Politics”, în în Detlef F. Sprinz,
Yael Wolinsky-Nahmias (Eds.), Models, Numbers and Cases: Methods for Studying
International Relations, Ann Arbor, MI: University of Michigan Press. pp. 248-249.
7
Stefano Guzzini (2000), Realism și relații internaționale, Iași: Polirom.
8
Vezi Andrew Kydd (2015), International Relations Theory: The Game Theoretic
Approach, op. cit., volumul coordonat de Detlef F. Sprinz, Yael Wolinsky-Nahmias și
argumentarea lui Larry Laudan (1978), Progress.., op. cit. Ideea de abordare este
preferată celor de paradigmă sau teorie empirică, pentru a sublinia flexibilitatea
conceptuală a alegerii raționale; vezi Duncan Snidal (2013), „Rational Choice and
International Relations”, în Walter Carlsnaes, Thomas Risse, Beth A. Simmons (coord),
Handbook of International Relations, London: SAGE Publications, pp. 86-86.
9
Pentru probleme acțiunii colective, vezi Adrian Miroiu (2007), Fundamentele politicii.
Raționalitate și acțiune colectivă, Vol II, Iași: Polirom, pp. 117-227 și Elinor Ostrom
48
Aspecte generale ale abordării
Teoria alegerii raționale a ilustrat ambiguități în concepte înrădăcinate în

teoria și practica politică. Una dintre principalele contribuții aduse de programul
de cercetare abordat aici este de a arăta că, dacă se adoptă câteva presupuneri
rezonabile, ideea de raționalitate colectivă devine imposibilă. Demonstrația îi
aparține lui Kenneth Arrow, care, folosind mijloace formale, a arătat că orice
formulă de alegere între mai mult de două posibilități nu poate îndeplini simultan
condițiile independenței alternativelor relevante, domeniului universal, eficienței
Pareto și absenței dictaturii.10 Consecința nu este neapărat imposibilitatea unei
democrații acceptabile sau distanța dintre ideal și real, ci că trebuie studiate
practicile și instituțiile care au restrâns aceste cerințe.
Abordarea este destul de generoasă în modele și aplicații. A urmat o
extindere a studiilor, un val de paradoxuri și o elaborare interesantă de concepte și
modele, cu speranța de a reforma întregul spectru al cercetărilor sociale.11
Anthony Downs a extins teoria votantului median, ideea că, în condiții de pola-
rizare ideologică redusă, partidele tind spre centru, subliniind că alegătorii au
motive raționale pentru absenteism.12 Deseori, teoria jocurilor a devenit una dintre
sursele principale de explicație, datorită varietății de modele și plasticității ideilor
pe care le promova.
Duncan Snidal a evidențiat identificat mai multe funcții ale modelelor.13
Ele pot fi folosite în scopuri descriptive, în sensul în care abstractizează, reproduc
simplificat trăsăturile considerate ideale într-o situație și ignoră restul.14 A doua,
(2007), Guvernarea bunurilor comune, Iași: Polirom; pentru teoria stabilității

hegemonice, Robert Gilpin (1999), Economia politică a relațiilor internaționale,
București: DuStyle, și pentru interguvernamentalismul liberal, Oana Ion (2013),
Guvernanța Uniunii Europene. Abordări actuale, Iași: Polirom, pp. 54-56. De
asemenea, aplicațiile din domeniul economiei politice internaționale sunt tratate în Helen
V. Milner (2004), „Formal Methods and International Political Economy”, în Detlef F.
Sprinz, Yael Wolinsky-Nahmias (Eds.), Models, Numbers and Cases: Methods for
Studying International Relations, Ann Arbor, MI: University of Michigan Press, pp.
265-289, iar cele despre mediu, în D. Marc Kilgour, Yael Wolinsky-Nahmias (2004),
„Game Theory and International Envinronmental Policy”, în Detlef F. Sprinz, Yael
Wolinsky-Nahmias (Eds.), Models, Numbers and Cases: Methods for Studying
International Relations, Ann Arbor, MI.: University of Michigan Press, pp. 317-343.
10
Adrian Miroiu (2007), Fundamentele politicii. Raționalitate și acțiune colectivă, Vol II
op. cit, p. 23.
11
S.M. Amadae, Bruce Bueno de Mesquita (1999), „The Rochester School: The Origins
of Positive Political Theory”, Annual Review of Political Science, 2, pp. 269-295.
12
Anthony Downs (2009), O teorie economică a democrației, Iași: Institutul European.
13
Duncan Snidal (2004), „Formal Models of International Politics”, op. cit., pp. 231-232.
14
49
cea deductivă, ne oferă posibilitatea de a investiga calitatea conceptelor și a

raționamentelor sau poate oferi idei noi, în special datorită aparatului logic și
matematic, după cum se va vedea mai jos, în cazul discuției despre anarhie.15 A
treia funcție, de a facilita testarea ipotezelor, în sensul în care referenții empirici
sunt necesari pentru ca modelele să se poată aplica, chiar dacă apar într-un sens
generic, stilizat.
Modelele formale ale abordării pot fi clasificate în mai multe feluri.
Glenn Snyder și Paul Diesing disting între cele utilitare (de negociere, cu una sau
mai multe dimensiuni), „care se concentrează asupra mizei aflate în dispută”;
jocuri (interactive, strategice) și alte categorii (de risc etc.).16 Jocurile se pot și ele
diviza, după împărțirea beneficiilor, în cele de sumă constantă și variabilă; în
primele, interesele sunt opuse; cele din urmă, permițând câștiguri comune și după
interacțiunea jucătorilor.17 Se mai pot identifica matrici 2x2, 3x3; metajoc, în care
diferențele de reprezentări definesc jocuri diferite pentru participanți; superjocuri,
jocuri repetate; non-cooperative și cooperative (se pot realiza înțelegeri); cu mai
mulți jucători, cu informație completă și incompletă etc.18
Interpretarea empirică a modelelor formale procedează ca orice demers
pozitivist. Pentru aplicarea acestora, trebuie definită cu claritate problema de
lămurit, iar ipotezele și conceptele trebuie specificate.19 Pentru teoria alegerii
raționale, întrebarea se referă la decizia colectivă, care se poate referi la rezultatul
negocierilor, o criză internațională, izbucnirea unui război, funcționarea unor
instituții internaționale sau fenomene mai generale; factorii explicativi sunt
preferințele și credințele actorilor, împreună cu structura de plăți și condițiile
informaționale ale jocului, iar chestiunea echilibrului le leagă.20 Acest lucru
înseamnă identificarea actorilor, a scopurilor, strategiilor sau a cunoștințelor pe
care le dețin, iar în anumite cazuri și a estimării intențiilor și resurselor celorlalți
15
Ibidem, pp. 233-234; Andrew Kydd (2015), op. cit., p. 356.
16
Glenn Herald Snyder, Paul Diesing (1977), Conflict Among Nations. Bargaining,
Decision Making, and System Structure in International Crises, Princeton: Princeton
University Press, p. 80
17
Adrian Miroiu (2007), Fundamentele politicii, op. cit., Vol. II, pp. 17-18, 27-38.
18
Ibidem; Glenn Herald Snyder, Paul Diesing (1977), op. cit., pp. 38-66; D. Marc Kilgour,
Yael Wolinsky-Nahmias (2004), op. cit., pp. 319-328.
19
20
David A. Lake, Robert Powell, op. cit., p. 19; James D. Morrow (2000), „The Ongoing
Game-Theoretic Revolution”, in Manus I. Midlarsky (coord) Handbook of War Studies
II, Ann Arbor, MI: University of Michigan Press, p. 166. „Cercetarea... procedează tipic
explicând cum atributele structurează interacțiunea și cum această interacțiune, la
rândul său, influențează comportamentul observat... Ceea ce contează nu este nivelul de
origine al participanților, ci acțiunile lor posibile, informațiile, preferințele și
credințele”, au subliniat David A. Lake și Robert Powell, în op. cit., pp. 19-20.
50
sau a concepțiilor despre contextul interacțiunii, ceea ce poate face necesare surse
de documentare foarte detaliate, uneori și teste statistice de anvergură.
Problema evaluării modelelor trebuie dezvoltată puțin. Glenn Snyder și
Paul Diesing au evidențiat că este vorba despre „construcții arbitrare care, prin ele
însele, nu spun nimic despre lume”, iar, deși au nevoie de interpretări empirice,
întotdeauna sunt posibile mai multe, ceea ce înseamnă că un test nu indică bine ce
aspect a fost supus judecății faptelor (modelul, interpretarea, procedeul cercetă-
torului etc.).21 Evaluarea ar trebui să se orienteze după utilitate și importanță,
adică dacă ne arată factorii importanți pentru a înțelege un fenomen sau nu, iar
acest lucru depinde și de contextul de cercetare.22 Aceasta este ideea dominantă în
rândul practicanților teoria alegerii raționale, dar există și nuanțări; de exemplu,
Duncan Snidal considera că presupunerile și predicțiile trebuie să ofere „o
aproximare bună, în termeni rezonabili” a fenomenelor cărora li se aplică, iar
modelele trebuie să permită comparații între probleme din contexte diferite.23
Critica lui Stephen M. Walt la adresa formalizării în ascensiune24

• Probleme de cercetare banale.
• Exagerarea importanței formalizării pentru realizarea unui argument coerente și a
consistenței în sine.
• Presupunerile modelelor pot fi greșite și soluțiile deseori sunt indeterminate.
• Originalitatea studiilor este redusă, în contrast cu metodologia avansată.
• Testarea limitată și superficială.
• Intoleranță intelectuală.
21
Glenn Herald Snyder, Paul Diesing (1977), op. cit., pp. 66-67.
22
Ibidem.
23
Duncan Snidal (2004), „Formal Models of International Politics”, op. cit., pp. 238, 240.
24
Stephen M. Walt (1999(, „Rigor or Rigor Mortis?: Rational Choice and Security
Studies”, International Security, 23(4): 5-48; Stephen M. Walt (2000), „A Model
Disagreement”, în Michael E. Brown, Own R. Cote Jr., Sean M. Lynn-Jones, Steven E.
Miller (Eds.), Rational Choice and Security Studies, Cambridge, MA; London: The
MIT Press, pp. 117-118; vezi și Donald P. Green, Ian Shapiro (1996), Pathologies of
Rational Choice Theory: A Critique of Applications in Political Science, New Haven,
CT; London: Yale University Press. Pentru critici mai radicale, vezi Daniel Kahneman
(2015), Gândire rapidă, gândire lentă, București; Publica; Robert Jervis, Perception
and Misperception in International Politics, Princeton, NJ: Princeton University Press,
1976; Mihai Ungureanu (2018), „Începutul economiei comportamentale, euristici și
părtiniri: reprezentativitatea și disponibiliatea”, în Mihai Ungureanu (coord.), Economia
și psihologia deciziei. Introducere în economia comportamentală, Iași: Editura
Institutul European, pp. 63-119.
51
Unele limite sunt în general recunoscute. Problemele clasice de aplicare

constau în: dificultatea de a cunoaște preferințele și ierarhia scopurilor actorilor
empirici; existența unor echilibre multiple, care conduc la predicții indeter-
minate, dar limitate; prezența mai multor actori; perceperea eronată a unor
elemente ale contextului sau modificarea preferințelor și testarea limitată a
ipotezelor bazate pe modele.25 Cu toate acestea, promotorii teoriei alegerii
raționale, ca Andrew Kydd subliniază că în relațiile internaționale, numărul
participanților este în general redus sau se poate segmenta analitic și în anumite
situații, modelul actorului rațional este o aproximare rezonabilă.26 În cadrul
disciplinei respective, nu există o concluzie definitivă, deoarece, similar argu-
mentelor lui Thomas Kuhn și Imre Lakatos, criteriile de evaluare a teoriilor, în
sens general, s-au dovedit destul de vagi când a trebuit să fie aplicate unor
cazuri concrete și comunitatea cercetătorilor va decide, dar nu în urma unui
proces simplu și ușor de anticipat; pentru moment, s-a ajuns la un compromis
pragmatic.27
Pentru a ilustra câteva concepte specifice, voi folosi Dilema prizo-
nierilor, urmând cutuma din lucrările de specialitate.28 Cu o narațiune celebră în
studiile sociale, despre doi deținuți izolați, confruntați cu un procuror; fiecare
25
D. Marc Kilgour, Yael Wolinsky-Nahmias (2004), op. cit., pp. 324, 337; Duncan
Snidal, „Formal Models of International Politics”, pp. ; Andrew Kydd (2004) „The Art
of Shaker Modeling...”, pp. 360-361.
26
Duncan Snidal (2013), „Rational Choice and International Relations”, op. cit.; Andrew
Kydd (2015), International Relations Theory, op. cit., pp. 2, 6; Andrew Kydd (2004),
„The Art of Shaker Modeling...”, p. 346. Andrew Kydd a subliniat și că existența
mizelor mari și experiența decidenților sau instituțională face mai ușoară aproximarea,
vezi ”The Art of Shaker Modeling...”, pp. 346-348.
27
Sean M. Lynn-Jones (2000), „Preface”, în Michael E. Brown et al, op. cit., pp. ix-xix;
Andrew Bennett (2013), „The Mother of All Isms: Causal Mecanisms and Structural
Pluralism in International Relations Theory”, European Journal of International
Relations, 19(3): 459-481;Thomas S. Kuhn (1998), „Objectivity, Value Judgement, and
Theory Choice”, în Martin Curd și J. A. Cover (coord.), Philosophy of Science. The
Central Issues, New York, NY: W.W. Norton and Company, pp. 102-118; Imre
Lakatos (1970), „Falsification and the Methodology of Scientific Research
Programmes”, în Imre Lakatos și Alan Musgrave (Eds.), Criticism and the Growth of
Knowledge, Cabridge: The Press Syndicate of the Cambridge University Press, pp. 91-
196. Pentru o opinie diferită, vezi John A. Vasquez (2004), The Power of Power
Politics. From Classical Realism to Neotraditionalism, Cambridge: Cambridge
University Press.
28
Duncan Snidal (2004), „Formal Models of International Politics”, op. cit. pp. 248-252;
Adrian Miroiu (2006), Fundamentele politicii. Raționalitate și acțiune colectivă, Vol II,
op. cit., pp. 43-58.
52
are de ales între a mărturisi și astfel a-și trăda partenerul și a tăcea, implicit a
coopera cu tovarășul său în ale criminalității.29 Dilema constă în faptul că,
pentru fiecare, este mai profitabil să recunoască, decât să tăinuiască faptele, deși
amândoi au de câștigat dacă păstrează secretul și au foarte mult de pierdut dacă
recunosc în același timp. În condiții simplificate, cei doi prizonieri recunosc
faptele și primesc, în comun, o pedeapsă mai mare decât dacă ar fi păstrat
tăcerea.30
În formă normală, dilema include doi jucători, cu scopuri ierarhizate
(preferințe ordinale) referitoare la strategii (căile de urmat, rândurile și
coloanele din tabel), ale căror rezultate au un caracter social, depind de alegerile
celuilalt. Consecințele sunt reprezentate aici sub forma unei matrice 2*2, care
ilustrează interactivitatea dintre strategii, printr-o structură de plăți și
problema disjuncției dintre rezultatul optim (echilibrul Pareto, căsuța -3, -3,
cel ideal) și cel anticipat, dacă țin ipoteze modelului (echilibrul Nash, în care
nu este rațional de modificat strategiile, căsuța -15, -15).31 Rezultatul este ine-
vitabil, din punct de vedere logic, dacă acceptăm că actorii sunt analogi indi-
vizilor raționali, în sensul instrumental, cu ordinea preferințelor similară celei
din tabel, că mută simultan, joacă o rundă, nu pot comunica între ei etc.32
Tabelul 1. Dilema clasică a prizonierilor33
Dilema prizonierilor a fost intens utilizată. Modelul ilustrează tensiunea

dintre raționalitatea individuală și cea socială, chiar și atunci când actorii nu
29
Ibidem. Pentru simplificare, vor fi utilizate acronimele C și D pentru cooperare și
abandon/trădare în cursul capitolului, o practică frecventă în domeniu; vezi David A.
Lake și Robert Powell (1999), op. cit., p. 15.
30
Ibidem.
31
Adrian Miroiu, Fundamentele politicii. Vol II, op. cit., pp. 21-25.
32
Ibidem.
33
Lawrence Freedman (1983), The evolution of nuclear strategy, London: Palgrave, pp.
175-178.
53
sunt în mod necesar conflictuali; societatea nu este în mod necesar armonioasă,

iar ordinea și justiția se bazează pe aranjamente de principii, reguli și instituții,
transmite în general teoria alegerii raționale. De exemplu, cu mai mulți jucători,
devine o ilustrare a problemei bunurilor colective, așa cum a fost ea concepută
de Mancur Olson și succesorii săi, care a propus idei ca pasagerul clandestin,
exploatarea contribuitorului cel mai important, importanța externalităților și a
stimulentelor.34 Repetat în diferite formule, jocul își poate modifica în mod
semnificativ rezultatul, un subiect ce va fi discutat mai jos în mai multe detalii.35
Dezvoltări în disciplina relațiilor internaționale
Caracterul formal al metodologiei a permis extinderea raționamentelor

și în cazul situațiilor în care verificarea empirică a teoriilor era dificil de
rezolvat. Acest lucru a făcut modele respective potrivite pentru discutarea unora
dintre elementele doctrinei descurajării nucleare, sau a crizelor internaționale, în
special prin sublinierea interacțiunii dintre opțiuni și strategii36. Analogia între
premisele și modelele teoria alegerii raționale și ideile sau problemele disci-
plinei relațiilor internaționale a fost exploatată în modalități mai diverse.37 În
timp, recursul la teoria alegerii raționale a devenit mai abstract, pentru a inter-
preta aspectele conceptuale ale dezbaterilor despre sensul anarhiei, cauzele
conflictelor violente, sau funcționarea generală a organizațiilor internaționale.38
De exemplu, fenomenul războiului poate fi abordat contextualizat și
prin mijloacele teoriei alegerii raționale. Unul dintre cele mai comune demersuri
este de a formaliza evenimente istorice, cum ar fi momente de tensiune intensă,
negocieri sau bătălii, în care elementul deciziei devine obiect de investigație.
Prelucrarea crizei rachetelor din Cuba ca în termenii Dilemei Prizonierilor sau a
modelului Lașul constituie deja un leitmotiv al lucrărilor de genul.39 Studiile
respective au permis și argumentarea unor politici de securitate, în timpul
Războiului Rece.
Modelarea formală permite și construcția unor explicații de anvergură.
Dintre cele mai importante, în disciplina relațiilor internaționale, se pot indica:
teoria acțiunii colective aplicată cheltuielilor din cadrul alianțelor; cea a
stabilității hegemonice, interguvernamentalismul liberal, teoria construcției
34
Ibidem.
35
Duncan Snidal (2004), „Formal Models of International Politics”, op. cit., pp. 250-251.
36
Andrew Kydd (2004), „The Art of Shaker Modeling...”, pp. 344-345.
37
Ibidem.
38
Ibidem.
39
Lawrence Freedman (1983), The evolution of nuclear strategy, op. cit., pp. 175-178.
54
raționale a instituțiilor, sau teoria descurajării raționale.40 Toate acestea recurg

fie direct la mijloacele abordării de față, sau se inspiră din logica argumentelor
sale. Există și abordări de nișă, dedicate balanței puterii, alinierii în sistemele
multipolare etc.41
Teoria alegerii raționale s-a dezvoltat, dar nu fără controverse, după
cum am văzut. Au fost încorporate teme și domenii noi, de exemplu, probleme
economice și de mediu, iar modelarea formală s-a dezvoltat în ultimele decenii,
în special în mediul academic american. Potrivit unor statistici realizate pe baza
articolelor publicate în șase jurnale importante din SUA, Detlef F. Sprinz, Yael
Wolinsky-Nahmias au arătat că ponderea studiilor de acest tip a crescut, între
1975 și 2000, de la 9 la 14%, „un nivel comparabil cu al studiilor de caz”.42
Teoria jocurilor, de unde provin majoritatea argumentelor a devenit o nișă
metodologică destul de importantă, deși popularitatea sa academică în cadrul
disciplinei pare să fi atins apogeul la începutul anilor ’90 și întreaga abordare
formalistă pare să fi stagnat oarecum.43
Cercetările de anvergură medie s-au dovedit a fi deosebit de interesante.
O lucrare clasică, elaborată de Glenn Snyder și Paul Diesing, integrează
explicații sistemice, ale politicii interne și modelele teoriei alegerii raționale
pentru a interpreta principalele crize internaționale din perioada modernă.44 Au
fost avute în vedere 12 momente de tensiune, începând cu Fashuda, 1898 și
terminând cu cel din Cuba, etapizate în funcție de context, cauza imediată, rolul
marilor puteri, provocare, confruntare și concluzii.45 Evenimentele sunt apoi
integrate și analizate în sinteza teoretică propusă de autori, iar teoria alegerii
raționale intervine pentru a ilustra structura de interese din timpul interacțiunii.
Pentru a ilustra aplicarea abordării în domeniul relațiilor internaționale,
un exemplu bun este jocul Liderul, utilizat de Glenn Snyder și Paul Diesing
40
Adrian Miroiu (2006), Fundamentele politicii. Vol II, op. cit., pp. 142-159; 236-250;
Andrew Kydd (2015), International Relations Theory, op. cit., pp. 180-187.
41
Emerson M.S. Niou, Peter C. Ordeshook (1986), „A Theory of the Balance of Power in
International Systems”, The Journal of Conflict Resolution, 30(4): 685-715; Thomas J.
Christensen, Jack Snyder (1990), „Chain gangs and passed bucks: predicting alliance
patterns in multipolarity”, International Organization, 44(2): 137-168.
42
Detlef F. Sprinz, Yael Wolinsky-Nahmias (2004), „Introduction: Methodology in
International Relations Research”, în Detlef F. Sprinz, Yael Wolinsky-Nahmias (Eds.),
Models, Numbers and Cases: Methods for Studying International Relations, Ann
Arbor, MI: University of Michigan Press, p. 7.
43
Ibidem, pp. 6-7; Duncan Snidal (2013), „Rational Choice and International Relations”,
op. cit., p. 85.
44
Glenn Herald Snyder, Paul Diesing (1977), op. cit., pp. 405-418, unde autorii recurg la
ideea raționalității limitate și limitează domeniul teoriei la impactul contextului
interacțiunii; pentru mai multe detalii, vezi Mihai Ungureanu (2018), op. cit.
45
Glenn Herald Snyder, Paul Diesing (1977), op. cit., pp. xii; pp. 556-559.
55
pentru a interpreta relațiile dintre aliați.46 Părțile au un scop comun și câte un

rezultat preferat opus, lipsindu-le o soluție de compromis; tentația este fie ca un
actor să mute, forțând rezultatul, fie ca amândoi să urmeze strategia preferată,
rezultând cea mai proastă consecință.47 De exemplu, în cazul crizei din 1914,
Germania prefera să se concentreze asupra unui război cu Franța, iar Austro-
Ungaria, asupra Serbiei; cum exista un sistem multipolar, relații inegale de
alianță și percepții eronate, inițial Viena a preluat controlul, apoi Germania a
decis linia de acțiune.48 Jocul nu are o soluție unică, dar delimitează o marjă
restrânsă de manevră, fiind întâlnit în patru din cele 12 crize discutate.49
Analiza autorilor este importantă și ca tip de abordare. După Duncan
Snidal, acesta reprezintă modalitatea ideală de a folosi modelele formale,
combinându-le cu cercetări empirice și teorii.50 Glenn Snyder și Paul Diesing au
nuanțat neorealismul, subliniind importanța contextului, a caracteristicilor
actorilor și a proceselor de interacțiune, fără a renunța la parcimonia structu-
rilor. Demersul lor a fost arareori continuat, ceea ce evidențiază dificultatea
acestor sinteze, în care trebuie combinate mai multe metode și teorii.51
Tabelul 2. Jocul Lider, interpretat de Glenn Snyder și Paul Diesing pentru criza din
191452
46
47
Ibidem, p. 136; Adrian Miroiu (2006), Fundamentele politicii. Raționalitate și acțiune
colectivă, Vol II, op. cit.., pp. 38-39.
48
Glenn Herald Snyder, Paul Diesing, op. cit., pp. 133-134.
49
Ibidem, p. 482.
50
Duncan Snidal (2004), „Formal Models of International Politics”, op. cit.¸p. 227.
51
Detlef F. Sprinz, Yael Wolinsky-Nahmias (2004), op. cit., p. 8.
52
Ibidem, p. 133; vezi și Adrian Miroiu (2007), Fundamentele politicii, Vol II, op. cit. pp.
38-39.
56
Concluzii
Teoria alegerii raționale reprezintă nucleul demersurilor formale din

studiile politice. Abordarea este folosită pentru a indica presupuneri implicite,
contradicții, corelații și a abstractiza diverse probleme de cercetare sau teorii,
inclusiv din domeniul relațiilor internaționale. Inspirată din economie, se bazează
pe ideea raționalității instrumentale individuale pentru a explica alegeri și
interacțiuni, inclusiv pe cele strategice. Ea conține o colecție diverse modele
matematice, adaptate în funcție de scopurile cercetării.
Acestea includ variante de negociere și mai des, pe cele inspirate din
teoria jocurilor. În ultimele, pornind de la preferințele individuale, exprimate
deseori numeric, avem o structură de plăți, care reprezintă totalitatea beneficiilor,
funcție de care se definesc strategii și alegeri, care pot conduce la rezultate sau la
unele constrângeri asupra consecințelor. Empiric, trebuie stabilite scopurile
actorilor, priviți în relațiile internaționale în principal ca state sau executive și
apoi, este identificat jocul la care participă. Dilema prizonierilor este probabil cea
mai populară dintre formalizări.
În disciplina relațiilor internaționale, analogia dintre anarhie și structura
de plăți a teoriei jocurilor a fost des utilizată, dar s-au folosit și alte tipuri de
modele. Abordarea alegerii raționale a fost aplicată descurajării nucleare, dezba-
terilor teoretice din domeniu, cauzelor războiului, problemei cooperării sau înțe-
legerii organizațiilor internaționale. Criticile au vizat realismul premiselor, vali-
darea empirică sau ambițiile susținătorilor demersului. În următorul capitol, vor fi
detaliate o serie de aplicații.
Bibliografie
Amadae, S.M., Bruce Bueno de Mesquita (1999), „The Rochester School: The Origins of
Positive Political Theory”, Annual Review of Political Science, 2: 269-295.
Bennett, Andrew (2013) „The Mother of All Isms: Causal Mecanisms and Structural
Pluralism in International Relations Theory”, European Journal of International
Relations, 19(3): 459-481.
Christensen, Thomas J., Jack Snyder (1990), „Chain gangs and passed bucks: predicting
alliance patterns in multipolarity”, International Organization, 44(2): 137-168.
Downs, Anthony (2009), O teorie economică a democrației, Iași: Editura Institutul European.
Freedman, Lawrence (1983), The evolution of nuclear strategy, London: Palgrave.
Gilpin, Robert (1999), Economia politică a relațiilor internaționale, București: Editura
DuStyle.
Green, Donald P. Ian Shapiro (1996), Pathologies of Rational Choice Theory: A Critique
of Applications in Political Science, New Haven, CT; London: Yale University Press.
Guzzini, Stefano (2000), Realism și relații internaționale, Iași: Polirom, Iași.
Oana Ion (2013), Guvernanța Uniunii Europene. Abordări actuale, Iași: Polirom.
57
Robert Jervis (1976), Perception and Misperception in International Politics, Princeton,

NJ: Princeton University Press.
Kahneman, Daniel (2015), Gândire rapidă, gândire lentă, București; Publica.
Kilgour, D. Marc, Yael Wolinsky-Nahmias (2004), „Game Theory and International
Envinronmental Policy”, în Detlef F. Sprinz, Yael Wolinsky-Nahmias (Eds.), Models,
Numbers and Cases: Methods for Studying International Relations, Ann Arbor, MI:
University of Michigan Press.
Kuhn, Thomas S.(1998), „Objectivity, Value Judgement, and Theory Choice”, în Martin
Curd și J. A. Cover (Eds.), Philosophy of Science. The Central Issues, New York, NY:
W.W. Norton and Company.
Kydd, Andrew (2004), „The Art of Shaker Modeling: Game Theory and Security
Cases: Methods for Studying International Relations, Ann Arbor, MI: University of
Michigan Press
Kydd, Andrew (2015), International Relations Theory: The Game Theoreic Approach,
Cambridge: Cambridge University Press, ediție Kindle.
Lakatos, Imre (1970)„Falsification and the Methodology of Scientific Research
Programmes”, în Imre Lakatos și Alan Musgrave (Eds.) Criticism and the Growth of
Knowledge, Cambridge: The Press Syndicate of the Cambridge University Press.
Lake, David A., Robert Powell (1999), „International Relations: A Strategic Choice
Approach”, în David A. Lake, Robert Powell (Eds.), Strategic Choice and International
Relations, Princeton: Princeton University Press.
Laudan, Larry (1978), Progress and its Problems: Towards a Theory of Scientific Growth,
Berkley, CA: University of California Press.
Lynn-Jones, Sean M. (2000)„Preface”, în Michael E. Brown, Own R. Cote Jr., Sean M.
Lynn-Jones, Steven E. Miller (Eds.), Rational Choice and Security Studies, Cambridge,
MA; London: The MIT Press.
Milner, Helen V. (2004),„Formal Methods and International Political Economy”, în Detlef
F. Sprinz, Yael Wolinsky-Nahmias (coord.), Models, Numbers and Cases: Methods for
Studying International Relations, Ann Arbor, MI: University of Michigan Press.
Miroiu, Adrian (2006), Fundamentele politicii. Preferințe și alegeri colective, Vol. 1, Iași:
Polirom.
Miroiu, Adrian (2007), Fundamentele politicii. Raționalitate și acțiune colectivă, Vol II,
Iași. Polirom.
Morrow, James D. (2000), „The Ongoing Game-Theoretic Revolution”, in Manus I.
Midlarsky (coord.), Handbook of War Studies II, Ann Arbor, MI: University of
Michigan Press.
Niou, Emerson M.S., Peter C. Ordeshook (1986), „A Theory of the Balance of Power in
International Systems”, The Journal of Conflict Resolution, 30(4): 685-715.
Ostrom, Elinor (2007), Guvernarea bunurilor comune, Iași: Polirom.
Snidal, Duncan (2004), Formal Models of International Politics”, în Detlef F. Sprinz, Yael
Wolinsky-Nahmias (Eds.), Models, Numbers and Cases: Methods for Studying
International Relations, Ann Arbor, MI: University of Michigan Press.
Snidal, Duncan (2013), „Rational Choice and International Relations”, în Walter
Carlsnaes, Thomas Risse, Beth A. Simmons (Eds.), Handbook of International
Relations, London: SAGE Publications.
58
Snyder, Glenn Herald, Paul Diesing (1977), Conflict Among Nations. Bargaining,
Decision Making, and System Structure in International Crises, Princeton, NJ:
Princeton University Press.
Sprinz, Detlef F., Yael Wolinsky-Nahmias (2004), „Introduction: Methodology in
International Relations Research”, în Detlef F. Sprinz, Yael Wolinsky-Nahmias (Eds.),
Models, Numbers and Cases: Methods for Studying International Relations, Ann
Arbor, MI: University of Michigan Press.
Ungureanu, Mihai (2018), „Începutul economiei comportamentale, euristici și părtiniri:
reprezentativitatea și disponibiliatea”, în Mihai Ungureanu (coord.), Economia și
psihologia deciziei. Introducere în economia comportamentală, Iași: Editura Institutul
European.
Vasquez, John (2004), The Power of Power Politics. From Classical Realism to
Neotraditionalism, Cambridge: Cambridge University Press.
Walt, Stephen M. (1999), „Rigor or Rigor Mortis?: Rational Choice and Security
Studies”, International Security, 23(4): 5-48
Walt, Stephen M. (2000)„A Model Disagreement”, în Michael E. Brown, Own R. Cote
Jr., Sean M. Lynn-Jones, Steven E. Miller (Eds.), Rational Choice and Security Studies,
Cambridge, MA; London: The MIT Press,.
Zodian, Mihai (2017), Metode avansate în studiile strategice: considerații despre teoria
jocurilor, București: Editura UNAp.
59
60
Modele formale raționaliste: de la anarhie la diplomația coercitivă
Modele formale raționaliste: de la anarhie

la diplomația coercitivă
Mihai Zodian
În cele ce urmează, vor fi detaliate contribuțiile aduse de teoria alegerii

raționale în ceea ce privește patru teme investigate în domeniul relațiilor
internaționale. Este vorba despre interpretarea anarhiei, explicarea cauzelor
războiului, caracteristicile politicilor de descurajare și problema cooperării în
termeni generali. Subiectele includ unele dintre cele mai importante elaborări ale
adepților acestei abordări, din toate valurile. Mi-am propus să încurajez
înțelegerea sensului formalizărilor, a contextului în care au fost propuse și cum
pot fi interpretate empiric.
Modelele ne pot ajuta să clarificăm ideile. De exemplu, teoria structurală
a lui Kenneth Waltz pornea de la premisa unei legături între anarhie și
posibilitatea tot timpul prezentă a războiului în relațiile internaționale și con-
cluziona că, dacă unitățile sunt interesate de supraviețuire, sistemul internațional
va tinde să balanseze în mod recurent, iar contextele bipolare vor fi mai stabile
decât cele multipolare. Teza a jucat un rol fundamental în disciplina relațiilor
internaționale, dar a și fost intens contestată. Una dintre controverse s-a referit la
sensul termenului anarhie și la caracterul legăturii dintre aceasta și războaie,
opunându-i pe neorealiștii care subliniau recurența conflictelor, neoliberalilor,
pentru care cooperarea reprezenta o opțiune credibilă.1
În centru, problema interpretării fricii și poziției de putere. Deseori privită
ca excesiv de formală sau ca denotând slăbiciunile intelectuale ale disciplinei,
disputa câștiguri absolute-câștiguri relative s-a referit la felul în care trebuie să
gândim despre state și interesele lor.2 La fel ca și în cazul altor dezbateri
1
Andrew Kydd, (2004) „The Art of Shaker Modeling: Game Theory and Security
Michigan Press, pp. 248-249 și Andrew Kydd (2015), International Relations Theory:
The Game Theoretic Approach, Cambridge: Cambridge University Press, ediție Kindle.
2
Potrivit utilizării comune, prin câștigurile absolute, se înțeleg avantajele personale pe
care le dorește un actor, indiferent de performanța altora, iar prin cele relativ, diferența
dintre câștigurile dintr-un mediul social vezi Iulia Motoc (2001), Teoria relațiilor
internaționale, București: Paideia; John Vasquez (2004), The Power of Power
61
academice din studiile sociale, ambele părți au proclamat victoria, însă am rămas
cu niște idei mai clare despre conceptele și teoriile pe care le folosim, ceea ce ne
poate ajuta uneori să înțelegem mai bine lumea. Modelele teoriei jocurilor au fost
des folosite, cu această ocazie și o parte a textelor sunt disponibile în limba
română.3
Jocurile discutate permit mai multe prelucrări. Nucleul argumentelor
neoliberalismului este conținut într-o serie de cercetări și simulări, organizate de
Robert Axelrod, cu jocul Dilema prizonierilor. Paradoxul fiind că participanții
aleg să se păcălească reciproc, deși ar avea mai mult de câștigat dacă ar tăcea,
ideea era de a modifica unele dintre condițiile contextuale, pentru a observa ce se
întâmplă. Cum existau mai multe opțiuni, el a organizat turnee în care s-au putut
testa mai multe strategii, alternând cooperarea și defectarea, în condițiile în care
partidele erau repetate.4
S-au impus strategii de tipul „Dinte pentru dinte” (Tit-for-Tat). Acestea
cooperează până la prima defectare, apoi ripostează până când partenerul reia
colaborarea, îmbinând duritatea și diplomația.5 Astfel, se pot aduna câștigurile și
evita riscul de a suferi prețul păcălelilor.6 Robert Axelrod a generalizat rezultatul,
argumentând că, în perspectivă, strategiile respective se pot impune prin evoluția
unui grup de cooperatori, care se vor detașa dintr-o populație cu strategii diferite.7
Ideile respective au schimbat tipul argumentelor despre anarhie. În
general, realiștii folosiseră jocuri în stilul Dilemei Prizonierilor sau Vânătorii
Cerbului pentru a ilustra cum absența unei autorități creează o problemă
specifică.8 Ideea a rămas, dar sensul său a fost modificat, dinspre conflicte către
modalități de ajustare a intereselor. De exemplu, Robert Keohane și Robert
Axelrod au argumentat că regimurile și organizațiile internaționale pot extinde
Politics. From Classical Realism to Neotraditionalism, Cambridge: Cambridge

University Press, p. 192. Subiectul a fost abordat, dintr-o alta perspectivă și în Mihai
Zodian (2017), Metode avansate în studiile strategice: considerații despre teoria
jocurilor, București: Editura UNAp, pp. 65-68.
3
Vezi Adrian Miroiu (2006), Fundamentele politicii. Preferințe și alegeri colective,
Vol. 1, Iași: Polirom, și Adrian Miroiu (2007), Fundamentele politicii. Raționalitate și
acțiune colectivă, Vol II, Iași. Polirom; Thomas C. Schelling(2000), Strategia
conflictului¸ București: Integral; volumul coordonat de David A. Baldwin (2010.),
Neorealism și neoliberalism, Iași: Editura Institutul European; Mircea Malița (1972),
Teoria și practica negocierilor, București: Editura Politică..
4
Adrian Miroiu (2007), Fundamentele politicii, Vol II, op. cit.¸pp. 73-80.
5
Ibidem, pp. 73-74.
6
Ibidem, pp. 70-71
7
Ibidem, pp. Pp. 80-83.
8
De exemplu, Kenneth N. Waltz (2001), Omul, statul și războiul, Iași: Editura Institutul
European.
62
„umbra viitorului”, ilustrabilă prin lumea democrațiilor, între care există multiple
legături și forme de cooperare.9
Criticile au fost destul de dure. S-a subliniat că, în turneele lui Robert
Axelrod, contează doar beneficiile absolute, deoarece ideea este ca fiecare
participant să câștige cât mai mult, în timpul acelor runde, obiecție ridicată nu
doar de realiști.10 Unii autori au modificat Dilema prizonierilor introducând un
parametru referitor la avantajele relative, deși modificarea nu pare a fi radicală,
într-o perspectivă îndelungată.11 O obiecție mai serioasă a evidențiat că „umbra
viitorului” nu încurajează neapărat cooperarea, de exemplu, în cazul războaielor
preventive, sau a unui conflict decisiv în general.12
În acest sens, Robert Powell a recurs la un joc stilizat pentru a ilustra cum
câștigurile relative limitează cooperarea.13 Avem două state care pot impune tarife
sau adopta politici de liber schimb; autorul variază costul utilizării forței, în
perspectivă. Prima etapă, din schema 1, ilustrează situația generală de decizie (A,
atac, NA, pace); cea de-a doua, cum se schimbă alternativele atunci când costul
recursului la forță scade (cine începe, are beneficiul 4), iar a treia schemă, situația
în care costul conflictului este mare.14 Cooperarea devine improbabilă în situația a
doua, deoarece inițiatorul poate folosi avantajul obținut din declanșarea unui
conflict împotriva victimei, chiar dacă, pentru moment, amândoi câștigă la fel și
nimeni nu trișează.15
Modelul respectiv poate fi înțeles ca un tablou. Autorul preia unele
elemente din teorie sau realitate și folosește relații matematice pentru a evidenția
o anumită logică, iar modelul este prezentat în formă extinsă, spre deosebire de
varianta matricială, pentru a surprinde schimbarea.16 Robert Powell consideră,
contra neoliberalilor, că sistemul internațional poate restricționa cooperarea între
9
Robert Axelrod, Robert O. Keohane (2010), „Obținerea cooperării în anarhie: strategii
și instituții”, în David A. Baldwin (coord.), Neorealism și neoliberalism, Iași: Editura
10
Andrew Kydd (2015), International Relations Theory, op. cit., pp. 56-57; John J.
Mearsheimer (2007), „Falsa promisiune a instituțiilor internaționale”, în Hans
Morgenthau, Politica între națiuni. Lupta pentru putere și lupta pentru pace, Iași:
Polirom; Robert Powell (2010), „Câștiguri absolute și câștiguri relative în teoria
relațiilor internaționale”, în David A. Baldwin (coord.), Neorealism și neoliberalism,
11
Joseph Grieco (2010), „Anarhia și limitele cooperării: o critică realistă adusă noului
instituționalism liberal”, în David A. Baldwin (coord.), Neorealism și neoliberalism,
12
Andrew Kydd (2015), International Relations Theory, op. cit., pp. 56-57; 145-146.
13
Robert Powell (2010), op. cit.
14
Ibidem.
15
Ibidem
16
Andrew Kydd (2015), International Relations Theory, op. cit., p. 56.
63
actori, chiar și atunci când aceștia urmăresc politici de reciprocitate, pe termen

lung și contra neorealiștilor, că sursa conflictelor nu este, neapărat, anarhia sau
polaritatea, ci, în acest caz, variații ale tehnologiei sau organizării militare.17
Argumentele de acest tip s-au impus, iar ideea cooperării bazate pe interacțiuni
repetate și politici de condiționare a fost limitată teoretic; aplicații ca ilustrarea
unor probleme profunde ale relațiilor comerciale dintre Statele Unite și China și
ce rol ar putea juca politicile de descurajare reciprocă în respectiva competiție
strategică sunt destul de ușor de imaginat; paradoxal, rezultă că, până într-un
anumit punct, ar putea sprijini strategii de negociere și colaborare.18
Schema 1. Atac și cooperare, în modelul lui Robert Powell19
Schema 2. Beneficii în caz de succes, în modelul lui Robert Powell 20
17
Robert Powell (2015), op. cit., pp. 209-215; David A. Lake, Robert Powell (1999),
„International Relations: A Strategic Choice Approach”, în David A. Lake, Robert
Powell (Eds.).), Strategic Choice and International Relations, Princeton, NJ:
Princeton University Press, pp. 29-30.
18
Andrew Kydd (2015), International Relations Theory, op. cit., pp. 56-57.
19
Robert Powell (2010), op. cit., p. 217.
20
Ibidem.
64
Schema 3. Costurile eșecului, în modelul lui Robert Powell 21
Realismul ca filosofie a fost astfel confirmat, dar varianta neorealistă a

părut insuficientă. Noile elaborări conceptuale în această tradiție intelectuală au
ținut cont de obiecții și au adăugat variabile, fie la nivel sistemic (puterea
blocantă a apei sau o altă versiunea a balanței ofensivă-defensivă), fie în ceea ce
privește caracteristicile actorilor.22 Dezvoltările conceptuale respective au atras
însă intense critici filosofice și empirice, mai ales referitoare la capacitatea
redusă de înțelegere și la dorința de a-si salva teoria favorită.23 În cele din urmă,
curentul s-a diversificat în realism ofensiv, defensiv și neoclasic, variante care
sunt totuși destul de apropiate intelectual.
Problema cauzelor războiului
James Fearon a elaborat una dintre cele mai influente formalizări. Una
dintre consecințele dezbaterii despre anarhie, potrivit lui Andrew Kydd, a fost
de a nuanța modelarea, evitând aspectele teoretice de anvergură.24 Dacă
presupunem că forța este utilizabilă și un stat va învinge, de ce trebuie acesta să
aleagă războiul? După cum s-a văzut mai sus, anarhia este considerată
insuficientă și pot exista alternative mai avantajoase, în care un actor se poate
impune prin negociere, chiar și în condiții de beneficii relative, evitând să se
angreneze într-o acțiune greu de prevăzut și riscantă. În opinia lui Fearon,
explicațiile raționaliste clasice sunt insuficiente.25
21
Ibidem.
22
David A. Lake, Robert Powell (1999), op. cit., p. 30.
23
Vezi John A. Vasquez (2004), op. cit.
24
Ibidem.
25
James Fearon (1999), „Rationalist Explanations for War”, International Organization,
49(3), pp 381-386.
65
Un model din teoria negocierilor ilustrează ideea respectivă. Premisele

provin din teoria utilității anticipate, în care preferințele depind de câștigul
anticipat și de probabilitatea ca rezultatul dorit să se realizeze.26 Sunt doi actori,
cu scopuri opuse, p este puterea lui A, iar intervalurile (0, p-CA) și (1, P-CB)
este reprezentat de câștigurile provenite din recursul la forță.27 Din
reprezentarea respectivă, reiese că există alternative în care războiul este evitat,
un actor se impune, iar câștigurile sunt mai mari, cum ar fi x28.
Figura 1. Modelul războiului ca eșec de negociere, elaborat de James Fearon29
A câștigă spre dreapta B spre stânga
Din argumentare rezultă că explicațiile raționaliste ratează ceva. James Fearon a

propus câteva soluții, compatibile cu premisele adoptate. Un conflict ar putea
izbucni dacă părțile transmit informații eronate sau păstrează secrete despre
propriile capacități de luptă sau despre importanța mizelor, din rațiuni de
negociere; dacă nu au încredere în respectarea în viitor a acordurilor ca în
schimbărilor de putere anticipate, sau dacă miza nu permite o împărțire; în
situațiile respective, spațiul de negociere dintre p-Ca și p-CB dispare.30 Modelul
lui a fost însă trebui să facă față unor obiecții empirice, îndeosebi că nu a fost
suficient de bine testat, dar poate fi util pentru critica teoriilor raționaliste și a
avut influență asupra cercetărilor ulterioare, reprezentând principala teorie
generală despre războaie.31
26
27
Ibidem.
28
Ibidem.
29
Ibidem.
30
Ibidem. pp. 391-409. Așa cum sublinia Andrew Kydd, modelul devenea analog unui
joc cu informație incompletă; Andrew Kydd (2004), „The Art of Shaker Modeling...”,
op. cit., pp. 353-355.
31
Erik A. Gartzke, Paul Poast (2019), „Empirically Assesing the Bargaining Theory of
War: Potential and Challenges”, Oxford Research Encyclopedia, Politics, Oxford:
Oxford University Press; Andrew Kydd (2004), „The Art of Shaker Modeling...”, op.
cit. pp. 355-356. „Explicația waltziană a originilor războiului începe să apară ca
inadecvată. Existența anarhiei, a conflictelor de interese și posibilitatea tot timpul
prezentă a războiului sunt insuficiente; doar cu aceste premise, războiul esre
irațional... Literatura teoriei jocurilor a reorientat studiul războiului în jurul unui nou
tip de probleme, îndeosebi negocierea, incertitudinile, credințele și semnalele, în timp
66
Problema diplomației coercitive: limitele politicilor de descurajare

Subiectul reprezintă o componentă importantă a strategiei și a dezba-
terilor academice din domeniu. Descurajarea este definită drept comportamentul
unui actor prin care urmărește să oprească pe altul de la inițierea sau
continuarea unei activități dorite, prin amenințarea cu recursul la forță și costuri
punitive32. Reprezintă o modalitatea coercitivă de utilizare a puterii, în forma
violenței potențiale, amenințărilor, șantajului și intimidării, nefiind specifică
relațiilor internaționale, însă teoretizarea cea mai elaborată a fost produsă în
cadrul studiilor strategice, legată de problema înțelegerii impactului arma-
mentului nuclear.33 Teoria alegerii raționale a avut o contribuție importantă la
dezvoltarea argumentelor respective, în special prin intermediul lucrărilor lui
Thomas Schelling, iar în această secțiune, va fi prezentată teoria descurajării
perfecte, elaborată de Frank Zagare și D. Marc Kilgour și va fi expus modelul
disuasiunii unilaterale, în care un actor poate provoca, iar altul trebuie să
intimideze.34
Descurajarea pornește de la anumite presupuneri. Există un conflict
prelungit, cu posibilitatea agresiunii și un oponent cu intenții ostile; forța este
relativ utilizabilă, iar amenințarea este credibilă în sensul că a fost comunicată
eficient și există suficientă voință politică de a suporta costul aplicării pedepsei
sau blocării, în cazul în care oponentul trece totuși la acțiune.35 O problemă este
că, fiind contrafactuală în caz de reușită, este greu de studiat empiric; situațiile
în care nu se întâmplă nimic pot fi interpretate prin explicații alternative, iar
concentrarea la crize suferă de eroarea selecției.36 O alta, ca practică este cea a
credibilității: un actor rațional trebuie să suporte costuri previzibile, de unde
reiese sau că agresorul se abține, sau că apărătorul cedează, o situație
asemănătoare pentru Patrick Morgan cu cea evocată în modelul lui Fearon,
discutat anterior .37
ce a clarificat felul în care înțelegem variabile vechi ca puterea și interesele”, în James

Fearon (1999), „Rationalist Explanations for War”, p. 356.
32
Robert J. Art, (1980)„To What Ends Military Power”, International Security, 4(4),
pp. 6-7.
33
Thomas C. Schelling, [1966] (2008), Arms and Influence, New Havem, CT: Yale
University Press. ediție Kindle, „Prefața ediției din 2008”, loc 66; „Prefața”, loc.89;
loc181-193.
34
Thomas C. Schelling (2000), Strategia conflictului, op. cit; Frank C. Zagare, D. Marc
Kilgour(2004), Perfect deterrence, Cambridge: Cambridge University Press, p. 99.
35
James D. Morrow (2000), ”The Ongoing Game-Theoretic Revolution”, in Manus I.
Midlarsky (Ed.), Handbook of War Studies II, Ann Arbor, MI: University of
Michigan Press, p. 168.
36
37
Patrick M. Morgan (2003), Deterrence Now, Cambridge: Cambridge University Press,
pp. 19-20, 47; James D. Morrow (2000), op. cit., pp. ; Stephen L. Quackenbush, Frank
67
Din perspectiva teoriei alegerii raționale, problema credibilității este

esențială. James Morrow a subliniat că, dacă avem de-a face cu decidenți
raționali, conform premiselor abordării și informații perfecte, „descurajarea
perfectă devine imposibilă”.38 Ca și în alte cazuri, au fost relaxate premisele
considerate nerealiste, ca tipul de raționalitate sau gradul de incertitudine,
reținându-se echivalența dintre state și jucători sau numărul de participanți.39
Teoria descurajării perfecte pornește de la aceste critici și reprezintă o extindere
a programului de cercetare a tranziției puterii, rafinând ideea de satisfacție prin
intermediul unei interpretări bayesiene a probabilităților și variind atitudinea
decidenților față de conflict.40
Pentru alți cercetători, problema rămâne. Frank Zagare și D. Marc
Kilgour au prelucrat modelul general al fenomenului, o rafinare a jocului Lașul,
în formă extinsă, de arbore, care permite recursul la inducția inversă, nuanțare
C. Zagare (2016), „Modern Deterrence Theory: Research Trends, Policy Debates, and
Methodological Controversies”, Oxford Handbooks Online, mai 2016, DOI:
10.1093/oxfordhb/9780199935307.013.39, pp. 4-6.
38
„Niciun provocator rațional nu ar împinge conflictul până spre atac, știind că oponentul
ar răspunde, cauzând pagube inacceptabile și ar considera că este rațional să se com-
porte așa – și niciun apărător rațional nu și-ar bate capul cu amenințări de descurajare
despre care rivalul ar ști că-s iraționale de respectat”, argumenta Morgan (2003), op. cit.,
p. 46.
39
Patrick M. Morgan (2003), op. cit, pp. 20, 46. Unul dintre inițiatorii cercetărilor de acest
tip din relațiile internaționale, Thomas Schelling a propus, printre altele, ideea
amenințării randomizate, care permite posibilitatea scăpării de sub control a
evenimentelor, sau de a folosit echivalente ale gradualității recursului la forță; împreună
cu ideea descurajării ca instituție analoagă schimbului de ostatici și a punctelor focale ca
modalității de orientare a compromisurilor, au reprezentat contribuțiile importante ale
autorului la dezbatere; vezi Thomas C. Schelling (2000), Strategia conflictului și
Stephen L. Quackenbush, Frank C. Zagare (2016), op. cit.
40
Jacek Kugler, Frank C. Zagare (1990), „The long-term stability of deterrence”,
International Interactions, 15(3/4), pp. 255-278; Frank C. Zagare, D. Marc Kilgour
(2004), op. cit., pp. 158-163. Pentru teorema lui Bayes, vezi Mihai Ungureanu (2018b),
„Utilitate așteptată și raționalitate în economia neoclasică”, în Mihai Ungureanu
(coord.), Economia și psihologia deciziei. Introducere în economia comportamentală,
Iași: Editura Institutul European, pp. 43-52. Orientarea față de conflict este asemă-
nătoare atitudinii față de risc din teoria prospectării, vezi Jeremy D. Berejikian (2002),
„A Cognitive Theory of Deterrence”, Journal of Peace Research, 39(2), p. 173; Mihai
Ungureanu (2018a), „Teorile economiei comportamentale: teoria prospectării și teoria
celor două procese” în Mihai Ungureanu (coord.), Economia și psihologia deciziei.
Introducere în economia comportamentală, Iași: Editura Institutul European, pp. 145-
190 și Adelin Dumitru, „Aversiunea față de pierdere, efectul posesiunii și părtinirea
statu-quo-ului”, în Mihai Ungureanu, Economia și psihologia deciziei. Introducere în
economia comportamentală, Iași: Editura Institutul European, pp. 191-214.
68
care a făcut apel la ideile înclinației spre conflict, probabilității bayesiene și

distincției dintre puteri statu-quo și revizioniste.41 Dacă este relaxată condiția
informației perfecte și raționalitatea este nuanțată în termenii disponibilității de
a accepta sau evita riscul, devine rentabil să joci la cacealma, în condițiile în
care oponentul nu dorește un conflict, dar o strategie de descurajare poate fi
credibilă; și un element important îl reprezintă disponibilitatea de a accepta
riscul războiului; astfel, autorii definesc două tipuri de decidenți, ulii” și
„porumbei” și un mecanism de estimare a credibilității acestora.42
Acesta este rolul probabilității bayesiene. Este vorba despre o abordare
subiectivă a șanselor, din perspectiva contribuției pe care datele noi le pot avea,
în contextul unei cunoașteri deja existente.43 Modelul lui Zagare și Kilgour
presupune informații incomplete despre preferințele altora și se bazează pe
învățarea de gradul I, adică prin intermediul adaptării la comportamentul opo-
nenților, după fiecare mutare.44 Credibilitatea unui apărător este definită drept
estimarea de către revizionist a șanselor pe care cel dintâi le are de a fi „uliu”
sau „porumbel” într-o anumită criză și de a recurge la forță pentru a-și proteja
interesele.45
Cum teoria alegerii raționale studiază interacțiunea strategică, trebuie
agregate evaluările ambelor actori. Reies mai multe opțiuni, denumite echilibre
parțiale bayesiene: descurajarea credibilă (A nu provoacă; B este crezut uliu sau
se consideră că a descoperit cacealmaua; se mențin condițiile inițiale);
separating (A pașnic nu declanșează criza și statu-quo continuă; A războinic o
provoacă și s-ar lupta în etapa a doua, B pașnic nu se opune în etapa a doua,
conducând la victoria lui A; A și B războinici, reiese conflict; B nu poate
câștiga dacă A provoacă); cacealmaua (A pașnic declanșează funcție de
evaluarea lui B și se retrage; nu initiază dacă estimează că B este belicos;
câștigă dacă B este pașnic; pierde dacă B este belicos și calculele au fost eronate
sau conflict dacă amândoi au greșit interpretările; similar pentru B pașnic etc.);
și ofensiv(A pașnic declanșează criza, dar se retrage dacă B rezistă, conducând
la succesul lui A; B războinic, ca mai sus, poate duce la succesul lui B, sau la
41
Frank C. Zagare, D. Marc Kilgour (2004), op. cit., pp. 16-24; pp. 102-107; D. Marc
Kilgour și Yael Wolinski-Nahmias (2004), op. cit.; Adrian Miroiu, (2007)
Fundamentele politicii, Vol. II, op. cit., pp. 17, 70..
42
Frank C. Zagare, D. Marc Kilgour (2004), op. cit., p. 107-108, 111-114, 138-139; 143-
144. Cu informație perfectă, dacă amândoi sunt belicoși, rezultă cooperare, deoarece
jocul devine o dilemă a prizonierului repetată/extinsă; vezi ibidem, pp. 140-142.
43
Ibidem, p. 332
44
Ibidem, pp. 332-333; David A. Lake, Robert Powell (1999), op. cit., p. 25.
45
D. Marc Kilgour și Yael Wolinski-Nahmias (2004), op. cit. p. 332; Frank C. Zagare,
D. Marc Kilgour, op. cit., pp. 135-137.
69
război; A pașnic, ducând la reușita lui B și A conflictual; în orice caz, statu-quo

se modifică).46
Modelul evidențiază condițiile necesare ale politicilor de disuasiune. X
și Y subliniază că atunci când credibilitatea lui B este mare, descurajarea este
consolidată; când credibilitatea puterii revizioniste A este puternică, schimbarea
este mai probabilă, între aceste două rezultate se poate bluffa sau poate ieși
oricare dintre cele două opțiuni, în funcție de estimările decidenților.47 Aici se
ilustrează ideea că descurajarea depinde de credibilitate, în condiții de
informații incomplete, care fac necesare estimarea caracterului și intențiilor
oponentului. Jocul ridică însă o problemă de interpretare.
Figura 2. Jocul asimetric al descurajării, prelucrat de Zagare și Kilgour48
Prezentarea este utilă dar a fost criticată, la rândul său. Modelul a fost
propus și ca o alternativă la varianta clasică a teoriilor raționale ale descurajării,
care, într-o formă simplistă, conduc la paradoxul de mai sus. Versiunea
cacealma este privită ca una dintre problemele pe care le ridică noua forma-
lizare, în ideea că, dacă apar percepții eronate, poate rezulta conflict, o con-
cluzie similară cu cea a lui Fearon.49 După cum am văzut însă, în versiunea lui
Schelling, riscul de a scăpa de sub control o situație, inclusiv din cauza eva-
luărilor eronate, este un factor care poate consolida descurajarea.50 Unele
46
D. Marc Kilgour și Yael Wolinski-Nahmias (2004), op. cit. p. 334; Frank C. Zagare,
D. Marc Kilgour (2004), op. cit., pp. 144-158. Ulii joacă Dilema prizonierilor și
porumbeii, Lașul, fiind posibile și îmbinări, vezi și Frank C. Zagare, D. Marc Kilgour
(2004), op. cit., p. 76.
47
Ibidem, p. 335; Frank C. Zagare, D. Marc Kilgour (2004), op. cit., pp. 165-166.
48
În varianta lui D. Marc Kilgour și Yael Wolinski-Nahmias (2004), op. cit. p. 332.
49
Ibidem.
50
O versiune înrudită este descurajarea existențială, care, pentru Morgan ilustrează
instabilitatea fundamentală a descurajării, vezi Patrick Morgan (2003), op. cit., p. 54-
56; vezi și Frank C. Zagare, D. Marc Kilgour (2004), op. cit., p. 31.
70
consecințe sunt ambigue, iar formalizarea percepțiilor eronate și a ideii că

preocuparea pentru credibilitatea poate conduce la o escaladare nedorită a
rivalităților au fost criticate de Stephen Walt pentru banalitate.
Modelul lui Zagare și Kilgour presupune că un decident ar accepta
folosirea armelor nucleare, în loc să piardă, chiar dacă acest lucru înseamnă
comiterea unui genocid sau sinuciderea și distrugerea propriei societăți și că
această idee este acceptată de către ceilalți lideri. Acest lucru înseamnă respin-
gerea ideilor uzuale despre consecințele inventării și dezvoltării acestui tip de
arsenal, ridică o serie de probleme etice evidente, iar apărarea autorilor prin
distincția dintre raționalitatea procedurală și instrumentală nu convinge, fiindcă
în acest punct devine ambiguă analitic și deschide o discuție mai largă despre
moralitate și raționalitate în relațiile internaționale.51 Criticile psihologice și
constructiviste au subliniat ambele aspecte, chiar dacă, așa cum a argumentat
Patrick Morgan, încă nu au dezvoltat o teorie sistematică.52
Politicile de descurajare au devenit mai importante în ultimii ani.
Conflictul din Ucraina și tensiunile legate de Taiwan au adus din nou în atenție
importanța și incertitudinile legate de descurajarea dintre marile puteri
nucleare.53 Există și propuneri de a adopta strategii similare și în ceea ce pri-
vește interacțiunile din cyberspațiu, inclus de NATO între domeniile opera-
ționale ale războiului.54 Chiar dacă ridică unele semne de întrebare, modelul lui
Zagare și Kilgour este util pentru a ilustra elementele cheie ale problemei și
anume o parte a condițiilor necesare funcționării politicilor de intimidare și a
limitelor acestora.
Concluzii
Importanța teoriei alegerii raționale este uneori dezbătută în cadrul

disciplinei relațiilor internaționale. Pentru susținători, modelele formale fac
cercetarea mai precisă, contribuie la dezvoltarea teoretică, prin idei noi, sau o
51
Patrick Morgan (2003), op. cit.
52
Ibidem.
53
Frank C. Zagare, D. Marc Kilgour (2004), op. cit., pp. 82, 95, 102;
54
Jack Goldsmith (2021), „Empty Threats and Warnings on Cyber”, 12 iulie 2021,
https://www.lawfareblog.com/empty-threats-and-warnings-cyber (accesat 12 noiem-
brie 2021); Lesley Seebeck (2019), „Why the fifth domain is different”, The
Strategist, 9 septembrie 2019, https://www.aspistrategist.org.au/why-the-fifth-
domain-is-different/ (accesat 12 noiembrie 2021); Răzvan Ceuca (2021), „Apărarea
cibernetică între dimensiunea pasivă și cea activă: explicații pentru abordările de
securitate cibernetică în rândul statelor”, prezentare în cadrul Conferinței Politică și
politici: istorie, implementare și strategii pentru viitor, Ediția a VI-a, Universitatea
Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, 21 noiembrie 2021.
71
claritate sporită și pot fi ușor supuse criticii, cum nu depind de concepte vagi și
presupuneri ascunse.55 Astfel, o serie de idei ar fi eliminate sau ar deveni mai
ușor de investigat. Abordarea a avut o contribuție importantă la recunoașterea
caracterului științific al studiilor politice, o recunoaștere dorită de mulți dinte
cercetători, a ocupat o nișă importantă, dar a trenat.56
Teoria alegerii raționale a fost criticată din mai multe motive. Punctele
vulnerabile cele mai clare au fost reprezentate de caracterul formal al
metodologiei, inspirat din economie, individualismul și ipoteza raționalității
instrumentale. În general, obiecțiile au provenit din partea unor școli filosofice
rivale, fiind oarecum apriorice, care se refereau la sărăcirea intelectuală a
formulelor; avantajele holismului și dificultatea de a distinge radical între
unitățile aflate în interacțiune; valoarea conștiinței, ideilor și necesitatea recu-
perării sensului comportamentului social sau limitele rațiunii.57 Alte critici, mai
apropiate filosofic, se refereau la problemele experimentale, rezultatele nemul-
țumitoare ale testelor și dubiile referitoare la frecvența sau importanța para-
doxurilor descoperite sau ilustrate.58
În ciuda obiecțiilor, a urmat consacrarea profesională. Alături de sta-
tistică și de studiile de caz comparative, modelarea formală a devenit un
element fundamental al metodologiilor pozitiviste, în rândul căreia locul
principal este deținut de argumente în stilul abordării de față.59 Dezvoltarea unor
școli și abordări rivale, cum este sunt constructivismul, sau persistența
55
Duncan Snidal (2004), „Formal Models of International Politics”, în Detlef F. Sprinz,
International Relations, Ann Arbor, MI: University of Michigan Press; Detlef F.
Sprinz, Yael Wolinsky-Nahmias (2004), „Introduction: Methodology in International
Relations Research”, în Detlef F. Sprinz, Yael Wolinsky-Nahmias (Eds.), Models,
University of Michigan Press
56
S.M. Amadae, Bruce Bueno de Mesquita (1999), „The Rochester School: The Origins
of Positive Political Theory”, Annual Review of Political Science, 2, pp. 282-283;
Detlef F. Sprinz, Yael Wolinsky-Nahmias, „Introduction...”; op. cit.; Duncan Snidal
(2013), „Rational Choice and International Relations”, în Walter Carlsnaes, Thomas
Risse, Beth A. Simmons (Eds.), Handbook of International Relations, London: SAGE
Publications.
57
Vezi Robert Jervis (1976), Perception and Misperception in International Politics,
Princeton, NJ: Princeton University Press; Alexander Wendt (2011), Teoria socială a
politicii internaționale, Iași: Polirom,; David A. Lake, Robert Powell (1999), op, cit.
58
Stephen M. Walt(1999), „Rigor or Rigor Mortis?: Rational Choice and Security
Studies”, International Security, 23(4): 5-48; Donald P. Green, Ian Shapiro (1996),
Pathologies of Rational Choice Theory: A Critique of Applications in Political
Science, New Haven, CT; London Yale University Press.
59
Detlef F. Sprinz, Yael Wolinsky-Nahmias (2004), „Introduction...”, op. cit.¸pp. 1-8.
72
rezervelor tradiționaliste indică însă că relațiile internaționale sunt destul de

pluraliste și că ambițiile fundaționiste ale demersului au limite.60 Chiar și în
interiorul susținătorilor, există o diversitate de argumente și de situații cărora li
se poate aplica, nu o teorie unitară.
Bibliografie
Amadae, S.M., Bruce Bueno de Mesquita (1999), „The Rochester School: The Origins
of Positive Political Theory”, Annual Review of Political Science, 2: 269-295.
Art, Robert J. (1980)„To What Ends Military Power”, International Security, 4(4): 3-35.
Axelrod, Robert, Robert O. Keohane (2010), „Obținerea cooperării în anarhie: strategii
și instituții”, în David A. Baldwin (coord.), Neorealism și neoliberalism, Iași: Editura
Berejikian, Jeremy D. (2002), „A Cognitive Theory of Deterrence”, Journal of Peace
Research, 39(2): 165-183.
Brown, Michael E. Own R. Cote Jr., Sean M. Lynn-Jones, Steven E. Miller (Eds.) (2000),
Rational Choice and Security Studies, Cambridge, MA; London: The MIT Press.
Ceuca, Răzvan (2021), „Apărarea cibernetică între dimensiunea pasivă și cea activă:
explicații pentru abordările de securitate cibernetică în rândul statelor”, prezentare în
cadrul conferinței Politică și politici: istorie, implementare și strategii pentru viitor,
Ediția a VI-a, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, 21 noiembrie 2021.
Dumitru, Adelin (2018) „Aversiunea față de pierdere, efectul posesiunii și părtinirea
statu-quo-ului”, în Mihai Ungureanu (coord.), Economia și psihologia deciziei.
Introducere în economia comportamentală, Iași: Editura Institutul European.
Fearon, James (1995), „Rationalist Explanations for War”, International Organization,
49(3): 379-385.
Gartzke, Erik A., Paul Poast (2019), „Empirically Assesing the Bargaining Theory of
War: Potential and Challenges”, Oxford Research Encyclopedia, Politics, Oxford:
Oxford University Press.
Goldsmith, Jack (2021),„Empty Threats and Warnings on Cyber”, 12 iulie 2021,
https://www.lawfareblog.com/empty-threats-and-warnings-cyber (accesat 12
noiembrie 2021).
Green, Donald P. Ian Shapiro (1996), Pathologies of Rational Choice Theory: A
Critique of Applications in Political Science, New Haven, CT; London: Yale
University Press.
Joseph Grieco (2010), „Anarhia și limitele cooperării: o critică realistă adusă noului
instituționalism liberal”, în David A. Baldwin (coord.), Neorealism și neoliberalism,
Jervis, Robert (1976), Perception and Misperception in International Politics,
Princeton, NJ: Princeton University Press.
60
Duncan Snidal, „Rational Choice and International Relations”, în Walter Carlsnaes,
Thomas Risse and Beth A. Simmons, Handbook of International Relations, SAGE
Publications, 2013.
73
Kilgour, D. Marc, Yael Wolinsky-Nahmias (2004), „Game Theory and International

Envinronmental Policy”, în Detlef F. Sprinz, Yael Wolinsky-Nahmias (Eds.), Models,
University of Michigan Press.
Kugler, Jacek, Frank C. Zagare (1990), „The long-term stability of deterrence”,
International Interactions, 15(3/4): 255-278.
Kydd, Andrew (2004), „The Art of Shaker Modeling: Game Theory and Security
Michigan Press.
Kydd, Andrew (2015), International Relations Theory: The Game Theoreic Approach,
Cambridge: Cambridge University Press, ediție Kindle.
Lake, David A., Robert Powell (1999), „International Relations: A Strategic Choice
Approach”, în David A. Lake, Robert Powell (Eds.), Strategic Choice and
International Relations, Princeton, NJ: Princeton University Press.
Malița, Mircea (1972): Teoria și practica negocierilor, București: Editura Politică.
Mearsheimer, John J. (2007), „Falsa promisiune a instituțiilor internaționale”, în Hans
Morgenthau, Politica între națiuni. Lupta pentru putere și lupta pentru pace, Iași:
Polirom.
Manus I. Midlarsky (2000), (Ed.), Handbook of War Studies II, Ann Arbor: University
of Michigan Press,
Miroiu, Adrian (2006), Fundamentele politicii. Preferințe și alegeri colective, Vol. 1,
Iași: Polirom.
Miroiu, Adrian (2007), Fundamentele politicii. Raționalitate și acțiune colectivă, Vol II,
Iași. Polirom.
Morgan, Patrick M. (2003), Deterrence Now, Cambridge: Cambridge University Press.
Morrow, James D. (2000), „The Ongoing Game-Theoretic Revolution”, in Manus I.
Midlarsky (Ed.), Handbook of War Studies II, Ann Arbor, MI: University of
Michigan Press.
Motoc, Iulia (2001), Teoria relațiilor internaționale, București: Paideia.
Powell Robert, (2010) „Câștiguri absolute și câștiguri relative în teoria relațiilor
internaționale”, în David A. Baldwin (coord.), Neorealism și neoliberalism, Iași:
Editura Institutul European.
Quackenbush, Stephen L., Frank C. Zagare (2016), „Modern Deterrence Theory:
Research Trends, Policy Debates, and Methodological Controversies”, Oxford
Handbooks Online, mai 2016, DOI: 10.1093/oxfordhb/9780199935307.013.39.
Schelling, Thomas C. (2000), Strategia conflictului¸ București: Integral.
Schelling, Thomas C. [1966] (2008), Arms and Influence, New Havem, CT: Yale
University Press. ediție Kindle.
Seebeck, Lesley (2019), „Why the fifth domain is different”, The Strategist, 9
septembrie 2019, https://www.aspistrategist.org.au/why-the-fifth-domain-is-different/
(accesat 12 noiembrie 2021).
Snidal, Duncan (2004), „Formal Models of International Politics”, în Detlef F. Sprinz,
International Relations, Ann Arbor, MI: University of Michigan Press.
74
Snidal, Duncan (2013), „Rational Choice and International Relations”, în Walter

Carlsnaes, Thomas Risse, Beth A. Simmons (Eds.), Handbook of International
Relations, London: SAGE Publications.
Sprinz, Detlef F., Yael Wolinsky-Nahmias (2004), „Introduction: Methodology in
International Relations Research”, în Detlef F. Sprinz, Yael Wolinsky-Nahmias
(Eds.), Models, Numbers and Cases: Methods for Studying International Relations,
Ann Arbor, MI: University of Michigan Press.
Ungureanu Mihai (2018a), „Teoriile economiei comportamentale: teoria prospectării și
teoria celor două procese” în Mihai Ungureanu (coord.), Economia și psihologia
deciziei. Introducere în economia comportamentală, Iași: Editura Institutul European.
Mihai Ungureanu (b), „Utilitate așteptată și raționalitate în economia neoclasică”, în
Mihai Ungureanu (coord.), Economia și psihologia deciziei. Introducere în economia
comportamentală, Iași: Editura Institutul European.
Vasquez, John (2004), The Power of Power Politics. From Classical Realism to
Neotraditionalism, Cambridge: Cambridge University Press.
Walt, Stephen M. (1999), „Rigor or Rigor Mortis?: Rational Choice and Security
Studies”, International Security, 23(4): 5-48.
Waltz, Kenneth N. (2001), Omul, statul și războiul, Iași: Editura Institutul European.
Wendt, Alexander (2011), Teoria socială a politicii internaționale, Iași: Polirom.
Zagare, Frank C., D. Marc Kilgour (2004), Perfect deterrence, Cambridge: Cambridge
University Press.
Zodian, Mihai (2017), Metode avansate în studiile strategice: considerații despre teoria
jocurilor, București: Editura UNAp
75
76
Provocări la adresa abordărilor statocentrice

Toate abordările din domeniul Relațiilor Internaționale discutate până

acum împărtășesc preferința pentru statul-națiune ca formă fundamentală a
organizării spațiului politic. Se pare însă că acestea sunt, cel puțin în lumina
dezbaterilor contemporane, din ce în ce mai puțin adecvate pentru a surprinde
suficient de clar dinamica politică. Discuția de față intenționează să ofere o
introducere în perspectivele care provoacă această concepție.
Statul modern, prin pretenția suveranității, subînțelege unitatea unei
comunități politice pe care pretinde că o reprezintă. În epoca post-1789,
principiul suveranității populare s-a extins treptat, fiind consacrat drept mijlocul
fundamental de legitimare a entităților politice prin pacea din 1919, ce a pus
capăt Primului Război Mondial.
Din punct de vedere teoretic, interpretările clasice ale domeniului fac
apel, după cum am arătat, la raționamente diferite în a defini corpul politic de
referință. Tradiția hobbesiană îmbrățișată de realiști presupune necesitatea
existenței statului ca instanță de control a violenței inter-individuale. Monopolul
statal asupra violenței presupune că indivizii ar fi forțați de către autoritatea
superioară să renunțe la folosirea forței în relațiile dintre ei.1 Legitimitatea
acestui control poate fi, în optica modernității cel puțin, suficient de bine
explicată prin apelul la tradiția conservatoare, a cărei expresie în Relațile
Internaționale ar fi realismul clasic. Pentru conservatori, doar comunitatea din
care face parte individul poate controla vicioasa natură umană, prin limitele
etice și comportamentale pe care le impune. Națiunea ar reprezenta cea mai
cuprinzătoare comunitatea morală suficient de coezivă pentru a putea fi numită
astfel, iar aceasta își găsește împlinirea în stat. Preferința realiștilor pentru
statul-națiune se justifică astfel prin legitimitatea cu care creditează națiunea,
considerată unitatea fundamentală a spațiului moral, statul fiind expresia sa
instituțională.2
1
O expunere sumară și clară a acestei concepții poate fi găsită în Edward A. Kolodziej
(2007), Securitatea și relațiile internaționale, Iași: Polirom, pp. 73-79.
2
Asupra relației dintre conservatorism și realism v., de exemplu, Andrei Miroiu,
Simona Soare (2006), „Realismul”, în Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu
(coord.), Manual de relații internaționale, Iași: Polirom, pp. 95-96.
77
Pe de altă parte, liberalii consideră individul drept singurul obiect

posibil de referință al politicului, înzestrat fiind cu atributele rațiunii și
moralității. Puterile statului nu pot avea decât o singură sursă, voința cetățenilor.
Pentru ca aceștia să-și găsească împlinirea politică e nevoie ca guvernământul
să le reprezinte interesele, așa cum rezultă ele din negocierile feluritelor grupuri.
Democrația ar fi singura formă de guvernare adecvată, fiind regimul politic în
care cetățenii își aleg și controlează reprezentanții. Manifestarea statului în
mediul international nu trebuie să depășească mandatul primit din partea
cetățenilor și, mai mult, nu trebuie să ocupe integral spațiul interacțiunilor,
lăsând loc inițiativei particulare. Prin relațiile dintre ei, oamenii vor construi o
lume mai bună, mai pașnică și mai prosperă.
Se impune punctat faptul că aceste două puncte de reper – ideea
națională și a încrederii în individ – sunt, la origine, răspunsuri ale modernității
date lumii medievale a legitimității monarhice, solidarității morale trans-
naționale și ierarhiei sociale. Naționalismul și liberalismul sunt, în „lungul secol
XIX”3, două fețe ale aceleiași monezi a modernității. Despărțirea acestor
curente s-a produs pe fondul ascensiunii ideologiilor totalitare, fascismul și
comunismul, din perioada interbelică. La sfârșitul primei conflagrații mondiale,
proiectul wilsonian de legitimare a principiului autodeterminării ignora încă
diferențele dintre ele, acesta devenind parte a tradiției liberale.4
Marea diferență dintre aceste abordări constă în modul de definire a
moralității la nivel internațional. Din perspectivă liberală, indivizii pot urmări
împreună un Bine comun care să-i lege, cum ar fi pacea. Replica realiștilor
privește însă exact distincția dintre comunitățile morale care sunt națiunile și
definirea distinctă a „interesului național”. În alte cuvinte, universalismului
posibil formulat de pe poziții idealiste scepticii îi răspund indicând spre modul
în care se afirmă particularismele.
După cum am arătat în alt capitol, perspectivele din domeniu care au
urmat acestei prime generații de teorii – neorealismul și neoliberalismul – și-au
exprimat preferința pentru poziția epistemologică ce ia în considerare exclusiv
raționalitatea actorilor. Pentru adepții lor, statul-națiune este un dat, care trebuie
3
Formula a fost popularizată de influentul istoric Eric Hobsbawm cu referire la „epoca
națiunilor” dintre 1789 și 1914, urmată de „scurtul secol XX”, al ideologiilor, dintre
Primul Război Mondial și 1991. (Revoluția bolșevică condusă de Lenin în Rusia a
avut loc în 1917; fascismele perioadei interbelice s-au legitimat în bună măsură ca
reacții la pericolul expansiunii comunismului. Ulterior, Războiul Rece a avut o
importantă componentă ideologică, ca luptă între liberalism și comunism.)
4
Am abordat mai pe larg problema relației dintre liberalism și naționalism în Radu-
Sebastian Ungureanu (2013), „Identități și comunități politice”, în Daniel Biró
Iași: Polirom, pp. 45-47.
78
tratat ca atare. Dorința de claritate în afirmații i-a îndemnat să respingă

problemele filosofice vizibile în prima dezbatere a Relațiilor Internaționale.
Adepți ai pozitivismului, ei ignoră, de exemplu, problema moralității, întrucât
aceasta nu ar putea fi identificată și măsurată potrivit unui criteriu științific de a
identifica realitatea ca una obiectivă, ce se impune oricărui observator.
Problemele cele mai semnificative cu care s-au confruntat adepții
acestor abordări, în particular neorealiștii, sunt mai întâi de ordin teoretic. Ele
decurg din formularea proiectului de cercetare, ce privilegiază nivelul sistemic,
lucru de natură a concentra întreaga atenție asupra ordinii bipolare și stabilității
percepute a acesteia. Mai evidente însă sunt limitele percepute ale acestor teorii
în plan politic, dat fiind neașteptatul sfârșit al Războiul Rece, urmat chiar de
disoluția Uniunii Sovietice. Asumpția fundamentală a celei mai influente con-
cepții, cea neorealistă, potrivit căreia presiunile structurale sunt mai puternice
decât intențiile statelor, a fost provocată extrem de vizibil. S-a ajuns astfel la un
impas conceptual, întrucât nu a putut explica renunțarea de către un pol al
puterii la poziția ocupată și la rolul acordat în explicarea ordinii internaționale.
Mai mult încă, URSS a încălcat premisa întregii tradiții statocentrice când s-a
„sinucis” prin implozie, renunțând la imperativul supraviețuirii fără a fi supus
pericolului extern.
În ceea ce privește problematica securității internaționale, anii ’90 au
pus o presiune suplimentară asupra decidenților și cercetătorilor, în primul rând
prin evenimentele din Iugoslavia. Spre deosebire de alte războaie civile, acestea
aveau loc în inima Europei, iar atenția publică a fost atrasă mult mai puternic. O
întreagă pleiadă de conflicte, care până atunci fuseseră controlate de cei doi
mari jucători internaționali/ subsumate înfruntării bipolare/ ignorate au apărut
pe agendă. Devenise evident faptul că Sfârșitul Războiului Rece nu a adus cu
necesitate o lume mai sigură, cu toate că marele pericol (al catastrofei nucleare)
părea îndepărtat.5
5
Agenda internațională a epocii a fost extrem de aglomerată. Sfârșitul Războiului Rece
nu a adus cu sine doar îndepărtarea potențialei confruntări, ci și o mulțime de
consecințe, precum prăbușirea sistemului de alianțe sovietice, unificarea Germaniei
sau disoluția URSS, conflictele „înghețate” din fostul spațiu sovietic ori reorientarea
strategică a noilor democrații est-europene. În epocă a avut loc și singura intervenție
de până acum în aplicarea principiului securității colective (pedepsind ocuparea
Kuweitului de către Irak), simultan cu proliferarea conflictelor interetnice, dar și a
intervențiilor pentru controlarea acestora – Iugoslavia, Somalia, Rwanda etc. (în acest
sens, v. și capitolele următoare din acest volum.) O metaforă lansată în 1993 de un
oficial american (James Woolsey, director al CIA) spunea că Statele Unite ar fi
nevoite, după ce au omorât balaurul, să trăiască într-o junglă plină de șerpi veninoși.
„Balaurul” era, evident, Uniunea Sovietică, de fapt pericolul confruntării nucleare, iar
„șerpii veninoși” noile probleme apărute/ făcute evidente după sfârșitul confruntării
79
Pe acest fundal au fost formulate cele mai importante critici la adresa

teoriilor raționaliste. În esență, acestora li s-a reproșat rigiditatea episte-
mologică, ce le-ar fi împiedicat să explice și să prevadă uriașele schimbări ale
politicii mondiale. Cauzele acestei inabilității de a percepe schimbarea ar fi dată
de „materialismul” și „individualismul” care le-ar caracteriza. Materialismul ar
fi perspectiva potrivit căreia structura cu efect constrângător asupra actorilor ar
fi de ordin material, definită prin elemente precum capabilitățile, geografia sau
tehnologia. Contestatarii insistă însă pe necesitatea considerării rolului ideilor
actorilor, altfel spus pentru adoptarea unui punct de vedere „idealist”.6
Cea de-a doua mare critică este cea de „individualism”. Pentru teore-
ticienii neo-neo, actorii sunt creditați cu interese fixe, exterioare relațiilor
sociale, exogene relației. Este presupus astfel faptul că actorii „intră” într-o
relație oarecare cu un set de interese predefinite, pe care și le urmăresc în mod
conștient, fără să fie influențați de evoluția relației în sine (situație specifică, de
exemplu, interacțiunilor de afaceri din sfera economică). Structura atât de
importantă în concepția raționalistă ar fi, de fapt, reductibilă la proprietățile
actorilor, anarhia sistemică fiind, în fapt, doar consecința suveranității statelor.
Acestei concepții i s-ar opune una în care actorii își definesc continuu interesele
în relațiile dintre ei, în urma interacțiunii (interese endogene relației, născute în
interiorul acesteia, în timpul derulării). În ceea ce privește legătura dintre actor
și structură, contestatarii la adresa poziției raționaliste afirmă că actorii și
structura se definesc reciproc (structurile sociale totodată ar constrânge actorii,
dar ar fi și definite de ele). Ei propun astfel luarea în considerare a întregului,
ceea ce s-ar numi „holism”. Un exemplu în acest sens ar fi, poate, mai elocvent:
cum se explică schimbarea structurii ierarhice societății medievale cu cea
egalitaristă a modernității? Răspunsul ar fi prin relaxarea treptată (sau violentă –
cazul Revoluției Franceze) a căilor de ascensiune socială în urma inițiativei
actorilor. Actorii sunt simultan supuși presiunii structurale (de exemplu, se nasc
într-o societate dată, evoluează în interiorul său șamd), dar o și definesc, voit
sau nu, prin conjugarea acțiunilor individuale, care îi erodează presiunea și, la un
moment dat, se poate constata schimbarea acesteia. Această permanentă
bipolare. .Apud Paul Rogers (2003),” 'Losing Control' – War and the Modern World”,
International Relations, 17 (1), p. 97.
6
Termenul „idealism” are cel puțin două înțelesuri. Primul dintre ele s-ar referi la
încrederea că cea mai bună dintre lumi există și poate fi construită; cel de-al doilea,
folosit aici, face apel la ideile actorilor (sensul ar fi de „ideatic”). Evident, cele două
înțelesuri pot produce confuzii: în prima dezbatere, realiștii i-au acuzat pe oponenții
lor liberali de „idealism” folosind primul înțeles (acesta e și motivul pentru care ei
înșiși s-au numit „realiști” – adică cei care ar studia lumea așa cum este, nu cum ar
trebui să fie); liberalii au putut accepta termenul, probabil desconsiderant, folosind al
doilea înțeles, întrucât s-au concentrat pe cercetarea ideilor actorilor.
80
modificare și înlocuire a structurilor sociale ar putea explica durata lungă a

proceselor istorice – constituirea statelor, a națiunilor, schimbarea ideologiilor
dominante, a stilurilor de viață șamd.
Adepți, de fapt, ai unor teorii cu origini și interese intelectuale foarte
diverse, acești critici ai teoriilor raționaliste au fost generic grupați sub mai multe
nume, dintre care probabil cel mai potrivit este cel de „reflectivism” (ce face apel,
în mod evident, la lumea ideilor actorilor). Punctele cele mai importante ale
câtorva din aceste abordări vor fi discutate în capitolul următor.7
Evident, discuția de mai sus a avut nevoie de timp pentru a se sedimenta
și clarifica. Nemulțumirea față de capacitatea explicativă a teoriilor raționaliste
(neo-neo) a fost mai întâi pusă în termenii necesității re-teoretizării locului
acordat statului, iar evenimente majore, precum destrămarea Uniunii Sovietice
sau războiele iugoslave, făceau acest lucru inevitabil. Studiile de Securitate ar
putea fi considerate, în aceste condiții, sub-domeniul Relațiilor Internaționale în
care s-au văzut cele mai importante consecințe ale dezbaterii teoretice, drept
care în continuare discuția se va concentra pe modul în care a fost practic
reconfigurată această arena a cercetării.
Foarte sumar, presiunea evenimentelor politice a fost atât de puternică
la sfârșitul Războiului Rece, încât cercetătorii au fost nevoiți să își îndrepte
atenția spre conceptualizarea statului, piatra de temelie a teoriilor dominante din
Relațiile Internaționale. Întrebările fuseseră ridicate, de fapt, din anii ‘80, dar
rămăseseră în umbra celor mai influente concepții, reprezentate în dezbaterea
neo-neo. Prin forța lucrurilor a trebuit însă chestionat statul însuși, mai precis
problema legitimității acestuia în ochii propriilor cetățeni. Provocarea care ar
trebui notată aici este una venită din partea unui punct de vedere ce pornește de
la preocupările și unele premise de bază ale realismului, amendate în
preocupările a unei orientări cunoscute drept Școala de la Copenhaga. Barry
Buzan, unul din cele mai cunoscute nume ale acesteia, a chestionat caracte-
risticile interne ale entităților suverane. El marchează astfel unul din primele
eforturi în această direcție, într-o carte a cărei primă ediție a apărut în 1983,
introducând o distincție între statele slabe și cele puternice, criteriul fiind
coeziunea social-politică internă. Dacă distincția clasică între mari puteri și
puteri minore are de-a face cu capacitatea statului de a rezista (sau nu)
presiunilor externe și de a-și impune interesele în mediul anarhic, cea introdusă
de Buzan se referă la capacitatea sa de a rezista presiunilor din interior.8
7
Asupra contextului formulării criticilor la adresa concepției raționaliste, v., de
exemplu, Michael Barnett (2014), ”Social Constructivism”, în John Baylis, Steve
Smith, Patricia Owens (Eds.), The Globalization of World Politics. An Introduction to
International Relations, 6th Ed., Oxford: Oxford University Press, pp. 156-157.
8
Barry Buzan (2000), Popoarele, statele și teama. O agendă pentru studiile de
securitate în epoca de după războiul rece, Chișinău: Cartier, cap. 2, „Securitatea
națională și securitatea statului”.
81
Interogarea statului și a poziției sale în formularea specificului

problematicii securității este pentru Buzan un pas spre o înțelegere extinsă a
acestui domeniu. Potrivit concepției clasice asupra acesteia, amenințările avute
în vedere sunt doar cele care vin, prin mijloace militare, la adresa statului din
afara frontierelor, din mediul anarhic și presupus ostil. Buzan definește însă
cinci sectoare ale securității, fiecare cu propriul său obiect de referință (altfel
spus, răspunsul la întrebarea „a cui securitate este amenințată?”).
Primul dintre ele este, la fel ca și cea clasică, cel militar, și are statul
drept obiect de referință. Al doilea sector este cel politic și privește stabilitatea
sistemului politic, a regimului șamd. Securitatea economică se poate referi la o
ramură a unei economii, la economia națională sau chiar mai larg (de exemplu,
crizele regionale, mondiale etc.) În ceea ce privește securitatea socială, ea are
în vedere amenințările pe care un grup oarecare le poate percepe la adresa iden-
tității sale – prin migrații, prin competiție orizontală (cu grupuri comparabile)
sau verticală (presiunea unui proces integraționist/ disolutiv), ori chiar
depopulare, dacă e amenințat grupul ca întreg și nu fiecare individ în parte.9
Această ultimă precizare diferențiază între amenințările la adresa grupului și
cele la adresa individului (și trimite astfel la următoarea dimensiune a lărgirii
conceptului, mai jos discutată, a multiplicării nivelurilor de analiză).10 În fine,
securitatea ecologică ar avea în vedere biodiversitatea, calitatea mediului, în
principiu supraviețuirea și conservarea biosferei, ca fundament al vieții însăși,
inclusiv a oamenilor.11
Evident, efectele amenințărilor și ale politicilor intenționate a le
răspunde dintr-un sector nu rămân cantonate cu necesitate acolo, ci se pot
augmenta/ diminua reciproc. De exemplu, pe fundalul crizei economice, Hitler a
putut ajunge la putere și schimba regimul politic, după care și-a putut pune în
practică politica antisemită. Creșterea economică a Germaniei după venirea sa
la putere nu e doar o consecință a sfârșitului crizei mondiale (1929-1933), dar și
a investițiilor masive în politica de înarmare și de pregătire generală a statului
pentru război. Exemplele pot continua: o politică antipoluare poate, de exemplu,
9
Un exemplu în acest sens ar fi politica regilor Spaniei, începută la sfârșitul secolului al
XV-lea, după recucerirea întregii peninsule iberice de la arabi, față de minoritatea
evreiască: ei au pus membrii comunității să aleagă între convertire sau exil. Fiecare
membru al comunității a avut șansa individuală la supraviețuire; indiferent însă de
alegerile lor, grupul ca întreg a dispărut.
10
Buzan și colaboratorii săi au avut mai multe rafinări ale concepției. Clasificarea de
aici cu privire la tipurile de amenințări la adresa securității societale poate fi găsită în
Barry Buzan, Ole Wæver, Jaap de Wilde (2011), Securitatea. Un nou cadru de
analiză, Cluj-Napoca: CA Publishing, pp. 173-174.
11
Ibidem, cap. 3-7.
82
să ducă pe termen scurt la costuri economice mari, dar pe termen lung să ducă
(prin investițiile în cercetare tehnologică) la avantaje economice șamd.
Analiza sectorială a securității este doar o dimensiune a extinderii
conceptului. O alta este cea care privește multiplicarea nivelurilor de analiză.
Pentru o discuție asupra conflictelor inter-etnice, scala clasică waltziană
(individ-stat-sistem) este insuficientă – cel puțin pentru societățile în care există
clivaje semnificative de ordin etnic sau religios e nevoie de un nivel intermediar
(al comunităților) între cel individual și cel statal. Schimbările climatice, fiind
indiferente la distribuția de putere (desființarea, prin absurd, a tuturor statelor nu
presupune dispariția problemei), drept care se cere un nivel supra-sistemic,
global. Simpla constatare că sfârșitul Războiului Rece nu a dus, de exemplu, la
dispariția conflictului din Orientul Mijociu (care a existat dinaintea, în timpul și
după epoca bipolară) cere un nivel intermediar întra stat și sistem – regional.
Introducerea conceptului „securitate umană”, discutat în capitolul dedicat
intervențiilor, atrage atenția asupra unui nivel individual de analiză, ce iese
astfel din cadrul obișnuit al discuției, în care, pe urmele lui Hobbes, statul preia
asupra sa sarcina garantării siguranței cetățenilor săi.
Această lărgire a conceptului a fost însoțită de o interogare a uzului său,
precum și a consecințelor ce decurg din clasificarea unei probleme ca fiind una
de securitate. Într-o adevărată provocare adresată reflecției asupra domeniului,
Ole Wæver, un alt reprezentant al Școlii de la Copenhaga, invită la considerarea
modului în care este folosit cuvântul „securitate” în practică pentru a-i
determina înțelesul. El îl identifică astfel drept un act de vorbire (speech act) ce
vizează o „securitizare”, aceasta fiind un stadiu superior al politizării. O
asemenea situație apare atunci când, desemnând o situație oarecare drept una de
securitate, un reprezantant al autorității statele „cere un drept special de a folosi
orice mijloace necesare pentru a o bloca”12, ieșind astfel din cadrele obișnuite
ale politicului. Un proces de sens contrar, al de-securitizării, presupune că
gestionarea problemei în cauză a ieșit din spectrul extraordinarului, și astfel
semnificând o revenire la instrumentarul politic uzual.
Teoria securitizării este, probabil, una dintre cele mai fertile tipuri de
investigații în câmpul cercetărilor de profil, iar câteva linii de reflecție trebuie
remarcate în acest sens. Mai întâi de toate, trebuie observată reorientarea făcută
spre dimensiunea subiectivă a termenului. Aceasta a fost notată, după cum s-a
văzut, inițial de Arnold Wolfers, dar ulterior puțin discutată, probabil sub
presiunea pozitivismului ce fundamentează concepțiile raționaliste. În al doilea
rând, această poziționare a discursurilor despre securitate în ansamblul preocu-
12
Ole Wæver (2007), “Securitization and Desecuritization”, în Barry Buzan, Lene Hansen
(Eds.), International Security, vol. III, ”Widening Security”, Los Angeles, CA;
London: Sage Publications, p. 73. Textul a apărut inițial în 1995, în Ronnie Lipschutz
(Ed.), On Security, New York, NY: Columbia Unversity Press, pp. 46-86.
83
părilor de ordin politic inițiază o cale de chestionare a atitudinilor din domeniu

în interiorul unui întreg context. Procese interne precum căutarea legitmității
sau modul de argumentare a necesității ieșirii din cadrul obișnuit al luării
deciziilor devin astfel elemente importante ale analizei. În fine, se cuvine notată
aici și deschiderea oferită pentru formularea unor întrebări extrem de acute
despre natura politicii și chiar a cunoașterii. Chiar fără a detalia, trebuie marcată
măcar puntea pe care această privire asupra securității în termeni discursivi o
construiește spre abordările de ordin critic și postmodern, din care unele direcții
vor fi prezentate sumar în alt capitol.13
Prin caracteristici ca cele de mai sus, devine evident că, oferind o
asemenea lentilă pentru observarea modului de definire a problematicii dome-
niului, teoria securitizării inițiază noi puncte de vedere, foarte influente azi. Ea se
dovedește o cale extrem de promițătoare nu doar pentru cercetările de profil, dar
și pentru reflecția asupra modului în care actorii politici folosesc discursul asupra
securității în construirea atitudinilor în interiorul audienței vizate.14
Trebuie însă spus că discuția de mai sus nu trebuie considerată a fi
limitativă. Au fost marcate aici doar câteva dintre cele mai cunoscute și in-
fluente eforturi de a reacorda cadrul teoretic la realitatea socială, percepută în
epocă mai ales ca fiind în plină schimbare, și care au formulat o multitudine de
puncte de vedere. În final, fiecare cercetător este nevoit să clarifice problemele
de interes, în funcție de tema studiată și convingerile sale.15
O asemenea direcție, extrem de productivă, prin care a fost chestionată
centralitatea statului în Relațiile Internaționale și în Studiile de Securitate, este
urmărirea modului prin care acesta este provocat în pretențiile sale de gestionar
al afacerilor publice de forța proceselor globalizării. După cum se va arăta
ulterior, globalizarea presupune un proces de interconectare crescută între state,
indivizi, societăți, care are drept efect o irelevanță crescută a conceperii politicii
mondiale ca împărțită în funcție de parcele de suveranitate. Evident, afirmația
nu trebuie înțeleasă ca presupunând eliminarea statelor, cel puțin nu pentru
13
Teoriile postmoderne relevante pentru Relațiile Internaționale nu sunt tratate în acest
volum. Pentru o privire de ansamblu asupra acestor perspective, v. de exemplu,
Richard Devetak (2008), „Postmodernismul”, în Scott Burchill, Andrew Linklater,
14
Pentru mai multe amănunte despre dezbaterile ridicate de teoria securotizării, v. Jonna
Nyman (2018), ”Securitization”, Paul D. Williams, Matt McDonald (Eds.), Security
Studies. An Introduction, 3rd Ed., London; New York: Routledge.
15
Pentru o discuție mai extinsă asupra reconsiderării problematicii securității în epoca
post-Război Rece v., de exemplu, Radu-Sebastian Ungureanu (2006), „Extinderea
conceptului de «securitate»”, în Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu (coord.),
Manual de relații internaționale,, Iași: Polirom.
84
viitorul predictibil, ci ca o scădere a importanței relative a acestora în economia

relațiilor trans-frontaliere.16 De aici decurg, firește, și alte modalități de inte-
rogare specifică, dar și căutarea unor politici de natură a le răspunde.
Dată fiind varietate incredibilă de relații la care participă din ce în ce
mai mulți și mai diverși actori, statele nu (mai) pot avea pretenția de a controla,
sau cel puțin nu integral, mediul trans-național. Prin consecință, în Studiile de
Securitate au fost identificate un tip special de ameninţări, generic considerate
drept „nontradiționale”. Potrivit unei definiții sugestive, acestea „provin din
partea unor factori sau actori cu caracter sub-statal sau trans-statal, sunt difuze,
multidimensionale şi multidirecţionale, nu pot fi gestionate în mod necesar prin
mijloace militare, şi deseori ameninţă ceva aflat în afara statului”.17 Este clar că
definiția este una care se opune celei tradiționale, ce are în centru statul ca
obiect de referință și factorul militar ca principal mijloc. Amenințări de ordin
ecologic, sau crima organizată transfrontalieră, migrațiile, terorismul, ori
creșterea demografică sunt doar exemple de preocupări care intră sub acoperirea
acestui termen. În mod evident, și problema nivelului de analiză trebuie
reconsiderată, nu doar pentru necesitatea de a cuprinde actorii implicați, ci și
fiindcă viziunea verticală asupra palierelor nu e cu necesitate foarte utilă.18
Revenind la discuția provocată de propunerea de extindere a con-
ceptului de securitate, sumar se poate spune, după cum s-a arătat și în altă parte,
că aceasta continuă și azi. Susținătorii ideii, ce încearcă să depășească
interpretările dominante, punctează insuficiența cadrului clasic, statocentric, de
analiză. Adversarii ei observă că lărgirea sferei acoperită de noțiune duce la
scăderea valorii analitice a acesteia, întrucât practic orice ar putea fi considerat a
fi o problemă de securitate. Există, evident, și o mulțime de poziții intermediare,
ce pornesc, în principiu, de la fundamentele politicului. Problematica Lumii a
Treia19 sau simpla existență a Uniunii Europene amendează însăși pretenția
suveranității, precum și consecințele teoretice ce decurg din asumarea ei. Este
evident astfel că, măcar pentru asemenea situații, toți termenii fundamentali
16
Ionuț Apahideanu (2006), „Globalizarea între concept și realitate desemnată”, în
Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu (coord.), Manual de relații
internaționale,, Iași: Polirom.
17
Terry Terriff, Stuart Croft, Lucy James, Patrick M. Morgan (1999), Security Studies
Today, Cambridge: Polity Press, p. 135.
18
Pentru mai multe considerații în același sens, v. R.-S. Ungureanu (2006), „Extinderea...”,
op. cit., pp. 196-197.
19
Pentru o privire generică asupra acestui subiect, precum și a provocărilor în abordarea
sa, v., de exemplu, Valentin-Quintus Nicolescu (2013), „Lumea a Treia”, în Daniel
Biró (coord.), Relațiile internaționale contemporane. Teme centrale în politica
mondială, Iași: Polirom.
85
trebuie reconsiderați, atât din punct de vedere teoretic, cât și politic, pentru a le
păstra relevanța.20
Aceste dezbateri de ordin teoretic au profunde corespondențe în plan

politic. După cum se va arăta în capitolele următoare, cele mai discutate pro-
bleme ale securității contemporane necesită ridicarea unor întrebări funda-
mentale. Ce amenință, de fapt, terorismul, de exemplu? Statul sau mai degrabă
încrederea cetățenilor în stat? Cum ar trebui să fie gestionată o criză economică
globală precum cea din 2008, în condițiile în care statele au renunțat, de fapt, la
pretenția de a fi actorii dominanți, dar și-au păstrat dreptul de legiferare și
responsabilitatea guvernării? Ce presupune o politică care intenționeză să se
adreseze amenințărilor de ordin ecologic, care ar fi actorii implicați, ce alte
sectoare sunt implicate? Cea mai simplă analiză a fenomenului ar trebui să se
„miște” între un palier global (al poluării transfrontaliere), internațional (statele
negociază acorduri), național (implementarea politicilor ce decurg din nego-
cieri) și chiar individual (în definitiv, omul obișnuit suferă datorită degradării
mediului). Fiecare nivel de analiză și acțiune antrenează, trebuie observat,
strategii de abordare particulare, precum și conexiuni cu problematici diferite.
Toate aceste exemple, cărora li se pot adăuga multe altele, de la migranți la
crimă organizată ori pandemii, relevă noi forme ale conflictului și cooperării
între o varietate incredibilă de actori. Discuțiile următoare vor încerca să
detalieze câteva asemenea probleme, considerate a fi dintre cele mai semni-
ficative ale agendei securității internaționale, precum și abordările intelectuale
cele mai cunoscute ale acestora.
Procesul analitic descries mai sus poate fi urmat însă și de un pas
următor, cel de a integra feluritele provocări. De exemplu, simpla observare a
continuei crize afgane din ultimii (cel puțin) 20 de ani necesită luarea în con-
siderare simultan a terorismului, dezvoltării, protecției umanitare, construcției
etatice și naționale, luptei împotriva drogurilor, securității regionale a Asiei
Centrale, competiției pentru putere șamd. În plan politic, responsabilitatea
gestionării acestora revine decidenților. Cercetătorilor le revine sarcina de a-și
defini temele discutate, de a le delimita și integra, de a formula întrebări, cărora
sa le ofere răspunsuri, fie și parțiale. Scopul capitolului de față a fost cel de a
oferi o deschidere spre interogările contemporane specifice Relațiilor Interna-
ționale contemporane.
20
O prezentare pe scurt a acestei dezbateri poate fi găsită în R.-S. Ungureanu (2006),
„Extinderea...”, op. cit., pp. 194-196.
86
Bibliografie
Apahideanu, Ionuț (2006), „Globalizarea între concept și realitate desemnată”, în

Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu (coord.), Manual de relații internaționale,
Iași: Polirom.
Barnett, Michael (2014), „Social Constructivism”, în John Baylis, Steve Smith, Patricia
Owens (Eds.), The Globalization of World Politics. An Introduction to International
Relations, 6th Ed., Oxford: Oxford University Press.
Buzan, Barry (2000), Popoarele, statele și teama. O agendă pentru studiile de
securitate în epoca de după războiul rece, Chișinău: Cartier.
Buzan, Barry Ole Wæver, Jaap de Wilde (2011), Securitatea. Un nou cadru de analiză,
Cluj-Napoca: CA Publishing.
Devetak, Richard (2008), „Postmodernismul”, în Scott Burchill, Andrew Linklater,
Ungureanu (coord.), Manual de relații internaționale, Iași: Polirom.
Nicolescu, Valentin-Quintus (2013), „Lumea a Treia”, în Daniel Biró (coord.), Relațiile
internaționale contemporane. Teme centrale în politica mondială, Iași: Polirom.
Nyman, Jonna (2018), „Securitization”, Paul D. Williams, Matt McDonald (Eds.),
Security Studies. An Introduction, 3rd Ed., London; New York: Routledge.
Rogers, Paul (2003), “‘Losing Control’ – War and the Modern World”, International
Relations, 17 (1): 97-108.
Ungureanu, Radu-Sebastian (2006), „Extinderea conceptului de «securitate»”, în Andrei
Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu (coord.), Manual de relații internaționale, Iași:
Polirom.
Iași: Polirom.
Terriff, Terry, Stuart Croft, Lucy James, Patrick M. Morgan (1999), Security Studies
Today, Cambridge: Polity Press.
Wæver, Ole (2007), „Securitization and Desecuritization”, în Barry Buzan, Lene
Hansen (Eds.), International Security, vol. III, „Widening Security”, Los Angeles,
CA; London: Sage Publications.
87
88
Teoriile reflectiviste ale Relațiilor Internaționale
Teoriile reflectiviste ale Relațiilor Internaționale:

relevanța ideilor actorilor
După cum am arătat în discuția precedentă, la sfârșitul Războiului Rece

dominația teoriilor raționaliste (neorealismul și neoliberalismul) a fost provo-
cată la nivel intelectual, dar și politic, date fiind schimbările majore din lume,
cărora aceste perspective nu le puteau oferi explicații satisfăcătoare. Ceea ce ar
fi cea de-a treia/patra dezbatere1 din Relațiile Internaționale i-a opus astfel pe
raționaliști unei tabere extrem de eterogene, ai cărui cercetători pot fi grupați
generic sub numele de „reflectiviști”.
Cercetătorii raționaliști au fost criticați, după cum s-a văzut, pentru
individualismul și materialismul concepției pe care o propuneau. Contestatarii
le-au opus astfel o concepție holistă și idealistă. Exact această insistență asupra
importanței factorilor ideatici permite gruparea lor sub termenul generic de
„reflectiviști”, acesta fiind de regulă preferat altora, precum „post-structu-
raliști”, „post-pozitiviști” șamd. În continuare vor fi prezentate sumar câteva din
cele mai cunoscute abordări ale acestei tabere.
Constructivismul
Constructivismul este un curent care, în anumită măsură, poate fi

considerat ca situându-se, de fapt, la limita dintre cele două tabere, un fel de
1
După cum s-a arătat și în discuția introductivă din acest volum, prima dezbatere ar fi
cea clasică, dintre realism și liberalism, urmată de cea raționalistă (neo-neo) și cea
curentă, discutată aici, dintre raționaliști și reflectiviști. În funcție de criteriul urmărit,
se poate adăuga (ca a doua) o dezbatere metodologică dintre behavioriși și „tradi-
ționalișți”. Întrucât nu este o dispută teoretică (în privința asumpțiilor asupra felului în
care arată lumea și de ce), ci metodologică (cum poate fi cunoscută lumea), unii
cercetători nu o iau în calcul. Pentru mai multe amănunte cu privire la această posibilă
a doua dezbatere, v., de exemplu, Robert Jackson, Georg Sørensen (2013), Introduction
to International Relations: Theories and Approaches, 5th Ed., Oxford: Oxford
University Press, pp. 43-46. Textul de referință pentru provocarea formulată de
teoriile reflectiviste este, probabil, Yosef Lapid (1989), ”The Third Debate: On the
Prospects of International Theory in a Post-Positivist Era”, International Studies
Quarterly, 33(3): 235-254.
89
punte de legătură între ele. Din punctul de vedere apărat aici, afirmația se
susține în atitudinea față de problema moralității. După cum am arătat în altă
parte, perspectivele raționaliste ignoră, de fapt, aceste aspecte, din considerente
de ordin epistemologic, ce decurg din atitudinea pozitivistă pe care se bazează –
convingerile de acest fel nu pot fi studiate științific, drept care nu pot fi consi-
derate ca aparținând unei realități obiective. Pe de altă parte, multe perspective
„reflectiviste”, precum unele din cele discutate mai jos, asumă faptul că cer-
cetărul este dator să contribuie la schimbarea în Bine a lumii. Pentru abordările
de ordin constructivist, moralitatea este relevantă pentru înțelegerea ideilor
actorilor, dar nu și pentru asumarea unei poziții militante – socialul trebuie
înțeles ca atare, indiferent de opiniile cercetătorului, iar incredibila sa comple-
xitate împiedică considerarea acestuia în termeni pretins „obiectivi”.2
Orientare foarte diversă, constructivismul se înscrie, de fapt, în tradiția
interpretativ-weberiană a Științelor Sociale (opusă uneia explicativ-durkhei-
miană)3, păstrând o puternică legătură cu fundamentele sociologice din care se
inspiră. În esență, abordarea ia în considerare o lume socială „construită” (de
unde și numele său) de către actori, care nu sunt astfel pur și simplu supuși
presiunii structurale, ci, totodată, o și construiesc. Se înțelege astfel că relația
dintre actor și structură nu este cea afirmată, de exemplu, de Waltz (în care
structura este un „set de condiții constrângătoare”4, exterioare actorului), ci o
relație binară, în care cei doi termeni se construiesc continuu unul pe altul.
Dacă structura luată în considerare de Waltz este una de ordin material,
constructiviștii afirmă că aceasta ar fi mai degrabă de ordin ideatic. Aceasta nu
ar fi doar constrângătoare, ci și maleabilă în termeni sociali. Formulând o
poziție holistă, ca replică la individualismul metodologic al raționaliștilor, o
propunere constructivistă de bun exemplu de structură ar fi cultura unei so-
cietăți. Aceasta nu poate fi limitată la nici un membru al acesteia, condiționează
exprimarea fiecăruia, și oricare dintre cei care fac parte din grup poate să o
2
Radu-Sebastian Ungureanu (2010), Securitate, suveranitate şi instituţii internaţionale.
Crizele din Europa de Sud-Est în anii ’90, Iaşi: Polirom, pp. 213-216.
3
Fără a intra aici în detalii, distincția dintre cele două tradiții ar fi cea dintre două
modele de cunoaștere a socialului: linia durkheimiană ar presupune un model apropiat
celui din Științele Naturii, o privire din „afară”, neutră, cu pretenții de totală obiecti-
vitate, iar exemplul perfect în Relațiile Internaționale este concepția lui Waltz.
Tradiția weberiană afirmă însă, că spre deosebire de cercetătorul Științelor Naturii, cel
al socialului nu se poate detașa de obiectul cercetării sale, fiind el însuși parte a
socialului, „înăuntrul” acestuia. El ar trebui astfel sa caute o cunoaștere în termenii
subiectului cercetat, folosind ca model discipline precum Istoria. Căteva amănunte în
același sens au fost punctate și în capitolul introductiv.
4
Kenneth N. Waltz (2006), Teoria politicii internaționale, Iași: Polirom, p. 113.
90
modifice, chiar dacă infinitesimal. Conjugarea efectelor, intenționate sau nu, ale
acestor acțiuni individuale schimbă pe termen lung cultura acelei societăți.
Există și în relațiile internaționale o cultura ce leagă statele, construită
în decursul relațiilor dintre ele. Un articol celebru al lui Alexander Wendt se
intitulează „Anarhia este ceea ce fac statele din ea”5, în sensul că, în sine, ea
desemnează doar o condiție, nu o constrângere. El se adresează astfel direct
neorealiștilor, mai precis convingerii acestora că anarhia însăși face statele să
adopte poziții de auto-ajutorare, dat fiind imperativul supraviețuirii și incerti-
tudinea. Wendt contrazice însă această consecință a lipsei autorității centrale în
sistem. „Anarhia ca atare este un vas gol și nu are nici o logică intrinsecă;
dobândirea unei logici de către anarhii este o funcție a structurii a ceea ce
plasăm în interiorul acestora”.6 Ceea ce „umple” acest vas ar fi cultura, iar
Wendt identifică trei tipuri de asemenea structuri, de natură hobeesiană,
lockeană și kantiană, desemnând relații de inamiciție, rivalitate și prietenie. Ele
nu sunt însă statice, statele nefiind condamnate la un anume tip de relații.
Structura constrânge agenții sociali, dar este și schimbată de aceștia. Această
relație dinamică dintre agent și structură ar fi o primă caracteristică importantă a
abordării constructiviste.
Constatând permanenta schimbare socială, constructiviștii o explică prin
interacțiunea dintre actori. Folosirea de semne, semnificații, înțelesuri îi modi-
fică pe cei care le vehiculează. Se observă aici o diferență semnificativă față de
teoriile raționaliste. Dacă acestea afirmă că interesele actorilor sunt înnăscute, și
astfel exogene relației, constructiviștii afirmă că actorii se schimbă în timpul
relațiilor. O înțelegere a distincției poate fi găsită în modelul de participant luat
în considerare. Teoriile raționaliste se inspiră, după cum s-a văzut, din teoria
economică, care presupune actorii permanent perfect raționali, urmărindu-și
interesele în mod constant (toți întreprinzătorii pe o piață sunt considerați ca
urmărind profitul). Constructivismul, în schimb, se inspiră din viața socială:
cum devin doi oameni prieteni (sau dușmani)? Nu se nasc, evident, ca atare, nici
nu-și propun conștient să se iubească sau să se urască. Încrederea și neîn-
crederea față de Celălalt se construiesc în timp, în urma interacțiunilor, fără a fi
rezultatul unui proces rațional, conștient.
Din observarea importanței interacțiunilor decurge un al doilea element
definitoriu pentru constructiviști, definirea intereselor actorilor. Cercetătorii
atașați acestei perspective afirmă că aceasta se face pe baza identităților
participanților la schimburile sociale. Tocmai interacțiunea cu Ceălalt obligă
5
Alexander Wendt (1992), “Anarchy is what States make of It: The Social Construction
of Power Politics”, International Organization, 46 (2): 391-425.
6
Alexander Wendt (2011), Teoria socială a politicii internaționale, Iași: Polirom, p.
252 (subliniere în original). Titlul cărții este o replică la cea a lui Waltz (Teoria
politicii internaționale), Wendt sugerând astfel relevanța factorilor sociali.
91
fiecare actor să se definească și să-și definească interesele, care nu trebuie

considerate însă fixe, ci supuse unei permanente, chiar dacă de multe ori lente,
schimbări. Constructivismul permite astfel înțelegerea dinamicii socialului –
cum se schimbă, de exemplu, înțelesurile ideii de „națiune” sau „democrație”,
precum și comportamentele atașate acestora. În mod evident, un actor nu va
folosi o singură identitate și un singur interes, ci o pluralitate a acestora, în
funcție de Celălalt, de interacțiune și dinamica acesteia șamd. (Un stat se poate
pretinde într-o situație „democrație”, în alta „mare putere”, sau „europeană”
șamd). Identitățile nu sunt cu necesitate coerente unele cu celălalte în orice
situație dată, ci variază. De exemplu, Franța ar fi împreună cu Germania „inima
carolingiană a Europei”, cu Marea Britanie „vechile puteri”, ce păstrează
pretenții de actori globali, față de Statele Unite se poate prezenta drept „Europa/
UE”, în Rusia ca fiind „Occidentul”, în relațiile cu România și-ar asuma un rol
de tipul „sora mai mare”, iar cu Mali pe cel de fostă putere imperială, de unde
apar legături speciale, bazate atât pe interese, dar și pe responsabilități istorice.
În mod firesc, societățile care cunosc schimbări dramatice, într-un
interval scurt de timp, vor experimenta și conflicte identitare, cu consecințe
asupra definirii intereselor. Un exemplu în acest sens ar fi confuzia care a
cuprins societățile Europei de est în urma prăbușirii regimurilor totalitare și a
hegemoniei sovietice, de unde și dificultățile fixării unei direcții generale dato-
rită disputelor interne cu privire la ce ar trebui să devină (definirea identității).
Exemplul este potrivit și pentru a argumenta și cealaltă parte a relației: nu doar
identitățile definesc interesele, ci și invers. După definirea interesului de a
deveni parte a comunității euro-atlantice, aceste state au preferat din ce în ce
mai mult, în contactele cu Ceilalți, să fie considerate democrații liberale de tip
occidental șamd.
O a treia caracteristică ce poate fi considerate definitorie pentru
constructivism ar fi relația dintre factorii materiali și cei ideatici. Lăsând aici la
o parte anumite curente considerate „radicale”, în principiu teoreticienii din
această orientare consideră că ideile actorilor sunt cele care acordă valoare
elementelor materiale. Utilitatea economică a petrolului, spre exemplu, este dată
de un anume stadiu tehnologic – nu decurge, în esență, din nimic altceva
(secolele precedente au ignorat-o, cele care vor urma probabil că nici nu vor mai
avea la dispoziție această resursă...). Evident, subtilitatea afirmației devine mult
mai evidentă schimbând exemplul – cum ar fi semnificația nivelului de înar-
mare al unui stat, a felului în care se produce, a politicilor ce o susțin șamd.
Trebuie în tot cazul notată diferența semnificativă față de teoriile
raționaliste, ce se concentrează asupra factorilor de ordin material. Din punct de
vedere neorealist e imposibil de explicat sfârșitul Războiului Rece, dat fiind
faptul că, cel puțin o perioadă, cei doi mari jucători ai epocii și-au păstrat toate
elementele materiale ale puterii, precum numărul de focoase nucleare.
92
Constructiviștii pun o asemenea schimbare dramatică de atitudine pe seama

schimbării opiniei elitei sovietice din epocă, a lui M. S. Gorbaciov în particular,
ceea ce presupune un apel la ideile acesteia/ -uia, pe care neorealismul trebuie
să le ignore, date fiind asumpțiile teoretice pe care se bazează. Mai mult încă,
constructiviștii pot provoca și asumpția asupra statalității – pentru ei, adevărații
actori sociali sunt societățile, adevăratele purtătoare de identități colective, și nu
statele, care ar fi doar expresia instituțională a acestora. Neașteptata implozie a
Uniunii Sovietice, a cărei explicare nu poate ignora naționalismele interne, își
poate găsi o explicație constructivistă (societatea sovietică definită ideologic s-a
dovedit a fi un construct prea artificial spre a rezista crizei delegitimării
comunismului, ea „spărgându-se” pe liniile celor de ordin etno-național care au
precedat-o), dar nu și una în teorii fundamentate pe ideea supraviețuirii cu orice
preț a statelor.
Foarte sumar, constructivismul este o abordare dinamică a socialului,
care caută principalele răspunsuri chiar în social. Constructivismul privilegiază
cercetarea interacțiunilor dintre actori, a „spiralei” fără sfârșit a redefinirii
acestora și a actorilor înșiși.7 Cooperarea și conflictul ar apărea, prin prisma
acestei perspective, ca urmare a interacțiunilor dintre actori, a modului continuu
de definire a identităților și intereselor. Dinamismul presupus al lumii sociale –
prin identificarea actorilor relevanți, stabilitatea acestora, a semnificațiilor
feluritelor interacțiuni – ar fi simultan marele merit al orientării în ansamblul
său, dincolo de feluritele sub-curente pe care le cunoaște, dar și sursa celor mai
importante critici cu care se confruntă.
Teoriile critice
Teoriile critice ar fi, de fapt, o colecție de perspective intelectuale cu

multe rădăcini, dar cele mai relevante aici sunt cele de inspirație marxistă. Spre
deosebire însă de curentele materialiste ale marxismului, teoriile critice sunt în
particular atașate interogării ideilor care conduc lumea (în termeni marxiști
7
Pentru expuneri mai complete asupra acestui subiect, v., de exemplu, Olivia Toderean
(2006a), „Constructivismul în Relaţiile Internaţionale”, în Andrei Miroiu, Radu-
Sebastian Ungureanu (coord.), Manual de Relaţii Internaţionale, Iaşi: Polirom,
Christian Reus-Smit (2008), „Constructivismul”, în Scott Burchill, Andrew Linklater,
True, Teorii ale relațiilor internaționale, Iași: Editura Institutul European, sau
Michael Barnett (2014), “Social Constructivism”, în John Baylis, Steve Smith,
Patricia Owens (Eds.), The Globalization of World Politics. An Introduction to
International Relations, 6th Ed., Oxford: Oxford University Press.
93
clasici, parte a „suprastructurii”).8 Un element fundamental comun al teoriilor

critice este atitudinea angajată a cercetătorilor spre construirea unei lumi mai
bune (se poate observa aici o înscriere clară a abordării în tradiția revoluționistă
a Relațiilor Internaționale, așa cum a fost identificată de Martin Wight, sugerată
în capitolul dedicat perspectivelor clasice ale domeniului).
Teoriile sunt „critice” mai întâi față de starea de fapt a lumii, consi-
derată nedreaptă, cercetătorii atașați abordării militând pentru emanciparea
tuturor ființelor umane de sub orice fel de opresiune (materială sau ideatică), de
care sunt conștienți sau nu. Critica este adresată însă și față de alte teorii, care,
prin modul în care își construiesc cercetarea, nu fac decât să legitimeze
nedreapta stare de lucruri actuală.
Două mari tradiții marxiste pot fi considerate ca fiind în particular
importante pentru teoriile critice. Mai întâi, este cea inspirată de gânditorul
italian antifascist Antonio Gramsci. Preocupat de lipsa revoluției în Italia inter-
belică, acesta a explicat-o prin influența exercitată de Biserica Romano-
Catolică, care ar legitima, prin sprijinul acordat structurilor politice existente,
exploatarea proletariatului. Muncitorii ar fi ales aprobarea Bisericii (și, implicit,
a ordinii sociale în vigoare) în defavoarea intereselor lor evidente. Propunerea
lui Gramsci era ca aceștia să-și formeze o proprie intelectualitate, care să
formeze o altă cultură politică (contra-hegemonie), prin care să o provoace pe
cea dominantă.9
Gramsci a fost introdus în Relațiile Internaționale de cercetătorul
canadian Robert Cox, cunoscut pentru afirmația „[t]eoria este întotdeauna
pentru cineva şi pentru un scop”.10 El a împărțit abordările domeniului în „teorii
de rezolvare a problemelor” și „teorii critice”. Teoriile de rezolvare a proble-
melor, cele dominante, precum neorealismul și neoliberalismul, nu fac decât să
considere starea de lucruri ca fiind dată, legitimând-o. Astfel, beneficiarii reali
ai stabilității lumii bipolare, observată de neorealiști, ar fi cele două superputeri,
de unde s-ar înțelege un îndemn la neprovocarea, acceptarea acesteia adresat
celorlalte state; pe de altă parte, de libertatea schimburilor economice, reclamată
de neoliberali, ar beneficia, de fapt, marile puteri comerciale, nu și celelalte
8
O descriere clară asupra viziunii marxiste asupra organizării lumii poate fi găsită în
Valentin Quintus Nicolescu (2012), „Comunismul”, în Mihaela Miroiu (coord.),
Ideologii politice actuale, Iași: Polirom, p. 363.
9
În această direcție, v. în textul despre regulile interacțiunii internaționale înțelesul terme-
nului de „hegemonie”, așa cum a fost discutat din cu totul altă orientare intelectuală –
cea realistă, susținută de Gilpin. V. și Radu-Sebastian Ungureanu (2006), „Teorii
marxiste ale Relațiilor Internaționale”, în Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu
(coord.), Manual de relaţii internaţionale, Iaşi: Polirom, pp. 120.
10
Robert W. Cox (1981), “Social Forces, States and World Order: Beyond International
Relations Theory”, Millenium: Journal of International Studies, 10(2), p. 128.
94
părți ale schimburilor mondiale. O teorie critică în schimb ar trebui să observe

acest lucru și să propună o alternativă mai dreaptă, și astfel mai bună. În
viziunea lui Cox, țările Lumii a Treia ar trebui să imagineze o contra-
hegemonie, pentru o reorientare mai justă a politicii mondiale.11
Cealaltă mare orientare marxistă care a influențat major teoriile critice
este Școala de la Frankfurt, cunoscută pentru insistența în facvoarea eman-
cipării. Andrew Linklater, unul din cercetătorii care a adus această viziune în
Relațiile Interaționale, propune o regândire a comunităților politice în termenii
cosmopolitanismului, a unității morale dintre oameni, ce ar presupune depășirea
excluziunilor sociale. Observând modul în care s-au schimbat progresiv
legăturile dintre state, de exemplu prin recunoașterea reciprocă, reglementarea
războiului sau formularea dreptului internațional, el afirmă o trecere de la logica
particularistă a statului la cea universalistă a umanității – „[r]elațiile interna-
ționale devin umanizate precum devin moralizate, pe măsură ce viața etică
devine un punct de sprijin acolo”.12
După cum am afirmat, teoriile critice se revendică în plan intelectual de
la mai multe curente. Pentru a defini libertatea umană în termenii cosmpo-
litanismului, Linklater se inspiră atât din gândirea lui Kant (recunoașterea
drepturilor celorlalți e consecința recunoașterii umanității acestora) și cea a lui
Marx (eliberarea de constrângerile condiției economice pentru a permite
dezvoltatea individuală). Eliminarea diferențelor dintre societăți presupune
trecerea la o lume mai echitabilă. El sugerează astfel că atenția cercetătorilor, ca
și a decidenților, nu trebuie concentrată doar spre entități abstracte și excluzive
precum statul, care, prin însăși existența sa, împarte umanitatea între cetățeni și
non-cetățeni, recunoscând drepturi diferite celor două categorii de oameni.
Pentru Linklater, destinatarii ultimi ai politicului trebuie considerați toți oamenii
lumii, astfel încât doar emanciparea acestora de orice fel de constrângere poate
fi un obiectiv legitim în domeniu, fie acesta politic sau intelectual.13
După câte se poate observa, teoriile critice sunt, de fapt, o provocare
intelectuală la adresa concepțiilor dominante. Teoriile critice au o puternică
dimensiune militantă, fiind concentrate în jurul ideii de schimbare socială, spre
un „mai bine” pentru toți oamenii, aducând discuția academică în spațiul public,
scopul cunoașterii neputând fi despărțit de finalitatea acesteia – iar orice demers
11
V. și R.- S. Ungureanu, (2006), „Teorii marxiste...”, op. cit., p. 121.
12
Andrew Linklater (1982), Men and Citizens in the Theory of International Relations,
London; Basingstoke: Palgrave Macmillan, p. 195.
13
R.- S. Ungureanu (2006), „Teorii marxiste...”, op. cit., pp. 122-123. Pentru o privire
mai cuprinzătoare în același sens, v. și Richard Devetak (2008), „Teoria critică”, în
Scott Burchill, Andrew Linklater, Richard Devetak, Jack Donnelly, Matthew
Paterson, Christian Reus-Smit, Jacqui True, Teorii ale relațiilor internaționale, Iași:
95
politic trebuie să urmărească Binele. Din această perspectivă, cercetătorul

trebuie să fie o personalitate publică care să susțină schimbarea socială în
direcția emancipării. Sursele conflictului trebuie căutate în egoism, iar o
înțelegere superioară a intereselor indivizilor și umanității ca întreg ar fi de
natură să promoveze cooperarea între aceștia. Statele n-ar trebui decât să
urmeze aceste tendințe și să le susțină. Într-un sens larg, termenul de „teorie
critică” se întinde astfel mult dincolo de formulele contemporane discutate aici,
acoperind, de fapt, o mare varietate de concepții care provocă abordările domi-
nante, atât în în plan politic, cât și intelectual, cerând, în esență, o lume mai
integrată moral, și astfel politic. Câteva consecințe ale acestei abordări vor fi
abordate în capitolul dedicat redefinirii comunotăților politice în epoca globală.
Feminismul
Întrucât feminismul cunoaște o pluralitate de abordări în Relațiile

Internaționale, cu diferențe importante între ele, este mai corect să fie folosit
termenul de „teorii feministe”. În cele ce urmează, discuția va fi însă una de mai
degrabă ordin general, încercând să surprindă câteva caracteristici comune ale
feluritelor perspective din acest grup. Acestea sunt, în esență, o abordare critică
la adresa concepțiilor dominante, înscriindu-se, din acest punct de vedere, în
perspectiva mai largă descrisă mai sus, concentrată pe denunțarea masculinității
acestora. Ele propun termenul „gen” pentru a desemna un construct social prin
care sunt definite masculinitatea și feminitatea, dar care cuprinde o ierarhie
socială în care valorile masculine sunt mai prețuite decât cele feminine,
desemnând astfel o relație inegală de putere.14 Consecința ar fi că practica și
reflecția asupra politicii sunt construite pe un model masculin și masculinizant
de înțelegere a socialului. În ceea ce privește domeniul Relațiilor Internaționale,
ele observă că acesta este conceput de regulă în jurul ideii de violență, de
exercitare a puterii unui actor împotriva altuia. Dată fiind distribuția genizată a
puterii, se poate spune că „femeile nu decid cu privire la politicile de securitate,
interesele lor nu sunt reprezentate în strategii, dar sunt în schimb afectate de
acestea”.15 Feminismul cere, de fapt, o completare a înțelegerii politicului în
concordanță cu experiențele de viață și modul de relaționare specific acestei
jumătăți puțin vizibile a umanității. Ca exemplu foarte simplu, cele mai multe
cercetări asupra victimelor conflictelor armate ignoră pur și simplu violurile
14
J. Ann Tickner (2014), ”Gender in World Politics”, în John Baylis, Steve Smith,
International Relations, 6th Ed., Oxford: Oxford University Press, p. 260.
15
Diana Elena Neaga, Valentin Quintus Nicolescu (2013), „Problematica genului în rela-
țiile internaționale”, în Daniel Biró (coord.), Relațiile internaționale contemporane.
Teme centrale în politica mondială, Iași: Polirom, p. 321.
96
(unele dintre ele motivate ritualic, în sensul umilirii întregului popor dușman),
sau situația copiilor refugiați șamd.16
Feminismul este, ca toate celelalte curente ale domeniului, o colecție
foarte diversă de orientări intelectuale și politice. Marea sa contribuție la
cercetarea Relațiilor Internaționale constă, probabil, în provocarea adresată
punctelor fundamentale ale cunoașterii și practicii politice dominante, de regulă
insensibilă la diferențele de gen, dar care s-ar traduce în miopie intelectuală și
politică. De exemplu, bine-cunoscutul model hobbesian de înțelegere a lumii
(fiecare pentru sine, toți împotriva tuturor) este, de fapt, fundamental fals din
punct de vedere uman: modelul pur și simplu ignoră, de exemplu, faptul că
indivizii luați în calcul nu s-au născut adulți, ci au fost crescuți și îngrijiți. Chiar
și în lumea hobbesiană trebuie să existe grijă și afecțiune față de ceilalți, fiindcă
altfel societatea pur și simplu nu se poate reproduce, iar astfel nu se poate
concepe ca fiind formată exclusiv din bărbați tineri, apți și dornici de luptă.17
Dar chiar dacă o simplă interogare a modelului arată că acesta este de-a dreptul
limitat și fără sens, el produce însă efecte intelectuale, în sensul că definește, de
fapt, modul în care este înțeleasă de regulă politica internațională. Acest cadru
intelectual îl va defini, la rândul său, pe cel acțional, astfel încât, în final,
practicile politice atașate acestei concepții se vor reproduce.
Pe această linie, feminismul cere, de fapt, o reconsiderare a înțelesurilor
atașate conceptelor, iar pe baza lor construirea unor noi cadre teoretice. De
exemplu, termenul „putere”, definitoriu pentru Știința Politică, presupune, de
regulă, capacitatea impunerii voinței unui actor asupra celuilalt. Dar acest
înțeles lasă la o parte, de fapt, experiențe umane extrem de răspândite, precum
puterea mamei asupra copilului, a puterii de a da putere. În concepția feministă,
o schimbare a perspectivei dinspre puterea coercitivă spre una co-activă
(împreună cu celălalt, nu împotriva sa) ar produce efecte enorme în termenii
cooperării între state, comunități, în ajutorare internațională (precum în
politicile de dezvolare) șamd.18
După cum am afirmat deja, feminismul are, în Relațiile Internaționale,
multe expresii intelectuale, fiind, în bună măsură, o reformulare în termeni
feminiști a unor concepții mult mai cunoscute. Se poate vorbi astfel de un
feminism liberal (al recunoașterii rolului femeilor în politica internațională),
marxist (denunțarea exploatării femeilor, privind relațiile de gen ca relații de
16
17
Olivia Toderean (2006b), „Feminismul în Relaţiile Internaţionale”, în Andrei Miroiu,
Radu-Sebastian Ungureanu (coord.), Manual de Relaţii Internaţionale, Iaşi: Polirom,
pp. 172-173.
18
Exemplul este, de fapt, elocvent pentru un curent numit al „feminismului per-
spectival” și este preluat din O. Toderean (2006b), „Feminismul...”, op. cit, pp. 173-
174.
97
putere), constructivist (al problemelor identității genizate) etc. În mod firesc,

aceste curente folosesc asumpții teoretice și intrumente metodologice diferite,
astfel încât împreună creează un tablou extrem de divers. Relevanța funda-
mentală pentru Relațiile Internaționale stă, probabil, nu în influență (rămânând o
orientare relativ secundară în economia generală a studiilor de profil), ci în
invitația lansată la a reflecta la fundamentele cunoașterii și la componenta de
gen, de regulă ignorată. Provocările adresate teoriilor dominante sunt formulate
simultan în plan epistemologic (al condițiilor cunoașterii), metodologic (a cum
poate fi dobândită cunoașterea) și al intereselor de cercetare.19 Lăsând însă la o
parte aici numeroasele diferențe, se poate spune că, prin provocarea adresată
teoriilor dominante, cerându-le să-și reformuleze premisele și prescipțiile,
feminismul se înscrie, la modul cel mai general, în perspectiva critică.20
Perspectivele feministe își propun să sesizeze o întreagă gamă de
probleme în care dimensiunea de gen este importantă. Pentru ca acest lucru să
fie posibil, sunt necesari însă pași teoretici semnificativi. În problematica
securității, de exemplu, studiile feministe propun o mutare a atenției dinspre stat
spre comunitate, dar și a perspectivei dinspre cea tipic masculină, a violenței,
înspre una a căutării soluționării pașnice a conflictelor. Victimele acestora –
dintre care, în lumea contemporană, majoritatea o constituie femeile și copiii –
merită nu doar o atenție sporită a cercetătorilor, dar și o implicare mult mai
activă a statelor, ca și a unei societăți civile trans-naționale, în ajutorarea lor. În
cercetările de ordin economic, o temă care se bucură de un interes crescut ar fi
consecințele globalizării într-o diviziune genizată a muncii – mutarea producției
în țări cu salarii mici, mai ales a industriilor în care este folosită intens munca
femeilor, precum cea textilă sau a electronicelor, din motive legate de presupusa
lor „meticulozitate”, dar și „docilitate”. Efectul nu ar fi altul decât o vulnerabi-
lizare crescută a acestora.21
Dimensiunea militantă a studiilor de ordin feminist a avut și efecte
politice remarcabile la nivel internațional. Există o atenție în creștere acordată
19
J. Ann Tickner, (1997), “You Just Don’t Understand: Trouble Engagements betwwen
Feminists and IR Theorists”, International Studies Quarterly, 41(4): 611-632.
20
O interpretare epistemologică mai riguroasă ar fi mult mai nuanțată în acest sens.
Feminismul liberal, de exemplu, nu ar fi considerată o abordare critică, întrucât nu
provoacă fundamentele gândirii liberale, ci doar le completează. Pentru mai multe
amănunte asupra feluritelor curente, v. O. Toderean (2006b), „Feminismul...”, op. cit.,
pp. 167-175, sau J. A. Tickner (2014), ”Gender in World Politics”, op. cit., pp. 261-
263. În același sens, v. și Jacqui True (2008), „Feminismul”, în Scott Burchill,
Andrew Linklater, Richard Devetak, Jack Donnelly, Matthew Paterson, Christian
Reus-Smit, Jacqui True, Teorii ale relațiilor internaționale, Iași: Institutul European.
21
J. A. Tickner (2014), ”Gender in World Politics”, op. cit., pp. 265-268.
98
problemelor specifice femeilor (prima conferință a Națiunilor Unite pe temă a

fost susținută în 1975), iar egalitatea de gen a devenit un termen de comparare a
dezvoltării statelor pe această dimensiune (Indexul Dezvoltării de Gen).
Eforturile actorilor nonstatali continuă să preseze state și organizații inter-
naționale în această direcție, susținute, în mod evident, de cercetările din această
arie.22
După cum se poate observa și din această sumară discuție, tabăra

„reflectivistă” a celei de-a treia/ patra dezbateri este una extrem de eterogenă.
Fiecare grup de teorii are, de fapt, propriile asumpții, metodologii și interese de
cercetare, cunoscând și o mare diversitate internă. Uriașa lor proliferare și
influența în creștere din ultimii douăzeci de ani reflectă, de fapt, nemulțumirea
față de statismul teoriilor raționaliste și imobilitatea acestora, reproșându-li-se o
oarecare irelevanță în abordarea multor probleme internaționale contemporane.
Nu trebuie înțeles de-aici, firește, că neorealismul și neoliberalismul ar fi
dispărut. Dinamismul și complexitatea lumii post-Război Rece, dar mai ales
conștientizarea acestora, legitimează existența unei pluralități de abordări,
fiecare dintre ele cunoscând permanente reformulări. După cum se va arăta în
alte capitole, lumea de azi, a unei globalizări crescute, pare a fi simultan una a
cooperării și conflictului, în care interacționează actori statali și nonstatali
deopotrivă, conectați în cele mai diverse moduri. Este, pe undeva, firesc astfel
ca tocmai actualitatea problematicii să atragă și implicarea militantă a mediului
academic, dar și forumularea unei multitudini de perspective. În funcție de
modul de definirea a interesului și a opticii adoptate de fiecare cercetător,
problemele pot fi identificate și abordate din unghiuri diferite. Dezbaterile
intelectuale au, în final, darul de a obliga fiecare abordare să-și rafineze
concepțiile și instrumentele de cercetare, presându-le să-și păstreze relevanța
intelectuală și, eventual, chiar politică.
Bibliografie
Barnett, Michael (2014), „Social Constructivism”, în John Baylis, Steve Smith, Patricia
Cox, Robert W. (1981), „Social Forces, States and World Order: Beyond International
Relations Theory”, Millenium: Journal of International Studies, 10(2): 126-155.
Devetak, Richard (2008), „Teoria critică”, în Scott Burchill, Andrew Linklater, Richard
Devetak, Jack Donnelly, Matthew Paterson, Christian Reus-Smit, Jacqui True, Teorii
ale relațiilor internaționale, Iași: Editura Institutul European.
22
99

Lapid, Yosef (1989), „The Third Debate: On the Prospects of International Theory in a
Post-Positivist Era”, International Studies Quarterly, 33(3): 235-254.
Linklater, Andrew (1982), Men and Citizens in the Theory of International Relations,
London; Basingstoke: Palgrave Macmillan.
Neaga, Diana Elena, Valentin Quintus Nicolescu (2013), „Problematica genului în
relațiile internaționale”, în Daniel Biró (coord.), Relațiile internaționale
contemporane. Teme centrale în politica mondială, Iași: Polirom.
Nicolescu, Valentin Quintus (2012), „Comunismul”, în Mihaela Miroiu (coord.),
Ideologii politice actuale, Iași: Polirom.
Reus-Smit, Christian (2008), “Constructivismul”, în Scott Burchill, Andrew Linklater,
True, Teorii ale relațiilor internaționale, Iași: Editura Institutul European.
Tickner, J. Ann (1997), “You Just Don’t Understand: Trouble Engagements betwwen
Feminists and IR Theorists”, International Studies Quarterly, 41(4): 611-632.
Tickner, J. Ann (2014), “Gender in World Politics”, în John Baylis, Steve Smith,
Toderean, Olivia (2006a), „Constructivismul în Relaţiile Internaţionale”, în Andrei
Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu (coord.), Manual de Relaţii Internaţionale, Iaşi:
Polirom.
Toderean, Olivia (2006b), „Feminismul în Relaţiile Internaţionale”, în Andrei Miroiu,
Radu-Sebastian Ungureanu (coord.), Manual de Relaţii Internaţionale, Iaşi: Polirom.
True, Jacqui (2008), „Feminismul”, în Scott Burchill, Andrew Linklater, Richard
Devetak, Jack Donnelly, Matthew Paterson, Christian Reus-Smit, Jacqui True, Teorii
ale relațiilor internaționale, Iași: Editura Institutul European.
Ungureanu, Radu-Sebastian (2006), „Teorii marxiste ale Relațiilor Internaționale”, în
Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu (coord.), Manual de relaţii internaţionale,
Iaşi: Polirom.
Waltz, Kenneth N. (2006), Teoria politicii internaționale, Iași: Polirom.
Wendt, Alexander (2011), Teoria socială a politicii internaționale, Iași: Polirom.
100
Ana Raluca Alecu, Andrei Miroiu
O afirmație adesea întâlnită în studiile despre război este aceea că

războiul a creat statul, iar statul a făcut apoi război.1 Legăturile strânse între
fenomenul războiului și geneza statului sunt temeinice, atât arheologia, cât și
cercetările antropologice oferind argumente și dovezi în favoarea lor.2 Comu-
nitățile umane inițiale au fost alcătuite mai degrabă pe baza relațiilor de rudenie
și a necesităților supraviețuirii și propășirii, mai bine asigurate de cooperare
decât de existența individuală sau în mici unități familiale.3 Unele din ele ar fi
pășit pe calea ierarhică, cea care conduce în cele din urmă la alcătuirea unor
unități politice asemănătoare statului așa cum îl înțelegem noi astăzi prin
conflicte repetate, sistematice și de durată cu comunitățile vecine.4 E interesant
de notat că un alt produs al acestor conflicte susținute între comunități este,
alături de stat, instituția sclaviei.
Statul este, până la urmă, o instituție capabilă să poarte război, atât în
interiorul granițelor sale, în vederea protejării monopolului său asupra violenței,
cât și în afara granițelor, în vederea prezervării suveranității sale. Un stat care nu
se poate apăra de niciun alt stat sau de cele mai multe state din vecinătatea sa
există, până la urmă, doar prin curtoazia celorlalte state. Această situație, în care
astăzi se regăsesc numeroși membri ai Organizației Națiunilor Unite (micro-
state, state insulare dar nu numai), este unul dintre motivele pentru care unii
teoreticieni ai relațiilor internaționale consideră că micile puteri nu sunt
relevante pentru studiul sistemic al politicii mondiale.5
Asupra conceptului de război interstatal nu planează, cel puțin din punct
1
Vezi Charles Tilly (1975), “Western state-making and theories of political transfor-
mation” in C. Tilly, G, Ardant, The Formation of National States in Western Europe.
Priceton, NJ: Princeton University Press.
2
Azar Gat (2008), War in Human Civilization. Oxford: Oxford University Press.
3
Pierre Clastres (2011), La société contre l'État. Paris: Minuit; Marshall Sahlins (2017).
Stone Age Economics, London: Routledge.
4
Fredy Perlman (1983), Against His-Story, against Leviathan!, Detroit, MI: Black &
Red. Alte cauze discutate în literatură sunt, de pildă, apariția agriculturii sau a religiei
organizate.
5
Kenneth Waltz (2006), Teoria politicii internaționale, Iași: Polirom, mai ales capitolul 5.
101
de vedere teoretic, un consens disciplinar, care să permită enunțarea unei

definiții acceptate mai mult sau mai puțin general. Mai ales din punct de vedere
istoric, chestiunile sunt complicate. Dacă astăzi este relativ ușor să definim
războiul interstatal drept un conflict militar intens, de durată semnificativă6, care
să ducă la un număr substanțial de victime (unele studii vorbesc de minimum
1000 de decese sau 1000 de decese per an de conflict), purtat între actori cu
suveranitate larg recunoscută (un bun indicator ar fi statutul de membru al
ONU), lucrurile se complică atunci când devenim interesați de cercetarea
istorică a fenomenului.7
Într-adevăr, pe măsură ce vom coborî în timp lucrurile vor deveni mai
complexe. Pe de o parte, conflictele dintre statele europene din secolul al XVIII-
lea se încadrează fără probleme în această categorie. Războiul de succesiune la
tronul Austriei, de pildă, desfășurat între 1740-1747, a fost o confruntare militară
de durată, sistematică, ducând la un număr considerabil de victime și opunând
entități indiscutabil suverane precum Franța, Prusia, Austria și Marea Britanie.8
Pe de altă parte, dacă schimbăm aria geografică, lucrurile se complică. În vastul
teritoriu dintre Marile Lacuri nord-americane și bazinul fluviului Missouri, pe
parcursul deceniilor 1760-1800 s-au desfășurat sistematice conflicte, implicând
operațiuni militare de durată, ciocniri de proporții și un număr considerabil de
victime între diferitele națiuni indigene din zonă precum și între ele și forțele
marilor puteri europene lansate în competiția pentru stăpânirea resurselor zonei,
în special Franța, Spania și Marea Britanie.9 Sunt ele conflicte interstatale? Mai
degrabă nu, întrucât organizarea politică a națiunilor indigene, cum ar fi de pildă
Sioux, Blackfoot sau Cree nu era una de tip statal. Dar ele nu sunt nici conflicte
civile, de pildă, întrucât asupra acestor teritorii nu exista nici măcar o
suveranitate clamată de vreuna dintre marile puteri europene. O obiecție
similară poate fi adusă unora dintre segmentele Războiului de 30 de ani (1618-
1648), în care entități care recunoșteau suveranitatea împăratului de la Viena s-
au luptat cu forțele sale (de exemplu Boemia sau principate protestante din
Germania de Nord).10 Astfel, n-am avea de-a face, așa cum istoriografia susține
de secole, cu un război interstatal ci cu un set de războaie civile în prima parte a
6
Să notăm aici că un război nuclear ar putea să îndeplinească toate criteriile afară de cel
al duratei. Un schimb nuclear total între, de pildă, Statele Unite ale Americii și
Federația Rusă ar putea dura mai puțin de două ore. Puțini ar mai fi însă în viață la
sfârșitul unui asemenea conflict pentru a dezbate dacă el a fost sau nu război.
7
Jeremy Black (1999), “War and the World, 1450-2000”, The Journal of Military
History, 63(3): 669-681.
8
Jeremy Black (2006), Warfare in the Eighteenth century, f.l: Collins/Smithsonian.
9
Pekka Hamalainen (2019), Lakota America, New Haven, CT: Yale University Press.
10
Peter H. Wilson (2011), The Thirty Years War: Europe's Tragedy, Cambridge, MA:
Harvard University Press.
102
Războiului de 30 de ani.
Un alt exemplu care ilustrează bine dificultățile conceptului este cel al
Războiului Anglo-Zulu din 1879.11 Pe toate palierele conceptuale avem de-a
face cu un război interstatal, însă recunoașterea limitată a caracterului statal
(după standarde colonialiste, europene) al Regatului Zulu poate să pună
probleme teoretice în această direcție. O convenție teoretică asupra a ceea ce
înțelegem prin stat pune probleme și în alte zone geografice sau istorice. După
cum au observat unii cercetători, tendința istoriografică de a nu considera drept
state diferitele principate, regate, emirate sau sultanate din aria Oceanului Indian
în secolele premergătoare colonizării sale cvasi-totale de către puterile europene
elimină un număr semnificativ de conflicte de pe lista războaielor interna-
ționale. Alți autori au argumentat în favoarea ideii după care statul în sine (în
sensul de concept recognoscibil pentru cei care trăim astăzi) este o realitate mai
nouă decât ne imaginăm în mod obișnuit, apărând de-abia în secolele al XVIII-
lea - al XIX-lea.12
Discuția de mai sus relevă dificultățile unei înțelegeri comprehensive a
conceptului de război interstatal. Se poate argumenta că este mai ușor de
circumscris conceptul de război civil, cel în care tabere militare opuse își
dispută controlul asupra conducerii unui stat sau unui segment (geografic sau
social) al unui stat recunoscut ca suveran. Cu alte cuvinte, războaiele interstatale
ar cuprinde celelalte conflicte militare de durată, sistematice și violente presu-
punând forțe armate care traversează frontiere. Chiar și această accepțiune nu
este lipsită de dificultăți teoretice, pe de o parte deoarece semnificația con-
ceptului de frontieră13 s-a schimbat de-a lungul vremii, iar pe de alta, din cauza
existenței expedițiilor militare peste frontiere ale unui stat sau ale unei coaliții
de state îndreptate împotriva unor grupări non-statale, teroriste, insurecționale,
revoluționare sau pur și simplu implicate în ceea ce statele numesc crimă
organizată.14
11
James O. Gump (2016), The Dust Rose Like Smoke: The Subjugation of the Zulu and the
Sioux. Lincoln, NE: University of Nebraska Press.
12
Vezi pentru cele două perpective Andrew Phillips, J.C. Sharman (2015), International
Order in Diversity: War, Trade and Rule in the Indian Ocean, Cambridge: Cambridge
University Press și Andreas Osiander (2007), Before the State: Systemic Political
Change in the West from the Greeks to the French Revolution, Oxford: Oxford
University Press.
13
O primă frontieră de tip modern, delimitată prin obstacole și păzită de garnizoane
militare cu fortificații, este limes-ul imperial roman. Adoptarea acestei înțelegeri a
frontierei pe scară largă s-a produs însă de-abia în perioada modernă. Vezi și Edward
Luttwak (2016), The Grand Strategy of the Roman Empire: From the First century
CE to the Third, Baltimore, MD: JHU Press.
14
Andrei Miroiu (2020), Political Theory of Armed Groups: Social Order and Armed
Groups. Cham: Springer.
103
Odată ce am discutat principalele dificultăți legate de accepțiunile

termenului se deschid teme noi de investigat privind războaiele interstatale, cum
ar fi care sunt cauzele lor, ce condiții fac posibile aceste războaie sau care sunt
caracteristicile principale ale războaielor interstatale desfășurate până în
prezent. Ele urmează să fie discutate în secțiunile următoare ale acestui capitol.
Care sunt principalele niveluri de analiză de la care pornim în analiza
războaielor interstatale?15 Teoreticienii relațiilor internaționale, în special cei
încadrați de obicei în curentul realist, propun trei astfel de niveluri: cel
individual, cel statal și cel al sistemului internațional. Nivelul individual ne
spune că firea omului (prin care teoreticienii realiști înțeleg liderul, principele,
președintele, dictatorul, întrucât ceea ce ne interesează aici este nivelul
decizional), înclinată spre egoism, răutate, neîncredere și capturată de dorința de
a domina este responsabilă de declanșarea conflictelor. Acest tip de explicație
are rădăcini adânci în teoria politică a relațiilor internaționale, urcând spre
operele lui Niccolò Machiavelli și Thomas Hobbes. 16 Pornind de la această
interpretare putem explica unele dintre războaiele trecute prin perspectiva
asupra liderilor implicați în declanșarea lor. Astfel, rădăcinile celui de-al Doilea
Război Mondial s-ar regăsi în natura fundamental viciată a lui Adolf Hitler.
Războaiele care au opus, după 1800 și până la 1815, Franța unui număr de
coaliții de state europene din care făceau cel mai adesea parte Austria, Prusia,
Regatul Unit și Rusia au fost cauzate de enorma ambiție a lui Napoleon
Bonaparte de a supune întregul continent. Conflictul din Golf dintre 1990 și
1991, opunând întâi Irakul Kuweitului și ulterior ducând la înfrângerea Irakului
de către o coaliție a Națiunilor Unite condusă de SUA și-ar avea originile în
dorințele liderului irakian Saddam Hussein de a deveni principala voce în
politica Orientului Mijlociu.17
Al doilea nivel de analiză este cel statal, iar potrivit acestuia, tipul de
guvernare dintr-un anume stat, dintr-o anumită democrație sau dictatură este
responsabil pentru declanșarea conflictului. Îndeobște dictaturile (în care
încadrăm, istoricește vorbind, monarhiile tradiționale sau pe cele absolutiste)
sunt văzute ca mai degrabă înclinate spre declanșarea conflictului militar,
întrucât populația exercită un control extrem de redus asupra deciziilor condu-
cătorilor. Democrațiile ar fi mai pașnice, întrucât elitele politice sunt controlate
prin vot de populație, care ar putea ușor decide înlăturarea lor de la putere, iar
15
Pentru detalii vezi Ionuț Apahideanu (2006), „Problema nivelurilor de analiză în
relațiile internaționale”, în Andrei Miroiu și Radu-Sebastian Ungureanu (c00rd.)
Manual de relații internaționale, Iași: Polirom.
16
Niccolò Machiavelli (1994), Principele, București: Minerva; Thomas Hobbes (2020).
Leviatanul, București: Herald.
17
John Stoessinger (1998), Why Nations Go to War, New York, NY: St. Martin's Press.
104
populația, care ar fi prima amenințată de consecințele economice, umane și

sociale ale unui război, ar fi înclinată spre rezolvarea pe cale pașnică a con-
flictelor. Acest gen de interpretare a dat, de pildă, naștere teoriei păcii demo-
cratice, care, în iterările ei moderne, susține că două democrații consolidate nu
vor merge la război una împotriva celeilalte.18
Cel de-al doilea nivel de analiză ne ajută să înțelegem anumite tipuri de
conflicte sau relativa lor absență într-o manieră oarecum mai generală decât
primul nivel de analiză.19 De pildă, războaiele europene din secolul al XIX-lea
precum cele ruso-turcești din 1828-1829, 1853-1855, 1877-1878, războiul
franco-austriac din 1859 și cel austro-prusac din 1866 se pot explica prin faptul
că toate s-au declanșat între țări conduse de regimuri autoritare sau monarhii
cvasi-absolute. Marea Britanie, una dintre puținele țări cu pretenția de a fi
democrație pe parcursul secolului al XIX-lea, s-a implicat militar în mod direct
doar în două rânduri în chestiuni continentale între 1815 și 1914, respectiv în
războiul de independență al Greciei și în Războiul Crimeii.20
Este interesant de notat faptul că interpretările de tip marxist-leninist ale
politicii internaționale sunt similare celor de nivelul al doilea, cu deosebirea că
structura politică formală a unui stat (element al suprastructurii în termenii lui
Karl Marx) este mai puțin importantă decât orânduirea economică dominantă
din cadrul său. Altfel spus, statele capitaliste ar fi mai înclinate (dacă nu sunt
chiar determinate) să declanșeze conflicte cu alte state la îndemnul marilor
trusturi financiar-industriale cu scopul unei reîmpărțiri a dominației asupra
piețelor regionale, în special din zonele coloniale sau neo-colonizate. Potrivit lui
V.I. Lenin, cauza Primului Război Mondial ar fi fost tocmai lupta dintre marile
trusturi germane, britanice și franceze pentru dominația asupra sistemului
colonial mondial. 21
Al treilea nivel de analiză, cel al sistemului internațional, ne spune că
structura anarhică a sistemului internațional creează cadrul în care conflictul
interstatal este inevitabil. Neexistând nicio autoritate superioară statului,
capabilă să-și impună voința asupra sa, acesta (mânat de dorința de a-și asigura
securitatea, potrivit realiștilor defensivi, sau de a-și spori puterea, potrivit
realiștilor ofensivi) se poate afla oricând confruntat cu tendințele agresive ale
18
Michael W. Doyle (1983), „Kant, Liberal Legacies, and Foreign Affairs”, Philosophy
& Public Affairs, 12(3): 205-235.
19
Primele două niveluri sunt discutate și în Hans Morgenthau (2007), Politica între națiuni:
Lupta pentru putere și lupta pentru pace, Iași: Polirom.
20
Henry Kissinger (2003), Diplomația, București: All.
21
Vladimir I. Lenin (1950), Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului, ediția
a II-a, București: Editura Partidului Muncitoresc Român.
105
altor state sau poate oricând să-și manifeste propriile tendințe agresive.22 Cel
mai adesea, războaiele vor începe din cauza unor percepții privind schimbări
semnificative în distribuția de putere dintre actorii sistemului internațional.23
Spre deosebire de primele două niveluri, cel al sistemului internațional nu ne
explică necesarmente conflicte particulare, ci mai degrabă aruncă lumină asupra
posibilității și probabilității războiului interstatal atâta vreme cât lumea rămâne
una anarhică.
Trecând spre discuțiile legate de cauzele și contextele particulare ale
războaielor interstatale este util să ne orientăm spre o delimitare geografică a
câmpului investigației, orientându-ne, de pildă, mai ales asupra continentului
european, fragmentat rapid după prăbușirea Imperiului Roman de Apus în
secolul al V-lea e.n. în numeroase comunități politice de tip statal. Desigur, este
important să amintim de la bun început faptul că modelele europene ale
conflictului interstatal sunt puternic influențate de modelele culturale și politice
regionale și nu sunt exportabile tale quale la scara sistemului internațional.
Războiul interstatal, dar și cel civil au fost, practic, realități dacă nu
cotidiene, atunci aproape anuale în lungul mileniu medieval european. Un
locuitor al continentului între căderea Imperiului Roman de Apus și sfârșitul
secolului al XV-lea experimenta războiul ca pe o realitate aproape sezonieră,
pornind odată cu primăvara și sfârșind cu ploile toamnei, care făceau drumurile
impracticabile pentru armate, dependente de tracțiunea animală. Suveranii se
războiau cu alți suverani, fie ei regi, împărați, principi laici sau ecleziastici.
Republicile-cetăți se războiau cu monarhii, iar suveranul pontif își apăra teri-
toriile și dogmele cu armate, nu doar cu bule papale. Voievozii Europei de
răsărit luptau cu vecinii lor, fie ei schismatici, pravoslavnici sau păgâni. În plus
față de toate acestea, războiul civil - între seniori locali, între seniori locali și
suveran, între orașe și seniori sau între secte religioase și stat semăna în mai
toate aspectele sale care priveau o persoană obișnuită care trăia în mileniul
medieval.24
Odată cu plonjarea Europei spre modernitate, marcată de căderea
Bizanțului, de Renaștere, Reformă și Contrareformă, dar și de începutul
expansiunii coloniale a statelor din Apus, războiul interstatal rămâne o activitate
constantă în următoarele trei secole și mai bine, deși se poate remarca o scădere
22
Pentru al treilea nivel de analiză vezi Kenneth Waltz (2001), Omul, statul şi războiul:
o analiză teoretică, Iași: Editura Institutul European. Pentru discuția despre cele două
tipuri de realism vezi John Mearsheimer (2003), Tragedia politicii de forță, București:
Antet.
23
Tucidide (1941), Războiul peloponesiac, București: Casa școalelor.
24
Jacques Le Goff (1970), Civilizația occidentului medieval, București: Editura Științifică;
Philippe Contamine (1980), La guerre au moyen âge, Paris: Presses universitaires de
France; Marc Bloch (1996), Societatea feudală, 2 vol., Cluj-Napoca: Dacia.
106
a numărului și a frecvenței războaielor începând cu a doua jumătate a secolului

al XVII-lea.25 Un locuitor al continentului în acele vremuri se putea aștepta ca,
pe parcursul existenței sale, țara sa să fie implicată în mai multe războaie cu
vecinii săi. Ceea ce scade masiv în perioada în cauză este incidența războaielor
civile, întrucât în cele mai multe state europene puterea marilor nobili, a
orașelor libere sau a prinților bisericii este din ce în ce mai mult redusă de către
guvernele centrale.26
După o puternică recrudescență a războaielor interstatale în deceniile
Revoluției Franceze și ale lui Napoleon, odată cu Congresul de la Viena inci-
dența acestui tip de conflicte în Europa scade precipitat, urmând ca după cele
două mari explozii violente dintre 1914-1918 și 1939-1945 fenomenul să devină
unul cu totul neobișnuit în Europa. O persoană care a trăit pe continent în
ultimele două secole a experimentat războiul doar ca pe un eveniment de relativ
scurtă durată în existența sa, chiar dacă uneori unul extrem de intens și
dramatic.27 Numeroase generații în variate regiuni ale Europei și-au petrecut
întreaga viață fără ca statul lor să fie implicat într-un conflict interstatal sau
civil. Într-adevăr, intervalul scurs din 1945 marchează cea mai lungă perioadă
de pace între marile puteri europene, precedentele intervale fiind 1815-1853 și
1878-1914.28 Chiar și în absența confruntărilor directe între marile puteri,
celelalte cazuri de războaie interstatale nu sunt deloc numeroase, incluzând doar
invadarea Ciprului de către Turcia în 1974, intervenția NATO în Kosovo din
1999, conflictul dintre Armenia și Azerbaijan, războiul Rusia-Georgia din 2008
și anexarea violentă a Peninsulei Crimeea în 2014. În aceste secole, se poate
spune, fără a greși prea mult, că războiul a devenit din ce în ce mai mult
excepția și nu regula relațiilor internaționale pe continent.
Îndată ce discuția se mută spre cauzele conflictului rămâne să notăm
faptul că violența este o caracteristică permanentă a relațiilor dintre state înainte
și după 1648 (data convențională a formării sistemului internațional de state).29
Cele mai importante motivații pentru războaie sunt teritoriale, dinastice, de
prestigiu și religioase. Cauzele religioase devin mai puțin importante în partea
vestică a continentului, dar cele dinastice rămân foarte însemnate până târziu în
25
Steven Pinker (2012), The Better Angels of Our Nature: Why Violence Has Declined,
London: Penguin.
26
Michael Howard (1997), Războiul în istoria Europei, Timișoara: Sedona.
27
Roger Chickering, Dennis Showalter, & Hans van de Ven (Eds.) (2012), The Cambridge
History of War. Volume 4. ”War and the Modern World”, Cambridge: Cambridge
University Press.
28
Peter Calvocoressi (2000), Politica mondială după 1945, București: Allfa.
29
Pentru o viziune critică despre acest moment vezi Benno Teschke (2003), The Myth
of 1648: Class, Geopolitics, and the Making of Modern International Relations,
London; New York: Verso.
107
secolul al XIX-lea (de exemplu, Războiul franco-prusac din 1870-1871 pornește

de la un pretext dinastic legat de posibila succesiune la tronul Spaniei a unui
prinț german din ramura catolică a Hohenzollernilor, frate cu Carol I al
României). Principalul motiv al conflictelor internaționale după 1648 devine,
totuși, cel legat de sporirea/ menținerea puterii prin acapararea de noi teritorii.
Motivul rămâne pregnant până în zilele noastre, vezi conflictele din spațiul ex-
sovietic, cum ar fi cele din Georgia, Republica Moldova sau Ucraina. După cum
spun unii autori realiști, într-o lume a statelor teritoriale, deținerea unui teritoriu
mai mare și mai important este un factor motivant pentru multe state, suficient
de însemnat pentru a da seama de numeroase conflicte între țări.30
Tocmai disputele teritoriale frecvente au dus, pentru perioade multise-
culare, la apariția unor rivalități între statele europene. Unele dintre aceste
rivalități, în special cele între statele vechi și puternice de pe continent, au fost
sursa a zeci de războaie care au sfâșiat Europa, cum ne pot convinge urmă-
toarele exemple.
Rivalitatea franco-engleză pornește de la Războiul de 100 de ani (în
care în joc sunt mai întâi coroana Franței și apoi teritoriile deținute de nobilii
englezi pe continent) și definește politica vest europeană pentru aproape patru
secole. Doar între 1701 și 1815 între cele două mari puteri au loc cinci conflicte
majore, dintre care două sunt practic războaie mondiale, Războiul de Șapte Ani
și războaiele Revoluției Franceze și ale lui Napoleon. Pe parcursul lor, cele două
state și aliații lor se confruntă în Europa, Africa, Asia, în Oceanul Atlantic sau
Indian. Diada războinică franco-spaniolă pornește după alegerea lui Carol
Quintul ca împărat Romano-German, Franța temându-se de încercuirea ei cu
teritorii care dau ascultare aceluiași suveran. Ea debușează în o lungă serie de
războaie culminând cu cel dintre 1635 și 1659, în care Spania încetează să mai
fie principala putere europeană. După 1713, rivalitatea încetează, cele două
devenind aliate prin faptul că aceeași dinastie, Bourbon, ajunsese să domnească
atât la Paris, cât și la Madrid. Simultan cu ea observăm problema franco-
austriacă, pornind de la disputele privind stăpânirea asupra Italiei la sfârșitul
secolului al XV-lea și alegerea lui Carol Quintul ca împărat Romano-German.
Cele două mari puteri sunt angrenate în multiple războaie după 1667. O
„revoluție diplomatică” și o alianță după 1756, alături de un mariaj dinastic,
marchează relațiile dintre cele două țări, dar conflictele vor reizbucni, extrem de
violente, în timpul Revoluției și lui Napoleon. Paralel cu ele putem menționa
rivalitatea anglo-spaniolă, pornind de la Henric al VIII-lea și politica sa
matrimonială și religioasă, ambele îndreptate împotriva intereselor Spaniei.
După 1713 teatrele principale de conflict vor fi Italia, coloniile din Americi și
Asia, cu rivalitatea încetând doar după ce Spania va trece în rândul puterilor
30
John Mearsheimer (2003), op.cit. Vezi și J. Stoessinger (1998), op. cit.
108
secundare din Europa, în vremea lui Napoleon. Două perechi conflictuale

vizează Țările de Jos, cu cea anglo-olandeză contrazicând oarecum modelul
teritorial. Ea este poate cea mai modernă rivalitate, fiind pur capitalistă, legată
de comerț și colonii și generând trei războaie în secolul al XVII-lea și unul în
secolul al XVIII-lea. Depinzând de cum privim lucrurile, ea se încheie fie prin
preluarea Angliei de perechea olandezo-engleză William și Mary în 1688, fie
prin preluarea de către Anglia a poziției de putere a Olandei în Asia de Sud-Est.
Cea franco-olandeză este teritorială și legată de ambițiile lui Ludovic al XIV-
lea, rezultând în conflicte foarte violente între 1667 și 1713 în zona actualului
teritoriu al Belgiei, care au atras în ele mai multe alte puteri europene.
Centrul și răsăritul continentului nu sunt scutite de o serie similară de
rivalități. Jumătatea secolului al XVIII-lea este marcată de ostilitatea prusaco-
austriacă, cauzată de ambițiile regilor Prusiei de a urca în rândul marilor puteri
europene prin anexiuni pe seama imperiului condus de Habsburgi. Două
războaie (1740-1747 și 1756-1763) vor confirma tăria pretențiilor prusace, însă
disputele nu vor fi tranșate decât după un scurt război purtat în 1866 și forjarea
unei alianțe de durată între cele două țări. Imperiul Habsburgilor, puterea-cheie
a continentului timp de secole, este prins și în rivalitatea austro-otomană,
cauzată de agresiunile otomane de după 1526, când Soliman Magnificul
cucerește Ungaria și își îndreaptă forțele spre Viena. O serie de războaie
violente vor continua timp de două secole și mai bine, cu sorți schimbători dar
din ce în ce mai favorabili Austriei după 1683. Otomanii vor fi, dealtfel, parte a
altor două diade războinice, fiind prinși într-o rivalitate cu Polonia din secolul al
XV-lea și până la decăderea puterii creștine la finalul secolului al XVII-lea, dar
și într-una cu puternicul imperiu rus. Șirul războaielor ruso-otomane, având
drept scop stăpânirea Mării Negre, a Caucazului și a sud-estului european, a
început în 1711 și nu s-a sfârșit decât două secole mai târziu.31
După cum aminteam mai sus, momentul 1815 este unul de cotitură
pentru fenomenul războiului interstatal pe continentul european. Războaiele
Revoluției Franceze și ale lui Napoleon (1792-1815) sunt devastatoare pentru
întregul continent iar la capătul lor chiar și puterile victorioase se simt epuizate
și nu doresc întoarcerea la vechile moduri de a face politică internațională.
Această stare va duce la crearea primelor mecanisme de gestionare a proble-
melor internaționale – Concertul European care reunea toate marile puteri
continentale, inclusiv recent înfrânta Franță, combinat cu o alianță conser-
vatoare pentru prezervarea ordinii și securității – Sfânta Alianță. Noua arhi-
tectură a continentului va limita masiv războaiele între marile puteri europene,
chiar și cu Imperiul Otoman care nu e parte a sistemului Concertului
31
O serie de articole foarte bune și încă actuale pe tema războaielor europene între
sfârșitul Evului Mediu și 1815 se pot găsi în ***The New Cambridge Modern
History. Vol. 1-9. (1957-1965), Cambridge: Cambridge University Press.
109
European.32 În vestul continentului ele vor reizbucni cu intensitate mult redusă

față de secolele precedente și doar între 1859 și 1871, pe fundalul tendințelor de
unificare germane și italiene. În răsărit, războaiele vor privi rivalitatea ruso-
turcă și tentativele de cucerire a independenței țărilor din sud-estul Europei.33
Succesul relativ al sistemului brevetat în 1815 constă și în faptul că o formă mai
democratică a Concertului European stă până la urmă la baza altor organizații
de reglementare a securității (Societatea Națiunilor din perioada interbelică,
ONU de după 1945).
Desigur, pacea din Europa secolului al XIX-lea sau de după 1945 este
departe de a fi însemnat pacea mondială sau măcar pacea pentru acei cetățeni
europeni înrolați în forțele expediționare ale țărilor lor, în special cele ale
marilor puteri colonialiste. Țările europene continuă să ducă semnificativ
război, mai ales în colonii, unde vor exporta un sistem bazat pe dominație
militară, economică și culturală directă care nu a încetat, în cazul în care a
încetat cu adevărat, până în anii ’70 ai secolului trecut.34 Desigur, cele două
războaie mondiale desăvârșesc, prin amplitudinea și distrugerile colosale
provocate și absorbite de beligeranți, convingerea că războiul nu mai poate fi
acceptat (în special de populație) ca modalitate de interacțiune în sistemul
internațional și se creează instrumente legale și organizaționale de punere a sa
sub control, precum ONU și, într-o măsură semnificativă pe continent, NATO,
Tratatul de la Varșovia, Uniunea Europeană și Consiliul Economic de Ajutor
Reciproc.35 Avem, așadar, o marcată scădere a incidenței războaielor interstatale
după 1945. Marile puteri aproape nu se războiesc între ele, în Europa sau pe alte
continente (puținele cazuri de după 1945 implică Războiul Coreei sau con-
fruntări de mică amploare sino-indiene și sino-sovietice). Unele continente sunt
aproape complet lipsite de conflicte interstatale (de pildă Americile, excepție
făcând unele intervenții ale SUA, Războiul Malvinelor din 1982, purtat între
Argentina și Marea Britanie, și parțial Africa). Printre motivele care au dus la
scăderea masivă a incidenței războaielor se numără condamnarea războiului de
agresiune prin Pactul Briand-Kellogg din 1929 și în Carta ONU din 1945. De
altfel, termenul de război este din ce în ce mai puțin folosit în descrierea
conflictelor armate de amploare în documentele internaționale, unele dintre
exemplele bine cunoscute fiind războaiele din Afganistan și Irak. Pe de altă
parte, unele state nu au semnat tratate de pace cu altele la capătul unor conflicte
majore, chiar decenii după încetarea ostilităților, cum ar fi Uniunea
32
Henry Kissinger (2017), A World Restored: Metternich, Castlereagh, and the Problems of
Peace, 1812-22, Brattleboro, VT: Echo Point Books.
33
Eric Hobsbawm (2002), Era capitalului, 1848-1875. Chișinău: Cartier; Barbara Jelavich
(2000), Istoria Balcanilor, 2 vol., Iași: Editura Institutul European.
34
Douglas Porch (2000), Wars of Empire, London: Cassell.
35
Paul Johnson (2014), O istorie a lumii moderne: 1920-2000, București: Humanitas.
110
Sovietică/Federația Rusă, care nu a încheiat un asemenea tratat cu Japonia după

Al Doilea Război Mondial.
În același timp, confruntările cu grupări armate interne și internaționale
le iau locul și se intensifică. Rivalitățile între clase, elite politice, grupuri etnice,
grupări religioase sau ideologice care locuiesc pe teritoriul unui stat iau din ce
în ce mai mai mult locul rivalităților clasice, teritoriale ale statelor.36 Războaiele
de după 1945 sunt din ce în ce mai mult conflicte asimetrice, ce opun forțe
guvernamentale unora neregulate, într-o lume profund fragmentată.37
Bibliografie
Apahideanu, Ionuț (2006), „Problema nivelurilor de analiză în relațiile internaționale”.

în Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu (coord.), Manual de relații
internaționale, Iași: Polirom.
Black, Jeremy (1999), “War and the World, 1450-2000”, The Journal of Military
History, 63(3): 669-681.
Black, Jeremy (2006), Warfare in the Eighteenth Century, f.l.: Collins/Smithsonian.
Bloch, Marc (1996), Societatea feudală. 2 vol., Cluj-Napoca: Dacia.
Calvocoressi, Peter (2000), Politica mondială după 1945, București: Allfa.
Chickering, Roger, Dennis Showalter, Hans van de Ven (Eds.) (2012), The Cambridge
History of War. Volume 4. „War and the Modern World”. Cambridge: Cambridge
University Press.
Clastres, Pierre (2011), La société contre l’État. Paris: Minuit.
Contamine, Philippe (1980), La guerre au moyen âge. Paris: Presses universitaires de
France.
Doyle, Michael W. (1983), „Kant, Liberal Legacies, and Foreign Affairs”, Philosophy &
Public Affairs, 12(3): 205-235.
Gat, Azar (2008), War in Human Civilization., Oxford: Oxford University Press.
Gray, Colin S. (2010), Războiul, pacea și relațiile internaționale, Iași: Polirom.
Gump, James O. (2016), The Dust Rose Like Smoke: The Subjugation of the Zulu and
the Sioux, Lincoln, NE: University of Nebraska Press.
Hamalainen, Pekka (2019), Lakota America, New Habe, CT: Yale University Press.
Hobbes, Thomas (2020), Leviatanul, București: Herald.
Hobsbawm, Eric (2002), Era capitalului, 1848-1875. Chișinău: Cartier.
Howard, Michael (1997), Războiul în istoria Europei, Timișoara: Sedona.
Jelavich, Barbara (2000), Istoria Balcanilor, 2 vol., Iași: Editura Institutul European.
Johnson, Paul (2014), O istorie a lumii moderne: 1920-2000. București: Humanitas.
Kaplan, Robert (2000), Anarhia care va veni: spulberând visele ulterioare Războiului
Rece, București: Antet.
Kissinger, Henry (2003), Diplomația. București: All.
36
Robert Kaplan (2000), Anarhia care va veni: spulberând visele ulterioare Războiului
Rece. Antet.
37
Colin S. Gray (2010), Războiul, pacea și relațiile internaționale, Iași: Polirom.
111
Kissinger, Henry (2013), A World Restored: Metternich, Castlereagh, and the Problems
of Peace, 1812-22, Brattleboro, VT: Echo Point Books.
Le Goff, Jacques (1970), Civilizația occidentului medieval, București: Editura Științifică
Lenin, Vladimir I. (1950). Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului, ediția a
II-a, București: Editura Partidului Muncitoresc Român.
Luttwak, Edward (2016), The Grand Strategy of the Roman Empire: From the First
century CE to the Third. Baltimore, MD: JHU Press.
Machiavelli, Niccolò (1994), Principele, București: Minerva.
Mearsheimer, John (2003), Tragedia politicii de forță, București: Antet.
Miroiu, Andrei (2020), Political Theory of Armed Groups: Social Order and Armed
Groups, Cham: Springer.
Morgenthau, Hans (2007), Politica între națiuni: Lupta pentru putere și lupta pentru
pace, Iași: Polirom.
Osiander, Andreas (2007), Before the State: Systemic Political Change in the West from
the Greeks to the French Revolution, Oxford: Oxford University Press.
Perlman, Fredy (1983), Against his-story, against Leviathan!, Detroit: Black & Red.
Phillips, Andrew, J.C. Sharman (2015), International Order in Diversity: War, Trade
and Rule in the Indian Ocean. Cambridge: Cambridge University Press.
Pinker, Steven (2012), The Better Angels of Our Nature: Why Violence Has Declined,
London: Penguin.
Porch, Douglas (2000), Wars of Empire, London: Cassell.
Sahlins, Marshall (2017), Stone Age Economics, London: Routledge.
Stoessinger, J. (1998), Why Nations Go to War, New York: St. Martin’s Press.
Teschke, Benno (2003), The Myth of 1648: Class, Geopolitics, and the Making of
Modern International Relations, London, New York: Verso.
Tilly, Charles (1975), “Western state-making and theories of political transformation” in
C. Tilly, G, Ardant, The Formation of National States in Western Europe. Priceton,
NJ: Princeton University Press.
Tucidide (1941), Războiul peloponesiac, București: Casa școalelor.
Waltz, Kenneth (2006), Teoria politicii internaționale, Iași: Polirom.
Waltz, Kenneth (2001), Omul, statul şi războiul: o analiză teoretică, Iași: Editura
Wilson, Peter H. (2011), The Thirty Years War: Europe’s Tragedy, Cambridge, MA:
Harvard University Press.
***The New Cambridge Modern History. Vol. 1-9. (1957-1965), Cambridge:
Cambridge University Press.
112
Perspective normative
în controlarea violenței interstatale
Eveniment central al relațiilor internaționale, interacțiunea ultimă dintre

societăți, războiul interstatal (sau posibilitatea sa) obligă, în mod firesc, la
interogarea morală a acestuia. Folosind argumentările prezentate deja în capi-
tolul dedicat abordărilor clasice din Relațiile Internaționale, în paginile ce
urmează vor fi abordate sumar principalele puncte teoretice asupra acestei
probleme.1 Discuția pornește de la constatarea că, în principiu, se pot identifica
două poziții morale asupra acestui subiect. Prima dintre ele este „pacifismul”,
care respinge, în principiu, folosirea violenței, în anumite formule mergând
chiar până la respingerea acesteia în orice circumstanță. Cealaltă poziție ar fi
„belicismul”, care vede fie o valoare morală oarecare în război (de exemplu,
purificarea morală a națiunii), fie, cel puțin, îl recunoaște drept parte inevitabilă
a politicii mondiale.2
După cum s-a arătat în capitolul amintit, atitudinea morală față de
posibilitatea folosirii violenței între state este una din dimensiunile funda-
mentale ale disputei dintre liberali și realiști. Liberalii consideră războiul
inacceptabil, Răul absolut, iar statul care apelează la mijloace violente pentru a-
și impune interesele trebuie să fie pedepsit de întreaga comunitate internațională
ca un infractor (mecanism cunoscut ca al „securității colective”), excepția
acceptată asupra folosirii individuale a violenței fiind dreptul la auto-apărare.
Încrederea în moralitatea și raționalitatea individuală îi face pe liberali să
considere că răspândirea democrației ar fi cea mai bună cale spre pace, care ar
urma să fie susținută de o opinie publică transnațională anti-războinică.
Realiștii, pe de altă parte, observă, precum Carr, că opinia publică a
făcut posibil și naționalismul, care a alimentat atitudinile belicoase în preajma
1
În același sens, v., de exemplu, Radu-Sebastian Ungureanu (2019a), „Legitimarea
morală a folosirii forței armate în relațiile internaționale contemporane”, în Radu-
Sebastian Ungureanu, Radu-Alexandru Cucută (coord.), Moralitate și violență.
Perspective asupra comunităților politice contemporane. Iași: Editura Institutul
European, pp. 97-105.
2
Paul R.Viotti, Mark V. Kauppi (2013), International Relations and World Politics, 5th
Ed., Pearson: Upper Saddle River, NJ, pp. 317.
113
primei conflagrații mondiale.3 În ceea ce-l privește, Morgenthau argumentează

că impunerea unei norme universale (pacea) prin putere (mai precis, cea a
Statelor Unite, norma susținută de liberali fiind o interpretare a viziunii wilso-
niene asupra securității internaționale) riscă să fie denunțată ca imperialism
moral, și astfel respinsă. În plan istoric, definirea națiunilor a presupus, de fapt,
spargerea unității morale transnaționale a elitei (aristocrația) și a dus la
conceperea normativității în termeni naționali – universalismul a fost astfel
înlocuit de particularisme ce pot intra în conflict. Statele își pot astfel urmări
promovarea/ apărarea intereselor naționale unele împotriva altora prin violență,
date fiind condițiile anarhiei în care evoluează.4
Această explicație oferită prin optica realistă asupra conflictelor
interstatale este, de fapt, o altă expresie a perspectivei clasice asupra războiului
dintre state-națiuni, formulată de Carl von Clausewitz în sec. XIX. Pentru acest
interpret al importantelor schimbări politice și sociale din perioada Revoluției
Franceze și a epocii napoleoniene, precum și al consecințelor acestora în plan
militar, poporul, guvernul și armata ar trebui considerate ca aflându-se într-o
unitate indisolubilă. Astfel, deciziile guvernului ar fi luate în numele intereselor
poporului și apărate cu ajutorul unei armate formată chiar din membrii acestuia.
Războiul nu ar fi altceva decât un instrument rațional aflat la dispoziția statului,
ce poate fi folosit ori de câte ori guvernul consideră necesar. Grila sugerată de
Clausewitz permite interpretarea acestei „remarcabile trinități” în termeni de-a
dreptul organici – sufletul (poporul) dorește, creierul (guvernul) decide, iar
brațul (armata) lovește.5
3
E.H. Carr (2011), Criza celor douăzeci de ani (1919-1939). O introducere în studiul
relațiilor internaționale, Iași: Polirom, pp. 137-139. Fondator al curentului realist
(cartea a fost publicată, de fapt, în 1939), Carr deduce izbucnirea celei de-a doua
conflagrații mondiale din înseși condițiile păcii din 1919 – învingătorii ar fi făcut
greșeala de a presupune că ce e bun pentru ei e bun pentru toată lumea. În Germania
însă, condițiile păcii (pierderea de teritorii, limitarea drastică a posibilității de
înarmare, plata datoriilor de război șamd.) au fost resimțite ca o umilință națională –
fundal pe care l-a exploatat Hitler pentru a cuceri puterea. V. și Andrei Miroiu,
Simona Soare (2006), „Realismul”, în Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu
(coord.), Manual de relaţii internaţionale, Iaşi: Polirom, pp. 96-98.
4
pace, Iaşi: Polirom, pp. 269-282. O prezentare clară a dezbaterii morale între realiști și
liberali poate fi găsită în Robert W. McElroy [1998], Moralitatea în politica externă
americană. Rolul eticii în relaţiile internaţionale, Bucureşti: Paideia, cap. 1,
„Dezbatere asupra moralității în relațiile internaționale”.
5
Carl von Clausewitz (fa)[2000], Despre război, Filipeştii de Târg: Antet XX, p. 19.
Asupra influenței lui Clasuewitz asupra formulării gândirii realiste, v., de exemplu,
Edward A. Kolodziej (2007), Securitatea și relațiile internaționale, Iași: Polirom, mai
ales pp. 79-83; 96 -97.
114
Dezbaterea poate fi completată cu poziția Școlii engleze, care, după

cum s-a văzut, se prezintă a fi o cale de mijloc între cele două orientări clasice.
Această orientare respinge, totodată, ideea unui Bine comun universal, imaginat
de liberali, dar și egoismul național postulat de realiști. Luând în considerare o
„ordine internațională” formulată de o „societate” în condițiile anarhiei, ceea ce
propune este considerarea unui spațiu moral comun în care interacționează
statele.6 Existența acestuia nu presupune cu necesitate nici benevolența
presupusă de liberali, și nici nu exclude egoismul postulat de realiști - ceea ce
pretinde este recunoașterea reciprocă a dreptului de a exista și a legitimității
intereselor. Mai specific, prin acceptarea ideii de violență, dar și limitarea
acesteia, această poziție intelectuală este, după cum se va arăta în continuare,
una din cele mai influente în interogarea normativității specifice violenței
interstatale.7
Teoria războiului drept
Teoria (sau doctrina) războiului drept (just-war theory/ doctrine) este o

abordare normativă asupra folosirii violenței mai apropiată de pacifism decât de
belicism întrucât privește evitarea, sau măcar controlarea, violenței. Ea cuprinde,
de fapt, două componente – dreptul la purtarea războiului (jus ad bellum) și com-
portamentul corect în război/ dreptul în război (jus in bello). Între precursorii
intelectuali ai acestei perspective se regăsesc Cicero (care afrmă că „războaiele
drepte trebuie purtate în mod drept”), Sf. Augustin (ce face o distincție între
folosirea legitimă și cea ilegitimă a violenței) sau cel considerat fondatorul
dreptului internațional public, Hugo Grotius, autor în sec. XVI-lea al unui tratat
consacrat dreptului războiului. La ora actuală, Convențiile de la Haga (1899,
1907) sau Convențiile și Protocoalele de la Geneva (1949, 1977) sunt cele mai
cunoscute expresii contemporane ale legalității internaționale în acest domeniu.8
Înainte de a discuta diferențele dintre cele două abordări, trebuie marcat
faptul că orice discuție în domeniu pornește de la postularea „dreptei intenții”,
care afirmă că orice fel de principiu moral trebuie aplicat cu bună-credință.
Decidenții politicii și responsabilii militari pot găsi mijloace prin care normele
6
Chișinău: Știința, pp. 6-18. V., în acest volum, capitolul dedicat perspectivelor clasice
asupra Relațiilor Internaționale.
7
O discuție mai detaliată asupra acestor interpretări de natură normativă poate fi găsită
în Radu-Sebastian Ungureanu (2019b), „Războaiele statelor: moralitate și violență în
asupra comunităților politice contemporane. Iași: Editura Institutul European.
8
P.R.Viotti, M. V. Kauppi (2013), op. cit., pp. 318-319.
115
atașate „războiului drept” pot fi respectate în literă, dar nu și în spirit, mane-

vrându-le în apărarea propriei cauze.9 „Dreapta intenție” este condiția necesară
pentru a putea vorbi de moralitate în conflict.
1. Jus ad bellum
Ideea fundamentală a jus ad bellum poate fi interpretată cel mai ușor în
optica idealistă, a cărei expresie modernă este cea a liberalismului (în fapt,
originile intelectuale sunt mult mai vechi, presupunând apelul la filosofia antică și
la gândirea teologilor creștini). Ea privește condamnarea violenței și acceptarea
acesteia între entități suverane doar ca ultimă posibilitate. Un asemenea com-
portament nu poate fi înțeles, în mod cert, în lipsa asumării „dreptei intenții” –
ceea ce se traduce, în cazul de față, asumarea sinceră a poziției pacifiste.
Partizanii acestei orientări afirmă că, pentru a exista un drept la purtarea
războiului (jus ad bellum), mai întâi de toate e nevoie de o cauză dreaptă, cum
ar fi autoapărarea sau, în viziunea adepților securității colective, ajutorarea
victimei. Asumarea acestei chinuitoare decizii nu poate fi făcută de oricine, ci
doar de cei cu o autoritate legitimă (lucru mai dificil decât pare: ce se întâmplă,
de exemplu, în situațiile în care autoritatea etatică se prăbușește sau guvernul
este în exil?). Trebuie, de asemenea, asumat faptul că folosirea forței nu poate fi
răspunsul necesar decât în cauze extrem de importante, cum ar fi cel de a
răspunde unei agresiuni armate. În plus, pentru a evita pierderile inutile de vieți,
e nevoie ca decidenți unei asemenea măsuri să mizeze pe oarecare șanse de
succes (eroismul pur ar fi nu doar irațional, ci și imoral). În fine, apelul la
violență nu poate fi decât ultimul mijloc, la care se poate apela doar după
epuizarea tuturor posibilităților pașnice de rezolvare a conflictului.10
2. Jus in bello
Dreptul războiului referitor la purtarea corectă a războiului (jus in bello)
este cea de-a doua componentă a teoriei/ doctrinei războiului drept. Ideea pe
care se bazează este că, în situația nefericită în care statele ajung la conflict
armat, violența poate fi, totuși, controlată, în sensul că trebuie evitată
producerea unei suferințe mai mari decât e necesară. Un minim de civilitate
poate fi găsit și în mijlocul războiului, care nu ar trebui astfel să se transforme în
barbarie. Școala engleză pare a fi orientarea cea mai potrivită pentru înțelegerea
acestei orientări, ea postulând existența unui spațiu moral minimal comun între
entități suverane.
În această perspectivă, războiul este o problemă a militarilor aflați sub
control etatic și trebuie să rămână, cât se poate de mult, doar în acest spațiu,
separat de cel al societății generale a civililor. Folosirea uniformelor exprimă,
9
10
Ibidem, p. 319.
116
de fapt, faptul că purtătorii lor sunt agenți ai unui stat, reprezentându-l, ceea ce-i
face gestionari legitimi ai violenței. Forța folosită trebuie să se îndrepte doar
(sau intenționat, cel puțin) asupra uneia similare inamice. Efortul de război al
unui stat trebuie să fie îndreptat doar asupra acelor forțe și elemente ale
infrastructurii oponentului care contribuie la capacitatea acestuia de a continua
conflictul. De aici decurge un important principiu al folosirii forței doar pentru a
acoperi necesități de ordin militar, limitare care are drept consecință faptul că
viețile și proprietățile civililor trebuie protejate cât se poate de mult. Mai mult
încă, prizonierii de război (utilizatori legitimi ai violenței ai unei entități politice
suverane) trebuie să se bucure de protecția statului în custodia căruia se află.
Prin pierderea calității de combatanți, ei nu mai constituie o amenințare de ordin
militar și trebuie priviți astfel doar ca simpli oameni, dar care nu se pot
autoîntreține, lipsiți fiind de libertate. Protejarea condiției lor umane funda-
mentale (prin asigurarea vieții, a sănătății, hranei, adăpostului etc.) devine astfel
responsabilitatea statului care îi reține.11
Un război purtat în mod corect cere o concentrare a efortului asupra
țintelor militare nemijlocite (counterforce), cum ar fi forțele armate ale
inamicului, mai degrabă decât împotriva elementelor de infrastructură (counter-
value targets), precum podurile sau centre industriale, întrucât țintirea acestora
poate produce prea multe victime civile. Mijloacele folosite trebuie să fie
proporționale cu scopul urmărit (dacă distrugerea unei ținte poate fi făcută cu o
bombă de dimensiuni mici, folosirea uneia mari ar fi inutilă, dar ar produce
urmări mai mari, neintenționate).
Fundamentul moral general al „dreptei intenții”, ce conduce întreaga
abordare asupra războiului drept, se poate vedea și în postularea principiului
„dublului efect”. Acesta afirmă că orice acțiune militară are minim două efecte
– unul „bun”, limitarea capacității inamicului de a purta războiul, și unul „rău”,
victimele colaterale. Potrivit doctrinei războiului drept, efectul „bun” trebuie să
îl premeargă, sau să fie simulan, cu cel rău. De exemplu, distrugerea capacității
industriale a inamicului poate fi făcută bombardând cartierele rezidențiale în
timpul nopții, pe motiv ca nu ar avea cine să mai opereze utilajele – caz în care
efectul rău (omorârea civililor) îl precede pe cel bun (limitarea capacității
industriale). O altă opțiune, cu efect militar similar, ar fi ca aceeași acțiune să
aibă loc în timpul nopții împotriva fabricii, caz în care ar fi distrusă chiar
fabrica, iar eventualele victime civile ar fi, oricum, mai puține decât în timpul
zilei. Într-o asemenea operațiune, efectul bun l-ar precede astfel pe cel rău, care,
la rândul său, ar fi mult limitat. Această condiționare este formulată explicit
11
Asupra cerinței discriminiării v., de exemplu, Jeff MacMahan (2006), „Război și
pace”, în Peter Singer (ed.), Tratat de etică, Iași: Polirom, pp. 417-419.
117
împotriva unei des-întâlnite convingeri, afirmând, de fapt, că scopurile nu

justifică mijloacele.12
Condamnarea anumitor categorii de arme este, de asemenea, o
preocupare a teoreticienilor acestui domeniu. Toate armele pot fi utilizate imoral,
dar unele nu pot fi utilizate decât imoral – datorită efectului necontrolabil,
nediscriminatoriu, aici se încadrează, de exemplu, armele de distrugere în masă.
Dacă pentru cele biologice și chimice abordarea comunității internaționale este de
condamnare clară (motivul și tehnologia folosită în producția lor este de multe ori
imposibil de separat de implicațiile civile, făcând astfel problematică identificarea
lor ca instrumente ale războiului), atitudinea față de armele atomice/ nucleare nu e
general împărtășită. În singura lor utilizare militară (la sfârștul celui de-Al Doilea
Război Mondial), efectele erau numai estimate, nu și cunoscute, iar strategii
preconizau o puternică rezistență din partea japonezilor, care ar fi dus la piederi
inacceptabil de mari de partea Aliaților. Mai mult, în timpul Războiului Rece s-a
făcut o distincție între arme nucleare tactice (care ar putea fi folosite direct pe
câmpul de luptă, și astfel ar fi „morale”) și cele strategice, care ar fi vizat centrele
industriale, politice ale inamicului (clar „imorale”).13
Sumar, cele două abordări pot fi reprezentate astfel:
Jus ad bellum Jus in bello
1. Cauza dreaptă. 1. Necesitate militară.
2. Autoritatea legitimă. 2. Protejarea non-combatanților și a altor
persoane fără apărare.
3. Proporționalitatea războiului. 3. Proporționalitatea mijloacelor.
4. Șanse de succes. 4. Mijloacele nu sunt imorale în sine;
refuzul folosirii nediscriminatorii și
cauzării de suferință nenecesară.
5. Războiul ca ultimă soluție, după
epuizarea mijloacelor pașnice
pentru rezolvarea disputei.
Dreapta intenție este o condiție necesară a aplicării oricărui principiu.14
12
P.R.Viotti, M. V. Kauppi (2013), op. cit., pp. 320-323. Tot de acolo sunt preluate și exemplele.
13
Ibidem, pp. 322-324. Pentru o perspectiva generală asupra impactului armelor nucleare,
v., de exemplu, Andrei Miroiu, Simona Soare (2006a), „Război și securitate nucleară”,
în Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu, Manual de relații internaționale, Iași:
Polirom. Pentru aspecte contemporane asupra subiectului, v. Mihai Zodian (2013),
„Proliferarea armelor de distrugere în masă”, în Daniel Biró (coord.), Relațiile
internaționale contemporane. Teme centrale în politica mondială, Iași: Polirom. Asupra
problemelor etice ridicate de armele nucleare, inclusiv al politicii de descurajare, v. Jeff
MacMahan (2006), „Război și pace”, op. cit., pp. 420-424.
14
P. R.Viotti, M. V. Kauppi (2009), op. cit., Table 9.2, p. 323.
118
Trebuie remarcat faptul că aceste perspective sunt construite pentru a

aborda moralitatea conflictelor interstatale. Astfel, în esență, ele se bazează pe
premisa că războiul este purtat de entități politice înzestrate cu atributul
suveranității, în care există autorități politice legitime de natură a controla în
mod eficient forța militară. Aceste supoziții sunt relevante în condițiile în care
ele trebuie adaptate confruntărilor în care sunt implicați actori non-statali. Un
război de eliberare națională, spre exemplu, este purtat de grupări ce urmăresc
exact dobândirea caracterului suveran. Din momentul declanșării luptei și până
la eventuala victorie, membrii acestora pot fi acuzați de terorism, lipsiți de
protecția acordată prizonierilor de război șamd.15
Legalitatea războiului în lumea contemporană
Existența unui drept internațional poate fi dedusă din necesitatea unei

acoperiri formale a reglementărilor stabilite de state, de natură a conferi rela-
țiilor dintre acestea stabilitate și predictibilitate. Fără a intra aici într-o întregă
discuție, de la bun început trebuie afirmat că specificul acestei ramuri a pre-
ocupărilor de ordin juridic pornește de la caracteristica fundamentală a subiec-
ților săi care este suveranitatea, care face ca statele să nu poată fi obligate în a
observa normele internaționale. Consecința suveranităților care este anarhia
sistemică nu permite existența unei autorități capabile să impună ordinea. Mai
mult, după cum se va arăta, puterea este un element care nu poate fi ignorat în
orice discuție legalistă asupra războiului interstatal.
În asemenea condiții se ridică două întrebări: mai întâi, ce anume face
totuși ca statele să participe la asemenea aranjamente legale (faptul că Elveția
nu a fost membră ONU până în 2002 este mai degrabă o curiozitate, nu o
regulă)? și apoi de ce le respectă în uriașa majoritate a cazurilor? Probabil că
răspunsul la prima întrebare ar trebui căutat în predictibilitatea oferită (precum
și în superioritatea morală în caz de diferend). Pentru cea de-a doua, Școala
engleză oferă o posibilitate de investigare. Între scopurile societății interna-
ționale ar intra, afimă Bull, apărarea principiului pacta sunt servanda, al ținerii
promisiunilor.16 Wight, la rândul său, argumentează existența și respectarea
dreptului internațional pe baza pretenției la nemurire a statelor.17 Reglementarea
15
Pentru mai multe comentarii asupra teoriei războiul drept, v., de exemplu, R.-S. Ungureanu
(2019b), „Războaiele statelor...”, op. cit., mai ales pp. 18, 26-28. O discuție empirică
asupra acestui subiect poate fi găsită în Radu-Sebastian Ungureanu (2019a),
„Legitimarea morală...”, op. cit..
16
H. Bull (1998), Societatea anarhică..., op. cit., p. 17.
17
Martin Wight (1998), Politica de putere, Chișinău: Arc, p. 115.
119
relațiilor în mediul anarhic este o necesitate cu care se confruntă entitățile

politice suverane, care au nevoie de continuitate în derularea acestora, asumân-
du-și astfel respectarea angajamentelor pe care și le iau. Nu întâmplător parti-
zanii acestei perspective teoretice îl declară drept înaintaș intelectual pe cel
considerat fondatorul dreptului internațional, Hugo Grotius.
Formularea convențiilor războiului nu a mai fost considerată suficientă
la sfârșitul primei conflagrații mondiale. După cum am arătat, acestora li s-au
adăugat în perioada interbelică presiuni formulate de pe poziții liberale asupra
imoralității războiului. Impactul acestora a fost considerat a fost atât de
puternic, încât ideea a fost păstrată și după cel de-Al Doilea Război Mondial. La
ora actuală, Carta Națiunilor Unite prevede posibilitatea apelării la violență în
trei situații: în cazul auto-apărării, în situațiile autorizate de Consiliul de
Securitate (de exemplu, securitatea colectivă, dar și cauze umanitare), și în cazul
angajamentelor luate de state în interiorul unor alianțe defensive. Acest din
urmă aspect are de-a face, de fapt, cu structura Consiliului de Securitate, în care
cei cinci membri permanenți (marii învingători ai conflagrației) păstrează un
drept de veto (de opunere absolută, exprimarea acestuia blocând adoptarea unei
rezoluții de către Consiliul de Securitate). Acest privilegiu a fost recunoscut
tocmai în ideea de a evita eroarea Ligii Națiunilor din perioada interbelică, când
securitatea internațională colectivă a rămas, prin efectul neparticipării/ retragerii
altor mari puteri, să fie apărată de doar două dintre ele, Marea Britanie și Franța.
Dreptul de veto ar garanta astfel marilor puteri că organizația nu poate fi
folosită împotriva intereselor lor. Consecința este însă că, prin dreptul de veto,
ele scapă astfel prevederilor generale. Aspectul s-a dovedit util în particular în
epoca confruntării bipolare, marea performanță a ONU în această epocă fiind,
probabil, supraviețuirea și lărgirea sa progresivă până la a cuprinde, practic,
întregul sistem internațional.
Revenind la alianțele defensive, recunoașterea acestora de către Cartă
este necesară pentru ca Organizația să capete un plus de credibilitate în ochii
membrilor obisnuiți: în cazul în care agresorul ar fi chiar una din marile puteri,
este evident că organizația ca întreg nu poate lua nici o măsură pentru protejarea
victimei (datorită dreptului de veto). În interiorul unor alianțe defensive, victima
ar avea însă o șansă legală suplimentară de a rezista atacului. Trebuie notat
faptul că nu toate alianțele sunt permise, ci doar cele „defensive”. Chiar și în
situațiile în care Consiliul de Securitate ar fi paralizat, rămâne recunoscut
dreptul la rezistență în fața agresiunii, individual și colectiv.
Crimele din război
Încercările de interogare morală a războiului nu au rămas o simplă

dezbatere academică. Statele au construit o legislație în domeniu și, în anumite
120
situații, au stabilit și tribunale internaționale. Pentru prima dată în istorie, la

sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial au fost judecați lideri politici și
militari germani și japonezi în procesele de la Nürenberg și, respectiv, Tokyo.
Lunga listă de conflicte interetnice, dar și atitudinea de cooperare internațională
de după sfârșitul Războiului Rece a făcut totodată necesară și posibilă
constituirea unor tribunale care să îi judece pe cei acuzați de crime din spectrul
conflictelor armate, inclusiv cele non-statale. O Curte Penală Internațională, cu
sediul la Haga, a fost fondată în 1998, devenind operațională din 2002. Chiar
fără o acoperire universală (de exemplu, Statele Unite, Rusia, China sau India
nu au semnat/ ratificat documentele de recunoaștere/ s-au retras din Statutul de
la Roma, tratatul ce-i reglmentează existența), acest tribunal funcționează, în
fața sa fiind aduși mulți dintre cei considerați responsabili de atrocități comise
în conflictele recente.
În principiu, la ora actuală sunt incriminate mai multe tipuri de fapte.
„Crimele împotriva păcii” privesc plănuirea și declanșarea războiului, o
încadrare în care e evidentă ideea liberală de pedepsire a celor care încalcă
pacea. „Crimele de război” se referă la încălcarea legilor și obiceiurilor legate
de război, adică, în principiu, normele cuprinse în jus in bello, despre care s-a
arătat deja că ar fi cel mai ușor interpretabilă prin optica Școlii engleze. Acele
acte ce constituie veritabile atentate la adresa demnității umane, comise în
vreme de pace sau război ca politică sistematică, ar fi „crimele împotriva
umanității”.18 Pedepsirea unor asemenea acte presupune, în fundal, o convingere
în unitatea morală a umanității, iar perspectiva preferată ar fi, probabil,
cosmopolitanismul (care va fi tratat într-o secțiune ulterioară a acestui volum)
și/ sau liberalismul (dată fiind dimensiunea sa idealistă)19. Trebuie remarcat
18
Este în afara scopului acestui articol dezvoltarea discuției în această direcție. Conducerea
politică și caracterul sistematic al încălcării masive și repetate a unor drepturi umane
fundamentele ar fi elemente definitorii pentru încadrarea unor fapte în această
categorie. Sclavia sau deportările forțate ar fi exemple de asemenea crime. Merită
notat și faptul că este o problemă de dezbatere juridică dacă genocidul este o crimă
diferită de cele împotriva umanității, o distincție care este ignorată aici. Pentru
amănunte în acest sens, v. Andrew Altman (2012), ”Genocide and Crimes against
Humanity: Dispelling the Conceptual Fog”, Social Philosophy and Policy, 29(1), pp.
280-308. O discuție mai largă pentru relevanța temei în lumea contemporană poate fi
găsită în Adam Jones (2018), ”Genocide and Crimes against Humanity”, în Paul D.
Williams, Matt McDonald (Eds.), Security Studies. An Introduction, 3rd Ed., London;
New York: Routledge. În acest volum, problema va fi marcată și în altă parte.
19
Cosmopolitanismul este, de regulă, văzut ca parte a liniei kantiene a tradiției liberale.
Oricum, merită remarcat faptul că această perspectivă morală este încadrabilă în ceea
ce Martin Wight ar numi „tradiția revoluționistă” a Relațiilor Internaționale (v. în
acest sens capitolul dedicat perspectivelor clasice din acest volum). Martin Wight
121
faptul că responsabilitatea pentru asemenea crime este individuală, învinuiții

neputând invoca, de exemplu, ordinul primit din partea superiorilor în comiterea
lor, dar, pe de altă parte, cei aflați în poziții de comandă sunt personal respon-
sabili pentru actele săvârșite de cei aflați în subordinea lor.20
Evident, nu trebuie supra-estimate efectul, amplitudinea și chiar

corectitudinea aplicării acestei legislații. Prin specificul mediului pentru care
este proiectată, ea este limitată de însăși suveranitatea statelor și distribuția
inegală a puterii în sistem. (Nu poate fi ignorat faptul că în caz de război, justiția
este aplicată de învingători învinșilor...) Pe de altă parte însă, nu pot trece
neobservate eforturile făcute chiar de state pentru a construi acest cadru juridic,
chiar imperfect.
Abordările normative ale conflictului armat în mediul internațional
constituie, de fapt, răspunsuri date în comun de către state în încercarea de a
controla anarhia în cele mai violente manifestări ale sale. În această perspectivă,
lipsa autorității centrale specifică sistemului presupune că responsabilitatea
ultimă în prezervarea umanității o poartă statele. Discuția însăși confirmă încă o
dată cât de strâns legate sunt, în relațiile internaționale, cooperarea și conflictul.
Dacă războiul nu este altceva decât forma cea mai violentă a conflictului, iar
anarhia permite ca asemenea evenimente să se producă, statele încearcă, pe de
altă parte, să controleze, atât cât se poate, dezlănțuirea de forțe și să limiteze
nefericirea produsă. Pentru atingere acestui țel, specific însăși civilizației, ele
sunt nevoite să coopereze.
Bibliografie
Altman, Andrew (2012), „Genocide and Crimes against Humanity: Dispelling the
Conceptual Fog”, Social Philosophy and Policy, 29(1), pp. 280-308.
Carr, E.H. (2011), Criza celor douăzeci de ani (1919-1939). O introducere în studiul
von Clausewitz, Carl (fa)[2000], Despre război, Filipeştii de Târg: Antet XX.
Jones, Adam (2018), „Genocide and Crimes against Humanity”, în Paul D. Williams,
Matt McDonald (Eds.), Security Studies. An Introduction, 3rd Ed., London; New
York: Routledge.
(1991), International Theory: The Three Traditions (edited by Gabriele Wight and
Brian Porter), Leicester: Leicester University Press.
20
O discuție juridică în acest sens poate fi găsită, de exemplu, în Malcolm N. Shaw
(2008), International Law, 6th Ed., Cambridge: Cambridge University Press, cap. 8,
”International Criminal Responsability in International Law”.
122

MacMahan, Jeff (2006), „Război și pace”, în Peter Singer (ed.), Tratat de etică, Iași:
Polirom.
McElroy, Robert W. [1998], Moralitatea în politica externă americană. Rolul eticii în
relaţiile internaţionale, Bucureşti: Paideia.
Miroiu, Andrei, Simona Soare (2006), „Război și securitate nucleară”, în Andrei
Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu, Manual de relații internaționale, Iași: Polirom.
Shaw, N. Malcolm (2008), International Law, 6th Ed., Cambridge: Cambridge
University Press.
Ungureanu, Radu-Sebastian (2019a), „Legitimarea morală a folosirii forței armate în
relațiile internaționale contemporane”, în Radu-Sebastian Ungureanu, Radu-
politice contemporane. Iași: Editura Institutul European.
Ungureanu, Radu-Sebastian (2019b), „Războaiele statelor: moralitate și violență în
asupra comunităților politice contemporane, Iași: Editura Institutul European.
Ed., Pearson: Upper Saddle River, NJ
Zodian, Mihai (2013), „Proliferarea armelor de distrugere în masă”, în Daniel Biró
Iași: Polirom.
123
124

Interconectarea statelor în cadrul unui sistem presupune un cadru

normativ, mai mult sau mai puțin clar și coerent, care să reglementeze relațiile
dintre ele. Acest proces ridică mai multe întrebări, dintre care cele mai
importante ar fi cele, pe de o parte, de a stabili cine și cum stabilește aceste
reguli, iar pe de alta cele care chestionează respectarea și efectul lor.
În cele ce urmează, discuția va urmări două idei fundamentale. Prima
dintre ele, dedicată hegemoniei, propune o perspectivă bazată pe putere în
explicarea inițierii și susținerii regulilor. Cea de-a doua secțiune, asupra
regimurilor internaționale, se referă la stabilitatea și efectul cadrului normativ.
Hegemonia
Un răspuns comun multor abordări cu privire la originea regulilor

pornește de la faptul că, în mediul anarhic, puterea este un argument care nu
poate fi neglijat. Dar puterea în sine nu aduce nimic în lipsa beneficiilor pe care
le poate aduce exercitarea sa asupra altora. În condițiile multiplicării interac-
țiunilor, e necesară reglementarea acestora, iar statele care se află în poziția cea
mai favorabilă sunt marile puteri, din care se ridică unul/un grup de state. În
esență, puterea dominantă organizează spațiul politic, iar poziția ocupată
provoacă alți actori, ce încearcă să o conteste, potrivit regulilor balanței de
putere din mediul anarhic.1 Chiar dacă poate fi folosit și cu acest sens, conceptul
de „hegemon” este folosit de regulă ca desemnând acea putere (grupare de
puteri) care stabilește „regulile jocului” pentru ea și pentru alții, afirmând astfel
ce anume presupune dominația. Acest înțeles va fi cel utilizat aici.
Urmarea exercitării influenței de către un stat asupra altuia poate fi pusă
în termenii înțelesului „suveranității”. În acest sens, poate fi elocventă imaginea
unei axe a relației de putere între două state care are la un capăt „imperiul”
(negarea suveranității) și suveranitatea deplină (neingerința în afacerile interne)
la celălalt. Hegemonia s-ar afla, de fapt, oriunde între aceste puncte, fără a le
atinge. Ea presupune, pe de o parte, recunoașterea suveranității părții dominate,
1
În acest sens, v. Martin Wight (1998), Politica de putere, Chișinău: Arc, cap. 2, „Puteri
dominante”.
125
dar și a influenței suferite din partea celei mai puternice, pe de alta.2 Fără a
insista aici, trebuie observat că hegemonia pare a fi, de regulă, mult mai
profitabilă decât dominația directă, de tip imperial, întrucât puterea care o
exercită nu-și asumă costurile guvernării, inclusiv pe cele de ordin politic (mai
ales în timpul epocii națiunilor, manifestarea vizibilă a unei influențe străine se
poate confrunta cu mari probleme de legitimitate).3
Varietatea tipurilor de dominație întâlnite face ca hegemonia să
cunoască mai multe înțelesuri în Relațiile Internaționale, precum și o multi-
tudine de perspective teoretice de natură a o explica. Toate se referă însă, în
esență, la stabilirea regulilor sistemului, și se poate aplica oricărei situații,
indiferent care ar fi mijloacele folosite de hegemon, fie acestea coercitive (spre
a asigura conservarea sau creșterea puterii hegemonului), fie de simplă
influențare – pe ideea că ceilalți sunt convinși că modelul propus este mai
performant/ legitim decât cel folosit până atunci. Se pot găsi exemple con-
trastante în acest sens. Un sistem hegemonice puternic coercitiv ar fi dominația
URSS asupra țărilor din sfera sa de influență din Europa de Est în timpul
Războiului Rece, care le-a amendat suveranitatea inclusiv formal prin doctrina
Brejnev, numită chiar „a suveranității limitate”4. Pe de altă parte s-ar găsi
2
O reprezentare asupra relațiilor dintre imperiu și hegemonie poate fi găsită în Barry
Buzan, Richard Little (2009), Sistemele internaționale în istoria lumii. Reconfigurarea
studiului relațiilor internaționale. Reconfigurarea studiului relațiilor internaționale,
3
De pe poziții marxiste, în 1917, Lenin definește imperialismul într-un mod particular,
drept capitalism neconcurențial, posibil datorită dominației centrului asupra periferiei
Relațiile Marii Britanii, marea putere financiară a lumii, cu Argentina, stat inde-
pendent în epocă de aproape un secol, ar intra, de exemplu, în această categorie.
Vladimir Ilici Lenin (1950), Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului,
ediția a II-a, București: Editura Partidului Muncitoresc Român, p. 94. În pofida
diferențelor dintre ei, Organski, care poate fi încadrat în orientarea intelectuală
realistă, apără o poziție asemănătoare în acest sens jumătate de secol mai târziu. A.F.
K. Organski (1968), World Politics, 2nd Ed., New York: Alfred A. Knopf, cap. 11,
”The New Colonialism: Economic Dependencies and Satellites”. Pentru această
problemă, marxismul pare a fi, de regulă, abordarea cea mai frecvent utilizată, fiind în
particular preocupat de problema inechității schimburilor. Pentru mai multe amănunte
asupra perspectivei marxiste în relațiile economice internaționale, v. capitolul dedicat
rolului statelor în gestionarea globalizării economice. O discuție generală asupra
marxismului în Relațiile Internaționale poate fi găsită în Radu-Sebastian Ungureanu,
(2006a), „Teorii marxiste ale Relațiilor Internaționale, în Andrei Miroiu, Radu-
Sebastian Ungureanu (coord.), Manual de relații internaționale, Iași: Polirom.
4
Doctrina, formulată în 1968, a legitimat intervenția sovietică și a sateliților săi (mai
puțin România) în reprimarea „Primăverii de la Praga”. Doctrina stipula „dreptul
țărilor comuniste (de fapt, al Uniunii Sovietice), de a interveni prin orice mijloace,
inclusiv militare, în momentul în care în vreunul din statele surori este amenințată
126
exemple de „hegemonie benignă”, în care hegemonul exercită mai degrabă forța

unui model, lipsită fiind de amenințarea coerciției, de tipul celei americane
asupra Europei Occidentale în aceeași perioadă. Această distincție poate fi
tradusă în termenii legitimității: întrucât marele rol al hegemonului în cadrul
(sub)sistemului în care operează este cel de a oferi bunuri publice (securitate,
păstrarea ordinii5, monedă de schimb recunoscută, postularea și apărarea
normelor fundamentale ale interacțiunii etc.), problema revine la a observa
modul în care ceilalți participanți percep aceste condiționări drept benefice
pentru ei. Cu cât acestea sunt mai ușor de acceptat, cu atât factorul coercitiv este
mai puțin necesar din partea puterii dominante. După cum se va discuta ulterior,
în secțiunea referitoare la regimurile internaționale, problema legitimității este
extrem de relevantă pentru a aborda viitorul aranjamentelor stabilite după
(relativa) decădere a hegemonului în fața competitorilor.
O explicare a hegemoniei ce poate exclude factorul coercitiv, bazându-
se pe atracție, este susținută de Modelski, care descrie istoria lumii moderne
prin cicluri hegemonice, fiecare constând în stabilirea unor noi căi de creștere a
puterii de către un stat, observat și imitat de altele. Pornirea procesului nu
presupune că inițiativa ar aparține cu necesitate celei mai puternice entități
politice, ci celei care probează inovații ce merită a fi reproduse, exercitând o
atracție ale cărei surse trebuie căutate în lumea ideilor, și nu în cea materială.
Primul ciclu identificat de Modelski este început în secolul XV de Portugalia, o
putere minoră, periferică pentru lumea europeană, dar care a fost prima care a
ieșit din cadrul îngust al acestei scene și a căutat, prin ieșirea în ocean, să se
conecteze direct la profitabilul comerț cu mirodenii din Asia. Această scurt-
circuitare a transportului, care evita intermediarii tereștrii de pe Drumul Mătăsii
și puterile maritime din Mediterana precum Veneția, a dus la scăderea dramatică
a costurilor, drept pentru care a fost notată de alți competitori, care au încercat
să o imite. Prin inițiativa portugheză, care a început cu o generație înainte de
Columb, a început epoca marilor descoperiri geografice și, în anumite sensuri,
globalizarea de azi.6
orânduirea politică și socială”. R.-S. Ungureanu (2006a), „Teorii marxiste...”, op. cit.,
p. 125.
5
De pe poziții realiste, Raymond Aron vorbește despre „pacea prin hegemonie” drept
un caz intermediar între cea bazată prin balanță de putere („pacea prin echilibru”) și
cea care neagă anarhia („pacea prin imperiu”). Hegemonul nu neagă suveranitatea
celor dominați, dar ar stabiliza (sub)sistemul pe care îl controlează, gestionând
violența, și astfel ordinea. Raymond Aron (2017), War and Peace. A Theory of
International Relations, London; New York: Routledge, p. 152.
6
George Modelski (1978), ”The Long Cycle of Global Politics and the Nation-State”,
Comparative Studies in Society and History, 20 (2), mai ales, pentru acest exemplu,
pp. 218-220.
127
În principiu, se poate afirma că hegemonia nu poate fi despărțită de

distribuția puterii în sistem, centrul dominant ocupând prima poziție în sistem și
încercând să o păstreze,7 datorită nevoii de a apăra regulile propuse. De aici
decurge și una dintre cele mai importante cauze ale conflictelor internaționale:
datorită însăși suveranității, statele cunosc dinamici diferite ale puterii, inclusiv
marii jucători. Hegemonul se va confrunta cu competitori, care îi vor provoca
poziția. Fără a intra aici în detalii asupra tranziției de putere, cu interpretări
teoretice diferite,8 va trebui notat faptul că, între „marile războaie” care au
marcat istoria lumii, „hegemonice” sunt cele în care miza cea mare este
impunerea unui sistem de reguli sau al altuia, spre beneficiul, în primul rând, al
respectivei mari puteri care provoacă schimbarea, dar și al tuturor celor care îl
susțin. „Ele rezolvă problema statului care va guverna sistemul, dar și pe cea a
ideilor și valorilor care vor predomina”, afirmă Robert Gilpin.9 Astfel, în
Războiul de 30 de ani au fost opuse modelul solidarității imperiale catolice celui
al suveranității statale și pluralismului religios, iar în războaiele Revoluției și
napoleoniene liberalismul economic britanic mercantilismului francez șamd.10
Un exemplu mult mai apropiat temporar este cel al Războiului Rece
(„rece” fiindcă cei doi nu s-au luptat direct unul cu altul, probabil că în primul
rând datorită factorului nuclear11, dar „război” datorită durității competiției
politice și incompatibilității ideologice) prin prisma punctelor fundamentale ale
modelelor propuse. Mai jos este o comparație între aceste două modele
hegemonice:
7
În plan empiric, această afirmație vine mai degrabă în pofida primelor două exemple
date de Modelski, pentru care poziția portugheză a fost ocupată ulterior de Țările de
Jos, la rândul lor o putere minoră, dar novatoare în planul organizării politice și
economice.
8
În ceea ce privește concepțiile teoretice care privesc această dominare asupra
sistemului, acestea pot fi grupate în două mari surse – realistă (Organski, Gilpin) și
școala sistemică (Wallerstein, Modelski), ce în fapt poate fi citită prin lentile marxiste.
Pentru mai multe elemente asupra acestor probleme, v. Andrei Miroiu (2006),
„Evoluția sistemului internațional până în 1914”, în Andrei Miroiu, Radu-Sebastian
Ungureanu (coord.), Manual de relații internaționale, Iași: Polirom, pp. 15-17, R.-S.
Ungureanu, (2006a), „Teorii marxiste...”, op. cit., pp. 117-123, sau Simona Soare
(2013), „Tranziția de putere”, în Daniel Biró (coord.), Relațiile internaționale
contemporane. Teme centrale în politica mondială, Iași: Polirom.
9
Robert Gilpin (2000), Război și schimbare în politica mondială, Craiova: Scrisul
Românesc, p. 260.
10
Ibidem, p. 261. V. și Robert Gilpin (1988), ”The Theory of Hegemonic War”, Journal
of Interdisciplinary History, 18(4), pp. 606-610.
11
Asupra condiționărilor aduse de factorul nuclear în desfășurarea competiției hegemo-
nice v., de exemplu, R. Gilpin (1998), ”The Theory...”, op. cit., pp. 610-613.
128
Statele Unite Uniunea Sovietică

Ideologia de referință Liberalism Comunism
Regim politic Democrație; pluralism politic Totalitarism; monopolul
puterii Partidului Comunist
Structura sistemului Separația puterilor Unitatea puterilor (o singură
politic sursă – Partidul Comunist)
Organizarea Economie de piață (capitalism) Economie centralizată
economiei
Regula interacțiunii Recunoașterea suveranității Suveranitate condiționată -
cu cei influențați doctrina Brejnev
Principiu Anarhie Ierarhie (informală?)

internațional
Interacțiunea Monetară, prin dolar Non-monetară, sistem barter
economică cu cei
influențați
Proiectarea forței Putere maritimă Putere continentală
Comparația privește o separare a spațiului politic internațional în sfere

de influență, ceea ce presupune o exercitare regională a hegemoniei. Trebuie
punctat însă și faptul că hegemoniile regionale se exercită, în epoca sistemului
internațional cu întindere globală, în interiorul uneia generale. Să luăm ca
exemplu relațiile americano-sovietice din timpul bipolarismului, fiecare exer-
citându-și dominația în propria sferă de influență/ subsistem. Dar hegemonul
sistemului (apărătorul regulilor generale) sunt Statele Unite. Chiar și în timpul
Războiului Rece, cele două super-puteri întrețineau relații bilaterale. Dacă se
întâlneau la ONU, aceasta, fiind o organizație inspirată și sponsorizată în
proporție covârșitoare de Statele Unite, evident regulile erau cele americane;
schimburile economice dintre ei presupuneau uzul de monedă (dolari, nu ruble),
adică o altă regulă susținută de partea americană șamd. Identificăm prin regulile
generale puterea hegemonică sistemică, iar prin contra-proiect pe cea care o
contestă. Evident, puterea contra-hegemonică trebuie să fie comparabilă ca
importanță cu cea dominantă pentru a o putea provoca.
Principalul rol al hegemonilor în relațiile internaționale ar consta în
fomularea regulilor interacțiunii. Potrivit unei teorii din domeniu (a stabilității
hegemonice), toți actorii supuși acestor reguli ar profita, de fapt, de predicti-
bilitatea oferită, dar cel mai interesat de ele ar fi, de fapt, însuși hegemonul, ca
actorul cu cele mai importante interese în (sub)sistem. În ceea ce privește
următoarea întrebare care se ridică – ce se întâmplă cu instituțiile (regulile)
comune în cazul decăderii hegemonului? –, teoriile oferă răspunsuri diferite.
Este evident că stabilitatea lor ulterioară ar depinde de legitimitatea percepută a
regulilor de cei supuși lor, de utilitatea lor și de ascensiunea (sau nu) unui nou
hegemon. Instructiv în acest sens e comportamentul statelor din Europa de Est
129
în momentul disoluției Uniunii Sovietice. Toate aranjamentele stabilite (CAER,

Organizația Tratatului de la Varșovia șamd) au fost abandonate în timp record,
iar aceste state foste socialiste au căutat aderarea la mecanismele occidentale. În
contra-partidă, regulile evidentei hegemonii americane postbelice asupra
Europei Occidentale (vizibile, de exemplu, în planul Marshall sau în protecția
oferită prin NATO12) au fost păstrate și chiar aprofundate – de exemplu, prin
UE - chiar în urma relativei „decăderi” americane (Statele Unite și Uniunea
Europeană sunt, în multe dosare, pe poziții contrare, și competitori economici;
legătura în domeniul securității – prin NATO – a fost însă păstrată; nu există,
practic, diferențe semnificative între ele în ceea ce privește fundamentele
normative ale prezenței internaționale, diferențele fiind, de regulă, puține și mai
degrabă de nuanță).
Vorbim astăzi de „hegemonia americană” în măsura în care toate
instituțiile fundamentale ale interacțiunii internaționale au fost propuse/
sprijinite de Statele Unite în perioada postbelică, precum ONU sau trinomul
„Bretton Woods” (FMI, Banca Mondială, GATT/ Organizația Mondială a
Comerțului). În mod evident, aceste instituții nu reprezintă exclusiv interesele
americane, de ele beneficiind toți cei interesați. Pe de altă parte, putem vorbi de
un oarecare „declin” american în măsura în care alți actori folosesc aceste reguli
în apărarea propriilor interese, reușind să și le impună în dosare importante
împotriva celor americane. Din aceeași perspectivă însă, am putea vorbi de o
„contra-hegemonie” la nivel sistemic dacă am putea identifica un alt actor, ce
propune un alt set de reguli, care le-ae provoca pe cele americane. Pe de altă
parte însă, dintr-un punct de vedere mai puțin radical intelectual (și presupunând
o schimbare a înțelesului termenilor), pentru a vorbi de o putere contra-
hegemonică ar fi suficientă o înlocuire a ocupantului primei poziții.
Din cele discutate până acum, reiese că, în problema hegemoniei,
aspectele cooperării se regăsesc în ordinea din interiorul unei sfere de influență,
iar cele ale conflictului din competiția dintre acestea sau dintre marii actori care
le patronează. Mai există însă un aspect foarte important, cel al posibilității
cooperării între state cu pretenții de a domina afacerile internaționale. Simpla
respectare reciprocă a sferelor de influență este un exemplu de cooperare
12
Se poate considera că, la origini, NATO era mai degrabă un proiect european decât
unul american. Confruntate cu pericolul expansionismului sovietic postbelic, statele
Europei occidentale - prea slabe, neîncrezătoare unele în altele, divizate și distruse de
războiul care abia se încheiase – au căutat protecția americană. În vorbele atribuite
primului Secretar-General NATO, Gen. – lt. Lord Ismay, scopul alianței era de „a-i
ține pe americani în [Europa], pe ruși afară [din Europa], iar pe germani sub control"
("to keep the Americans in, the Russians out, and the Germans down"). Apud Joseph
S. Nye, Jr. (2002), The Paradox of American Power: Why the World's Only
Superpower Can't Go It Alone, Oxford: Oxford University Press, p. 33.
130
minimală, care n-are nevoie de formalizare și nici măcar de o declarație oficială,

ci doar de o recunoaștere implicită a marilor actori ce le definesc și le prote-
jează, făcută cu scopul de a evita escaladarea tensiunilor între ei.13 Un exemplu
ceva mai detaliat este co-hegemonia– marile puteri stabilesc o anume regulă și o
supraveghează în comun. Războiul global antiterorist de azi, la care participă,
formal cel puțin, toate statele lumii, are ca scop apărarea monopolului etatic
asupra violenței (în deplin acord cu primul scop al societății internaționale, așa
cum a fost definit de Bull). Este evident faptul că interdicția legitimării și
ascensiunii actorilor non-statali care folosesc violența ar fi fost imposibilă dacă
una din marile puteri nu ar fi respectat-o și nu și-ar fi convins și clienții să o
facă.14
Prin administrarea comună a unei anumite situații, marile puteri pot
defini un con-dominiu sau concert de putere. Acest din urmă termen este mult
mai frecvent folosit15, și desemnează acel mecanism în care anumite state
interesate, de obicei mari puteri, caută împreună soluții reciproc avantajoase
pentru gestionarea în comun a anumitor situații. Concertul de putere poate fi
definit teritorial (de exemplu, controlarea unui conflict) sau pe problematici
(cum ar fi o criză economică), regional sau global, permanent sau temporar,
formalizat sau nu. Este unul dintre cel mai frecvent folosite mecanisme diplo-
matice, permițând marilor puteri flexibilitate în abordarea atât a problemei în
discuție, cât și a relațiilor dintre ele, motiv pentru care multe asemenea nego-
cieri sunt purtate cu discreție.16
Regimurile internaționale
Teoretic vorbind, nu este necesar ca hegemonul (promotorul regulilor)

să fie un singur centru de putere (stat) – e suficient să ne gândim la politici ale
UE precum cea de extindere sau cea privind buna-vecinătate spre est sau spre
sud. Mai mult, exemplul mai oferă o temă importantă spre meditație. Observând
13
Chișinău: Știința, pp. 208-214.
14
Pentru mai multe amănunte, v. și capitolul special dedicat acestei probleme din
volumul de față.
15
Pentru Bull, termenul „condominiu” ar trebui limitat doar la situațiile în care marile
puteri asigură o formă de guvernare comună. El îl respinge, de asemenea, și pe cel de
„coimperiu”, întrucât ar presupune „o ierarhie formală a statelor”. H. Bull (1998),
Societatea anarhică..., op. cit., p. 214. În ceea ce mă privește, aș sesiza și nuanța ce
trimite la teritorialitate pentru „condominiu” (de la „domeniu”), precum și la pretenția
pentru imperii de fi unicele surse a normativității și puterii.
16
Am discutat mai pe larg concertele de putere în Radu-Sebastian Ungureanu (2010),
Securitate, suveranitate și instituții internaționale. Crizele din Europa de Sud-Est în
anii ‘90, Iași: Polirom, pp. 100-103.
131
comportamentul și mijloacele UE, se pare că exercitarea hegemoniei nu are

nevoie cu necesitate de un instrument militar (UE, ca atare, nu are, practic, așa
ceva; în măsura în care se poate vorbi de o capacitate militară europeană este
obligatoriu să fie afirmate legăturile cu NATO, care însă nu poate face abstracție
de contribuția americană), ci e suficientă forța de atracție.
În principiu vorbind, puterea nu este o condiție necesară a reglementării
interacțiunilor internaționale, întrucât aceasta nu poate explica, de fapt, decât în
mică măsură respectarea regulilor. Pentru aceasta este nevoie de un apel la
raționalitatea actorilor, mai precis la interesul acestora în a coopera într-un mod
consistent cu normele agreate. În acest sens, termenul folosit este cel de „regim
internațional”, care, în cea mai cunoscută definiție a sa, oferită de Stephen
Krasner, desemnează „seturi de principii, norme, reguli şi proceduri de luare a
deciziilor, implicite sau explicite, în jurul cărora converg aşteptările actorilor
într-un anumit domeniu al relaţiilor internaţionale”.17
Originea unui regim internațional trebuie căutată în constatarea, făcută
de către state, a existenței unei probleme comune, a căror rezolvare depășește
suveranitatea fiecăreia dintre ele, impunând astfel cooperarea. De exemplu, ca o
trimitere poștală să ajungă la destinație dintr-o țară în alta e nevoie ca statele să-
și recunoască reciproc taxele plătite (valoarea unui timbru este plătit de
expeditor, dar scrisoarea ajunge la destinație prin efortul serviciilor din țara de
destinație). Transportul cu avionul e un alt exemplu: pentru a nu se bloca la
nesfârșit în drepturile suverane asupra spațiului aerian, statele convin condițiile
în care zborurile internaționale sunt posibile. Asemenea condiții sunt stabilite de
comun acord între state (nu pot fi obligate să participe la acorduri, în virtutea
suveranității) pentru interacțiunile viitoare. Trebuie remarcat faptul că regimul
este definit în funcție de „un anumit domeniu al relațiilor internaționale”, ceea
ce presupune că regulile negociate într-o sferă nu pot fi considerate ca aplicabile
unei alteia.
Din definiția lui Krasner reiese că ar fi discutat de un cadru normativ pe
mai multe paliere, fiecare dintre acestea exprimând un anume nivel de
generalitate, astfel încât există o ierarhie între diferitele tipuri de norme. În
exemplul pe care-l dă el însuși (GATT – un acord comercial ce a premers
actuala Organizație Mondială a Comerțului), principiul ar reprezenta convin-
gerea liberală potrivit căreia comerțul liber este benefic pentru toată lumea,
întrucât ar aduce prosperitate tuturor. În ceea ce privește normele, acestea ar
privi detalierea și explicarea principiului la nivel de comportament– în cazul de
față, scăderea barierelor tarifare și non-tarifare din calea comerțului liber.
17
Stephen Krasner (ed.), International Regimes, Ithaca, NY: Cornell University Press,
1983, p. 2 apud Richard Little (2014), “International Regimes”, în John Baylis, Steve
Smith, Patricia Owen (eds.), The Globalization of World Politics. An Introduction to
International Relations, 6th Edition, Oxford: Oxford University Press, p. 293.
132
Aceste prime două paliere sunt definitorii pentru regim, următoarele două
presupunând, de fapt, modul concret în care sunt puse în aplicare. Regulile ar
presupune, de exemplu, negocierea anumitor excepții pentru acele state pentru
care renunțarea bruscă la protecția pieței interne ar produce efecte contrare
principiului însuși care este prosperitatea, putând fi acceptate, de către alți
participanți, felurite întârzieri în punerea în practică a acordurilor, protecție
specială pentru anumite mărfuri și servicii șamd. În ceea ce privește procedurile
de luare a deciziilor, acestea au de-a face, de fapt, cu funcționalitatea
aranjamentului – sistemul de vot, organizarea internă șamd. Acestea din urmă
sunt, de fapt, și cel mai ușor de schimbat.18
Existența și evoluția unui regim (a setului de reguli) depinde, în mod
evident, de modul în care actorii raționali suverani consideră că le servește
interesele. Este posibil, în aceste condiții, ca statele implicate să considere o
posibilă „socializare” între ele și să încerce aprofundarea relațiilor. Predicti-
bilitatea, scăderea costurilor de tranzacționare, avantajul soluționării proble-
melor la pachet, încrederea rezultată ar fi motive puternice, cel puțin în viziunea
neoliberală, discutată în altă parte, pentru continuarea și aprofundarea
relațiilor.19
Fenomen central și foarte vizibil al relațiilor intrenaționale, aceste
formule de reglementare nu au scăpat, firește, dezbaterii intelectuale. În disputa
dintre neoliberali și realiști, cele două tabere au luat în considerare și acest
aspect (v. și capitolul respectiv). Ei folosesc asumpții comune, dar interpretează
diferit modul în care se raportează statele la ele, modul de funcționare, efectele
șamd. Prezentarea de mai jos încearcă punctarea principaleleor aspecte ale
dezbaterii cu privire la regimuri20:
Asumpții comune
1. Statele operează într-un sistem internațional anarhic.
2. Statele sunt actori unitari și raționali.
3. Statele sunt unitățile răspunzătoare pentru formarea regimurilor.
4. Regimurile sunt stabilite pe baza cooperării în sistemul internațional.
5. Regimurile promovează ordinea internațională.
Instituționaliști liberali Realiști

1. Regimurile permit statelor să 1. Regimurile permit statelor să se
colaboreze. coordoneze.
18
Ibidem, p. 293.
19
O discuție mai largă asupra regimurilor poate fi găsită, de exemplu, în Radu-
Sebastian Ungureanu (2006b), „Regimuri de securitate”, în Andrei Miroiu, Radu-
Sebastian Ungureanu (coord.), Manual de relaţii internaţionale, Iaşi: Polirom, pp.
233-236.
20
Adaptare după R. Little (2014), op. cit., Box 19.1, p. 290.
133
2. Regimurile promovează binele 2. Regimurile generează beneficii

comun. diferite statelor.
3. Regimurile se dezvoltă cel mai 3. Puterea este caracteristica
bine când sunt promovate și centrală în formarea și
menținute de un hegemon supraviețuirea unui regim.
benign.
4. Regimurile promovează globa- 4. Natura ordinii mondiale depinde
lizarea și ordinea mondială de principiile și normele funda-
liberală. mentale ale regimurilor.
Câteva observații se pot face prin compararea acestor două poziții. Mai
întâi, faptul că ambele teorii sunt statocentrice, nepropunându-și să explice
formarea regimurilor de către actori nonstatali, cu toate că acestea sunt posibile
– de exemplu, companiile bancare sau comunitățile academice.21 În al doilea
rând, ambele teorii consideră doar raționalitatea actorilor, dar încearcă, în
definitiv, să explice normativitatea, lucru extrem de nespecific. Puterea este, de
asemenea, un element comun, chiar și în perspectiva liberală, care recunoaște
rolul hegemonului benign, benevolent. Diferența ar consta mai degrabă în
mijloacele folosite de hegemon – cea benignă ignoră, de fapt, rolul forței, pe
când nici o teorie din tradiția realistă nu poate fi concepută în lipsa acestui
element.
În ceea ce privește diferența fundamentală dintre perspective, după cum
s-a arătat în alt capitol, cea neoliberală se poziționează în mod clar asupra
studierii beneficiilor cooperării reglementate în condițiile anarhiei (atenția
acordată „câștigurilor absolute”). Cea realistă are în vedere însă mai cu seamă
rolul puterii în stabilirea și conservarea regulilor, precum și inegalitatea dintre
state (în concordanță cu perspectiva asupra „câștigurilor relative” – a distribuției
acestora).
Trebuie spus că aceste două căi de discuție a regimurilor internaționale
nu sunt singulare în câmpul Relațiilor Internaționale. De exemplu, abordările de
ordin constructivist, prin atenția acordată schimburilor intersubiective de
înțelesuri de asemenea, se pot dovedi foarte productive intelectual.22 O altă
posibilă cale teoretică ar fi, de exemplu, perspectiva Școlii engleze, deja sumar
descrisă, a cărei adecvare am apărat-o în altă parte. Ideea este sprijinită, în
esență, prin faptul că teme precum „spațiu normativ limitat comun” sau „ordine
21
R. S. Ungureanu (2006b), „Regimuri de securitate”, op. cit., pp. 235-236.
22
O discuție comparativă asupra teoriilor liberală, realistă și constructivistă în domeniu
poate fi găsită în Andreas Hasenclaver, Peter Mayer, Volker Rittberger (1997),
Theories of International Regimes, Cambridge: Cambridge University Press.
134
internațională”, adică punctele definitorii ale acestei abordări, sunt de natură a

permite investigare specificului acestor instituții internaționale.23
Regimurile internaționale au rolul de a defini, de fapt, competiția cu
reguli între state suverane înzestrate cu raționalitate. Ele permit atât abordarea
cooperării în stabilirea condițiilor interacțiunii, dar și ale potențialului conflict,
în măsura în care actorii urmăresc interese diferite. Această deschidere simul-
tană față de cele două tipuri de relații în mediul anarhic este nu numai un aspect
important în discutarea diferențelor dintre abordări, dar și perfect explicabil.
Lumea este din ce în ce mai interconecată, iar formulele pe care le stabilesc
statele pentru a interacționa măsoară, de fapt, interesul acestora în a beneficia de
ele sau chiar a le controla. Regimurile ar fi, astfel, răspunsul preferat al statelor
în gestionarea unor probleme comune. Fiecare stat evită, pe de o parte, să
devină prizonierul propriei suveranități, întrucât i-ar limita posibilitățile de a se
manifesta, dar și cedarea acesteia, ce i-ar restrânge opțiunile, și își păstrează
astfel dreptul de a se retrage din asemenea aranjamente. Predictibilitatea oferită,
cu toate că nu este absolută (există permanenta posibilitate a trișării/ renunțării
șamd), oferă statelor, actori raționali, șansa împlinirii propriilor interese prin
intermediul interacțiunilor reglementate.
Bibliografie
Aron, Raymond (2017), War and Peace. A Theory of International Relations, London;
New York: Routledge.
Buzan, Barry, Richard Little (2009), Sistemele internaționale în istoria lumii.
Reconfigurarea studiului relațiilor internaționale, Iași: Polirom.
Gilpin, Robert (1988), „The Theory of Hegemonic War”, Journal of Interdisciplinary
History, 18(4): 591-613.
Gilpin, Robert (2000), Război și schimbare în politica mondială, Craiova: Scrisul
Românesc.
Hasenclaver, Andreas, Peter Mayer, Volker Rittberger (1997), Theories of International
Regimes, Cambridge: Cambridge University Press.
Lenin, Vladimir Ilici (1950), Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului,
ediția a II-a, București: Editura Partidului Muncitoresc Român.
Little, Richard (2014), “International Regimes”, în John Baylis, Steve Smith, Patricia
Owen (eds.), The Globalization of World Politics. An Introduction to International
Relations, 6th Edition, Oxford: Oxford University Press.
23
Un argument în acest sens, concentrat pe regimurile de securitate, poate fi găsit în R.-
S. Ungureanu (2010), Securitate, suveranitate ..., op. cit., pp. 120-129.
135
Miroiu, Andrei (2006), „Evoluția sistemului internațional până în 1914”, în Andrei

Polirom.
Modelski, George (1978), „The Long Cycle of Global Politics and the Nation-State”,
Comparative Studies in Society and History, 20 (2): 214-235.
Nye, Joseph S., Jr. (2002), The Paradox of American Power: Why the World’s Only
Superpower Can’t Go It Alone, Oxford: Oxford University Press.
Organski, A.F. K. (1968), World Politics, 2nd Ed., New York: Alfred A. Knopf.
Soare, Simona (2013), „Tranziția de putere”, în Daniel Biró (coord.), Relațiile
Ungureanu, Radu-Sebastian (2006a), „Teorii marxiste ale Relațiilor Internaționale, în
Iași: Polirom.
Ungureanu, Radu-Sebastian (2006b), „Regimuri de securitate”, în Andrei Miroiu, Radu-
Sebastian Ungureanu (coord.), Manual de relaţii internaţionale, Iaşi: Polirom.
Ungureanu, Radu-Sebastian (2010), Securitate, suveranitate și instituții internaționale.
Crizele din Europa de Sud-Est în anii ’90, Iași: Polirom.
136
Opus iustitiae pax
Introducere
În acest capitol vom discuta despre organizațiile internaționale, respec-

tiv ce sunt acestea, cum sunt ele descrise și înțelese de către cele mai importante
abordări teoretice ale relațiilor internaționale și care sunt efectele acestora
asupra sistemului internațional. Când spunem efecte asupra sistemului interna-
ționale, ne referim la unele dintre tratatele semnificative asupra cărora au agreat
un număr suficient de mare de state. Din perspectiva acestui volum, organi-
zațiile internaționale reprezintă una dintre cele mai vizibile și eficiente metode
pentru asigurarea cooperării în cadrul sistemului global de relații interstatale -
care include diferite tipuri de actori și diferite niveluri ale interacțiunii. Actorii –
înțeleși în sens larg de entități cu rol identificabil în relațiile internaționale – pot
fi statali sau non-statali, iar interacțiunea poate avea loc la nivel regional sau
internațional. Literatura care descrie și analizează rolul organizațiilor interna-
ționale este una extrem bogată, aceasta cunoscând o extindere accentuată mai
ales după finalul Războiului Rece.
Drumul spre inter-naționalizare
Dacă ne uităm la titlul acestui capitol, vom observa alăturarea a doi

termeni: organizații și internaționale. Ambii au propria bibliografie recoman-
dată, iar alăturați aceștia facilitează accesul la abordări și mai extinse, descrie-
rile și clasificările fiind și ele variate. Prin urmare, considerăm că este util
pentru demersul nostru să prezentăm, fie și foarte succint, unele dintre ideile de
bază legate de acești doi termeni, înainte de a discuta despre organizațiile
internaționale.
Putem spune că secolul al XIX-lea este cel în care încep să se formeze
entități care să aibă specificat în denumirea lor denumirea de internațional. Se
observă semne incipiente al internaționalizării mișcării pentru drepturile
muncitorilor în Statele Unite ale Americii, în perioada de după Războiul Civil
American când apar sindicate sau mișcări muncitorești ce tind spre o răspândire
137
internațională și al căror număr de membri va crește foarte mult după Primul

Război Mondial.1 Accentul pus pe dimensiunea internațională este facilitat de
trăirea în condiții asemănătoare – cel puțin pentru muncitorii din statele
industrializate la finalul secolului al XIX-lea.2 Toți participanții la mișcările
internaționale acceptau necesitatea cooperării pentru atingerea unor scopuri
comune pentru toți participanții: îmbunătățirea condițiilor de viață ale munci-
torilor și susținerea pentru o formă de solidaritate transnațională.
Ce sunt organizațiile?
Organizațiile și instituțiile sunt deseori folosite ca sinonime, deși între
ele există numeroase diferențe. În funcție de criteriile pe care le utilizăm, putem
identifica particularități pentru fiecare dintre cei doi termeni. Instituțiile, după
cum se vede și din tabelul de mai jos au o istorie mai îndelungată și prin urmare
găsim o literatură mai bogată care le este dedicată.
R. A. W. Rhodes identifică patru tradiții care studiază instituțiile poli-
tice: modernist-empiristă, formal-legală, idealistă și socialistă fiecare cu propria
sa definiție pentru acestea. Studiul instituțiilor politice este văzut ca funda-
mental pentru științele politice și este în același timp o arie de analiză care poate
fi considerată ca aparținând în mod legitim acestui domeniu de studiu.3
Criteriu de analiză Instituții Organizații

Durata de existență În anumite situații sunt Apar concomitent sau după
anterioare organizațiilor ce sunt stabilite instituțiile
Evoluție Nu toate devin organizații Mai complexe pentru că
sunt mai vizibile
Durabilitate Durată mai lungă de viață Mai scurtă decât ce a
decât organizațiile instituțiilor
Exemple Balanța de putere Partide politice, ONU,
OMC
1
Arthur L. Stinchcombe (2013), „Social structure and organizations”, în James G.
March (2013), Handbook of Organizations, New York: Routledge, p. 155.
2
Pentru o analiză a comunismului și a vezi: Valentin Q. Nicolescu (2012), „Comunismul”
în Mihaela Miroiu, M. (coord.), Ideologii politice actuale, Iași: Polirom, pp. 359-383.
Din acest capitol observăm că pentru marxiști, instituțiile sunt parte a suprastructurii.
3
R. A. W. Rhodes (2011), „Old Institutionalisms an Overview” în Robert E. Goodin
(ed.), The Oxford Handbooks of Political Science, New York: Oxford University Press
Inc., p. 184. Deoarece nu vom trata în mod separat poziția marxistă față de instituțiile
și organizațiile internaționale, menționăm aici că pentru (post) marxism este
importantă studierea interacțiunii dintre idei și instituții (p. 194).
138
Pentru Richard W. Scott: „Organizațiile”, până la un anumit punct și

de-a lungul timpului, sunt transformate în „instituții”.4 Pentru acesta, unul
dintre cei mai cunoscuți autori care studiază organizațiile, relația dintre instituții
și organizații este mai puțin clară dacă punem întrebarea: cine a fost prima,
organizația sau instituția?
„Orice tip de instituție am studia, îi putem stabili originile până în epocile cele
mai îndepărtate din istoria omenirii, în timp ce organizațiile – așa cum le
5
cunoaștem astăzi – reprezintă o evoluție de dată relativ recentă”.
Această aparentă contradicție între cele două răspunsuri arată de fapt,

ambivalența punctelor de vedere asupra celor două concepte. Diferitele transfor-
mări sociale au dus la rafinarea structurii organizațiilor:
„Organizațiile au apărut și au câștigat importanță parțial datorită dezvoltării

unor logici culturale diferite care s-au străduit să raționalizeze natura lumii
fizice și sociale”.6
Această perspectivă pare a susține argumentul observat de autor că:
„Majoritatea teoriilor și studiilor existente se axează pe o perspectivă de tipul

„cererii” în ceea ce privește formare instituțiilor. Se susține ideea că instituțiile
iau naștere deoarece jucătorii percep anumite probleme care cer noi abordări.
Participanții sunt motivați să inventeze sau să împrumute reguli și modele noi
și diferite din cauză că se simt puși în dificultate de modul în care decurg
lucrurile. John Meyer avansează ipoteza că procesele de tipul „ofertei” conduc
la crearea instituțiilor”.7
Prin urmare, dacă vom aplica această logică procesului prin care apar
după cel de-al Doilea Război Mondial pilonii ordinii internaționale, vom putea
să spunem că aceștia au răspuns nevoii sociale identificate de actori legitimi,
interpreți și reprezentanți ai cetățenilor – respectiv politicienii și intelectualii
prezenți la conferințele de pace.
Poziționându-se pe o poziție mai degrabă didactică, și deci mai clară, L.
Martin și B. Simmons consideră organizațiile internaționale ca fiind unități, iar
instituțiile internaționale ca fiind reguli.8 Autoarele utilizează o definiție foarte
4
Richard W. Scott (2004), Instituții și organizații, Iași: Polirom, p. 43.
5
Idem, p. 95.
6
Idem, p. 115.
7
Idem, p. 137
8
Lisa. L. Martin, Beth A. Simmons (2012), „International Organizations and Institutions” în
Walter Carlsnaes,. Thomas Risse, Beth A. Simmons (Eds.), Handbook of International
Relations, London: Sage Publications, p. 326. Clasificarea utilizată de Simmons și Beth
139
simplă și astfel, utilă a instituțiilor internaționale ca „set de reguli care urmăresc

să guverneze comportamentul internațional”9, iar regulile sunt la rândul lor
„declarații care interzic, cer sau permit diferite tipuri de acțiuni”.10 Cu referire
explicită la titlul volumului nostru, autoarele menționează definiția lui J.
Mearsheimer pentru instituții ca: „seturi de norme care prevăd modalitățile în care
statele ar trebui să coopereze și să concureze între ele”.11 Sunt trei avantaje ale
acestei definiții care o fac utilă: este mai clară pentru că nu mai vorbește și despre
reguli și proceduri de luare a decizie, ci doar despre norme; apoi instituțiile și
comportamentele sunt tratate separat, lipsind o influență teoretică asupra ei, ceea
ce permite un spațiu mai larg de mobilitate pentru autorii din perspective teoretice
diferite.12 Deși autoarele consideră că instituțiile sunt folosite și pentru a discuta
despre organizații și reguli, ele subliniază că organizațiile reprezintă latura mai
concretă dintre cele două concepte deoarece se referă la actorii statali care au
statutul de membri13. În același timp, nu toate instituțiile (cu sensul de reguli) au
și organizații care să le exemplifice activitatea.
Teoriile relațiilor internaționale se raportează în mod diferit la orga-
nizațiile internaționale. După Primul Război Mondial, sub influența libera-
lismului (idealismul utopic) organizațiile internaționale sunt considerate un
instrument care poate contribui la cooperarea inter-statală și la evitarea, rezol-
varea pe cale pașnică a diferendelor dintre state. Liga Națiunilor a fost conce-
pută de președintele american Woodrow Wilson ca unul dintre componentele
planului său de pace formulat ca răspuns față de atrocitățile Primului Război
Mondial, deși Statele Unite ale Americii nu au fost niciodată membre ale Ligii.
Mai mult, cu toate că libertatea este valoarea absolută pentru aceștia, așa cum
vedem și din numele acestei teorii, există situații în care libertatea statelor este
limitată pentru a permite activitatea necesară funcționării organizațiilor inter-
naționale.14 Acesta nu este un comportament condiționat sau determinat de teama
represaliilor, ci este fundamentat în condamnarea morală a războiului și în
aplecarea statelor către o definirea mai largă a propriului interes național.
Deși Liga Națiunilor a eșuat în menținerea funcției pentru care a fost
creată, împiedicarea izbucnirii unui nou război, după cel de-al Doilea Război
Mondial, rolul și vizibilitatea organizațiilor internaționale au crescut constant.
e discutată și în Radu-Sebastian Ungureanu (2010), Securitate, suveranitate și instituții

internaționale, Iași: Polirom, p. 74.
9
Idem, p. 328.
10
Ostrom, 1990 apud Martin L. L, Simmons, p. 328.
11
John Mearsheimer (1994–95) apud Lisa L. Martin, Brth Simmons, p. 328-9.
12
Idem, p. 328..
13
Idem, p. 329.
14
Tim Dunne (2014), ”Liberalism”, în John Baylis, Steve Smith, Patricia Owens, The
Globalization of World Politics, 6th Ed., Oxford: Oxford University Press, p. 114.
140
Cea mai cunoscută organizație internațională, postbelică Organizația Națiunilor

Unite și-a început activitatea pe data de 24 octombrie 1945.15 Tot după 1945, mai
exact în 1947 a fost semnat Acordul General pentru Tarife și Comerț (General
Agreement on Tariffs and Trade – GATT), care devine în 1995 Organizația
Mondială a Comerțului (World Trade Organization – WTO). Banca Mondială și
Fondul Monetar Internațional sunt instituții care au fost create după Conferința
de la Bretton Woods din iulie 1944 și care reprezentau la momentul respectiv o
alternativă la modelul economiei sovietice planificate. De asemenea, acestea
erau extrem de sensibile în relație cu sprijinul oferit de SUA16 deoarece erau
considerate ca instrumente ale dominației occidentale – care se manifestă atât
prin capacitate de atracție a regimurilor politice democratice, a drepturilor
omului, cât și a puterii materiale a SUA.17
Prin urmare, două sisteme sunt create în perioada postbelică, unul la
nivelul reglementărilor interacțiunii în primul rând politice dintre state – prin
sistemul ONU – și un altul care reglementează interacțiunile de tip economic
dintre state prin intermediul sistemului Bretton Woods.18 Deși nu tot timpul
eficienți sau soluții salvatoare pentru rezolvarea (tuturor) problemelor politice și
economice ale lumii postbelice, totuși, cei doi piloni ai cooperării de după cel
de-al Doilea Război Mondial au oferit un cadru de dezbatere și discutare a
tensiunilor din timpul crizelor care au avut loc atât în timpul Războiului Rece,
cât și în perioada de după 1991 (spre exemplu, Războiul din Coreea 1950-1953,
războiul din Vietnam 1955-1975, invazia sovietică din Afganistan 1979-1989 și
Războiul din Golf din 1991).
Pentru realiști, organizațiile internaționale, la fel ca și alte tipuri de
actori non-statali, nu sunt relevante în analiza evenimentelor internaționale.19
Rolul lor nu este negat de aceștia, ci este considerat ca secundar în dinamica
relațiilor de putere pe care le avem în sistemul internațional. Mai mult, pentru
aceștia, inclusiv arhitectura acestor organizații reflectă de fapt, relațiile de
putere, iar statele cele mai puternice sunt cele care decid asupra structurii
15
United Nations, „History of the United Nations” https://www.un.org/en/about-
us/history-of-the-un (01.09.2021).
16
Ngaire Woods (2014), „International political economy in an age of globalization” în
John Baylis, Steve Smith, Patricia Owens, The Globalization of World Politics, 6th
Ed.,Oxford: Oxford University Press, p. 245.
17
Andrew Hurrell (2014), „Rising powers and the emerging global order” în John
Baylis, Steve Smith, Patricia Owens, The Globalization of World Politics, 6th Ed,
Oxford: Oxford University Press, p. 81.
18
World Bank, „Explore History” https://www.worldbank.org/en/archive/history#
(01.09.2021).
19
Tim Dunne, Brian Schmidt (2014), „Realism” în John Baylis, Steve Smith, Patricia
Owens, The Globalization of World Politics, 6th Ed., Oxford: Oxford University Press
p. 108.
141
acestora atunci când doresc să aibă abordări coordonate asupra unor probleme
ce trebuie să fie rezolvate.20 Prin urmare, capacitatea acestor instituții și
organizații de a fi eficiente și atractive depinde de interesul pe care îl au statele
puternice în relația cu ele. Spre exemplu, statutul lor de membru într-o orga-
nizație o va face pe aceasta mai atractivă pentru ceilalți actori, dar și mai
eficientă.21 A se vedea exemplu Ligii Națiunilor care în perioada interbelică a
fost probabil mai puțin eficientă deoarece SUA nu au fost stat membru al
organizației. E. H. Carr, observă că susținătorii Ligii Națiunilor nu au așteptat
mult înainte de a recomanda sancțiuni economice și militare, după ce inițial le
consideraseră irelevante.22 Mai mult, nici chiar susținătorii britanici ai Ligii, nu
au uitat sau trecut cu vederea interesul național al Marii Britanii atunci când
pledau pentru susținerea celor care au avut de suferit ca urmare a agresivității
Germaniei, iar ceea ce pot să facă pentru aceștia trebuie să fie proporțional cu
ceea ce le permit resursele pe care le au.23 Aceasta este o critică directă a argu-
mentului liberal că interesul național poate fi definit în termeni mai largi și
poate fi considerat un ascendent moral al celor care se comportă astfel. Pentru
E. H. Carr, statele bogate și care și-au asigurat securitatea își permit un astfel de
comportament care nu implică niciun fel de costuri tocmai pentru că se află într-
o poziție privilegiată în sistemul internațional.
H. Morgenthau dedică în partea a VIII, numită Problematica păcii.
Pacea prin limitare, a monumentalei sale opere Politica între națiuni un spațiu
suficient de larg pentru a discuta despre Liga Națiunilor și Organizația
Națiunilor Unite. În cazul Ligii Națiunilor, acesta face o analogie între funcțiile
pe care le are Liga și cele pe care le-a avut Sfânta Alianță pentru Europa
secolului al XIX-lea, dar diferite ca mod de organizare.24 El identifică trei tipuri
de slăbiciuni care au dus la eșecul Ligii, slăbiciuni constituționale, structurale și
politice. Dintre acestea, cele structurale, care se refereau la distribuția de putere
și cele politice, care se raportau la înțelesul acordat interesului naționale de
marile puteri au fost cele mai importante în disoluția și eșecul Ligii.25
Ca și E. H. Carr, H. Morgenthau subliniază importanța distribuției de
putere pentru succesul sau insuccesului unui astfel de aranjament instituțional
20
Ngaire Woods (2014), op. cit. p. 254.
21
Jon C. Pevehouse arată că statutul de membru în organizațiile internaționale regionale,
în care alte state participante sunt democrații, duce la creșterea posibilității statului
respectiv de a se democratiza. Jon Pevehouse (2002) apud Barbara Geddes (2011),
„What Causes Democratization” în Robert E Goodin (ed.), The Oxford Handbooks of
Political Science, New York: Oxford University Press Inc. p. 678.
22
E. H. Carr (2011), Criza celor 20 de ani, Iași: Polirom, p. 52.
23
Idem, p. 160.
24
Hans Morgenthau (2013), Politica între națiuni, Iași: Polirom, p. 485.
25
Idem, pp. 491-5.
142
(E. H. Carr scoate mai mult în evidență importanța naturii umane pentru
interacțiunile din sistemul internațional).
În perioada anilor 1960-1970 are loc cea mai cunoscută și, am adăuga
noi, influentă analizare a rolului organizațiilor internaționale, odată cu dezvol-
tarea neoliberalismului instituțional (sau instituționalismul)26. Pentru institu-
ționaliști, în unele situații, statele pot decide să respecte reguli, norme și decizii
ale acestor instituții internaționale.27 De asemenea, ei subliniază că instituțiile
pot deveni actori independenți, cu propria lor existență, agendă și capabili să
influențeze comportamentul actorilor internaționali. În această perioadă, Robert
O. Keohane și Joseph S. Nye introduc în discuția despre politica mondială,
conceptul de interdependență (extinsă). Relațiile dintre state care au loc în
cadrul acestei interdependențe complexe la rândul lor „se desfășoară adesea în
cadrul unor rețele de reguli, norme și proceduri care reglementează comporta-
mentul și îi controlează efectele – și sunt influențate de aceste rețele”.28 Cei doi
autori merg mai departe în descrierea cadrului apărut ca urmare a interde-
pendenței și utilizează conceptul de regimuri internaționale.29 Definiția pe care
aceștia o folosesc pentru regimurile internaționale este următoarea: „ansambluri
de aranjamente de factură guvernamentală care influențează relațiile de interde-
pendență”.30 Așadar, observăm că este o definiție extrem de largă a regimurilor
care subliniază rolul pe care guvernele naționale continuă să îl aibă în negocierea
și definirea scopurilor și interacțiunii cu celelalte state. În același timp, observăm
că regimurile internaționale sunt utilizate cu același înțeles pe care îl au
organizațiile și instituțiile internaționale. Mai mult, pentru ei regimurile sunt parte
a acordurilor și tratatelor precum cele de la Bretton Woods jucând rolul de
mediatori între structura de putere a sistemului și negocierile politice.31 Din
această poziție ele contribuie la atenuarea efectelor anarhiei din sistemul
internațional și la încurajarea cooperării. În a doua ediție a cărții Putere și
interdependență (1989), R. Keohane și J. Nye, influențați probabil de Teoria
politicii internaționale, introduc o secțiune post scriptum în care sunt expliciți cu
privire la raportarea față de nivelul de analiză – menționând că s-au concentrat pe
nivelul sistemic, deși tot ei recunosc că admit importanța factorilor interni, pentru
ei, ca și pentru K. Waltz, cei sistemici sunt primordiali, iar interesele statelor sunt
26
Pentru o detaliere a dezbaterii neo-neo, vezi capitolul 4 din acest volum „Cooperare și
conflict în dezbaterea neorealism – neoliberalism”.
27
Ngaire Woods (2014), op. cit. p. 253.
28
Robert O. Keohane, Joseph S. Nye (2009), Putere și interdependență, Iași: Polirom, p. 64.
29
Problematica regimurilor internaționale din perspectiva cooperării și a conflictului
este prezentată în capitolul despre stabilirea regulilor în sistemului internațional,
30
Robert O. Keohane, Joseph S. Nye (2009), op. cit. p. 64.
31
Idem, p. 65.
143
considerate exogene.32 Autorii recunosc necesitatea unei atenții mai mari pentru
aplicarea nivelurilor de analiză statal și substatal, ceea ce ar aduce mai multă
claritate în discutarea unor probleme abordate prin prisma conceptului de
interdependență complexă. Ceea ce a lăsat disciplinei perspectiva lor teoretice,
după cum remarcă autorii cu un oarecare regret, este înainte de interdependența
complexă, conceptul de regim internațional.
Pentru K. Waltz, teoretician al neorealismului structural33, organi-
zațiile internaționale sunt prezente în sistemul internațional, dar pot funcționa
eficient doar dacă împrumută din capabilitățile și autoritatea celor mai puternice
state.34 Acesta insistă în teoria sa asupra analogiei dintre „structură” – pe care o
înțelege ca o formă de organizare – și organizare în termeni de „simplă constrân-
gere”35 însă fără a o considera o etapă în dezvoltarea unor instituții. Analizând
virtuțile anarhiei, același autor prezintă diferențele dintre sistemele ierarhice
(organizate și cu unele costuri mai ridicate) și cele anarhice. Pentru K. Waltz,
organizațiile au două scopuri fundamentale: finalizarea sarcinilor și perpetuare
propriei lor existențe. 36 Deși el acceptă existența în politica internațională a unor
tipuri de „elemente comunitare”, precum organizațiile supranaționale sau alian-
țele îi critică pe autorii (instituționaliștii neoliberali) care interpretează aceste
evenimente ca pe o scădere a anarhiei, deoarece confundă structura cu proce-
sul37. Pentru el, anarhia rămâne factorul care influențează cel mai mult, în mod
fundamental posibilitatea cooperării.38 Din cele expuse anterior putem spune că
poziția autorului față de posibilitatea cooperării prin intermediul organizațiilor
internaționale este flexibilă, acceptând în anumite situații, în condiții limitate de
anarhia sistemului internațional, diferite tipuri de aranjamente instituționale.
Mai mult, acești actori non-statali pot acționa uneori ca agenți cu activități de
regularizare, urmărind în acest timp să reducă posibilitatea incertitudinii. 39 Am
decis să discutăm despre K. Waltz deoarece îl considerăm cel mai important și
cunoscut autor al acestei abordări teoretice.
L. Martin și B. Simmons subliniază că abordarea instituționalismului
liberal se fundamentează pe logica funcționalistă și vorbesc despre un
32
Idem, p. 340.
33
Am ales să discutăm cronologic cele două abordări teoretice.
34
Kenneth Waltz (2006), Teoria politicii internațional, Iași: Polirom, p. 130.
35
Ashby Ross (1956, p. 131) apud Waltz, p. 144. Waltz utilizează definiția lui Ross
Ashby pentru organizare.
36
Waltz, op. cit., pp. 158-9.
37
Idem, p. 162.
38
Idem, p. 164.
39
Waltz folosește ca exemplu situația United States Steel, firmă ce a activat pentru sta-
bilitatea prețului pentru a-și asigura profitul și pentru a scădea numărul de compe-
titori. Berlung, 1907; Burns, 1936 apud Waltz, p. 266.
144
raționalism funcțional pentru a-i grupa pe autorii din această tradiție: pentru ei
instituțiile sunt negociate pentru a răspunde unor probleme.40 Chiar R. Keohane
se referă la D. Mitrany pentru a explica necesitatea apariției instituțiilor interna-
ționale și a regulilor într-o lume a interdependenței economice41 și menționează
că instituțiile sunt mai mult decât simple organizații, ele pot fi considerate: ca
„modele de practică recunoscută în jurul cărora converg așteptările (n.n.
actorilor)”.42 Reluând ideea pe care a formulat-o și în Putere și interdependență,
R. Keohane se separă de calea comună pe care a urmat-o împreună cu realismul
structural și își clarifică argumentul, menționând că și factorul uman (el
utilizează termenul de activitate umană) are un efect asupra evaluărilor pe care
aceștia le fac – atenție, ne află în continuare la nivelul trei de analiză!43
Regimurile internaționale acționează în această situație ca un mediator
între nivelul internațional și cel național și ar trebui ambele avute în vedere într-
o analiză a comportamentului guvernelor. Pentru R. Keohane, actorii implicați
în aceste proces de evaluare a mediului internațional sunt actori egoiști și
raționali – în special din motive analitice și metodologice.44 La eficiența acestor
instituții contribuie, pe lângă interesele comune, și capacitatea lor de a reduce
costurile de tranzacție, de a reduce incertitudinea și de a oferi reguli generale
pentru acțiunea guvernamentală.45 Deși nu a acordat la fel de multă importanță
distribuției de putere pentru a înțelege cooperarea dintre state prin intermediul
instituțiilor, R. Keohane precizează că această cooperare se face în funcție de
interesul statelor și că este mai ușor să fie menținute actualele organizații decât
să fie create altele.46 Mai mult decât reprezentanții realismul structural, institu-
ționaliștii neoliberali sunt dispuși să accepte importanța factorului uman în
influențarea intereselor național și posibilitatea unor efecte neașteptate ale insti-
tuțiilor internaționale, legate de consolidarea cooperării, iar această cooperare,
indiferent cât de modestă în unele sectoare, contribuie la prosperitatea indivizilor
și la stabilitatea sistemului internațional, ceea ce nu ar fi posibil în lipsa lor.47
Deși scrisă spre ultima etapă a Războiului Rece, cartea lui R. Keohane a
prezentat unele intuiții care au rezistat până în prezent testului timpului, cum ar
fi menținerea sistemului instituțional creat după 1945, ca alternativă la construire
unuia complet nou după finalul Războiului Rece și care ar fi reflectat noua
40
Lisa L. Martin, Beth Simmons (2012), op.cit. p. 331.
41
David Mitrany, 1975 apud Robert Keohane (1984), After Hegemony, New Jersey:
Princeton University Press, Princeton, p. 7.
42
Young, 1980, p. 337 apud Robert Keohane op. cit, p. 8.
43
Robert Keohane op. cit., p. 26.
44
Idem, p. 29.
45
Idem, p. 240.
46
Idem, pp. 246-7.
47
Idem, pp. 252-3.
145
distribuție de putere. Mai mult, din 1995 Organizația Mondială a Comerțului

(OMC) a înlocuit Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT), apro-
fundând astfel cooperarea dintre state în sectorul economic.
Pe lângă K. Waltz, considerăm că este relevantă pentru tema acestui
capitol poziția lui J. Mearsheimer – pe care l-am citat când am discutat despre
definițiile instituțiilor internaționale. Pentru J. Mearsheimer, statele dominante
pot chiar să folosească instituțiile internaționale pentru a-și crește puterea. Deși
pot fi create instituții internaționale cu efecte asupra păcii internaționale, iar J.
Mearsheimer folosește ca exemplu chiar NATO, ele nu pot scăpa logicii
balanței de putere, mecanismul care, conform acestui este variabila indepen-
dentă care explică războiul.48 Pentru acesta, balanța de putere a fost instituția
care a păstra stabilitatea în Europa și nu NATO. Predicțiile sale legate de
evoluția Alianței, care ar fi trebuie fie să se dizolve, fie să ducă la o recon-
figurare a relațiilor de putere nu s-au îndeplinit, ceea ce arată încă o dată
limitele, metodologice și analitice ale științelor sociale.
Perspectivele teoretice prezentate mai sus sunt încadrate sub aria largă a
abordărilor raționaliste. O alternativă la acestea este reprezentată de direcțiile de
cercetare provenind din zona constructivismului social – tot aici L. Martin și B.
Simmons includ perspectiva Școlii Engleze.49 Pentru cercetătorii din tradiția
Școlii Engleze, instituțiile sunt definite mult mai larg în comparație cu
perspectivele funcționalist-raționaliste: „un grup de reguli, convenții, uzanțe și
practici sociale..., set de ipoteze convenționale deținute preponderent în rândul
membrilor societății... [care] oferă un cadru pentru identificarea a ceea ce este
permis și ceea ce nu este în circumstanțele adecvate”.50 Autoarele observă,
analizând abordările din articolele lui F. Kratochwil și J. Ruggie, că repre-
zentanții Școlii engleze nu numai că nu sunt la fel de interesați ca oamenii de
știință americani de studierea regimurilor internaționale, dar sunt chiar critici
față de acestea și pun un accent considerabil pe existența socială a actorilor.51 Pe
lângă observațiile pe care le-au menționat L. Martin și B. Simmons dorim, în
limita spațiului existent, să amintim și poziția explicită a lui M. Wight față de
Națiunile Unite. Pentru acesta, atât Liga Națiunilor, cât și ONU au avut o
influență limitată asupra dinamicii sistemului internațional. Pe lângă asemă-
48
John Mearsheimer, „Falsa promisiune a instituțiilor internaționale”, în Hans Morgenthau
(2013), Politica între națiuni, Iași: Polirom [publicat în Anexa A, „Aducerea la zi a
realismului în secolul XXI”] p. 588.
49
Lisa L. Martin, Beth Simmons (2012), op.cit. p. 333.
50
Suganami 1983 apud Lisa L. Martin, Beth Simmons (2012), op.cit. p. 334.
51
Idem, p. 334. L. Martin și B. Simmons îi încadrează pe F. Kratochwil și J. Ruggie în
tradiția Școlli engleze, deși această clasificarea poate fi criticată, iar în următorul
paragraf al textului lor F. Kratochwil este discutat și ca reprezentant al constructi-
vismului.
146
nările dintre cele două organizații (organizații care să poată gestiona problemele
securității internaționale, conflictul dintre Rusia totalitarismului și lumea
occidentală, aplicarea principiului autodeterminării și în afara Europei, în
teritoriile nou independente) diferența principală dintre cele două organizații
este legată de atenția scăzută acordată importanței legalității și ordinii.52 Putem
spune că M. Wight este mai degrabă critic față de structura ONU și prevederile
Cartei pe care nu le consideră suficient de puternice pentru a susține constitu-
ționalismul internațional – așa cum făcuseră anterior Sfânta Alianță și Liga
Națiunilor. Observăm că M. Wight este după H. Morgenthau al doilea autor
important al relațiilor internaționale care se apleacă asupra analizării impactului
legalității organizațiilor internaționale și asupra unei analogii între Carta/
Tratatul lor fondator și o formă de constituționalism internațional. Totodată, el
atrage atenția asupra unei contradicții existente între articolul 2, paragraful 7 al
Cartei care nu permite statelor să intervină în treburile interne ale unui stat și
restul Cartei.53
În ceea ce privește ultima abordare teoretică asupra căreia ne aplecăm,
constructivismul, observăm că acesta consideră că organizațiile internaționale
pot fi agenți ai învățării de către state.54 Pentru constructiviști, statele învață nu
doar de la alte state, ci și de la actorii non-statali pentru care ar trebui recunoscut
un rol mai are ca potențiali agenți ai învățării.55 Prin acest proces ele contribuie
și la procesul de diseminare a normelor și au efecte asupra definirii intereselor
naționale ale statelor.56 Mergând dincolo de acest prag al efectului asupra definirii
interesului național, M. Barnett și M. Finnemore menţionează că organizațiile
internaționale pot fi înţelese drept birocrații autonome care au autoritate inde-
pendentă ca urmare a modului în care reușesc să formuleze problemele și să
utilizeze cunoașterea pe care au acumulat-o.57 În cadrul organizațiilor interna-
ționale, există posibilitatea de a dezbate asupra agendei statelor reprezentate și
de a schimba prioritățile acestora.58 Constructiviști acordă mult mai mult spațiu
52
Martin Wight (1998), Politica de putere, Chișinău: Editura ARC, pp. 224-5.
53
Idem, p. 244.
54
Pentru o discuție despre cooperare și conflict așa cum sunt tratate de constructiviști
vezi și capitolul dedicat teoriile reflectiviste ale Relațiilor Internaționale.
55
Martha Finnemore (1996), National Interests in International Society, New York:
Cornell University Press, p. 12-3.
56
Emanuel Adler, (2012), „Constructivism in International relations”, în Walter
Carlsnaes, Thomas Risse, Beth A. Simmons (ed.), Handbook of International Relations,
London: Sage Publications. „Constructivism in International relations”, p. 126.
57
Michael Barnett și Martha Finnemore apud Emanuel Adler (2012), „Constructivism
in International relations”, în Walter Carlsnaes, Thomas Risse, Beth A. Simmons
(ed.), Handbook of International Relations, London: Sage Publications, p. 128.
58
Martha Finnemore (1996), op. cit. p. 35.
147
de manifestare și activitate organizațiilor internaționale, transformând-le în

agenți purtători de capacitate de transformare.
Concluzii
În acest capitol am prezentat organizațiile internaționale și modul în care
principalele teorii sau/și abordări ale relațiilor internaționale, se raportează la ele
respectiv ce sunt acestea, și care au fost (sau sunt) efectele acestora asupra
sistemului internațional. Nu am discutat despre teoriile marxiste și cele critice în
relație cu organizațiile și instituțiile internaționale deoarece această relație este de
mult ori secundară în analizele reprezentanților acestor abordări teoretice.
Fundamental, pozițiile teoreticienilor variază de la a nu acorda un rol important
organizațiilor, la a le considera agenți cu rol semnificativ în interacțiunile de la nivel
internațional.
Bibliografie
Adler, Emanuel (2012), „Constructivism in International relations”, în Carlsnaes
Walter. Thomas Risse, Beth A. Simmons (ed.), Handbook of International Relations,
London: Sage Publications.
Carr, E. H. (2011), Criza celor 20 de ani, Iași: Polirom.
Dunne, Tim (2014), „Liberalism”, în Baylis, John. Smith, Steve. Owens, Patricia. The
Globalization of World Politics, 6th Ed., Oxford: Oxford University Press.
Dunne, Tim, Brian Schmidt (2014), „Realism” în John Baylis, Steve Smith, Patricia
Owens, The Globalization of World Politics, 6th Ed., Oxford: Oxford University Press
Martha Finnemore (1996), National Interests in International Society, New York:
Cornell University Press.
Geddes, Barbara (2011), „What Causes Democratization” în Robert E. Goodin (ed.),
The Oxford Handbooks of Political Science, New York: Oxford University Press Inc.
Hurrell, Andrew (2014), „Rising powers and the emerging global order” în Baylis, John,
Smith, Steve, Owens, Patricia. The Globalization of World Politics, 6th Ed., Oxford:
Keohane, Robert O., Nye, Joseph S. (2009), Putere și interdependență, Iași: Polirom, Iași.
Keohane, Robert O. (1984), After Hegemony. New Jersey: Princeton University Press,
Princeton.
Martin, Lisa. L, Simmons, Beth (2012), „International Organizations and Institutions” în
Carlsnaes, Walter. Risse, Thomas. Simmons Beth A. (ed.), Handbook of International
Relations, London: Sage Publications.
Mearsheimer, J., (2013), „Falsa promisiune a instituțiilor inernaționale”, în Morgenthau,
Hans (2013), Politica între națiuni, Iași: Polirom.
Morgenthau, Hans (2013), Politica între națiuni, Iași: Polirom.
Nicolescu, Valentin Quintus (2012), „Comunismul”. Miroiu, Mihaela (coord.), Ideologii
politice actuale, Iași: Polirom.
Rhodes, R. A. W. (2011), „Old Institutionalisms an Overview” în Goodin Robert E. (ed.),
Scott, W. Richard (2004), Instituții și organizații, Iași: Polirom.
148
Stinchcombe, Arthur L. (2013), „Social structure and organizations”, în March James

G., Handbook of Organizations, New York: Routledge.
Ungureanu, Radu-Sebastian (2010), Securitate, suveranitate și instituții internaționale,
Iași: Polirom.
United Nations, „History of the United Nations” https://www.un.org/en/about-
us/history-of-the-un. (01.09.2021)
Woods, Ngaire (2014), „International political economy in an age of globalization” în
Baylis, John. Smith, Steve. Owens, Patricia. The Globalization of World Politics, 6th
Ed., Oxford: Oxford University Press.
World Bank, „Explore History” https://www.worldbank.org/en/archive/history#.
(01.09.2021)
Waltz, Kenneth (2006), Teoria politicii internaționale, Iași: Polirom.
Wight, Martin (1998), Politica de putere, Chișinău: Editura ARC.
149
150
Concepția clasică asupra Relațiilor Internaționale și securității are în

vedere, după cum s-a arătat, statul-națiune ca actor fundamental. Ordinea civilă
este principala îndatorire a acestuia, motiv pentru care, după cum spune celebra
definiție weberiană, pretinde monopolul asupra violenței legitime pe propriul
teritoriu. Pericolele pot veni doar din afară, din spațiul anarhic, lipsit de
autoritate capabilă să impună ordinea. Pe cale de consecință, violența luată în
discuție poate avea loc doar între statele-națiune. Această concepție asupra
statalității și sistemului internațional este provocată de conflictele armate din
interiorul statelor. În esență, faptul presupune că suveranitatea ar fi recunoscută
doar în plan extern, nu și intern, prin pierderea monopolului asupra violenței
fizice legitime.
Războiul civil
Ca tendință istorică, realitatea politică obligă, pe de o parte, la a

constata un continuu declin al războaielor interstatale, și la o proliferare (fie și
din motivul că au devenit mult mai vizibile după sfârșitul Războiui Rece) a
celor din interiorul statelor. Războaiele civile ar fi acele conflicte care au loc
între felurite grupuri, din care cel puțin unul nu reprezintă guvernul, de pe
teritoriul unui stat – care încetează astfel să respecte condiția weberiană a
monopolului asupra violenței legitime. Asemenea conflict apare, de regulă, pe
fundalul prăbușirii autorității statale – în așa-numitele „state-eșuate”.1 Aceasta
poate avea numeroase cauze, precum cele economice (sărăcia extremă, dispa-
ritățile economice, dependența de o singură resursă, deteriorarea contextului
economic general, manifestat, de exemplu, prin inflația masivă), politice
(delegitimarea guvernanților datorită corupției, autoritarismului, subdezvoltarea
democratică, încălcarea masivă a drepturilor omului), demografice (presiunea
creșterii populației, refugiați, insuficiența hranei, o piramidă a vârstelor
1
Asupra semnificației și uzului acestui termen și al altora asemănători, v., de exemplu,
Daniel Biró (2013), „State eșuate și construcția statală. Radiografia unor concepte și
practici contestate”, în Daniel Biró (coord.), Relațiile internaționale contemporane.
Teme centrale în politica mondială, Iași: Polirom.
151
dezechilibrată, cu prea mulți tineri șomeri) șamd.2 Fără a intra aici în amănunte
de ordin teoretic sau empiric, se poate spune că asemenea condiții nu apar, de
obicei, izolate, conjugarea efectelor mai multor crize având loc, de obicei, pe un
fond de slăbiciune structurală în termeni instituționali și ai unității sociale.
Relevanța conflictelor interne pentru Relațiile Internaționale nu poate fi
neglijată în nici un caz: întrucât frontierele nu sunt, indiferent de pretențiile
politice sau teoretice, ermetice, ele produc efecte în mediul anarhic, de unde pot
fi, la rândul lor, influențate. Reacția împotriva revoluției bolșevice din Rusia în
1917 este elocvență în aces sens. Evenimentul a atras retragerea acestui stat din
Primul Război Mondial, dar și un război civil între forțele comuniste („roșii”) și
cele loiale vechiului regim („albii”), care a durat până în 1922. În acest conflict
au fost implicate însă și forțe străine (franceze, britanice, americane, japoneze,
italiene etc.), trimise de guvernele lor, care au dorit astfel să oprească răspân-
direa comunismului. O asemenea intervenție împotriva unei puteri revolu-
ționare, care, prin principiile promovate (în acest caz, al solidarității de clasă în
defavoarea celei naționale), amenință să zdruncine sistemul internațional, nu
este un caz nou, fiind precedată de cea împotriva Franței revoluționare (ale cărei
principii naționale și liberale erau în puternică opoziție cu cele ale legitimității
de drept divin și ordinii sociale ierarhice).
Un război civil poate influența sistemul internațional prin tendințele pe
care le indică, noile raporturi de putere, agresivitate etc.. Un exemplu clasic în
acest caz ar fi războiul civil din Spania, dintre 1936 și 1939. Unele guverne au
sprijinit o tabără sau alta - forțele generalului naționalist Francisco Franco au
avut parte de sprijin deschis german și italian, iar forțele republicane au
beneficiat, la rândul lor, de ajutor sovietic, dar mult mai slab decât cel oferit de
puterile fasciste. A existat, de asemenea, o puternică implicare individuală,
numeroși voluntari străini luptând mai ales de partea guvernului republican.
Prin noile arme și tactici de luptă testate, acest conflict poate fi considerat un
preludiu al celui de-Al Doilea Război Mondial.
Cel mai evident impact al războaielor civile asupra sistemului inter-
național este vizibil în cazul celor de eliberare națională: în momentul declan-
șării ele sunt războaie interne, dar dacă au succes, se soldează cu un nou stat.
Procesul de decolonizare din timpul Războiului Rece a conținut multe asemenea
momente violente, în care idealul căutării independenței a fost adeseori înțeles
și în termenii confruntării ideologice. Războiul din Vietnam este, probabil,
exemplul cel mai cunoscut.
Pe scurt, reconfigurarea spațiului politic internațional, problemele uma-
nitare, schimbarea regulilor interacțiunii în mediul anarhic șamd. sunt toate
2
Shannon Lindsey Blanton, Charles William Kegley (2017), World Politics: Trend and
Transformation, 2016 - 2017 Edition [16th Ed.], Boston, MA: Cengage Learning, pp.
214-215.
152
consecințe extrem de importante ale războaielor civile. Delimitarea rigidă dintre

spațiul politic intern și cel extern, pe care concepția clasică o presupune dată
fiind existența statului, nu poate fi păstrată decât ca model intelectual simpli-
ficator, ce trebuie amendat în momentul abordării unor asemenea conflicte.
Conflicte identitare
Între diferitele cauze ale războaielor civile, probabil că cele mai

profunde sunt cele care țin de identitatea asumată a actorilor. Clivajul social este
în asemenea cazuri unul structural, fiind mai mult sau mai puțin indiferent față de
situații care pot fi considerate conjuncturale, precum situația economică. Ceea ce
variază de fapt este importanța acordată diferențelor dintre felurite comunități care
trăiesc în același stat și dorința de a continua sau nu conviețuirea, precum și
termenii eventualei despărțiri. În continuare discuția va fi îndreptată asupra
acestor conflicte identitare în epoca contemporană.
Înțelegerea lor presupune, de fapt, înțelegerea limitelor modelului
fundamental al organizării politice în epoca modernă, cel al statului-națiune.
Acesta presupune că fiecare comunitate politică națională are dreptul la auto-
guvernare. După cum am arătat în alt capitol, națiunea și-ar găsi împlinirea în
stat, iar statul ar fi expresia instituțională a națiunii. La sfârșitul Primului Război
Mondial, prin afirmarea principiului auto-determinării naționale, ideea a fost
acceptată ca legitimă pentru organizarea politică a lumii.
În esență, principiul presupunea o lume mai pașnică – un popor care își
auto-guvernează teritoriul pe care trăiește și cu care chiar se identifică n-ar avea
motive să caute teritorii în altă parte. După cum a devenit însă clar cât se poate
de repede (Hitler folosind acest argument pentru avansarea ideii expansiunii
teritoriale germane) grupurile etnice (etnicitatea fiind unul din cele mai
importante elemente în definirea unei națiuni) sunt mult mai amestecate decât
pot granițele interstatale să surprindă – frontierele etnice și cele politice nu se
pot, de fapt, suprapune. Cele trei etape importante ale disoluției imperiilor din
secolul XX (cele continentale după Primul Război Mondial, cele coloniale în
timpul Războiului Rece, iar la sfârșitul acestuia al celui sovietic) s-au soldat, de
fiecare dată, cu state a căror definiție de reprezentare a națiunilor nu era, în
multe cazuri, decât o pretenție neacoperită.3
Pentru înțelegerea conflictelor identitare este esențială constatarea unei
prime presupuneri neafirmate în mod explicit în modelul statului-națiune: că
identitatea populației de pe un teritoriu dat ar fi unică, putând fi făcută astfel o
3
Pentru o expunere mai largă a problemei, v. de exemplu, Radu-Sebastian Ungureanu
(2013), „Identități și comunități politice”, în Daniel Biró (coord.), Relațiile
internaționale contemporane. Teme centrale în politica mondială, Iași: Polirom, mai
ales pp. 43-48.
153
identificare dintre locuitorii unui teritoriu și „națiune”. Ideea își găsește limitele
evidente în spațiile eterogene etnic/ cultural/ religios, iar cele mai clare exemple
se pot găsi în ceea ce se numește generic „Lumea a Treia”.4 Apărute în urma
decolonizării, frontierele multora din noile state au urmat, de fapt, pe cele
administrative ale foștilor coloniști, fără ca loialitățile politice tradiționale,
precum cele tribale, să fie luate în considerare. Comunitățile au fost astfel, de
multe ori, împărțite, regăsindu-se pe teritoriile mai multor noi entități politice.
Mai mult decât atât, dreptul la autodeterminare a fost recunoscut, de fapt,
fostelor entități administrative, dar nu popoarelor care le locuiau, acestea
neavând, de fapt, dreptul la secesiune față de nou-apărutul stat.5
Relația dintre state și comunități politice, sumar abordată mai sus, ar
putea sugera o eventuala slăbiciune a construcției politice în termenii legiti-
mității, dar eventualul conflict nu apare drept o consecință inevitabilă. Pentru
situațiile în care apar astfel de confruntări au fost propuse mai multe tipuri de
explicații. Astfel, cele inspirate de psihologia socială consideră drept funda-
mentale relațiile tensionate dintre grupuri, pentru punctul de vedere centrat pe
organizarea socială importante sunt beneficiile pe care le extrag anumiți actori
politici din asemenea tensiuni inter-etnice, pentru ca perspectivele de ordin
instrumental să sublinieze slăbiciunea statelor unde apar asemenea manifestări,
ce ar fi un cadru fertil pentru apariția extremismelor.6
Globalizare și conflicte identitare
Revenind la relația dintre instituție și comunitatea politică, o a doua

presupunere neafirmată explicit de modelul statului-națiune și care s-a dovedit a
fi prea generoasă este legată de constanța în timp a identității asumate a
națiunilor. În fapt, acestea ar fi constructe politice specifice modernității, dar nu
toate au rezistat datorită dizolvării sentimentului unității. În acest sens, proli-
ferarea conflictelor identitare în perioada contemporană poate fi pusă în legătură
cu două procese importante: Războiul Rece și sfârșitul acestuia, pe de o parte, și
cel general al globalizării, pe de alta. Fiecare dintre ele a presupus o anume
dinamică, cu expresii foarte particulare, dar care conturează și o explicație
generală.
4
Pentru o privire generală asupra termenului, semnificațiilor și problematicilor spe-
cifice, v. Valentin Quintus Nicolescu (2013), „Lumea a Treia”, în Daniel Biró
Iași: Polirom.
5
R.-S. Ungureanu (2013), „Identități și comunități politice”, op. cit., p. 47-48.
6
Stuart J. Kaufman (2018), “Ethnic Conflict”, în Paul D. Williams, Matt McDonald
(Eds.), Security Studies. An Introduction, 3rd Ed., London; New York: Routledge, pp.
386-387.
154
Confruntarea bipolară a presupus împărțirea lumii în trei spații: cele

două sfere de influență ale marilor jucători, reciproc recunoscute, și cel numit
generic „Lumea a Treia”. Abia aici au avut loc, de fapt, confruntările dintre cele
două superputeri. „Războaiele prin procură”, indirecte, se desfășurau între
tabere care îmbrățișau ideologii de referință diferite, fiind astfel fie clienți
americani, fie sovietici.7 De multe ori confruntarea ideologică dintre tabere era
însă bazată și pe o puternică dimensiune etnică, comunitățile grupându-se masiv
în spatele unei mișcări politice sau a alteia. Războiul Rece a alimentat astfel
starea de belicozitate în Lumea a Treia, pe care, într-un fel, tot el a creat-o.8
Pe de altă parte însă, tocmai nevoia de sprijin extern a celor care se
confruntau în Lumea a Treia a făcut posibilă o oarecare influență exercitată de
către cele două superputeri, care le vedeau ca parte a înfruntării generale.
Sfârșitul acesteia a atras și o pierdere a interesului față de acele zone, și astfel
implicit și al controlului (politic, militar, economic) exercitat. În perioada care a
urmat dizolvării URSS, fostul spațiu sovietic a cunoscut propriile conflicte,
toate cu o puternică motivație identitară.9 În lumea post-bipolară, intervențiile
făcute în Lumea a Treia pentru a controla/ opri asemenea conflicte au avut în
vedere mai degrabă motivații umanitare decât de ordin strategic. Mai multe
amănunte în aceste sens pot fi găsite în capitolul dedicat acestei problematici.
Cea de-a doua explicație, care o cuprinde de fapt și pe prima, asupra
proliferării conflictelor identitare în perioada post-Război Rece, se funda-
mentează în procesele și consecințele globalizării. Înțeleasă ca „proces de inter-
7
Pentru o privire sintetică asupra acestei „arene” a Războiului Rece, v., de exemplu,
Edward A. Kolodziej (2007), Securitatea și relațiile internaționale, Iași: Polirom, pp.
127-133.
8
„Lumea a Treia” a apărut în urma destrămării imperiilor coloniale europene, inca-
pabile să-și mai exercite puterea în lumea dominată de cei doi mari jucători. Din punct
de vedere ideologic, ambele superputeri aveau o simpatie față de lupta de eliberare
națională a acestor popoare. Pe de o parte, URSS se pretindea a fi apărătoare a tuturor
exploataților; Statele Unite au ele însele un trecut anti-colonial, drept care au refuzat
extinderea protecției lor asupra imperiilor europene, limitând-o la teritoriul metro-
politan – motiv pentru care NATO este „nord-atlantică”; opțiunea americană devine
clară în 1956, în timpul Crizei Canalului de Suez, când refuză să sprijine intervenția
anglo-franco-israeliană împotriva Egiptului. Din perspectivă strategică, ambele
superputeri aveau nevoie, pentri a-și extinde hegemonia și a se opune proiectului
adversarului, de simpatia popoarelor care își dobândeau rând pe rând independența,
ajungând să domine numeric sistemul internațional, de exemplu, Adunarea Generală a
Națiunilor Unite, un front important de confruntare (asupra înțelesurilor hegemoniei,
v. capitolul despre regulile interacțiunii).
9
Octavian Milevschi, Stanislav Secrieru (2013), „«Conflicte înghețate» în spațiul
postsovietic”, în Daniel Biró (coord.), Relațiile internaționale contemporane. Teme
centrale în politica mondială, Iași: Polirom.
155
conectare crescută între societăți, astfel încât evenimente dintr-o parte a lumii au
din ce în ce mai multe efecte asupra unor oameni și societăți îndepărtate”10, ea
presupune „lărgire, adâncire și accelerare a interconectării la scară mondială în
toate aspectele vieții sociale contemporane, de la cultură la criminalitate, de la
finanțe la sfera spirituală”.11 Aceste procese afectează, în mod evident, capa-
citatea statelor de a controla spațiul intern, ceea ce se traduce, în termeni
politici, într-o reformulare a loialităților și așteptărilor publicului, cadrul
național devenind nesatisfăcător. Comunitățile politice sunt redefinite, în sensul
răspândirii pe de o parte a unor atitudini de „lărgire” a spațiului politic de refe-
rință („cosmopolitanism”), dar și de „îngustare” a acestuia, mai aproape de
identitățile asumate („comunitarianism”). Unui proces de „globalizare” îi core-
spunde astfel unul de „localizare”.12 Atitudinile de respingere a Celuilalt, cauză a
conflictelor identitare, ar fi astfel rezultatul pierderii treptate a încrederii în stat.
Contactul crescut dintre societăți – de exemplu, prin migrație – pune o
puternică presiune asupra modului în care indivizii consideră că ar alcătui un
întreg social. Aceasta interacțiune dintre oameni ce duce la reformularea
comunităților prin influxul de oameni considerați străini este și motivul pentru
care, după cum s-a văzut în alt capitol, Buzan a formulat problema securității în
termeni sociali. Mary Kaldor identifică în același sens un nou înțeles al
termenului „identitate”, privind-o ca pe o etichetă socială care se aplică din
afară, nu de individ, și care nu poate fi „dezlipită” de acesta, chiar și generații
mai târziu. „Eşti german dacă bunica ta a fost germană, chiar dacă nu cunoşti
limba şi nu ai fost niciodată în Germania; dar nu eşti german dacă ai părinţi
turci, chiar dacă trăieşti şi munceşti în Germania”.13
Pe baza acesteor formule de încadrare socială ia naștere o „politică a
identităților”, de afirmare a particularităților, ce-și caută rădăcinile într-un trecut
eroic, iar din viitorul prognozat sunt excluși „străinii”. Politica „identităților” se
opune astfel unei „politici a ideilor”, orientată spre viitorul comun. Formula de
legitimare este una naționalistă, dar și ea de tip „nou”. Dacă „vechiul” naționa-
lism era unul integrativ, de integrare a elementelor alogene, orientat spre viitor
(de unde și proiectul statului-națiune), cel nou este, în schimb, excluziv, paseist,
10
Steve Smith, Patricia Owens, John Baylis (2014), ”Introduction”, în John Baylis, Steve
11
David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt, Jonathan Perraton (2004), Transformări
globale. Politică, economie și cultură, Iași: Polirom, p. 26.
12
Ionuț Apahideanu (2006), „Globalizarea între concept și realitate desemnată”, în Andrei
Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu (coord.), Manual de relații internaționale,, Iași:
Polirom, pp. 304-306.
13
Mary Kaldor [1999], Războaie vechi şi noi: violenţa organizată în epoca globală,
Filipeștii de Târg: Antet, p. 90.
156
fragmentativ.14 Această „politică a identităților”, rezultat neintenționat al globa-

lizării, este vizibilă în particular în state ale căror economii se confruntă cu
dificultăți datorită expunerii, sau neadaptării la dinamismul presupus de globa-
lizare, iar oameni politici în căutarea legitimității vor prelua nemulțumirile din
partea publicului, angoasele acestuia și vor încerca să le capitalizeze.
Incapacitatea de adaptare rapidă la condițiile unei lumi în schimbare se poate
transforma astfel într-o respingere generalizată a tot ce înseamnă „străin”.15
Conflictul social astfel indus se poate transforma în război civil, cu o puternică
dimensiune identitară.
„Noile războaie”
Globalizarea, eșecul proiectului statal, politica identitară, „noul naționa-

lism” au fost cauze dintre cele mai evidente pentru conflictul armat ce a dus la
destrămarea Iugoslaviei. Cazul este exemplar din mai multe motive, din care
trebuie amintite poziția sa geografică în mijlocul Europei sau particularitatea
acestui stat în timpul Războiului Rece (un model socialist nesovietic, țara fiind
una din liderele Lumii a Treia, datorită, în primul rând, enormei personalități a
lui Tito).
La sfârșitul epocii bipolare a devenit din ce în ce mai evident că statele
socialiste, datorită unui complex de factori precum lipsa deschiderii comerciale,
rigiditatea ideologică, înapoierea tehnologică, corupția șamd. pierdeau din ce în
ce mai mult teren în competiția cu rivalii capitaliști. Lipsite de resursele politice
necesare pentru a prelua și gestiona pașnic felurite conflicte sociale (rostul
instituțiilor democratice, inexistente în lumea socialistă) într-o lume din ce în ce
mai interconectată, aceste state au cunoscut o delegitimare pronunțată a regi-
murilor comuniste, care într-un final s-au prăbușit. Pe acest fundal s-a produs și
delegitimarea ideologiilor unificatoare, astfel încât toate statele federale
socialiste s-au dezintegrat. În ceea ce privește Iugoslavia, aceasta a cunoscut
însă ascensiunea unor lideri politici ambițioși, care s-au folosit de imaginarul
colectiv etnic (drapele, mituri fondatoare etc.) pentru a-și asigura accesul la
putere în propriile comunități. Discursurile politice dominante au fost cele care
îi diabolizau pe „celorlalți”, învinuindu-i pentru eșec, promițând în schimb un
viitor separat de aceștia.
Izbucnirea violențelor inter-comunitare (în lipsa și a unei culturi politice
non-conflictuale și a unei separări teritoriale relativ facile, precum în
Cehoslovacia, dar și a unei „moștenitoare” extrem de puternice față de celelalte,
14
Ibidem, pp. 91-101.
15
Pentru o discuție mai detaliată asupra legăturii dintre definirea comunității politice și
globalizare, v., de exemplu, R.-S. Ungureanu (2013), „Identități și comunități politice”,
op. cit., pp. 51-53.
157
precum Rusia în rândul celorlalte republici ex-sovietice) a scos la iveală o

întreagă rețea de legături locale și transnaționale, care au întreținut războaiele.
Contribuții ale diasporei, operațiuni specifice crimei organizate, jefuirea con-
voaielor umanitare sau chiar spolierea populației în numele căreia pretindeau că
luptă au fost mijloacele prin care a fost finanțată tragedia iugoslavă. La
desfășurarea de violență au participat tot felul de formațiuni paramilitare, unități
desprinse din armata regulată, unități locale de auto-apărare, mercenari șamd.
Prin șocul politic și intelectual produs, războaiele iugoslave au schimbat, de
fapt, optica față de aceste conflicte și importanța lor în relațiile internaționale.16
Intervențiile majore în gestionarea conflictelor identitare din anii ’90 au fost, de
fapt, consecința acestei conștientizări.
În mod evident, aceste conflicte nu se încadrează în paradigma clause-
witziană, prezentată în alt capitol. „Remarcabila trinitate” nu mai funcționează,
iar logica e clară – când poporul se „rupe”, se destramă statul, se destramă
armata. Aceste confruntări sunt diferite de cele clasice și poartă mai multe nume
– „noile războaie” (Mary Kaldor), „de al treilea tip” (urmând celor dinastice și
celor ale statului-națiune), „post-trinitariene” (post-Clausewitz) etc.17 Diferen-
țele dintre acestea și cele interstatale pot fi identificate pe mai multe dimensiuni.
Din punctul de vedere al scopurilor, cele strategice ale statelor au fost înlocuite
de deziderate identitare. În privința metodelor de luptă, bătăliile între forțe
regulate au fost înlocuite de tehnici de insurgență și contrainsurgență fără să
existe o structură clară de comandă. Finanțarea nu se mai face prin efortul cen-
tralizat al statului, ci prin ceea ce ar fi, în termenii propuși de Mary Kaldor,
„economia de război globalizată”.18
În ceea ce privește gestionarea conflictelor de acest tip, există riscuri
politice majore în tratarea lor în mod similar unor conflicte interstatale.
Beligeranții nu reprezintă state, cu tot ce implică acest fapt. Mary Kaldor indică
în acest sens legitimarea unor politici, practici și lideri ce se bazează pe exclu-
ziune, a dificultății găsirii unor soluții acceptabile de toate părțile, dar și a
puterii politice de care se bucură aceștia. Ea cere în schimb implicarea directă a
comunităților, mai precis a reprezentanților respectați ai acestora, care ar avea
16
Pentru mai multe amănunte în acest sens, v. M. Kaldor [1999], Războaie vechi şi
noi..., op. cit., cap. 3, „Bosnia-Herţegovina: studiul unui caz de război nou” şi cap. 5,
„Economia de război globalizată”. Problema este discutată și în R.-S. Ungureanu
(2013), „Identități și comunități politice”, op. cit., p. 53.
17
Pentru o discuție asupra diferenței dintre aceste conflicte și cele trinitariene, v., de
exemplu, Colin S. Gray (2010), Războiul, pacea și relațiile internaționale, Iași:
Polirom, pp. 265-267.
18
Daniel Biró, Stanislav Secrieru (2006), „Perspective asupra cauzelor și transformării
războaielor”, în Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu, Manual de relații
internaționale, Iași: Polirom,, p. 287.
158
un interes direct în obținerea păcii. Diplomația tradițională nu este suficientă,

întrucât comunitățile înseși trebuie să obțină o pace durabilă între ele, nu șefii
unor facțiuni belicoase ce pretind că le-ar reprezenta și care, în multe cazuri,
sunt și marii beneficiari ai acestora. Societatea civilă trebuie construită și ajutată
să prospere, încurajată de sprijin din afară, oferit pe baza unei etici cosmpo-
litane, ce are în vedere pur și simplu umanitatea, în toate consecințele sale.19
Mai multe amănunte pot fi găsite într-un alt capitol din acest volum.
Dincolo însă de asemenea considerente, trebuie remarcat faptul că
soluția considerată relativ stabilă este cea a reconstrucției etatice. În cazul
Bosniei Herțegovina, proiectul pare a fi mai degrabă unul artificial, întrucât cele
trei comunități – sârbă, croată și musulmană – sunt constrânse să conviețuiască
de condițiile tratatului de pace de la Dayton din 1995, ce a pus capăt conflic-
tului.20 Statul pare a rămâne singura soluție viabilă de organizare a politicului,
dar trebuie făcut și amendamentul că, dată fiind incredibila diversitate a
socialului, nenumărate evoluții sunt posibile.21
O translare normativă similară este necesară în abordarea morală a
crimelor ce au loc în asemenea conflicte. Epurările, masacrele și toate celelalte
orori nu pot fi judecate ca fiind crime de război - criteriile nu sunt îndeplinite
pentru că cei acuzați de înfăptuirea lor nu reprezintă state ce luptă cu alte state.
Rămâne astfel opțiunea de a apăra umanitatea însăși.22
19
M. Kaldor [1999], Războaie vechi şi noi..., op. cit., cap. 6, „Spre o atitudine cosmpolitană”.
20
Radu Cucută folosește termenul de „statul străin” pentru a desemna modul în care se
raportează cetățenii bosniaci la relația cu autoritățile din propria țară. Radu-
Alexandru Cucută (2019), ”Violenţă, statalitate, identitate: o analiză a societăţilor din
Bosnia-Herţegovina, Israel şi Africa de Sud”, în Radu-Sebastian Ungureanu, Radu-
politice contemporane, Iași: Editura Institutul European, pp. 255-259.
21
Este elocventă în acest sens evoluția Republicii Moldova, prinsă într-o dilemă identitară și
strategică. După cum arată o cercetare făcută de Mihaela Pădureanu, în acest stat
manifestările de violență armată din anii ’90 au fost înlocuite progresiv de cele simbolice.
Mihaela-Adriana Pădureanu (2019), „Investigarea fundamentelor sociale ale moralității
politice. Studii de caz: Republica Moldova și Israel”, în Radu-Sebastian Ungureanu, Radu-
Alexandru Cucută (coord.), Moralitate și violență. Perspective asupra comunităților politice
contemporane, Iași: Editura Institutul European, p. 179.
22
Asupra relevanței crimelor împotriva umanității în construirea atitudinii generale de
condamnare a acestor conflicte și formularea intervențiilor umanitare de natură a le
pune capăt, v., de exemplu, Adam Jones (2018), ”Genocide and Crimes against
Humanity”, în Paul D. Williams, Matt McDonald (Eds.), Security Studies. An
Introduction, 3rd Ed., London; New York: Routledge, mai ales pp. 368-372.
159
Pe scurt, o comparație contrastantă între cele două tipuri de conflicte

poate fi găsită în tabelul de mai jos23:
Războaiele interstatale „Noile războaie”
Mediu Anarhia internațională Globalizare

Scopuri „Interes național” Identitare (+: politice, economice,
(strategic, ideologic etc.) sociale etc.)
Actori Forțe armate ale statelor- Actori statali & nonstatali (locali,
națiune naționali și transnaționali): unităţi
paramilitare, miliții, „seniori locali ai
războiului” (warlords), bande
criminale, forţe de poliţie, mercenari,
(unităţi din) armate regulate
Organizarea Centralizată, ierarhică, Descentralizată, coordonare politică
forțelor sub conducere politică absentă/ slabă
legitimă
Dotare Uniforme; întreaga gamă Fără uniforme; armament individual și
a mijloacelor militare de putere medie
Metode luptă Control teritorial Control al populației - gherilă, tehnici
de contrainsurgenţă, terorism etc.
Finanțare Stat „Economia de război globalizată”
Violența contra Forțe armate ale Grupări similare, populație civilă,
inamicului forțe regulate (guvernamentale/
multinaționale)
Gestionare Diplomație Diplomație & societate civilă
transnațională
Moralitate „Războiul drept” Crime împotriva umanității
Gestionarea acestor conflicte ridică probleme mari comunității inter-

naționale, dintre care prima este, evident, riscul escaladării prin posibila impli-
care a marilor puteri, după cum arată experiența istorică.24 După cum am
23
Prelucrare și adaptare făcută de autorul acestui capitol după M. Kaldor [1999],
Războaie vechi şi noi...., op. cit., și Daniel Biró, Stanislav Secrieru (2006),
„Perspective asupra cauzelor,...”, op. cit..
24
„La 28 iunie 1992, preşedintele Mitterrand a apărut pe neaşteptate şi neanunţat la
Sarajevo, oraş devenit centrul unui război balcanic ce avea să coste încă 150 000 de
vieţi pînă la sfîrşitul anului. Scopul lui era să reamintească opiniei publice mondiale
însemnătatea crizei bosniace. Într-adevăr, prezenţa unui om de stat distins, în vârstă şi
vizibil vulnerabil sub focul de arme uşoare şi de artilerie, a fost remarcată şi admirată
în mod deosebit. Cu toate acestea, există un aspect al vizitei domnului Mitterrand care
a trecut, practic, fără nici un comentariu, deşi era evident esenţial: data. De ce a ales
160
remarcat însă în altă parte, probabil cea mai mare realizare în gestionarea
conflictelor iugoslave din anii ’90 a fost izolarea (relativă) a acestora, astfel
încât războiul nu s-a propagat.25 Pe de altă parte însă, exact fluiditatea iden-
tităților, care nu pot fi îngrădite în interiorul unor frontiere, face extrem de
dificilă și controlarea manifestărilor violente a acestora. Rămâne însă distan-
țarea politcă a marilor puteri și cooperarea între acestea. Faptul poate fi explicat
în mai multe moduri. Minimal, trebuie observate astfel măcar o relativă respon-
sabilitate resimțită de marile puteri în epoca nucleară, de natură a le invita la o
atitudine de reținere, precum și o oarecare apropiere normativă și atmosferă de
colaborare, specifică mai ales deceniului respectiv, datorită depășirii asperi-
tăților de natură ideologică și politică.
Cele două explicații de mai sus nu sunt incompatibile, dar ultima e de
natură a deschide o întreagă discuție a epocii post-Război Rece, dată fiind
eliminarea dihotomiei ideologice și evoluția evenimentelor. Foarte sumar,
trebuie observat că, împotriva retoricii din anumite momente, a existat (și există
și la momentul scrierii acestor rânduri) o atitudine net mai cooeperantă între
marile puteri în epoca de după 1989 decât înainte, după cum o dovedește, de
exemplu, epoca intervențiilor umanitare (anii ’90) sau cea a războiului global
antiterorist (anii 2000).
Toate aceste fenomene ce afectează securitatea internațională26 (dintre
care unele vor fi tratate în alte capitole din prezentul volum) ridică importante
probleme morale, teoretice și politice. Există sau nu o responsabilitate interna-
țională asupra acestor conflicte? Dacă da, a cui și cum poate fi operaționalizată?
Dacă nu, cum pot fi ignorate uriașele probleme umanitare apărute (refugiați,
victime inocente, pierderi de vieți și proprietăți etc.)? Cum poate fi rezolvat
conflictul de norme dintre suveranitate/ anarhie, pe de o parte, și cea față de
solidaritatea umană? În esență vorbind, multe din cele mai discutate teme din
epoca prezentă sunt, de fapt, expresii ale unor probleme identitare și, respectiv,
ale intenției de a le controla.
preşedintele Franţei tocmai ziua de 28 iunie pentru a se duce la Sarajevo? Pentru că la

28 iunie fusese asasinat la Sarajevo, în 1914, arhiducele Franz Ferdinand al Austro-
Ungariei, fapt ce dusese, peste cîteva săptămîni, la izbucnirea primului război
mondial. Pentru orice persoană cu educaţie de vârsta lui Mitterrand, legătura dintre
data, locul şi amintirea unei catastrofe istorice generate de erori politice şi calcule
greşite sare în ochi. Cum s-ar fi putut dramatiza mai bine implicaţiile potenţiale ale
crizei bosniace decât prin alegerea acestei date simbolice? Dar foarte puţini au fost
aceia care au sesizat aluzia, cu excepţia câtorva istorici de profesie şi a unor cetăţeni
mai în vârstă. Memoria istorică nu mai funcţiona.” Eric Hobsbawm [2001], Secolul
extremelor, Bucureşti: Lider, p. 15.
25
Radu-Sebastian Ungureanu (2010), Securitate, suveranitate şi instituţii internaţionale.
Crizele din Europa de Sud-Est în anii ’90, Iaşi: Polirom, pp. 169-170.
26
În acest sens, v. și S. J. Kaufman (2018), ”Ethnic Conflict”, op. cit., pp. 390-392.
161
Conflictele identitare ridică, după cum se poate observa, numeroase

probleme politice și teoretice. Ele au captat atenția decidenților și cercetătorilor
după sfârșitul perioadei bipolarismului. Punerea sub semnul întrebării a funda-
mentelor gândirii în domeniu (stat, națiune, război) prin „noile războaie” au dus,
după cum se va discuta ulterior, și la construirea unor noi rațiuni și forme de
manifestare ale solidarității internaționale. Gestionarii legitimi ai violenței care
sunt statele încearcă să controleze împreună conflictul și violența nonetatică.
Bibliografie
Apahideanu, Ionuț (2006), „Globalizarea între concept și realitate desemnată”, în
Iași: Polirom.
Biró, Daniel, Stanislav Secrieru (2006), „Perspective asupra cauzelor și transformării
Biró, Daniel (2013), „State eșuate și construcția statală. Radiografia unor concepte și
practici contestate”, în Daniel Biró (coord.), Relațiile internaționale contemporane.
Blanton, Shannon Lindsey, Charles William Kegley (2017), World Politics: Trend and
Transformation, 2016 - 2017 Edition [16th Ed.], Boston, MA: Cengage Learning.
Cucută, Radu-Alexandru (2019), „Violenţă, statalitate, identitate: o analiză a societăţilor
din Bosnia-Herţegovina, Israel şi Africa de Sud”, în Radu-Sebastian Ungureanu,
Radu-Alexandru Cucută (coord.), Moralitate și violență. Perspective asupra
comunităților politice contemporane, Iași: Editura Institutul European.
Held, David, Anthony McGrew, David Goldblatt, Jonathan Perraton (2004),
Transformări globale. Politică, economie și cultură, Iași: Polirom.
Hobsbawm, Eric [2001], Secolul extremelor, Bucureşti: Lider.
Jones, Adam (2018), „Genocide and Crimes against Humanity”, în Paul D. Williams,
Matt McDonald (Eds.), Security Studies. An Introduction, 3rd Ed., London; New
York: Routledge.
Kaldor, Mary [1999], Războaie vechi şi noi: violenţa organizată în epoca globală,
Filipeștii de Târg: Antet.
Kaufman, Stuart J. (2018), „Ethnic Conflict”, în Paul D. Williams, Matt McDonald
(Eds.), Security Studies. An Introduction, 3rd Ed., London; New York: Routledge.
Milevschi, Octavian, Stanislav Secrieru (2013), „«Conflicte înghețate» în spațiul
Nicolescu, Valentin Quintus (2013), „Lumea a Treia”, în Daniel Biró (coord.), Relațiile
Pădureanu, Mihaela-Adriana (2019), „Investigarea fundamentelor sociale ale moralității
politice. Studii de caz: Republica Moldova și Israel”, în Radu-Sebastian Ungureanu,
162
Radu-Alexandru Cucută (coord.), Moralitate și violență. Perspective asupra

comunităților politice contemporane, Iași: Editura Institutul European
Smith, Steve, Patricia Owens, John Baylis (2014), „Introduction”, în John Baylis, Steve
Iași: Polirom.
163
164

Pretenția suveranității ar face, după cum s-a arătat de mai multe ori, ca
spațiul politic intern să fie ferm separat de cel extern, iar începând cu Pacea de
la Utrecht, din 1713, să fie postulată drept consecință a suveranității principiul
nonintervenției în politica internă a altui stat.1 Statele nu sunt niște containere
ermetice, astfel încât interferențele sunt un fapt care ține de desfășurarea
cotidiană a relațiilor internaționale. În cel mai larg sens al termenului, acestea se
referă, în termenii lui Joseph Nye, „la acțiuni externe ce influențează afacerile
interne ale unui alt stat suveran”.2 Formele pe care le iau intervențiile pot fi
plasate pe o axă ce are la un capăt un simplu discurs, de exemplu, și invazia
militară, la celălalt.3 Discuția ce urmează se va concentra asupra celor mai
dramatice intervenții străine – cele care vizează folosirea forței. De la bun
început, se cuvine afirmată o distincție în interiorul acestor acțiuni: sunt, pe de o
parte, cele făcute la cererea autorităților legitime ale statului care le cunoaște (de
exemplu, un stat care nu-și mai poate impune monopolul asupra violenței
legitime – Albania în 19974), iar pe de alta cele care au loc împotriva voinței
statului respectiv. Problememele cele mai mari le ridică, evident, cele făcute
fără a exista un acord al statului care le suferă, precum și cele în care este
1
Andrei Miroiu, (2006), „Evoluția sistemului internațional până în 1914”, în Andrei
Polirom, p. 22. Principiul non-intervenției a avut nevoie de o postulare separată
întrucât în epocă suveranitatea era înțeleasă în termeni monarhici, ai unui drept
personal, nu al poporului. (Pacea de la Utrecht pune capăt unui război de succesiune la
tronul Spaniei.)
2
Joseph S. Nye, Jr. (2007), Understanding International Conflicts: An Introduction to
Theory and History, 6thEd., New York: Pearson Longman, p. 162.
3
4
În 1997, pe fundalul colapsării unor sisteme financiare piramidale, autoritatea statului
s-a prăbușit, populația furioasă jefuind aresnalele armatei. La cererea guvernului
albanez, Italia a condus o operațiune a Națiunilor Unite care a avut drept scop
restaurarea statalității albaneze. După depășirea crizei și desfășurarea de alegeri,
trupele străine au părăsit teritoriul Albaniei. Radu-Sebastian Ungureanu (2010),
Securitate, suveranitate și instituții internaționale. Crizele din Europa de Sud-Est în
anii ’90, Iași: Polirom, pp. 166-167.
165
neclară legitimitatea celor ce pretind că reprezintă statul (situația statelor

eșuate), drept care în cele ce urmează discuția se va concentra asupra acestora.
Dacă intervențiile non-coercitive țin de cotidian, cele armate împotriva
unui stat suveran sunt, în mod cert, încălcări/ amendări ale suveranității, insti-
tuție ce constituie baza însăși a sistemului internațional modern. Orice asemenea
ieșire din comportamentul politic normal cere o justificare morală cât se poate
de puternică. Lasând la o parte opinia care afirmă că aceste justificări sunt
irelevante, pot fi identificate trei poziții importante în domeniu, care definesc o
dezbatere specifică.
Poziții morale asupra problemei intervențiilor
Urmând o clasificare propusă de Joseph Nye, o primă interpretare a
intervențiilor este în acord cu perspectiva teoretică realistă. Susținătorii săi
afirmă necesitatea urmăririi interesului național în spațiul anarhic, balanța de
putere fiind singurul instrument credibil al gestionării securității internaționale,
pe ideea că doar puterea se poate opune puterii. Din acest punct de vedere pot fi
găsite argumente în favoarea intervenției în momentele în care balanța de putere
este amenințată (și aici s-ar găsi argumentele pentru păstrarea sferelor de
influență în timpul Războiului Rece) sau când o mișcare a potențialului inamic
este excesiv de amenințătoare. Germania înaintea Primului Război Mondial ar fi
preferat să aibă o presupus inevitabilă mare înfruntare cu Rusia înainte ca
imperiul țarilor să termine politica de construire a căilor ferate, după acest
moment fiindu-i mult mai ușor să mobilizeze forțele de pe enormul teritoriu etc.
Intervenția Israelului împotriva Egiptului în 1967, care mobiliza trupele la
frontiera sa, ar fi tot o astfel de intervenție, justificată prin presiunea absolută a
timpului scurt rămas la dispoziție.
La celălalt capăt al spectrului moral se găsește poziția cosmopo-
litaniștilor, perspectivă ce va fi discutată mai pe larg în alt capitol, dar care aici
poate fi înțeleasă în concepția liberală. Aceștia afirmă legitimitatea intervenției
de partea Binelui. Evident că perioadele puternic încărcate ideologic, precum
Războiul Rece, aduc interpretări diferite asupra Răului căruia trebuie să i se
opună (comunismul, de exemplu, pentru cei de „dreapta”, apartheid-ul, pentru
cei de „stânga”). În perioada contemporană, încălcările masive și repetate ale
drepturilor omului ar justifica asemenea intervenții.
Pentru adepții celei de-a treia poziții – a „statiștilor” (state-moralists),
intervenția nu se justifică, practic, în aproape nici o situație. Pornind de la ideea că
suveranitatea ar fi chiar fundamentul organizării lumii, orice încălcare a acesteia
ar avea ca efect destabilizarea gravă a fundamentelor ordinii internaționale.
Perspectiva legalistă (a dreptului internațional) trebuie să primeze. Din punct de
vedere teoretic, poziția este în oarecare măsură inteligibilă prin optica Școlii
engleze (care însă poziționează menținerea anarhiei drept primul dintre scopurile
166
societății internaționale, legitimând astfel războiul antihegemonic). Ambiguitatea

multor situații face însă poziția mult mai discutabilă (cum se determină, de
exemplu, cine reprezintă autoritatea legitimă într-un război civil?)5
Perspectivele morale asupra legitimității intervențiilor armate exprimă o
interpretare a practicii internaționale, ele însele o expresie în continuă schim-
bare a convingerilor intelectuale și politice. Urmând o abordare constructivistă,
Martha Finnemore demonstrează o întreagă evoluție în acest sens. De exemplu,
la începutul secolului XX era perfect acceptabilă amenințarea cu forța asupra
unui stat ce nu-și plătea datoriile – în 1902, Germania și Marea Britanie au făcut
o acțiune comună în acest sens împotriva Venezuelei.6 La ora actuală, evident,
asemenea acțiune ar fi privită ca situându-se cu totul în afara regulilor acceptate
ale interacțiunii dintre state suverane.
La ora actuală, după sfârșitul Războiului Rece, cele mai frecvente
intervenții sunt legitimate pe considerente umanitare. Problema e foarte largă,
dar pentru obiectivele discuției de față e suficientă observația că războiul este o
formă de interacțiune din ce în ce mai rară în lumea contemporană.7 Afirmația,
evident, nu trebuie înțeleasă în sensul că războiul interstatal clasic ar fi devenit
imposibil, ci doar foarte improbabil. Într-o lume din ce în ce mai interconectată,
în care statele gestionează cu dificultate intercațiunile, violența în rezolvarea
disputelor dintre state pare a fi un mijloc considerat ilegitim. De aici au decurs
și schimbări importante în raportarea la folosirea mijloacelor coercitive pentru
rezolvarea disputelor.8 Chiar intervenții foarte contestate precum cea a Rusiei în
Georgia, din 2008, au fost prezentate în această lumină – de protecție a
ceățenilor rusofoni din Abhazia și Osetia de Sud în fața brutalității autorităților
de la Tbilisi.9 Din asemenea rațiuni, în continuare discuția se va concentra pe
5
Aceste poziții morale, precum și exemplele, sunt date după J. S. Nye (2007), op. cit., pp.
164-165. Am discutat mai pe larg problema în Radu-Sebastian Ungureanu (2019),
„Războaiele statelor: moralitate și violență în formularea perspectivelor clasice asupra
politicii internaționale”, în Radu-Sebastian Ungureanu, Radu-Alexandru Cucută (coord.),
Moralitate și violență. Perspective asupra comunităților politice contemporane, Iași:
6
Martha Finnemore (2003), The Purpose of Intervention. Changing Beliefs about the
Use of Force, Ithaca; London: Cornell University Press, pp. 28-29
7
Pentru o discuție în acest sens, v., de exemplu, Daniel Biró, Stanislav Secrieru (2006),
„Perspective asupra cauzelor și transformării războaielor”, în Andrei Miroiu, Radu-
Sebastian Ungureanu, Manual de relații internaționale, Iași: Polirom, pp. 285-287.
8
După cum observă Martha Finnemore, „cele mai multe state nu vor mai mult teritoriu,
și nici nu consideră forța ca un mijloc eficient sau legitim de a-l obține. Mai mult
teritoriu nu mai este un semn al succesului sau eșecului statului.” M. Finnemore
(2003), op. cit, p. 140; subliniere în original.
9
Amănunte pot fi găsite în Octavian Milevschi, Stanislav Secrieru (2013), „«Conflicte
înghețate» în spațiul postsovietic”, în Daniel Biró (coord.), Relațiile internaționale
contemporane. Teme centrale în politica mondială, Iași: Polirom, pp. 171-176.
167
intervențiile umanitare, urmând ca cele apărute ca urmare a războiului global

antiterorist să fie subiectul unui alt capitol.
Intervențiile umanitare
Potrivit unei definiții foarte simple, intervențiile umanitare ar consta în

„desfășurarea de forțe militare dincolo de frontiere în scopul protejării unor
cetățeni străini de violența produsă de oameni”.10 Motivația unei asemenea
protecții poate fi înțeleasă doar considerând o comunitate morală mai mare
decât propria națiune de referință, având în vedere o atitudine de solidarizare
umană, ce poate fi considerată ca situându-se în interiorul unei perspective de
ordin cosmpolitan. Ca și în alte ramuri ale Științei Politice, noțiunea de „om” a
cunoscut o lărgire progresivă11 și în Relațiile Internaționale. Intervenția susți-
nută de Marea Britanie și Rusia, în cadrul Concertului de putere, împotriva
Imperiului Otoman pentru sprijinirea revoltei grecești a fost motivată de revolta
publicului (în Marea Britanie) față de masacrul din Chios, al forțelor otomane
împotriva insurgenților greci. Dar un masacru „în oglindă”, o răzbunare a
grecilor creștini asupra turcilor musulmani, de la Tripolitsa, nu a trezit nici o
emoție. La 1821 solidaritatea era motivată religios, iar marile puteri ale mo-
mentului erau toate creștine. Situația se repetă, de fapt, de mai multe ori în
timpul secolului al XIX-lea. Depășirea acestei limitări a umanității pe criterii
religioase a fost însoțită de una pe criterii rasiale, asftel încât abia după 1945, ca
urmare inclusiv a procesului de decolonizare, se poate vorbi despre o umanitate
„întreagă” în concepția politică. 12
Făcute pentru a oferi asistență de urgență și apărare a drepturilor funda-
mentale ale omului, intervențiile umanitare folosesc o varietate de mijloace, cele
mai multe non-militare – asistență medicală, alimentară, financiară, expertiză,
mijloace diplomatice șamd. Folosirea forței intervine, de fapt, în momentul în
care apare necesitatea asigurării convoaielor de ajutoare (țintă a jafurilor în
statele eșuate, în care autoritatea etatică s-a prăbușit) sau pentru a proteja
populația civilă în timpul confruntărilor dintre grupări înarmate, sau chiar
împotriva statelor criminale la adresa propriilor cetățeni etc.13
10
M. Finnemore (2003), op. cit, p. 53
11
Modelul liberal clasic avea în vedere inițial doar bărbații albi bogați. Progresiv, au
fost incluși în comunitatea politică toți bărbații albi, apoi, după Primul Război
Mondial, și femeile, pentru ca abia după 1945 să fie, de fapt, generalizată recu-
noașterea drepturilor politice oamenilor aparținând altor rase.
12
M. Finnemore (2003), op. cit, pp. 58-73. V. și R.-S. Ungureanu (2019), „Războaiele
statelor...”, op. cit., pp. 20-21.
13
Sheena Chestnut Greitens (2019), “Humanitarian Intervention and Peace Operations”,
în John Baylis, James Wirtz, Colin S. Gray (Eds.), Strategy in the Contemporary
168
Intervențiile umanitare s-au dezvoltat în perioada post-Război Rece. În

epoca bipolarismului, trei motive fundamentale au împiedicat de fapt desfă-
șurarea acestora. Mai întâi, confruntarea dintre cele două superputeri a dominat
orice abordare a politicii internaționale, intervențiile în Lumea a Treia fiind
făcute în scopuri politice, dată fiind urmărirea mai degrabă a sprijinirii propriilor
clienți, subminarea celor ai adversarului/ -ilor. În al doilea rând, lipsea presiunea
opiniei publice în acest sens, totul fiind văzut prin prisma confruntării generale
bipolare. Și, în fine, al treilea motiv fundamental are de-a face cu sistemul
Națiunilor Unite – orice intervenție trebuind aprobată de Consiliul de Securitate,
membrii permanenți ai acestuia uzau foarte frecvent (279 de cazuri) de dreptul
de veto în autorizarea misiunilor.14
După sfârșitul Războiului Rece, victoria democrației în confruntarea
ideologică a făcut ca, pe fondul unei atmosfere de entuziasm, să fie „desco-
perite”, politic și intelectual, „noile” provocări la adresa securității interna-
ționale, precum statele eșuate, conflictele identitare șamd. Intervențiile umani-
tare au ocupat în acest fel poziții totodată constante și semnificative pe agenda
preocupărilor decidenților și opiniei publice (cel puțin până la momentul 11
septembrie 2001, când atenția a fost îndreptată mai cu seamă spre terorismul
transnațional și mijloacele de contracarare a amenințărilor pe care acesta le
ridică). Războaiele iugoslave au fost, se pare, momentul de cotitură în abordarea
acestor noi confruntări, inclusiv din punct de vedere umanitar, datorită, cel mai
probabil, proximității geografice și culturale de lumea occidentală, a simbo-
lismului atașat șamd. Anii ’90 au fost, așadar, „epoca de aur” a interven-
ționismului fundamentat pe protecția drepturilor omului. Întreaga perioadă este
una în care predomină o atitudine generală de cooperare, un oarecare optimism
și chiar altruism, dinamizate de puterea Statelor Unite și de convingerile
personale ale președintelui american din epocă, după cum arată așa–numita
„Doctrină Clinton”.15 Acesta afirma, de fapt, că enorma putere americană,
World. An Introduction to Strategic Studies, 6th Ed., Oxford: Oxford University Press,
pp. 275-277.
14
Ibidem p. 274.
15
Termenul „doctrină” acordat concepției e discutabil, întrucât nu are o consacrare ofi-
cială ca atare, ceea însă ce nu face mai puțin importante convingerile președintelui
american Bill Clinton. Într-una din formulările acesteia, într-un discurs în fața trupelor
americane din Macedonia, Clinton a afirmat: „Oamenii n-ar trebui să fie uciși,
dezrădăcinați sau distruși din cauza rasei, originii etnice sau a felului în care îl
venerează pe Dumnezeu .... Să nu uităm niciodată dacă putem face asta aici [în
Balcani], și dacă putem s-o spunem apoi oamenilor din întreaga lume, fie că trăiesc în
Africa sau în Europa Centrală, sau orice alt loc, că dacă cineva urmărește civili
nevinovați și încearcă să-i omoare în masă din cauza rasei lor, a originii etnice sau a
religiei lor, și e în puterea noastră să îl oprim, îl vom opri.” Apud Eugene R. Wittkopf,
169
eliberată de presiunea pregătirii pentru un posibil al Treilea Război Mondial,

poate fi pusă dezinteresat în sprijinul apărării Binelui oriunde în lume. Logica
liberală a universalității drepturilor omului devine dominantă, iar marile
democrații ale lumii își asumă o responsabilitate specială în acest sens.
Securitatea umană
După cum s-a discutat în alte capitole, profundele schimbări din

perioada post-Război Rece au fost marcate în cercetările de profil printr-o re-
considerare, cel puțin parțială, a obiectului de referință a securității (ce anume
trebuie protejat). În mod necesar, această reflecție a avut ca efect și o creștere a
vizibilității punctelor de vedere teoretice ce asumă în mod clar o viziune
militantă, de implicare directă în îndreptarea Răului, în construirea unei lumi
mai bune pentru toți locuitorii săi.
În 1994, un raport al Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare
lansează termenul „securitate umană”, ce mută, la nivelul comunității interna-
ționale, atenția investigării a ce anume este și trebuie protejat dinspre state spre
oameni. Conceptul este simultan unul politic și intelectual, și are patru caracte-
ristici fundamentale: universalitatea (aplicabil tuturor), interdependența (a
problemelor, ca și a oamenilor), necesitatea prevenției și a centrării pe oameni.16
Folosind o formulă lansată în 1941 de președintele american F. D. Roosevelt,
raportul afirmă că toți oamenii ar trebui să se bucure de „libertatea de frică”
(freedom from fear) și „libertatea de nevoi” (freedom from want). În termeni
analitici, securitatea umană pe care o au în vedere autorii raportului ar avea
șapte componente: economică, a hranei, a sănătății, a mediului, personală, a
comunității și politică.17
Dată fiind sfera foarte largă de cuprindere și implicațiile sale, conceptul
a generat, evident, multe dezbateri. Fără a încerca aici o sinteză a acestor
discuții sau a feluritelor politici adoptate în deceniile scurse de atunci18, în
principiu, s-au dezvoltat două direcții în termenii interogării academice și a
practicii. În înțelesul larg, al nevoilor, duce mai degrabă în planul asistenței
pentru dezvoltare șamd, cel relativ îngust, al eliberării de frică, ar fi temeiul cel
Christopher M. Jones, with Charles W. Kegley, Jr. (2008), American Foreign Policy:
Pattern and Process, 7th Ed., Belmont, CA: Thomson Wadsworth, p. 69.
16
***United Nations Development Programme (1994), Human Development Report,
New York; Oxford: Oxford University Press, http://hdr.undp.org/sites/default/
files/reports/255/hdr_1994_en_complete_nostats.pdf, (11.11.2021), pp. 22-23.
17
Ibidem¸pp. 24-33.
18
În acest sens, v., de exemplu, Gunhild Hoogensen Gjørv (2018), ”Human Security”,
în Paul D. Williams, Matt McDonald (Eds.), Security Studies. An Introduction, 3rd
Ed., London; New York: Routledge, pp. 228-233.
170
mai folosit pentru justificarea intervențiilor umanitare discutate în prezentul

capitol.
Această perspectivă e folosită de Mary Kaldor, o cercetătoare amintită
în secțiunea despre conflictele identitare în epoca globală, pentru a identifica
cinci principii ce ar trebui să ghideze construirea acestor acțiuni. Mai întâi, ar fi
necesitatea afirmării supremației drepturilor omului în toate etapele unei
operațiuni construite în numele protejării securității umane. Politic, în fiecare
moment, de la concepere până la retragerea forțelor, acestea trebuie să
beneficieze de maxima posibilă legitimitate a autorității politice responsabile.
Cadrul multilateral ar fi de natură să dea asigurările necesare că intervenționiștii
nu urmăresc interese înguste, ci pe cele declarate. Abordarea de „jos în sus” ar fi
de natură să genereze implicarea populației locale, cea care, în definitiv, are
interesul ultim în încheierea unei crize și căreia trebuie să i se încredințeze în
final guvernarea. În fine, prin gândirea operațiunii mai cu seamă la nivel
regional, raționamentul spune că implicarea mai cu seamă a vecinilor statului ce
se confruntă cu o situație gravă, adică cei direct interesați de limitarea răspân-
dirii efectelor crizei (refugiați, rețele criminale etc.), dar și a succesului
reconstrucției ulterioare, ar fi de natură să permită o gestionare mult mai efi-
cientă și rapidă a situației.19 Premise și consecințe ale acestei concepții, precum
cele referitoare la reconfigurarea comunităților politice, sunt abordate și în
capitolul respectiv.
Probleme specifice ale intervențiilor umanitare
În mod cert, intervențiile armate, fie și umanitare, creează puternice

reacții. La nivel ideatic, cea mai vizibilă discuție este cea privitoare la modul în
care este afectată suveranitatea, problemă care se ridică, evident, în cazul în care
intervenția nu se face la cererea statului în cauză. Într-o asemenea situație,
trebuie făcută, în esență, o ierarhizare a două tipuri de norme: ce anume are
prioritate, suveranitatea sau drepturile omului? Dezbaterile produse de opera-
țiunile NATO împotriva Iugoslaviei (de fapt, a Serbiei20), pentru a opri acțiunile
acesteia împotriva propriilor cetățeni din Kosovo, este elocventă în acest sens.
Neautorizată de Consiliul de Securitate, intervenția a dus problema, din
perspectiva dreptului internațional, într-un punct mort: dacă, pe de o parte, nu
19
Mary Kaldor (2010), Securitatea umană. Reflecții asupra globalizării și intervenției,
Cluj-Napoca: CA Publishing, pp. 217-223.
20
În epocă, Serbia făcea parte încă dintr-o federație iugoslavă „mică”. Muntenegru însă
a reușit să se extragă conflictului, nefiind afectat direct. De altfel, planul de pace
propus prin Conferința de la Rambouillet a fost respins de parlamentul sârb, și nu de
cel iugoslav federal (opțiunile muntenegrenilor nefiind astfel reprezentate în luarea
deciziei). R.-S. Ungureanu (2010), op. cit., pp. 174-179; 181-182.
171
există această autorizare, totodată trebuie observat că nu există nici rezoluția

care să o condamne și nici nu poate exista, întrucât la ea au participat trei din
cinci membri permanenți ai acestui organism. Încă o dată, marile puteri scapă
prevederilor general recunoscute ale interacțiunii internaționale. Cadrul multi-
lateral în care aceasta a avut loc ar avea darul, cel puțin în opinia partizanilor ei,
de a elimina posibilitatea acuzațiilor ar fi făcută pe baza unor interese egoiste.21
În ceea ce privește rezultatele intervențiilor din epocă, se poate spune că
acestea au fost destul de amestecate. Ele au dus, în mod clar, la oprirea violenței
în Bosnia-Herțegovina (1992-1995 – datorită lipsei de dotări a trupelor
Națiunilor Unite, acestea au fost incapabile să-și îndeplinească mandatul, drept
care Organizația a apelat la NATO în 1994), dar și eșecuri dramatice, precum
cele din Somalia (1992-1995) sau Rwanda (1993-1994).22
Două tipuri funamentale de factori – politici și militari – pot fi
identificați ca afectând succesul unor asemenea acțiuni. Din punct de vedere
politic, pentru democrațiile prospere, a căror implicare este de regulă esențială
în desfășurarea unei intervenții umanitare, sprijinul opiniei publice este cu
deosebire relevant: aceasta poate, pe de o parte, duce la motivarea intervenției,
prin indignarea produsă de criză, dar și la demobilizare, în cazul eșecului, al
pierderilor de vieți din partea forțelor intervenționiste șamd. La nivel inter-
național, procesul de autorizare prin Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite
ridică numeroase probleme: obținerea acordului, evitarea veto-ului, problema
coordonării eforturilor etc.. Din perspectivă militară, se poate spune că toate
cele patru principii fundamentale ale purtării războiului sunt încălcate. Mai
întâi, obiectivele nu sunt unitare și clare (precum distrugerea inamicului), ci de
multe ori ambigue sau prost formulate. Al doilea principiu, al unității efortului,
care presupune unitatea de comandă, este încălcat, întrucât trupele sunt simultan
supuse autorității comandantului de pe teren, dar și celor naționale, și provin din
multe țări contributoare, cu culturi militare diferite, eventual rivalități etc. Al
treilea, masarea forțelor, de regulă nu poate fi atinsă, datorită faptului că
inamicul nu ar fi o forță regulată, iar trupele intervenționiste sunt de obicei
dispersate pe teren, în încercarea de a proteja civilii. În fine, surpriza este de
cele mai multe ori exclusă, mai întâi datorită acestei dispuneri a forțelor, dar și a
faptului că, de cele mai multe ori, localnicii simpatizează cu una din taberele în
conflict.23
21
22
Mai multe amănunte în acest sens pot fi găsite, de exemplu, în S. Chestnut Greitens (2013),
“Humanitarian Interventions...”, op. cit., pp. 275-276, sau în Alex J. Bellamy, Nicholas J.
Wheeler (2014), “Humanitarian Intervention in World Politics”, în John Baylis, Steve Smith,
Patricia Owens (Eds.), The Globalization of World Politics. An Introduction to International
Relations, 6th Ed., Oxford: Oxford University Press, pp. 485-486.
23
S. Chestnut Greitens (2019), op. cit., pp. 283-284.
172
Responsabilitatea de a proteja
Eșecuri precum genocidul din Rwanda sau dezbaterile provocate de

intervenția NATO în Iugoslavia au făcut evident faptul că este nevoie de noi
răspunsuri normative general acceptabile pentru folosirea forței în intervențiile
umanitare, spre reconcilierea suveranității statelor cu universalitatea drepturilor
omului. În 2001, o Comisie Internațională asupra Intervențiilor și Suveranității
Statului a redactat un raport intitulat „Responsabilitatea de a proteja”, adoptat în
2005 de Adunarea Generală a Națiunilor Unite. Cel mai cuprinzător forum
internațional a acceptat astfel, la cel mai înalt nivel, că responsabilitatea primară
asupra protejării indivizilor revine statelor ai căror cetățeni sunt, dar, în
condițiile în care acestea nu sunt capabile sau dornice să o facă, sau își
terorizează proprii cetățeni, celelalte state au datoria de a interveni.24
Intervenția ar trebui să fie doar o etapă în găsirea unui răspuns
internațional la o criză umanitară. În formula inițială, cea propusă de membrii
CISS, ea trebuie precedată de o responsabilitate de a preveni și una de a
reacționa, iar ultimul stadiu al unei eventuale misiuni ar fi cel al reconstrucției.
În ceea ce privește partea cea mai controversată a unei asemenea implicări a
comunității internaționale, cea privind folosirea forței, raportul oferă și un ghid
de conducere a intervențiilor. Foarte sumar, principiile care trebuie să
definească cauza dreaptă sunt pierderile de vieți pe scară largă și „curățarea
etnică” (alungarea unei comunități de către alta de pe un teritoriu, care ar trebui
astfel purificat de prezența celor considerați străini). Inspirate de principiile
războiului drept, este postulat astfel că precauția trebuie să conducă întreaga
operațiune, care trebuie să fie motivate de dreapta intenție, forța să fie folosită
doar ca ultim instrument și într-o manieră proporțională, iar așteptările să fie
rezonabile, astfel încât intervenția să nu înrăutățească, de fapt, situația. Autoritatea
pentru conceperea și autorizarea operațiunii este recunoscută Consiliului de
Securitate, dar raportul afirmă totodată responsabilitatea specială a membrilor
acestui organism (de exemplu, prin reținerea de a folosi dreptul de veto atunci
când interesele lor fundamentale nu sunt amenințate). În cazul în care Consiliul nu
poate lua o decizie, încredințarea unei hotărâri poate reveni Adunării Generale.
Din punct de vedere operațional, este postulat faptul că prima regulă în
configurarea misiunii cere stabilirea clară a obiectivelor acesteia. În ceea ce
privește dimensiunea militară, liniile de comandă și comunicare trebuie să fie
cât se poate de clare, iar folosirea forței trebuie gândită ca dedicată protejării
populației, nu înfrângerii militare a unui stat. În esență, această angajare trebuie
să fie în concordanță cu regula proporționalității și principiile dreptului
24
***United Nations General Assembly (2005), Resolution 60/1 - 2005 World Summit
Outcome (A/Res/ 60/1, 16 September) §138-140, http://www.un.org/en/ga/search/
view_doc.asp?symbol=A/RES/60/1 (11.11.2021).
173
umanitar. Pentru a asigura succesul misiunii, operațiunile nu trebuie concepute

pe baza ideii că principalul obiectiv al intervenționiștilor ar fi protecția
propriilor trupelor. Pentru asigurarea obiectivului fundamental, a protecției celor
în numele cărora are loc operațiunea, este necesară coordonarea maximă
posibilă cu organizațiile umanitare.25
Evident, raportul a generat multe dezbateri, legate de eficiența unor ase-
menea operațiuni, de justificări, situații concrete, schimbarea accentului dinspre
dezbaterea suveranitate vs. drepturile omului către căutarea celor mai bune
metode de a proteja pe cei aflați în pericol etc. Concepția a fost astfel amendată
de mai multe ori în interiorul mecanismelor ONU, iar unele state fac eforturi
pentru a o integrarea în strategiile naționale.26
Aplicarea în practică a „responsabilității de a proteja” este destul de
controversată până la ora actuală. În 2011, succesul înregistrat în Coasta de
Fildeș (pentru impunerea rezultatului alegerilor) nu poate fi detașat de faptul că
forțele ONU erau deja prezente în țară, gestionând sfârșitul unui război civil, și
de implicarea particulară a Franței. Practic simultan, a avut însă loc intervenția
NATO aeriană din Libia, în contextul Primăverii Arabe, ce a vizat stoparea
violențelor guvernamentale împotriva cetățenilor. Chiar dacă regimul Gaddafi a
fost înlăturat, 10 ani mai târziu, la momentul scrierii acestor rânduri, situația e
departe de fi stabilizată. Pe de altă parte, datorită lipsei acordului politic, dezastre
precum cele din Yemen sau Siria au rămas cu totul în afara mecanismelor
proiectate de această concepție pentru a apăra pe cei lipsiți de minima protecție pe
care se presupune că ar trebui să le-o asigure autorități legitime.27
Apărută chiar la începutul anilor ‘2000, „responsabilitatea de a proteja”
marchează, într-un fel, o sinteză a căutărilor din perioada ce a urmat sfârșitului
Războiului Rece. Este, probabil, prematur să i se găsească un loc bine-definit în
economia generală a gestionării securității internaționale pentru epoca actuală.
Nu se poate nega însă faptul că adoptarea sa, chiar dacă într-o formă modificată,
de către statele lumii presupune un acord minimal asupra importanței relației
dintre statalitate și responsabilitate față de oameni, atât cei din interiorul, cât și
din exteriorul frontierelor. Prin procesele globalizării, dezastrele umanitare nu
mai pot fi ignorate. În măsura în care statele își prezervă privilegiul mono-
polului asupra violenței legitime în mediul anarhic, rămâne o problemă atât
intelectuală, cât mai ales politică, asigurarea unei protecții minimale a statelor
25
***International Commission on Intervention and State Sovereignty (2001), The
Responsability to Protect, https://www.globalr2p.org/wp-content/uploads/2019/10/
2001-ICISS-Report.pdf, pp. 32, 35-37, 47-54, 66-67, 73 (11.11.2021).
26
Alex J. Bellamy (2018), “The Responsability to Protect”, în Paul D. Williams, Matt
McDonald (Eds.), Security Studies. An Introduction, 3rd Ed., London; New York:
Routledge, pp. 240-244.
27
174
pentru toți cetățenii lumii. Globalizarea face astfel evident statelor că lor le
revine datoria de a coopera spre a găsi înțelesuri general acceptabile, precum și
mijloacele necesare, pentru a limita suferința oamenilor, chiar dincolo de
propriile granițe.
Folosirea forței în relațiile internaționale nu a fost abandonată, dar

practica arată o schimbare a modului în care aceasta apare a fi justificată. La ora
actuală, în economia generală a dezbaterilor se poate constata o creștere a im-
portanței protecției indivizilor în fața celei presupuse de apărare a suveranității.
Nu se poate vorbi de o abandonare a suveranității, ci de o refomulare a exer-
citării acceptabile a acesteia. Societatea internațională își reformulează continuu
fundamentul normativ care o definește. Renunțarea treptată la folosirea forței în
contactul dintre state sau procesele globalizării sunt, în mod cert, printre cauzele
care fac posibilă o asmenea reconsiderare. Lărgirea conceptului de „securitate” ,
ca și schimbarea de accent de la state către indivizi, cer astfel o nouă formă de
cooperare interstatală, dintre actori care își păstrează pretenția de a fi singurii
utilizatori legitimi ai violenței în politica mondială, indiferent de slăbiciunea
arătată față de alte provocări ale globalizării. Temele care urmează sunt dedicate
tratării câtorva problematici tipice globalizării în a căror abordare rolul statelor
rămâne esențial.
Bibliografie
Bellamy, Alex J., Nicholas J. Wheeler (2014), “Humanitarian Intervention in World

Politics”, în John Baylis, Steve Smith, Patricia Owens (Eds.), The Globalization of
World Politics. An Introduction to International Relations, 6th Ed., Oxford: Oxford
University Press
Bellamy, Alex J. (2018), “The Responsability to Protect”, în Paul D. Williams, Matt
Routledge.
Biró, Daniel, Stanislav Secrieru (2006), „Perspective asupra cauzelor și transformării
Chestnut Greitens, Sheena, (2019), “Humanitarian Intervention and Peace Operations”,
în John Baylis, James Wirtz, Colin S. Gray (eds.), Strategy in the Contemporary
World. An Introduction to Strategic Studies, 6th Ed., Oxford: Oxford University Press.
Finnemore, Martha (2003), The Purpose of Intervention. Changing Beliefs about the
Use of Force, Ithaca; London: Cornell University Press.
Hoogensen Gjørv, Gunhild (2018), „Human Security”, în Paul D. Williams, Matt
Routledge.
Kaldor, Mary (2010), Securitatea umană. Reflecții asupra globalizării și intervenției,
Cluj-Napoca: CA Publishing.
175
Milevschi, Octavian. Stanislav Secrieru (2013), „«Conflicte înghețate» în spațiul

Miroiu, Andrei (2006), „Evoluția sistemului internațional până în 1914”, în Andrei
Polirom.
Nye, Joseph S., Jr. (2007), Understanding International Conflicts: An Introduction to
Theory and History, 6th Ed., New York: Pearson Longman.
Ungureanu, Radu-Sebastian (2010), Securitate, suveranitate și instituții internaționale.
Crizele din Europa de Sud-Est în anii ‘90, Iași: Polirom.
Ungureanu, Radu-Sebastian (2019), „Războaiele statelor: moralitate și violență în
asupra comunităților politice contemporane, Iași: Editura Institutul European.
Wittkopf, Eugene R. Christopher M. Jones, with Charles W. Kegley, Jr. (2008),
American Foreign Policy: Pattern and Process, 7th Ed., Belmont, CA: Thomson
Wadsworth.
***International Commission on Intervention and State Sovereignty (2001), The
Responsability to Protect, https://www.globalr2p.org/wp-content/uploads/2019/
10/2001-ICISS-Report.pdf, p. 83 (11.11.2021)
***United Nations General Assembly (2005), Resolution 60/1 - 2005 World Summit
Outcome (A/Res/60/1, 16 September), http://www.un.org/en/ga/search/view
_doc.asp?symbol=A/RES/60/1 (11.11.2021)
*** United Nations Development Programme (1994), Human Development Report,
New York; Oxford: Oxford University Press, http://hdr.undp.org/sites/default/
files/reports/255/hdr_1994_en_complete_nostats.pdf (11.11.2021)
176

În discuția referitoare la conflictele identitare a fost deja abordată

problema impactului globalizării asupra comunităților politice. Cea de față își
propune să aprofundeze această legătură, mai întâi prin urmărirea modului în
care interconectarea dintre societăți și indivizi presupusă de globalizare
construiește noi reacții politice în termenii definirii așteptărilor și loialităților,
iar apoi prin a puncta câteva atitudini privind gestionarea acestora.1
Globalizarea politică
După cum s-a arătat deja, o definiție foarte largă a globalizării afirmă că
aceasta ar fi un „proces de interconectare crescută între societăți, astfel încât
evenimente dintr-o parte a lumii au din ce în ce mai multe efecte asupra unor
oameni și societăți îndepărtate”.2 Această influențare reciprocă ar avea drept
consecință necesară problematizarea statului-națiune ca termen de referință
fundamental în construirea spațiului politic: cu cât mai strânse, mai diverse, și
mai vizibile aceste legături, ce presupun emergența unor alte tipuri de actori și
procese, cu atât s-ar reduce posibilitățile statelor de a le influența.
În acord cu reconfigurarea locului acordat statului în economia generală
a relațiilor mondiale, și națiunea este supusă, la rândul său, unor asemenea
interogări, în sensul că oamenii tind să se perceapă ca aparținând și altor tipuri
de comunități politice. Pe scurt, se pot identifica două procese simultane, de
sens contrar. Mai întâi, sunt cele care constată o lărgire pe mai multe paliere a
comunității morale de referință, națiunea devenind insuficientă (un discurs în
termeni „europeni”, de exemplu, presupune și o identitate „europeană”). O
globalizare propriu-zisă în acești termeni ar presupune o acoperire a întregii
1
Pentru o discuție asupra aceluiași subiect, v. și Radu-Sebastian Ungureanu (2013),
„Identități și comunități politice”, în Daniel Biró (coord.), Relațiile internaționale
contemporane. Teme centrale în politica mondială, Iași: Polirom. În textul de față sunt
reluate o parte din argumentele prezentate acolo.
2
Steve Smith, Patricia Owens, John Baylis (2014), ”Introduction”, în John Baylis, Steve
177
umanități. Lor li s-ar opune cele care privesc o re-afirmare a particularităților

locale, unele suprimate la suprafață de afirmarea națiunii, dar posibil resuscitate
de problematizarea acesteia din urmă, altele formate mult mai recent. Cele două
procese sunt atât de strâns legate încât a fost propus chiar termenul de
glocalizare (simultan global și local), tocmai pentru a surprinde relația dialec-
tică dintre celor două procese, afirmarea identităților globale ducând la afir-
marea celor locale, și invers.3 O altă formă de interogare a națiunii, intermediară
între globalism și localism, dar mai aproape de primul capăt al acestei axe, ar
putea fi găsită la nivel regional. În pofida enormelor diferențe dintre ele,
Uniunea Europeană și ’ummah (comunitatea politico-religioasă tradițională a
credincioșilor musulmani, ce stă la baza gândirii politice din acest areal) se
aseamănă din acest punct de vedere. Ambele au la bază o foarte veche unitate
culturală, reală sau imaginară, pre-modernă în esență, de natură a apropia
popoarele de azi.
Rămânând la acest al doilea exemplu – al unității trans-naționale din
lumea arabo-musulmană – trebuie remarcată pluralitatea formelor de manifestare
a regionalismului. Dimensiunea sa religioasă este evidentă, de exemplu, în mișcă-
rile, cele mai multe radicale, ce pretind că ar intenționa restabilirea Califatului (v.
și capitolul dedicat terorismului din acest volum). Pe de altă parte însă, tot la acest
palier poate fi abordată și „Primăvara arabă”, o amplă mișcare de protest din acest
spațiu împotriva inadecvării politicilor naționale ce a început la sfârșitul lui 2010
în contextul crizei financiare globale începute în 2008 și care, în anumite
consecințe, din care cea mai dramatică e, probabil, războiul din Siria, continuă și
astăzi. Foarte sumar, e suficient să notăm faptul că protestele au avut, în esență,
de-a face cu nemulțumirea din rândul acestor societăți față de ineficiența
guvernelor naționale (statele devin din ce în ce mai puțin capabile să gestioneze
provocările globalizării), dar și, pe de altă parte, solidaritatea trans-națională în
interiorul lumii arabe.4 Se poate spune că atât mișcările de ordin religios, cât și
protestele din 2011, denunță de fapt, imperfecțiunile sistemelor politice, dife-
rențele fiind date de reperul asupra Binelui comun luat în considerare, precum și
mijloacele considerate potrivite pentru a-l atinge.
Globalizarea presupune și simultaneitatea crizelor, iar cel mai bun
exemplu în acest sens e, probabil, cea financiară din 2008, care poate fi
considerată prima de acest fel ce nu a mai putut fi limitată la nivel regional
3
Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu (coord.), Manual de relații internaționale,,
4
Pentru mai multe comentarii în acest sens, v., de exemplu, Lisa Anderson (2014),
“Authoritarian Legacies and Regime Change: Towards Understanding Political
Transition in the Arab World”, în Fawaz A. Gerges (Ed.), The New Middle East
Protest and Revolution in the Arab World, Cambridge: Cambridge University Press.
178
(precum cea din 1997, restrânsă la economiile asiatice). Prin efectele sale,
resimțite în toate părțile lumii, practic simultan cu „Primăvara arabă” a avut loc
mișcarea Occupy (2011-2012), originată în Statele Unite. Motivul apariției a
fost denunțarea inechităților capitalismului contemporan, ai căror mari bene-
ficiari ar fi marile corporații și marea finanță, în detrimentul „restului 99%”
(referință la concentrarea bogăției în controlul a 1% din populație). Fenomenul
împotriva căruia au avut loc protestele este global (capitalismul), criza a avut
efecte globale, iar denunțarea acestor efecte tot globală (chiar dacă protestele au
fost mai răspândite în lumea occidentală) etc.
Încercând o interpretare comparativă, se pot găsi anumite similitudini
între „Primăvara arabă” și Occupy: ambele sunt mișcări sociale ample, transna-
ționale, apărute ca răspuns la incapacitatea statelor de a gestiona crizele, în
particular pe cea financiară. În Orientul Mijlociu, statele au fost acuzate mai
degrabă de rigiditate structurală, specifică Lumii a Treia; Occupy este în schimb
un protest la adresa renunțării de către state la misiunea de control al econo-
miilor, care a caracterizat lumea postbelică (inclusiv în partea sa liberală) până
în anii ‘90. Faptul se poate explica prin triumful ideologic al neoliberalismului
doctrinar, care sprijină globalizarea în plan extern, dar cere reconfigurarea
statului bunăstării la nivel intern. Din perspectiva temei de interes a acestui
capitol, asemănările nu trebuie exagerate. Termenul „comunitate” nu ar avea, de
exemplu, același înțeles în cele două cazuri: în prima situație, există o limbă
comună, un sentiment identitar profund (lumea arabă) etc., pe când în cea de-a
doua se poate vorbi mai degrabă de o solidarizare a celor loviți de criză în
felurite societăți, dispărut după momentul depășirii crizei. Merită însă și în acest
caz remarcate încercările de coordonare a mișcărilor din diferite țări, simi-
laritatea cerințelor generale, utilizarea rețelelor sociale ca mijloc de informare,
comunicare și mobilizare și, foarte important din punctul de vedere al acestui
text, nemulțumirea comună față de indiferența/ incapacitatea statelor de a-și
asuma responsabilitatea.
Revenind la comunitățile politice, trebuie observat că globalizarea
presupune și considerarea unora mai înguste decât „națiunea”, prin excluderea
celor considerați elemente alogene (după cum arată, în termenii propuși de
Mary Kaldor, extinderea „politicii identităților”, opusă celei a „ideilor”), denun-
țarea influenței externe șamd. O criză precum cea a refugiaților din 2015 în
Europa, adică în spațiul ce cunoaște novatorul proiect politic, post-westphalic,
care este Uniunea, a făcut vizibile simultan reacții de respingere, dar și de
acceptare a migranților.
Exemple ca cele de mai sus atrag indirect atenția asupra unei parti-
cularități a procesului de globalizare: acesta nu este un proces uniform de
interconectare și, mai mult, efectele sale nu sunt resimțite similar în felurite
părți ale lumii. După cum se va arăta în altă parte, principalul motor al
179
globalizării este economia, iar beneficiile presupuse de acest tip de interacțiune

nu sunt distribuite similar. Cultural, valorile vehiculate sunt însă specifice mai
cu seamă lumii occidentale, astfel încât „localizarea” din anumite părți ale lumii
(apelul la particular) se face pe linia refuzării acestora. Proiectul islamului
radical actual, deja amintit, este elocvent în acest sens: acesta respinge statele-
națiune (care reprezintă în regiune, ca și în cea mai mare mare parte a Lumii a
Treia, o idee occidentală de organizare a politicului, importată în sec. XIX- XX)
și propune unificarea spațiului musulman potrivit unor experiențe specifice
acestei lumi, precum califatul. Cu alte cuvinte, mișcările inspirate de această
idee luptă simultan împotriva globalizării și a statalității tipice lumii moderne,
bazată pe națiune, oferind în schimb un proiect integrator la scară regională
(teoretic, acesta ar putea acoperi întreaga lume, prin prozelitism religios),
fundamentat într-un concept specific altei epoci.
Interogarea ce însoțește procesele de redefinire a comunităților politice
generează abordări intelectuale specifice, care caută să ofere răspunsuri la
problemele ridicate de această dimensiune politică a globalizării. În cele ce
urmează vor fi discutate două asemenea posibile formule, ce-și propun să ofere
instrumente necesare interogării acestei teme.
Cosmopolitanismul
Cosmopolitanismul este o perspectivă contemporană, teoretică și

politică, ce ia în considerare posibilitatea discutării și construirii unei comunități
politice globale care să includă întreaga umanitate. Întrucât folosește ca punct
de plecare perspectiva kantiană, ea se înscrie în ceea ce Martin Wight numea
„tradiția revoluționistă” a Relațiilor Internaționale, prezentată în secțiunea
dedicată perspectivelor clasice.
După cum s-a arătat deja în alte capitole ale acestui volum, liantul
comunității politice este loialitatea pe care o simt membrii săi unii față de alții,
afirmându-se totodată ca separate de alte grupuri similare. În multe cazuri,
violența a fost fermentul procesului de diferențiere ce a dus la constituirea
națiunilor de azi. Provocarea pe care o ridică cosmpolitanismul e de a căuta
mijloacele prin care să poată fi construit un sentiment de identificare, și chiar de
datorie, cu privire la membrii altor grupuri. Prin opoziție față de pozițiile
particulariste, precum comunitarianismul5, ce insistă pe legăturile dintre individ
5
În expresia sa din planul doctrinelor politice, comunitari(an)smul se opune nu doar
cosmopolitanismului (afirmând relevanța grupului particular de apartenență), ci și
celeilalte opțiuni etice de ordin liberal care este individualismul (prin insistența acor-
dată importanței grupului). Pentru o discuție lămuritoare în acest sens, v., de exemplu,
Andrei Țăranu (2005), Comunitarismul – doctrină contemporană. O filozofie a binelui
comun, București: Arc.
180
și un anumit grup de referință, adepții acestei orientări afirmă că sentimentele de

loialitate ale oamenilor față de alții ar urma să se resfrângă astfel asupra
umanității ca întreg, trebuind însă însoțit de posibilități de împlinire a
așteptărilor nou construite.6
Fundamentat fiind pe o etică de tip kantian, cosmopolitanismul afirmă
egalitatea morală a oamenilor, ce vine în mod evident pe un întreg fundal al
afirmării drepturilor omului în politica mondială.7 Întrucât nimeni n-ar trebui să
fie exclus din această cea mai largă comunitate, ar decurge de aici obligații pe
care indivizii ar trebui să le resimtă unul față de altul, dar și unele transpuse în
plan instituțional, consecință a actelor de guvernare (prin distincția care se face
de obicei între cetățenii diferitelor state). Nu ar trebui însă dedusă de aici renun-
țarea la identitatea națională ori necesitatea instituirii unui guvern mondial.8
După cum rezultă și din capitolul dedicat teoriilor clasice, această
perspectivă etică universalistă este contestată mai întâi din punct de vedere
realist, responsabilitatea statului fiind în primul rând față de proprii cetățeni, iar
Binele comun putând fi doar o mască a imperialismului moral. Din punct de
vedere instituțional, statul modern instituie legături, inclusiv morale, între
cetățeni și stat9. care însă nu ar putea fi replicate la nivel mondial. Trecând la
nivelul relațiilor interstatale, se poate construi o altă critică la adresa cosmo-
politanismului dintr-un unghi solidarist, curent reprezentat în interiorul Școlii
engleze, ce stipulează că statele, prin acordurile pe care le stabilesc între ele,
simultan își recunosc reciproc suveranitatea, dar asigură și un spațiu moral
comun minimal.10 În această dezbatere, cosmopolitanismul se afirmă drept
6
Andrew Linklater (2014), “Globalization and the Transformation of Political Communities”,
John Baylis, Steve Smith, Patricia Owens (Eds.), The Globalization of World Politics. An
Introduction to International Relations, 6th Ed., Oxford: Oxford University Press, p. 505.
7
Asupra relevanței problematicii drepturilor omului pentru politica mondială contem-
porană, nedetaliată aici, v., de exemplu, Jack Donnelly (2014), ”Human Rights”, în
John Baylis, Steve Smith, Patricia Owens (Eds.), The Globalization of World Politics.
An Introduction to International Relations, 6th Ed., Oxford: Oxford University Press.
8
Richard Shapcott (2014), “International Ethics”, în John Baylis, Steve Smith, Patricia
Relations, 6th Ed., Oxford: Oxford University Press, p. 201.
9
Timp de aproape două secole, prima datorie a cetățeanului a fost considerată cea de a-
și apăra patria în vreme de război. Mai multe amănunte asupra procesului pot fi găsite
în capitolul dedicat înțelegerii clasice a națiunii, inspirată de experiența politică
europeană.
10
În interiorul Școlii engleze, o direcție „pluralistă”, descrisă mai sus, s-ar distinge de
una „solidaristă”. Diferența ar consta, de fapt, în cât de profundă ar fi societatea
internațională luată în considerare. „Pluraliștii” insistă pe suveranitatea statelor
componente, „solidariștii” pe legăturile din interiorul grupului – ei caută, de exemplu,
să explice acțiunea comună în baza unei recunoașteri mult mai profunde între state și
181
expresia intenției de a concepe o unitate care să lege toți oamenii, fapt pe care
globalizarea îl face cu atât mai vizibil.11
Cosmopolitanismul nu rămâne un simplu deziderat moral, ci poate fi
considerat fundament al multor concepții intelectuale și politice vizibile în
politica mondială de azi. „Securitatea umană”, prezentată deja, se bazează pe
ideea că securitatea ar trebui gândită ca responsabilitate a întregii lumi față de
cei supuși unor presiuni extreme, chiar aflați în afara responsabilității unui
guvern capabil să-și îndeplinească sarcinile. Sfera obligațiilor ar fi astfel mult
mai largă decât poate cuprinde modelul statului-națiune. La nivelul acțiunii
politice, constatarea incapacității în creștere a statelor de a gestiona uriașa
complexitate a proceselor conexe globalizării a dus, de exemplu, la construirea
noțiunii și totodată proiectului „guvernanței globale” din anii ‘90, asumat
inclusiv de organisme ONU (precum UNESCO). Termenul presupune con-
ceperea unui sistem care să facă guvernarea totodată mai democratică și mai
eficientă. Actualelor mecanisme inter-statale ar trebui să li se adauge cele
construite la nivel local și global, conectate într-o rețea complexă. Actori non-
statali precum corporații, autorități locale, organizații nonguvernamentale șamd
ar urma să fie din ce în ce mai mult implicați în procesul de luare a deciziilor,
alocare a resurselor, punere în practică a obiectivelor etc.12
Argumentația cosmpolitană vede posibilă chiar construirea unei
cetățenii mondiale (world citizenship). Referențialul concepției întinzându-se
asupra întregii umanități, ea are în vedere în mod necesar și viitorul acesteia.
Probleme făcute vizibile de globalizare, precum dezvoltarea economică inegală
și consecințele acesteia, precum migrațiile sau impactul asupra mediului, nu pot
rămâne în afara câmpului obișnuit al politicii. Controlul insuficient exercitat de
state asupra unor actori din ce în ce mai influenți, cum ar fi marile corporații,
face necesară democratizarea procedurilor de luare a deciziilor inclusiv în
organisme precum Organizația Mondială a Comerțului.13
societăți (de exemplu, solidaritatea dintre democrații). În termenii propuși chiar de

această orientare, prezentată în alt capitol, „pluraliștii” s-ar ocupa mai degrabă de
„ordinea internațională” (dintre state), pe când „solidariștii” de cea „mondială”, dintre
oameni, în care statele sunt doar intermediarii dintre aceștia. Pentru o prezentare clară
asupra distincției, v., de exemplu. Andrew Linklater (2008), „Școala engleză”, în Scott
Burchill, Andrew Linklater, Richard Devetak, Jack Donnelly, Matthew Paterson,
Christian Reus-Smit, Jacqui True, Teorii ale relațiilor internationale, Iași: Editura
Institutul European, pp. 110-115.
11
R. Shapcott (2014), “International Ethics”, op. cit., pp. 202-203.
12
globale. Politică, economie și cultură, Iași: Polirom, pp. 73-76; I. Apahideanu (2006),
„Globalizarea...”, op. cit., p. 306.
13
A. Linklater (2014), “Globalization ...”, op. cit., p. 506.
182
Cosmopolitanismul nu este o simplă reflecție asupra viitorului politic.

De interes particular pentru discuția propusă aici este aplicarea acestei
perspective în probleme acute, precum cele legate de securitate. Propunerea
făcută de Mary Kaldor în cercetarea sa dedicată conflictului din Bosnia, deja
amintită în capitolul despre intervenții, este elocventă în această direcție.
După cum am arătat, Mary Kaldor militează de pe poziții cosmo-
politaniste pentru atragerea în căutarea păcii a celor care au un interes în această
stare, și nu în perpetuarea conflictelor, adică comunităților înseși, mai precis a
celor mai respectați membri ai acestora. A refuza identificarea unui grup cu cei
care pretind că luptă în numele său înseamnă a vedea dincolo de violențe și a
găsi și trata drept parteneri de dialog pe indivizii/ grupurile suficient de
influenți/ -te în societate pentru a căuta și oferi alternative pe termen lung. Altfel
spus, discuțiile purtate de reprezentanții combatanților (de regulă, prin medierea
reprezentanților comunității internaționale) trebuie completate cu purtate cu toți
cei care intenționează să scape logicii politici identitare și, mai ales, conse-
cințelor acestora.14
Problemele globalizării ar cere soluții specifice, inclusiv prin consta-
tarea reconfigurării comunităților politice. Mary Kaldor argumentează în
sprijinul ideii că acest întreg proces de depășire a neîncrederii reciproce în care
este necesară implicarea necombatanților poate și trebuie să aibă sprijinul unei
societăți civile transnaționale15 (implicată, mai ales prin asistență umanitară, în
timpul conflictelor). Dar acest proces de refacerii a încrederii „de jos” are
nevoie de timp și protecție pentru a lucra. Din acest motiv, după cum am văzut,
Kaldor cere implicarea forțelor de menținere a păcii, dar și asistența post-
conflict, de natură a ajuta reconstrucția societăților și economiilor.16
Preocupările partizanilor cosmopolitanismului vizează atât interogarea
teoretică, dar și planul politic, esența acestor demersuri fiind universalizarea
drepturilor omului și protecția celor fără de putere de către state și societatea
civilă. Abordarea unor probleme precum ajutorarea internațională sau norma
„responsabilității de a proteja”, ori problema schimbărilor climatice, abordate în
14
De exemplu, la Tuzla, oamenii au refuzat să cadă în discursul identitar excluzivist și, pe tot
parcursul războiului, orașul, apărat de poliție și voluntari locali, a continuat în a „promova
cu vigoare o ideologie a valorilor civice multiculturale”. M. Kaldor [1999], Războaie vechi
şi noi: violenţa organizată în epoca globală, Filipeștii de Târg: Antet, p. 66.
15
„În septembrie [1991, înainte de izbucnirea violențelor în 1992], patru sute de acti-
viști europeni pentru pace, călătorind sub titulatura de Caravana pentru Pace a
Adunării Cetățenești din Helsinki, s-au unit cu mii de bosniaci într-un lanț uman care
lega biserica ortodoxă, biserica catolică și sinagoga din Sarajevo”. Ibidem, p. 54.
Trebuie precizat că Mary Kaldor a fost ea însăși fondatoare și co-președintă a acestei
organizații
16
183
alte capitole, se înscriu, în mod evident, în cadrul temelor susținute de adepții

acestei perspective. Mergând pe aceeași idee a justiției globale și în ceea ce
privește structura și instituțiile sistemului internațional, o mai bună distribuire a
beneficiilor este posibilă, din perspectivă cosmopolitanistă, prin reformarea
acestora în sensul unei concentrări mai degrabă asupra scăderii inegalității
dintre indivizi decât între state.17
Neo-medievalismul
„Neo-medievalismul” este un concept ce încearcă să suprindă comple-

xitatea legăturilor politice din lumea contemporană și relativa pierdere a
centralității statelor în acest proces. Autoritățile de la mai multe niveluri se
suprapun și intersectează, iar indivizii le alocă loialități tuturor acestora, chiar
dacă în proporții diferite.18
Lansat, inițial, de Hedley Bull în 1977, termenul are în vedere o posibilă
schimbare de logică a sistemului internațional, datorită erodării capacității
statelor-națiune de a gestiona spațiul politic mondial, și de a constata o reîn-
toarcere la unele caracteristici ale lumii premoderne. Bull identifcă câteva
asemenea similarități între cele două epoci. Mai întâi, este observată integrarea
regională, care poate duce la formarea unor loialități de ordin sub- și trans-
național. Dacă în Evul Mediu, „creștinătatea” oferea un asemenea mediu,
Uniunea Europeană de azi construiește, în mod clar, un sentiment de „europe-
nizare”. Dezintegrarea statelor este o a doua tendință notată de Bull. Aceasta nu
se limitează la state eșuate, ci poate privi și unele țări considerate democrații
stabile și prospere (precum Marea Britanie, Spania, Belgia, Canada etc.), dar
care cunosc un proces de reafirmare a unor identități ce nu se regăsesc în
proiectul național. Bull remarcă, de asemenea, reafirmarea violenței private
(prin conflicte interne, terorism, firme de securitate șamd), care ar aminti de
incapacitatea entităților politice medievale de a-și impune monopolul asupra
violenței legitime. Afirmarea din ce în ce mai puternică a organizațiilor trans-
naționale, de la corporații la mișcări sociale, chiar dacă nu afectează în mod
evident capacitatea statelor de a guverna, sugerează însă faptul că spațiul
interacțiunilor internaționale nu poate fi limitat la cele dintre state, ci trebuie
completat cu efectele produse de actorii nonstatali. În fine, unificarea
tehnologică a lumii, proces vizibil și la sfârșitul Evului Mediu, ar avea darul de
a oferi tuturor mai multe opțiuni, inclusiv în termenii loialităților, așteptărilor și
acțiunilor politice.19
17
R. Shapcott (2014), “International Ethics”, op. cit., pp. 203-210.
18
A. Linklater (2014), “Globalization...”, op. cit., pp. 506-508.
19
Chișinău: Știința, pp. 248-260. În același sens, v. și Olivia Toderean, Ionuț Apahideanu
184
În accepțiunea contemporană, exemplul preferat pentru lumea neo-

medievală este, evident, Uniunea Europeană (care nu exista în această formă la
momentul introducerii termenului de către Bull, ci doar în dimensiunea sa
economică). Modelul presupune o coexistență a statului-națiune cu alte auto-
rități politice, cetățenii nefiind puși în situația de a alege, ci putându-se iden-
tifica, chiar dacă în măsură variabilă, cu toate. Trebuie notat și faptul că un
asemenea proiect cere ca liant o dimensiune ideologică militantă, iar UE ca
întreg se definește în principiu ca putere normativă în politica mondială, promo-
toare a democrației, drepturilor omului șamd.20
Adjectivul „neo-medieval” ar presupune în accepțiunea lui Bull, după
cum se vede, o reconsiderare a rolului statului în gestionarea afacerilor publice,
validă oriunde în lume. Criteriul reprivatizării violenței ar fi mai degrabă valid
în ceea ce s-ar putea considera drept state „slabe”, în măsura în care autoritatea
centrală nu reușește să impună suficient de convingător cunoscutul monopol
weberian în interiorul teritoriului. Trebuie însă observat și că anumite fenomene
contemporane, precum criminalitatea, pot duce și în țările dezvoltate la creșterea
interesului pentru companii private de securitate. De aici, se poate specula,
evident, și pe marginea consecințelor expunerii lumii dezvoltate la globalizare,
inclusiv la părțile întunecate ale acesteia (de exemplu, traficul de droguri ar
avea ca destinație finală mai cu seamă aceste societăți, fapt de natură a duce la
creșterea violenței în interiorul lor).
Revenind la definiția statalității, rezultă că diferența fundamentală
dintre statele stabile și cele slabe în privința violenței private ar putea fi
considerată legitimitatea acesteia. Caracteristica neo-medievală poate fi păstrată
însă și dincolo de acest criteriu, după cum arată empiric situația statelor din
Uniunea Europeană. În aceste societăți, mai întâi trebuie observat că violența
este controlată intern, iar cei care contestă ordinea prezentă, precum formațiuni
teroriste etno-naționale de tipul IRA sau ETA, au pierdut masiv din sprijinul
popular în ultimele decenii. Mai mult încă, prin participarea la Uniune, ele
formează, ceea ce s-ar putea numi, în termenii lui Emmanuel Adler și Michael
Adler, o „comunitate de securitate strâns conectată”.21 Termenul presupune că
(2006), „Școala engleză a Relațiilor Internaționale”, în Andrei Miroiu, Radu-

Sebastian Ungureanu (coord.), Manual de Relaţii Internaţionale, Iaşi: Polirom, p. 111.
20
Ian Manners identifică nouă prinicpii cu care UE dorește să se identifice în politica
mondială: pacea sustenabilă, libertatea, democrația, drepturile omului, statul de drept
(rule of law), egalitatea, solidaritatea socială, dezvoltarea sustenabilă și buna
guveranre. Ian Manners (2008), “The Normative Ethics of the European Union”,
International Affairs, 84 (1), p. 46. Mai multe elemente despre caracteristicile UE se
pot găsi în capitolul dedicat din acest volum.
21
Adler și Barnett deosebesc între comunitățile de securitate (o situație în care anumite
state pur și simplu nu concep folosirea violenței între ele) „slab” și, respectiv, „strâns
185
violența nu este pur și simplu luată în considerare în relațiile dintre membrii săi
(în interiorul unui asemenea grup de state nu există o dilemă a securității).
Puternicele legături dintre societăți sunt însoțite de amendarea anarhiei, întrucât
statele încredințează o parte a suveranității lor Uniunii spre gestionare.22
Aceasta înțelegere a suveranității face posibilă definirea, în contextul
neo-medievalismului, a statului „post-modern”. Exemplar în această direcție
este iarăși cazul membrilor Uniunii Europene. Recunoașterea integrității terito-
riale a entităților politice nu presupune ermetizarea frontierelor, ci, dimpotrivă,
porozitatea lor, pentru a facilita libera circulație. Relevantă pentru discuția de
față este reconsiderarea sentimentelor de apartenență, prin dezvoltarea unei
identități comune definite în termeni civici, și nu etnici. Corolarul juridic al
procesului poate fi găsit în recunoașterea unor drepturi comune de care se
bucură toți cetățenii statelor membre UE.23
După cum se poate observa, procesul de globalizare pune o puternică

presiune asupra fundamentelor înțelegerii și organizării politicului. Perspec-
tivele teoretice discutate aici nu sunt, în mod cert, singurele, ci doar cele mai
cunoscute și, într-un fel, cele mai ambițioase. Cel puțin pentru epoca contem-
porană și viitorul predictibil, nu se poate vorbi despre o abandonare a statelor,
dar trebuie totuși observată o oarecare erodare a rolului acestora din poziția
privilegiată pe care o ocupa în mod tradițional în studiul Relațiilor Interna-
ționale. Discutarea comunităților politice, a modului de definire, a noilor
interacțiuni desprinse din consecințele globalizării sunt o temă de reflecție
necesară. Faptul că nu se mai poate discuta doar despre comunitățile politice
naționale ca singurele relevante nu presupune că acestea ar fi dispărut. Din acest
punct de vedere, ca și în alte dezbateri din Relațiile Internaționale, distincțiile
conectate”. Pentru prima situație e suficient, potrivit definiției, ca un grup de state să

excludă din convingere violența dintre ele; pentru cea de-a doua, e nevoie și de un
sistem de ajutorarea reciprocă, precum și de un sistem de reguli comune, care să
fondeze un nivel al autorității intermediar între cele de ordin național și un guvern
central. Emanuel Adler, Michael Barnett (1998), “A Framework for the Study of
Security Communities”, în Emanuel Adler, Michael Barnett (Eds.), Security
Communities, Cambridge: Cambridge University Press, p. 30. Asupra comunităților
de securitate, v. și Radu-Sebastian Ungureanu (2006), „Comunități de securitate”, în
Radu-Sebastian Ungureanu (coord.), Manual de Relaţii Internaţionale, Iaşi: Polirom.
22
Pentru relevanța caracteristicii neo-medievale a Uniunii Europene în gestionarea violenței
în interiorul acesteia v. și Radu-Sebastian Ungureanu (2015), „Abordarea securității
internaționale de către Uniunea Europeană: specificul puterii normative non-west-
phalice și responsabilitate post-imperială”, în George Anglițoiu (coord.), Europenizarea.
Studii de guvernare și securitate, București: C. H. Beck, pp. 19-23.
23
Robert Jackson, Georg Sørensen (2013), Introduction to International Relations: Theories
and Approaches, 5th Ed., Oxford: Oxford University Press, pp. 297-300.
186
dintre abordări stau mai degrabă în modul în care privilegiază, în cercetările

făcute, anumite dimensiuni sau aspecte. În practica politică însă, acestea
coexistă, chiar dacă în proporții variabile, în funcție de temă, regiune șamd.
În întreaga problematică a globalizării, cercetarea cooperării și con-
flictului dezvăluie un mediu extrem de dinamic, în care acționează o multitudine
de tipuri de actori. Fie și în condițiile unei reconsiderări a rolului statelor în
asemenea teme, acestea păstrează, măcar în virtutea responsabilității ce le revine
datorită proclamării suveranității, un rol important în gestionarea afacerilor
publice globale. Pretenția asupra monopolului violenței legitime este, după cum
se arată și alte părți în acest volum, precum cele dedicate intervențiilor sau luptei
împotriva terorismului, unul din cele mai importante motoare ale menținerii
poziției centrale în relațiile internaționale. Într-un alt capitol va fi abordată
înțelegerea de către state a responsabilității generale care le revine în oferirea altor
bunuri publice esențiale, precum prosperitatea și ordinea economică, în condițiile
interconectării accelerate a lumii contemporane. Ele mențin însă, după cum se
arată în textul dedicat mediului, și o exclusivitate a legiferării, care, prin regulile
impuse pe plan intern unor actori nonstatali, se adresează direct bunăstării
generale a oamenilor și a întregii biosfere.
Bibliografie
Adler, Emanuel, Michael Barnett (1998), “A Framework for the Study of Security
Communities”, în Emanuel Adler, Michael Barnett (Eds.), Security Communities,
Cambridge: Cambridge University Press.
Anderson, Lisa (2014), “Authoritarian Legacies and Regime Change: Towards
Understanding Political Transition in the Arab World”, în Fawaz A. Gerges (Ed.),
The New Middle East Protest and Revolution in the Arab World, Cambridge:
Cambridge University Press.
Apahideanu, Ionuț (2006), „Globalizarea între concept și realitate desemnată”, în Andrei
Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu (coord.), Manual de relații internaționale, Iași: Polirom.
Donnelly, Jack (2014), „Human Rights”, în John Baylis, Steve Smith, Patricia Owens
(Eds.), The Globalization of World Politics. An Introduction to International
Held, David, Anyhony McGrew, David Goldblatt, Jonathan Perraton (2004),
Transformări globale. Politică, economie și cultură, Iași: Polirom.
Kaldor, Mary [1999], Războaie vechi şi noi: violenţa organizată în epoca globală,
Filipeștii de Târg: Antet.
Linklater, Andrew (2008), „Școala engleză”, în Scott Burchill, Andrew Linklater,
187
Linklater, Andrew (2014), “Globalization and the Transformatiopn of Political

Communities”, în John Baylis, Steve Smith, Patricia Owens (Eds.), The Globalization
of World Politics. An Introduction to International Relations, 6th Ed., Oxford: Oxford
University Press.
Manners, Ian (2008), „The Normative Ethics of the European Union”, International
Affairs, 84 (1): 45-60.
Shapcott, Richard (2014), “International Ethics”, în John Baylis, Steve Smith, Patricia
Smith, Steve, Patricia Owens, John Baylis (2014), „Introduction”, în John Baylis, Steve
Toderean, Olivia, Ionuț Apahideanu (2006), „Școala engleză a Relațiilor Internaționale”,
în Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu (coord.), Manual de Relaţii Internaţionale,
Iaşi: Polirom.
Țăranu, Andrei (2005), Comunitarismul – doctrină contemporană. O filozofie a binelui
comun, București: Arc.
Ungureanu, Radu-Sebastian (2006), „Comunități de securitate”, în Andrei Miroiu,
Radu-Sebastian Ungureanu (coord.), Manual de Relaţii Internaţionale, Iaşi: Polirom
Iași: Polirom.
Ungureanu, Radu-Sebastian (2015), „Abordarea securității internaționale de către
Uniunea Europeană: specificul puterii normative non-westphalice și responsabilitate
post-imperială”, în George Anglițoiu (coord.), Europenizarea. Studii de guvernare și
securitate, București: C. H. Beck.
188
Amenințări non-statale, gestionare interstatală: terorism și război antiterorist
Amenințări non-statale, gestionare interstatală:

terorism și război antiterorist
Problematica terorismului este relevantă pentru Relațiile Internaționale

în primul rând din perspectiva caracterului non-tradițional al acestei amenințări.
În ciuda dificultății conturării unei definiții precise a fenomenului, actele de
violență ce pot fi încadrate în această categorie, a actelor teroriste, au în comun
faptul că nu țintesc direct statul sau capacitățile sale militare. Deși schimbarea
politică este unul dintre motivele care stau la baza actelor teroriste, acestea
descriu perfect categoria amenințărilor non-tradiționale: „provin din partea unor
factori sau actori cu caracter sub-statal sau trans-statal, sunt difuze, multidi-
mensionale și multidirecționale, nu pot fi gestionate în mod necesar prin
mijloace militare, și deseori amenință ceva aflat în afara statului”.1
Definirea conceptului
Definirea fenomenului terorist reprezintă în sine o dezbatere în dome-

niul Relațiilor Internaționale și al Studiilor de Securitate.2 În încercarea de
conturare a unei definiții funcționale, capabilă să stabilească distincții relevante,
putem porni de la perspectiva lui James D. Kiras, care consideră terorismul
drept o formă de folosire a violenței în mod nediscriminatoriu împotriva non-
combatanților3, încercând să provoace frică prin atacarea civililor și/sau a
unor ținte simbolice, pentru a atrage atenția asupra unor revendicări, a
1
Terry Terriff, Stuart Croft, Lucy James, Patrick M. Morgan (1999), Security Studies
Today, Cambridge: Polity Press, p. 135.
2
Pentru dificultatea definirii actelor teroriste vezi James L. Lutz, Brenda J. Lutz (2004),
Global Terrorism, Londra; New York: Routledge, pp. 8-21. Pentru mai multe definiţii
ale conceptului vezi Paul Rogers (2018), „Terrorism”, în Paul D. Williams, Matt
McDonald, Security Studies. An Introduction, ediţia a III-a, Londra; New York:
3
James D. Kiras (2017), „Terrorism and globalization” în John Baylis, Steve Smith,
Patricia Owens (editori), The Globalization of World Politics, ediţia a VII-a, Oxford:
Oxford University Press, p. 403.
189
provoca un răspuns sever al autorităților sau a submina determinarea morală a

adversarilor, cu scopul de a produce schimbarea politică dorită.4
Este evident că nu orice formă de violență reprezintă un act terorist.
Mai mult, unele acte de violență pot fi sau au fost considerate, în circumstanțe
extraordinare, morale.5 Butada cu privire la relativitatea extremă a termenului –
teroriștii unora sunt luptătorii pentru libertate ai celeilalte părți – este relevantă
nu în mod absolut, ci tocmai din perspectiva dificultății definirii conceptului și a
actorilor care fac obiectul său.
În egală măsură, originea istorică a conceptului nu a avut în vedere acte
provocate de actori non sau sub-statali, ci, dimpotrivă, acte de violență aplicate
de stat împotriva cetățenilor („Teroarea” din perioada Revoluției Franceze). Cel
puțin din punct de vedere cantitativ, terorismul de stat, dacă în această categorie
sunt integrate acțiunile represive ale regimurilor conduse de Stalin, Hitler sau
Mao, are un bilanț măsurabil în victime mult mai macabru decât cel al actorilor
non-statali. Este adevărat însă că, în prezent, o mare parte a studiilor tind să se
concentreze asupra acțiunilor teroriste comise de acești din urmă actori, cu toate
că problematica violenței statale nu este ocultată.6 Definiții oficiale ale
conceptului subliniază de asemenea caracterul non sau sub-statal al autorilor
actelor teroriste.7
Chiar dacă excludem însă violența practicată de stat împotriva non-
combatanților, definiția are nevoie de criterii suplimentare. Ceea ce diferențiază
terorismul de alte forme de violență sub sau non-statală, precum crima organizată,
de exemplu, este tocmai caracterul politic al acțiunilor teroriste. Prin comiterea
de acțiuni violente asupra necombatanților sau asupra unor simboluri, și prin
4
James D. Kiras (2017), „Terrorism and globalization”, op. cit., p. 404.
5
Asasinarea tiranilor sau răspunsul la acțiuni violente ale unui stat pot fi considerate
astfel de cazuri. Vezi Walter Laqueur (1999), The New Terrorism, Oxford: Oxford
University Press, pp. 8-10.
6
Combaterea statelor care „sponsorizează” terorismul este, de exemplu, unul dintre
punctele importante ale politicii externe americane. Lista acestor state însă departe de
a fi una completă – sprijinul acordat grupărilor teroriste de extrema stângă în perioada
Războiului Rece nu a dus la includerea Uniunii Sovietice în această listă, datorită
complicațiilor pe care acest fapt ar fi putut să le aducă în relațiile sovieto-americane.
Totodată, dincolo de problemele atribuirii sprijinului în condițiile unor atentate ne-
revendicate, posibilitatea existenței unor grupuri teroriste care să facă obiectul
relațiilor de patronaj ale mai multor state nu poate fi exclusă.
7
Departamentul de Stat al SUA definește terorismul drept „acte de violență politcă
premeditate, comise de grupuri subnaționale sau agenți clandestini, împotriva unor
ținte non-combatante, care urmăresc, de regulă, să influențeze o audiență”. Vezi
***Departamentul de Stat al Statelor Unite ale Americii (2002), Patterns of Global
Terrorism 2001, p. XVI, disponibil la https://www.hsdl.org/?abstract&did=1012,
consultat la data de 07.11.2013.
190
impactul pe care acestea îl au asupra opiniei publice sau asupra decidenților

guvernamentali, actorii care utilizează terorismul încearcă să producă schimbări
politice, de natură a redresa „nedreptățile” identificate de către ei.
O problemă distinctă este reprezentată de actele de violenţă individuală
– în ce măsură seria de atentate organizate de Theodore Kaczynski (1978-1995),
distrugerea Oklahoma City Center de către Timothy McVeigh (1995) sau atacul
lui Anders Behring Breivik asupra taberei de vară a organizaţiei de tineret a
Partidului Laburist Norvegian (2011) pot fi considerate acte teroriste, în
condiţiile în care nu există o coordonare cu alţi actori, ca parte a unei campanii
cu obiective politice mai largi? Un răspuns este oferit de Philip Jenkins, care
sugerează că, şi în lipsa coordonării sau a comunicării cu o mişcare teroristă,
atacuri individuale pot fi considerate drept acte de terorism atât timp cât se
suprapun peste scopurile unei mişcări teroriste şi au loc în timpul unei campanii
politice a acesteia.8
Organizațiile teroriste – actor internațional

Perspectivele tradiționale asupra relațiilor internaționale, îndeosebi
realismul, nu recunosc mișcărilor teroriste statutul de actor în relațiile interna-
ționale. Creșterea în intensitate a actelor teroriste, gravitatea consecințelor, în
termeni de pagube sau de pierderi de vieți omenești, precum și impactul
atacurilor din 11 Septembrie 2001 fac însă imposibilă ignorarea rolului jucat de
grupările teroriste în plan internațional.9 La fel de importantă este însă și
relevanța politică a fenomenului – combaterea terorismului, ca obiectiv al
strategiilor și politicilor de securitate, nu este expresia exclusivă a pagubelor
materiale produse sau a numărului de victime, net inferioare consecințelor
imediate ale sărăciei și infrastructurii precare din Sudul Global.10
Deși sunt încadrabile în categoria conflictelor, actele teroriste nu sunt
considerate o formă legitimă de folosire a violenței. Încălcarea monopolului
weberian asupra violenței face ca statele să nu fie dispuse să recunoască
teroriștilor statutul de combatanți și protecția pe care acesta o implică, în
conformitate cu prevederile Convenției de la Geneva din 1949. Recunoașterea
statutului de combatant sau a celui de deținut politic11 presupune o recunoaștere
a legitimității acțiunilor teroriste, demers pe care actorii statali încearcă puternic
8
Philip Jenkins (2003), Images of Terror. What We Can Know and what We Can’t
Know about Terrorism, New York: Aldine de Gruyter, p. 29.
9
Vezi Lucian Dîrdală (2006), „Actori în sistemul internațional”, în Andrei Miroiu, Radu
S. Ungureanu (coord.), Manual de relații internaționale, Iaşi: Polirom, pp. 54-56.
10
Paul Rogers (2018), op.cit., p. 396.
11
Vezi, de exemplu, David Beresford (1997), Ten Men Dead. The Story of the 1981
Irish Hunger Strike, Glasgow: Grafton Books, pp. 22-33 .
191
să îl evite. Cu toate acestea, chiar și etichetarea unui actor drept unul „terorist”
poate avea consecințe semnificative12: campania derulată împotriva populației
de culoare a SUA, pe fundalul protestelor pentru drepturi civile, a inclus acte de
violență ce pot fi asimilate terorismului, dar nu a fost niciodată caracterizată ca
atare de autoritățile publice.
Cu toate acestea, tocmai pentru că terorismul este caracterizat de încer-
carea sa de legitimare prin apel la un set de obiective politice, există
posibilitatea câștigării statutului de actor politic de către organizațiile teroriste,
în urma unor negocieri cu actori statali și a renunțării la folosirea violenței.13
Acest lucru depinde însă de natura obiectivelor politice ale organizației care
recurge la terorism – este dificil de negociat un obiectiv atât de tranșant precum
cel asumat de Al-Qaeda, recrearea califatului islamic. Pentru multe comunități
politice, acceptarea revendicărilor teroriste devine imposibilă dacă subminează
însăși ideea comunității: obiectivele secesionismului basc ori tamil sunt
relevante în acest sens. În situații specifice, membrii unor mișcări teroriste pot
face obiectul unor reabilitări publice sau politice, după îndeplinirea obiectivelor
politice ale mișcărilor.14
Natura instrumentală a terorismului
Terorismul poate fi considerat cea mai atenuată formă a conflictului
neregulat. Dacă un conflict regulat opune tabere simetrice în termeni de
înzestrare, echipament și doctrină, conflictul neregulat presupune oponenți asi-
metrici, în care partea mai slabă, de regulă un actor non sau substatal, încearcă
să lupte și să administreze mai eficient propriile resurse, profitând de vulne-
rabilitățile adversarului său.15
Natura tactică sau instrumentală a terorismului nu înseamnă, în mod
absolut, că el nu poate avea o dimensiune strategică16 – al-Qaeda, de exemplu,
12
Vezi Philip Jenkins (2003), op. cit., pp. 35-36.
13
Așa cum este în cazul Acordurilor din Vinerea Mare (1998), prin care grupările
teroriste din Irlanda de Nord au renunțat la folosirea violenței, devenind actori
legitimi, care participă la procesul politic sau a Acordului de la Oslo (1993), care
marca abandonarea terorismului de către Organizația pentru Eliberarea Palestinei.
14
Vezi pentru campania de atentate a sufragetelor britanice, C.J. Bearman (2005), „An
Examination of Sufragette Violence”, The English Historical Review, 120 (486): 365-
397, sau Simon Webb (2021), The Suffragette Bombers: Britain's Forgotten
Terrorists, Barnsley: Pen et Sword History.
15
James D. Kiras (2019), „Irregular warfare: terrorism and insurgency” în John Baylis,
James J. Wirtz, Colin S. Gray, Strategy in the Contemporary World, Oxford: Oxford
16
Peter R. Neumann, Michael L.R. Smith (2014), „Strategic terrorism. The framework
and its fallacies” în Thomas G. Mahnken, Joseph A. Maiolo, Strategic Studies. A
Reader, ediţia a II-a, Londra; New York: Routledge, pp. 312-313.
192
este o organizație relevantă tocmai pentru modul în care îndeplinirea obiecti-

velor strategice a fost asociată exclusiv acțiunilor teroriste. Atentatele sau
atacurile organizate de către „teroriștii strategici” sunt menite să determine
reacții ale guvernului care să îi submineze acestuia legitimitatea și să întărească
sprijinul pentru actorul terorist.17 Comparativ cu grupările care folosesc tero-
rismul ca tactică, sau, mai bine spus, ca una dintre mai multe tactici, grupările
teroriste care au urmat calea strategică au avut în general mai puțin succes,
depinzând nu numai de o reacție guvernamentală, ci și de una a publicului, în
cadrul unui context politic și social mai larg decât cel al interacțiunilor
violente.18
Diferența dintre terorism și alte tactici utilizate în cadrul conflictului
neregulat este reprezentată de sprijinul redus, din partea populației civile, de
care beneficiază grupările teroriste, în raport cu alte forme de confruntare
neregulată, precum insurgența sau războiul de gherilă.19 În același timp însă, la
fel ca și celelalte tactici de purtare a unui conflict neregulat, actele teroriste nu
au o finalitate în sine, ci sunt pur și simplu instrumente care servesc atingerii
unor obiective politice (nu au sens decât ca tactici care deservesc o strategie –
folosirea organizată a violenței pentru atingerea de obiective politice20).
Fie că este vorba despre dimensiunea tactică sau strategică, actele de
violență comise de teroriști au rolul fie de a arăta vulnerabilitatea structurilor
guvernamentale și incapacitatea lor de a oferi protecție populației civile, fie de a
genera o reacție violentă necontrolată a actorilor statali, care poate contribui la
creșterea sprijinului public pentru gruparea teroristă sau dimpotrivă, la
delegitimarea statului. Altminteri, „gratuitatea” violenței poate întoarce publicul
împotriva actorilor teroriști. Depășirea acestui „prag al violenței”, dincolo de
care sprijinul public se poate pierde, poate fi considerată și una dintre
explicațiile pentru care numai un număr redus de grupări teroriste au încercat să
obțină arme de distrugere în masă.21
17
Peter R. Neumann, Michael L.R. Smith (2008), The Strategy of Terrorism. How It
Works, and Why It Fails, Londra; New York: Routledge, p. 32.
18
Peter R. Neumann, Michael L.R. Smith (2008), „Strategic terrorism. The framework
and its fallacies”, op. cit., pp. 324-325.
19
James D. Kiras (2017), “Terrorism and globalization”, op. cit., p. 404.
20
Colin S. Gray (2010), Războiul, pacea și relațiile internaționale. O introducere în
istoria strategică, Iași: Polirom, p.285.
21
193
Influența globalizării asupra terorismului
Deși istoric terorismul a avut o dimensiune internațională22, abia la

jumătatea anilor ’60 terorismul devine un fenomen transnațional (produce
efecte în afara granițelor statului de origine). Dezvoltarea comunicațiilor aeriene,
care au oferit ținte facile mișcărilor teroriste, extinderea știrilor televizate, care au
mediatizat impactul actelor de violență, precum și ideologiile politice împăr-
tășite23, care ofereau posibilitatea cooperării și schimbului de resurse, tactici și
informații între diferitele grupări, au condus la apariția terorismului transna-
țional.24
Fenomenul globalizării deschide o nouă etapă în evoluția terorismului,
atât din perspectiva cauzelor sale, cât și sub aspectul transformărilor suferite de
organizațiile teroriste. Astfel, se poate discuta despre cauze culturale, econo-
mice ori religioase.25 Din perspectiva interpretării culturale a originilor tero-
rismului, acesta devine o reacție la extinderea sistemului capitalist occidental și
a materialismului asociat acestuia. Violența este instrumentul prin care ar trebui
asigurată păstrarea purității identității etnice sau religioase. Similar, în plan
economic, terorismul poate fi considerat o reacție în fața extinderii decalajului
de prosperitate și dezvoltare dintre statele periferiei globale și Nordul Global,
care domină economia mondială.
În ceea ce privește cauzele religioase, se poate vorbi despre un accent
pus pe interpretarea doctrinelor religioase în sensul revenirii la idealul momen-
tului fondator (interpretarea fundamentalistă). Această trăsătură este considerată
specifică noului terorism, în care actele de violență sunt motivate de tentația
martirajului sau de perspectiva luptei împotriva necredincioșilor.26 Asociat
îndeosebi cu terorismul islamic, noul terorism este dificil de contracarat. Puterea
materială a statelor nu este o contrapondere eficientă la beneficiile spirituale
urmărite de posibili atentatori.27
22
Asasinarea liderilor politici sau a monarhilor a fost unul dintre demersurile extrem de
vizibile ale anarhiştilor la finele secolului XIX şi începutul secolului XX.
23
Dacă iniţial afinitatea faţă de ideologia marxist-leninistă oferea liantul între mişcările
teroriste, declinul acestia în perioada de după finalul Războiului Rece a făcut ca locul
ei să fie preluat, într-o oarecare măsură, de afinităţile religioase.
24
25
Pentru o clasificare a grupărilor teroriste in functie de cauzele sau obiectivele urmărite
vezi şi Şerban Filip Cioculescu (2013), „Terorismul, un fenomen străvechi, dar
totodată nou şi surprinzător” în Daniel Biro (coord), Relaţiile internaţionale
contemporane, Iaşi: Polirom, pp. 143-149 sau Audrey Kurth Cronin (2009), How
Terrorism Ends, Princeton; Oxford: Princeton University Press, pp. 6-9.
26
Walter Lacqueur (1999), op.cit., pp. 127-130.
27
James D. Kiras, „Terrorism and globalization”, op. cit., p. 408.
194
Tehnologiile asociate globalizării oferă de asemenea avantaje supli-

mentare mișcărilor teroriste, crescând eficiența și gradul de coordonare al
acestora. Din perspectiva prozelitismului, avantajul statelor în controlarea
surselor și fluxurilor informative este pus în discuție în condițiile extinderii
comunicațiilor virtuale globale. Accesul la internet sau la servicii de telefonie
mobilă permite grupărilor teroriste să își difuzeze mult mai eficient mesajele și
să recruteze aderenți.
În egală măsură, noile tehnologii ale comunicării fac posibilă o coor-
donare mult mai eficientă a celulelor teroriste, în timp ce posibilitatea criptării
informațiilor, anonimatul oferit de comunicarea pe internet fac mai dificilă
depistarea celulelor teroriste, oferindu-le acestora avantaje consistente în ma-
terie de securitate. Maniera descentralizată de acţiune favorizată de tehnologiile
globale duce la o facilitate mai mare a afilierii la mişcări teroriste a diferitelor
grupuri, mişcarea în ansamblu părând mai degrabă gestionara unei francize,
decât un actor strategic unitar.28
Nu în ultimul rând, una dintre consecințele globalizării este creșterea
volumului tranzitului de bunuri și de persoane și, implicit, a dificultății
supravegherii efective a acestor fluxuri. Mai mult, aranjamentele care încura-
jează libera mișcare a bunurilor și produselor (precum Spațiul Schengen) acțio-
nează în același sens, facilitând o mobilitate tot mai mare a grupărilor teroriste.
Totodată, posibilitatea obținerii de către grupările teroriste de arme de
distrugere în masă ridică problema letalităţii în creştere a fenomenului terorist.
Numărul limitat de actori care au încercat să obțină sau care au amenințat cu
folosirea lor arată însă o conștientizare implicită a efectului contraproductiv, din
punct de vedere politic, pe care l-ar avea escaladarea nivelului violenței.
Lupta împotriva terorismului
O parte a metodelor punctuale de combatere a terorismului afirmă în

continuare rolul central al statului în gestionarea acestei probleme de securitate.
Astfel, statele pot răspunde amenințărilor teroriste individual, prin metode
precum măsurile clasice de poliție, securitate și supraveghere secretă a poten-
țialilor atentatori şi culegere de informaţii despre activitatea lor, prin creşterea
28
Vezi, de exemplu, Kleanthis Kyriakidis, Petros Siousiouras (2014), „Revolutionizing
Terrorism: Al Qaeda’s Transformation from a Centralised Group to a Franchise and
from a Militant Ideology to ‘Armies of One’” în Amal Treacher Kabesh, James
Arvanitakis (Eds.), Revolt and Revolution: Reaching for the Possible, Inter-
Disciplinary Press, pp. 49-60 sau Katya Leney-Hall (2008), The Evolution of
Franchise Terrorism: Al-Qaeda, Working Paper, No. 1, disponibil la
https://www.files.ethz.ch/isn/94072/evolution_of_franchise_terrorism_al-qaeda.pdf,
consultat la 11.11.2021.
195
securităţii în preajma potenţialelor obiective ale atacurilor teroriste, eliberarea

ostaticilor, prin acțiuni militare directe împotriva grupărilor paramilitare care
folosesc tactici teroriste sau prin ameliorarea problemelor care afectează gru-
purile sau mediul social din care provin atentatorii.29 Spectrul acțiunilor etatice
care pot fi utilizate pentru combaterea terorismului este completat de formarea
de forțe speciale, menite să contracareze sau să prevină finalizarea atentatelor,
gestionarea incidentelor teroriste sau negocierea unor soluții politice ale con-
flictului. Fiecare dintre aceste metode însă nu garantează succesul acțiunii
statelor.30 Concomitent, avantajele conferite grupărilor teroriste de tehnologiile
asociate globalizării, fac și mai dificilă combaterea terorismului exclusiv prin
mijloacele care stau la dispoziția actorului etatic. Fiecare dintre aceste politici
presupune costuri şi nu oferă, în sine, garanţia succesului.31
Cooperarea internațională pe care combaterea terorismului o presupune
poate lua mai multe forme. Pe de o parte, avansarea acestor obiective sub forma
dezvoltării unor principii de drept internațional și de acțiune colectivă pare a fi o
direcție ce nu s-a bucurat de succes, dezbaterile din Adunarea Generală a ONU
neajungând la un consens cu privire la definirea și combaterea terorismului
transnațional.32 Pe de altă parte, un progres mai consistent pare a fi fost înre-
gistrat la nivelul regimurilor internaționale.33
29
Paul Rogers (2018), op. cit., pp. 399-400.
30
Intervenţia forţelor speciale în cazul atentatelor sau luărilor de ostatici nu are întotdeauna
succes, la fel cum negocierea politică nu este posibilă în fiecare situaţie. În timp ce unele
state, de exemplu Italia, au satisfăcut revendicări teroriste, alte guverne, precum cel
american, afirmă explicit respingerea oricărui astfel de demers. Mai mult, modificarea
condiţiilor de viaţă ale grupului sau ale mediului din care provin teroriştii nu este nici ea
calea garantată spre succes – guvernele occidentale, de exemplu, în mod legitim nu au
perceput situaţia clasei muncitoare drept o cauză reală a terorismului grupărilor marxist-
leniniste. Pe de altă parte însă, îmbunătăţirea situaţiei materiale a comunităţii catolice
din Irlanda de Nord a contribuit la succesul procesului de pace.
31
Pentru o discuţie mai largă cu privire la limitele măsurilor contra-teroriste vezi Paul
R. Pillar (2018), „Counterterrorism” în Paul D. Williams, Matt McDonald, (Eds.)
Security Studies. An Introduction, ediţia a III-a, Londra; New York: Routledge pp.
409-419.
32
James D. Kiras, (2017) „Terrorism and globalization”, op. cit., p. 414.
33
Convenţia de la Haga privind incriminarea deturnărilor de aeronave (1970), Convenţia
de la Montreal privind incriminarea actelor săvârşite împotriva siguranţei aeronavelor
(1971), Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului (1977), Convenţia de la
New York împotriva luării de ostatici (1979), Convenţia de la New York privind
reprimarea actelor de terorism nuclear (2005) sau crearea în 1985 a Sub-directoratului
pentru Siguranţă Publică şi Combaterea Terorismului la nivelul Interpol sunt câteva
iniţiative relevante în acest sens.
196
O altă formulă de cooperare în lupta împotriva terorismului este

reprezentată de războiul global antiterorist, declanșat după atentatele de la 11
Septembrie. Miza conflictului este reprezentată de salvgardarea libertăților și
drepturilor fundamentale prin protejarea populației și combaterea activității
teroriste interne, pe de o parte, precum și prin crearea unei Rețele Globale de
Combatere a Terorismului, pe de altă parte.34 Aceasta presupune o campanie
prelungită de contra-insurgență a unei coaliții de voință, desfășurată la nivel
global, care integrează toate instrumentele de putere națională, capabilă să
susțină dezvoltarea capacităților antiteroriste ale statelor partenere din periferia
sistemului.35
Susținerea unei campanii contra-insurgență presupune combaterea
oponenților atât în spațiu, cât și în timp, prin recunoașterea existenței unei
amenințări și declanșarea de acțiuni prompte împotriva acesteia, cu respectarea
însă a ordinii de drept; izolarea insurgenților și a teroriștilor atât de sursele de
aprovizionare materială, cât și de sprijinul populației, printr-o campanie de
cucerire a „inimilor și minților” populației civile; eradicarea fizică a teroriștilor
sau a bazelor acestora.36
În același timp însă, campania globală împotriva terorismului a generat
efecte – unele grupări acuzate în trecut de folosirea acestei tactici au încercat să
se distanțeze de acest statut, în timp ce alte state au profitat de oportunitățile
oferite de cooperarea globală pentru a combate mai eficient amenințări teroriste
particular (cazul Rusiei în Cecenia sau reacția Chinei față de terorismul uigur).
Nu în ultimul rând, trebuie notat și efectul de descurajare al războiului anti-
terorist, care a determinat eforturi majore ale unor actori statali în vederea
„ieșirii” de pe lista statelor care „sponsorizează” terorismul.
Campaniile contra-insurgență presupun însă riscuri și ridică nu de
puține ori probleme de eficacitate. Combaterea convingerilor ideologice sau
religioase ale membrilor acestor organizații nu este neapărat o problemă de
aplicare a forței, la fel cum forțele militare convenționale se pot dovedi inca-
pabilă să învingă insurgenții, în ciuda superiorității materiale și de instruire, așa
cum o arată campaniile prelungite din Irak și din Afganistan. Totodată,
combaterea în spațiul intern a terorismului poate ridica, mai ales în societățile
democratice, probleme semnificative – atât tratamentul aplicat teroriștilor, cât și
34
Lindsay Clutterbuck (2006), „Developing a Counter-Terrorism Network. Back to the
Future?” în Peter Katona, Michael D. Intriligator, John P. Sullivan (editori),
Countering Terrorism and WMD. Creating a Global Counter-terrorism Network,
London; New York: Routledge, pp. 43-47.
35
James D. Kiras, (2017) „Terrorism and globalization”,op. cit., p. 414.
36
James D. Kiras (2019), „Irregular warfare: terrorism and insurgency”, op. cit., pp.
184-189.
197
extinderea metodelor de supraveghere pun în discuție tocmai eficacitatea

drepturilor și libertăților pe care războiul antiterorist încearcă să le salvgardeze.
Acuzațiile de folosire a torturii împotriva celor acuzați de comiterea unor
acte de terorism, lipsa accesului acestora la un proces echitabil sau măsurile de
limitare a drepturilor și libertăților în numele combaterii terorismului nu numai că
erodează eșafodajul democratic, dar pot conduce la pierderea ascendentului moral
al statelor în combaterea terorismului, legitimând indirect acțiunile acestor
grupări. Mai mult, combaterea globală a terorismului poate duce la apariția unor
veritabile „cicluri” de violență, unde măsurile militare determină replici teroriste
la fel de grave și de letale.37 Combaterea prin metode polițienești a terorismului,
dublată de cooperarea judiciară internațională (extrădare în vederea judecării,
urmărire internațională etc.) poate oferi mai multe perspective de succes decât
campaniile militare, care ar trebui derulate numai în situații excepționale, asi-
gurând concomitent atât menținerea standardelor democratice, cât și ascendentul
moral în confruntarea antiteroristă.38
Globalizarea crește complexitatea fenomenului terorist. Cu toate
acestea, natura sa de instrument utilizat pentru producerea unor schimbări
politice nu este afectată. Impactul globalizării amplifică într-adevăr magni-
tudinea terorismului, în termeni de consecință sau de acoperire geografică, dar
nu afectează caracterul său politic.
În egală măsură, în ceea ce privește combaterea terorismului, statele nu
sunt neapărat perdantele transformărilor tehnologice generate de globalizare –
același tehnologii permit creșterea capacității de reacție sau de strângere de
informații a statelor. Dimpotrivă, efectele negative par a se produce mai degrabă
nu în ceea ce privește eficacitatea luptei antiteroriste, ci în materie de respectare
a cadrului democratic.39
Nu în ultimul rând, combaterea terorismului rămâne în principal o
confruntare de idei. Izolarea teroriștilor în plan politic este un obiectiv dificil de
atins, în special pe termen scurt. Câștigarea legitimității interne și internaționale
rămâne elementul cheie pentru comunitatea de state care combat terorismul.
37
38
39
Dezbaterea din jurul dezvăluirilor lui Edward Snowden, cu privire la strategia de
colectare globală de informaţii a instituţiilor americane, arată dezvoltarea unei
structuri extrem de capabile să colecteze informaţii cu privire la mişcările organi-
zaţiilor teroriste. În centrul disputelor se află însă nu aceste criterii de eficienţă, ci
legitimitatea democratică a intruziunii statului în spaţiul privat.
198
Bibliografie
*** Departamentul de Stat al Statelor Unite ale Americii (2002), Patterns of Global
Terrorism 2001, p. XVI, disponibil la https://www.hsdl.org/?abstract&did=1012,
consultat la data de 07.11.2013.
Bearman, C.J. (2005), „An Examination of Sufragette Violence”, The English
Historical Review, 120 (486): 365-397.
Beresford, David (1997), Ten Men Dead. The Story of the 1981 Irish Hunger Strike,
Glasgow: Grafton Books.
Cioculescu, Şerban Filip (2013), „Terorismul, un fenomen străvechi, dar totodată nou şi
surprinzător” în Daniel Biro (coord), Relaţiile internaţionale contemporane, Iaşi:
Polirom.
Clutterbuck, Lindsay (2006), “Developing a Counter-Terrorism Network. Back to the
Future?” în Peter Katona, Michael D. Intriligator, John P. Sullivan (Eds.), Countering
Terrorism and WMD. Creating a Global Counter-terrorism Network, London; New
York: Routledge.
Cronin, Audrey Kurth (2009), How Terrorism Ends, Princeton; Oxford: Princeton
University Press
Dîrdală, Lucian (2006), „Actori în sistemul internațional”, în Andrei Miroiu, Radu S.
Ungureanu (coord.), Manual de relații internaționale, Iaşi: Polirom
Jenkins, Philip (2003), Images of Terror. What We Can Know and what We Can’t Know
about Terrorism, New York: Aldine de Gruyter.
Kiras, James D. (2019), “Irregular warfare: terrorism and insurgency” în John Baylis,
James J. Wirtz, Colin S. Gray (Eds.), Strategy in the Contemporary World, Oxford:
Kiras, James D. (2017), “Terrorism and globalization” în John Baylis, Steve Smith,
Patricia Owens (Eds.), The Globalization of World Politics, ediţia a VII-a, Oxford:
Kyriakidis, Kleanthis, Siousiouras, Petros (2014), “Revolutionizing Terrorism: Al
Qaeda’s Transformation from a Centralised Group to a Franchise and from a Militant
Ideology to ‘Armies of One’” în Amal Treacher Kabesh, James Arvanitakis (Eds.),
Revolt and Revolution: Reaching for the Possible, Oxford: Inter-Disciplinary Press.
Laqueur, Walter (1999), The New Terrorism, Oxford: Oxford University Press.
Leney-Hall, Katya (2008), The Evolution of Franchise Terrorism: Al-Qaeda, Working
Paper, No. 1, disponibil la https://www.files.ethz.ch/isn/94072/evolution_of_
franchise_terrorism_al-qaeda.pdf, (11.11.2021).
Lutz James L., Lutz, Brenda J. (2004), Global Terrorism, Londra; New York: Routledge.
Neumann, Peter R., Smith, Michael L.R. (2014), “Strategic terrorism. The framework
and its fallacies” în Thomas G. Mahnken, Joseph A. Maiolo, Strategic Studies. A
Reader, ediţia a II-a, Londra; New York: Routledge.
Neumann, Peter R., Smith, Michael L.R. (2008), The Strategy of Terrorism. How It
Works, and Why It Fails, Londra; New York: Routledge.
Pillar, Paul R. (2018), “Counterterrorism” în Paul D. Williams, Matt McDonald (Eds.),
Security Studies. An Introduction, ediţia a III-a, Londra; New York: Routledge.
199
Rogers, Paul (2018), „Terrorism”, în Paul D. Williams, Matt McDonald, Eds.) Security
Studies. An Introduction, ediţia a III-a, Londra & New York: Routledge.
Terriff, Terry, Croft, Stuart, James, Lucy, Morgan, Patrick M. (1999), Security Studies
Today, Cambridge: Polity Press.
Webb, Simon (2021), The Suffragette Bombers: Britain’s Forgotten Terrorists,
Barnsley: Pen et Sword History.
200

Considerând globalizarea drept influențarea reciprocă a societăților,

economia poate fi considerate cel mai puternic impuls al acesteia. În privința
noutății considerate în majoritatea cercetărilor dedicate subiectului, trebuie notat
totuși că una din cele mai vechi forme de interacțiune umană este comerțul. Pe
de altă parte, latura economică a globalizării pare a fi și cea mai semnificativă în
termenii consecințelor și cea mai complexă.
Chiar acceptând noutatea procesului prin prisma impactului din ce în ce
mai evident asupra politicii mondiale, termenul intrând în limbajul comun în
anii ’80, legătura dintre economie și politică nu este nouă în preocupările de
profil, postulată fiind și în abordările clasice ale Relațiilor Internaționale. Legătura
dintre aceste două domenii este tema primei secțiuni a discuției de față, urmând
ca a doua să privească implicarea statelor în gestionarea interacțiunilor eco-
nomice în epoca globală. Cea de-a treia parte a acestui capitol va aborda efectul
globalizării în termenii regionalizării.
Economia politică internațională
Dacă Relațiile Internaționale au fost de la bun început definite pe baza

problematicii securității statelor, cercetătorii au devenit în timp din ce în ce mai
conștienți de faptul că nu pot ignora natura relațiilor economice transfrontaliere.
În cele ce urmează, din enorma problematică deschisă de cercetarea economiei
globale contemporane, discuția va urmări doar relația dintre politic și economic.
Afirmată și studiată din ce mai des, această conexiune dintre căutarea securității
și cea a prosperității e definitorie pentru un domeniu relativ nou al investigației
academice, cel al economiei politice internaționale. O definiție dată de Susan
Strange spune că aceasta „se ocupă cu normele economice, politice și sociale
care afectează sistemele globale ale producției, schimbului și distribuției, și cu
amestecul de valori reflectat în ele”.1
Această disciplină, la limita (sau punct de legătură) dintre Știința
Politică și Economie, este, din punct de vedere intelectual, traductibilă în
termenii unor dezbateri mult mai vechi, care urmăresc convingerile autorilor cu
1
Susan Strange (1997), State și piețe, Iași: Editura Institutul European, p. 29.
201
privire la cum anume poate fi interpretată viața economică internațională. După

cum voi arăta în continuare, asupra relației dintre aceste domenii de studiu se
pot identifica trei mari perspective teoretice, care oferă răspunsuri diferite.
Mercantilismul
Mercantilismul este, de fapt, primul curent intelectual din economie,
care apare în zorii modernității, mai precis în epoca absolutismului. Vizibil mai
ales în Franța și Spania în secolele XVI-XVII, exprima dorința conducătorilor
de a crea un stat puternic. Economia urma să fie sprijinită de stat, descurajate
importurile și încurajate exporturile, scopul fiind de a aduce aur în țară.
Mercanitilismul este, de fapt, numele pe care l-ar putea purta orientarea
realistă în economie. În acord cu prescripțiile realiste, datorită preocupărilor sale
(precum supraviețuirea entităților politice și puterea acestora), politicul ar trebui
să aibă prioritate în fața oricărei alte sfere a activității umane, inclusiv asupra
economicului.2 În consecință, economia trebuie să servească interesului na-
țional. Interacțiunea economică dintre state (care sunt și cei mai importanți
actori și în această arenă) este privită drept un joc de sumă nulă, adică câștigul
unei părți este, de fapt, pierderea alteia.
În abordările contemporane, perspective de ordin mercantilist pot fi
considerate toate acele abordări care iau în considerare interesul statului în
schimburile internaționale. Protecționismul (apărarea propriei piețe prin
creșterea taxelor produselor importate sau chiar interzicerea acestora) este una
din politicile atașate mercantilismului. Consecința este că relațiile economice,
prin măsurile egoiste recomandate, sunt astfel cu necesitate conflictuale.3
Liberalismul
În momemtul apariției sale (sec. XVII-XVIII), liberalismul a repre-
zentat, în dimensiunea economică, o reacție față de intruziunea statului în
economie4, sau, trecând în plan internațional, inclusiv la adresa politicilor de
ordin mercantilist.
2
V., în acest sens, cel de-al șaselea principiu al realismului postulat de H.J. Morganthau.
pace, Iaşi: Polirom, pp. 52-55.
3
Robert Jackson, Georg Sørensen (2013), Introduction to International Relations:
Theories and Approaches, 5th Ed., Oxford: Oxford University Press, pp. 162-164.
4
Dimensiunea politică a liberalismului este, de altfel, coerentă cu aceasta: faptul are
legătură, dintr-o perspectivă materialistă, cu creșterea bunăstării în rândul burgheziei
ca urmare a unor procese precum revoluția industrială, astfel încât această categorie
socială și-a cerut din ce în ce mai mult accesul la putere, în virtutea simplului
argument că, prin taxele plătite, ar trebui să aibă acces la controlul politic. Din
perspectivă idealistă, procesul are legătură cu raționalismul în creștere, încrederea tot
202
Liberalii poartă, după cum s-a arătat deja, un puternic respect raționalității
individuale. Politica și economia trebuie, în viziunea lor, decuplate. Cooperarea
internațională economică devine o afacere reciproc avantajoasă (sumă pozitivă)
dacă întreprinzătorii sunt lasați să-și urmărescă singuri propriul interes. Prin
analogie cu economia internă, în care, prin mâna invizibilă, întreaga societate
beneficiază de competiția deschisă, și în plan internațional schimburile cât mai
libere duc la prosperitate pentru toată lumea. Mai mult, interdependența creată are
drept consecință pacea. Liberalii încurajează astfel cooperarea economică
internațională, bazată pe inițiativa privată, nu a statelor, care trebuie să fie, în aceste
interacțiuni ca și în altele, doar intermediari onești în relațiile dintre oameni.5
Marxismul/ -ele
Fără a intra acum în detalii cu privire la diferitele curente ale uriașei
tradiții intelectuale marxiste, câteva elemente comune acestora trebuie subliniate.
Replică apărută în secolul al XIX-lea împotriva liberalismului, date fiind excesele
capitalismului, marxismul denunță inegalitățile create de proprietatea privată care
ar defini, de fapt, istoria lumii. Este observată și condamnată exploatarea creată în
procesul de producție, prin inegalitatea ce apare cu necesitate între proprietarii
mijloacelor de producție și cei care muncesc. Explicația profundă a oricărui
proces social trebuie căutată, din punct de vedere marxist, în viața economică. Din
această convingere decurge că adevărații actori sociali sunt clasele, definite prin
proprietatea (sau, dimpotrivă, lipsa de proprietate) asupra mijloacelor de
producție. Din programul politic propus – înlăturarea cauzelor nedreptății –
rezultă necesitatea solidarității dintre exploatați, respingând atât naționalismul, cât
și individualismul.
Marxiștii accentuează importanța conflictului social, a cărui origine s-ar
afla în distribuția nedreaptă a bogăției. Inegalitatea se regăsește atât la nivelul
unei societăți, dar și internațional. Competiția de ordin capitalist din epoca
modernă a avut drept consecință imperialismul. În situația actuală, a unui sistem
international anarhic, liberul schimb n-ar fi decât un instrument al dominației în
circuitul mondial al economiilor puternice ale statelor dezvoltate. Cei aflați la
periferia sistemului, sub dominație străină sau pretins independenți, ar fi astfel
doar condamnați la subdezvoltare. Rolul rezervat lor în aceste schimburi e doar
cel de ofertanți ai materiilor prime, cel mai dezavantajat. Prin natura sa,
mai mare în știință și tehnologie, fapt care a erodat progresiv cunoașterea tradițional-
religioasă, dar și consecințele politice ale acesteia, precum legitimitatea de drept divin
a monarhilor ori a ierarhizării ordinii sociale. O prezentare sumară în acest sens poate
fi găsită în Andrei Țăranu (2005), Doctrine politice modern și contemporane,
București: Ed. Fundației PRO, pp. 21-27.
5
R. Jackson, G. Sørensen (2013), Introduction to International Relations..., op. cit, pp.
165-167.
203
capitalismul contemporan n-ar face decât să prezerve, și chiar să întărească,

dominația centrului asupra periferiei.
Din punct de vedere epistemologic, este evident că, folosind drept
criteriu prisma celor trei tradiții intelectuale sugerate de Wight, expuse în alt
capitol din acest volum, marxismul s-ar încadra la „revoluționism”. Pentru toate
aceste abodări, inclusiv pentru cele de ordin marxist, lumea mai bună este
posibilă, dar pentru a o transforma e nevoie de identificarea și urmărirea unor
schimbări radicale ale politicii mondiale.6
În termenii istoriei ideilor economice, cele trei perspective discutate aici

s-au cristalizat succesiv, una ca replica oferită alteia. Cu riscul evident al
neglijării unor importante elemente, se poate face o comparație sintetică între
aceste trei poziții fundamentale din Economia Politică Internațională:7
Mercantilism Liberalism Marxism

Relația Politica decisivă Autonomia Economia decisivă
economic – politic economiei
Actori State Indivizi și firme Clase
fundamentali private
Natura relațiilor Coflictuală, sumă Cooperare, Conflictuală, sumă
economice nulă sumă pozitivă nulă
Scopuri economice Puterea statului Maximizarea Interese de clasă
bunăstării
individuale și sociale
Ca element comun asupra fundalului intelectual și politic, toate sunt

produse ale modernității, a cărei cea mai importantă expresie este, în relațiile
internaționale, suveranitatea pretinsă de state. Acest rol al statalității în legătura
dintre economie și politică constituie punctul de interes al acestei secțiuni din
prezentul capitol. Dezbaterea de mai sus, cu rădăcini foarte vechi, cere însă o
continuă refomulare în condițiile actuale ale globalizării. Procesele conexe ale
6
Am făcut o prezentare mai amănunțită în acest sens în Radu-Sebastian Ungureanu (2006),
„Teorii marxiste ale Relațiilor Internaționale”, în Andrei Miroiu, Radu-Sebastian
Ungureanu (coord.), Manual de Relaţii Internaţionale, Iaşi: Polirom. Pentru o privire
generică asupra concepției marixiste și feluritelor sale curente, inclusiv prin dimensiunea
sa istorică, v., de exemplu, Valentin Quintus Nicolescu (2012), „Comunismul”, în Mihaela
Miroiu (coord.), Ideologii politice actuale, Iași: Polirom. Asupra formulelor contemporane,
v., de asemenea, și teoriile critice din capitolul dedicat perspectivelor reflectiviste din acest
volum. Pentru interesele acestei discuții, v. și R. Jackson, G. Sørensen (2013), Introduction
to International Relations..., op. cit, pp. 167-173.
7
R. Jackson, G. Sørensen (2013), Introduction to International Relations..., op. cit, Box
6.11, p. 174.
204
acesteia, ciclicitatea economiei șamd nu pot decât să crească interesul pentru

interacțiunile economice transfrontaliere. Noi perspective, precum aplicarea
teoriei alegerii raționale în formularea liberalismului instituționalist sau
investigația de ordin constructivist pentru cercetarea formării preferințelor acto-
rilor etc., sunt folosite pentru abordarea nesfârșitelor și permanentelor provocări
cu care se confruntă lumea.8 În continuarea discuției de față vor fi punctate două
direcții ale implicării statelor în gestionarea economiei mondiale contemporane.
În acest sens, o atenție specială trebuie acordată instituționalizării și perma-
nentei adaptări a mecanismelor construite în acest proces pentru acordarea, la
nivel sistemic și regional, a politicilor naționale. Ca idee generală, se poate
afirma că statele pur și simplu nu-și permit să ignore complexitatea proceselor
economice în era globală, drept care găsesc noi interpretări ale propriei suve-
ranități.
Globalizarea economică și gestionarea acesteia de către state
Dimensiune centrală a globalizării, latura sa economică poate fi definită

drept „acceptarea la nivel global a unui set de reguli, practici și mecanisme eco-
nomice, internaționalizarea producției, reconfigurarea diviziunii internaționale a
muncii, relaxarea barierelor tarifare și creșterea progresivă a controlului acto-
rilor nonstatali asupra instrumentelor economice și a politicilor monetare și
fiscale”.9 În principiu, globalizarea economiei trebuie diferențiată de interna-
ționalizarea acesteia – caz în care principalii participanți sunt economiile
naționale, nu actorii nonstatali.10
Înțelegerea relevanței marilor corporații pentru politica mondială și
impactul lor asupra capacității de guvernare a statelor este o preocupare politică
și intelectuală dintre cele mai presante.11 Se ridică întrebări legate de măsura în
care globalizarea constituie sau nu un proces de natură a duce la o etapă post-
suverană (în sensul scăderii rolului, dacă nu chiar a dispariției, statelor) a
politicii mondiale, temă care este în sine subiectul unei dezbateri dintre cele mai
8
Ngaire Woods (2014), ”International Political Economy in an Age of Globalization”,
în John Baylis, Steve Smith, Patricia Owens (Eds.), The Globalization of World
Politics. An Introduction to International Relations, 6th Ed., Oxford: Oxford
9
Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu (coord.), Manual de relații internaționale,,
10
Ibidem, p. 307
11
V., de exemplu, Layna Mosley (2007), ”The Political Economy of Globalization”, în
David Held, Anthony McGrew (Eds.), Globalization Theory: Approaches and
Controversies, Cambridge; Malden, MA: Polity Press.
205
fertile a Relațiilor Internaționale de astăzi. Foarte sumar spus, o tabără hiper-

globalistă, apropiată de perspectivele liberale, consideră că în viitor actorii
fundamentali vor fi firmele. Dintr-un unghi realist, teoreticieni „sceptici” la
adresa acestei evoluții insistă pe relevanța continuă a statelor, insistând că se
poate vorbi cel mult despre „internaționalizare” și „regionalizare”. În fine, există
perspective, ce pot fi înțelese ca apropiate orientărilor constructiviste, ce con-
templă o transformare a suveranității.12 Fără a detalia, trebuie remarcate, în linia
discuției propuse aici, cel puțin trei lucruri: 1) globalizarea economică este în
bună măsură un rezultat al politicilor statelor – de exemplu, prin decizia de a-și
deschide piețele; 2) indiscutabil, în acest proces jucătorii cei mai relevanți nu
sunt statele, ci actorii economici, fapt care implică și o oarecare scădere a
importanței generale a statelor; 3) statele păstrează un rol important în formu-
larea regulilor interacțiunilor economice. Această ultimă observație constituie și
punctul de interes al celor ce urmează.
Evident, există multe explicații posibile pentru schimburile economice
dintre societăți, iar simpla constatare că originile acestui proces pot fi urmărite
până în preistorie este de natură a puncta importanța aspectului. Lăsând însă la o
parte dimensiunea temporală13, este cert faptul că actuala stare a sistemului nu
poate fi separată de distribuția de putere din lumea postbelică, enorma influență
americană și convingerile politice promovate prin hegemonia Statelor Unite,
comentate în altă parte.
Trebuie amintit astfel că, încă din 1944, înainte de sfârșitul războiului
mondial, reprezentanți ai viitorilor învingători au avut o serie de întâlniri care,
pornind de la considerentul că protecționismul economic a fost una din prin-
cipalele cauze ale declanșării conflagrației, au pus bazele unui sistem economic
mondial bazat pe principii liberale. Cunoscut drept „sistemul Bretton Woods”,
după numele locului în care a avut loc, deși mult modificate, instituțiile stabilite
atunci sunt pilonii ordinii economice ale lumii de azi: Fondul Monetar
Internațional (a cărui principală sarcină este să asigure împumuturi statelor care
se confruntă cu dificultăți de moment), Banca Mondială (politica de dezvoltare)
și Organizația Mondială a Comerțului (până în 1995, sub forma unui Acord
General pentru Tarife și Comerț – GATT). Se poate observa, mai întâi, că
primele două instituții au de-a face, de fapt, cu economiile naționale; în al doilea
rând, dată fiind enorma discrepanță dintre economia americană (nu doar
neatinsă de război, dar de-a dreptul înfloritoare în timpul acestuia) și restul
lumii (practic toate celelalte mari puteri au fost aproape falimentate), Statele
12
globale. Politică, economie și cultură, Iași: Polirom, pp. 26-34; I. Apahideanu (2006),
„Globalizarea...”, op. cit., pp. 303-304.
13
Discuții lămuritoare în acest sens, pe mai multe fațete ale procesului, pot fi găsite în
D. Held et al. (2004), Transformări globale, op,cit..
206
Unite și-au impus, de fapt, viziunea liberală prin principiile generale, condițiile
împrumuturilor șamd.14
Cea mai vizibilă „arenă” a globalizării economice, cea comercială,
exprimă, de exemplu, patru principii fundamentale, așa cum au fost postulate în
GATT și păstrate de OMC: al nediscrimării (statutul de „națiunea cea mai
favorizată” trebuie acordat tutror participanilor la Acord), al reciprocității, al
transparenței (claritatea măsurii) și al corectitudinii (de exemplu, politica de
condamnare a dumping-ului, adică scăderea artificială a prețurilor).15 Pe de altă
parte, condițiile împrumuturilor stabilite de FMI au fost acuzate că urmează o
logică liberală prea rigidă, de multe ori provocând efecte neintenționate foarte
severe, fiindcă, se pare, aceeași rețetă nu se potrivește cu necesitate oriunde.
Mai grav, criticii la adresa politicilor promovate de instituțiile Bretton Woods
afirmă că ele pot conduce la situații în care acceptarea acestor condiționări
presupune, de fapt, îndepărtarea decidenților de la mandatul primit din partea
electoratului, ceea ce constitue o încălcare a principiilor democratice.16
Perspectiva liberală dominantă azi asupra interacțiunilor economice este
denunțată prin prisma efectelor ei, liberul schimb privilegiind mai cu seamă
marile economii ale lumii în raport cu „periferia” acesteia. Disparitățile asupra
împărțirii beneficiilor atrag, după cum am arătat, critici, dintre care cele mai
influente sunt cele construite pe baza interogărilor de ordin marxist. În plan
politic, această inegalitate este sesizată în ceea ce se numește „Sudul” Global
(opus unui „Nord” dezvoltat), și constituie un puternic argument de factură
materială în respingerea globalizării în aceste regiuni. Această constatare poate
duce la formularea de reguli mai favorabile celor afectați în particular de liberul
schimb pentru perioade de tranziție de câțiva ani, timp de natură a le permite
pregătirea liberalizării depline (în capitolul dedicat regulile interacțiunii
internaționale, v. exemplul cu privire la regulile GATT).
În ceea ce privește politicile de ajutorare și ale dezvoltării, în principiu
se poate vorbi de un sentiment de responsabilitate general față de societățile ce
au nevoie de asistență. Originile acestei perspective sunt multiple, de la faptul
că multe din statele „Sudului” sunt foste colonii, pe când fostele metropole se
află în „Nord”, până la nevoia de a controla instabilitatea presupusă de situațiile
14
Asupra rolului Statelor Unite în configurarea economică postbelică a lumii, inclusiv
în privința rolului avut în reconstrucția Japoniei și Germaniei sau influența asupra
integrării europene, v., de exemplu, G. John Ikenberry (2007), ”Globalization as
American Hegemony”, în David Held, Anthony McGrew (Eds.), Globalization
Theory: Approaches and Controversies, Cambridge; Malden, MA: Polity Press.
15
D. Held et al. (2004), op. cit., p. 197.
16
Matthew Watson (2014), “Global Trade and Finance”, în John Baylis, Steve Smith,
207
economice proaste, ce se poate transmite în epoca globală foarte ușor dincolo de

frontiere. Derulate prin instituții internaționale precum Banca Mondială de
actori precum UE, Statele Unite sau Japonia, pe baze permanente sau tempo-
rare, rolul acestora este de a ajuta statele în curs de dezvoltare în încercarea de a
asigura condițiile stabilizării și creșterii economice. Aceste politici fac legătura
dintre comerți și alte arii ale globalizării economice, precum cea privind
externalizarea producției industriale, regimul investițiilor străine etc.17
„Arena” cea mai dinamică a globalizării economice și cea care bene-
ficiază cel mai mult de pe urma noilor tehnologii (în comunicații, de exemplu)
este cea financiară.18 Aceste sume enorme sunt, într-o proporție covârșitoare,
vehiculate de investitori privați (de regulă, reprezentați de fonduri de investiții),
care au, de multe ori, un interes speculativ, și care profită de ușurința tranzacțiilor
spre propriul beneficiu. Guvernele păstrează însă responsabilitatea de a proteja
economiile și societățiile pe care le reprezintă de efectele nedorite.
Ca în multe alte aspecte ale globalizării, marea problemă a statelor în
gestionarea efectelor globalizării este propria suveranitate, și după cum s-a văzut,
răspunsul cel mai frecvent este formarea regimurilor. Criza financiară din 2008 a
fost, din acest punct de vedere, elocventă prin efectele pe care le-a produs asupra
cooperării internaționale. Dacă G7 a fost format în anii Războiului Rece ca formă
de interacțiune și coordonare între cele mai dezvoltate economii ale lumii, toate
liberale (Statele Unite, Germania, Franța, Marea Britanie, Japonia și Italia), în
1998 a fost format un G8, care cuprindea și Rusia.
În condițiile crizei care a lovit economia mondială, a devenit evident că
aceste formule ale Nordului sunt absolut insuficiente, dată fiind ușurința
tranzacțiilor și creșterea impresionantă a economiilor din alte regiuni ale lumii.
Înființat în 1999, un grup al celor mai puternice economii ale lumii, G20, a
căpătat, în contextual crizei din 2008, o anvergură globală, întrucît a devenit o
întâlnire (cel puțin) anuală între șefi de stat și de guvern.
17
O discuție mai detaliată pe temă poate fi găsită în Victor Negrescu (2013),
„Dezvoltarea internațională: între politici de dezvoltare și relații publice
internaționale”, în Daniel Biró (coord.), Relațiile internaționale contemporane. Teme
18
Ca ordin de mărime, în 2019, volumul zilnic al tranzacțiilor valutare era estimat la 6,6
trilioane USD, față de 5,1 trilioane USD cu doar trei ani înainte (în condițiile în care
valoarea anuală a comerțului mondial era în 2018, înainte de criza provocată de
pandemia COVID-19 izbucnită în 2020, de aproximativ 19,67 trilioane USD). *** Bank
for International Settlement (2019), Triennial Central Bank Survey. Foreign exchange
turnover in April 2019, https://www.bis.org/statistics/rpfx19_fx.pdf, p. 3, (11.11.2021);
***World Trade Organization (2019), World Trade Statistical Review 2019,
https://www.wto.org/english/res_e/statis_e/wts2019_e/wts2019chapter 02_e.pdf, p. 8
(11.11.2021).
208
Din perspectiva acestui capitol, înființarea G20 este relevantă din cel
puțin trei motive. Mai întâi, trebuie notat faptul că G20 a adus noutatea
deschiderii spre „Sud”, incluzând state precum China, India, Brazilia, Indonezia
șamd. În al doilea rând, prezența Uniunii Europene ca întreg semnalează faptul
că însuși criteriul suveranității a fost amendat în numele eficienței acțiunii. În
fine, din punct de vedere ideologic, trebuie remarcat că diviziunile de acest
ordin nu ar fi un impediment de nedepășit (după cum arată prezența R. P.
Chineză, unde partidul comunist își exercită în continuare monopolul asupra
puterii), dar, pe de altă parte, grupul ca ansamblu își exprimă încrederea în
raționamentul liberal. În declarația fondatoare la nivel înalt din 2008, liderii
lumii proclamă principiile schimburilor economice ca fiind cele formulate prin
logica pieței și a comerțului liber, luându-și totodată angajamentul „de critică
importanță de a respinge protecționismul”.19
Regionalizarea ca răspuns la provocările globalizării economice
În condițiile unor schimburi totodată din ce în ce mai ușoare și mai

importante ca volum, dar și cu efecte din ce mai greu de controlat de către
guverne, ca răspuns la provocările ridicate, în rândul statelor lumii se observă
un proces de coagulare economică. Fără a fi un proces unitar, se poate vorbi de
o regionalizare a economiei mondiale, în sensul că statele formează blocuri
economice, cu felurite trepte de integrare.
Un model în acest domeniu afirmă că prima treaptă este construirea
unei zone de liber schimb, prin care participanții scad tarifele comerciale între
ei. O uniune vamală privește definirea unei zone în fața terților, folosind
aceleași tarife față de alții. La un nivel mai profund de integrare, într-o piață
comună circulă liber factorii de producție (forța de muncă, capitalul etc.).
Treapta următoare, a uniunii economice și monetare, presupune monedă unică și
politici economice unice. În fine, ultimul stadiu ar consta într-o uniune politică,
în care, de fapt, statele își pierd suveranitatea deciziei – devine astfel un model
de construire, de exemplu, al statelor federale.20
În mod cert, cea mai remarcabilă integrare a economiilor ar fi cea a
Uniunii Europene, care ar fi ajuns, cel puțin parțial (zona Euro), pe treapta a
patra. Dar procesul nu este, în nici un caz, singular. NAFTA (din 2020 înlocuită
de USMCA), Mercosur, ASEAN șamd sunt toate exemple de acorduri de
19
*** G20, Declaration of the Summit on Financial Markets and the World Economy,
Washington DC, November 15, 2008, https://georgewbush-whitehouse.archives.gov/
news/releases/2008/11/20081115-1.html (11.11.2021).
20
Paul R. Viotti, Mark V. Kauppi (2013), International Relations and World Politics,
5th Ed., Boston, MA: Pearson, p. 409.
209
cooperare economică lărgită, prin care statele membre stabilesc scopuri

comune, reguli ale interacțiunii etc. Este o problemă de dezbatere în ce măsură
scara propusă mai sus presupune că toate treptele trebuie urcate. În definitiv,
condițiile formării Uniunii Europene (istoria comună, amintirea războaielor
mondiale etc, de natură a forma și susține, eventual, o conștiință comună) nu
sunt identificate în multe alte locuri. Pe de altă parte, evident, e foarte posibil ca
alte condiții să poată stimula integrarea economică în alte regiuni.
Logica integrării economice nu se impune întotdeauna cu forța evi-
denței. După cum au demonstrat evenimentele din Ucraina din 2013-2014
(urmate de criza încă neconsumată la momentul scrierii acestui capitol –
noiembrie 2021), alegerea asocierii la un proiect sau altul (UE și, respectiv,
Uniunea vamală propusă de Rusia) pot scoate la iveală clivaje semnificative în
societate. Altfel spus, cel puțin în acest caz, logica economică nu poate fi
detașată de una identitar-politică. Aceeași discuție poate fi mutată și la nivelul
interogării proiectelor, aceste putând fi interpretate ca semnificând modele
hegemonice concurente.
Trebuie observat faptul că aceste blocuri economice nu sunt izolate –
nici „vertical”, nici pe „orizontală”. Dintr-o perspectivă verticală, toate acțio-
nează, de fapt, în interiorul regulilor generale, precum cele stabilite în
Organizația Mondială a Comerțului, care acționează ca un cadru general. Pe
orizontală, ar trebui notate încercările de a stabili felurite acorduri dintre
organizații și state din afara lor, precum și cele de a construi cadre de gestionare
a relațiilor între organizații diferite.
Din cele de mai sus nu trebuie înțeles că aceste procese sunt prede-
terminate, cu o singură posibilă direcție a dinamicii viitoare. Statele fac, în
anumite situații, eforturi de a-și redobândi libertatea de acțiune, în virtutea
suveranității, căutând căi alternative pentru a-și urmări interesele. Ieșirea Marii
Britanii din Uniunea Europeană sau complicatele evoluții în politicile Statelor
Unite (în relația cu vecinii, deschiderea față de parteneriatul trans-pacific,
relațiile cu UE etc.) sunt exemple în acest sens. Pe de altă parte, trebuie observat
faptul că situațiile de mai sus privesc decizii luate de țări dezvoltate, cu
puternice tradiții comerciale, și astfel cu numeroase opțiuni. În cazul proiectului
rus al Uniunii Vamale, deja amintit, nu poate fi ignorată ipoteza că acesta are și
o relevanță notabilă în plan strategic, al securității etatice. Pe scurt, fără a
încerca aici o investigare amănunțită a acestor posibile alegeri, ele pot fi con-
siderate ca reprezentând încercări de reclamare a capacității de acțiune indi-
viduale, limitată prin participarea la instituții internaționale ale cooperării
economice.
La un nivel mai larg, se poate spune că problema globalizării econo-

mice nu poate fi separată cu precizie de altele din același context, precum
210
legătura dintre dezvoltare și mediu (detaliată în alt captol), sau cea privind
migrațiile ori criminalitatea transfrontalieră șamd. Prin asemenea conexiuni,
această dimensiune a globalizării pare a fi motorul întregului proces de inter-
conectare. Dincolo de feluritele sale interpretări, ea presupune o oarecare
scădere a influenței statelor asupra afecerilor lumii (pe care, de altfel, într-o
bună măsură o și încurajează). Pe de alta, aceste interacțiuni presupun noi
responsabilități pentru state, în sensul formării și apărării, în virtutea suvera-
nității de care dispun, a regulilor în care aceste interacțiuni au loc și a protejării
de efectele nedorite a propriilor societăți, de care sunt responsabile.
Din punct de vedere politic, globalizarea economică pare a fi un fapt pe
care actorii suverani ai lumii îl acceptă și chiar încurajează, fiind, oricum, din ce
în ce mai dificilă și costisitoare încercarea de a se izola. Din punct de vedere
intelectual, studierea sa pare a oferi unul din terenurile cele mai prolifice pentru
construirea de puncte de legătură între domenii diferite. Acțiunea politică în
spațiul anarhic nu poate fi înțeleasă, la ora actuală, fără acest mediu oferit de
deschiderea piețelor, atât de dinamic și plin de consecințe pe toate planurile.
Sumara prezentare de aici a intenționat să ofere o privire, chiar dacă incompletă,
asupra modului în care statele își înțeleg, gestionează și coordonează pretențiile
asupra suveranității în abordarea interacțiunilor economice trans-frontaliere în
epoca globală.
Bibliografie
Apahideanu, Ionuț (2006), „Globalizarea între concept și realitate desemnată”, în Andrei

Polirom.
Held, David, Anthony McGrew, David Goldblatt, Jonathan Perraton (2004), Transformări
globale. Politică, economie și cultură, Iași: Polirom.
Ikenberry, G. John (2007), „Globalization as American Hegemony”, în David Held,
Anthony McGrew (Eds.), Globalization Theory: Approaches and Controversies,
Cambridge; Malden, MA: Polity Press.
Mosley, Layna (2007), „The Political Economy of Globalization”, în David Held,
Anthony McGrew (Eds.), Globalization Theory: Approaches and Controversies,
Cambridge; Malden, MA: Polity Press.
Negrescu, Victor (2013), „Dezvoltarea internațională: între politici de dezvoltare și relații
publice internaționale”, în Daniel Biró (coord.), Relațiile internaționale contemporane.
Nicolescu, Valentin Quintus (2012), „Comunismul”, în Mihaela Miroiu (coord.), Ideologii
politice actuale, Iași: Polirom.
211
Strange, Susan (1997), State și piețe, Iași: Editura Institutul European.

Țăranu, Andrei (2005), Doctrine politice modern și contemporane, București: Ed.
Fundației PRO.
Ungureanu, Radu-Sebastian (2006), „Teorii marxiste ale Relațiilor Internaționale”, în
Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu (coord.), Manual de Relaţii Internaţionale,
Iaşi: Polirom.
Ed., Boston, MA: Pearson.
Watson, Matthew (2014), “Global Trade and Finance”, în John Baylis, Steve Smith,
Woods, Ngaire (2014), „International Political Economy in an Age of Globalization”, în
John Baylis, Steve Smith, Patricia Owens (Eds.), The Globalization of World Politics.
An Introduction to International Relations, 6th Ed., Oxford: Oxford University Press.
*** Bank for International Settlement (2019), Triennial Central Bank Survey. Foreign
exchange turnover in April 2019, https://www.bis.org/statistics/rpfx19_fx.pdf (11.11.
2021).
*** G20, Declaration of the Summit on Financial Markets and the World Economy,
Washington DC, November 15, 2008, https://georgewbush-whitehouse.archives.gov/
news/releases/2008/11/20081115-1.html (11.11.2021).
***World Trade Organization (2019), World Trade Statistical Review 2019,
https://www.wto.org/english/res_e/statis_e/wts2019_e/wts2019chapter02_e.pdf,
(11.11.2021).
212

Forma nu urmează în mod necesar funcția.
Antoni Gaudi
Introducere
Despre ce nu este acest capitol

Uniunea Europeană (UE) și tot ceea ce are legătură cu proiectul de
unitate pe care se bazează aceasta, de la idealismul primilor umaniști europeni,
la ultimele directive este disecat în mii de cărți și, probabil, sute de mii de
articole științifice.1 Dacă acestora le adăugăm articolele de opinie, rapoartele,
luările de poziție sau recomandările de politici vom ajunge la un număr de
interpretări și/sau poziții imposibil de acoperit sau clarificat într-un capitol,
manual sau monografie. Cei care se apleacă spre analizarea cu atenție a unui
domeniu ce ține de competențele Uniunii, indiferent de tipul acestora: com-
petențe exclusive, partajate sau de sprijinire cu statele membre, urmează direcții
extrem de diverse, de la cea istorică la cea juridică, de la cea economică la cea
socială. Capitolul de față nu se încadrează în niciuna dintre aceste linii de
analiză, prin urmare nu se dorește a fi o prezentare a evoluției istorice a Uniunii,
a schimbărilor prin care a trecut aceasta sau o analiză a implicațiilor ultimelor
acte juridice emise de instituțiile sale.
În cele ce urmează vom descrie și analiza modul în care unele dintre
conceptele fundamentale – putere, autoritate, legitimitate, suveranitate, anarhie,
stat – ale disciplinei relațiilor internaționale interacționează cu această con-
strucție numită astăzi Uniunea Europeană. Deși pot părea foarte generale,
răspunsurile date întrebărilor pe care le ridică aceste concepte considerăm că
stau la baza celor mai multe dintre investigațiile care se fac despre UE. De
aceea, ne asumăm o anumită primordialitate a ideilor asupra practicilor în
analizarea acestor chestiuni. UE pare să fi reunit în practicile sale idealul și
realul, așa cum le menționează E. H. Carr în cartea sa, Criza celor 20 de ani,
1
Spre exemplu, pe website-ul editurii Palgrave Macmillan o căutare după termenii
„European Union” identifică un număr de 7,289 de volume: https://www.palgrave.com/
us/search?dnc=true&query=european+union (30.11.2021).
213
prima lucrare care se adresează explicit domeniului Relațiilor Internaționale, ca

disciplină academică nou apărută după Primul Război Mondial:
„Etica trebuie interpretată în termeni politici, iar căutarea unei norme etice în
afara este sortită eșecului. Identificarea realității supreme cu binele suprem, pe
care creștinismul o reușește printr-o dogmatică îndrăzneață, este realizată de
realist prin presupunerea că nu există alt bine în afara acceptării și a înțelegerii
realității”.2
Această căutare a idealului prin acceptarea realității3 sau cel puțin

amendarea ei prin instrumente discutate, dezbătute și agreate de toți cei
interesați, pare a fi o caracteristică a Uniunii Europene dacă ne uităm la numărul
instituțiilor – înțelese în sensul cel mai larg ca set de reguli – și agențiilor care
își desfășoară activitatea în numele Uniunii sau punând în aplicare unele dintre
deciziile sale.4
Considerăm că este o dovadă de onestitate din partea noastră să
menționăm că în acest studiu ne situăm pe o poziție normativă care valorizează
existența, evoluția și încercările UE de a-și crește profilul de actor global, în
special în ultimii ani. Specificăm acest lucru deoarece în ultimele decenii există
o formalizare și, uneori, o detașare excesivă de la scopul fundamental al
disciplinei relațiilor internaționale – respectiv acela de a studia în mod științific
războiul pentru ca acesta să nu se mai repete. Prin urmare, considerăm că este
necesară și obligatorie utilizarea unor instrumente științifice în analizarea și
discutarea subiectelor alese de către cercetători, scopul acestui demers fiind însă
subordonat unei inițiative normative. Un argument recent care întărește cele
menționate mai sus este legat de inițiativa privind sanctificarea lui Robert
Schuman5, unul dintre părinții fondatori ai UE.6 O acțiune care arată impactul
2
E. H. Carr (2011), Criza celor 20 de ani, Iași: Polirom, 2011, pp. 34-5.
3
Carr apud Christian Reus-Smit, Duncan Snidal, p. 756. Afirmația despre importanța
ambelor dimensiuni – normativ și practic apare și în Christian Reus-Smit, Duncan
Snidal (2011), „Overview of International Relations: Between Utopia and Reality” în
Robert E Goodin. (Ed.), The Oxford Handbooks of Political Science, New York:
Oxford University Press Inc., dar fără referire explicită la UE.
4
În număr de 68. Vezi: Institutions and bodies profiles https://european-union.eu-
ropa.eu/institutions-law-budget/institutions-and-bodies/institutions-and-bodies-profi-
les_en (15.09.2021).
5
Robert Schuman 1886 – 1963 „Omul de stat Robert Schuman, jurist eminent şi
ministru francez al afacerilor externe în perioada 1948-1952, este considerat unul
dintre părinţii fondatori ai Uniunii Europene. (…) În colaborare cu Jean Monnet, a
elaborat planul Schuman, celebru în lumea întreagă, pe care l-a prezentat la data de 9
mai 1950, considerată astăzi data naşterii Uniunii Europene.” Părinții fondatori ai UE,
Robert Schuman: arhitectul proiectului de integrare europeană
214
major pe care l-a avut și îl are acest demers – al construirii unei unității
europene – în conștiința cetățenilor Uniunii. Posibila sanctificare a lui Robert
Schuman, demers asupra căruia Papa Francis a agreat în vara anului 2021 are o
valoare simbolică majoră prin efectul pe care îl poate avea la rândul său asupra
UE, contribuind astfel la creșterea valorii sale: prevalența fragilului ideal
pacifist asupra ororilor războiului.
Tot în această direcție, a continuării unei dimensiuni să spunem uma-
niste a Europei, poate fi încadrată și comparația care se face între zidirea unei
catedrale și proiectul european7 care urmărește „crearea unei Uniuni tot mai
profunde între popoarele Europei”.8 Așa cum unele catedrale nu sunt niciodată
încheiate, altele dispar și unele devin embleme ale orașelor care le-au ridicat,
toate având însă ceva în comun – lipsa certitudinilor privind finalitatea lor – tot
așa putem înțelege evoluția UE. Un scop final al Uniunii nu este clar articulat și
deci, nici evaluarea sa nu poate fi făcută – dacă a fost/este un succes sau un eșec
până acum.
Despre ce anume discutăm?
În acest capitol ne situăm de partea interpretativă a științelor sociale în

sensul general de înțelegere din interior a acțiunii sociale și de explicare a sa din
exterior.9 Din această perspectivă, este esențială căutarea semnificațiilor
acțiunilor actorilor sociali.
Din punct de vedere ontologic, considerăm că există trei dimensiuni
care se pot dovedi utile dacă sunt aplicate în acest text pentru a discuta cum se
reflectă aceste concepte în UE. Avem statele membre și relațiile care se sta-
bilesc între ele, Uniunea și relația Uniunii cu statele membre.
https://europa.eu/european-union/sites/default/files/robert_schuman_ro.pdf
(03.08.2021).
6
Galindo, Gabriela (2021) „EU founder Robert Schuman on path to sainthood”,
(19.06.2021) Politico, https://www.politico.eu/article/robert-schuman-saint-european-
union-founder/ (02.08.2021); BBC News (2021), ”Robert Schuman: Pope puts father
of modern Europe on sainthood path” (19.06.2021) https://www.bbc.com/news/world-
europe-57534918 (02.08.2021).
7
Green Stephen (2016). „The European Union: Like Building a Cathedral!” (25.
10.2016), The Globalist, https://www.theglobalist.com/the-european-union-like-buil-
ding-a-cathedral/ (02.08.2021).
8
Tratatul privind Uniunea Europeană (versiune consolidată), art. 17 https://eur-lex.eu-
ropa.eu/resource.html?uri=cellar:2bf140bf-a3f8-4ab2-b506-fd71826e6da6.0001.02/
DOC_1&format=PDF (04.08.2021).
9
Martin Hollis (2001), Introducere în filosofia științelor sociale, București: Trei, p. 23.
Pentru o discuție asupra semnificațiilor pe care le pot avea acțiunile, vezi pp. 138-140.
215
Întrebările principale de la care pornim sunt: care este relația dintre con-
cepte precum putere, autoritate, legitimitate, anarhie, stat, suveranitate și UE?
Cum se poate încadra, din punct de vedere teoretic, evoluția acestei relații?
Pentru a răspunde acestor întrebări vom utiliza: literatura de spe-
cialitate, documente oficiale, declarații și interviuri ale unor personalități cu rol
semnificativ pentru evoluția UE.
Relațiile de putere în Uniunea Europeană – Cine primește ce, când

și cum?10
În cele ce urmează vom argumenta în favoare ideii că UE este o entitate

politică, ceea ce ne permite să introducem discuția despre modul în care aceste
concepte politologice fundamentale pot fi dezbătute și urmărite în relația cu
aceasta. Cu toate acestea trebuie menționat că studierea UE se află la intersecția
dintre mai multe subdomenii ale științelor sociale: relații internaționale, studii
europene, politică comparată, economie politică și instituții politice.
Dacă spațiul european este considerat locul de apariție a sistemului
internațional modern – fie că discutăm despre perspectiva istorică11, fie despre
cea politologică12 – atunci trebuie să remarcăm că procesul de construcție
europeană nu mai poate fi considerat atât de surprinzător. Încadrarea acesteia
într-o tipologie devine presantă din punct de vedere pedagogic. În general, după
prezentarea și analizarea diferitelor concepte fundamentale, acestea sunt urmate
de exemplificări. De aceea, folosirea UE pentru a exemplifica diferite concepte
atrage după sine un amalgam de posibile explicații. Trebuie să nu uităm că
obiectul studiului nostru, UE, a început să acționeze în relațiile internaționale,
cu alte cuvinte a devenit agent, prin procesul de învățare. Rolul său a fost definit
și redefinit în fiecare zi deoarece nu exista nicio altă entitate care să poată să îi
fie model sau referință, aceasta fiind adesea greu de clasificat, deși de cele mai
multe ori e considerată o organizație interguvernamentală.
10
Prin această sintagmă, Harold Lasswell oferă probabil cel mai cunoscut, succint și
cuprinzător răspuns la întrebarea: de ce este importantă politica. Robert E Goodin
(2011), „The State of the Discipline, the Discipline of the State”, în The Oxford
Handbooks of Political Science, New York: Oxford University Press Inc., p. 1. Notă:
Manualul a fost tradus în limba română în anul 2005, totuși, am optat pentru varianta
în limba engleză deoarece aceasta este o ediție mai nouă a cărții.
11
Paul Kennedy (2017), Ascensiunea și decăderea marilor puteri. Transformări
economice și conflicte militare din 1500 până în 2000, Iași: Polirom, în special pp.
53-76.
12
Andrei Miroiu (2006), „Evoluția sistemului internațional până la 1914”, în Andrei
Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu, Manual de relații internaționale, Iași: Polirom, p. 18.
216
În cea mai mare parte creație politică postbelică, deși idei de unificare
europeană au existat cel puțin din secolul al XVIII- lea, UE este în mod
peremptoriu o entitate în primul rând politică în care numeroși actori, din
tipologii diferite, urmăresc și negociază interesele lor și ale celor pe care îi
reprezintă. Prin urmare, o discuție despre interesele acestor actori este și ea
necesară și justificată în aceste condiții: cum apar aceste interese și cum sunt ele
formulate de către actori? Acesta este motivul pentru care vom discuta despre
forma politică a puterii și cum se manifestă aceasta în relația dintre statele
membre și Uniune, dar și între statele membre. Pe parcursul acestei discuții vom
apela la trei niveluri de analizei: avem în primul rând statele membre, cele șase
state fondatoarea care au decis în 1951 să semneze Tratatul de la Paris și al
căror număr a ajuns astăzi, după numeroase extinderi și o retragere la 27 de
state membre; Uniunea Europeană, care are competențe ca urmare a acceptului
dat de statele membre ca acest lucru să se întâmple și în al treilea rând avem
relația dintre statele membre.13 Dacă urmărim evoluția sa, observăm cu ușurință
că este o construcție care urmărește să depășească efectele nocive ale naționa-
lismului – efectele celor două războaie mondiale fiind dovezi în acest sens –
pentru continentul european.
Statele europene și puterea politică în relația cu Uniunea Europeană

Puterea
Conceptul de putere este fundamental pentru studiul științelor politice și

pentru Relațiile Internaționale. În orice tip de comunitate vor exista relații de
putere: cineva – individ sau grup – își va/vor impune voința, interesul în relația
cu ceilalți și vor căuta să obțină ceva. Cea mai simplă definiție a puterii –
însușită de studenții acestui domeniul în primul an de studii – este cea a lui
Robert Dahl, care afirmă că A are putere asupra lui B atunci când A obține de la
B, ceea ce nu ar fi obținut în lipsa puterii prin schimbarea preferințelor
acestuia.14 Aceasta este o definiție relațională a puterii deoarece include doi
termeni ai definiției: A și B care au stabilit o legătură ce va avea efecte asupra
amândurora. Puterea care poate impune regulile într-o comunitate politică și
care poate să se asigure că acestea vor fi respectate este puterea politică. În mod
direct sau indirect, unii dintre cei care au terminat astfel de studii vor
13
Această analogie poate fi asemănată cu propunerea lui A. Linklater privind
îndatoririle cosmopolite pe care le avem dincole de granițe, în relație cu ceilalți. Vezi:
Richard Shapcott (2014), „International ethics” în John Baylis, Steve Smith, Patricia
Owens (Eds.), The Globalization of World Politics, 6th Ed. Oxford: Oxford University
Press, p. 204.
14
Andrew Moravcsik (2011), „The New Liberalism” în Robert E. Goodin (Ed.), The Oxford
Handbooks of Political Science, New York: Oxford University Press Inc., p. 724.
217
interacționa cu puterea politică, în unele cazuri fiind chiar cei care o dețin și o
exercită în vederea obținerii unor beneficii.15
Relațiile de putere stabilite în societate și raporturile ierarhice pe care le
determină favorizează apariția acestui domeniu de studiu și sunt legate în mod
fundamental de evoluția și dezvoltarea disciplinei științelor politice. Spre exem-
plu, pentru Robert Goodwin o definiție mai clară a politicii decât cea a lui
Harold Lasswell este: de utilizare constrânsă a puterii sociale.16 Prin urmare, nu
putem ignora sau evita o discuție despre relațiile de putere care se stabilesc în
comunitățile politice.
Dintr-o perspectivă antropologică, Georges Balandier discută rolul
universal al puterii în diferite societăți și necesitatea internă pe care o au
societățile pentru stabilirea unor astfel de mecanisme:
„Ambiguitatea puterii nu este mai puțin vizibilă. Puterea apare ca o necesitate

inerentă oricărei vieți în societate, exprimă constrângerea exercitată de aceasta
asupra individului și constrânge cu atât mai mult cu cât păstrează în sine o
fărâmă de sacru. Capacitatea sa de coerciție este deci mare, atât cât să fie
considerată periculoasă de aceia care trebuie să o suporte”.17
Prin urmare, eficiența căutată prin exercitarea puterii trebuie să mențină

o dimensiune mai puțin transparentă și prin urmare potențial periculoasă.
Dacă ne reîntoarcem la tipurile de competențe pe care le are Uniunea,
observăm că aceasta are putere politică în domeniile unde are competențe
exclusive, dar și acolo unde există competențe partajate. Ea este cea care poate
impune regulile interacțiunii sociale atât cele pe care trebuie să le respecte
statele în relația lor cu Uniunea, cât și în relațiile pe care ar trebui sau trebuie să
le aibă statele între ele. Însă, deoarece competențele Uniunii sunt stabilite de
către statele membre rezultă că acestea sunt sursa puterii politice a Uniunii.
Această interacțiune ne duce la următorul concept important pentru discuția
noastră, cel de autoritate.
Autoritatea politică
Autoritatea politică este mai mult decât putere. Spre deosebire de

aceasta, autoritatea presupune recunoașterea dreptului cuiva/a ceva de a con-
duce, de a fi ascultat, luat în seamă, de a conta. Dacă alăturăm acest concept
15
Pentru detalierea ideii vezi: Robert Goodwin (2011), ”The State of the Discipline, the
Discipline of the State”, în Goodin Robert E. (Ed.), The Oxford Handbooks of
Political Science, New York: Oxford University Press Inc., p. 2.
16
Ibid., p. 67 [ediția în lb română: Robert E. Goodin, Hans-Dieter Klingemann (coord.)
(2005), Manual de știință politică, Iași: Polirom, p. 24].
17
Georges Balandier (1998), Antropologie politică, Timișoara: Amarcord, p. 55.
218
definiției lui H. Lasswell legată de politică putem constata că autoritatea este și

cea care stabilește alocarea resurselor sau accesul la acestea, cine, ce și cum va
primi. Puterea brută nu este niciodată suficientă pentru a conduce, ea trebuie
acceptată, transformată în autoritate. Spre exemplu, pentru Andrew Hurrell și
Terry Macdonald, fundamentală pentru politică este „necesitatea de a
transforma coerciția brutală în autoritate legitimă”.18 Tocmai acest demers,
observă cei doi, va crea un spațiu în care să fie introduse argumente normative
pentru legitimarea Uniunii. Astfel, dacă urmărim această linie de argumentare,
vom descoperi chiar spațiul creat de Uniunea Europeană pentru un astfel de
demers normativ – interacțiunea violentă dintre membrele sale este limitată și
descurajată.
În privința subiectului nostru, putem observa o suprapunere între
puterea politică și autoritatea politică în cadrul Uniunii Europene. Ariile de
competență în care acționează Uniunea sunt și cele în care i se recunoaște
dreptul de a acționa, de a fi ascultată, chiar mai mult există așteptări legate de
faptul că ar trebui să facă acest lucru.19
Autoritatea politică face trecerea, prin mijloace uneori greu de definit și
explicat de către politologi, către legitimitate. Conceptul de legitimitate, înțeles
ca recunoaștere a autorității politice a fost analizat de către Max Weber.
Tipologia stabilită de acesta, acum mai bine de un secol este în continuare cea
mai uzitată formulă pentru a explica acest concept. Cele trei tipuri de
legitimitate sunt: legitimitate de tip rațional legal, legitimitatea de tip tradițional
și legitimitatea de tip carismatic. Probabil cea mai ușor de înțeles este cea de tip
rațional în care cei care conduc fac acest lucru în baza unui cadru juridic care le
permite acest lucru. Legitimitatea tradițională este cea în care conducerea este
acceptată deoarece normele, tradițiile, obiceiurile conferă acest drept condu-
cătorilor. Legitimitatea de tip carismatic este întâlnită la anumiți indivizi. Aceste
tipuri de autoritate sunt considerate ideal-tipuri, prin urmare, ele pot fi întâlnite
sub o formă mixtă în realitate.
În cea mai mare parte a activității sale, UE se bazează pe autoritatea de
tip legal (sau rațional), având în vedere numărul de acte normative pe care le
18
Andrew Hurrell, Terry Macdonald (2013), „Ethics and Norms in International
Relations”, în Walter Carlsnaes. Thomas Risse. Beth A. Simmons (Eds.), Handbook
of International Relations, London: Sage Publications, p. 67.
19
Spre exemplu, pandemia provocată de COVID-19 a dus la creșterea susținerii
cetățenilor pentru o viitoare Uniune Europeană a Sănătății, „Uncertainty, EU, Hope
Public Opinion In Times Of Covid-19, A Public Opinion Survey Commissioned by
the European Parliament First Results - 14 July 2020”, https://www.europarl.eu-
ropa.eu/at-your-service/files/be-
heard/eurobarometer/2020/public_opinion_in_the_eu_in_time_of_coronavirus_crisis
_2/en-covid19-survey2-key-findings.pdf (15.09.2021).
219
emite. În același timp însă putem întâlni și forme ale autorității bazate pe
carismă care s-a manifestat în special în perioada de început a Uniunii, prin
părinții fondatori, iar azi ar putea fi regăsită în lideri precum actualul preșe-
dintele francez, Emmanuel Macron.
UE este adesea acuzată că instituțiile și reprezentanții săi nu au
legitimitate suficientă pentru a decide în arii tot mai extinse ce țin de viața
cetățenilor săi. Dintre cele șapte instituții principale ale UE: Consiliul European,
Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană, Parlamentul European, Curtea
de Justiție a Uniunii Europene, Curtea de Conturi Europeană și Banca Centrală
Europeană, Parlamentul European este de departe instituția care se bucură de
cea mai mare autoritate deoarece este singura aleasă în mod direct.20 V. Schmidt
a pornit de la clasificarea cunoscută a tipurilor de legitimitate din UE realizată
de F. W. Scharpf – legitimitatea output și input, pentru a vorbi despre legiti-
mitatea throughput. Acest tip de legitimitate, ne spune autoarea, se concentrează
asupra a ceea ce se întâmplă în interiorul „cutiei negre” a guvernanței europene.
Cele trei dimensiuni ale legitimității sunt întâlnite în cele mai multe tipuri de
regimuri democratice, dar în UE ele sunt separate între nivelurile naționale și
cele europene de guvernare.21 Un astfel de mecanism va modifica modul în care
se face în mod obișnuit politica și va necesita o renegociere a modalităților de
legitimare și poziționare a actorilor în cadrul relațiilor de autoritate din UE. În
legătură cu importanța legitimității, W. Richard Scott remarca:
„Ca să supraviețuiască și să prospere în mediul lor social, organizațiile au

nevoie nu numai de resurse materiale și informații tehnice. Ele au nevoie și de
acceptare socială, și de credibilitate”.22
Cu atât mai mult cu cât discutăm despre o entitate suprastatală,

subiectul legitimității este fundamental în discuția despre UE. Această influență
a subiectului legitimității UE este remarcată și de către părinții fondatori. Dintre
aceștia, Altiero Spinelli23, unul dintre cei mai importanți eurofili italieni a
20
Vivien A. Schmidt (2012), „Democracy and Legitimacy in the European Union”, în
Erik Jones, Anand Menon, Stephen Weatherill.Jones (Eds.), The Oxford Handbook of
the European Union, Oxford: Oxford University Press, p. 661-675.
21
Ibid,. p. 662-3. Pentru o analiză cuprinzătoare și clară a guvernanței în UE, vezi:
Oana-Andreea Ion (2013), Guvernanța Uniunii Europene, Iași: Polirom.
22
Scott et al., 2003, p. 237 apud Richard W. Scott (2004), Instituții și organizații, Iași:
Polirom, p. 82.
23
Altiero Spinelli (1907 – 1986): „Omul politic italian Altiero Spinelli se numără
printre părinţii fondatori ai Uniunii Europene. A fost iniţiatorul unui proiect de tratat
pentru instituirea unei uniuni europene federale, prezentat de Parlamentul European –
aşa-numitul „plan Spinelli”. (…) La vârsta de 17 ani, Spinelli s-a înscris în Partidul
Comunist, acţiune care a condus la încarcerarea sa de către regimul fascist italian între
220
înțeles importanța relației dintre legitimitate și putere. El a pledat pentru o

Europă federală, bazată pe un sistem democratic în care legitimitatea ar urma să
confere acces la putere și autoritate.24 Observăm așadar că autoritatea politică se
află undeva între putere (cu dimensiunea ei legată de forță și/sau violență) și
legitimitate.25
Am menționat anterior că diminuarea efectelor naționalismului a fost
una dintre ideile care au stat la baza construcției europene de astăzi, cu toate
acestea, arhitectura instituțională europeană reflectă în continuare o poziție
puternică a acestuia: Consiliul European și Consiliul de Miniștri – sau Consiliul
Uniunii Europene – sunt instituții care au în continuare cele mai importante
atribuții, niciuna aleasă în mod direct de cetățeni. Pe de altă parte, Comisia
poate fi considerată ca cea mai importantă instituție comunitară să spunem așa
deoarece, conform art. 17 din Tratatul privind UE, ea este cea care „promovează
interesul general al Uniunii și ia inițiativele corespunzătoare în acest scop.
Aceasta asigură aplicarea tratatelor, precum și a măsurilor adoptate de instituții
în temeiul acestora”.26 Prin aplicarea unui mecanism cât mai transparent pentru
alegerea Președintelui Comisiei și a celorlalți comisari, se accentuează im-
portanța acestei instituții ca instrument de îndeplinirea idealurilor Uniunii, cu
profunde influențe idealiste, reflectate în articolele 2 și 3 ale Tratatului privind
Uniunea Europeană:
„Articolul 2 Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane,

libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea
drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților.
Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin
pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei
și bărbați.
1927 şi 1943. La sfârşitul războiului, a întemeiat în Italia Mişcarea Federalistă.”

Părinții fondatori ai UE, Altiero Spinelli: un federalist implacabil, https://europa.eu/
european-union/sites/default/files/docs/body/altiero_spinelli_ro.pdf (03.08.2021).
24
Richard T. Griffiths (2012), „The Founding Fathers” în Erik Jones, Anand Menon,
Stephen Weatherill (Eds.), The Oxford Handbook of the European Union, Oxford:
Oxford University Press, pp. 181-192.
25
Carles Boix, Susan C. Stokes (2011), „Overview of Comparative Politics” în Robert
E. Goodin (Ed.) The Oxford Handbooks of Political Science, New York: Oxford
University Press Inc., p. 548.
26
Tratatul privind Uniunea Europeană (versiune consolidată), art. 17 https://eur-
lex.europa.eu/resource.html?uri=cellar:2bf140bf-a3f8-4ab2-b506-
fd71826e6da6.0001.02/DOC_1&format=PDF (04.08.2021).
221
Articolul 3 (1) Uniunea urmărește să promoveze pacea, valorile sale și

bunăstarea popoarelor sale”.27
Conform Tratatului privind funcționarea UE, Comisia are cel mai

neutru și mai important statut dintre toate instituțiile – prin acest lucru ne
referim la misiunea sa de garant al tratatelor. Ea prezintă odată la trei ani
„Parlamentului European, Consiliului și Comitetului Economic și Social un
raport privind aplicarea dispozițiilor prezentei părți”28 – respectiv cea care insti-
tuie cetățenia europeană și nediscriminarea între cetățenii Uniunii. Cetățenia
europeană, introdusă prin Tratatul de la Maastricht, a permis dezbaterea unor
teme precum cele legate de identitatea europeană sau limitele spațiului european
– Cine sunt europeni(i)? Cine ar putea deveni stat membru? Unde se termină
Europa?29
Forme ale echilibrului puterilor, așa cum le regăsim în politica internă,
există și în privința politicii europene:
„Comisia raportează Parlamentului, răspunde oral sau în scris la întrebările pe

care i le adresează Parlamentul European sau membrii acestuia. Consiliul
European și Consiliul sunt audiate de Parlamentul European în condițiile prevă-
zute de regulamentul de procedură al Consiliului European și al Consiliului”.30
Toate schimbările legislative prin care au trecut Tratatele fondatoare,

Protocoale, Declarații, regulamentele, directivele și hotărârile, existența Curții
de Justiție a UE sunt exemple care ilustrează un filon foarte vechi al gândirii
europene ce merge până la vechii greci: primatul legii în practica socială – lucru
care se întâmplă și prin accentul pus pe importanța statului de drept.
Însăși respectarea acestor competențe este legată de legitimitatea
Uniunii: ea având competențe ce sunt definite și acceptate de către statele
27
Idem, art. 2.
28
Versiune consolidată a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, art. 25
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene https://eur-lex.europa.eu/resource.html?
uri=cellar:9e8d52e1-2c70-11e6-b497-01aa75ed71a1.0020.01/DOC_3&format=PDF
(04.08.2021).
29
De multe ori, Europa și Uniunea Europeană sunt folosiți ca termeni interșanjabili,
deși evident nu se referă la aceleași proces și instituții. Subiectul identității europene
depășește însă cu mult scopul acestui capitol, dar am dorit să menționăm că suntem
conștienți de existența acestei teme de cercetare.
30
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene https://eur-lex.europa.eu/resource.html?-
(04.08.2021).
222
membre.31 Acest tip de comportament ne arată că există o rafinare a relației de

cooperare între statele europene – subliniem că acestea rămân în continuare
entități suverane într-un mediu anarhic și au dreptul de a părăsi oricând
Uniunea, a se vedea cazul Brexit-ului.32
Uniunea Europeană și puterea politică în relația cu statele membre
După cum am menționat, asumpția noastră este aceea că, deși statele
sunt cele care conferă autoritate Uniunii, aceasta este mai mult decât suma
părților sale, respectiv a statelor care o compun.33 Dacă urmărim criteriul centra-
lizării puterii, vom observa că UE este încadrată adesea ca fiind o construcție cu
o formă slabă de federalism sau ce tinde spre o formă de federalism.34 Pentru
alți autori, ea reprezintă o formă a comunității de securitate strâns conectată.35
Statele europene și relațiile lor de putere

În această secțiune vom prezenta relațiile de putere, înțelese ca echi-
valent al relațiilor dintre statele, în contextul european. Din punct de vedere
metodologic este dificil să identificăm cea mai eficientă modalitate de
măsurarea a puterii statelor. Atenție, aici nu ne referim la elementele puterii așa
cum au fost ele enumerate de Hans Morgenthau. Considerăm că acestea au fost
deja analizate de cititorii acestui capitol.
Astfel, vom începe, discutarea relației dintre state membre ale UE prin
sublinierea importanței consensului pentru luare deciziilor în cele mai multe
domenii de interes pentru Uniune. Considerăm Franța și Germania de Vest
(Federală) – ambele state fondatoare ale Comunităților ca fiind cele mai impor-
tante state ale Europei de Vest și de aceea vom urmări în primul rând evoluția
relației dintre ele pentru a explica relațiile de putere dintre statele membre.
Trebuie însă menționat că această abordare nu înseamnă că susținem
perspectiva teoretică realistă cu accentul său pus pe anarhie și putere, ci că vom
31
S. Weatherill (2012) „The Constitutional Context of (Ever–Wider) Policy–Making”
în Jones E., Menon A., Weatherill Stephen (Eds..), The Oxford Handbook of the
European Union, Oxford: Oxford University Press, pp. 570-583.
32
Conform articolul 50 din Tratatul de la Lisabona, orice stat membru se poate retrage
din Uniune.
33
David A. Lake (2008), „The State and International Relations” în Christian Reus-
Smit, Duncan Snidal (Eds.), The Oxford Handbook of International Relations (Oxford
Handbooks), New York: Oxford University Press, p. 55.
34
Alexander H. Trechsel (2005) „How to federalize the European Union … and why
bother”, Journal of European Public Policy, 12(3): 401-418, DOI: 10.1080/
13501760500091117.
35
Radu-Sebastian Ungureanu (2006), „Comunități de securitate”, în Andrei Miroiu, Radu-
Sebastian Ungureanu, Manual de relații internaționale, Iași: Polirom, pp. 243-245.
223
prezenta acest aspect în contextul celor trei dimensiuni ale discuției noaste –
cum se manifestă conceptul de putere în relațiile din interiorul Uniunii. Dacă ne
uităm la procedurile de vot, observăm că acestea au evoluat de-a lungul
timpului, dar nu neapărat într-o formă să spunem așa cumulativă – de la ceva
complex să se ajungă în timp la ceva simplu. Avem mai degrabă evoluții în
formă de V – de la decizii luate prin vot cu majoritate simplă, la vot cu majo-
ritate calificată, spre unanimitate (criza scaunului gol) și din nou spre majoritate
simplă (extinderea domeniilor în care se iau decizii cu majoritate simplă, adică
cel puțin 14 voturi în cadrul Consiliului UE). Din 2017, Tratatul de la Lisabona
a introdus posibilitatea ca statele membre să stabilească între ele, prin interme-
diul cooperării structurate permanente relații de cooperare în domeniul politicii
de securitate și apărare. Acesta este un pas spre o politică europeană mai
articulată în zona apărării, cea mai puțin integrată dintre politicile Uniunii.36
În domeniul apărării europene, Franța este unul dintre statele cele mai
active la nivel european, având o relație specială cu Germania și de curând, a
aprofundat și relația sa și cu Italia, care urmărește dezvoltarea cooperării în
domeniul apărării.37 Această decizie va duce la creșterea profilului european al
Franței, de actor activ și potențial lider în acest sector pentru că deși tratatul a
fost semnat la nivel bilateral, el este analizat și ca urmare a efectelor sale la
nivel european.
Concluzii
În acest capitol am prezentat modul în care concepte fundamentale din

științele politice pot fi identificate și urmărite în evoluția lor în cadrul Uniunii
Europene și a instituțiilor sale principale. Am văzut că cele mai multe dintre
acestea sunt reflectate în evoluția și activitatea Uniunii, în special legitimitatea
și autoritatea, iar instituțiile dezvoltate reflectă grade diferite ale acestora.
Considerăm că atât activitatea din trecut a Uniunii Europene, cât și prezentul
(prin răspunsul dat Brexitului, pandemiei cauzate de infecția cu noul coro-
navirus, criza refugiaților) oferă un teren fertil de investigație pentru cei inte-
resați de domeniul relațiilor internaționale.
36
Consiliul Uniunii Europene, „Cooperarea în domeniul apărării: Consiliul instituie co-
operarea structurată permanentă (PESCO), cu participarea a 25 de state membre”
(11.12.2017) https://www.consilium.europa.eu/ro/press/press-releases/2017/12/11/
defence-cooperation-pesco-25-member-states-participating/ (30.09.2021).
37
RFI, „France and Italy sign cooperation pact as Merkel exit sets challenge for
Europe” (27.11.2021), https://www.rfi.fr/en/europe/20211127-france-and-italy-sign-
strategic-cooperation-pact-as-merkel-exit-sets-challenge-for-europe (30.11.2021).
224
Bibliografie
*** BBC News (2021) „Robert Schuman: Pope puts father of modern Europe on
sainthood path”, 19.06.2021, https://www.bbc.com/news/world-europe-57534918.
Balandier, Georges (1998), Antropologie politică, Timișoara: Amarcord.
Boix, Carles. Stokes Susan C. (2011) „Overview of Comparative Politics”, în Robert E.
Goodin (Ed.), The Oxford Handbooks of Political Science, New York: Oxford
University Press Inc.
Carr, E. H. (2011), „Criza celor 20 de ani”, Iași: Polirom.
Galindo, Gabriela (2021). „EU founder Robert Schuman on path to sainthood”,
(19.06.2021) Politico, https://www.politico.eu/article/robert-schuman-saint-european-
union-founder/. Palgrave Macmillan, https://www.palgrave.com/us/search?-
dnc=true&query=european+union.
Goodin, Robert E. (2011), „The State of the Discipline, the Discipline of the State”, în
Robert E. Goodin (Ed.),, The Oxford Handbooks of Political Science, New York:
Oxford University Press Inc.
Goodin, Robert E., Hans-Dieter Klingemann (coord.) (2005), Manual de știință politică,
Iași: Polirom.
Green Stephen (2016) „The European Union: Like Building a Cathedral!” The
Globalist, 25.10.2016, https://www.theglobalist.com/the-european-union-like-
building-a-cathedral/.
Griffiths, Richard T. (2012), „The Founding Fathers” în Erik Jones, Anand Menon,
Stephen Weatherill (Eds.), The Oxford Handbook of the European Union, Oxford:
Hollis, Martin (2001), Introducere în filosofia științelor sociale, București: Trei.
Hurrell, Andrew. Terry Macdonald (2013), „Ethics and Norms in International
Relations”, în Walter Carlsnaes. Thomas Risse. Beth A. Simmons (Eds.), Handbook
of International Relations, London: Sage Publications.
Ion, Oana-Andreea (2013), Guvernanța Uniunii Europeane, Iași: Polirom.
Kennedy, Paul (2017), Ascensiunea și decăderea marilor puteri. Transformări
economice și conflicte militare din 1500 până în 2000, Iași: Polirom.
Lake, David (2008), „The State and International Relations” în Christian Reus-Smit,
Duncan Snidal (Eds.), The Oxford Handbook of International Relations (Oxford
Handbooks), New York: Oxford University Press.
Miroiu, Andrei (2006), „Evoluția sistemului internațional până la 1914”, în Andrei
Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu, Manual de relații internaționale, Iași: Polirom
Moravcsik, Andrew (2011), „The New Liberalism” în Goodin Robert E. (ed.) (2011),
Ungureanu, Radu-Sebastian (2006), „Comunități de securitate”, în Andrei Miroiu,
Radu-Sebastian Ungureanu, (coord..), Manual de relații internaționale, Iași: Polirom.
Reus-Smit C., Snidal Duncan (2011), „Overview of International Relations: Between
Utopia and Reality” în Robert E. Goodin (Ed.), The Oxford Handbooks of Political
Science, New York: Oxford University Press Inc.
Institutions and bodies profiles https://european-union.europa.eu/institutions-law-
budget/institutions-and-bodies/institutions-and-bodies-profiles_en.
225
RFI (2021), „France and Italy sign cooperation pact as Merkel exit sets challenge for
Europe”, 27.11.2021, https://www.rfi.fr/en/europe/20211127-france-and-italy-sign-
strategic-cooperation-pact-as-merkel-exit-sets-challenge-for-europe.
Scott W. Richard (2004), Instituții și organizații, Iași: Polirom.
Schmidt, Vivien A. (2012), „Democracy and Legitimacy in the European Union”, în
Erik Jones, Anand Menon, Stephen Weatherill (Eds.), The Oxford Handbook of the
European Union, Oxford: Oxford University Press.
Shapcott, Richard (2014), „International ethics” în John Baylis, Steve Smith, Patricia
Owens, The Globalization of World Politics, 6th Ed., Oxford: Oxford University Press.
Trechsel Alexander H. (2005), „How to federalize the European Union … and why
bother”, Journal of European Public Policy, 12(3): 401-418, DOI:10.1080/135-
01760500091117.
Weatherill, Stephen (2012), „The Constitutional Context of (Ever–Wider) Policy–
Making” în Erik Jones, Anand Menon, Stephen Weatherill (Eds.), The Oxford
Handbook of the European Union, Oxford: Oxford University Press.
„Uncertainty, EU, Hope Public Opinion In Times Of Covid-19, A Public Opinion
Survey Commissioned by the European Parliament First Results - 14 July 2020”,
https://www.europarl.europa.eu/at-your-service/files/be-heard/eurobarometer/2020/
public_opinion_in_the_eu_in_time_of_coronavirus_crisis_2/en-covid19-survey2-
key-findings.pdf)
Consiliul Uniunii Europene, „Cooperarea în domeniul apărării: Consiliul instituie
cooperarea structurată permanentă (PESCO), cu participarea a 25 de state membre”
(11.12.2017) https://www.consilium.europa.eu/ro/press/press-releases/2017/12/11/
defence-cooperation-pesco-25-member-states-participating
„Părinții fondatori ai UE, Robert Schuman: arhitectul proiectului de integrare europeană”
https://europa.eu/european-union/sites/default/files/robert_schuman_ro.pdf
„Părinții fondatori ai UE, Altiero Spinelli: un federalist implacabil”, https://europa.eu/
european-union/sites/default/files/docs/body/altiero_spinelli_ro.pdf
lex.europa.eu/resource.html?uri=cellar:2bf140bf-a3f8-4ab2-b506-fd71826e6da6.00-
01.02/DOC_1&format=PDF
lex.europa.eu/resource.html?uri=cellar:2bf140bf-a3f8-4ab2-b506-fd71826e6da6.000-
1.02/DOC_1&format=PDF
uri=cellar:9e8d52e1-2c70-11e6-b497-01aa75ed71a1.0020.01/DOC_3&format=PDF.
226
Ameninţări non-statale, gestionare interstatală: combaterea schimbărilor climatice
Ameninţări non-statale, gestionare interstatală:

combaterea schimbărilor climatice
Istoric, problema mediului nu a reprezentat unul dintre punctele majore

de interes pe agenda relaţiilor internaţionale. Deşi încă din anii ’70 problema
mediului a fost abordată de unii autori din domeniul Relaţiilor Internaţionale,
abia spre finalul Războiului Rece subiectul a devenit unul de interes major, atât
în spaţiul politic, cât şi la nivel academic.1
În mod tradiţional, acţiunea statelor în probleme de mediu s-a con-
centrat mai degrabă asupra conservării resurselor naturale şi limitării conse-
cinţelor poluării.2 Impactul unor evenimente precum tragedia de la Cernobîl
(1986), finalul Războiului Rece, atenţia tot mai importantă acordată de comu-
nităţile ştiinţifice efectului activităţilor umane asupra mediului, au făcut însă din
problemele de mediu un subiect care a concentrat nu numai atenţia cerce-
tătorilor din domeniul relaţiilor internaţionale, ci şi a actorilor politici.
Elementul esenţial este reprezentat tocmai de natura problemelor de
mediu: ele nu ameninţă direct statul sau structura sa politică. Gestionarea lor
(caracterul global sau transnaţional al acestor probleme) presupune însă o
cooperare între actorii etatici.
Problemele de mediu se pot manifesta sub mai multe forme. Pe de o
parte, ele pot fi interpretate drept provocări la adresa dezvoltării durabile3:
caracterul nesustenabil conduce la degradarea mediului, prin utilizarea excesivă
a resurselor naturale; climatul economic neo-liberal favorizează aceste tendinţe;
1
Pentru o perspectivă mai recentă vezi Simon Dalby (2018), „Environmental Change”,
în Paul D. Williams, Matt McDonald (Eds.), Security Studies. An Introduction, ediţia a
III-a, Londra; New York: Routledge, p. 527.
2
John Vogler (2017), „Environmental Issues” în John Baylis, Steve Smith, Patricia
Owens (editori) – The Globalization of World Politics, ediţia a VII-a, Oxford: Oxford
University Press, p. 387.
3
Dezvoltarea durabilă este forma de dezvoltare care reuşeşte să asigure satisfacerea
nevoilor prezente fără a afecta generaţiile viitoare, care evită degradarea mediului,
supra-exploatarea resurselor naturale, asigurând combaterea sărăciei. Vezi Our
Common Future, disponibil la https://digitallibrary.un.org/record/139811, consultat la
data de 13.11.2021.
227
resursele naturale nu sunt reflectate corect în calculul costurilor economice;

există o inegalitate globală a consumului şi o economie globală a deşeurilor;
găsirea de soluţii este îngreunată de detaşarea dintre consumator şi produs.4
Pe de altă parte, agenda de mediu poate cuprinde perturbarea ecosiste-
melor (schimbări climatice, poluare, epuizarea stratului de ozon, scăderea
biodiversităţii), problemele de energie (inegalitatea, deficitul sau epuizarea
resurselor naturale), problemele de populaţie (creşterea populaţiei umane şi
problemele sociale, economice sau politice provocate de această tendinţă),
problemele de alimentaţie (foamete, sărăcie), problemele economice (generate
de perpetuarea metodelor de producţie nedurabile), conflictele civile (provocate
de competiţia pentru resurse).5
Totodată, creşterea în relevanţă a dezbaterilor cu privire la impactul
schimbărilor climatice subliniază existenţa unor perspective divergente de
conceptualizare a problemelor de mediu, care pot conduce la construirea de
politici diferite. Pe de o parte, impactul schimbărilor de mediu asupra surselor
de alimentaţie sau a accesului la apă potabilă poate conduce la tulburări sociale
ori conflicte, care să aibă consecinţe semnificative la distanţe mari de locul de
origine, inclusiv din perspectiva amplificării fluxurilor globale de migraţie.
Schimbările climatice acţionează astfel ca un veritabil multiplicator al ame-
ninţărilor la adresa securităţii.6 De partea cealaltă, gestionarea cu succes a
problemelor provocate de schimbările climatice rămâne o problemă de dezvol-
tare, ce reclamă instrumente din afara celor asociate, în mod normal, politicilor
de securitate.
Necesitatea cooperării
Discutarea problemelor de mediu şi a acţiunilor necesare ale statelor

sunt legate strâns de problema caracterului anarhic al sistemului internaţional şi
de dificultatea cooperării internaţionale în cadrul unui asemenea sistem.
Protejarea mediului înconjurător poate fi conceptualizată sub forma logicii
acţiunii colective.7 Existenţa unor interese comune (cum ar fi protejarea
mediului, a calităţii aerului sau a apelor, limitarea poluării etc.), nu este în sine
suficientă, însă pentru atingerea acestora. Dacă accesul la un bun, în urma
4
Antje Brown, Gabriela Kütting (2008), „The environment” în Trevor J. Salmon, Mark
F. Imber (Eds.), Issues in International Relations, ediţia a II-a, Londra & New York:
Routledge, p. 157.
5
Barry Buzan, Ole Waever, Jaap de Wilde (2010), Securitatea. Un nou cadru de analiză,
Cluj-Napoca: CA Publishing, p. 114.
6
Simon Dalby, op. cit., pp. 530-531.
7
Mancur Olson (2002), The Logic of Collective Action. Public Goods and the Theory of
Groups, 20th Ed., Cambridge; Londra: Harvard University Press, pp. 30-36.
228
alocării sau plătirii lui nu mai poate fi restricţionat8, atunci este posibilă apariţia
free-rider-ilor („blatişti”), actori care se bucură de beneficii, fără a suporta
costurile lor. Creşterea numărului de „blatişti” poate pune sub semnul întrebării
realizarea acestor interese comune.9 Mai mult, acţiunea colectivă este cu atât
mai dificil de realizat cu cât numărul participanţilor este mai mare.10
Totodată, nu poate fi exclusă şi problema responsabilităţii pentru
schimbările climatice, unul dintre punctele de dispută de pe agenda negocierilor
privind combaterea schimbărilor climatice.11 Disputa priveşte modul în care
eforturile financiare viitoare ce revin fiecărui stat trebuie raportate la emisiile
istorice sau la cele existente în prezent. Controversa reflectă nu numai inega-
litatea în termeni de dezvoltare, ci şi modificarea sistematică a structurii eco-
nomiei internaţionale (creşterea ponderii globale a contribuţiei Indiei, respectiv
a Chinei), alături de reticenţa statelor occidentale de a îşi asuma responsa-
bilitatea pentru contribuţia propriului trecut industrial.
Similar, acelaşi probleme sunt ridicate de considerarea mediului drept
un bun comun, în sensul că este stăpânit în comun (nu se află sub jurisdicţia
exclusivă a unui stat), iar accesul la el nu previne automat accesul altui actor la
bunul respectiv.12 Folosirea mediului aduce astfel în prim-plan conceptul de
tragedie a bunurilor comune13: urmărirea interesului individual în folosirea
bunurilor comune conduce la supraexploatarea lor.14 Problemele de mediu
8
Paul R. Viotti, Mark V. Kauppi (2009), International Relations and World Politics.
Security, Economy and Identity, ediţia a IV-a, Upper Saddle River, NJ: Pearson, p. 374.
9
Cazul regimurilor pentru limitarea poluării exemplifică dificultatea cooperării în
probleme de mediu: interesul comun al reducerii emisiilor poluante este realizat prin
suportarea de către fiecare stat a unor costuri de oportunitate, sub forma beneficiilor
adiţionale pe care nu le poate realiza, datorită costurilor mai ridicate ale folosirii
tehnologiilor non-poluante. Tentaţia de a nu participa la acţiunea colectivă este însă
foarte mare: statul care va alege acest curs de acţiune va beneficia atât de bunul comun
(reducerea poluării), cât şi de avantajele pe care folosirea tehnologiilor poluante i le
aduce din punct de vedere economic.
10
Mancur Olson (2002), op. cit., p. 35.
11
Marcia Rocha, Mario Krapp, Johannes Guetschow, Louise Jeffery, Bill Hare, Michiel
Schaeffer (2015), Historical Responsibility for Climate Change – from countries
emissions to contributions to temperature increase, disponibil la
https://climateanalytics.org/publications/2015/historical-responsibility-for-climate-
change-from-countries-emissions-to-contribution-to-temperature-increase/, consultat
la 14.11.2021.
12
Mihaela Răileanu (2013), „Despre etica schimbării climatice”, în Daniel Biro (coord),
Relaţiile internaţionale contemporane, Iaşi: Polirom, p. 305.
13
Garett Hardin (1968), „The Tragedy of the Commons”, Science, 162 (3859), pp.
1243-1248.
14
Hardin preia explicaţia din secolul XIX a lui William Forster Lloyd care arăta limitele
teoriei mâinii invizibile a lui Adam Smith. Dând exemplul folosirii comune a
229
trebuie astfel văzute drept dileme în care principalul obiectiv politic este
reprezentat de căutarea de soluţii la tragedia bunurilor comune.15
Un alt factor care îngreunează cooperarea este reprezentat de faptul că
problemele de mediu nu sunt vizibile imediat şi nu produc neapărat efecte
vizibile pe termen scurt16 – încălzirea globală, de exemplu, nu produce efecte
imediate, dar ridică probleme economice şi de mediu semnificative pe termen
mediu şi lung. În acelaşi timp, impactul schimbărilor de mediu nu este unitar –
AOSIS, grupul care cuprinde 44 de state insulare ameninţate direct de creşterea
nivelului oceanului planetar, care cuprind numai 5% din populaţia globală, a
reuşit să acţioneze într-o manieră foarte influentă, impunând pragul de 1,5 grade
Celsius drept reper pentru politicile naţionale de mediu.17
În egală măsură, fenomenul globalizării subliniază problema cooperării.
Impactul globalizării asupra mediului nu este în niciun caz unul cert: deşi
globalizarea poate conduce la relocarea industriilor poluante, la amplificarea
fluxurilor migratorii sau la supraexploatarea resurselor naturale, ea poate avea
drept efect şi răspândirea tehnologiilor non-poluante sau eficientizarea
proceselor de producţie.18 Cooperarea între state, în general, sau formarea de
regimuri internaţionale, în special, nu sunt considerate soluţia universală pentru
problemele de mediu.19
De asemenea, actorii non-statali joacă un rol extins în problematica
mediului: deşi statele rămân singurii actori suverani, actorii non-guvernamentali
pot oferi informaţii relevante, influenţa rezultatul negocierilor între actorii
politici, extinde agenda dezbaterilor politice20 sau chiar exercita presiuni asupra
actorilor politici.21 Creşterea vizibilităţii publice a unor mişcări de protest
precum Fridays for Future sau Extinction Rebellion este unul dintre factorii
care sugerează importanţa în creştere a actorilor socieţii civile, şi chiar apariţia
păşunilor, Lloyd subliniază că urmărirea raţională a interesului individual (mărirea

propriei turme) nu rezultă în beneficii colective, ci conduce în timp la
supraexploatarea păşunilor şi chiar la dispariţia acestora.
15
Pentru o discuţie despre ineficienţa atât a reglementărilor statale, cât şi a pieţelor în
guvernarea acestor bunuri, precum şi despre perspectivele oferite de sistemele
colective de gestionare, vezi Elinor Ostrom (2007), Guvernarea bunurilor comune,
Iaşi: Polirom, pp. 15-38.
16
Joshua S. Goldstein, Jon C. Pevehouse (2008), Relaţii internaţionale, Iaşi: Polirom, p. 541.
17
John Vogler (2017), op. cit., p. 396.
18
John Vogler (2017), op.cit., p. 386.
19
Hedley Bull (1998), Societatea anarhică, Chişinău: Ştiinţa, pp. 275-277.
20
Antje Brown, Gabriela Kütting (2008), op. cit., pp. 154-155.
21
Ronald B. Mitchell (2002), „International Environment” în Walter Carlsnaes, Thomas
Risse, Beth A. Simmons, Handbook of International Relations, Londra: Sage
Publications, pp. 665-666.
230
unor formule globale de activism politic.22 În egală măsură, asumarea unei

direcţii „verzi” a politicilor publice este marcată de două tendinţe distincte în
spaţiul politic domestic – creşterea ponderii electorale a formaţiunilor ecologiste
şi chiar participarea lor la guvernare, o evoluţie faţă de situaţia acestor for-
maţiuni la începutul anilor ’8023, respectiv transformarea problemelor de mediu
în obiectul unui consens politic transpartinic.
Caracterul puternic tehnic al multora dintre problemele de mediu face
ca, cel puţin la acest nivel, importanţa comunităţilor epistemice (comunităţi
de cunoaştere specializată)24 sau a organizaţiilor non-guvernamentale să fie
una ridicată – actorii statali depind de expertiza ştiinţifică în evaluarea impac-
tului activităţilor umane asupra mediului.25
Impactul asupra securităţii
Creşterea importanţei problemelor de mediu şi impactul lor asupra

securităţii constituie unul dintre motivele pentru includerea securităţii mediului
în cele cinci sectoare analitice propuse de Şcoala de la Copenhaga (vezi
capitolul dedicat). Logica securităţii mediului este însă una cu mai multe
interpretări: unele poartă asupra domeniului politic sau militar, o a doua per-
spectivă vede gestionarea provocărilor de mediu drept o problemă de bunăstare
socială26, în timp ce premisa fundamentală a dezbaterilor despre mediu este
reprezentată de ipoteza că actualul stadiu de dezvoltare a societăţilor umane la
nivel global depăşeşte resursele planetei.27
22
Vezi, de exemplu, Joost de Moor, Michiel De Vydt, Katrin Uba, Mattias Wahlström
(2021), „New kids on the block: taking stock of the recent cycle of climate activism”
în Social Movement Studies, Vol. 20, No. 5, pp. 619-625.
23
Vezi Connor Little (2016), „Green parties in government”, în Emily van Haute
(editor), Green Parties in Europe, Londra & New York: Routledge, pp. 265-277.
24
Joshua S. Goldstein, Jon C. Pevehouse (2008), op. cit, p. 543.
25
Aportul oamenilor de ştiinţă la activitatea Comitetului Interguvernamental pentru
Schimbări Climatice (IPCC) este unul dintre factorii care au condus la decernarea în
2007, a Premiului Nobel pentru Pace acestei structuri şi politicianului american Al
Gore. Pentru influenţa agendei ştiinţifice asupra agendei politice în probleme de
mediu vezi şi Barry Buzan, Ole Waever, Jaap de Wilde (2010), op.cit., pp. 110-115.
26
Articolul 11 din Versiunea Consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană leagă
calitatea mediului de piaţa internă. Tratatul poate fi găsit la https://eur-
lex.europa.eu/legal-content/ro/TXT/?uri=CELEX:12012E/TXT, consultat la data de
13.11.2021.
27
Barry Buzan, Ole Waever, Jaap de Wilde (2010), op. cit., p. 109. Pentru cea mai
cunoscută formalizare a acestei ipoteze, vezi Donella H. Meadows, Dennis L.
Meadows, Jørgen Randers, William H. Behrens III (1972), The Limits to Growth,
New York: Universe Books.
231
Impactul problemelor de mediu poate fi privit într-o manieră clasică

(vezi capitolul dedicat). Competiţia pentru resurse este una dintre cele mai vechi
cauze ale conflictelor.28 Conflictele militare pot afecta de asemenea mediul
înconjurător, la fel cum una dintre tacticile folosite în conflict poate consta
tocmai în blocarea accesului inamicului la resurse („tactica pământului
pârjolit”).29 Accesul la resurse, de exemplu, proporţia de apă potabilă asigurată
din surse aflate peste graniţă, poate reprezenta o vulnerabilitate, în termeni de
securitate.30
Pe de altă parte, degradarea condiţiilor de mediu poate acutiza problema
accesului la resurse, încurajând asfel de confruntări, la fel cum exploatarea în
sine a resurselor poate deveni unul dintre motivele conflictelor civile.31
Totodată, presiunea asupra resurselor naturale poate sta la originea fenomenelor
migratorii, care pot genera conflicte inter-etnice, la fel cum scăderea resurselor
poate conduce la „slăbirea statelor” şi la apariţia insurgenţelor sau a instabilităţii
interne.32
Nu în ultimul rând, problema mediului poate fi legată de securitatea
umană, văzută drept „în primul rînd, siguranţă faţă de ameninţări cronice
precum foamete, boli şi represiune. În al doilea rînd, înseamnă protecţie faţă de
întreruperi bruşte şi dureroase ale modelelor vieţii cotidiene – în locuire, locuri
de muncă sau comunităţi”.33
Eforturi internaţionale pentru gestionarea problemelor de mediu
Gestionarea problemelor de mediu are loc, de cele mai multe ori, prin
intermediul regimurilor internaţionale. tocmai datorită relevanţei problemelor de
mediu pentru aceste formule de cooperare (vezi capitolul de profil). Uneori,
28
Joshua S. Goldstein, Jon C. Pevehouse (2008), op.cit., p. 570
29
De exemplu, trupele irakiene au incendiat la retragerea de teritoriul kuweitian puţurile
de petrol în timpul Războiului din Golf. Armata americană a folosit pe scară largă
erbicide în timpul conflictului din Vietnam, pentru a îngreuna folosirea junglei de
către trupele comuniste.
30
Egiptul, de exemplu, depinde în proporţie de 96% de surse de apă potabilă aflate în
afara propriului teritoriu. Pentru mai multe detalii vezi Paul R. Viotti, Mark V.
Kauppi (2009), op cit, p. 380.
31
Joshua S. Goldstein, Jon C. Pevehouse (2008), op.cit., p. 571.
32
Thomas F. Homer-Dixon (1994), „Environmental Scarcities and Violent Conflict”,
International Security, 19(1), pp. 6-7.
33
UNDP (1994), Human Development Report 1994, New York & Oxford: Oxford
University Press, p. 23, disponibil la http://hdr.undp.org/en/content/human-development-
report-1994, consultat la data de 13.11.2021.
232
apariţia regimurilor poate avea loc ca urmare a transformării scopurilor unor

instituţii existente.34
Din perspectiva gestionării „bunurilor comune”, patru asemenea bunuri
sunt gestionate în cadrul definit de Organizaţia Naţiunilor Unite: Tratatul asupra
Spaţiului Extraterestru (1967), Legea Convenţiei Mărilor (1982), Convenţia de
la Viena asupra substanţelor nocive pentru stratul de ozon (1985), Convenţia
cadru asupra schimbărilor climatice (1992), în timp ce al cincilea, Tratatul
asupra Antarcticii (1959), este rezultatul negocierii între state.35 Relevant este
faptul că în cazul unora dintre aceste „bunuri comune” (spaţiul cosmic şi cel
antarctic), gestionarea consacră lipsa oricăror drepturi suverane asupra acestor
spaţii şi impune principiul interzicerii activităţii militare.36
Unul dintre primele eforturi globale de dezbatere a problemelor de
mediu este reprezentat de Conferinţa Naţiunilor Unite asupra Mediului Uman,
din 1972, desfăşurată la Stockholm. Conferinţa, boicotată de statele comuniste,
a condus la crearea Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu şi impunerea
principiului responsabilităţii globale a statelor pentru gestionarea poluării
transfrontaliere şi a bunurilor comune.37 Conferinţa a reliefat de asemenea şi
diferenţa de viziune între statele dezvoltate şi cele ale Lumii a Treia, pentru care
protejarea mediului nu putea fi separată de imperativul dezvoltării economice.38
Un alt punct important este reprezentat de activitatea Comisiei
Brundtland, care redactează în 1987 raportul Our Common Future, document ce
fundamentează conceptul de dezvoltare durabilă. Documentul subliniază
responsabilitatea statelor dezvoltate (Nordul Global) de a acţiona mai intens în
vederea implementării măsurilor de combatere a poluării decât statele din Sud,
atât datorită gradului diferit de dezvoltare, cât şi datorită responsabilităţii mai
ridicate a economiilor dezvoltate pentru poluarea existentă.39
Activitatea Comisiei Brundtland a deschis posibilitatea organizării în
1992, la Rio, a Conferinţei ONU asupra Mediului şi Dezvoltării. Problema
34
De exemplu, Convenţia din 1946 asupra Vânătorii de Balene, respectiv Comisia
Internaţională asupra Vânătorii de Balene, nu mai acţionează în sensul reglementării
cotelor alocabile fiecărui stat, ci acţionează în scopul protejării acestor specii. Vezi
John Vogler (2017), op.cit., p. 388.
35
Mark F. Imber (2008), „Governing the Global Commons”, în Trevor J. Salmon, Mark
F. Imber (Eds.), Issues in International Relations, ediţia a II-a, Londra & New York:
36
Daniel Moran (2019), „Geography and Strategy” în John Baylis, James J. Wirtz,
Colin S. Gray (Eds.), Strategy in the Contemporary World, ediţia a VI-a, Oxford:
Oxford University Press, p. 268.
37
Peter Hough (2008), Understanding Global Security, ediția a II-a, Londra; New York:
Routledge, p. 146.
38
John Vogler (2017), op.cit., pp. 387-388.
39
Peter Hough (2008), op. cit., p. 151.
233
dezvoltării devine strâns legată de cea a protejării mediului înconjurător, fiind

admisă ideea „responsabilităţii comune, dar diferenţiate” a statelor, precum şi
principiul precauţiei.40 Tot în cadrul conferinţei sunt adoptate şi un set
important de documente precum Agenda 21 (un plan voluntar al Naţiunilor
Unite de adoptare a unor măsuri de dezvoltare durabilă), Convenţia Naţiunilor
Unite asupra Schimbărilor Climatice şi Convenţia Naţiunilor Unite asupra
Diversităţii Biologice. Conferinţele sunt continuate la Johannesburg (2002),
unde statele îşi asumă obiectivele combaterii sărăciei, respectiv al asigurării
accesului la apă curată pentru un număr în creştere de oameni, respectiv la Rio
(2012), unde este adoptat documentul The Future We Want.41
Convenţia Cadru asupra Schimbărilor Climatice a generat la rândul său
o dinamică importantă la nivel internaţional. Convenţia prevedea iniţial
reducerea până la orizontul anului 2000 a nivelurilor emisiilor de gaze cu efect
de seră la nivelul anului 1990.42 În 1997, a doua conferinţă anuală organizată în
baza convenţiei se soldează cu adoptarea Protocolului de la Kyoto, care stabilea
ţinte precise pentru semnatari de reducere a emisiilor, precum şi scheme de
comercializare a acestor emisii. În timp ce statele Uniunii Europene au ratificat
documentul, asumându-şi obligaţia reducerii emisiilor, Statele Unite au refuzat
ratificarea acestuia, justificând refuzul prin prisma efectelor economice negative
generate de protocol. Problema majoră ridicată este în continuare tocmai aceea a
„free-rider-ilor”. Reluarea anuală a discuţiilor în siajul Protocolului de la Kyoto,
cu ocazia Conferinţelor asupra Schimbărilor Climatice (Copenhaga – 2009,
Durban – 2011, Doha – 2012, Varşovia – 2013, Lima – 2014) nu a avansat
semnificativ obiectivul combaterii schimbărilor climatice.
În 2015 însă, Acordul de la Paris43 a marcat o transformare a eforturilor
de cooperare internaţională pentru combaterea schimbărilor climatice. Încheiat
în decembrie 2015 şi intrat în vigoare în noiembrie 2016, acordul permite
membrilor stabilirea individuală a reformelor şi politicilor necesare pentru
reducerea nivelului de emisii, proces ce poartă numele generic de „contribuţii
determinate naţional”. Acordul de la Paris nu stabileşte ţinte specifice sau
recomandări cu privire la natura acţiunilor fiecărui semnatar al documentului.
Documentul marchează asumarea explicită a obiectivului reducerii emisiilor de
40
Lipsa unei certitudini ştiinţifice cu privire la efectele negative ale unei tehnologii
asupra mediului nu justifică adoptarea ei. Vezi Peter Hough (2008), op. cit., p. 152.
41
Documentul reafirmă angajamentul statelor pentru promovarea dezvoltării durabile şi
combaterea sărăciei. Pentru detalii vezi The Future We Want, disponibil la
http://sustainabledevelopment.un.org/futurewewant.html, consultat la data de
06.11.2021.
42
43
Textul documentului este disponibil la https://unfccc.int/process-and-meetings/the-
paris-agreement/the-paris-agreement, consultat la 12.11.2021.
234
gaze cu efect de seră şi subliniază urgenţa acestui obiectiv, contribuţiile

naţionale fiind avute în vedere din perspectiva menţinerii unui nivel al creşterii
temperaturilor globale sub pragul de 1,5 grade Celsius peste nivelul pre-
industrial.
La fel ca şi în cazul Protocolului de la Kyoto, logica cooperării a fost
contestată – Statele Unite s-au retras din acord. Este important de notat însă
diferenţa – cu toate că notificarea a fost emisă în august 2017, retragerea
formală a avut loc abia în noiembrie 2020. Schimbarea perspectivei americane
în urma alegerilor prezidenţiale de la finele lui 2020, a dus la reprimirea Statelor
Unite în cadrul acordului în februarie 2021. În cazul altor actori, angajamentele
asumate au avut un caracter mai radical – politicile Uniunii Europene, grupate
în Pactul Verde European au în vedere atingerea în 2050 a unui nivel de zero
emisii nete de gaze cu efect de seră.44 Spre deosebire de documentele anterioare,
Acordul de la Paris are o dimensiune formală mult mai consistentă, criticile
având însă în vedere o altă problemă care ţine tot de logica acţiunii colective:
capacitatea angajamentelor individuale ale statelor de a asigura menţinerea
emisiilor sub pragul de 1,5 grade Celsius.
Concluzii
Problematica mediului rămâne relevantă tocmai datorită implicaţiilor pe

care le are asupra cooperării şi conflictului în relaţiile internaţionale. Logica
concurenţei dintre state, alături de cea a competitivităţii economice nu fac decât
să aducă în prim-plan tragedia bunurilor comune, în timp ce cazurile de succes
ale cooperării în acest domeniu exemplifică succesul regimurilor internaţionale.
Gestionarea provocărilor de mediu este strâns legată şi de dinamica
globalizării: amplificarea problemelor de mediu este acompaniată de posibi-
litatea extinderii globale a politicilor, practicilor şi tehnologiilor eficiente la
acest nivel.45
În termeni politici, precum şi în termeni de securitate, gestionarea
problemelor de mediu este strâns legată de problema promovării dezvoltării
durabile. Mai mult, orice dezbatere despre mediu aduce în prim-plan relevanţa
şi responsabilitatea sporită a actorilor non-statali (în special a comunităţilor
ştiinţifice).
44
Vezi *** Comisia Europeană (2019), The European Green Deal, disponibil la
https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:52019DC0-
640&from=EN, consultat la 14.11.2021.
45
235
Bibliografie
Brown, Antje, Kütting, Gabriela (2008), „The environment” în Trevor J. Salmon, Mark
F. Imber (Eds.), Issues in International Relations, ediţia a II-a, Londra; New York:
Routledge
Bull, Hedley (1998), Societatea anarhică, Chişinău: Ştiinţa.
Buzan, Barry, Waever, Ole, Wilde, Jaap de (2010), Securitatea. Un nou cadru de
analiză, Cluj-Napoca: CA Publishing.
Dalby, Simon (2018), „Environmental Change”, în Paul D. Williams, Matt McDonald
(Eds.), Security Studies. An Introduction, ediţia a III-a, Londra; New York: Routledge.
Goldstein, Joshua S. Jon C. Pevehouse (2008), Relaţii internaţionale, Iaşi: Polirom
Hardin, Garett (1968), „The Tragedy of the Commons”, Science, 162 (3859): 1243-1248
Homer-Dixon, Thomas F. (1994), „Environmental Scarcities and Violent Conflict”,
International Security, 19(1): 5-40.
Hough, Peter (2008), Understanding Global Security, ediția a II-a, Londra; New York:
Routledge.
Imber, Mark F. (2008), „Governing the Global Commons”, în Trevor J. Salmon, Mark F.
Imber (Eds.), Issues in International Relations, ediţia a II-a, Londra; New York: Routledge.
Little, Connor (2016), „Green parties in government”, în Emily van Haute (Ed.), Green
Parties in Europe, Londra; New York: Routledge.
Meadows, Donella H., Meadows, Dennis L., Randers, Jørgen, Behrens, William H. III
(1972), The Limits to Growth, New York: Universe Books.
Mitchell, Ronald B. (2002), „International Environment”, în Walter Carlsnaes, Thomas
Risse, Beth A. Simmons, Handbook of International Relations, Londra: Sage
Publications
Moor, Joost de, Vydt, Michiel De, Uba, Katrin, Wahlström, Mattias (2021), „New kids
on the block: taking stock of the recent cycle of climate activism”, Social Movement
Studies, 20(5): 619-625.
Moran, Daniel (2019), „Geography and Strategy” în John Baylis, James J. Wirtz, Colin
S. Gray (Eds.), Strategy in the Contemporary World, ediţia a VI-a, Oxford: Oxford
University Press.
Olson, Mancur (2002), The Logic of Collective Action. Public Goods and the Theory of
Groups, 20th Ed., Cambridge & Londra: Harvard University Press.
Ostrom, Elinor (2007), Guvernarea bunurilor comune, Iaşi: Polirom
Răileanu, Mihaela (2013), „Despre etica schimbării climatice”, în Daniel Biro (coord),
Relaţiile internaţionale contemporane, Iaşi: Polirom.
Rocha, Marcia, Krapp, Mario, Guetschow, Johannes, Jeffery, Louise, Hare, Bill, Schaeffer,
Michiel (2015), Historical Responsibility for Climate Change – from countries emissions
to contributions to temperature increase, disponibil la https://climateanalytics.org/
publications/2015/historical-responsibility-for-climate-change-from-countries-emis-
sions-to-contribution-to-temperature-increase/ (14.11.2021).
Viotti, Paul R., Kauppi, Mark V. (2009), International Relations and World Politics.
Security, Economy and Identity, ediţia a IV-a, Upper Saddle River, NJ: Pearson.
Vogler, John (2017), „Environmental Issues” în John Baylis, Steve Smith, Patricia
Owens (Eds.), The Globalization of World Politics, ediţia a VII-a, Oxford: Oxford
University Press,
236
*** Comisia Europeană (2019), The European Green Deal, disponibil la https://eur-
https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:52019DC-
0640&from=EN, (14.11.2021).
*** ONU (1987), Our Common Future. Report of the World Commission on
Environment and Development, disponibil la https://digitallibrary.un.org/record/
139811 (13.11.2021).
*** ONU, (2015), Paris Agreement, disponibil la https://unfccc.int/process-and-
meetings/the-paris-agreement/the-paris-agreement (12.11.2021).
*** ONU (2012), The Future We Want. Resolution adopted by the General Assembly,
disponibil la http://sustainabledevelopment.un.org/futurewewant.html (06.11.2021).
*** Uniunea Europeană (2012), Versiunea Consolidată a Tratatului privind Uniunea
Europeană, https://eur-lex.europa.eu/legal-content/ro/TXT/?uri=CELEX:12012E/
TXT (13.11.2021).
*** UNDP (1994), Human Development Report 1994, New York & Oxford: Oxford
University Press, http://hdr.undp.org/en/content/human-development-report-1994
(07.11.2021).
237
238
Index
Index
227, 232; multiplicator de ameninţări,

228; non-tradiţionale, 85
A anarhie/ mediu anarhic, 7, 9, 14, 17, 20, 21,
25, 28-33, 36, 38, 40-44, 47, 48, 50, 54,
Abhazia, 167 57, 60-67, 80-82, 91, 105, 106, 114, 115,
Acordul General pentru Tarife și Comerț/ v. 119, 120, 122, 125, 127, 129, 133, 134,
GATT, 141, 146, 206 135, 143, 144, 152, 160, 161, 166, 174,
Acordul de la Paris, v. şi ONU, 234, 235 186, 203, 211, 216, 223, 228; culturi, 91
activism politic, 231 anarhism/ anarhist, 194
acţiune/activitate/act: colectivă, v. şi logica Anderson, Lisa, 178, 187
acţiunii colective 47, 48, 196, 228; Anglia, 16, 109
militară 117, 196; umană 145, 202; Apahideanu, Ionuţ, 32, 85, 87, 104, 111,
teroristă (v. și terorism); violentă v. 156, 162, 178, 182, 185, 187, 188, 205,
violență 206, 211
actor, 8, 13, 14, 17, 21, 27, 28, 30, 35, 36, apartheid, 166
39-44, 47, 50, 52, 53, 56, 57, 61, 64-67, armă de distrugere în masă, 118, 193, 195
69, 78, 80, 81, 84-86, 90-93, 96, 97, 99, Armenia, 16, 107, 253
102, 106, 125, 129-135, 137, 139-146, Aron, Raymond, 127, 135
151, 153, 154, 177, 182, 190-193, 195- Arrow, Kenneth, 49
197, 202- 205, 208, 211, 214, 215, 217, Art, Robert J., 52, 67, 73
220, 227, 229, 231, 235; actor-structură, Arvanitakis, James, 195, 199
80, 90; economic, 206;,non-statal, 13, ASEAN/Asociația Statelor din Asia de
25, 41, 42, 85, 99, 119, 131, 134, 141, Sud-Est, 209
144, 147, 160, 182, 184, 187, 189, 190, Asia, 108, 127
192, 206, 230, 235; statal v. stat; sub- de Sud-Est, 109
statal, 190, 192; terorist 193 v. și atentat/ atentator, 190, 192 -196; 11
terorism; trans-statal, 85, 189; unitar, 28, Septembrie, 2001 197; Oklahoma City
195 Center, 191
Adenauer, Konrad, 20 Austria, 17, 102, 104
Adler, Emanuel, 147, 148, 185, 186, 187 Austro-Ungaria, 56
Adunarea Cetățenească din Helsinki, 183 autodeterminare naţională, 154
Afganistan, 197; invazia sovietică, 110 autoritate, 14, 17, 30, 147, 151, 213, 216,
Africa, 108, 110 218, 219, 221, 224; centrală, 185;
Agenda 21, 234 legitimă, 116, 118, 167, 219; politică,
Albania, 165 28, 218, 219, 221
alianță, 23, 37, 38, 54, 56, 108, 109; Axelrod, Robert, 62, 63, 73
conservatoare, 109; defensivă, 120; Azerbaijan, 16, 107
sovietică 79
Altman, Andrew, 121, 122
B
Amadae, S.M., 49, 57, 72, 73
ameninţare, 20, 21, 27, 31, 37, 41, 67, 68, Balandier, Georges, 218, 225
82, 117, 127, 167, 169, 189, 195, 197, balanță/ balansare
239
amenințărilor, 37, 38; intereselor, 38; Brejnev, doctrina (suveranității limitate),

ofensivă/ defensivă, 37, 65; de putere, 126, 129
28, 31, 37, 38, 40, 55, 61, 125, 138, 146, Brest-Litovsk, pace, 16
166 Bretton Woods, instituţii, 130, 141, 143,
Balcani, 169 206, 207
Baldwin, David A., 39, 40, 42, 43, 44, 62, Brexit, 223, 224
63, 73, 74 Briand-Kellogg, pact, 110
Banca Mondială, 130, 141, 206, 208 Brown, Antje, 51, 52, 58, 59, 73, 228, 230,
Banca pentru Reglementări Internaționale - 236
Bank for International Settlement, 208 Bull, Hedley, 8, 11, 13, 14, 22, 29, 30, 31,
bandă criminală, 160 33, 115, 119, 122, 131, 135, 184, 185,
Barnett, Michael, 81, 87, 93, 99, 147, 185, 187, 230, 236
186, 187 bunuri comune/colective, 25, 54, 229;
Basarabia, 16 guvernare, 230; tragedia, 229
Baylis, John, 37, 44, 81, 87, 93, 96, 99, 100, Burchill, Scott, 26, 29, 32, 33, 84, 87, 93,
132, 135, 140, 141, 148, 149, 156, 163, 95, 98, 99, 100, 182, 187
168, 172, 175, 177, 181, 187, 188, 189, Buzan, Barry, 81, 82, 83, 87, 126, 135, 156,
192, 199, 205, 207, 212, 217, 226, 227, 228, 231, 236
233, 236
Bearman, C.J., 192, 199 C
behaviorism, 8, 9, 29, 89
Behrens, William H., 231, 236 CAER/Consiliul de Ajutor Economic
Belgia, 184 Reciproc, 130
belicism, 115 Calvocoressi, Peter, 107, 111
Bellamy, Alex J., 172, 174, 175 Canada, 184
Bennett, Andrew, 52, 57 canale multiple, 40
Beresford, David, 191, 199 Califat Islamic, 178, 180, 192
biodiversitate, 82 capabilitate, 36, 39, 42, 43, 80, 144
bine, 24, 78, 90, 95, 96, 115, 134, 166, 170, capitalism, 105, 109, 126, 129, 157, 179,
178, 181 194, 203, 204
Biserica Romano-Catolică/ catolic, 14, 15, Carlsnaes, Walter, 48, 58, 72, 73, 75, 139,
94, 108, 128, 183, 196, 147, 148, 219, 225, 230, 236
Biró, Daniel, 15, 18, 22, 26, 33, 78, 85, 87, Caravana pentru Pace, 183
96, 100, 118, 123, 128, 136, 151, 153, Carol cel Mare, 15
154, 155, 158, 160, 162, 163, 167, 175, Carol I al României, 108
176, 177, 188, 208, 211 Carol Quintul, 108
Bizanț, 106 Carr, E. H., 26, 113, 114, 122
Black, Jeremy, 101, 102, 111, 112 Carr, E.H., 26, 33, 113, 114, 122, 142, 143,
Blackfoot, națiune indigenă, 102 148, 213, 214, 225
Blanton, Shannon Lindsey, 152, 162 Caucaz, 109
blatist, v. şi free rider, 229 câștiguri, 66, 69, 202; absolute, 41, 42, 43,
Bloch, Marc, 106, 111 48, 61, 134; comune, 50; relative, 38, 42,
43, 48, 61, 63, 134
Boemia, 102
constructivism, 89, 91
Boix, Carles, 221, 225
control, 28; al populaţiei, 160
Bonaparte, Napoleon, v. Napoleon, 104
Cecenia, 197
Bosnia-Herțegovina, 172
„Celălalt”, 91, 92, 97
Bourbon, Casa de, 108
Cehoslovacia, 157
Breivik, Anders Behring, 191
240
Index
Cernobîl: accidentul de la, 227 Copenhaga, 234; Doha, 234; Durban,

Ceuca, Răzvan, 71, 73 234; Johannesburg, 234; Lima, 234;
Chestnut Greitens, Sheena, 168, 172, 175 Varşovia, 234
Chickering, R., 107, 111 conflict, v. şi război, 7, 10, 19, 21, 23, 28,
China, 17, 18, 64, 121, 209 30-33, 37, 38, 44, 47, 48, 54, 61-64, 66-
Chios, 168 71, 79, 86, 93, 96, 98, 99, 101-110, 114,
116-118, 122, 128, 130, 131, 135, 147,
Christensen, Thomas J., 55, 57
151, 154. 155, 158-162, 171, 172, 183,
Churchill, Winston Spencer, 20
187, 191, 196, 197, 202, 204, 228, 232,
Cicero, 115 235; armat/ militar, 96, 102, 103, 104,
Cioculescu, Şerban Filip, 194, 199 110, 121, 122, 151, 157, 232; asimetric,
Cipru, 107 111, 192, 228; civil/intrastatal, 102, 151,
Clastres, Pierre, 101, 111 152, 157, 184, 232; Golf, 104; identitar,
Clausewitz, Carl von, 114, 122, 158 92, 153-156, 158, 162, 169, 171, 177;
Clinton, Bill, 169 interetnic/intercomunitar, 79, 83 101,
Clinton, William J.: doctrina, 169 121, 232; iugoslav (Bosnia, Kosovo etc.),
Clutterbuck, Lindsay, 197, 199 161, 183; „înghețat”/ex-sovietic, 79, 108;
coaliţie, 103, 104; de voinţă, 197 Neregulat, 192, 193; Orientul Mijlociu,
Coasta de Fildeș, 174 83; social, 157, 203; Ucraina 71;
combatant, 191 Vietnam 232
Comisia Brundtland, 233 conservator, 27, 77
Comisia Internațională asupra Intervențiilor conservatorism, 77
și Suveranității Statului (CISS), 173 Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite,
comunicaţii, 208; aeriene, 194; virtuale 17
globale 195 constructivism, 72, 92, 93, 146, 147
comunism, 129 Contamine, Philippe, 106, 111
comunitarianism, 156 contrainsurgență, 158
comunitate, 7, 27, 77, 83, 97, 98, 101, 153- Contrareforma, 106
157, 159, 170, 173, 179, 181, 183, 192, control, 23, 31, 70, 77, 104, 110, 116, 155,
232; catolică, 196; croată, 159; euro- 179
atlantică, 82; evreiască, 82; internațională Convenţia Cadru asupra Schimbărilor
morală, 24, 27, 28, 77, 78, 168, 177; Climatice, 233, 234
musulmană, 159; politică, 15, 19, 77, 95, Convenţia de la Haga, 196
105, 153, 154, 156, 157, 168, 171, 177- Convenţia de la Montreal, 196
180, 183, 186, 192, 217, 218; sârbă, 159; Convenţia de la New York privind
de securitate, 185; slab conectată, 186;
reprimarea actelor de terorism nuclear,
strâns conectată, 185, 186, 223; de
196
state/internațională 113, 118, 160, 170,
173, 183, 198 Convenţia de la NewYork împotriva luării
concert de putere, 131; european, 17, 109, de ostatici, 196
110, 168 Convenţia de la Viena asupra substanţelor
condominiu, 131 nocive pentru stratul de ozon, 233
Conferinţa Naţiunilor Unite asupra Convenţia europeană pentru reprimarea
Mediului Uman, 233 terorismului, 196
conferinţă Convenţia Naţiunilor Unite asupra
Conferinţa Naţiunilor Unite asupra Diversităţii Biologice, 234
Mediului Uman Convenţia Naţiunilor Unite asupra
schimbări climatice Schimbărilor Climatice, 234
contra-insurgenţă, 197
241
cooperare, 7, 10, 21, 23, 25, 30, 33, 37, 38, democrație, 24, 39, 92, 104, 113, 169, 185,
40-44, 47, 48, 50, 53, 57, 61-64, 69, 86, 221
93, 96, 99, 101, 122, 130-135, 138, 147, demografie: creştere, 85
169, 175, 187, 194, 203, 204, 229, 230, descurajare, 18, 48, 61, 64, 68, 69, 70, 71,
235; inter-statală/internaţională, 29, 97, 197
121, 137, 140-146, 161, 175, 196, 197, deşeuri, 228
208, 210, 223, 224, 227, 228-230, 232,
Devetak, Richard, 26, 29, 32, 33, 84, 87,
234; judiciară, 198
93, 95, 98, 99, 100, 182, 187
cosmopolitanism, 31, 121, 156,180, 181,
dezvoltare/politică de 9, 206, 211, 228
183
asistență, 170; decalaj, 194; durabilă/
COVID-19, 208, 219
sustenabilă, 185, 227, 233; inegală, 182,
Cox, Robert W., 94, 95, 99 229, 233, 234; subdezvoltare, 203
Cree, națiune indigenă, 102 dictatură, 49, 104
creștin/ creștinătate, 109 Diesing, Paul, 50, 51, 55, 56, 59
crimă dilema
împotriva păcii, 25, 121; împotriva prizonierilor, 47, 52, 53, 57, 62, 63, 69,
umanității, 103; de război, 121 70; securității, 21, 25, 31, 38, 186
crimă/criminalitate „dinte pentru dinte” (Tit-for-Tat), strategie,
organizată, 85, 86, 190 62
Crimeea, peninsulă, 107 Dîrdală, Lucian, 37, 39, 41, 44, 191, 199
criză Donnely, Jack, 181, 187
1914, 56; Afgană, 86; Albaneză, 165;
Downs, Anthony, 49, 57
Bosniacă, 160, 161; canalului Suez, 155;
Doyle, Michael W., 105, 111
economică, 1929-1933, 82; financiară,
2008, 86, 178, 179, 208; refugiaților, Dreapta intenție, 116, 119
2015, 179, 224; rachetelor Cuba, 1962, drept: la autodeterminare/autoguvernare,
54; scaunului gol, 224 16, 153, 154; divin, 17, 18, 152, 203;
Croft, Stuart, 85, 87, 189, 200 internațional, 29, 30, 95, 115, 119, 120,
Cronin, Audrey Kurth, 194, 199 166, 171, 196; războiului v. război la
rezistență; suveran, 13, 86, 113, 132,
Cucută, Radu-Alexandru, 20, 22, 25, 34,
233; veto, 17, 120, 169, 173
113, 115, 123, 159, 162, 163, 167, 176,
drepturile omului, 24, 171, 174
189, 227
dublul efect, 117
curățare etnică, 173
Dumitru, Adelin, 68, 73
Curte Penală Internațională, 121
Dunne, Tim, 140, 141, 148
Durkheim, Émile, 8
D
Dahl, Robert, 217 E
Dalby, Simon, 227, 228, 236
economie, 47, 57, 72, 82, 129, 141, 157,
Dayton, tratat de pace, 159 201, 202, 204, 205, 209, 216, 229; a
decolonizare, 16 deşeurilor, 228; de război globalizată,
democrație, 129 158, 160; egalitate, 17, 221
descurajare, 67 Economia Politică Internațională, 48, 201
Dreapta intenție, 173 Egipt, 166
de Mesquita, Bruce Bueno, 49, 57, 72, 73 Elveția, 119
decalaj: de dezvoltare, 194; de prosperitate, emancipare, 94, 95
194 ETA/ Țara bascilor și libertate, 185
decolonizare, 152, 168
242
Index
Europa, 14, 92, 107, 108, 110, 126, 129, Gilpin, Robert, 49, 57, 94, 128, 135
130, 142, 146, 169, 179, 222; Centrală, globalism, 178
169; de Est, 126, 129; Occidentală, 14 glocalizare, 178
europenizare, 184 Goldblatt, David, 156, 162, 182, 187, 206,
Evera, Stephen, van, 44 211
Ev Mediu/medieval, 14, 15, , 19, 78, 80, Goldsmith, Jack, 71, 73
106, 109, 184 Goodwin, Robert, 218
Extinction Rebellion, 230 Gorbaciov, M.S., 93
Gramsci, Antonio, 94
F Gray, Colin S., 18, 22, 111, 158, 162, 168,
175, 192, 193, 199, 233, 236
fascism, 78 Green, Donald P., 51, 57, 72, 73
Fearon, James, 65, 66, 67, 70, 73 Green, Stephen, 215, 225
feminism, 96, 97, 98; constructivist, 98; Grieco, Joseph, 63, 73
liberal, 97, 98; marxist, 97 Griffiths, Richard T., 221, 225
Finlanda, 16 Grotius, Hugo, 9, 32, 115, 120
Finnemore, Marta, 147, 148, 167, 168, 175 Guetschow, Johannes, 229, 236
FMI/ Fondul Monetar Internațional, 130, Gump, James O., 103, 111
141, 206, 207 guvern, 36, 114, 151, 152, 182, 193, 208
Franța, 14, 16, 17, 18, 56, 92, 102, 104, guvernanță globală, 182
108, 120, 202, 208, 223, 224 Guzzini, Stefano, 48, 57
Franco, Francisco, 152
Franz Ferdinand, arhiduce, 161 H
Freedman, Lawrence, 53, 54, 57
free-rider, 229, 234 Habsburg, Casa de, 14
Fridays for Future, 230 Haga, convenţii, 115
Hamalainen, Pekka, 102, 111
G Hardin, Garett, 229, 236
Hare, Bill, 229, 236
G20, 208, 209, 212 Hasenclaver, Andreas, 134, 135
G7, 208 hegemon/ hegemonie, 30, 37, 92, 94, 125-
G8, 208 132, 134, 155, 206, 210; co-hegemonie,
Gaddafi, Muammar: regim, 174 131; contra-hegemonie, 94, 95, 129,
Galindo, Gabriela, 215, 225 130; război 21, 167; teoria stabilității,
Gartzke, Erik A., 66, 73 48, 54
Gat, Azar, 101, 111 Held, David, 156, 162, 182, 187, 205, 206,
GATT – Acordul General pentru Tarife și 207, 211
Comerț, 130, 132, 141, 146, 206, 207 Henric al VIII-lea al Angliei, 108
Gaudi, Antoni, 213 Herz, John, 21, 22
Gaulle, Charles de, 20 high politics, 38, 42, 43
gaze cu efect de seră, 234, 235 hiperglobalist (globalizare), 39
Geddes, Barbara, 142, 148 hiperglobalism/ hiperglobaliști, 39, 40, 206
Geneva, protocoale/convenţii, 115, 191 Hitler, Adolf, 82, 104, 114, 153, 190
genocid, 71, 173 Hobbes, Thomas, 15, 26, 27, 83, 104, 111
Georgia, 16, 107, 108, 167 hobbesian, 28, 97
Germania, 56, 92, 156, 166, 167, 208, 224; Hobsbawm, Eric, 78, 110, 111, 161, 162
de Nord, 102; de Vest, 223; Federală, 20 Hohenzollern, Casa de, 108
gherilă, 160, 193
243
Holbraad, Carsten, 8, 11 internațională, 9, 31, 40-43, 49, 50, 138-

holism, 80 146, 166, 184, 198, 206, 207, 208
Hollis, Martin, 8, 11, 215, 225 instituționalism liberal, 63
Homer-Dixon, Thomas F., 232, 236 insurgenţă/insurgent, 158, 168, 193, 197,
Hoogensen Gjørv, Gunhild, 170, 175 232; contra-insurgenţă, 158, 160, 197
Hough, Peter, 233, 234, 236 integrare europeană, 214
Howard, Michael, 107, 111 interdependență, 25, 143, 170, 203;
Hurrell, Andrew, 141, 148, 219, 225 complexă, 40, 144
Hussein, Saddam, 104 interes, 8, 24, 25, 42, 50, 55, 62, 66, 69, 80,
91, 92, 93, 130, 132, 217; clasa
I (burgheziei/ munictorilor), 19, 94, 204;
comun, 29, 30, 41, 43, 145, 228, 229;
idealism/idealiști, 25, 27, 29, 30, 32, 78, 80, femeilor, 96; individual, 24, 25, 26, 27,
89, 116, 121, 138, 140, 202, 213, 221 47, 78, 96, 203, 229; naţional/al statului,
identitate, 61, 92, 93, 98, 153, 154, 156, 14, 17, 21, 25, 27-29, 32, 38, 41, 43, 61,
159-161, 179, 184, 188, 194; conflict, 78, 81, 108, 113-115, 120, 129-133, 140,
92, 153, 154, 155, 156, 157, 158, 162, 142, 143, 145, 147, 160, 165, 171-173,
169, 171, 177; europeană, 177, 222; 202, 210; UE, 221, 223
globală, 178; grup, 82; națională, 181; interguvernamentalism liberal, 49, 54
politică, 156, 157, 179, 183 internet, 195
ideologie, 155, 194 intervenție armată, 18, 79, 83, 107, 110,
ierarhie socială, 16, 18, 78, 96 126, 152, 155, 158, 165, 166, 169, 171,
inegalitate, 203 172, 173, 174, 183, 187, 196; umanitară,
Ikenberry, G. John, 207, 211 25, 159, 181, 168, 169, 171, 172
Iluminism, 23 Intriligator, Michael D., 197, 199
Imber, Mark F., 15, 22, 228, 233, 236 Ion, Oana, 225
imperiu, 125, 126, 127; coimperiu, 131; IRA/Armata Republicană Irlandeză, 185,
colonial, 17; otoman, 16, 109, 168; 192
roman de Apus, 106; rus, 16, 109, 166; Irak, 79, 110, 197
Sfânt Roman 14, 108, 109 Irlanda de Nord, 192, 196
Index al Dezvoltării de Gen, 99 Ismay, Gen.-Lt Lord H. L., 130
India, 121, 209 Italia, 94, 108, 165, 196, 208, 221, 224
Indian, Ocean, 103, 108 Iugoslavia, 79, 157, 173
individualism, 72, 80, 89, 90, 203
Indonezia, 209
J
inducție inversă, 68
inegalitate, 134, 207; globală a consumului, Jackson, Robert, 8, 11, 15, 22, 23, 30, 32,
228 33, 89, 100, 186, 187, 202, 203, 204,
informaţie, 66, 194, 195, 198, 220, 230; 211
flux, 195; imperfectă/incompletă, 50, 66, James, Lucy, 85, 87, 189, 200
69, 70; perfectă/completă, 50, 68, 69, 69 Japonia, 111, 208
infrastructură, 117, 191 Jeffery, Louise, 229, 236
instabilitate, 70, 207 Jelavich, Barbara, 110, 111
instituție, 15, 19, 25, 29, 54, 55, 68, 77, 93, Jenkins, Philip, 191, 192, 199
101, 129, 130, 133, 138-146, 152-154, Jervis, Robert, 51, 58, 72, 73
181, 205, 233; democratică, 157; joc: de sumă constantă, 50; Lider, 56
europeană, 210-214, 216, 220-222, 224; jus ad bellum, 116, 118
244
Index
jus in bello, 116, 118 Kyriakidis, Kleanthis, 195, 199

joc: de sumă nulă, 202; Dilema
Prizonierilor, 62; Laşul, 68; Lider, 55 L
Johannesburg, 234
Johnson, Paul, 110, 111 Lacuri, Mari, 102
Jones, Adam, 123, 162 Lakatos, Imre, 52, 58
Jones, Christopher M., 170, 176 Lake, David A., 47, 48, 50, 53, 58, 64, 65,
jus ad bellum, 115 69, 72, 74, 223, 225
jus in bello, 115, 121 Lamy, Steven L., 37, 42, 44
justiție globală, 184 Lapid, Yosef, 9, 11, 89, 100
Laqueur, Walter, 190, 199
Lasswell, Harold, 216, 218, 219
K
Laudan, Larry, 47, 48, 58
Kabesh, Amal Treacher, 195, 199 legitimitate, 77, 126, 129, 166, 171, 193,
Kaczynski, Theodore, 191 213, 216, 219, 220, 221; monarhică de
Kahneman, Daniel, 51, 58 drept divin, 17
Kaldor, Mary, 156, 158, 159, 160, 162, Leney-Hall, Katya, 195, 199
171, 175, 179, 183, 187 Lenin, Vladimir Ilici, 78, 105, 126, 135
Kant, Immanuel, 9, 15, 24, 32, 95, 105, 111 Levy, Marc A., 40, 45
Kaplan, Robert, 111 liberalism/liberal v. și idealism/idealist, 8,
Katona, Peter, 197, 199 16, 18, 23-27, 29, 30, 39, 78, 80, 89, 92,
Kaufman, Stuart J., 154, 161, 162 97, 99, 113-120, 121, 128, 129, 132,
Kauppi, Mark V., 25, 34, 113, 115, 118, 134, 140, 142, 152, 166, 168, 170, 179,
119, 123, 209, 212, 229, 232, 236 180, 202-204, 206-209;
Kegley, Charles W., 152, 162, 170, 176 doctrinar/ideologie 179, 227;
Kennedy, Paul, 216, 225 neoliberalism/instituționalism liberal 8,
Keohane, Robert O., 40, 41, 44, 45, 62, 63, 9, 29, 35, 37, 39-44, 49, 54, 61-63, 89,
73, 143, 145, 148 94, 133, 143-145, 205
Kilgour, D. Marc, 49, 50, 52, 58, 67, 68, 69, liber arbitru, 24, 25
70, 71, 74, 75 libertate, 95, 117, 140; „libertatea de frică”
Kiras, James D., 189, 190, 192, 193, 194, (freedom from fear), 170; „libertatea de
196, 197, 198, 199 nevoi” (freedom from want), 170
Kissinger, Henry, 15, 20, 22, 105, 110, 111, Libia, 174
112 Liga Națiunilor, 25, 140, 142, 146
Klingemann, Hans-Dieter, 218, 225 limitele creşterii, 235
Kolodziej, Edward A., 18, 22, 77, 87, 114, Linklater, Andrew, 26, 29, 32, 33, 84, 87,
123, 155, 162 93, 95, 98, 99, 100, 181, 182, 184, 187,
Kosovo, 107, 171 188, 217
Krapp, Mario, 229, 236 Little, Connor, 236
Krasner, Stephen, 132 Little, Richard, 135
Kratochwil, F., 146 localism, 15, 178
Kugler, Jacek, 68, 74 logica acţiunii colective, 235
Kuhn, Thomas, 52, 58 low politics, 38, 41, 42, 44
Kütting, Gabriela, 228, 230, 236 Ludovic al XIV-lea, 109
Kuweit, 79, 104 Lumea a Treia, 154, 155, 169
Kydd, Andrew, 47, 48, 50, 52, 54, 55, 58, lungul secol XIX, 78
61, 63, 64, 65, 66, 74 Luttwak, Edward, 103, 112
245
Lutz, Brenda J., 189, 199 mișcare: Fridays for the Future, 230;
Lutz, James L., 189, 199 Occupy, 179
Lynn-Jones, Sean M., 51, 52, 58, 59, 73 Midlarsky, Manus I., 50, 58, 67, 74
Milevschi, Octavian, 155, 162, 167, 176
M miliția, 160
Milner, Helen V., 49, 58
Macdonald, Terry, 219, 225 Miroiu, Adrian, 9, 13, 14, 17, 18, 19, 26, 29,
Macedonia, 169 31, 32, 37, 38, 41, 47, 48, 49, 50, 52, 53,
Machiavelli, Niccolò, 9, 26, 32, 104, 112 55, 56, 58, 62, 69, 74, 77, 84, 85, 93, 94,
MacMahan, Jeff, 117, 118, 123 97, 103, 104, 114, 118, 126, 128, 133,
Macron, Emmanuel, 220 138, 156, 158, 165, 167, 178, 185, 191,
Mahnken, Thomas G., 192, 199 204, 205, 211, 216, 223
Maiolo, Joseph A., 192, 199 Miroiu, Andrei, 11, 22, 33, 34, 44, 45, 87,
Mali, 92 100, 101, 111, 112, 123, 136, 162, 175,
Malița, Mircea, 62, 74 176, 187, 188, 199, 211, 212, 225
mâna invizibilă, 203 Miroiu, Mihaela, 100, 148
Manners, Ian, 185, 188 Mitterand, François, 160, 161
Mao Ze Dun, 190 mişcare, 195; Extinction Rebellion, 230;
Marea Britanie, 17, 18, 92, 102, 105, 110, teroristă, 191
120, 167, 168, 184, 208 Missouri, fluviu, 102
Martin, Lisa, 139, 144, 146, 148 Mitchell, Ronald B., 230, 236
Marx, Karl, 32, 95, 105 moralitate, 160
marxism, 93, 203, 204 Modelski, Georg, 127, 128, 136
materialism, 43, 80, 89; capitalist, 194 moderniști, 40
matrice, 53 modificator structural, 38
Mayer, Peter, 134, 135 Moldova, Republica, 108
McDonald, Matt, 24, 33, 84, 87, 121, 123, monarhie, 16, 17, 19, 24, 78, 104-106, 165,
154, 159, 162, 170, 174, 175, 189, 196, 194, 203
199, 200, 227, 236 monopol asupra violenței legitime, 15, 19,
McElroy, Robert W., 114, 123 151, 165, 174, 184
McGrew, Anthony, 156, 162, 182, 187, Moor, Joost de, 231, 236
205, 206, 207, 211 moralitate, 25, 26, 28, 31, 71, 116, 119
McVeigh, Timothy, 191 Moran, Daniel, 233, 236
Meadows, Dennis L., 231, 236 Moravcsik, Andrew, 217, 225
Meadows, Donella H., 231, 236 Morgan, Patrick, 67, 68, 70, 71, 74, 85, 87,
Mearsheimer, John J., 36, 37, 45, 63, 74, 189, 200
106, 108, 112, 140, 146, 148 Morgenthau, Hans, 7, 26, 27, 28, 34, 36,
Mediterana, Marea, 127 37, 43, 45, 63, 74, 105, 112, 114, 123,
mediu înconjurător, 49, 55, 82, 85, 86, 170, 142, 146, 147, 148, 202, 211, 223, 253
182, 187, 211, 227-235 Morrow, James D., 50, 58, 67, 68, 74
mercantilism, 128, 202 Moscova, 16
Mercosur, 209 Mosley, Layna, 205, 211
metodologic, 10, 35, 44, 90, 98, 223 Motoc, Iulia, 61, 74
metodologie, 54, 72 multiculturalism, 183
migraţie/migranţi, 41, 82, 85, 86, 156, 179, Muntenegru, 171
182, 211, 228, 230, 232
246
Index
N Oklahoma City Center, 191

Olanda v. și Țările de Jos, 109, 128
NAFTA – Acordul de comerț liber nord Olson, Mancur, 54, 228, 229, 236
american/ USMCA, 209 Occident/ lumea occidentală, 35, 40, 169
naționalism, 16, 18, 27, 78, 113, 203, 221; ordine: civilă, 151
nou, 157; vechi, 156 opinie publică, 24, 27, 113, 160, 169, 172,
națiune, 16, 19, 27, 77, 92, 153, 154, 162, 191
168, 177, 179, 180 Ordeshook, Peter C., 55, 58
națiunea cea mai favorizată, clauza, 207 ordine: anarhică, 14; civilă, 19; economică,
Națiunile Unite, 17, 99, 104, 146, 169, 187; internațională, 29, 31, 115, 134;
172, 234; Adunarea Generală a, 173; internaţională, 133; mondală, 134;
Carta, 120; Consiliul de Securitate, 172; mondială, 31
Programul pentru Dezvoltare, 170 Organizația Mondială a Comerțului/ OMC/
Napoleon, 17, 108, 109 WTO, 130, 141, 146, 182, 206, 210
napoleonian, 17, 114, 128 Organizația Națiunilor Unite (ONU): 25,
Nash, echilibru, 53 101, 141, 142, 233; Adunarea Generală,
NATO/ Organizația Tratatului Atlanticului 155, 173, 196; Agenda 21, 234; Acordul
de Nord, 20, 71, 107, 110, 130, 132, de la Paris, 234, 235; Carta, 110, 120;
146, 155, 171, 172, 173, 174 Our Common Future, 233
natură umană, 77 Organizația pentru Eliberarea
Neaga, Diana, 96, 100 Palestinei/OEP, 192
Neagră, Marea, 109 organizaţie: non-guvernamentală, 231;
Negrescu, Victor, 208, 211 teroristă, 198
neo-medievalism, 184, 185, 186 Organski, A.F.K., 126, 128, 136
Neumann, Peter R., 192, 193, 199
Orient: Mijlociu, 83, 104, 179
Nicolescu, Valentin Quintus, 85, 87, 94, 96,
Osetia de Sud, 167
100, 138, 148, 154, 162, 204, 211
Osiander, Andreas, 103, 112
Niou, Emerson M.S., 55, 58
Ostrom, Elinor, 48, 58, 140, 230, 236
nivel de analiză, 37, 38, 82, 83, 85, 86, 104,
Otoman, Imperiul, 16, 109, 168
143, 184, 186, 217; global/mondial, 83,
Owens, Patricia, 37, 44, 81, 87, 93, 96, 99,
181, 182, 205, 231; individual, 21, 24,
100, 140, 141, 148, 149, 156, 163, 172,
83, 104; intern/local/substatal, 24, 36,
175, 177, 181, 187, 188, 189, 199, 205,
144, 179 182, 203; internațional,
207, 212, 217, 226, 227, 236
intersatatal/sistemic, 17, 21, 24, 31, 36,
ozon, 228, 233
65, 78, 79, 105, 106, 130, 137, 143, 145,
170, 172, 181, 187, 203, 205, 224, 234;
regional/ european, 83, 137, 171, 178, P
205, 220, 224; statal, 98, 104, 105, 144, pace, 25, 30, 63, 78, 107, 110, 113, 174,
145, 220 121, 139, 140, 142, 198, 165, 171, 183,
non-intervenție, principiu, 165 196, 203, 222; prin echilibru, 127; prin
Nordul Global, 194, 233 hegemonie, 127; prin imperiu, 127;
Nürenberg: tribunal, 121 sustenabilă, 185
Nye, Joseph S., 40, 41, 44, 130, 136, 143, pacifism, 113, 115
148, 165, 166, 167, 176 „pacta sunt servanda”, principiu, 119
Pactul Verde European, 235
O Papa, 14
Papa: Francis, 215; Urban al VIII-lea, 15
Occident/lumea occidentală, 92, 147, 179
247
Pareto, eficienţă, 49 putere/politică/relații, 7, 9, 14, 17, 19, 27,

Paris, Tratatul de la, 217 27, 28, 30, 31, 32, 36, 37, 38, 43, 61, 65,
partid: comunist, 129, 209, 220; Laburist 66, 67, 82, 86, 96, 97, 98, 104, 105, 107,
Norvegian, 191; politic, 138 108, 109, 114, 119, 125, 128, 131, 132,
Paterson, Matthew, 26, 29, 32, 33, 84, 87, 134, 141, 143, 146, 152, 155, 157, 166,
93, 95, 98, 99, 100, 182, 187 169, 183, 185, 194, 197, 202, 204, 206,
Pădureanu, Mihaela-Adriana, 137, 159, 213, 216, 217, 218, 219, 221, 223, 224;
162, 213 co-activă, 97; contra-hegemonică, 129,
Perlman, Fredy, 101, 112 130; continentală, 109, 129; dominantă/
Perraton, Jonathan, 156, 162, 182, 187, hegemonică, 125, 126, 129; distribuție/
206, 211 balanță, 18, 19, 28, 31, 37, 38, 40, 83,
Pevehouse, Jon C., 142 106, 127, 138, 142, 145, 146, 166, 206;
Phillips, Andrew, 103, 112 mare, 14, 17, 18, 92, 126, 12; maritimă,
piață comună, 209 129; minoră, 127, 128; revoluționară, 18;
Pillar, Paul R., 196, 199 revizionistă, 18, 19; statu-quo, 18;
Pinker, Steven, 107, 112 superputere, 18
pluralism, 128, 129, 221
„pluraliști” (Școala engleză), 181, 182 Q
Poast, Paul, 66, 73
poliție, 183, 195 Quackenbush, Stephen L., 67, 68, 74
politic: a ideilor, 156; a identităţilor, 156,
179; antisemită, 82; externă, 13, 24, 27, R
28, 37, 39; mondială, 7, 18, 25, 39, 41,
raționalism, 9, 29, 145, 202
80, 84, 101, 113, 143, 175, 181, 185,
raționalitate, 24, 25, 41, 49, 68, 71, 135;
201, 204, 205; naţională, 25, 153
individuală, 31, 53, 113
Polonia, 109
Rambouillet, Conferinţa de la, 171
poluare, 228, 233; limitarea, 228
Randers, Jørgen, 231, 236
popor, 16, 97, 153
Răileanu, Mihaela, 229, 236
populaţie: creşterea, 228; globală, 230
război, v. şi conflict, 7, 9, 16. 17, 19, 24-32,
Porch, Douglas, 110, 112
38, 47, 48, 50, 54, 57, 61, 63, 65, 66, 69,
Portugalia, 127
70, 71, 82, 95, 101-111, 113-122, 128,
postmodern/postmodernism, 9, 186
140, 146, 151, 158-162, 167, 172, 173,
Powell, Robert, 47, 48, 50, 53, 58, 63, 64,
181, 214, 215; de 7 ani, 108; de 30 de
65, 69, 72, 74
ani, 14, 102, 103, 128; de 100 de ani, 16,
pozitivism, 35, 79, 83
108; Afganistan, 110, 141; Anglo-Zulu,
prizonier: dilema, 54, 57, 63
103; Armenia-Azerbaijan, 107; austro-
precauţie, principiu, 234
prusac, 105; civil, 79, 103, 106, 107,
preferințe, 42, 50, 66; ordinale, 53
151-153, 157, 167, 174, american, 137,
Primăvara arabă, 178, 179
rus, 16; Coreea, 110, 141; Crimeea, 105;
Primăvara de la Praga, 126
drept, teoria/doctrina, 29, 31, 113, 115,
prizonier, 42, 47, 52, 117, 119, 135; dilema,
116, 117, 119-122, 140, 159, 160, 173
53
(v. și jus in bello, jus ad bellum); franco-
probabilitate bayesiană, 68, 69
austriac, 105; franco-prusac,108; gherilă,
Protocolul de la Kyoto, 234, 235
193; Golf, 141, 232, v. și Irak; global
Prusia, 17, 102, 104
antiterorist, 131, 161, 168, 197, 198;
psihologie socială, 154
hegemonic/ antihegemonic, 21, 128,
167; independență al Greciei, 105; Iark,
248
Index
110; Iugoslav, 79, 81, 158, 169, 183; Rocha, Marchia, 229, 236
Malvinelor, 110; Mondial, Primul, 16, Rogers, Paul, 80, 87, 189, 191, 196, 200
19, 20, 23, 24, 56, 77, 78, 105, 108, 110, Roma: Imperiul, 14; Imperiul/de Apus, 106;
138, 140, 152, 153, 161, 166, 168, 214, Statutul de la, 121
217, Al Doilea, 7, 16, 17, 20, 26, 104, România, 10, 92
108, 110, 111, 118, 120, 121, 130, 139, Roma/roman, 15
140, 152, 206, 210, 217, 221, Al Treilea, Roosevelt, Franklin D., 170
170; Napoleon, 108, 109, 128; „nou”/ raționalism, 32
post-trinitarian, 158, 160, 162; nuclear, raționalitate, 42
102; prin procură, 155; Rece, 8, 13, 18, Ruggie, John, 146
20, 35, 36, 39, 44, 54, 78, 79, 81, 83, 89, Rusia/Federația Rusă, 16, 17, 18, 78, 92,
92, 118, 126, 128, 129, 137, 141, 145, 104, 107, 121, 147, 152, 158, 166, 168,
151-157, 161, 166-169, 174, 190, 208, 208, 210
227; Revoluției franceze, 108, 109, 128; Rwanda, 79, 172, 173
ruso-georgian, 107; ruso-turc/ otoman,
105, 109; sino-indian, 110; sino-sovietic, S
110; Siria, 178; Succesiune, Austria,
102, Spania, 165; Vietnam, 141, 152 Sahlins, Marshall, 101, 112
realism: clasic, 77; ofensiv, 65 Salmon, Trevor J., 15, 22, 228, 233, 236
realism politic: clasic, 27; defensiv, 65; sărăcie, 191, 227, 228, 234
ofensiv, 36 Sarajevo, 160, 183
reflectivism, 81 „sceptic” (globalizare), 206
regim, politic, 16, 21, 24, 78, 82, 92, 105, sceptici, 48, 78, 206
141, 157, 174, 190, 220, 221; Schaeffer, Michiel, 229, 236
internaţional, 40, 62, 125, 127, 129, 132- Scharpf, Fritz W., 220
135, 143-145, 196, 208, 229, 230, 232, Schelling, Thomas, 62, 67, 68, 70, 74
233, 235; de securitate, 31, 135 schimbări climatice, 41, 83, 183, 228, 233,
regionalism/regionalizare, 178, 201, 206, 234; combaterea/gestionarea, 229;
209 responsabilitatea pentru, 229
Renașterea, 106 schimburi economice, 25, 41, 94, 129, 206,
Responsabilitatea de a proteja, 173, 174 209
resurse, 42, 50, 102, 142, 157, 182, 192, Schmidt, Brian, 141, 148
194, 219, 220, 231, 232; naturale 43, Schmidt, Vivien A., 220, 226
227, 228, 232 Schuman, Robert, 214, 215, 225, 226
Reus-Smit, Christian, 26, 29, 32, 33, 84, 87, Scott, Richard W., 139, 220
93, 95, 98, 99, 100, 182, 187, 214, 223, scurtul secol XX, 78
225 secesionism: basc, 192; tamil, 192
Revoluția bolșevică, 1917, 78 Secrieru, Stanislav, 155, 158, 160, 162,
Revoluția Franceză, 1789, 15, 16, 80, 107, 167, 175, 176
108, 109, 114, 190 securitate, 13, 19, 20, 21, 40, 41, 42, 44, 54,
revoluționism, 204 82, 83, 84, 85, 86, 96, 98, 105, 109, 110,
Rhodes, R.A.W., 138, 148 127, 130, 142, 151, 156, 170, 175, 182,
Richelieu, cardinal Armand du Plessis, 14, 183, 184, 185, 191, 195, 196, 201, 224,
15, 16 228, 231, 235, 197, 203, 205, 206, 216,
Risse, Thomas, 48, 58, 72, 73, 75, 139, 147, 228; colectivă, 25, 79, 113, 116, 120;
148, 219, 225, 230, 236 comunitate, 185, 186, slab conectată,
Rittberger, Volker, 134, 135 185, strâns comnectată, 185, 223;
249
dilema, 21, 25, 31, 38, 186; economică, 197; globală, 31; internaţională/de state,
82; internațională, 19, 21, 28, 31, 79, 86, 29, 30, 32, 115, 119, 131, 146, 167, 175,
114, 120, 147, 161, 166, 169, 174; 181; medievală 80
regională, 86; mediului/ecologică, 82, Societatea Națiunilor/Liga Națiunilor, 110
231; militară, 38, 82; națională/ statului, solidarism (Școala engleză), 181, 182
19, 20, 38, 210; regim, 31, 135, socială, Soliman Magnificul, 109
82, sector, 82, 83, umană, 83, 170, 171, Somalia, 79, 172
182, 232 Sørensen, Georg, 8, 11, 23, 30, 32, 33, 89,
securitizare, 83 100, 186, 187, 202, 203, 204, 211
Seebeck, Lesley, 71, 74 spațiu: antarctic, 233; cosmic, 233; ex-
senior locali ai războiului (warlord), 160 sovietic, 108
Serbia, 171 Spania, 17, 102, 108, 152, 184, 202
Sfânta Alianță, 109, 142, 147 Spinelli, Altiero, 220, 221, 226
Shapcott, Richard, 181, 182, 184, 188, 217, Sprinz, Detlef F., 47, 48, 49, 55, 56, 58, 59,
226 61, 72, 74, 75
Shapiro, Ian, 51, 57, 72, 73 Stalin, I.V., 20, 190
Shaw, Malcolm N., 122, 123 stat/statalitate v. și monopol asupra
Showalter, D., 107, 111 violenței legitime, 7, 13, 14, 17-21, 23-
Simmons, Beth A., 48, 58, 72, 73, 75, 139, 32, 35-43, 57, 61, 63, 65, 68, 77-86, 91-
140, 144, 145, 146, 147, 148, 219, 225, 99, 101-111, 113-122, 125-134, 137,
230, 236 140-146, 151-162, 165-175, 177-187,
Siousiouras, Petros, 195, 199 189-198, 201-210, 213, 216, 222, 223,
Sioux, naşiune indigenă, 102 227, 229-235; arab, 30; baltic, 16;
sistem: capitalist occidental, 194; colonial, bunăstării, 179; capitalist, 105;
105, 110; hegemonic, 126; internaţional, comunist/socialist, 30, 126, 130, 233; de
13-20, 27, 28, 30, 35-39, 42, 55, 61, 63, drept (rule of law), 185, 221, 222;
65, 79, 80, 83, 91, 104, 105-107, 109, democratic, 24, 30, 39; dezvoltat, 203,
110, 120, 122, 125-130, 133, 137, 141- 233; eșuat, 151, 168, 169, 184; federal,
146, 148, 151, 152, 155, 166, 184, 209; industrializat, 138; insular, 101,
bipolar, 37, multipolar, 37, 55, 56; 230; în curs de dezvoltare, 208, 233;
politic, 82, 129, 178; subsistem, 127, Lumea a Treia, 233; membru al Uniunii
129 Europene (UE), 213, 215, 217, 218, 221-
Slomp, Gabriella, 15, 22 224, 234; microstat, 101; modern ,15,
Smith, Michael L.R., 199 19, 77, 181; națiune, 7, 15, 16, 19, 27,
Smith, Steve, 44, 87, 99, 100, 135, 148, 29, 39, 77, 78, 114, 151, 153, 154, 156,
163, 175, 187, 188, 199, 212, 226, 236 158, 160, 177, 180, 182, 184, 185;
Snidal, Duncan, 48, 49, 51, 52, 54, 55, 56, occidental, 229; postmodern, 186;
58, 72, 73, 74, 75, 214, 223, 225 puternic/stabil, 81, 185, 202; slab, 81,
Snyder, Glenn, 50, 51, 55, 56, 59 185; sponsor al terorismului, 190, 197;
Snyder, Jack, 55, 57 străin, 159
Soare, Simona, 18, 22, 29, 33, 38, 45, 77, Statele Unite ale Americii (SUA), 102, 137,
87, 114, 118, 123, 128, 136 140; Departamentul de Stat al SUA, 190
societate, 7, 9, 28, 31, 40, 54, 71, 80, 83, Stinchcombe, Arthur L., 138, 149
84, 90-93, 95, 97, 113, 146, 156, 177- Stockholm, 233
179, 181-186, 203, 206-211, 218, 231; Stoessinger, John, 104, 108, 112
civilă, 117, 159, 160, 183, Stokes, Susan C., 221, 225
transnațională, 98, 160; democratică, strategie, 67, 69, 193
250
Index
Studii de Securitate, 19, 21, 81, 84, 85, 189 The Future We Want, 234, 237
subdezvoltare, 151, 203 Tickner, J. Ann, 96, 98, 100
Sudul Global, 191, 207 Tilly, Charles, 101, 112
Suez, criza, 155 Tito, Iosip Broz, 157
sufragetă, 192 Toderean, Olivia, 32, 93, 97, 98, 100, 184,
Sullivan, John P., 197, 199 188
suprastructură, 94, 105, 138 Tokyo: tribunal, 121
suveranitate, 13, 14, 27, 42, 84, 102, 119, tortură, 198
122, 125, 126, 129, 132, 151, 161, 166, totalitarism, 147
171, 174, 204, 208, 209, 213, 216; tradiție, 65, 78, 121, 145;
limitată, 126 explicativă/durheimiană, 8; kantiană, 39;
interpretativă/weberiană, 8
„tradiționalism”/„tradiționalist”, 8, 9, 29,
ș
40, 89
Şcoala de la Copenhaga, 81, 83; teorii, 231 tragedia bunurilor comune, 230, 235
Școala de la Frankfurt, 95 „transformaționaliști” (globalizare), 206
Școala engleză, 14, 29, 30, 32, 116, 119 Tratatul privind Uniunea Europeană
știință: politică, 47, 138, 217, 224; socială, versiunea consolidată, v. şi UE, 215, 221
8, 146, 215, 216 Tratatul asupra Antarcticii, 233
Tratatul asupra Spaţiului Extraterestru, 233
T Tratatul privind Uniunea Europeană
versiunea consolidată, v. şi UE, 226
tactica pământului pârjolit, 232 Trechsel, Alexander H., 223, 226
Tbilisi, 167 Tripolitsa, 168
telefonie mobilă, 195 True, Jacqui, 26, 29, 32, 33, 84, 87, 93, 95,
teorie: acțiunii colective, 47, 48; alegerii 98, 99, 100, 182, 187
raționale, 47-57, 61-73, 205; construcției totalitarism, 129
raționale a instituțiilor, 54-55; Tucidide, 26, 106, 112
descurajării, 55, 57, perfecte, 67-71, tulburări sociale, 228
raționale, 54-55, 70; critică, 94-96; Tuzla, 183
jocurilor, 49, 55, 57, 62, 66;
negocierilor, 66; ofensivă-defensivă, 38; Ț
păcii democratice, 105; politică externă,
37, 39; de rezolvare a problemelor, 94 Țăranu, Andrei, 180, 188, 203, 212
Terriff, Terry, 85, 87, 189, 200 Țările de Jos, 109, 128
terorism, 41, 85, 86, 119, 160, 178, 184,
189-198; basc, 185; combaterea/lupta U
împotriva (v. și război global anti-
Uba, Katrin, 231, 236
terorist), 196-198; de stat, 190;
actor/grup/grupare/mișcare, 103, 190- Ucraina, 16, 71, 108, 210
195, 198; Irlanda de Nord, 192; umanitate, 9, 168, 180
umbra viitorului, 63
Legitimitatea, 191; „nou”, 194; război
global antiterorist, 131, 161, 168, 187, ’ummah, 178
Ungureanu, Mihai, 59, 73, 75
197, 198; stat sponsor, 190, 197; tactici,
Ungureanu, Radu-Sebastian, 9, 11, 13, 15, 16,
192, 193, 196; transnaţional, 169, 194;
uigur, 197 18, 19, 20, 21, 22, 23, 25, 26, 28, 29, 31,
Teschke, Benno, 107, 112 32, 33, 34, 35, 37, 38, 40, 41, 44, 45, 51,
55, 68, 77, 78, 84, 85, 86, 87, 89, 90, 93,
251
94, 95, 97, 100, 104, 111, 113, 114, 115, Vydt, Michiel De, 231, 236
118, 119, 123, 125, 126, 127, 128, 131,
133, 134, 135, 136, 140, 149, 151, 153, W
154, 156, 157, 158, 159, 161, 162, 163,
165, 167, 168, 171, 175, 176, 177, 178, Wæver, Ole, 82, 83, 87
185, 186, 187, 188, 191, 199, 201, 204, Wahlström, Mattias, 231, 236
205, 211, 212, 216, 223, 225 Wallerstein, Immanuel, 128
unitate, 14, 16, 26, 77, 114, 121, 172, 182, Walt, Stephen M., 37, 45, 51, 59, 71, 72, 75
213; paramilitară, 158, 160 Waltz, Kenneth N., 35, 36, 37, 39, 45, 48,
Uniune Vamală, 209, 210 61, 62, 75, 90, 91, 100, 101, 106, 112,
Uniunea Europeană, 48, 110, 130, 178, 184, 143, 144, 146, 149
185, 188, 210, 213, 216, 217, 219, 223, Weatherill, Stephen, 220, 221, 223, 225,
237; Comisia Europeană, 220, 235, 237; 226
Consiliul European, 220, 221, 222; Webb, Simon, 192, 200
Consiliul Uniunii Europene, 220, 221, Weber, Max, 8, 219
226; Curtea de Conturi Europeană, 220; Wendt, Alexander, 72, 75, 91, 100
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Westphalia, Pacea din, 14
220; Euro, Zona, 209; Ombudsman Wheeler, Nicholas J., 172, 175
European, 220; Parlamentul European, Wight, Martin, 9, 11, 17, 19, 22, 32, 34, 94,
220, 222; Tratatul privind, 221 119, 121, 122, 123, 125, 136, 146, 147,
Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste 149, 180, 204
(URSS), 79, 126, 155 Wilde, Jaap de, 82, 87, 228, 231, 236
Utrecht: Pacea de la, 165 Williams, Paul D., 24, 33, 84, 87, 121, 123,
154, 159, 162, 170, 174, 175, 189, 196,
199, 200, 227, 236
V
Wilson, Peter H., 112
van de Ven, H., 107, 111 Wilson, Woodrow, 16, 140
Varșovia: Tratatul de la, 110, 130 Wirtz, James J., 168, 175, 192, 199, 233,
Vasquez, John A., 52, 59, 61, 65, 75 236
Veneția, 127 Wittkopf, Eugene R., 169, 176
Venezuela, 167 Wolfers, Arnold, 20, 21, 22, 83
victimă, 25, 63, 96, 102, 116, 117, 120, 161, Wolinsky-Nahmias, Yael, 47, 48, 49, 50,
190, 191 52, 55, 56, 58, 59, 61, 72, 74, 75
Viena, 56, 102; Congresul de la, 107; Woods, Ngaire, 141, 142, 143, 149, 205,
Convenţia de la, 233 212
violenţă, 16, 17, 25, 67, 77, 80, 96, 98, 103, Woolsey, James, 79
107-109, 113-116, 120, 122, 127, 131,
151, 152, 158, 160, 161, 162, 167, 168, Y
172, 174, 180, 183, 185, 186, 189-195,
219, 221; inter-comunitare, 157; Yemen, 174
legitimă/ monopol weberian/ statală, 15,
19, 101, 117, 131, 151, 162, 165, 174, Z
175, 187, 190, 191, 193; limitare, 30;
Zagare, Frank, 67, 68, 69, 70, 71, 74, 75
prag, 193; privată, 184, 185
Zodian, Mihai, 18, 22, 47, 59, 61, 62, 75,
Viotti, Paul R., 25, 34, 113, 115, 118, 119,
118, 123
123, 209, 212, 229, 232, 236
zonă de liber schimb, 209
Vogler, John, 227, 230, 233, 234, 235, 236
Zulu, regatul, 103
252
Note despre autori
Note despre autori
Ana Raluca Alecu este, în prezent, cercetător în cadrul Școlii Naționale de Studii
Politice și Administrative, București. Interesele sale actuale de cercetare se desfășoară
în sfera sociologiei religiei cu accent pe relația stat-biserică și a relațiilor internaționale,
axându-se în special pe studiul grupărilor armate și religioase din Africa. A obținut un
doctorat în Filosofie cu o temă de filosofia logicii la Universitatea din București. Printre
publicațiile sale se numără “Christian Dimensions of Violence: the Séléka/Anti-Balaka
Militias and the Lord’s Resistance Army in the Central African Republic” în Studia
UBB Europaea, vol. 56, no. 1 (2021); “National Heroes, Martyrs of the Faith and
Martyrs of the People: Mixing Political and Religious Discourse in the Post-Communist
Romanian Orthodox Religious Education Textbooks” in Orthodox Religion and Politics
in Contemporary Eastern Europe, New York: Routledge, 2018; “Faith and
Secularization, A Romanian Narrative”, in Romanian Philosophical Studies IX, The
Council for Research in Values and Philosophy, Washington D.C., 2014; “Romania” in
Balancing Freedom, Autonomy, and Accountability in Education, volume 2, Wolf Legal
Publishers (WLP), Netherlands, 2012.
Radu-Alexandru Cucută este doctor în Științe Politice, lector universitar, titular al

cursurilor de Studii Strategice şi Studii Africane, ţinute in cadrul programelor masterale
ale Departamentului de Relații Internaționale şi Integrare Europeană al Școlii Naționale
de Studii Politice şi Administrative. Este interesat de dezbaterile din spaţiul teoriilor
revoluţiei şi al teoriilor relaţiilor internaţionale. Cea mai recentă publicaţie este volumul
coordonat alături de Radu-Sebastian Ungureanu, Moralitate şi violenţă. Perspective
asupra comunităţilor politice contemporane, Iași: Editura Institutul European, 2019.
Andrei Miroiu predă relații internaționale la Școala Națională de Studii Politice și

Administrative, București. Interesele sale de cercetare vizează studiul grupărilor armate,
războiul asimetric, imperiile și coloniile. A mai predat, între altele, la Indiana
University, Bloomington, University of New South Wales, Sydney, Macquarie
University, Sydney și Universitatea din București. Printre publicațiile sale se numără
Political Theory of Armed Groups. Social Order and Armed Groups, Cham: Springer,
2020; Romanian Counterinsurgency and its Global Context, 1944-1962, Londra:
Palgrave Macmillan, 2016; Manual de relaţii internaţionale (Coordonator, împreună cu
Radu Sebastian Ungureanu), Iaşi: Polirom, 2006; Balanţă şi hegemonie. România în
politica mondială, 1913-1989, Bucureşti: Tritonic, 2005.
Mihaela-Adriana Pădureanu a absolvit Facultatea de Științe Politice din cadrul

SNSPA. Este lector univ. dr. la Universitatea „Danubius” din Galați și cadru didactic
asociat la Facultatea de Științe Politice (SNSPA). A fost cercetătoare în cadrul Centrului
de Studii Est-Europene și Asiatice (SNSPA) și cadru didactic asociat la Facultatea de
253
Științe Politice, Universitatea din București. A publicat numeroase studii despre politica
de vecinătate a Uniunii Europene și evoluția Parteneriatului Estic. Interesele sale de
cercetarea sunt legate de istoria și evoluția relațiilor internaționale, teorii ale relațiilor
internaționale și studii de securitate. A publicat numeroase articole și capitole de carte.
Printre publicațiile sale se numără: „Populismul” (2012), “The Role of the Democratic
Peace Theory in the Evolution of the European Neighbourhood Policy” (2014), “More
Expectations towards the European Union: The Case of Ukraine” (2015), “Competing
for Aims in Foreign Policy: the Role of Diaspora(s) and Elites in Armenia’s Foreign
Policy” (2016), „Investigarea fundamentelor sociale ale moralităţii politice. Studii de
caz: Republica Moldova şi Israel” (2019), „When Legitimacy meets Violence. The
Limits of EU’s Soft Power in the Eastern Partnership” (2020).
Radu-Sebastian Ungureanu, doctor în Științe Politice (SNSPA, 2008), a coordonat,

împreună cu Andrei Miroiu, un Manual de relaţii internaţionale, Iași: Polirom, 2006, iar
cu Radu-Alexandru Cucută un volum cu tema Moralitate şi violenţă. Perspective
asupra comunităţilor politice contemporane, Iași: Editura Institutul European, 2019.
Printre publicațiile sale în limba română pot fi amintite Securitate, suveranitate și
instituții internaționale. Crizele din Europa de Sud-Est în anii ’90, Iași: Polirom, 2010
și capitole precum „Identități și comunități politice”, în Daniel Biró (coord.), Relațiile
internaționale contemporane. Teme centrale în politica mondială, Iași: Polirom, 2013,
și „Abordarea securității internaționale de către Uniunea Europeană: specificul puterii
normative non-westphalice și responsabilitate post-imperială”, în George Anglițoiu
(coord.), Europenizarea. Studii de guvernare și securitate, București: C. H. Beck.
Mihai Zodian este doctor în Științe Politice, specializat în relații internaționale, în

studiul problematicii proliferării nucleare. Printre interesele sale academice, se numără
teoria politicii mondiale, subiecte metodologice, sau relațiile dintre marile puteri. A
colaborat la traducerea lucrării lui Hans Morgenthau (2007), Politica între națiuni.
Lupta pentru putere și lupta pentru pace, Iași: Polirom.
254

Cooperare Si Conflict - BT

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cooperare Si Conflict - BT

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Relațiile Internaționale – domeniu al cercetării interacțiunilor din mediul anarhic

Radu-Sebastian Ungureanu, Mihai Zodian, Ana Raluca Alecu, Andrei Miroiu,

© 2021 Institutul European, Iaşi

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Radu-Sebastian Ungureanu, Mihai Zodian, Ana Raluca Alecu

Relațiile Internaționale – domeniu al cercetării interacțiunilor

Relațiile Internaționale – domeniu al cercetării interacțiunilor

Oamenii au format comunități pentru a-și crește șansele de a supraviețui,

comună tuturor științelor socialului, și se referă în esență la raportul cercetătorului

dinamică teoretică. În principiu însă, în aceste discuții oarecum specializate se pot

Date fiind constrângerile de mai sus, nu pot, alături de ceilalți autori ai

Holbraad, Carsten (1990), „Conclusion: Hedley Bull and International Relations”, în J.

Stat și putere în problematica securității

Relațiile Internaționale pot fi definite ca acea ramură a Științei Politice

Alegerea momentului westphalic drept consacrare a principiul suve-

Procesul de constituire a statelor în sens modern (înzestrate cu atributul

Procesul constituirii națiunilor a presupus o diferențiere, adesea violentă,

internaționale contemporane. Teme centrale în politica mondială, Iași: Polirom, pp.

Puterea ca element de diferențiere a statelor

Războiul Rece a consacrat un tip special de mare putere – superputerea.

burgheziei. Pe scurt, puterile revoluționare sunt acei jucători care încearcă să

Securitate națională – securitate internațională

Relațiile Internaționale sunt un produs secundar al războiului, mai precis

teritoriu șamd. Asemenea situații sunt de natură a testa legitimitatea decidenților,

Abordările clasice ale Relațiilor Internaționale:

Posibilitatea cooperării și conflictului dintre state este una dintre pro-

După cum am afirmat deja, disciplina Relațiile Internaționale ca domeniu

creditat ca fiind înzestrat cu liber-arbitru (aptitudinea de a distinge între Bine și

liberalii insistă pe importanța schimburilor economice și militează pentru un

Dat fiind respectul pe care-l poartă raționalității și moralității individuale,

Liberalismul interbelic a eșuat, măcar din motivul că lumea a cunoscut o

Moralitate și violență. Perspective asupra comunităților politice contemporane, Iași:

internațională ar fi posibilă doar ca efect temporar al conjugării intereselor egoiste

Școala engleză – calea de mijloc?

O a treia posibilă cale, ce își propune să fie o alternativă la perspectivele

și respecte unele altora pretențiile la independență, să-și onoreze acordurile pe

conflict, după cum dovedește atenția acordată dreptului războiului. Probabil că

Realism Raționalism Revoluţionism

În particular relevantă pentru problematica acestui text este atitudinea față

În mod evident, distincțiile dintre aceste tradiții nu trebuie exagerate.

Biró, Daniel (2006), „«Idealismul utopic» sau gândirea internaţionaliştilor liberali în

Dezbaterea neorealism-neoliberalism a apărut în anii ’70, pe fundalul

Ascensiunea neorealismului – paradigma dominantă a Relațiilor Interna-

a câștiga în detrimentul rivalilor lor, având hegemonia drept țel final.”6

În termeni structurali, probabil cea mai importantă observație făcută de

comparativă asupra feluritelor teorii asupra formării alianțelor (a balanței de putere, a

Extrem de influente în anii ’80, când lumea competiției dintre superputeri

Neoliberalismul este, de fapt, o colecție de teorii, cel puțin parțial

Apărut în anii ‘70, în condițiile unei interconectări a națiunilor din ce în

ministere cu același profil) și transnaționale (cele la care participă actorii non-

să evite să devină prizonierele propriilor suveranități în gestionarea provocărilor

Doi „frați” din aceeași familie raționalistă, neorealismul și neolibera-

la baza abordărilor raționaliste discutate aici stă o logică economică, și nu

Extrem de influentă mai ales în perioada Războiului Rece, întreaga

Baldwin, David A. (2010), „Neoliberalismul, neorealismul și politica mondială”, în

Raționalitate, costuri și strategii

Un program de cercetare formalizat, conceptualizând socialul drept

Aspecte generale ale abordării

Teoria alegerii raționale a ilustrat ambiguități în concepte înrădăcinate în

(2007), Guvernarea bunurilor comune, Iași: Polirom; pentru teoria stabilității

cea deductivă, ne oferă posibilitatea de a investiga calitatea conceptelor și a

Critica lui Stephen M. Walt la adresa formalizării în ascensiune24

Unele limite sunt în general recunoscute. Problemele clasice de aplicare

Tabelul 1. Dilema clasică a prizonierilor33