FILOSOFIE

Lucrare semestrială
1. Conform înțelesului său etimologic, filosofia înseamnă „iubire de înțelepciune”.
Totuși, înțelepciunea primește la gânditorii antici diferite accepțiuni. Urmărind
diferitele accepțiuni ale înțelepciunii, în contextul filosofiei antice, arătați ce le este
comun.

2. Dintre multitudinea de definiții date filosofiei care vă este mai apropiată ca percepție
și înțelegere? Explicitați opțiunea dumneavoastră.

3. Ce apropie filosofie de știință și ce le distanțează?

4. Care sunt principalele metode ale cunoașterii și cercetării filosofice?

5. De ce existența constituie problema fundamentală a filosofiei?

6. Care sunt domeniile și nivelurile existenței?

7. Care este diferența dintre realitatea obiectivă și realitatea fizică?

8. Explicitați diferența dintre monismul și pluralismul ontologic

9. Analizați raportul dintre următoarele 2 enunțuri: (a) Esența precedă existența și (b)
Existența precedă esența.

10. În ce constă problematizarea filosofică a cunoașterii?

11. Care sunt tipurile de cunoaștere?

12. Care este raportul dintre cunoaștere și limbaj?

13. Redați în manieră rezumativă principalele teorii ale adevărului

14. Care sunt principalele teorii cu privire la valoare?

15. Precizați caracteristicile definitorii ale conceptului valorii

16. Cum explicați faptul că valoarea este totodată subiectivă și obiectivă, absolută și
relativă.

17. Explicitați teza precum că în cadrul ființei umane există două straturi – natural și
cultural – și că ele nu se pot confunda, și nici separa.

18. De ce se consideră că omul este o ființă bio-psiho-socio-istorică.

19. În ce constă fenomenul alienării umane (existențiale) și care sunt factorii alienării
omului în lumea actuală?
Chimirciuc Bogdan, student, gr.MK-221

Răspunsuri

1. În contextul filosofiei antice, conceptul de înțelepciune a fost abordat de către diferiți

gânditori, iar înțelesurile asociate acestuia au evoluat în timp.
Totuși, există câteva elemente commune în interpretarea înțelepciunii în filosofia
antică și acestea ar fi :
- Cunoașterea profundă și rațională ( în contextul dat înțelepciunea era adesea
asociată cu o cunoaștere profundă și rațională a lumii și a vieții. Filosofii antici
căutau să înțeleagă natura realității prin rațiune și reflectare.)
- Virtute și moralitate ( pentru mulți gânditori, înțelepciunea nu consta doar în
cunoașterea teoretică, ci și în aplicarea acesteia în moduri practice și etice.Mulți
considerau ca o persoană înțeleaptă este și o persoană virtuoasă, care acționează în
conformitate cu principii morale în viața de zi cu zi ).
- Armonie cu ordinul cosmic ( acesta este un alt aspect comun al înțelepciunii în
filosofia antică și anume ideea de a trăi în armonie cu ordinea cosmică sau
divină.Un exemplu în abordarea dată ar fi stoicii, gânditorii antici, care susțineau
că înțelepciunea constă în acceptarea și adaptarea la ordinea naturală a lumii.)
- Autocunoaștere ( componentă esențială a înțelepciunii. Cunoașterea de sine,
conform lui Socrate, ar conduce la o viață mai înțeleaptă și echilibrată.).
- Distincția între înțelepciunea practică și cea teoretică ( unele școli de gândire,
cum ar fi epicurienii și stoicii, distingeau între înțelepciunea practică ( capacitatea
de a trăi în mod înțelept și virtuos) și înțelepciunea teoretică ( cunoașterea
teoretică a lumii și a principiilor).
Așadar, generalizând toate cele spuse anterior, putem spune, că în filosofia antică,
înțelepciunea nu era doar o cunoaștere abstractă, ci și o orientare către o viață
echilibrată, morală și în armonie cu lumea înconjurătoare.Acest concept complex a
evoluat și a fost interpretat diferit de-a lungul istoriei, dar aceste aspecte de bază au
avut un impact semnificativ asupra gândirii antice.
2. Având în vedere multitudinea de definiții date filosofiei, cea mai apropiată ca
percepție și înțelegere pentru mine estea acea , că filosofia este știința a absolutului, ca
gândire conceptualizată, ca o cunoaștere a existenței, a ideii, dar obiectul gândirii nu
poate fi decât realitatea. Anume asta eu văd ca opțiunea în ceea ce privește definiția
filosofiei , deoarece după părerea mea gândirea filosofică se deosebește de cea
obișnuită nu prin alt obiect, ci printr-o altă atitudine față de realitatea în care trăim și
reacționăm afectiv. Filosofia semnifică întoarcerea Spiritului la sine, eliberarea sa de
tensiunile la care a fost supus de către realitatea socială și naturală. Știință a ființei și
ideii, filosofia nu are caracter deductiv, ea trebuie să se sprijine permanent pe
experiență, pe concret, ea nu are alt conținut decât cel pe care i-l oferă lumea internă
și externă.
3. Filosofia și știința sunt două domenii distincte, dar au și anumite suprapuneri și
interconexiuni. Așadar, aspectele care le apropie sunt :
- Cercetarea adevărului ( atât filosofia, cât și știința au ca obiectiv principal
căutarea adevărului și înțelegerea lumii în care trăim).
 - Metoda rațională (atât filosofia, cât și știința folosesc rațiunea și logica în
demersul lor intelectual. Ambele domenii se bazează pe argumentare și evidențe).
- Interes pentru natura realității ( filosofia și știința sunt interesate de natura
realității, de întrebări precum "Ce este realitatea?", "Cum funcționează universul?"
și "Care sunt legile fundamentale ale naturii?").
- Evoluție în timp ( atât filosofia, cât și știința evoluează în timp. Abordările și
teoriile din ambele domenii sunt supuse schimbărilor și dezvoltărilor în lumină
noilor cunoștințe).
Astfel, pentru completarea abordării date, urmează și unele aspecte care le
distanțează:
- Metodologia (distincție semnificativă, deoarece știința se bazează pe metode
empirice, observație și experimentare, în timp ce filosofia utilizează adesea
rațiunea și reflectarea conceptuală).
- Verificabilitatea (Știința pune un accent puternic pe verificabilitate și
falsificabilitate. Teoriile științifice pot fi testate și validate sau invalidate prin
experimente și observații, în timp ce anumite întrebări filosofice pot să nu fie
supuse acelorași metode de verificare).
- Domeniile de cercetare specifice (Filosofia abordează întrebări fundamentale
despre existență, cunoaștere, etică și valori, în timp ce știința se ocupă mai mult de
investigarea fenomenelor naturale și a legilor care guvernează aceste fenomene).
- Specializare (Știința s-a dezvoltat ca un efort colectiv care a generat numeroase
discipline specializate, în timp ce filosofia rămâne un domeniu mai general și
interdisciplinar).
Deci, este important la fel să subliniem faptul, că filosofia și știința pot colabora și
se pot influența reciproc. Un exemplu ar fi, că filosofia poate reflecta asupra
implicațiilor etice ale descoperirilor științifice, iar știința poate oferi baze empirice
pentru anumite argumente filosofice.
4. Principalele metode ale cunoașterii și cercetării filosofice sunt :
- Maieutica ( din gr. “maieutike”- pricepere de a moși, arta de a-l face pe
interlocutor să conștientizeze adevăruri pe care nu știa că le știe)
- Dialogul (modalitate de a analiza o problemă filosofică, pe bază de dezbatere,
discuţie contradictorie, confruntare critică, dezbatere constituită dintr-o suită de
întrebări şi răspunsuri în cadrul unei conversaţii colective, concepută ca o
cercetare critică a unor principii, idei, concepte filosofice).
- Dialectica (gr. "dialektike", format din "dia" - cu; "legein"- a vorbi, a discuta, arta
de a ajunge la adevăr prin punerea în evidenţă şi combaterea contradicţiilor din
afirmaţiile preopinentului).
- Scolastica ( metodă specifică perioadei medievale, teorie a argumentării după
principiile logicii clasice (formale), dar cu sens speculativ, folosită îndeosebi
pentru demonstrarea dogmelor religioase; de exemplu, argumentul ontologic,
privind existenţa lui Dumnezeu, formulat de T. d' Aquino)
- Inducția ( un procedeu de formare a conceptelor, o modalitate de cunoaştere de la
particular la general, de la o totalitate de elemente la o proprietate generală; în
 procesul cunoasterii, inductia si deductia functionează în strânsă conexiune,
susţinându-se reciproc).
- Deducția (modal(tate de 'cunoaştere de la general la particular, formă de
raţionament în care concluzia rezultă cu necesitate din premise; tipul fundamental
de deducţie cu propoziţii categorice este silogismul).
- Metafizica (- impusă de dezvoltarea ştiinţelor, metodă antidialectică (Hegel), se
caracterizează prin abordarea obiectelor şi proceselor în mod izolat, absolutizarea
unor laturi ale realităţii - independenţa, stabilitatea relativă, absenţa contradicţiilor
etc.).
- Fenomenologia (- teorie a conştiinţei intenţionate orientată spre un anumit nivel
al realităţii şi al esenţei; accederea la fenomen, prin care Husserl înţelegea esenţa
dată a priori, este realizabilă prin două procedee: reducţia fenomenologică -
punerea în paranteze a lumii sensibile şi a tuturor cunostintelor stiintifica si
filosofice, ceea ce are ca efect faptul că lumea încetează să mai fie obiect de
cuno~şt~re; pr,in p~nere~ în paranteze se scoate în afara câmpului discuţiei ceea
ce este neesenţial, a materiei, fapt ce duce la degajarea prin abstracţie a formei, şi
intuirea esenţei- sesizarea esenţei pure; actul de cunoaştere urmează firul logic:
Obiect- Concept- Esenţă; ridicarea de la obiectul determinat la conceptul său, de
la acesta mai departe la esenţa (eidos) sa şi, apoi, la sesizarea intenţionalităţii de
care acesta este legată (noema) şi la precizarea actului donator de sens (noesa) ).
- Hermeneutica ( teorie a interpretării şi înţelegerii semnelor; metodă folosită în
analiza structurală şi psihanaliză; presupune a da un sens gândurilor, textelor, a te
raporta la un altul urmând principiul: "adu-mi cel mai bun argument al tău".
Conform opiniei lui Ricoeur, această metodă semnifică efortul gândirii de a
descifra sensul ascuns în sensul aparent, de a decodifica straturile de semnificaţii
implicate în semnificaţia manifestă).
- Metoda analitică ( - interpretarea filosofică a rezultatelor analizelor logice,
prezintă valoare în teoria ştiinţei, logică şi epistemologie, pentru înţelegerea
naturii raţionamentelor ştiinţifice, a structurii deductive şi unităţilor conceptuale
ale teoriilor ştiinţifice).

5. Existența constituie problema fundamentală a filosofiei, deoarece însăși scopul

filosofiei este cunoașterea și explicarea universului, fapt determinat de evoluția
curentelor filosofice, care la rândul său subliniază unele caracteristici de mare
actualitate și anume : a) tendința spre universalitate, accentul pe probleme perene,
e de menționat la fel aici e și că aria unei probleme filosofice o constituie totul
existenței fie explicit, fie implicit; b) nivelul de profunzime – filosofia își extinde în
permanență aria de studiu: structura intimă a lumii materiale ( particulele elementare,
zona inconștientului uman, galaxia și metagalaxia); c) raportarea la om – toate
sistemele filosofice sunt centrate sau tangetează problematica umană și formulează
soluții într-o manieră specifică.
Problema centrală a oricărei filosofii o constituie raportul dintre existența obiectivă și
existența subiectivă.
6. Domeniile existenței în complexitatea sa cuprind următoarele componente :
ontologică, gnoseologică și axiologico-existențială.
Așadar, avem :
- Dimensiunea ontologică se referă la primordialitatea dintre cele două principii,
existenţă şi conştiinţă, materialul sau spiritualul, în cadrul raportului evocat.
Rezolvarea s-a făcut într-o manieră: a) monistă - care explică lumea pornind de la
un singur principiu fundamental fie material, fie spiritual, şi consacră, în dialogul
filosofic, orientarea materialistă şi cea idealistă; b) dualistă - caută explicaţii
pornind de la afirmarea a două principii: material şi spiritual, corp şi suflet, bine şi
rău; de exemplu, Descartes - explicaţiile sale au ca premisă existenţa a două
substanţe independente una de alta; substanţa materială, cu atributul său
întinderea, şi substanţa spirituală, cu atributul gândirii; c) pluralistă - explică
lumea prin recurs la mai multe principii; de exemplu, concepţia lui K.Popper; într-
o comunicare, "Conştiinţa obiectivă", făcută la Congresul de filosofie de la Viena,
filosoful austriac îşi făcea cunoscută concepţia "existenţei celor trei lumi": lumea
obiectivă, lumea subiectivă şi lumea a treia (cunoaşterea obiectivă - lumea
limbajului, a teoriilor şi argumentelor; lumea a III-a fiind indispensabilă evoluţiei
existenţei umane). Cunoaşterea "celor trei lumi" - sublinia autorul - constituie
problema fundamentală a filosofiei.
- Dimensiunea gnoseologică analizează corespondenţa dintre cei doi termeni,
raportul dintre gândire şi realitate, cognoscibilitatea sa (cum şi cât poate să
cunoască omul din această lume), probleme care s-au rezolvat în maniere diferite:
realistă sau agnostică, empiristă sau raţionalistă.
- Dimensiunea axiologică-existențială se raportează la sensul existenţei umane.
Dacă Berdiaev, în "Sensul creaţiei", considera "Taina despre om ( ... ) problema
primordială a filosofiei creatoare", Camus, în "Mitul lui Sisif", îl completa: "a
hotărâ dacă viaţa merită să fie sau nu trăită însemnă a răspunde la problema
fundamentală a filosofiei"
La compartimentul niveluri ale existenței pot enumera următoarele :
- Existența individuală, se referă la existența fiecărui entitate individuală sau
obiect în sine. Întrebările pot include "Ce înseamnă să existe o entitate
individuală?" și "Ce este identitatea personală?".
- Existența colectivă , filosofii explorează modul în care indivizii interacționează și
formează comunități sau societăți. Aici intră în discuție întrebări despre justiție,
drepturi, și organizarea socială.
- Existența cosmică , această perspectivă se referă la existența universului în
ansamblul său. Filosofii pot analiza originea și structura universului și pot reflecta
asupra locului umanității în context cosmic.
- Existența temporală , filosofii explorează natura timpului și a schimbării. Se
pune întrebarea despre ce înseamnă existența în timp, precum și despre concepte
precum trecutul, prezentul și viitorul.
Aceste domenii și niveluri ale existenței se intersectează adesea, iar filosofii pot
aborda aceste întrebări din diverse perspective.
7. Diferența dintre realitatea obiectivă și realitatea fizică este un aspect filosofic complex
și uneori discutat în contextul ontologiei și al filosofiei științei. În general, cele două
concepte pot avea suprapuneri, dar există și distincții semnificative.
Realitatea obiectivă se referă la realitatea independentă de observatorii individuali.
Este o realitate care există în mod obiectiv, indiferent de percepțiile sau conștiința
oricărui observator particular. Aceasta poate include aspecte care nu sunt neapărat
limitate la entitățile fizice. Aceasta poate include aspecte ale existenței care nu pot fi
reduse doar la proprietăți fizice, cum ar fi aspectele morale sau estetice.
Realitatea fizică este o subcategorie a realității obiective și se referă la aspectele
fizice, materiale ale existenței. Aceasta este legată în mod direct de entitățile fizice
observabile și de legile fizice care guvernează aceste entități. Aceasta este adesea
asociată cu ceea ce poate fi studiat prin metode științifice. Este legată de observații
empirice și de investigații în domeniul științelor naturale.
În contextul abordării date pot menționa următoarele la compartimentul distincții și
suprapuneri :
- Elemente non-fizice în realitatea obiectivă , realitatea obiectivă poate include
aspecte non-fizice, cum ar fi conceptele matematice, valori morale sau realitatea
subiectivă a experiențelor individuale. Acestea nu sunt întotdeauna reduse la
entități fizice.
- Reprezentarea și interpretarea, realitatea fizică poate fi considerată ca o parte a
realității obiective care este direct observabilă sau măsurabilă. Cu toate acestea,
interpretarea sau reprezentarea acestei realități poate varia în funcție de conștiința
și interpretarea observatorului.
- Dimensiunea temporală, atunci când discutăm despre realitatea fizică, ne referim
adesea la entități observabile în timpul și spațiul fizic. În schimb, realitatea
obiectivă poate depăși aceste limite și poate include aspecte care nu sunt strict
legate de dimensiunea fizică.

8. Monismul și pluralismul ontologic sunt două abordări fundamentale în filosofie care

oferă perspective diferite asupra naturii fundamentale a realității. Monismul
ontologic, din punct de vedere a unității fundamentale susține că există o singură
substanță sau principiu fundamental care stă la baza tuturor lucrurilor din univers. La
fel , monismul aderă adesea la ideea de reducționism, susținând că toate entitățile și
fenomenele pot fi reduse la aceeași substanță fundamentală. De exemplu, monismul
materialist afirmă că toate lucrurile pot fi reduse la aspecte materiale. Totodată,
monismul idealist susține că realitatea ultimă este de natură mentală sau spirituală, iar
tot ceea ce experimentăm în lumea materială este o manifestare a acestei realități
mentale sau spirituale.
Pluralismul ontologic la rândul său din perspectiva diversității fundamentale afirmă
că există mai multe entități sau principii fundamentale în univers, iar diversitatea este
un aspect intrinsec al naturii ultime. Pluralismul respinge reducționismul și susține că
entitățile fundamentale nu pot fi reduse la un singur principiu sau substanță. Ele au
existență independentă. Pluralismul ontologic poate include idei precum dualismul,
care susține că există două substanțe fundamentale (de exemplu, minte și corp), sau
 chiar forme de pluralism radical care admit existența a numeroase entități
fundamentale.
Generalizând, putem deduce următoarele diferențe cheie :
- Unicitate vs Multiplicitate: Diferența fundamentală constă în numărul de entități
fundamentale recunoscute. Monismul afirmă un singur principiu sau substanță, în
timp ce pluralismul susține existența mai multor entități fundamentale.
- Filosofia reducționistă vs nereducționistă : Monismul aderă de obicei la o
perspectivă reducționistă, în timp ce pluralismul respinge această idee și susține
nereducționismul.
- Perspective ontologice diferite : Monismul are adesea o perspectivă ontologică
care caută să simplifice și să unifice diverse aspecte ale realității, în timp ce
pluralismul adoptă o perspectivă ontologică care evidențiază diversitatea și
complexitatea.
- Consecințe pentru filosofia specifică : Aceste diferențe au implicații
semnificative pentru domenii specifice ale filosofiei, cum ar fi filosofia minții și
corpului, metafizica, etica și altele.

9. Abordarea dată ilustrează o distincție fundamentală în filosofie și se referă la două

perspective opuse asupra relației dintre "esență" și "existență".Astfel, avem 2 concepte
cheie ce urmează a fi analizate.
Deci, la punctul a), din perspectiva existentialistă e de menționat, că ideea centrală
constă în faptul, că individul nu are o esență predefinită sau un scop intrinsec care îi
dictează existența. Oamenii, în conformitate cu acest punct de vedere, sunt lăsați să-și
definească propria esență prin alegerile și acțiunile lor.Astfel, existența individului
precede definirea sau crearea esenței sale. O altă perspectivă a punctului dat analizat
este libertatea și responsabilitatea, implicațiile căruia sunt adesea legate de acestea
două.Așadar, individul în perspectiva dată este liber să-și aleagă propriul drum și își
asumă responsabilitatea pentru alegerile sale, fără să fie constrâns de o esență
preexistentă.
Vorbind despre punctul b), din perspectiva deterministă e de menționat faptul, că
aceasta sugerează că existența sau realitatea individualului este determinată sau
conturată de o esență preexistentă. Ideea este că fiecare individ are o natură intrinsecă
sau o esență care îi conferă un scop sau un sens înainte de a-și trăi viața. Implicațiile
acestui punct de vedere sunt adesea asociate cu idei de determinism și destin. Fiecare
individ ar avea un scop sau un sens inherent înainte de a fi și ar urma să-și descopere
această esență în timpul vieții.
Generalizând cele spuse la compartimentul conceptelor date, putem adăuga câte ceva
și din critici și dezbateri.Așadar, avem :
- Argumentul Existentialist : Criticii "esența precede existența" susțin că această
perspectivă oferă o libertate și o autodeterminare mai mari pentru individ, dar în
același timp implică o anumită anxietate și incertitudine legate de lipsa unui scop
predefinit.
- Argumentul Essentialist : Criticii "existența precede esența" susțin că această
perspectivă poate implica o absență de libertate autentică și poate contribui la un
 sentiment de determinism sau predestinare care limitează posibilitățile
individuale.

10. Problematizarea filosofică a cunoașterii reprezintă o abordare critică a întrebărilor

legate de natura, limitările și condițiile cunoașterii umane. Filosofia cunoașterii
(epistemologia) se ocupă de aceste probleme și explorează aspecte precum sursa,
justificarea și natura cunoașterii. Problematizarea filosofică a cunoașterii implică
adesea subiecte precum:
- Sursa cunoașterii
- Justificarea cunoașterii
- Limitările cunoașterii umane
- Cunoașterea și realitatea
- Cunoașterea științifică
Problematizarea filosofică a cunoașterii pune sub semnul întrebării presupunerile
noastre despre ceea ce știm și cum știm, oferind astfel o perspectivă critică și analitică
asupra procesului de cunoaștere. Această abordare contribuie la dezvoltarea unei
înțelegeri mai profunde și mai reflexive a naturii cunoașterii umane.
11. La clasificarea tipurilor de cunoașteri utilizăm următoarele criterii taxonomice : a)
tipul de mișcare cognitivă; b) domeniul; c) momentul istoric al realizării.
Așadar, avem :
a) După tipul de mișcare cognitivă, distingem : 1.cunoaștere propozițională
(explicită),care presupune cunoașterea prin enunțuri,reguli și definiții; este
adevărată sau falsă, se bazează pe informații cu valoare de adevăr și constituie
temeiuri pentru alte informații ; 2.cunoașterea tacită, definește cunoașterea în
stare practică și are un caracter dispozițional, învățarea pe bază de reguli și criterii;
3. cunoașterea nemijlocită, directă, imediată, intuitivă, empirică, semnifică o
relație nemijlocită a subiectului cu obiectul cunoașterii, relație ce se stabilește la
nivel senzorial și perceptiv; constituie elementul de conținut al principiului
empirismului pe care se fundamentează întreaga cunoaștere umană; 4.
cunoașterea mijlocită , rațiunea constituie izvorul și temeiul cunoașterii; 5.
cunoașterea a priori, face distincția între cunoașterea întemeiată pe experiență și
o alta care nu se raportează la datele ei; 6. cunoașterea a posteriori, ce definește
un enunț al cărui adevăr este întemeiat pe experiență.
b) după domeniu , identificăm următoarele tipuri de cunoaștere : științifică, filosofică,
economică, politică, morală, artistică, religioasă etc.
c) după momentul istoric al realizării, putem vorbi de cunoașterea comună și
cunoașterea științifică.
12. Raportul dintre cunoaștere și limbaj reprezintă un subiect important în filosofia
cunoașterii (epistemologie) și filosofia limbajului. Filosofii au explorat cum limbajul
influențează cunoașterea, cum cunoașterea este exprimată și comunicată prin limbaj,
precum și modul în care limbajul poate afecta natura și limitele cunoașterii umane.
Iată câteva aspecte ale raportului dintre cunoaștere și limbaj din punct de vedere
filosofic:
 - Limbajul ca instrument al cunoașterii : Filosofii susțin că limbajul este
principalul instrument prin care cunoașterea este comunicată și transmisă între
indivizi și generații. Limbajul servește ca vehicul pentru exprimarea și
împărtășirea gândurilor, ideilor și informațiilor.
- Sofisticarea gândirii : Filosofii, cum ar fi Ludwig Wittgenstein, au evidențiat
importanța limbajului în structurarea și sofisticarea gândirii umane. Limbajul nu
este doar un instrument de comunicare, ci și un mediu în care gândurile și ideile
noastre se dezvoltă.
- Limitările limbajului : Filosofii au subliniat, de asemenea, limitările limbajului
în exprimarea unor aspecte ale cunoașterii umane. Există idei și experiențe care
pot fi dificil de redat în cuvinte, iar limbajul poate avea o capacitate limitată de a
transmite anumite aspecte ale cunoașterii subiective sau intuitive.
- Teoria semnificației : Filosofii precum Ferdinand de Saussure și semioticienii au
dezvoltat teorii despre semnificație și semnificație în limbaj. Ei au arătat că sensul
cuvintelor și al altor simboluri este convențional și construit social, ceea ce
implică o legătură strânsă între limbaj și cunoaștere.
- Limbajul și construcția realității : Filosofii poststructuraliști, precum Michel
Foucault și Jacques Derrida, au explorat modul în care limbajul nu doar reflectă
realitatea, ci joacă și un rol activ în construcția ei. Ei argumentează că limbajul și
puterea sunt strâns legate, iar limbajul poate contribui la definirea și controlul
cunoașterii.
- Problema adevărului si reprizei lingvistice : Filosofii au dezbătut modul în care
limbajul și adevărul sunt legate. Problema reprezentării lingvistice a realității
implică întrebări despre dacă și cum limbajul poate să ofere o reprezentare
adecvată a lumii.
- Pragmatica comunicării : Filosofii au luat în considerare și aspecte pragmatice
ale comunicării, cum ar fi intenția vorbitorului și interpretarea auditivului. Aceste
elemente pot afecta modul în care cunoașterea este transmisă și înțeleasă prin
limbaj.
Raportul dintre cunoaștere și limbaj este un domeniu vast și complex în filosofie,
și discuțiile din această sferă au influențat, de asemenea, alte discipline precum
lingvistica, psihologia cognitivă și teoria comunicării.
13. Privind adevărul ca concept al filosofiei e de menționat faptul, că acesta însăși este
principalul obiectiv în procesul de cunoaștere. Din această perspectivă, în istoria
gândirii filosofice s-au conturat următoarele teorii :
- teoria corespondenţei, formulată de Aristotel în lucrarea "Metafizica", defineşte
adevărul prin acordul cunostintelor cu realitatea, cu obiectul lor. "A enunţa că ceea
ce este nu este sau că ceea ce nu este - nota Stagiritul - constituie o poziţie falsă;
dimpotrivă un enunţ adevărat este acela prin care spui că ceea ce este este şi că nu
este ceea ce nu este". Această teorie se bucură de o largă susţinere în rândul
epistemologilor, logicienilor şi filosofilor. Dacă pentru Heidegger (în "Fiinţă şi
timp"), esenţa adevărului rezidă în "adecvarea judecăţii la obiectul ei", pentru
Hans Herzbeger, adevărul presupune "corespondenţă plus competenţă semantică".
În concluzie, adevărul desemnează corespondenţa sau concordanţa
 conţinutului informaţional al propoziţilor noastre cu starea de fapt a
lucrurilor.
- teoria coerenţei (Tarski) defineşte adevărul prin acordul formal între
constituenţii unui sistem epistemic, prin coerenţa formală a cunoaşterii.
Justificarea, verificarea cunoştinţelor se face nu prin confruntarea cu obiectul, ci
cu anumite momente intrinseci ale lor- axiome, principii, exigenţe empirice; de
exemplu, silogismul următor - Alb este ajectiv/Zăpada este albă/Deci, zăpada este
adjectiv - concluzia este greşită datorită respectării regulilor de coerenţă; sau
exemplul folosit de Tarski: Zăpada este albă, dacă şi numai dacă este albă.
- teoria pragmatistă (elaborată de W. James, J. Dewey) asimilează
adevărulutilităţii sau eficienţei, accentuează caracterul operaţional al cunoaşterii
umane şi valoarea sa instrumentală. Variantă a pragmatismului, instrumentalismul
(St. Toulmin) manifestă tendinţa de renunţare la conceptul de adevăr în aprecierea
teoriilor în favoarea utilităţii lor ca instrument. în opinia adepţilor săi, legile
ştiinţei nu sunt nici adevărate, nici false, ci doar mai mult sau mai puţin
fructuoase, ele fiind doar instrumente care fac posibile inferenţele asupra
fenomenelor, şi ca orice regulă de inferenţă ele nu pot fi judecate din perspectiva
celor două valori de adevăr, nu sunt adevărate sau false;
- teoria consensului (Schlick, Carnap, Neurath etc.) susţine că adevărul nu are
suport antic, legile naturii şi abstracţiile ştiinţifice au apărut ca simple convenţii.

14. Teoriile cu privire la valoare pot fi grupate în :

- teorii subiectiviste [psihologiste - emotivismul, empirismul logic, voluntarismul
(existenţialismul));
- teorii obiectiviste (de tip autonomist, materialist);
- teorii relaţioniste.
Teoriile subiectiviste (psihologiste) susţin că valorile sunt un produs subiectiv al
omului, al stărilor sale psihologice, al sentimentelor, emoţiilor sau voinţei.În
concepţia reprezentanţilor emotivismului (Paulsen, Schmoller, Meinong, Rickert,
Windelband, R. Perry), valoarea reprezintă raportul dintre o conştiinţă verificatoare şi
un obiect, relaţie În care subiectul ÎŞi obiectivează predispoziţiile psihice către
valoare. Orice reprezentare sau impresie este legată de sentimente de
plăcere/neplăcere, aprobare/ dezaprobare, stări sufleteşti care se impun ca sentimente
însoţitoare ale valorilor.
Teoriile obiectiviste (Locke, Petty, Hăffding, Rickert, Scheler, Polin, Windelband)
cuprind: 1. concepţii ce-şi Întemeiază valoarea pe un preformism psihologic al
valorii; în constituirea valorii există un element a priori care este dispoziţia pentru
valoare, invariabilă la toţi indivizii iar experienţa nu este decât ocazia În care această
dispoziţie inerentă se actualizează, deci există valori virtuale, potenţiale; 2. concepţii
care originează valoarea În obiectul care o ÎntruchipeaztJ şi mai puţin În subiectul
care o evaluează. W. Petty remarcă existenţa unei valori intrinseci lucrurilor; Locke
defineşte valoarea prin capacitatea unui lucru de a satisface trebuinţe sau plăceri
omeneşti, iar Hăffding, concepea valoarea ca fiind proprietatea unui obiect fie de a
procura o satisfacţie imediată, fie de a servi ca mijloc pentru procurare.
 Teoriile relaţioniste privesc valoarea ca pe o relaţie de apreciere, o relaţie socială
dintre subiect şi obiectul valorizat, apreciere ce se sprijină pe date obiective, criterii
istoriceşte şi socialmente determinate de practica socială, poziţie la care subscriem,
fără rezerve, şi noi. Credem, în acest sens, că filosofia românească se remarcă prin
susţinerea acestui punct de vedere modern. Pentru P. Andrei (în "Filosofia valorii"),
valoarea nu este un atribut nici al subiectului, nici al obiectului, ci o relaţie funcţională
a amândurora; în fenomenul valorii avem două elemente constitutive: subiectul
(persoana) şi obiectul (lucrul).
15. Caracteristicile definitorii ale conceptului valorii :
- valorile nu pot fi confundate cu lucrurile- deşi nu poate exista fără purtătorii
materiali, valoarea supravieţuieşte şi după disocierea de suportul său; de exemplu,
frumuseţea ca valoare rezistă timpului şi dincolo de suportul său fizic, în cazul
unui tablou, sau spiritual, în cazul unui model de personalitate morală. Analizând
suportul valorilor T. Vianu atrăgea atenţia că "nu orice valoare se poate conexa cu
orice suport concret", de exemplu, caritatea nu-ţi poate găsi suportul decât în
caracterul unei persoane, deci este o valoare personală, faţă de comestibilitate care
este o valoare economică, reprezentând o valoaFe reală, putând fi conexată cu o
varietate de lucruri.
- valorile nu pot fi reduse la stările psihologice- deşi aceste stări apar drept
condiţii ale actului de valorizare, care nu este decât un act de preţuire, de
apreciere; omul ierarhizează funcţie de interesul pe care îl prezintă obiectele în
direcţia satisfacerii unor trebuinţe şi deziderate; valoarea există potenţial înainte
de procesul valorizării, valoarea apare fie prin preluarea şi integrarea în câmpul
axiologic a noilor obiecte, principii sau relaţii, fie prin prelucrarea elementelor
funcţie de setul de valori sociale după care se conduce comunitatea; situaţie ce
impune distincţia dintre "a fi o valoare" şi "a avea valoare".
- valoarea nu se identifică cu calitatea obiectelor- orice obiect are calitate, dar nu
obligatoriu şi valoare; de exemplu, crizele economice, delincvenţa juvenilă etc.
- valoarea nu se identifică cu valoarea economică, cu preţul; nu orice valoare
devine o marfă (vezi fericirea, libertatea etc.).
În concluzie, valoarea nu este un dat, ci un act, în experienţa valorii intervin atât
dorinţele, simţămintele, voinţa cât şi cunoaşterea, constituie un raport dintre un obiect
(bun material, creaţie spirituală, principiu, comportament) şi un subiect care apreciază
obiectul respectiv, este o relaţie de apreciere, semnifică acea relaţie socială, dintre
subiect şi obiect, în care se exprimă preţuirea acordată de o persoană sau colectivitate
unor obiecte sau fapte, materiale sau spirituale, în virtutea capacităţii acestora de a
satisface trebuinţe, dorinţe, aspiraţii umane, istoriceşte condiţionate de practica
socială, de a contribui la progresul omului şi al societăţii.
16. Explicarea faptului că valoarea poate fi percepută ca fiind simultan subiectivă și
obiectivă, absolută și relativă reprezintă o problemă complexă în filosofie și etică.
Aceasta implică navigarea prin diferite perspective filosofice asupra naturii valorilor
și asupra modului în care acestea sunt percepute și fundamentate. La fel, aceasta
reflectă diferențele în modul în care diferiți filosofi abordează și înțeleg problema
valorilor. Iată câteva motive care pot explica această dualitate filosofică:
 - Variabilitatea perspectivelor umane ( subiectivitatea- valorile sunt adesea
subiective, reflectând preferințele individuale, experiențele personale și evaluările
subiective ale lumii. Ceea ce este valoros pentru o persoană poate să nu fie la fel
de valoros pentru alta; obiectivitatea – în același timp, există tendința de a
identifica anumite valori care sunt considerate a fi obiective și universale,
indiferent de opinii individuale. Acestea pot include idei precum drepturile omului
sau principii etice fundamentale).
- Contextualitatea Valorilor ( relativitatea -valorile pot să fie relative la contextul
cultural, social sau istoric. Ce este considerat valoros într-o cultură sau perioadă
de timp poate să difere semnificativ de la o cultură sau perioadă la alta;
absolutismul – în ciuda relativității, există filozofi care susțin că anumite valori
sunt absolute și nu depind de contextul cultural sau istoric. Aceste valori sunt
considerate fundamentale și valabile în orice situație).
- Perspectivele eticii personale și obiective ( subiectivitatea etică - valorile pot
avea rădăcini în etica personală și pot fi influențate de credințe individuale și
principii morale. Deciziile etice personale pot fi subiective și reflecta alegerea sau
convingerile individuale; obiectivitatea etică - În etică, există argumente pentru
obiectivitatea unor norme etice care pot fi valabile independent de opiniile
individuale. De exemplu, reguli morale care vizează respectul pentru viață sau
evitarea suferinței pot fi susținute ca fiind obiective și universale).
- Dezvoltarea filosofiei eticii ( evoluția concepțiilor etice - în cursul istoriei
filosofiei, concepțiile etice și valorile au evoluat și s-au schimbat. Ceea ce a fost
considerat absolut într-o perioadă poate să fie relativ sau înțeles diferit în alta;
dezbaterea continuă - filosofia eticii este un domeniu în dezvoltare constantă, iar
dezbaterea continuă asupra naturii valorilor aduce în discuție diferite perspective
și abordări care pot coexista în același timp).
- Complexitatea umană și aprecierea diversității ( pluralismul filosofic - există o
recunoaștere a diversității în interpretările filosofice asupra valorilor. Perspectiva
pluralistă susține că există o multitudine de valori și că acestea pot avea naturi
diverse, inclusiv aspecte subiective și obiective; rezistența la simplificare -
evitarea unei viziuni simplificate asupra valorilor permite recunoașterea
complexității umane și a diversității de experiențe și percepții).
Prin urmare, dualitatea subiectiv-obiectiv și absolut-relativ în ceea ce privește
valoarea reflectă caracterul multifacetic al acestei chestiuni și abordările variate ale
filosofilor în încercarea de a înțelege natura și fundamentul valorilor.
17. Teza dată pune accent pe interacțiunea complexă dintre aspectele biologice și cele
culturale ale existenței umane.Deci, vorbind despre stratul natural, e de menționat
faptul,că că acesta are o bază biologică, care include anume aspecte biologice ca
sistemul nervos, structura genetică, funcțiile fiziologice etc , pe când stratul cultural se
referă la aspectele socioculturale ale ființei umane, cum ar fi limbajul,obiceiurile,
instituțiile sociale, valorile și normele. Așadar, vorbind în cazul abordării date la
compartimentul neconfundabilității și neseparabilității , putem spune, că aspectele
biologice ale unei persoane nu pot fi confundate cu elemntele culturale, precum
limbajul sau convingerile religioase, fiecare individ are o identitate biologică unică
care se distinge de identitatea culturală specifică, dar totodată aspectele date sunt
 adesea considerate a fi într-o construcție reciprocă, ceea ce înseamnă că fiecare își
influențează dezvoltarea celuilat. Un exemplu a neseparabilității având în vedere o
interacțiune constantă ar fi faptul, că dezvoltarea limbajului și a gândirii poate fi
influențată de baza biologică a creierului.
În ansamblu, teza dualității dintre natural și cultural în ființa umană explorează
complexitatea umană și relațiile complexe dintre aspectele biologice și cele culturale.
Este important să abordăm această problemă cu sensibilitate față de diversitatea
umană și să evităm simplificarea excesivă a acestor aspecte complexe.

18. Considerarea omului ca ființă bio-psiho-socio-istorică este fundamentată pe ideea că

existența umană este determinată de mai multe dimensiuni interconectate și
interdependente. Această viziune holistică este susținută din punct de vedere filosofic
deoarece recunoaște complexitatea și diversitatea umană, evitând simplificările reduse
ale existenței umane. Din perspectiva biologică, omul este o ființă cu o structură
anatomică și fiziologică specifică. Aspecte precum organismul, sistemul nervos și
genetica contribuie la definirea naturii sale biologice. Filosofic, această dimensiune
implică discuții despre modul în care aspectele biologice pot influența
comportamentul și gândirea umană. Dezbaterile pot include întrebări legate de
determinismul biologic și gradul de libertate al individului în a-și configura propria
existență.
Psihologia explorează aspectele mentale ale existenței umane, cum ar fi conștiința,
emoțiile, gândirea și memoria. Aceasta adaugă o dimensiune subiectivă și individuală
la înțelegerea umană. Filosofic, această dimensiune aduce în discuție întrebări despre
libertatea și autonomia individului în a-și modela experiența subiectivă și în a-și
înțelege propria psihologie.
Dimensiunea socială se referă la modul în care individul este înrădăcinat în societate
și la interacțiunile sale sociale. Valorile, normele și instituțiile sociale influențează
comportamentul și identitatea umană. Filosofia social la rândul său explorează idei
precum etica, justiția socială și relația individului cu societatea. Discuțiile pot viza
drepturile individuale, distribuția resurselor și rolul statului.
Filosofia istoriei examinează modul în care evenimentele istorice și contextul
influențează dezvoltarea individului și a societății. Istoria oferă fundalul în care se
desfășoară existența umană. Filosofic, această dimensiune implică reflectarea asupra
modului în care identitatea culturală și memoria colectivă contribuie la înțelegerea
propriei existențe.
Prin urmare, considerarea omului ca ființă bio-psiho-socio-istorică în filosofie pune în
evidență complexitatea și interconectarea multiplelor dimensiuni care alcătuiesc
existența umană.

19. Alienarea apare pe de o parte, ca o dominare a omului de către forţele pe care el însuşi
le-a creat, iar pe de altă parte, ca o trăsătură a lumii create de om de a nu exprima
logica sa, ci o logică străină lui.
Fenomenul alienării se manifestă în toate sferele vieţii sociale: politică, economică,
morală, tehnologică, religioasă, ştiinţifică etc. Alienarea este reală sau simbolic-
iluzorie; de exemplu, înstrăinarea religioasă, când omul se subordonează propriilor
sale creaţii mentale, fantasme.
Melvin Seeman pornind de la Marx, a descris fenomenul alienării prin 5 trăsături: 1.
lipsa de putere - înstrăinarea faţă de rolurile sociale, credinţa omului că nu poate
controla rezultatele activităţilor sale; lipsa de interes faţă de propria realizare a
rolurilor; 2. lipsa de sens- starea de confuzie în ceea ce priveşte modul în care ar
trebui să-şi orienteze viaţa; 3. anomia - confuzia valorilor, lipsa de norme, principii;
credinţa că numai prin mijloace ilicite se pot atinge obiective dezirabile; 4. izolarea
socială - lipsa de adeziune la cerinţele şi idealurile colectivităţii sau grupului de care
aparţine; 5. instrăinarea de sine (autoînstrăinarea) - sentimentul că ceea ce faci este
dictat de forţe exterioare, propria-i viaţă apărând ca ceva străin; incapacitatea
individului de a găsi activităţi stimulatoare cu caracter recompensator, datorită
detaşării sale de scopurile şi valorile sociale. D. Riesman, la rândul său definea
autoînstrăinarea drept discrepanţa ivită între imaginea ideală şi cea reală a fiinţei
umane; sau altfel spus: bovarismul fiinţei umane.
Factorii ( cauzele ) alienării omului în lumea actuală :
- sistemele de raţionalitate birocratic
- ideologiile şi utopiile
- forţele sociale
- conţinutul nou al producţiei şi consumului
- forma parcelară şi mecanizată a muncii industriale, progresul tehnologic
- starea de aculturaţie, de marginalizare; ambivalenţă şi inadaptare socială
- creşterea necontrolată a complexităţii societăţii