Viața cotidiană în România comunistă

I. LEGISLAȚIE ȘI PUTERE
În timpul regimului comunist din România, în mod special în perioada stalinismului
din timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965), noul regim instaurat sub influenţa şi
pornind de la directivele Moscovei a căutat să redefinească caracteristicile societăţii, în vedere
impunerii unui nou model de putere politică, economică şi socială, dar şi cu scopul de a
controla eficient populaţia. Suferind de o acută criză de legitimitate, fapt evindent pentru
întreaga perioadă comunistă, PCR/PMR a căutat să găsească şi să implementeze politici prin
care să-şi asigure eliminarea oricărei forme de opoziţie politică.
Cele mai importante decrete, legi au fost:
11 iunie 1948: Este adoptată „Legea nr. 119 pentru naţionalizarea întreprinderilor
industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi”. 8894 de întreprinderi sunt
trecute în proprietatea Statului.
30 august 1948: Prin Decretul 221/1948 este înfiinţată Direcţia Generală a Securităţii
Poporului.
7 februarie 1949: Este adoptat Decretul nr. 163/1949 privind înființarea Trupelor de
Securitate
2 martie 1949: Este adoptat Decretul 84/1949, prin care toate proprietăţile de peste 50
ha urmau a fi confiscate.
14 ianuarie 1950: Prin Decretul Prezidiului MAN nr. 6/1950 sunt înfiinţate unităţile
(ulterior colonii) de muncă „pentru reeducarea elementelor duşmănoase Republicii Populare
Române”.
28 octombrie 1959: Intră în vigoare Decretul 410/1959, privind situaţia mănăstirilor
din ţară. Acesta a dus la închiderea unor mănăstiri şi alungarea a mai mult de jumătate dintre
călugări.
1 octombrie 1966: Intră în vigoare Decretul 770/1966, pentru reglementarea
întreruperii cursului sarcinii. Concomitent este adoptată o legislaţie restrictivă în privinţa
acordării divorţului.
3 aprilie 1968 prin Decretul 295 se înfiinţează Consiliul Securităţii Statului.
30 iulie 1969 este adoptat Decretul nr. 547/1969 pentru ratificarea Convenţiei asupra
imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii, adoptată de Adunarea
Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 26 noiembrie 1968.

25 iulie 1979: Este adoptat Decretul nr. 277/1979 privind unele măsuri pentru

raţionalizarea consumului de carburanţi şi gospodărirea economicoasă a parcului de
autovehicule.
 14 octombrie 1980: Este adoptat Decretul nr.313/1980 privind asistenţa bolnavilor
psihici periculoşi.
28 martie 1983: Este adoptat Decretul nr.98/1983 privind regimul aparatelor de
multiplicat, materialelor necesare reproducerii scrierilor şi al maşinilor de scris, conform
căruia „persoanele care, datorita antecedentelor penale sau comportării lor, prezintă pericol
pentru ordinea publica ori securitatea statului nu pot fi autorizate sa deţină maşini de scris”.
28 martie 1983: Este adoptat Decretul nr.94/1983 cu privire la declararea animalelor,
înstrăinarea şi tăierea bovinelor şi cabalinelor, prin care se interzice crescătorilor de animale
sacrificarea acestora pentru consum.
26 decembrie 1985: Este adoptat Decretul nr. 411 din 1985 privind modificarea
articolului 2 din Decretul nr. 770/1966 pentru reglementarea întreruperii cursului sarcinii,
legislaţia privind limitarea avortului devenind astfel mult mai restrictivă decât în anii
anteriori.

Elementul fundamental care trebuie înțeles în ceea ce privește România postbelică era
dominația sovietică. Ea a impus modele de organizare economică și socială, dar și politică în
toate țările aflate în sfera de influență a URSS. Structura politică în România era reprezentată
de PMR, care a luat naștere prin fuziunea PCR cu PSD în 1948.

Secretar general a fost ales Gheorghe Gheorghiu-Dej. Prima constituție a Republicii

Populare Române a fost promulgată în 1948. Se afirma că puterea emană de la popor și
aparține popor, aici înțelegându-se clasa socială a proletariatului condus de partid.

Organul suprem al țării devenea Marea Adunare Națională, care avea atribuții
legislative. Ea era condusă de un Prezidiu cu 19 membri, condus inițial de C.I. Parhon.
Guvernul se numea Consiliul de Miniștri, condus de Petru Groza. Exista și o instituție foarte
importantă – Consiliul Economic Superior care coordona activitățile ministerelor importante.
Este evident că toate aceste instituții erau formate din membrii PMR, care devenea
astfel singura forță politică. A urmat o nouă constituție în 1952, tot după model stalinisti. Țara
era împărțită în regiuni și raioane, după model sovietic.
În interiorul partidului au apărut dispute între gruparea națională condusă de Dej și cea
“moscovită”, care a pierdut lupta. Victime au căzut Ana Pauker, Vasile Luca și alții. Tot
atunci a fost eliminat și Lucrețiu Pătrășcanu.
În 1961, Prezidiul Marii Adunări Naționale este înlocuit cu Consiliul de stat. După
moartea lui Dej, în 1965, la conducerea PMR (devenit iarăși PCR), a venit N. Ceaușescu. El a
introdus o mai mare autonomie față de modelul sovietic afirmând necesitatea adaptării
formelor comuniste la realitățile românești. Totodată s-a trecut la o relaxare a relațiilor cu
vestul și la dezvoltarea relațiilor cu statele capitaliste. Noua Constituție din 1965 a proclamat
Republica Socialistă România. Ceaulescu devine președinte al Consiliului de Stat și apoi este
ales în funcția de Președinte al României în 1974, având astfel toată puterea în stat.
Deși puterea era exercitată de un singur partid, supremația aparținând dictatorului,
Constituția de la 1968, exista o organizare foarte bună, precisă, prin care se stabilesc
principalele organe de conducere, Marea Adunare Națională și consiliile populare constituind
baza întregului sistem de organe ale statului. Organele de conducere erau clasificate după cum
urmează:
  Organe supreme ale puterii de stat- Marea Adunare Națională (unicul organ
legiuitor), Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România (organ suprem al
puterii de stat cu activitate permanentă, subordonat Marii Adunări Naționale).
 Organele centrale ale administrației de stat- Consiliul de Miniștri este organul
suprem al administrației de stat.
 Organele locale ale puterii de stat și organele locale ale administrației de stat-
Consiliile populare sunt organele locale ale puterii de stat în unitățile
administrativ-teritoriale în care au fost alese. Comitetul executiv al consiliului
popular este organul local al administrației de stat cu competență generală în
unitatea administrativ-teritorială în care a fost ales consiliul popular.
 Organele judecătorești- în Republica Socialistă România justiția se
înfăptuiește, potrivit legii, prin Tribunalul Suprem, tribunalele județene,
judecătorii, precum și prin tribunalele militare.

 Organele procuraturii- Procuratura este condusă de Procurorul General.

Organele Procuraturii sunt: Procuratura Generală, procuraturile județene,
procuraturile locale și procuraturile militare. Organele Procuraturii sunt
subordonate ierarhic.

Unele din cele mai marcante personalități ale perioadei comuniste reprezintă, în fond,
și cele mai impunătoare, acestea fiind numite „cei 5 cavaleri ai apocalipsei roșii.”

Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost liderul comunist al României din 1947 până la

moartea sa și Președinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române în perioada 21
martie 1961 - 19 martie 1965. Atitudinea politică a lui Gheorghiu-Dej a fost ambivalentă până
la moartea lui Stalin, iar imediat după aceea a început procesul de destalinizare a României,
prin susținerea creării industriei grele, eliminarea influenței culturale a URSS-ului, încurajarea
sentimentelor antisovietice și stabilirea de relații diplomatice cu statele occidentale capitaliste,
inclusiv cu Statele Unite ale Americii. Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost direct implicat în
aplicarea terorii comuniste în România. Prin Decretul Prezidiului Marii Adunări Naționale din
14 ianuarie 1950 au fost legalizate lagărele de muncă, cunoscute inițial ca "Unități de Muncă".
Scopul acestora era „reeducarea elementelor ostile față de Republica Populară Română și
pentru pregătirea și integrarea acestor elemente în viața socială a unei democrații populare în
plină construcție a socialismului” (art. 1 al Decretului nr. 6).
 Vasile Luca a fost un activist și politician comunist român, originar din secuime,
militant în ilegalitate, ulterior ministru de finanțe al României în perioada 5 noiembrie 1947 -
9 martie 1952. După ce a ocupat una din cele mai importante poziții în regimul comunist
recent instalat, a sfârșit ca deținut politic în închisoarea Aiud, victimă a epurărilor în spirit
stalinist din propriul său partid. El a participat la organizarea grevelor de la Lupeni din 1929 și
din Valea Jiului în 1933. Luca a fost arestat și deținut în închisoare în mai multe rânduri
pentru activități comuniste ilegale. Luca a devenit deputat în Sovietul Suprem al URSS (1941-
1944) și viceprimar la Cernăuți, sprijinind în această calitate deportările de români și de
persoane calificate drept ostile regimului comunist din Bucovina și fiind recompensat de
sovietici cu gradul de maior în Armata Roșie. Ajunge cel mai bun colaborator al Anei Pauker.

Ana Pauker a fost o militantă și politiciană comunistă româncă, evreică de origine.

Până în anul 2008, când Roberta Anastase a ocupat postul de Președinte al Camerei
Deputaților, ea a fost cunoscută ca cea care a ocupat cea mai înaltă funcție politică deținută de
o femeie în istoria României: a fost prima femeie vicepremier și ministru de externe (atât din
istoria României, cât și din lume) și una dintre puținele femei din epoca stalinistă ajunsă în
funcții înalte. În septembrie 1948 fotografia ei a apărut pe coperta revistei "Time", cu eticheta
For an old battle-ax, a new edge („Pentru o veche secure, un nou ascuțiș”). A fost o activistă
comunistă ilegalistă, lideră a „grupării moscovite” a Partidului Comunist Român, vicepremier
și ministru de externe al României între 1947-1952. În 1952 Gheorghe Gheorghiu-Dej a
înlăturat-o din funcții și din partid, în același timp cu Vasile Luca și Teohari Georgescu, cei
trei fiind acuzați că fac parte dintr-un „grup antipartinic”.
 Petru Groza a fost un avocat și om politic român interbelic și după cel de-al Doilea
Război Mondial, prim-ministru în primele guverne comuniste ale României, între 1945 și
1952. A fost președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare
Române, funcție asimilată celei de șef al statului, în perioada 2 iunie 1952 - 7 ianuarie 1958.
La 6 martie 1945 a fost impus în funcția de prim-ministru de către Uniunea Sovietică, care a
amenințat în caz contrar cu neretrocedarea Transilvaniei către România. Deși Groza a mimat
apartenența la un partid propriu, în fapt, era un executant docil al deciziilor luate de comuniști
și al ordinelor venite de la Moscova. Întrucât guvernul său nu a fost recunoscut de americani
și englezi, regele Mihai i-a cerut, în august 1945, demisia. Când Groza a refuzat - fapt unic în
istoria regalității în România - regele a intrat în așa-numita grevă regală, perioadă în care
guvernul a acționat neconstituțional.

Nicolae Ceaușescu a fost un politician român, secretar general al Partidului Comunist

Român, șeful de stat al Republicii Socialiste România din 1967 până la căderea regimului
comunist, survenită în 22 decembrie 1989.

Ascensiunea sa incepe odata cu eliminarea facțiunii moscovite și a Anei Pauker,

moment în care este numit membru al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român.
În 1954, el devine membru deplin al Biroului Politic al PMR și ajunge rapid omul cel mai
important al facțiunii, dupa Dej. La doar trei zile după moartea lui Gheorghe Gherghiu-Dej,
Ceaușescu preia puterea dar și ideile mentorului său. Astfel, Ceausescu continuă politica
independentă față de Moscova, momentul culminat al acestei tendințe fiind electrizantul
discurs din anul 1968, discurs prin car liderul român își făcea cunoscută opoziția față de
invadarea Cehoslovaciei de catre trupele sovietice. A fost, poate, momentul de glorie al lui
Ceausescu si, de asemenea, momentul care i-a adus un val extraordinar de simpatiei atat in
tara cat si peste hotare. Cu toate acestea, o schimbare majora in conceptiile liderului comunist
are loc odata cu vizitele in Coreea de Nord si China din anul 1971. Fascinat de modelul
comunist nord-coreean, Ceausescu vrea cu orice pret sa schimbe Romania intr-un stat socialist
model. El este artizanul demolarii si reconstruirii satelor, a daramarii sau mutarii bisericilor
importante, a intaririi Securitatii si a introducerii unui puternic aparat de propaganda
comunista. Ceausescu incepe sa dea primele semne de pierdere a contactului cu realitatea inca
din anii 70. Cultul personalitatii sale nu se poate compara decat cu cel al lui Hitler, Mao sau
Stalin. Scriitorii sunt indemnati sa compuna ode dedicate „celui mai iu bit fiu al poporului”,
elevii, studentii si muncitorii sunt inghesuiti pe stadioane si obligati sa defileze asemenea
celor din China si Coreea, in spectacole grandioase care sa ridice in slavi realizarile lui
Ceausescu. Manualele scolare ii dedica pagini importante iar programul TV se reduce la 2 ore
dedicate exclusiv „meritelor” familiei Ceaușescu.

II. VIAȚA DE ZI CU ZI ÎN EPOCA LUI CEAUȘESCU.

Alimentația. Raţia lunară de alimente în comunism.

Raţia impusă românilor în ultimii ani ai comunismului friza ridicolul. Un locuitor trebuia să se
mulţumească, înainte de Revoluţia din decembrie 1989, cu cantităţi foarte mici ale
principalelor alimente necesare traiului zilnic. De multe ori nu reuşea să cumpere nici aceste
cantităţi.

Raţia alocată fiecărui român era următoarea: 300 de grame pâine pe zi, 500 de grame de
brânză pe lună, circa 10 ouă pe lună şi 500 de grame de carne de porc sau vită pe lună, 1 kg de
carne de pasăre pe lună, 100 de grame de unt în fiecare lună, 1 kg de zahăr, 1 litru de ulei, şi 1
kg de făină. Nici măcar aceste cantităţi nu puteau fi, însă, respectate din cauza lipsei
alimentelor. Mulţi dintre cei care stăteau ore întregi la cozi erau nevoiţi să se întoarcă acasă
cu plasa goală pentru că nu reuşeau să ajungă la timpul potrivit. Cozile erau organizate încă
din timpul nopţii sau chiar în din seara precedentă. Românii care nu rezistau toată noaptea la
coadă îşi lăsau plasele la rând şi reveneau dimineaţa când se deschidea magazinul. Funcţiona
din plin sistemul de dat pe ”sub mână”, fiind favorizate cunoştinţele gestionarilor de la
magazine, informatorii şi membrii nomenclaturii comuniste. Aproape un deceniu au
supravieţuit românii cumpărând şi mâncând pâine cu raţia pe cartelă, acestea reprezentând
modalitatea prin care comuniștii gestionau porțiile.

Ca să mascheze criza de alimente, Iulian Mincu, medicul personal al lui Ceauşescu, a inventat
un program Cartelele
de „alimentaţie
pentru raţională”, motivând că nu e sănătos ca un adult să consume mai
mult de 3.000 de calorii
alimente. pe zi. Alimentele de bază auCozile la alimentare/magazine
fost raţionalizate, iar populaţia trecea
prin momente extrem de dificile, petrecând nenumărate ore pe zi stând la cozi interminabile în
faţa magazinelor alimentare care nu aveau mai nimic de oferit. Astfel, peste 70% din
populaţie stătea la cozi cel puţin o dată pe lună.
Produsele de import precum cafeaua au fost înlocuite cu surogate cum ar fi nechezolul.
Produsele alimentare pentru export au fost înlocuite pe piaţa internă tot cu surogate (salamul
cu soia) sau subproduse fără căutare la export, cum erau picioarele şi căpăţânile de porc,
numite ironic de popor ”adidaşi şi calculatoare”. Politica economică de planificare
centralizată a dus la preţuri aberante, fără nicio legătură cu realitatea economică. Producţia era
orientată spre investiţii industriale megalomanice, bunurile de larg consum fiind produse în
cantităţi insuficiente. Mai importante decât banii au devenit „relaţiile”, mărfurile erau vândute
„pe sub mână”. Circula vorba că o „pilă” în comunism este mai valoroasă decât o moşie în
capitalism. Nomenclatura, activiştii de partid, se aprovizionau din magazine speciale şi case
de comenzi la care oamenii obişnuiţi (inclusiv membrii de rând ai Partidului) nu aveau acces.

Magazin alimentar în 1989

Sărbătorile și tradițiile
 În perioada comunistă, sărbătorile religioase erau de fiecare dată prilej de baluri, serate
şi discoteci pentru a distrage oamenii din biserică. Deşi cluburile bucureştene au oferte
generoase pentru sărbătorile de iarnă şi pascale, puţini îşi amintesc că acest obicei a fost
inserat în stilul de viaţă românesc în scopuri de manipulare. „De Paşte erau petreceri cu câte
două săli, una pentru cei mai în vârstă, care ascultau muzică populară şi românească, şi mai
era o sală căreia i se spunea elita, unde se fuma şi se asculta muzică străină. Toată lumea ştia
că petrecerile astea erau împânzite de securişti, dar tot se spuneau bancuri cu Ceauşescu,
vorba unui prieten: poţi să spui bancuri politice, dar să nu le Scorniceşti”, râde Ion Bălăceanu,
care pe vremea aceea lucra ca strungar la o fabrică de armament.

Angajaţii la întreprinderile de stat se bucurau de seri dansante şi sărbătoriri organizate

în cluburile muncitoreşti de către UTC. „Mergeam la petreceri organizate de UTC sau de casa
Armatei, pentru că fiecare uzină avea clubul ei. Activam în brigăzi artistice şi trupe de teatru
şi de sărbători se organizau petreceri cu muzică, dans, sucuri şi bufet. Părinţii noştri mergeau
la ţară la bal. De Sfântul Ion era balul babalâcilor, unde petreceau doar cuplurile căsătorite şi
mai ales cele trecute de prima tinereţe, de la ora 12:00 până la 5:00 dimineaţa şi în afară de
asta se ţinea hora satului, în fiecare sâmbătă”. (Bălăceanu pentru capital.ro)

Decembrie sub comunişti n-avea nimic din strălucirea sărbătorilor de astăzi. Sub
regimul fostului dictator Nicolae Ceauşescu, vreme de câteva decenii, Moş Crăciun a fost
înlocuit cu Moş Gerilă, o invenţie prin care comuniştii atei au dorit să şteargă din conştiinţa
colectivă sărbătoarea creştină a Crăciunului. În vremea dictaturii Ceauşiste, zilele de Crăciun
erau lucrătoare, Moş Gerilă venea în seara de Revelion, iar Bradul de Crăciun era, de fapt,
Pom de iarnă. Sărbătorile de iarnă în România lui Nicolae Ceauşescu au fost la fel de austere
ca şi regimul. Startul sezonului de sărbătoare se dădea târziu după intrarea în vacanţa de iarnă
a elevilor, iar vârful sărbătorilor îl constituia Revelionul, deoarece pentru comuniştii atei
sărbătoarea Crăciunului nu exista. Copiii intrau în vacanţa de iarnă după 22 decembrie. Zilele
de Crăciun erau lucrătoare şi startul Sărbătorilor de Iarnă se dădea după 27 decembrie şi abia
după această dată era indicată amenajarea pomului de iarnă în casele românilor. Cei care
amenajau bradul mai devreme îl ţineau departe de ferestre şi evitau instalaţiile de iluminat
pentru a nu atrage atenţia. Cum beteala nu se găsea în magazine, brazii erau împodobiţi cu

globuleţe şi aranjamente
din hârtie creponată.

Momentul Ziua de 23 august a rămăs în mintea românilor drept cea mai importantă
sărbătoare comunistă, motiv pentru care se organizau activităţi în „cinstea” lui Nicolae
Ceauşescu, de „Ziua Națională a României”.
 În România, Ziua Muncii a fost sărbătorită pentru prima dată în 1890, iar în timpul
comunismului această sărbătoare a fost marcată, ca şi în alte ţări comuniste, de manifestări
propagandistice. După revoluţia din decembrie 1989, timp de mai mulţi ani, ziua de 1 mai nu
a mai fost sărbătorită prin festivităţi propagandistice, însă a fost marcată prin evenimente
sociale, în aer liber. 1 Mai era aşteptată cu sufletul la gură de tot poporul, în timpul regimului
comunist, mai ales că era considerată o zi a sărbătorii marcată prin mult fast. Propagandistic,
sărbătoarea era pregătită cu mult timp înainte în presa locală, care prezenta, pe largi coloane,
în cinstea Zilei de 1 Mai, un "însufleţitor raport muncitoresc".

Petrecerile tinerilor

Pe vremea lui Ceauşescu, însă, românii erau nevoiţi să fie cât se poate de inventivi ca
să pună la punct o seară reuşită cu prietenii. Lipseau locurile moderne unde ar fi putut ieşi, dar
era mereu prezentă voia bună.

”Existau ceaiurile, petrecerile date la prieteni. Aici depindea foarte mult de cum erau
părinţii, dacă aveai noroc şi erau înţelegători, atunci petrecerile puteau dura până la 5
dimineaţa. De băut, se bea tărie în general, dar se dansa foarte multe. Oamenii vorbeau,
făceau glume. La început se asculta muzică pe pick-up, apoi pe magnetofon şi târziu pe
casetofon. Când a apărut video, cine avea erau vânat de toţi prietenii”, povesteşte un veteran.

În ceea ce priveşte atitudinea, era de noncomformism. Pe fondul unei rebeliuni

generale, dar şi ca repulsie în faţa regimului, oamenii purtau plete, cămăşi înflorate, blugi
evazaţi, se asculta Rock, Rock`n`Roll şi băieţii învăţau, după ureche de multe ori, melodiile
preferate la chitară.

Discotecile de provincie în comunism se făceau la Căminul Cultural sau la Casa de

Cultură a orașelor mici. Deschise sâmbătă seara, între 19:00 – 23:00. Aveau orga de lumini și
un glob cu fațete mici din oglindă, care creau o atmosfera ca de stele mișcătoare. Fetele
stăteau ca la bal, pe scaunele amplasate în jurul ringului de dans. Acceptau mai greu un dans,
niciodată nu invitau ele băieții. Muzica era aia nouă, adusă ilegal, pe casete și discuri. De
unde trageau oamenii casete cu hiturile internaționale? Unii aduceau discuri din
„străinătățurile” cu cenzură mai puțin mișcătoare (chiar din țările din fostul lagăr comunist),
alții înregistrau top-urile care se difuzau la radio-urile Europa Libera sau Vocea Americii.
Avea cineva un radio bun, scotea părțile unde se anunța promo-ul la Europa Liberă și băga
doar muzica pe banda casetei. Oamenii care faceau aceste ,,tipuri de afaceri" cu muzica erau,
de obicei, urmăriți de Securitate.

VESTIMENTAȚIA. „DICTATURA MODEI”

Pe timpul comunismului, în România, nu aveai dulapul plin de haine de firmă și nici

nu făceai shopping toată ziua. Industria modei – ca și celelalte industrii – era condusă de către
stat. În loc de case de modă, existau uniuni ale meșteșugarilor: UCECOM (Uniunea Națională
a Cooperației Meșteșugărești) și UBCM (Uniunea din București a Cooperației
Meșteșugărești), unde lucrau designerii. Sau meșteșugarii, așa erau ei numiţi pe atunci.

Singurul loc de unde îţi puteai cumpăra îmbrăcăminte era lanțul de magazine deținut
de stat, Romarta. Aici erau doar haine făcute de uniunile meșteșugarilor care, la rândul lor,
luau materialele de la Ministerul de Industrii Ușoare (care guverna industriile ușoare precum
fabricile de croitorie, tricotaje și stocare).

Exista un balon de glamour care avea voie să plutească pe deasupra acestei mizerii. El
conținea 25 de modele angajate de guvern care, împreună cu cei câțiva designeri selectați,
participau la spectacolele bianuale de modă care dictau ultimele curente.

Unul dintre puţinele top modele românești din perioada comunistă a fost Romanița
Iovan (imaginea de mai jos). A lucrat cu toate personajele importante din micuța lume a
modei românești și a apărut pe coperta revistei Moda – singura revistă de modă disponibilă,
care apărea de două ori pe an și, evident, era deținută de stat – timp de trei ani la rând. După
căderea comunismului, Romanița și-a înființat casa de modă Romanitza. M-am întâlnit cu ea
într-o zi ploioasă, în biroul ei plin de haine
vintage și manechine din plastic, ca să o întreb
cum era să faci parte din lumea glamour a
perioadei comuniste.
III. EDUCAȚIA ȘI SPORTUL – INSTRUMENTE DE PROPAGANDĂ

Elevi în uniforme, săli de clasă cu poza tovarăşului deasupra catedrei, manuale unice,
abecedare cu texte patriotice, sesiuni de muncă pe câmp, îndatoriri şi obligaţii pentru copii,
încă de la intrarea în grădiniţă. Aşa arăta sisemul de învăţământ românesc în vremea
regimului comunist.

Pe vremea lui Ceaușescu anul școlar era împărţit în trei trimestre. Învăţământul era structurat
în ciclu primar (clasele I-IV), gimanziu (clasele V-VIII), treapta I de liceu (IX-X) şi treapta a
doua de liceu (clasele (XI-XII). După clasa a VIII-a elevii susţineau examen de admitere la
liceu. Pentru a intra în clasa a XI-a de liceu, elevii susţineau un nou examen: treapta I. Cine nu
trecea ”treapta”, nu putea continua cursurile la zi la liceu. Anii de studiu în liceu se încheiau
cu examenul de Bacalaureat.

Luând model de la chinezi şi coreeni, Nicolae Ceauşescu a militarizat învăţământul. Copiii

erau înregimentaţi în sistemul de învăţământ şi organizaţiile comuniste încă de la vârsta de 4
ani. „Şoimii patriei”, „Pionierii” şi „UTC-iştii” au fost create de comuniştii care doreau o
societate ideală, supusă regulilor şi îndatoririlor. Menirea organizaţiilor era de a creşte copiii
”croiţi” pe măsura omului nou.

Parcursul educațional. De la „șoim al patriei” până la membru în Partidul Comunist.

„Şoimii patriei” aveau uniformă şi multe îndatoriri. Fetiţele purtau fustiţă albastră (pantalon
albastru), bluză portocalie cu epoleţi, fundă roşie cu tricolor, pălărie albastră, ciorapi albi,
ecuson. Băieţeii de grădiniţă erau îmbrăcaţi cu pantaloni albaştri (lungi si scurţi, în funcţie de
anotimp), bluză portocalie cu epoleţi, fundă roşie cu tricolor, şapcă albastră, ciorapi albi şi
ecuson. Îndatoririle copiilor îi vizau pe mai marii ţării: ”cunoaşterea Drapelului PCR,
recunoaşterea portretului tovarăşului Nicolae Ceauşescu şi al tovarăşei Elena Ceauşescu”.

După grădiniţă, până la 14 ani, elevii intrau în altă organizaţie, „Pionerii”. Intrarea în
rândurile pionierilor se făcea în clasa a II-a. Cei mici erau primiţi în rândurile organizaţiei de
colegii lor mai mari, din clasa a IV-a, iar intrarea se făcea sub jurământ: „Eu, …(numele si
prenumele), intrând în rândurile Organizaţiei Pionierilor, mă angajez să-mi iubesc patria, să
învaţ bine, să fiu harnic si disciplinat, să cinstesc cravata rosie cu tricolor”. Pionerii aveau şi
eu uniformă: nelipsita cravată roşie cu inel, cămaşă albă, fustă sau pantaloni negri.

Odată cu intrarea la liceu, copiii deveniţi adolescenţi intrau în „Uniunea Tineretului

Comunist”. Nu orice elev de liceu ajungea însă în UTC. Puteau deveni membrii elevi din
clasa a VIII-a, cu merite deosebite la învăţătură, iar în clasa a IX-a şi a X-a puteau fi primiţi şi
cei mai slabi la învăţătură. Odată admis în UTC,
un elev trebuia să accepte regulile şi îndatoririle
ce i se cuveneanu. Cei care nu se comportau
conform cerinţei de partid riscau excluderea.
Pentru un licean din vremea lui Ceauşescu,
excluderea din UTC însemna excluderea de la
viaţa socială, marginalizarea şi monitorizarea
intensă de către informatori. Excluderea din
UTC se făcea, de cele mai multe ori, printr-un proces la nivelul organizaţie şi era consecinţă a
unei fapte grave.

Uniforma obligatorie, manuale unice și munca patriotică

În toţi anii de şcoală, regimul impunea uniforma obligatorie. La gradiniţă, copiii purtau
şorţulet bleu cu fundiţă albă, iar în ciclul primar şorţuleţ pepit alb-albastru. La clasele V-VIII
uniforma consta în sarafan albastru şi cămaşă bleu pentru fete, sacou, pantaloni negri şi
cămaşă bleu pentru băieţi.

Fetele purtau obligatoriu bentiţă albă, iar băieţii şapcă. Nimeni nu intra în şcoală fără
matricolă, o bucată de pânză pe care erau trecute şcoala la care era înscris elevul si numarul
de înmatriculare al acestuia. Cravata roşie şi inelul de plastic erau alte elemente fără de care
elevii nu intrau la ore.

Carnetul de elev, în care erau trecute notele de la şcoală, conţinea şi îndatoririle fundamentale
ale elevului. Carnetul de elev trebuia semnat de părinţi şi păstrat cu mare grijă.

Abecedarele şi manualele din vremea comunistă aveau format unic. Manualele erau gratuite
pe toata durata studiilor si erau publicate în tiraje mari. Prima carte pe care o primeau elevii
intraţi în sistemul de învăţământ se deschidea cu fotografia mult iubitului conducător, Nicolae
Ceauşescu.

Pentru elevii din vremea lui Ceauşescu, şcoala nu însemna doar orele de curs, ci şi ateliere sau
munca patriotică. La orele de atelier care nu lipseau din programa şcolară, elevii învăţau să
lucreze la strung şi traforaj. Toţi elevii făceau muncă patriotică. „La munci” era termenul
consacrat în şcoli pentru zilele de sâmbătă în care, încărcaţi în autobuze, elevii de şcoală
generală erau duşi la cules de struguri, fructe, cartofi, porumb sau bumbac.
 Sportul și importanța sportului

În perioada postbelică, sportul şi-a pus amprenta asupra proceselor socialpolitice de

transformare a ţării, fiind un important mijloc de propagandă politică şi de atragere a tinerilor
în rândul organizaţiilor comuniste.

Unul dintre principalele mijloace de propagandă a regimului pe plan extern l-au

constituit rezultatele obţinute la competiţiile internaţionale de anvergură, în mod special cele
de la competiţia supremă în sport (Jocurile Olimpice), deoarece aşa cum însăşi oficialităţile
vremii acceptau “prin amploarea lor, prin interesul pe care îl trezesc în toate ţările lumii,
Jocurile Olimpice au devenit un fenomen social, care angajează într-un anumit fel prestigiul
ţărilor participante”. (A.N.R., dos. nr. 54/1964)

N. Ceauşescu, legat de rolul de ambasador al politicii de stat al sportului, declara în

mesajul adresat participanţilor la Conferinţa pe ţară a mişcării sportive din 1973 că: “mişcarea
noastră sportivă şi slujitorii ei, trebuie să-şi facă un titlu de onoare din a contribui, prin
succesele pe care le obţin în confruntările internaţionale, la păstrarea şi sporirea înaltului
prestigiu de care România socialistă se bucură pe plan mondial, ca rezultat al realizărilor pe
care le obţine în dezvoltarea internă, al politicii consecvente de pace şi colaborare pe care o
promovează”. (Lucrările conferinţei pe ţară a mişcării sportive, 1973)
Statistica realizată pe baza rezultatelor obţinute de sportivii români la cea mai
puternică şi reprezentativă competiţie sportivă, Jocurile Olimpice, evidenţiază progresul
imens pe care l-a făcut sportul din România în perioada în care la putere s-a aflat N.
Ceauşescu. Dacă în perioada interbelică aproape putem să spunem că nu contam din punct de
vedere valoric pe scena sportivă internaţională, după cel de-al doilea Război Mondial
România obţine performanţe din ce în ce mai bune, ajungând ca la ultimele patru ediţii ale
Jocurilor Olimpice desfăşurate în “epoca N. Ceauşescu” (1976, 1980, 1984 şi 1988) să se
claseze, de fiecare dată, între primele zece naţiuni ale lumii. Puterea comunistă a considerat
întotdeauna că rezultatele mai bune obţinute în sport, comparative cu cele obţinute de sportivii
din ţările capitaliste, demonstrează eficienţa sistemului politic, iar în comparaţie cu celelalte
state comuniste aceste rezultate aveau darul de a demonstra mai eficienta aplicare a ideologiei
comuniste. Puterea politică a realizat rolul important, de mijloc de propagandă comunistă şi
de formare în exterior a unei imagini favorabile României şi lui N. Ceauşescu, pe care sportul
îl poate avea pe plan internaţional şi a acordat mişcării sportive o atenţie deosebită. Acţiunile
de propagandă externă, orientate spre a face cunoscute succesele sportive româneşti şi implicit
“eficienţa sistemului românesc de educaţie fizică sub conducerea P.C.R.” s-au realizat, pe
lângă rezultatele din competiţiile importante, în special în cadrul contactelor directe dintre
delegaţiile sportive sau oficiale care s-au deplasat în străinătate. Acestor acţiuni li se adaugă
diferite materiale, cărţi, pliante, broşuri, albume, tipărite în limbi de circulaţie internaţională şi
popularizate la diferite manifestări sportive (şi nu numai) internaţionale, unde de multe ori
erau “afişate” şi personalităţi sportive româneşti care se bucurau de notorietate pe plan
internaţional. Un exemplu edificator în acest sens îl constituie Nadia Comăneci care după
retragerea din activitate, deşi pe plan intern avea o funcţie de decor fără nici o putere
decizională, pe plan extern a fost “expusă” la câteva competiţii internaţionale cum ar fi J.O.
Los Angeles ’84 şi C.E. de gimnastică de la Moscova din ’86 doar în scopuri de propagandă
cum ar fi interviuri, dineuri, reuniuni şi alte acţiuni de reprezentare. Asta până la un moment
dat când, se pare, faima sa a început să deranjeze anumite persoane. (Raeţki G, 1990) Astfel,
începând cu anul 1986 şi până în 1989, când asumându-şi un risc imens a “fugit” din ţară,
Nadia nu a mai putut face nici o deplasare în străinătate. O altă formă de propagandă externă a
fost încercarea de a sprijini atât material cât şi cu specialişti ţările mai puţin dezvoltate. Spre
exemplu doar în 1973, cu aprobarea C.C. al P.C.R. (A.N.R., Fond CC al PCR, Secţia
Propagandă şi Agitaţie, dos. 3/1973), C.N.E.F.S. a trimis mai mulţi antrenori, de la
disciplinele unde sportivii români obţineau rezultate bune pe plan internaţional, în ţări cu
tradiţie mai mică în practicarea ramurilor de sport respective: Algeria, Iran, Irak, Albania,
Siria, Volta Superioară, Libia. În 1976 N. Ceauşescu autorizează Ministerul Educaţiei şi
Învăţământului să doneze unor şcoli din Vietnam (A.N.R., Fond CC al PCR, Secţia
Propagandă şi Agitaţie, dos. 3/1973), pe lângă aparatură şi rechizite şcolare, şi echipament
sportiv: tenişi, tricouri, şorturi etc.

Performanțe ale sportului românesc în perioada 1976-1990

 Olimpiadele de vară de la Montreal (1976)

La Montreal însă nu numai că au fost prezente toate țările care contau în sportul mondial, dar
putem afirma că a fost ultima și cea mai puternică înfruntare din arena olimpică dintre Est și
Vest, mai corect spus dintre reprezentanții sportului țărilor socialiste și cei ai performanțelor
sportive din capitalism. Or, în aceste condiții, cu cele 27 de medalii (4-9-14), delegația
României s-a situat pe un extraordinar loc 6 în clasamentul final pe națiuni, care a avut
următoarea configurație în primele 10 poziții: 1. URSS, 2. R.D. Germană, 3. SUA., 4. R.F.
Germania, 5. Polonia, 6. România, 7. Japonia, 8. Bulgaria, 9. Ungaria, 10. Canada!

Așadar, şase locuri din zece au fost ocupate de reprezentanții țărilor socialiste, cu sovieticii în
frunte, dar dacă am aduna, bunăoară, medaliile sportivilor din cele două Germanii, ar rezulta
un total de 129 medalii (50 de aur), cu care ar fi trecut în fața sovieticilor (125 medalii, din
care 49 de aur). Şi totuși, deşi la Montreal s-au mai aflat mari campioni, ca înotătoarea
Kornelia Ender sau atletul Alberto Juantorena , la finalul acestei a XXI-a ediții a Jocurilor
Olimpice moderne, cea mai valoroasă sportivă a fost desemnată gimnasta româncă Nadia
Comăneci.

„Zâna de la Montreal” venea de la Onești

Născută la 12 noiembrie 1961 în orașul Onești (care se va numi Gheorghe Gheorghiu-Dej

între 1965 și 1990), Nadia a început să practice gimnastica la vârsta de 5 ani, cu antrenorul
Marcel Duncan, sub culorile Asociației Sportive Flacăra Onești. Ulterior însă, când în
municipiu s-au pus bazele primului Centru naţional de gimnastică, marea campioană de mai
târziu a trecut, din 1971, sub bagheta antrenorilor Martha și Bela Karoly. Centrul acesta va fi
o veritabilă școală pentru gimnastica românească, inițiativa înființării lui fiind datorată
regretatului fost președinte al federației, profesorul Nicolae Vieru, și al antrenoarei emerite
Maria Simionescu, care a și coordonat în anii de început activitatea de acolo. De reținut, în
același timp, că pe fondul interesului arătat de Nicolae Ceaușescu susținerii sportului, în
februarie 1973 are loc o Plenară a C.C. al P.C.R. care adoptă „Hotărârea cu privire la
dezvoltarea continuă a educației fizice și sportului”.

În 1972, Nadia devine campioană națională absolută la categoria I, iar în anul următor, după
ce ocupă locul 3 în întrecerea maestrelor, își face debutul la Campionatele Internaționale ale
României, unde câștigă toate cele patru aparate și, implicit, titlul la individual compus. Nu
împlinise încă 12 ani și se anunțase deja ca marea campioană care avea să fie, în timp ce
consacratele noastre de atunci, Alina Goreac și Anca Grigoraș, cuceresc medalii prețioase la
Campionatele Europene de la Londra. Și, să nu uităm, suntem în anul în care Ilie Năstase
triumfa la celebrul turneu de la Roland Garros.

În 1974, când naționala de handbal masculin cucerește la Berlin încă un titlu mondial, iar la
București se inaugurează Sala Polivalentă, Nadia Comăneci câștigă la Gera, în RDG, „Cupa
Prietenia”, prima ei victorie peste hotare, iar în 1975 se impune categoric în Turneul
Campioanelor de la Londra. O lună mai târziu devine campioană absolută a Europei, la CE de
la Skien. Sosirea sa în arena olimpică era prefațată cum nu se poate mai spectaculos, iar
principalele adversare –gimnastele sovietice Ludmila Turisceva și Olga Korbut – erau puse
deja în gardă că la Montreal le va aștepta bătălia cu românca Nadia Comăneci!
  Jocurile Olimpice de la
Moscova (1980)

A XXII-a ediţie a Jocurilor Olimpice s-

a desfăşurat la Moscova, în perioada 19 iulie-3
august 1980. Moscova a fost aleasă în
detrimentul oraşului Los Angeles, care avea să
găzduiască ediţia următoare.

Prezenţa sovietică în Afganistan a determinat o serie de ţări occidentale să boicoteze

competiţia olimpică, acestea refuzând să-şi trimită sportivii în capitala URSS. Chiar şi în
aceste condiţii, la Moscova au fost prezenţi 5.179 de atleţi, dintre care 1.115 femei şi 4.064
bărbaţi, reprezentanţi a 80 de ţări. Aceştia au participat la 203 probe din 21 de discipline
sportive: atletism, canotaj, baschet, box, kaiac-canoe, ciclism, scrimă, fotbal, gimnastică,
haltere, handbal, hochei, judo, lupte, nataţie, pentatlon modern, echitaţie, tir, tir cu arcul,
iahting şi volei. Presa a avut 5.615 reprezentanţi, dintre care 2.685 din presă scrisă şi 2.930 de
ziarişti de radio şi televiziune.

Chiar dacă numărul sportivilor şi al ţărilor participante a fost mai mic decât la precedentele
ediţii ale JO, a crescut în schimb valoarea performanţelor, depăşindu-se 73 de recorduri
olimpice, 36 mondiale şi 39 europene. Întrecerile olimpice de la Moscova au fost urmărite de
peste 5 milioane de spectatori prezenţi în tribunele sălilor şi stadioanelor. În plus, peste 1,5
miliarde de telespectatori au vizionat zilnic transmisiile efectuate de 59 de societăţi de
televiziune din întreaga lume.

Rusul Aleksandr Ditiatin a câştigat medalii la fiecare probă în gimnastica masculină, devenind
singurul sportiv care a câştigat 8 medalii la o singură Olimpiadă. Super-greul cubanez
Teófilio Stevenson a devenit primul boxer care a cucerit aceeaşi categorie de trei ori, în timp
ce Gerd Wessig a devenit primul concurent la săritura în înălţime masculin care a doborât un
record mondial la Olimpiadă. Înotătorul rus Vladimir Salnikov a coborât sub bariera celor 15
minute în proba de 1.500 m liber, după ce câştigase alte două medalii la 400 m liber şi ştafetă
4×200 m. Atleţii britanici Steve Ovett şi Sebastian Coe s-au duelat la 800 m şi 1.500 m,
împărţindu-şi victoriile.

În clasamentul pe medalii, primul loc a fost ocupat de URSS, cu 80 de medalii de aur, 69 de

argint şi 46 de bronz, urmată de Republica Democrată Germană (RDG), clasată pe locul al
doilea, cu 47 de medalii de aur, 37 de argint şi 42 de bronz, şi de Bulgaria, pe locul al treilea,
cu 8 medalii de aur, 16 de argint şi 17 de bronz.
România a avut rezultate foarte bune la această ediţie a Olimpiadei. Cu cele 25 de medalii
cucerite şi cu 203 puncte realizate, sportivii români s-au clasat pe locul al şaselea în
clasamentul pe puncte şi pe total de medalii şi pe locul al şaptelea în clasamentul pe medalii
de aur, fiind pentru prima dată când se cuceresc 6 medalii de aur.

La startul acestei competiţii, delegaţia României a aliniat 239 de sportivi, dintre care 76 de
femei. S-a participat la 18 sporturi, din cele 21 incluse în programul olimpic şi la 134 din cele
203 probe.

Jocurile olimpice de la Los Angeles 1984

În urmă cu 35 de ani, în 1984, România reuşea cea mai mare performanţa din istoria
participărilor la Jocurile Olimpice: locul 2 în lume, cu 53 de medalii. Los Angeles, 1984.
Vară toridă în Statele Unite ale Americii, dar şi în România. Cosmopolitul Los Angeles era
gazda Jocurilor Olimpice, ediţie tumultuoasă, care urma să aducă o „zestre” incredibilă în
palmaresul sportiv al ţării noastre. Performanţa a fost la un pas să nu existe, dacă Partidul
Comunist Român s-ar fi aliniat directivei impuse de Uniunea Sovietică. Cuvântul de ordine în
lagărul comunist, pentru vara anului 1984, era BOICOT!

„Isteria anti-sovietică din America”

La Jocurile Olimpice precedente, din 1980, de la Moscova, SUA nu a participat, ca formă de

protest față de acţiunea militară a URSS-ului în Afghanistan din 1979. Ca răspuns, sovieticii
au anunţat că nicio ţară din blocul comunist şi membră a Pactului de la Varşovia nu va merge
la JO de la Los Angeles. Motivele oficiale erau acelea că sportivii nu se vor simţi în siguranţă
din cauza „isteriei anti-sovietice din America”, citat din comunicatul oficial al rușilor.

În mai 1984, americanii au început să discute, neoficial!, cu reprezentanţii ţărilor comuniste.

Nimeni nu concepea o ediţie a Jocurilor Olimpice la care să nu participe mii de sportivi
talentaţi. Primii vizaţi au fost chinezii. Peter Ueberroth, președintele Comitetului Olimpic al
SUA, l-a trimis pe Charles Lee, omul său de încredere, la Beijing, iar după mai multe runde
de negocieri, China spărgea blocada şi hotăra să meargă la JO de la Los Angeles.

Câștigarea cupei campionilor în 1986

În urmă cu 34 de ani, Steaua reușea cea mai mare performanță a fotbalului românesc.
Trupa condusă de Emerich Ienei și Anghel Iordanescu a câștigat Cupa Campionilor Europeni
și a devenit prima echipă de club din Estul Europei, care se încorona campioană a
continentului. În acel sezon de CCE, Steaua a trecut de Vejle (1-1, 4-1), Honved (0-1, 4-1),
Kuusysi Lahti (0-0, 1-0) și Anderlecht (0-1, 3-0).

În finală, pe 7 mai 1986, „roș-albaștrii” au învins FC Barcelona, pe Stadionul "Ramon

Sanchez Pizjuan" din Sevilla, după 0-0 la finalul timpului regulamentar și al reprizelor de
prelungire și după ce Helmuth Duckadam a apărat 4 lovituri de pedeapsă consecutive și a
intrat în cartea recordurilor, iar Lăcătuș și Balint au marcat de la punctul cu var.

Miodrag Belodedici, unul dintre cei mai importanți oameni ai Stelei din acea
campanie, avea să fugă din țară în 1988. În 1991, „Căprioara” a caștigat un nou trofeu al CCE,
cu Steaua Roșie Belgrad, ultimul înainte ca această competiție să se rebrand-uiască în
Champions League, după ce a învins pe Olympique Marseille. El face o comparație între cele
doua succese.
 

Steliștii au primit câte un ARO pentru Cupa Camponilor!

„A fost diferența între premierea după cucerirea Cupei Campionilor Europeni cu Steaua
București și cu Steaua Roșie Belgrad. În Iugoslavia eram platiți în mărci germane. În
România, aveam salariile în funcție de gradele în care eram încadrați în cadrul Armatei,
aveam prime de joc, iar la un succes mai mare, cum a fost in 1986, am primit un Aro, un
automobil de teren, mai puternic. Dar masinile nu erau noi, erau adunate de la diverse unități
militare de prin țară și puțin recondiționate, altele fuseseră asamblate din mai multe mașini
defecte. Dacă vindeai mașina, scoteai destul de mulți bani pentru acea vreme, mijlocul anilor
’80, cand situația se schimbase mult în rău în țară.

Dupa succesul cu Steaua Rosie Belgrad am primit bani, o prima in marci germane. Atunci am
inlocuit Dacia mea veche din Romania, botezata <Milka>, in gluma, de colegii de la Steaua
Rosie, cu un Peugeot 405, o masina foarte buna, la moda. Dupa asta nu au mai putut sa faca
glume colegii sarbi de masina mea. A fost o diferenta mare si la bucurie intre Bucuresti si
Belgrad. Din ce mi-a spus lumea din Romania, a doua zi dupa castigarea trofeului, pe prima
pagina a ziarului Sportul au aparut elogii la adresa lui Ceausescu si discursurile lui, iar jos de
tot, pe o banda mica, scria doar <Steaua a castigat Cupa Campionilor Europeni!>. In 1991,
cand am ajuns in Belgrad, ne-au urcat direct in autobuz, ne-au plimbat prin oras, ne-au dus pe
stadion, care era plin-plin. Lumea a fost entuziasmata ca la Bucuresti, unde am fost asteptati
la aeroport, dar autoritatile de acolo erau mai deschise la minte, au speculat mai bine un motiv
de sarbatoare populara.
 

Steliștii, îmbrăcați în uniforme militare și decorați! 

Nicolae Ceausescu ne-a primit dupa finala din 1986. El ne-a felicitat, a tinut un discurs lung,
noi am raspuns cu „Servim patria!”, asa cum ne-au cerut conducatorii. El era un pic mai
batranel, un pic mai distant, nu venea sa te bata pe spate sau sa faca glume. El a venit in fata
noastra, noi stateam in rand, imbracati in uniforma militara, am dat mana, ne-a dat decoratia,
am plecat. Parea totusi mandru, bucuros, de ce realizasem, nici el nu cred ca se gandise ca
putem invinge Barcelona chiar in Spania.

La sarbi, cand am castigat, era presedinte Slobodan Milosevici, care era mai tanar, era din alta
generatie. Ne-a primit si el in cadru oficial, a venit printre noi, a dat mana cu fiecare, am fost
prezentati fiecare in parte, am vorbit destul de
mult, pentru ca era un politician popular, se
simtea bine printre oameni. Atmosfera a fost mai
destinsa, mai neprotocolara. De mine i-au zis ca
sunt Belodedici, baiatul ala care a fugit din
Romania. Mi-a zis ca bine am venit, iar un actor
celebru, care era si el acolo, m-a intrebat cum de
nu m-au impuscat granicerii. Le-am explicat ca
nu am fugit pe Dunare, ca am plecat cu masina si
pasaportul. Se mirau cum am trecut granita asa
usor, pentru ca stiau care e situatia in Romania,
ajungeau cativa romani in fiecare zi cu cauciucul
pe Dunare, aveau institutii speciale care se
ocupau de ei”, a declarat Belodedici pentru
Sport.ro.

Performanțele din handbal și rugby

Istoria handbalului românesc începe cu un profesor de educaţie fizică din Sibiu. În

Transilvania, în şcolile săseşti organizate şi administrate de Biserica Evanghelică, educaţia
fizică era o tradiţie veche. Profesorii erau adesea trimişi în Germania sau Austria pentru a
învăţa metodele de predare a gimnasticii şi a jocurilor sportive. Întâmplarea a făcut ca în
februarie 1920, când Carl Schellenz a organizat primul meci demonstrativ de handbal în
unsprezece pe un teren de fotbal, un astfel de profesor să se afle printre spectatori. Aşadar,
locul de naştere al handbalului românesc au fost şcolile din Sibiu la care Wilhelm Binder
activa ca profesor.

Primele partide s-au jucat în 1921. Şi celelalte comunităţi de saşi transilvăneni sau şvabi
bănăţeni au adoptat noua disciplină sportivă. În perioada interbelică, handbalul se juca mai
ales la Sibiu, Mediaş, Sighişoara, Bistriţa sau Braşov, dar şi la Lugoj, Periam, Timişoara, mai
puţin însă la Bucureşti.

Tot în anii 1930, un ziarist sportiv avea să relateze despre o partidă demonstrativă de
„hazena”, un sport pe atunci nou. Foarte potrivit pentru cluburile feminine, handbalul în şapte
a fost repede adoptat de asociaţiile sportive membre ale mişcării gimnastice evreieşti
Maccabi, destul de răspândite în Moldova şi Bucovina. Dar „hazena” se practica şi la
Petroşani, în mediile muncitoreşti.

Totuşi, centrul handbalului românesc a rămas în Ardeal şi Banat iar primii mari jucători au
fost saşi şi şvabi. Sighişoara, unde a fost creat în urmă cu câţiva ani un centru olimpic de
pregătire, dădea una dintre cele mai puternice echipe. De altfel, în cetatea de pe Târnavă
handbalul era preferat fotbalului de către profesorii de educaţie fizică.

Deşi în 1936 a apărut şi o federaţie naţională de specialitate, handbalul era considerat un sport
minor. Până la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial s-au jucat totuşi şaptesprezece
meciuri internaţionale, în special contra Germaniei, Austriei şi Suediei.

1949:de la Sibiu la Băbici-Romanaţi

La 2 august 1949, „Scînteia” anunţa – printre ştirile telegrafice ale unei minuscule rubrici
„Duminica sportivă” – că noua campioană naţională la handbal masculin era C.F.R.
Sighişoara. Ştirea ajunsese însă pe dos la Bucureşti, deoarece nu organizatorii finalei, ci
oaspeţii, Derubau Sibiu, câştigaseră cu 5-3.

Mult mai mult spaţiu (şi chiar o fotografie) era acordat echipei de „ţărănci-muncitoare” din
Băbici, pe atunci în judeţul Romanaţi, ale cărei performanţe în „Cupa Tineretului Muncitor”
uimiseră lumea sportivă.

De altfel, această competiţie avea să fie socotită, peste ani, drept „leagănul” handbalului
românesc postbelic, întrecerea care a stârnit interesul pentru practicarea acestui sport. Pe
structura vechilor cluburi interbelice a fost creat un campionat naţional. Handbalul a fost
popularizat şi în Bucureşti, unde noile cluburi afiliate diverselor ministere l-au inclus printre
disciplinele practicate. Treptat, el a fost extins şi în Moldova, unde au luat naştere veritabile
şcoli, precum cea de la Bacău.

În 1953, România s-a clasat a doua la Festivalul Mondial al Tineretului, atât la masculin, cât
şi la feminin. Totuşi, meciurile s-au jucat în deschiderea finalei de fotbal, strategie veche,
menită să atragă atenţia spectatorilor.
Foarte repede, în 1956, avea să vină şi primul titlu mondial, la feminin, câştigat chiar în faţa
echipei Germaniei (pe vremea când handbalul se juca încă în unsprezece, în aer liber).
Următorul succes al româncelor a fost în 1962, când au câştigat din nou titlul mondial, de data
aceasta în sală, în echipe de câte şapte.

Drumul la masculin avea să fie mai greu, dar, în cele din urmă, mai fructuos. Hulite astăzi,
metodele „sovietice” de antrenament şi organizare şi-au spus cuvântul. Concentrarea valorilor
în câteva echipe, cantonamentele prelungite şi îmbinarea pregătirii fizice cu una intelectuală şi
ideologică, inclusiv înainte de Campionatul Mondial din 1990, au făcut din România prima
cvadruplă campioană mondială masculină din istorie (1961, 1964, 1970 şi 1974).

1964 –  Echipa de handbal masculin a României, campioană mondială a doua oară. Din
echipă făceau parte Mihai Redl, Virgil Tale, Ion Bogolea, Petre Ivănescu, Ion Mozer, Virgil
Hnat;rândul doi:Andrei Oţelea, Iosif Iacob, Olimpiu Nodea, Mircea Costache II, Gheorghe
Gruia, Ion Popescu;rândul trei:Aurel Bulgaru, Cezar Nica, Mircea Costache I. Antrenori:Ion
Kunst-Ghermănescu şi prof. Nicolae Nedef. Băieţii au cucerit 4 trofee mondiale, în 1961,
1964, 1970, 1974, şi au ocupat locul 2 la Jocurile Olimpice din 1976 de la Montreal

1962 – Echipa de handbal a României cucereşte singurul titlu mondial la feminin la handbal
în 7 în sală. Echipa era alcătuită din Iosefina Ştefănescu (căpitan), Irina Hector, Ana Boţan,
Aurora Leonte, Maria Constantinescu, Antoaneta Oţelea, Iuliana Naco, Liliana Borcea;rândul
de jos:Victoriţa Dumitrescu, Elena Hedeşiu, Constanţa Dumitrescu, Edeltraut Franz, Aurelia
Szöke, Ana Nemetz, Felicia Gheorghiţa, Cornelia Constantinescu

JOCUL DE RUGBY

ÎNCEPUTURI:

Jocul de rugby a fost introdus în România de studenți reveniți de la studii făcute la Paris, care
au înființat cluburi cum au fost Stadiul Român, începând cu anul 1913. Ulterior, s-au înființat
17 alte echipe în București.

În 1919, Comitetul Olimpic Român solicită Comitetului Olimpic Internațional reintroducerea

rugbyului ca probă olimpică. Această propunere este într-un final adoptată, C.O.R. fiind
anunțat printr-o adresă din data de 21 noiembrie 1919. Dar, din lipsa fondurilor, sportivii
români nu au putut participa la ediția de la Anvers a Jocurilor Olimpice.

Primul meci internațional al Stejarilor s-a jucat în 1919, împotriva SUA. România a fost una
dintre cele trei echipe participante la Jocurile Olimpice de vară din 1924, pierzând ambele
meciuri jucate, împotriva Franței (cu 59-3) și a SUA (cu 39-0). România a terminat astfel pe
locul 3, obținând medalia de bronz, prima din istoria participării sportivilor români la Jocurile
Olimpice. Federația Română de Rugby s-a înființat în 1931, iar în anul 1939 s-a înființat
la Brașov, la fabrica de avioane, prima echipă de club din afara Bucureștiului.

PERIOADA DE DUPĂ AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL:

Regimul comunist a utilizat rugbyul, precum alte sporturi, ca un instrument de propagandă în

timpul războiului rece cu țările occidentale. Fiecare succes internațional era prezentat ca un
efect direct al superiorității ideologiei comuniste. Resursele financiare existente erau dirijate
către pregătirea echipei naționale, în detrimentul dezvoltării rugbyului la nivel de masă. Cei
mai valoroși jucători erau înrolați în Armată sau în Miliție, evoluând pentru cluburile Steaua
și Dinamo, care beneficiau de bune baze de pregătire.

Generația de antrenori educați la școala franceză de rugby, activi în anii ’40 și ’50 au creat un
sistem care a dus la succesele echipei naționale din anii 1960, ’70 și prima parte a anilor ’80.
În această perioadă, românii au început să concureze de la egal la egal cu națiunile majore în
rugby. În 1960 s-a obținut prima victorie împotriva Franței, iar în anul 1976 a acut loc un
turneu în Noua Zeelandă. Posibilitatea de a juca împotriva țărilor celor mai bune în acest
sport, a ajutat la dezvoltarea rugbyului în România; rugbiștii românii au căpătat un stil
specific de joc, construit în jurul unor puternice pachete de înaintare. Forța reală a Stejarilor a
fost demonstrată în 1979 într-un meci test împotriva Țării Galilor, la Cardiff: românii au
condus până în clipele finale ale jocului, când numai un drop-gol de ultim moment al galezilor
a făcut ca aceștia să învingă la limită, cu 13-12. Anul următor, România învingea clar Franța
la București, cu 15-0 și obținea un rezultat egal, 13-13, împotriva Irlandei.

În anii 1980, în țară existau mai mult de 12.000 de jucători, activând în 110 cluburi. Țările
britanice au introdus în palmares meciurile împotriva României începând cu anul 1983. În
noiembrie în acel an, Țara Galilor era înfrântă categoric la București, cu 24-6; în 1984 a venit
o victorie asupra Scoției, iar în 1988 s-a obținut prima victorie în deplasare împotriva unei
echipe participante la Turneul celor 5 Națiuni, respectiv 15-9 în fața Țării Galilor.
La prima ediție a Campionatului Mondial, ținută în Australia și Noua Zeelandă în 1987,
România a învins Zimbabwe.

DUPĂ CĂDEREA COMUNISMULUI:

Odată cu deteriorarea situației politice și economice interne în anii 1990, finanțarea rugbyului
a avut de suferit. O serie de jucători de valoare au murit în timpul Revoluției din 1989, printre
care căpitanul echipei naționale, Florică Murariu, jucător cu peste 70 de selecții, care era
ofițer al Armatei.

Inițial, Stejarii au continuat să dea semne de vigoare. În 1990, s-a înregistrat singura victorie
obținută împotriva Franței în deplasare (12-6, la Auch). În anul următor, Scoția a fost învinsă
cu 18-12. La Campionatul Mondial din 1991, România a învins Fiji cu 17-15, iar la Cupa
Mondială din 1995 au rezistat onorabil în fața țării gazdă, Africa de Sud, înclinându-se cu 21-
8.

Trecerea la profesionism care a urmat îndată după acest campionat mondial a marcat însă un
declin accentuat pentru Stejari. Numărul jucătorilor legitimați a scăzut dramatic, cu circa
75%, în țară rămânând mai puțin de 30 de cluburi, care beneficiază de condiții precare. În
ciuda condițiilor grele și a unui decalaj din ce în ce mai mare față de forțele rugbyului
mondial, s-a reușit totuși să se mențină un nivel onorabil al reprezentărilor internaționale.
Astfel, la Cupa Mondială din 1999, România a învins SUA cu 27-25.
 Echipa de rugby "Tenis Club" din
București, campioană a României în
1922

BIBLIOGRAFIE

1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Echipa_na%C8%9Bional
%C4%83_de_rugby_a_Rom%C3%A2niei

2. https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/handbalul-romanesc-lungul-
drum-catre-legenda

3. https://www.sport.ro/liga-1/jucatorii-stelei-imbracati-in-uniforme-militare-de-
ceausescu-dupa-castigarea-cupei-campionilor-ce-prime.html

4. http://www.tvr.ro/sportivii-romani-medaliati-la-jo-de-la-los-angeles-
84_2456.html#view

5. https://www.fanatik.ro/remember-a-fost-odata-ca-niciodata-romania-pe-locul-
2-la-medalii-la-jo-din-1984-35-de-ani-de-la-cea-mai-mare-performanta-din-
istorie-video-19082987
6. http://www.tvr.ro/sportivii-romani-medaliati-la-jo-de-la-moscova-
80_2454.html#view

7. https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/montreal-76-olimpiada-nadiei-
comaneci

8. https://www.vice.com/ro/article/aed7a5/dictatura-modei

9. https://alba24.ro/foto-prima-zi-de-scoala-in-comunism-cum-era-viata-cu-
manuale-unice-uniforma-obligatorie-si-munca-patriotica-pe-camp-592884.html

10. https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/sportul-mijloc-de-
implementare-a-comunismului-in-romania

11. https://www.vice.com/ro/article/3dqp4j/petrecerile-din-vremea-lui-ceausescu

12. https://evz.ro/petrecerile-in-timpul-comunismului.html

13. https://adevarul.ro/news/societate/cum-distrau-parintii-vremea-ceausescu-
ceaiuri-dansate-gradini-vara-cozi-cinematografe-tinerii-cool-comunismului-
purtau-plete-blugi-evazati-ascultau-rocknroll-
1_514ee28900f5182b854756c8/index.html

14. https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/craciunul-in-comunism

15. https://adevarul.ro/locale/alba-iulia/ratia-lunara-alimente-comunism-erau-
adidasii-calculatoarele-zahar-carne-unt-ulei-trebuia-primeasca-roman-
1_5e00e1495163ec42714f7879/index.html

16. https://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Luca

17. https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Gheorghiu-Dej

18. https://ro.wikipedia.org/wiki/Ana_Pauker

19. https://ro.wikipedia.org/wiki/Petru_Groza#In_memoriam

20. https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Ceau%C8%99escu

21. https://lege5.ro/Gratuit/g43tmojq/republica-socialista-romania-constitutia?
dp=gq2danrtgmzdm

22. http://klgrid.kmlink.com.my/neuaxis-e/Record/002066088-X

23. https://www.iiccmer.ro/scurt-istoric-al-regimului-comunist/

24. https://www.unitischimbam.ro/partidul-comunist-roman/

25. https://www.youtube.com/watch?v=DIg6JLU_57s
26. http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=37735

27. https://www.youtube.com/watch?v=z5LiA3eNmQc&t=322s

28. https://adevarul.ro/locale/zalau/alimentatia-regimul-comunist-nicio-masa-
peste-masurile-drastice-infometare-populatiei-
1_5db58b3a892c0bb0c6f70e88/index.html

REALIZAT DE: BOLOG ANDREEA IOANA- XII C