Autoritarism și totalitarism în România secolului XX

Autoritarism. Totalitarism (definire concepte)

Autoritarismul este definit drept un regim politic în cadrul căruia puterea este
exercitată de către o persoană, menținându-se în același timp aspectul instituțiilor
democratice.
Regimul politic autoritar poate fi înțeles prin anumite direcții de definire precum: autocrația,
oligarhia drept forma de guvernare, limitarea competiției electorale, menținerea divizajului
stat-societate, cenzurarea mass-media, păstrarea unor instituții democratice, chiar dacă acestea
au un rol decorativ, interzicerea propagandei electorale sau politice, refuzul represiunii în
masă, respectarea unor drepturi și libertăți cetățenești.
Sistemele autoritare se diferențiază între ele, astfel pot exista: monarhia absolutistă, regimul
sultanist, regim biocratic militar, autoritarism corporatist, autoritarism socialist.
Prin totalitarism se înțelege un regim politic ce aplică dictatura unei persoane sau a
unui grup restrâns prin conducerea și controlul activități în stat, anihilând libertățile
democratice și practicând deseori o politică de violență.
Regimurile totalitare pot fi: de extremă dreaptă (fascismul și nazismul), de extremă strângă
(comunismul).
Regimurile totalitare se caracterizează, în mod deosebit prin: controlul absolut al partidului
unic, participarea forțată la alegeri, aleșii obținând până la 100% din voturi, propagandă
politică, suprimarea drepturilor și libertăților cetățenești, cultul personalității conducătorului,
desființarea organizațiilor și asociațiilor neoficiale, instituirea un sistem de teroare politică și
polițienească, violență militară, aplicarea cenzurii în diverse domenii, inseparabilitatea
statului de societate, lichidarea oricărui tip de opoziție.

Regimul carlist. Regimul antonescian

Regele Carol al II-lea (1930-1940) încă de la începutul domniei și-a manifestat
dorința instaurii unui regim în cadrul căruia să sporească autoritatea instituției monarhice și
să fie limitată puterea legislativă.
Alegerile din 1937, desfășurate într-un cadrul incert, dar nu violent, s-au soldat cu un
eveniment fără precedent în statul român: pentru prima oara în istoria României, partidul aflat
la conducerea țării (în cazul acesta, Partidul Național Liberal) nu a obținut prima electorală,
cu peste 40% din voturi.
Contextul intern favorabil i-a oferit regelui posibilitatea instaurării unui guvern condus de
Octavian Goga, dar în realitate, acesta reprezenta doar un alibi deoarece regele urmărea
formarea unui guvern de uniune națională, fapt ce a fost realizat în februarie 1938.
Principalele măsuri adoptate de Carol al II-lea în perioada 1938-1940 au constat în:
adoptarea unei noi Constituții în februarie 1938, formarea unei Camerile regale, reînființarea
Consiliului de Coroană, înlocuirea sindicatelor cu breslele, înființarea unei noi formațiuni
politice, Frontul Renașterii Naționale, dizolvarea celorlalte partide politice a căror structură a
fost păstrată, modificarea legii electorale (a acordat drept de vot femeilor).
Izolată diplomatic în plan extern, România a fost nevoită în cele din urmă să cedeze în
fața pretențiilor revizioniste din vara anului 1940, astfel că: U.R.S.S anexează Basarabia și
Bucovina de Nord, Ungaria anexează partea de nord a Transilvaniei, iar Cadrilaterul este
cedat Bulgariei. În urma pierderilor teritoriale din iunie-septembrie 1940, România se
confrunta cu dezorganizarea în plan economic și cu declinul sistemului militar și politic.
Pe fundalul acestor evenimente, imaginea lui Carol al II-lea a căzut în dizgrația poporului, iar
dezordinea din țară l-a determinat pe rege să îl numească pe generalul Ion Antonescu în
funcția de prim-ministru.
La 6 septembrie 1940, regele Carol al II-lea este nevoit să abdice în favoarea fiului său,
Mihai, și să părăsească țara.
Regimul lui Ion Antonescu (1940-1944) s-a fost caracterizat prin două elemente
fundamentale: alianța național-legionară și dictatura antonesciană.
Alianța dintre Ion Antonescu și mișcarea legionară în urma căreia ia ființă statul național-
legionar, a survenit în urma refuzului de alianță din partea național-țărăniștilor și național-
liberalilor.
Ca efect al guvernării ,,mixte”, corupția a crescut la un nivel înalt, drepturile cetățenești,
libertatea de exprimare și dreptul la proprietate au fost modelate după bunul plac al
legionarilor. Disputele dintre legionari și general nu au întârziat să apară deoarece Antonescu
se afla în dezacord cu exagerările antisemite, xenofobe, și crimele fără limite săvârșite de
reprezentanții mișcării legioanare.
În decembrie 1940 a fost semnat Acordul economic româno-german, ce suplimenta
tratatul pe care îl încheiase Gheorghe Tătărescu cu Germania câteva luni mai devreme, în mai
1940. În urma acestui tratat și a întrunirii cu Adolf Hitler din ianuarie 1941, Ion Antonescu a
beneficiat de drepturi depline în stat, exercita atât puterea executivă. cât și cea legislativă, și
deținea controlul suprem asupra justiției, bazându-se pe un cabinet format exclusiv din
generali. Odată înzestrat cu puteri depline, Antonescu a inițiat un proces de înlăturare a
adversarilor politici, a înăbușit revolta legionară, a interzis partidele politice, a adoptat măsuri
antisemite și discriminatorii datorită alianței cu Germania nazistă, conducând statul într-o
manieră autoritară.

Instaurarea regimului comunist în România

Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și anii care au urmat reprezintă teatrul
unor schimbări în Europa de Est. Sfera de influență comunistă atinge și înglobează țările din
estul Europei.
Punctul de plecare spre instaurarea regimului comunist în România este marcat de ziua de 23
august 1944, când pe teritoriul țării s-au așezat și au staționat până în 1958, trupele sovietice,
căruia i s-au adăugat deciziile adoptate la Yalta în 1945, ce au divizat Europa în două părți
prin intermediul Cortinei de Fier: vestul-democratic, estul-comunist.
Puterea Partidului Comunist s-a consolidat în rândul celor trei grupări din România: gruparea
condusă de Lucrețiu Pătrășcanu, gruparea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, și gruparea
coordonată de Vasile Luca și Ana Pauker.
Treptat, ideologia comunistă a început să prindă contur, mai ales în urma unor atacuri la
adresa guvernului Gheorghe Sănătescu, aflat la conducerea țării. Pe fundalul neînțelegerilor
va ajunge în țară, Andrei Ianuarevici Vișinski, adjunctul ministrului sovietic al afacerilor
interne, care va reuși instaurarea în fruntea statului român a unui guvern comunist, condus de
Petru Groza. Cu scopul consolidării puterii comuniste, noul guvern a adoptat o serie de
reforme populare.
Punctul de vârf al instaurării comunismului în România este reprezentat de falsificarea
alegerilor din noiembrie 1946, moment în care Partidul Național Țărănesc a obținut un
procent de 80% din totatul voturilor, dar liderii comuniști au schimbat rezultatele reale în
favoarea Partidului Comunist.
În urma eliminării adversarilor politici, ultima treaptă în procesul de instaurare a
comunismului în România a fost atinsă prin abdicarea forțată a regelui Mihai I, la 30
decembrie 1947. În fond, regele Mihai a reprezentat ultimul lider democrat ce se afla în calea
preluării puterii depline de către comuniști în Europa de Est.
Caracteristici ale autoritarismului în România. Aspecte ale totalitarismului în statul
român
România secolului al XX-lea a cunoscut atât autoritarismul manifestat sub forma
regimului carlist și a regimului antonescian, cât și totalitarismul de extremă stânga prin
instaurarea regimului comunist.
Între regimul carlist și cel antonescian se pot observa o serie de diferențieri. În timpul
lui Carol al II-lea a fost întărită puterea monarhului, devenind factorul suprem în stat iar
regimul antonescian limitează autoritatea regelui până în punctul în care acestuia îi reveneau
doar dreptul de a bate moneda, de a numi prim-ministrul, de a acorda decorații, drept de
amnistie și grațiere și rămânea în continuare capul armatei.
Regimul carlist în pofida măsurilor autoritare adoptate (chiar unele măsuri antisemite), nu
poate fi considerat un regim fascist sau nazist, timp în care regimul lui Ion Antonescu a primit
o mai mare influență din partea ideilor naziste datorită relațiilor oficiale stabilite cu Hitler și
consolidării alianței României cu Germania, stat alături de care România participă și în cadrul
celui de-al Doilea Război Mondial, cu scopul de a recupera teritoriile pierdute în vara anului
1940.
În cadrul monarhiei autoritare condusă de Carol al II-lea a fost adoptată o nouă Constituție,
dar în esență aceasta păstra principiile Constituției de la 1923, cu anumite modificări și
adaosuri de noi legi. În perioada de existență a statului național-leginonar au fost adoptate
decrete cu scopul de a înlătura definitiv măsurile din timpul regimul carlist.
Între cele două regimuri autoritare se pot identifica asemănări precum: dorința atât a regelui
Carol al II-lea, cât și a generalului Ion Antonescu de exercitare deplină a puterii, guvernarea
prin decrete-lege, dizolvarea partidelor politice, deși la nivel organizatoric aceastea și-au
continuat existența, ambele regimuri au menținut o parte a drepturilor și libertăților
cetățenești.
Odată proclamată Republica Populară Română, regimul comunist a cunoscut două
etape: comunismul de tip stalinist (1948-1964) și național-comunismul (1964-1989), între
care s-au conturat câteva diferențe în ceea ce privește adoptarea unor măsuri în plan intern și
în politica externă.
Prima etapă a regimului comunist, sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965)
se caracterizează printr-un puternic proces de sovietizare după modelul stalinist, impus atât pe
cale pașnică, dar mai ales prin violență.
O primă caracteristică a comunismului de tip stalinist vizează sistemul economic, astfel au
fost trasate o serie de măsuri în două direcții: naționalizarea înterprinderilor particulare
(băncile, institutele de sănătate, cinematografele, principalele întreprinderi miniere și
industriale au trecut în proprietatea statului) și colectivizarea agriculturii, 1948-1953,1958-
1962 (în timpul căreia au fost luate măsuri represive, amenințări, arestări, și crime asupra
țăranilor din satele românești).
În plan politic, în februarie 1948 a avut loc fuziunea Partidului Comunist cu Partidul Social
Democrat, în urma căreia a luat naștere Partidul Muncitoresc Român, forul comunist suprem.
De asemenea, a fost adoptată o nouă Constituție în 1948, întărită de legea fundamentală din
1952, în urma cărora drepturi și libertățile cetățenești au fost îngrădite până la cel mai înalt
nivel, suprimate. Treptat, Partidul Muncitoresc Român a reușit să își elimine toți opozanții
politici și a desființat celelalte partide politice. Pe lângă lichidarea fizică a adversarilor politici
au avut loc epurări și în cadrul Partidului Comunist, între cele trei grupări.
Viața spirituală a cunoscut grele încercări în timpul comunismului, chiar ortodoxia, ce era
religia oficială în cadrul statului român. Viața culturală a suferit o schimbare radicală, în
special domeniul științelor umane, unde este utilizată cenzură, iar lucrările trebuiau publicate
în concordanță cu ideologia sovietică, și multor oamenii de știință le era interzisă publicarea
unor cărți sau articole. Un exemplu concludent în acest sens este reprezentat de publicarea
unor lucrări de istorie, în cadrul cărora era exagerat rolul slavilor în procesul de etnogeneză
românească.
În plan extern, politica românească s-a caracterizat printr-o subordonare deplină față de
sistemul sovietic, abia în ultimii ani din viață Gheorghe Gheorghiu-Dej a inițiat un proces de
detașare față de Moscova.
Preluarea puternii de către Nicolae Ceaușescu (1965-1989), a marcat începutul celei
de-a doua etape a comunismului. În primii ani de conducere a noului lider, regimul ceaușist se
diferențiază de regimul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej prin câteva elemente de politică internă
și externă.
În plan intern, Nicolae Ceaușescu a continuat un intens proces de desrusificare, are loc o
relativă libertizare care și-a făcut simțită prezența în mod deosebit în domeniul cultural, unde
a fost posibilă publicare unor lucrări de succes, astfel intelectualitatea a privit cu simpatie și
speranță noile măsuri adoptate.
În 1965 a fost adoptată o nouă Constituție care îi oferea României titlul de Republica
Socialistă România.
Politica externă purtată de Nicolae Ceaușescu în perioada 1965-1971 a adus România la un
nivel înalt în cadrul sferelor diplomatice internaționale. În acest sens, întâlnim pe teritoriul
țării, vizitele unor personalități precum: Widrow Wilson, Charles de Gaulle, Richard Nixon.
Diplomația dusă de liderul comunist a culminat cu acordarea clauzei națiunii celei mai
privilegiate României, cu acceptarea României ca membru al Fondului Monetar Internațional
și a Băncii Mondiale.
Politica ceaușistă începând cu anii 70 a dobândit un alt sens, are loc o schimbare radicală,
astfel încât Nicolae Ceaușescu s-a proclamat președinte al României, începând să acumuleze
cât mai multe funcții, imaginea liderului poltic era dusă tot mai mult în direcția formării unui
portret de erou, capabil să rezolve orice problemă, indiferent de circumstanțe.
În plan intern a adoptat o serie de reforme în agricultură și industrie, care s-au soldat cu un
eșec, ceea ce a dus până la un punct critic, și anume lipsa produselor alimentare.
În cadrul cultural și religios, noua politică se afla în contradicție cu cea din primii ani ai
regimului ceaușist: are loc cenzura în masă a publicațiilor, influența politicului asupra
lucrărilor publicate este ridicat la cote maxime.
Ultimul deceniu al politicii ceaușiste a reprezentant punctul maxim de manifestare a regimului
totalitar, în cadrul căruia poporul a fost nevoit să traverseze prin cumplite suferințe: de la
suprimarea drepturilor și libertăților cetățenești, până la raționalizarea produselor alimentare
în vederea achitării datoriei externe.
Regimul de austeritate purtat de Nicolae Ceaușescu a dus la inițierea unor revolte, care s-au
soldat cu Revoluția din decembrie 1989, moment ce a marcat căderea comunismului în
România.
Autoritarismul și totalitarismul față de care este supusă România secolului XX se
diferențiază, în primul rând, la nivelul formei de guvernământ: în timpul regimului carlist și a
regimului antonescian, România își menține statutul de monarhie, iar odată cu instaurarea
comunismului devine republică.
În ceea ce privește modalitatea de preluare a puterii depline, regimul carlist s-a instaurat într-
un climat favorabil creat în urma alegerilor din 1937, regimul antonescian a preluat puterea în
urma abdicării regelui Carol al II-lea și a formării statului național-legionar, în vreme ce
regimul comunist s-a impus prin falsificarea alegerilor din noiembrie 1947.
Sub conducerea regelui Carol al II-lea a fost interzisă propaganda politică, mai ales în cadrul
lăcașelor de cult, timp în care comuniștii utilizau propanganda pentru manipularea poporului,
cu scopul de a consolida regimul politic și controlul partidului unic.
În plan politic, regimul autoritar purtat de Carol al II-lea și cel a lui Ion Antonescu interzic
partidele politice, dar acestea își păstrează structura organizatorie, fapt pentru care continuă să
existe într-un mod nonformal. Comunismul desființează formațiunile politice prin eliminarea
fizică a tuturor adversarilor politici.
În timpul regimului carlist este adoptată o nouă Constituție la 1938 care sporește autoritatea și
prerogativele regale, dar menține aproape toate prevederile Consituției democratice de la 1923
și perrmite existența unor instituții democratice, chiar dacă acestea au un rol decorativ. Cele
trei Constituții comuniste (1948, 1952, 1965) întăresc rolul și controlul Partidului Comunist
asupra statului. Referitor la respectarea drepturilor cetățenești, regimul carlist și cel
antonescian limitează anumite drepturi, totuși cetățenii beneficiau de o parte a acestora, și se
menținea într-o oarecare măsură, separabilitatea statului de societate. În anii comunismului
libertățile cetățenilor au fost suprimate, intervenția statului în viața privată a fost dusă până la
cea mai înaltă treaptă, manifestând un control abuziv.
Politica autoritară a regelui Carol al II-lea, dar cu precădere regimul antonescian au lăsat o
pată neagră în cadrul religios, datorită unor măsuri antisemite. În timpul conducerii lui Ion
Antonescu a fost inițiat un proces de epurare a evreilor datorită influențelor naziste provenite
din alianța cu Germania. Regimul comunist a purtat o politică îndreptată împotriva cultelor
creștine: bisericile au trecut în proprietatea statului, clerul bisericesc era nevoit să se supună
colaborării cu reprezentanții comunismului, în caz contrar, erau aruncați în lagăre sau
închisori.
În domeniul cultural, în pofida regimului autoritar, Carol al II-lea, ca toți suveranii României,
membru de onoare al Academiei Române, a sprijinit dezvoltarea culturală, publicarea unor
lucrări de succes, deschiderea a noi centre culturale și de învățământ. Referitor la sectorul
cultural în cadrul regimului purtat de Gheorghe Gheorghiu-Dej are loc o schimbare drastică,
este interzisă publicarea lucrărilor dacă acestea nu se aflau în concordanță cu ideile sistemului
stalinist. În primii ani ai național-comunismului este marcată o evoluție a culturii românești
prin instaurarea unei politici de libertizare, dar aceasta nu avea să dureze mult, în ultima parte
a conducerii sale, Nicolae Ceaușescu instaurează un regim de austeritate, în cadrul căruia
întâlnim o puternică intervenție a statului în toate domeniile.
În plan social, în timpul lui Carol al II-lea a fost înființate ,,Straja Țării” ce includea toți
băieții între 7-18 ani și fetele între 7-21 de ani, aflat sub conducerea directă a regelui. De
asemenea a fost înființat ,,Frontul Studențesc”, unde erau incluși toți studenții.
În vremea comunismului, ca organizații au fost formate: ,,Frontul Plugarilor”, ,,Organizația
Pionerilor”, ,,Șoimii Patriei”.
Politica externă românească în perioada regimului carlist a stat sub semnul presiunilor
din partea Uniunii Sovietice și a Germaniei, fapt ce l-a determinat pe suveran să se apropie de
extrema dreaptă printr-o alianță cu germanii, împotriva convingerilor sale. Politica externă
purtată de Ion Antonescu s-a bazat pe consolidarea alianței cu Germania și prin stabilirea unor
acorduri cu liderul nazist, Adolf Hitler.
În timpul regimului stalinist a lui Gheorghe-Gheorghiu Dej, în plan extern, România a fost
subordonată și dirijată de Moscova, urmând ca în prima parte a regimului ceaușist să intervină
noi schimbări, o deschidere față de sferele diplomatice internaționale.

Concluzii
România, în secolul XX, a cunoscut atât regimul de tip autoritar al regelui Carol al II-
lea și a generalului Ion Antonescu, fiecare caracterizat prin elementele sale specifice, cât și
totalitarismul de extremă stânga. La rândul său, comunismul a fost divizat în două faze:
regimul purtat de Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe linie sovietică, de aplicare a modelului
stalinist și regimul lui Nicolae Ceaușescu, caracterizat în primii ani de conducere de o relativă
libertizare și deschidere, iar în ultimele două decenii printr-o politică de austeritate.
Bibliografie:

Marcela Sălăgean, Introducere în istoria contemporană a României, Presa Universitară

Clujeană, Cluj-Napoca, 2013