România postbelică.

Stalinism, naţional-comunism şi disidenţă

anticomunistă

Preliminariile regimului totalitar

Regimul comunist de inspiraţie sovietică a fost instaurat în România la sfârşitul celui de-al
Doilea Război Mondial.
Evenimentele de la 23 august 1944 care au dus la ieşirea României din războiul antisovietic
au avut ca urmare imediată ocuparea României de către trupele Armatei Roşii. URSS a obţinut
acordul tacit al aliaţilor pentru a-şi impune dominaţia în România (ca dealtfel şi în alte ţări din
Europa de Est) şi s-a folosit şi de Partidul Comunist Român care în 1944 avea mai puţin de 1000 de
membri.
Astfel, mecanismele de preluare a puterii de către comunişti au fost:
1. acţiunile diplomatice;
2. prezenţa Armatei Roşii;
3. Folosirea Partidul Comunist Român ( instrument folosit de Stalin) pentru:
a. preluarea puterii executive – guvern, legislative -
parlament
b. manipularea opiniei publice – falsificarea alegerilor din
1946;
c. înlăturarea instituţiilor democratice – partidele politice şi
monarhia.

1. Acţiunile diplomatice

- Convenţia de armistiţiu semnată la 13 septembrie 1944 la Moscova – a constituit cadrul legal prin
care Stalin şi-a asigurat interesele politice şi economice dominante în România; dădea Armatei
Roşii toată libertatea de acţiune de care avea nevoie ( ex. : Art. 3 - România se obliga să asigure
deplasarea liberă a Armatei Roşii pe teritoriul ei, în funcţie de necesităţi militare).
- Acordul de la Moscova – 9 octombrie 1944 – România era lăsată în proporţie de 90% în sfera de
influenţă a URSS.

2. Prezenţa Armatei Roşii

Prezentă în ţările est-europene, Armata Roşie a avut rolul principal în instaurarea regimurilor
comuniste. Fără aceste trupe comuniştii locali ar fi rămas doar forţe politice periferice. Şi – a făcut
simţită prezenţa prin presiuni, abuzuri şi violenţe asupra populaţiei civile şi îndepărtarea unor
lideri politici anticomunişti.
La Bucureşti (unde au intrat la 30 august 1944) au fost concentrate unităţi sovietice de
blindate şi a fost interzisă legătura cu armata română de pe front.
La 28 februarie 1945, Andrei Vîşinski, adjunctul ministrului de externe, a fost trimis de
Moscova pentru a conduce ofensiva comuniştilor pentru preluarea puterii; el a cerut regelui
înlocuirea guvernului Rădescu cu un guvern condus de Petru Groza la 6 martie 1945. Reprezentantul
Moscovei venise cu scopul de a folosi toate mijloacele pentru a instaura un guvern prosovietic.

3. Folosirea PCR ca element esenţial în politica lui Stalin

Incercarea comuniştilor locali („moscoviţii”) de a reînvia partidul a beneficiat de prezenţa
autorităţilor sovietice de ocupaţie şi de sprijinul diplomatic al Moscovei.
Până la mijlocul lunii octombrie 1944 s-a format Frontul Naţional Democrat, o coaliţie controlată de
PCR, coaliţie care cuprindea PCR, Partidul Social Democrat, Frontul Plugarilor.

1
a. PCR a preluat treptat controlul asupra executivului (guvernului). Dacă în primul guvern,
format în seara zilei de 23 august 1944, condus de generalul Constantin Sănătescu, era un singur
comunist, anume Lucreţiu Pătrăşcanu, în cel de-al doilea guvern condus tot de Sănătescu , Frontul
Naţional Democrat deţinea mai multe portofolii (Petru Groza era vicepreşedinte al Consiliului de
Miniştri). In guvernul condus de generalul Nicolae Rădescu (instalat la 6 decembrie 1944, o ultimă
încercare, nereuşită de a se opune instaurării comunismului în România) comuniştii deţineau
ministere importante: al justiţiei, muncii, educaţiei naţionale şi comunicaţiilor precum şi
vicepreşedinţia Consiliului de Miniştri.
La 6 martie 1945 se instaura guvernul condus de Petru Groza şi din acest moment drumul
comunizării României era deschis. PCR preluase controlul total asupra executivului.
PCR a preluat controlul asupra parlamentului după ce a falsificat rezultatul alegerilor electorale
din 19 noiembrie 1946. Pe principiul că nu contează cine votează ci cine numără voturile, s-a anunţat
că Blocul Partidelor Democratice, alianţă controlată de comunişti, a obţinut 70% din voturi, adică
349 de locuri în Parlament.
b. Manipularea opiniei publice – prin legea agrară din 23 martie 1945
- prin legea electorală din 15 iunie 1946

Legea agrară din 23 martie 1945

- legiferată de guvernul Groza;
- erau expropriate 1468946 ha (a noua parte din suprafaţa agricolă a ţării) cu care erau
împroprietărite 917777 familii de ţărani;
- foştii proprietari îşi puteau păstra deocamdată doar 50 de hectare de teren;
- toate partidele erau de acord cu această măsură, dar pentru comunişti scopul ei a fost mai curând
politic decât economic: înlăturarea marilor proprietari de pământ, atragerea ţărănimii de partea
comuniştilor; nu i-a avut în vedere pe ţăranii români aflaţi încă pe front, în centrul Europei;
c. Inlăturarea partidelor politice:
- PNŢ – înscenarea de la Tămădău – iulie 1947 – efect: desfiinţarea PNŢ; Iuliu Maniu şi Ion
Mihalache au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă;
- PNL – se autodizolvă – 1947;
- PSD – fuziune forţată cu PCR – se formează PMR – februarie 1948.
Inlăturarea monarhiei – regele Mihai a fost obligat să abdice - 30 decembrie 1947 - în seara
aceleiaşi zile a fost proclamată Republica Populară Română.
Guvernul prezidat de Petru Groza – instaurat la 6 martie 1945
- Era un guvern impus de către Uniunea Sovietică. Nici un membru al celor două partide
democratice – Partidul Naţional Liberal, Partidul Naţional Ţărănesc, nu făceau parte din acest
guvern. Deşi Gheorghe Tătărescu, liberal dizident, era ministru de externe, iar Anton Alexandrescu,
dizident al Partidului Naţional Ţărănesc era ministru al cooperativelor, ei reprezentau doar facţiuni
restrânse ale partidelor respective. Prin aceste măsuri se urmărea dezmembrarea partidelor
necomuniste.
- A fost elaborată o nouă legislaţie, în mare parte de inspiraţie sovietică, care a avut scopul de a
înlătura din viaţa publică elita intelectuală. Ea a fost dublată de o agresivă campanie de demascare în
presă a aşa-numitelor „elemente reacţionare”.
Măsuri: - Legea agrară din 23 martie 1945
- O nouă lege electorală – femeile au primit dreptul de a fi alese;
- Alegerile electorale din 19 noiembrie 1946 – rezultatul lor a fost falsificat;
- Inlăturarea partidelor politice:
- PNŢ – înscenarea de la Tămădău – iulie 1947 – efect: desfiinţarea PNŢ; Iuliu Maniu şi Ion
Mihalache au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă;
- PNL – se autodizolvă – 1947;

2
 - Inlăturarea monarhiei – regele Mihai a fost obligat să abdice - 30 decembrie 1947 - în seara
aceleiaşi zile a fost proclamată Republica Populară Română.
La început, guvernul Groza nu a fost recunoscut de către SUA şi Marea Britanie. Ţinând cont de
acest fapt dar mai ales de numeroasele încălcări ale prevederilor constituţionale, regele Mihai intra,
în august 1945, în „greva regală” . Regele nu a mai semnat actele emise de guvern sperând că ar
acest lucru ar duce la înlăturarea guvernului. Dar, susţinut de Moscova, guvernul a pus în aplicare şi
fără semnătura regelui actele legislative emise. La presiunile SUA şi Marii Britanii în guvern au fost
incluşi doi miniştri secretari de stat din partea opoziţiei: Emil Haţieganu (PNŢ) şi Mihail
Romniceanu (PNL). Influenţa lor în guvern era neînsemnată. Apoi SUA şi Marea Britanie au
recunoscut guvernul Groza. In aceste condiţii regele Mihai încetează greva – ianuarie 1946.

Mecanismele de menţinere a puterii de către PCR

a. Inregimentarea din punct de vedere militar în blocul sovietic prin:

- Tratatul de prietenie, colaborare şi ajutor reciproc între România şi URSS- 4 februarie 1948,
- Aderarea la Tratatul de la Varşovia - 1955

b. Consolidarea partidului unic de masă, constituit dintr-o elită şi membri devotaţi. La Congresul
din februarie 1948 prin fuziunea forţată dintre PSD şi PCR s-a format partidul unic, Partidul
Muncitoresc Român. Gheorghe Gheorghiu Dej a fost ales secretar general al PMR. Ana Pauker,
Vasile Luca şi Teohari Georgescu au devenit membri ai Secretariatului. In 1952 Gheorghe
Gheorghiu Dej şi-a îndepărtat şi rivalii din PMR - pe Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu şi
astfel şi-a consolidat poziţia în partid. La 2 iunie 1952 Gheorghe Gheorghiu Dej a fost numit şi
preşedinte al Consiliului de Miniştri (guvernului). Prin urmare funcţia supremă în partid este
cumulată cu funcţia supremă în stat.

c. Adoptarea Constituţiei (după modelul constituţiei sovietice din 1936) – 13 aprilie 1948.
Organul executiv suprem era în România Consiliul de Miniştri.
Parlamentul era unicameral, era numit Marea Adunare Naţională (MAN) – „organul suprem al
puterii de stat” Toate aceste organisme erau supuse autorităţii Partidului Comunist.
d. Menţinerea ordinii impuse cu ajutorul:
- Armatei Roşii - prezentă în România până în 1958,
- instituţiilor represive înfiinţate – Securitatea (30 august) 1948
şi, în subordinea Ministerului de Interne, Miliţia – 1949 și Trupele de Securitate (rol: menţinerea
ordinii publice şi înăbuşirea oricărei rezistenţe faţă de măsurile guvernului, ex. naţionalizarea,
colectivizarea agriculturii, etc..
Securitatea a fost încadrată cu agenţi sovietici deveniţi generali români – Pintilie Bodnarenko,
A.Nikolski. Represiunea a devenit şi mai violentă, lovind potrivit principiului stalinist al întreţinerii
luptei de clasă, fără discriminare şi din nevoia intimidării oricărui posibil oponent.
Rolul Securităţii era de a „apăra cuceririle democratice şi a asigura securitatea ţării împotriva
duşmanilor interni şi externi”.
Un cadru legal pentru acţiunile Securităţii a fost oferit de un nou sistem de justiţie, a cărui principală
caracteristică era subordonarea faţă de partid şi de stat.
e. cultul personalităţii instaurat de Nicolae Ceauşescu -
- 1967 – a fost ales preşedinte al Consiliului de Stat,
- 1968 – a crescut prestigiul său când a condamnat intervenţia Trupelor Pactlui de la Varşovia în
Cehoslovacia

3
- 1974 – a fost ales preşedinte al Republicii Socialiste România. El rămânea şi preşedinte al
Consiliului de Stat şi secretar general al PCR şi preşedinte al Consiliului de Apărare Naţională,
deţinând astfel toate pârghiile puterii.

Regimul stalinist Gheorghe Gheorghiu Dej (1948 – 1965)

Politica internă: regim totalitar, bazat pe controlul societății de către partidul unic, puterea în
stat era deținută de Marea Adunare Națională subordonată partidului, economia era
planificată și centralizată. Regimul a avut un caracter represiv. In politica externă țara s-a
subordonat strict URSS până în 1958.
Politic
1948 - februarie – partidul unic – PMR (fuziune PSD, PCR) – vezi mai sus
- 13 aprilie - Constituția – vezi capitolul ”Constituții”
Instituții represive – 1948 – Securitatea – vezi mai sus
1949 – Miliția și Trupele de securitate

In domeniul economic principalele măsuri ale regimului comunist au fost:

1. Înlocuirea proprietății private cu proprietatea de stat prin naționalizarea întreprinderilor,
băncilor, mijloacelor de transport, etc.
11 iunie 1948 Marea Adunare Națională vota legea naționalizării întreprinderilor
industriale, de asigurări, miniere și de transport. Ca urmare aproximativ 1060 de
întreprinderi industriale și miniere cu capital românesc sau străin, reprezentând 90% din
producția țării, băncile, societățile de asigurări au fost naționalizate în iunie 1948.
In noiembrie 1948 au fost naționalizate instituțiile de sănătate, casele de filme, cinematografele.
In aprilie 1950 o parte a fondului de locuințe a fost naționalizată.
A fost o confiscare a proprietății private pentru că nu s-a acordat nici un fel de despăgubire.
Consecințele acestor măsuri:
- Desființarea proprietății private – statul controla practic toate capacitățile
industriale.
- Prin Comitetul de Stat al Planificării statul dirija politica economică.
2. Planificarea economiei, adoptându-se modelul sovietic, – prin Comitetul mai sus menționat
și prin stabilirea unor planuri de dezvoltare economică, la început anuale – 1949-1950, apoi
cincinale – primul a fost adoptat pentru perioada 1951-1955.
Astfel, naționalizarea a prmis introducerea planificării centralizate, cantitative și pe de altă
parte, distrugerea bazei economice a celor considerați dușmani de clasă.
3. Colectivizarea agriculturii – 1949-1962
Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 3-5 martie 1949 a
decis transformarea socialistă a agriculturii, altfel spus, lichidarea micii proprietăți rurale.
Pământul, animalele și echipamentul proprietarilor care avuseseră terenuri de până la
maximum 50 de hectare, în temeiul legii agrare din 1945, au fost expropriate fără
compensare.
Cei mai mulți țărani, de la cei lipsiți de pământ până la cei care lucrau pământul folosindu-se
doar de brațele de muncă ale familiei, au fost organizați în gospodării agricole colective
(GAC), transformate apoi în cooperative agricole de producție - CAP, și gospodării
agricole de stat (GAS). In perioda 1953-1957 au existat „întovărășirile”, forme intermediare
care trebuiau să facă trecerea de la gospodăriile individuale la cele colective. S-a recurs la
această măsură pentru a stimula creșterea producției agricole astfel încât să se asigure
aprovizionarea orașelor care puteau deveni focare de revoltă așa cum s-a întâmplat la Berlin,
Poznan, Budapesta. La începutul colectivizării, între 1949 și 1953, autoritățile au recurs la

4
 arestări în masă, confiscări de inventar agricol și de recoltă. Din 1953 au folosit mijloace
administrative și un uriaș aparat de propagandă pentru a-i convinge pe țărani de
„binefacerile” sistemului, au alternat metodele dure cu promisiunile; au recurs la restricții
comerciale, interdicții. In paralel exercitau o presiune fiscală pentru plata cotelor obligatorii
care erau tot mai mari.
Membrilor gospodăriilor colective li s-a permis să păstreze mici loturi de pământ care să nu
depășească 0,15 ha.
Gospodăriile colective erau în fapt conduse tot de stat pentru că Ministerul Agriculturii
indica tipurile de culturi și fixa prețurile.
Dar după 1958 s-a revenit în forță la modelul stalinist. In 1962 (27 aprilie) Gheorghe
Gheorghiu-Dej anunța încheierea procesului de colectivizare a agriculturii: 3.201.000
familii din mediul rural erau încadrate în structuri colectiviste și aproximativ 90% din
suprafața agricolă a țării era colectivizată.
In majoritatea cazurilor colectivizarea agriculturii s-a făcut pe cale violentă, prin
forță. Autoritățile au folosit atât propaganda cât și intimidările, amenințările, abuzurile,
arestările. Rezistența țăranilor față de colectivizare s-a manifestat pe toată perioada. Prin
urmare au avut loc răscoale ale țăranilor în toate zonele țării (Botoșani, Suceava, Arad,
Ialomița, Dâmbovița, etc.) urmate de numeroase arestări, execuții, deportări. Chiar Dej
admitea că peste 80.000 de țărani au fost trimiși în judecată și dintre ei peste 30.000 au fost
judecați în procese publice.
Colectivizarea agriculturii a dus la lichidarea a ceea ce mai rămăsese din moșierime și a
chiaburilor - țărani înstăriți (cei care angajau forță de muncă sau își închiriau propriile
mașini indiferent de mărimea proprietății lor). Aproximativ un milion de hectare au fost
comasate în GAC și GAS-uri. Miliția a scos din casele lor și le-a mutat în zone de reașezare
17.000 de familii.
Pe termen lung, consecințele sociale ale colectivizării au fost negative: a determinat o
migrație masivă a țăranilor spre oraș, țăranii se dezrădăcinează de locurile natale; s-a
dezvoltat fenomenul navetismului.
Pe de altă parte, concentrarea pământului a creat premise pentru modernizarea agriculturii
- construirea sistemului de irigații, mecanizarea.

4. Industrializarea forțată
Plenara Comitetului Central al PMR din noiembrie 1958 a declarat țara pregătită pentru un efort
general de modernizare socialistă; accentul urma să se pună pe dezvoltarea
 industriei constructoare de mașini și
 siderurgică – în anii ”60 s-a construit Combinatul siderurgic de la Galați
Planul de dezvoltare pe 6 ani – 1960-1965, prevedea că 78% din investiții urmau să se facă în
industriile energetică – 32%, metalurgică – 23%, chimică – 23%.
Un simbol al epocii comuniste este Canalul Dunăre-Marea Neagră. Lucrările la canal au
început în 1949, cu muncitori și militari cărora în 1950 li se adaugă și deținuți de drept comun și
politici (supuși la muncă forțată în coloniile amplasate de-a lungul canalului). In 1953, la
moartea lui Stalin lucrările au fost sistate pentru că sumele necesare finalizării erau uriașe.
Lucrările s-au reluat îndeceniul opt (1974?) și a fost dat în folosință în 1984. Finalizarea
construcției a fost folosită de propagandă pentru a susține cultul lui Nicolae Ceaușescu.

Moartea lui Stalin în 1953 și noua orientare a lui Hrusciov au avut ca urmare o
schimbare și în România. S-a încercat o cale proprie de construire a socialismului. In 1958 s-
a obținut retragerea trupelor sovietice din țară, fapt ce a avut ca urmare o distanțare de Moscova.
Un semn al acestei politici a fost și respingerea de către România a Planului Valev, în 1964.
Era un plan prin care România urma să fie doar furnizoare de produse agrare pentru CAER

5
 (România, Bulgaria, sudul URSS deveneau un spațiu interstatal axat pe dezvoltarea agriculturii).
Ca urmare industrializarea devenea o necesitate pentru regim. Dar industrializarea forțată a avut
consecințe dramatice pentru România, consecințe vizibile în anii ”80.
In aprilie 1964, pe fondul unor dispute ideologice între conducerea comunistă din
China și URSS, a fost publicată „Declarația cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român
în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale” insistându-se pe egalitatea
dintre partidele comuniste în cadrul mișcării comuniste.

Cultura
Mijloacele de informare publică au trecut sub controlul statului. Din biblioteci și librării au fost
scoase toate cărțile considerate necorespunzătoare din punct de vedere politic, activitățile
ziariștilor și muzicienilor au fost puse sub controlul Seciei de Agitație și Propagandă a
Comitetului Central al Partidului.
Prin legea pentru reforma învățământului din agust 1948 au fost închise toate școlile străine.
Marxism-leninismul, în interpretarea lui Stalin, a devenit obligatoriu de la școala secundară în
sus. Predarea religiei a fost interzisă.
Prin Legea cultelor religioase din 4 august 1948 toate cultele legal recunoscute intrau în
subordinea Ministerului Cultelor. Credincioșii greco-catolici erau obligați să revină în rândurile
Bisericii Orodoxe, bisericile lor fiind predate Bisericii Orodoxe. Prin urmare Biserica Unită (sau
Greco-Catolică) a fost practic desființată – 1 decembrie 1948. Biserica Ortodoxă a trecut sub
controlul statului.
Partidul Comunist și-a fixat scopul de a crea omul nou. Aceasta nu se putea face fără distrugerea
și rescrierea valorilor tradiționale. Acest lucru s-a realizat printr-o campanie de rusificare. In
școli se studia în mod obligatoriu limba rusă. Se studiau istoria și geografia URSS. S-au înființat
Editura Cartea Rusă (1946), Institutul de studii Româno-Sovietic (1947), Muzeul Româno-Rus
(1948), Institutul de limbă rusă Maxim Gorki (1948).
Istoria românilor a fost rescrisă cu scopul de a servi interesele noului regim. In școli a fost
impus manualul de istorie al lui Mihail Roller din 1947, o completă revizuire a trecutului țării, a
ideii naționale, a conceptului de patriotism.
Modelul stalinist în cultură s-a impus prin forță: legăturile intelectualilor români cu Apusul au
fost complet întrerupte. Academia Română a fost desființată în iunie 1948 și înlocuită cu una
nouă, supusă partidului.
In vara anului 1948 au fost desființate vechile institute de cercetări, înlocuite cu altele noi sub
patronajul Republicii Populare Române. Mulți autori au fost cenzurați. In 1948 a apărut un index
al Publicațiilor interzise conținând peste 8000 de titluri. Un număr mare de oameni de știință,
artă și cultură au ajuns la închisoare.
A apărut un nou tip de intelectual, activistul de partid, cu diplome, titluri și pretenții care trata
cultura ca pe un domeniu oarecare al vieții administrative.
Reorientarea politicii românești duă 1960, a însemnat în planul culturii începerea unei campanii
de derusificare, care a culminat în 1963 cu închiderea tuturor instituțiilor create între 1946 și
1948.

Național-Comunismul (1965 – 1989)

Politica internă:
Politic
In 1965, după moartea lui Dej, conducerea partidului a fost preluată de Nicolae Ceaușescu.
Fusese un apropiat al lui Ceaușescu și din 1952 făcuse parte din Biroul Politic la Partidului
Muncitoresc Român.
Congresul al IX-lea 1965 – PMR revine la denumirea de Partidul Comunist Român

6
 - Nicolae Ceaușescu – ales secretar general al PCR
Constituția din 1965 – denumirea țării devine Republica Socialistă România
El a continuat linia națională începută de Dej și chiar a inițiat o relaxare internă până în 1971.
Au fost luate măsuri care marchează o anumită destindere, măsuri referitoare la circulația
persoanelor, încurajarea proprietății private, condamnarea unor greșeli din trecut – în 1968 a fost
reabilitat Lucrețiu Pătrășcanu. In același timp a avut loc consolidarea puterii lui Nicolae Ceaușescu,
el începând să cumuleze cele mai înalte funcții de partid și de stat. Astfel, în 1967 devine președinte
al Consiliului de Stat, din anul următor controlează și Consiliul Apărării. Apogeul popularității a fost
atins în 1968 când a condamnat intervenția trupelor Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia.
Inspirat din realitățile din China și Coreea de Nord, țări pe care le vizitase în 1971,
Ceaușescu lansează „tezele din iulie” care marchează revoluția culturală. Promovează cultul
personalității și reîntoarcerea la un regim autoritar de tip neostalinist. In 1974 cu prilejul Congresului
al XI-lea al PCR lansa programul partidului pentru „făurirea societății socialiste multilateral
dezvoltate”. In 1974 Ceaușescu devenea președinte al statului.
Economia
Agricultura
Economia se confruntă cu dificultăți accelerate, după 1974, de neputința soluționării
problemelor agriculturii, de transformarea României într-o țară cu grave probleme alimentare.
Creșterea prețurilor n-a rezolvat problema aprovizionării. Lipsurile de alimente au devenit acute
din toamna anului 1981 când partidul a reintrodus cartelele desființate în 1954. In 1983
conducerea partidului emitea decrete privind agricultura, urmărind rezolvarea crizei prin întărirea
controlului central: se introducea un nou sistem de achiziții forțate de la țărani, obligați să
contracteze animale doar cu statul și să le vândă doar la prețul fixat de stat.
Industria
După 1971 se revine la controlul total asupra întreprinderilor, investițiile, ritmul de
dezvoltare fiind stabilite ca urmare a indicațiilor personale ale lui Ceaușescu. Mari investiții au
presupus Canalul Dunăre-Marea Neagră, Hidrocentrala de la Porțile de Fier, Transfăgărășanul,
Casa Poporului.
Investiții se fac în siderurgie și petrochimie în condițiile lipsei minereurilor de fier
autohtone, a scăderii producției românești de petrol. Fără a ține seama prea mult de condițiile
și resursele locale , de legile economice, partidul s-a angajat în construcția de centrale nucleare,
helicoptere, avioane, vase maritime, inclusiv petroliere, automobile, noi centre siderurgice. După
1974, Nicolae Ceaușescu a impus accelerarea și diversificarea industrializării punând accent pe
industria grea. Nevoia de fonduri pentru aceste investiții a dus la raționalizări drastice ale
consumului populației, la împrumuturi financiare contractate la diverse organisme internaționale.
Ca urmare, nivelul de trai al populației a scăzut, ajungându-se la un decalaj între România și
alte state comuniste din punctul de vedere al nivelului de trai. O consecință a politicii economice
a fost și declanșarea unor revolte – 1977 – greva minerilor din Valea Jiului; 1987 – revolta
muncitorilor din Brașov. Cu toatea aceste regimul s-a ambiționat să ramburseze împrumuturile
și în martie 1989 se anunța încheierea plății datoriei externe. Dar criza era acută la toate
nivelurile iar regimul se găsea într-o izolare diplomatică inclusiv în cadrul blocului comunist.

Cultura
Procesul de liberalizare culturală a continuat și după 1965. Invățământul a cunoscut
o perioadă de progres, modernizare și deschidere, de scădere a importanței marxism-leninismului
și de creștere a ponderii disciplinelor exacte și tehnice. Limba rusă a dispărut aproape cu totul
din școli și universități fiind înlocuită cu limbile de circulație internațională.
Instaurarea cultului personalității a avut efecte foarte grave și în planul culturii. Prima
manifestare a acestui cult a fost tezele din iulie 1971, adoptate de Ceaușescu la întoarcerea din

7
 China, care se lansează revoluția culturală prin care trebuiau ideologizate toate domeniile
vieții sociale.

Disidenţa anticomunistă

Criza internă a dus şi în România, cu mai multă întârziere faţă de Polonia, Ungaria,
Cehoslovacia, la apariţia fenomenului de disidenţă. Faţă de rezistenţa şi opoziţia anilor 1940 – 1950,
disidenţa prezintă câteva deosebiri. Membrii rezistenţei erau convinşi de intervenţia occidentalilor
(venirea americanilor) şi de răsturnarea regimului impus de Moscova. Dar în anii destinderii în relaţiile
Est-Vest şi în condiţiile semnării acordului de la Helsinki în 1975 (semnatarii Acordului Final, printre
care şi România, se obligau să respecte drepturile şi libertăţile cetăţeneşti) aceste speranţe au fost lăsate
la o parte şi disidenţii au încercat reformarea structurii existente.
Un moment important al disidenţei româneşti a fost „Mişcarea Goma”. Mişcarea a fost iniţiată
şi s-a coagulat în jurul scriitorului originar din Basarabia, Paul Goma. Goma a intrat în atenţia Securităţii
încă din anii ’’50 pentru „vina” de a fi fost în dezacord cu regimul comunist. In 1977 Paul Goma a iniţiat
o acţiune de solidarizare cu mişcarea din Cehoslovacia „Carta ’’ 77” (iniţiată la începutul lui 1977 în
această ţară). A trimis o scrisoare şi lui Nicolae Ceauşescu invitându-l să semneze împreună documentul
programatic al „Cartei ’’ 77”. Impreună cu alţii care gândeau la fel au trimis o scrisoare deschisă şi
participanţilor la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (ţinută la Belgrad în februarie
1977) prin care protestau împotriva opresiunii şi încălcării drepturilor înscrise în constituţia României
(libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, a mitingurilor, demonstraţiilor, secretul corespondenţei şi
al convorbirilor telefonice, al dreptului la libera circulaţie a persoanelor, a ideilor şi informaţiilor, etc..).
Textele lui Goma au fost expediate şi posturilor de radio occidentale care le-au difuzat ulterior. Arestat,
interogat de Securitate, apoi hărţuit după ce a fost pus în libertate, Goma a fost nevoit să emigreze.
La sfârşitul anilor ’’70 a activat Comitetul Creştin Român pentru Apărarea Libertăţii Religioase
şi de Conştiinţă – iniţiat în 1978 de pastorul baptist Pavel Nicolescu şi milita pentru libertatea religioasă.
La sfărşitul anilor ’’70 – ’’80 disidenţa faţă de regimul comunist s-a manifestat individual.
Disidenții au acționat prin scrisori deschise și texte prin care au criticat regimul și au cerut
respectarea drepturilor omului și reforme. Câţiva dintre disidenţi au fost: filologul Doina Cornea de
la Cluj, istoricul Vlad Georgescu, preotul ortodox Gheorghe Calciu Dumitreasa (predici, 1979),
scriitorii Dorin Tudoran, Dan Petrescu, Ana Blandiana, poetul Mircea Dinescu. Disidenții au alcătuit
scrieri extrem de critice la adresa cultului personalității, a socialismului dinastic și au solicitat
respectarea drepturilor cetățenești și reforme de structură. Alți disidenți au fost inginerul Radu
Filipescu (a fost condamnat în 1983 la 10 ani de închisoare pentru că a răspândit manifeste
anticomuniste; în 1986 a fost eliberat la presiunile organizaţiei Amnesty International), inginerul
Gheorghe Ursu care a fost asasinat din cauza jurnalului său, în arestul de la Rahova, un grup de
jurnalişti de la „România Liberă” (Gheorghe Chivoiu, Mihai Creangă, Petre Băcanu, Anton Uncu – au
încercat să scoată un ziar liber la o tiparniţă clandestină dar au fost trădaţi şi arestaţi).
La sfârşitul anilor ’80 nemulţumirile împotriva regimului Ceauşescu au început să se manifeste şi
în rândurile membrilor nomenclaturii comuniste. Incă din 1979 la Congresul al XII-lea al PCR
Constantin Pârvulescu a criticat regimul Ceauşescu. In martie 1989 a fost trimisă lui Ceauşescu
„Scrisoarea celor 6” – Corneliu Mănescu, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Constantin
Pârvulescu, Gheorghe Apostol, Grigore Răceanu, foşti activişti comunişti, au cerut: respectarea
drepturilor omului, a Constituţiei, încetarea „sistematizării” teritoriului (distrugeri de sate, demolări,
etc), încetarea exportului de alimente, restabilirea prestigiului internaţional al României. Era însă o
critică a evoluţiei nefaste a politicii lui Ceauşescu şi nu o critică reală a sistemului.
Pentru combaterea disidenţei Securitatea a acţionat prin intimidarea, discreditarea,
arestarea, uneori judecarea contestatarilor, alteori i-a forţat să emigreze.

8
 Disidenţii din România au reuşit să-şi atragă sprijinul unor guverne occidentale, organizaţii
internaţionale, cercuri de intelectuali din Vest, posturi de radio străine precum Europa Liberă,
Vocea Americii, BBC, exilului politic românesc. Prin urmare, încălcarea drepturilor omului în România
a dus la critici din partea comunităţii internaţionale şi a unor şefi de state din Occident. Astfel, în
martie 1989 Comisia pentru drepturile omului a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat o Rezoluţie
pentru constituirea unei comisii de anchetă privind situaţia din România.
Mai radicale au fost acţiunile de protest ale muncitorilor: greva minerilor din Valea Jiului din
1977 (Peste 10 000 de mineri de la mina Lupeni au întrerupt lucrul pentru o săptămână cerând condiţii
decente de muncă şi de viaţă. Au reluat lucrul decât după sosirea lui Ceauşescu în Valea Jiului şi a
promisiunii lui că revendicările vor fi rezolvate. Dar la scurt timp Securitatea i – a arestat pe liderii
mişcării.)şi demonstraţia muncitorilor braşoveni din 1987 (Muncitorii de la Uzina „Steagul Roşu” au
manifestat cerând condiţii mai bune de viaţă. Apoi mii de persoane au traversat oraşul scandând lozinci
anticomuniste şi au devastat sediul judeţean al PCR. Numeroşi participanţi au fost arestaţi şi judecaţi).

Dacă rolul istoric al disidenţei a fost important în ţările din Europa Centrală, în România el a
fost marginal. In timp ce în Polonia (Lech Walesa, liderul Sindicatului Solidaritatea câştiga alegerile
din decembrie 1990) şi în Cehoslovacia (Vaclav Havel a fost ales preşedinte în la 29 decembrie 1989)
foştii disidenţi au ajuns la putere în momentul prăbuşirii regimului comunist, în România ei au trebuit să
înfrunte după 1989 liderii din eşalonul doi al PCR.