România postbelică. Stalinism, național comunism și disidență anticomunistă.

Construcția democrației post-decembriste.

România în război și după încheierea acestuia.

La 1 septembrie 1939 a izbucnit Al Doilea Război Mondial prin invadarea Poloniei

de către Germania. Între 1939-1941, România s-a declarat neutră. În vara anului 1940
România Mare a dispărut din cauza statelor revizioniste: URSS, Ungaria și Bulgaria, care au
preluat teritorii românești, precum: Basarabia, Nordul Bucovinei, Nord-Vestul Transilvaniei
și Cadrilaterul. Pe 6 septembrie 1940, regele Carol al II-lea a abdicat în favoarea fiului său,
Mihai I, însă generalul Ion Antonescu a devenit adevăratul conducător al statului, chiar dacă
avea funcția de prim-ministru, deoarece Carol al II-lea îi acordase puteri depline pe
5 septembrie 1940. Conducerea statului, în mod simbolic, aparținea regelui Mihai I, însă în
mod real, generalului Antonescu, care, la 14 septembrie 1940 a proclamat România stat
național-legionar. Pe 23 noiembrie 1940, România a aderat la Pactul Tripartit (Axa), intrând
în țară și primele trupe germane.
Pe 22 iunie 1941, România a intrat alături de Germania în război, împotriva
Uniunii Sovietice, cu scopul eliberării teritoriilor românești, răpite de sovietici în vara anului
1940 (Basarabia, Nordul Bucovinei și abuziv, Ținutul Herța, care făcea parte din Vechiul
Regat). După eliberarea acestor teritorii, România a participat în continuare la războiul contra
URSS-ului, sperând că Adolf Hitler va anula Dictatul de la Viena (Ungaria a smuls României,
N-V Transilvaniei, în urma arbitrajului germano-italian – Dictatul - 30 august 1940).
Armata română, alături de cea germană, a fost înfrântă în Campania din Răsărit, iar pierderea
războiului de către Germania a devenit evidentă după 1942, când a avut loc
Bătălia de la Stalingrad, astfel încât încep sa aibă loc eforturi politico-diplomatice pentru
scoaterea României din război, cu acordul mareșalului Ion Antonescu.
Situația pe front era foarte grea pentru armata română, deoarece armata sovietică
începuse contra-ofensiva, prin urmare, regele Mihai I și principalii lideri ai partidelor politice
democratice au inițiat o lovitură de stat, împotriva mareșalului Ion Antonescu, care dorea
scoaterea României din război, dar urmărea negocieri strânse cu Coaliția Națiunilor Unite.
Pe 23 august 1944 regele l-a arestat pe Ion Antonescu și apoi a scos țara din războiul contra
Națiunilor Unite, întorcând armele împotriva Germaniei Hitleriste. Din păcate, lovitura de stat
a semnficat și instaurarea comunismului în România, deoarece Partidul Comunist Român a
reintrat în legalitate, cu sprijinul Uniunii Sovietice. Trupele Armatei Roșii încep să pătrundă
1
pe teritoriul României la sfârșitul lunii august și să ocupe capitala, ceea ce a reprezentat un
factor favorizant instaurării comunismului.
Un alt factor care a favorizat instaurarea acestui regim totalitar a fost Conferința de
la Moscova din octombrie 1944, dintre Stalin și Churchill, în cadrul căreia s-a semnat
„Acordul procentajelor”, conform căruia România intra în proporție de 90% în sfera de
influență sovietică; aceeași împărțire a sferelor de influență în Europa a fost stabilită și în
cadrul Conferinței de la Ialta, din februarie 1945. Ocuparea României de Armata Sovietică a
dus la impunerea Convenției de armistițiu cu Națiunile Unite, semnată de o delegație română
la Moscova, pe 12 septembrie 1944, dar în realitate fusese negociată și semnată cu URSS.
Prevederile Convenției de armistițiu au fost destul de dificile pentru statul român,
deoarece armata română trebuia să continue războiul alături de Națiunile Unite, să plătească o
uriașă despăgubire de război URSS-ului și să nu primească vechile teritorii smulse în vara
anului 1940.
După încheierea războiului a avut loc Conferința de Pace de la Paris din 1946,
ulterior, la 10 februarie 1947, semnându-se Tratatul de Pace de la Paris dintre România și
Coaliția Națiunilor Unite; România primea Nord-Vestul Transilvaniei, teritoriile luate de
URSS și Bulgaria nu erau înapoiate, România plătea despăgubiri de război semnificative
URSS-ului, economia românească fiind subordonată total Uniunii Sovietice prin înființarea
SOVROM-urilor, României nu i s-a recunoscut statutul de țară cobeligerantă în Al Doilea
Război Mondial.
Comunismul a fost instaurat din cauza opțiunii strategice de apărare a
Uniunii Sovietice, Stalin creând state satelit, cu guverne prietene, care să adopte modelul
stalinist. O altă cauză a fost reprezentată de frământările din interiorul principalelor partide
politice interbelice: ineficiența opoziției partidelor democratice (PNL, PNȚ) față de PCR.
O a treia cauză a fost reprezentată de sprijinul acordat de Moscova partidului
comunist din România, un exemplu în acest sens fiind Andrei Vîșinski, care i-a impus regelui
Mihai I un guvern pro-comunist, condus de Petru Groza.
Principalele etape ale instaurării comunismului au fost:
 La 23 august 1944 a fost instalat guvernul condus generalul
Constantin Sănătescu, iar la 6 decembrie 1944 s-a format un nou guvern condus de
generalul Nicolae Rădescu, în care comuniștii controlau deja 7 ministere (justiția,
armata, internele). Sub presiunea sovieticilor, la 6 martie 1945, a fost impus guvernul
Doctor Petru Groza, compus în totalitate din miniștri comuniști.

2
 La 19 noiembrie 1946 au avut loc alegeri parlamentare care urmau să
legitimeze guvernarea comunistă. PCR atrage de partea sa grupări rupte din partidele
istorice și formează „Blocul Partidelor Democratice”. Campania electorală s-a
caracterizat printr-o puternică propagandă, prin intermediul mass-media, dar și prin
violențe la adresa opoziției. Punctul culminant a fost fraudarea masivă a alegerilor de
către PCR.
 Măsurile luate de guvernul Petru Groza și faptul că nu existau reprezentanți
ai partidelor democratice în acest guvern, îl determină pe regele Mihai I să declanșeze
„greva regală”, la 23 august 1945, ceea ce însemna refuzul de a contra-semna deciziile
miniștrilor din guvernarea Groza, sperând la demisia acestui guvern. Marile Puteri au
intervenit pe lângă URSS pentru admiterea în guvernul Groza a unor reprezentanți ai
partidelor democratice; URSS a fost de acord pentru intrarea în legalitate a guvernului
comunist și mai ales pentru recunoaștere internațională de către SUA și Anglia.
 Comuniștii aveau ca obiectiv eliminarea de pe scena politică a vechilor
partide istorice, prin urmare, în vara anului 1947, PNȚ a organizat fuga principalilor
lideri politici, în străinătate, pentru a convinge Marile Puteri să intervină pentru
susținerea democrației în România. La 14 iulie 1947, Ion Mihalache și alți lideri
țărăniști au fost arestați pe izlazul comunei Tămădău (Ilfov, la 46 de km de București)
în momentul în care se pregăteau să părăsească țara cu două avioane, cu destinația
Turcia. Operațiunea a fost o capcană pusă la cale de serviciile secrete comuniste,
conduse de generalul Alexandru Nicolschi. Câteva zile mai târziu, liderul partidului,
Iuliu Maniu, a fost și el arestat, iar partidul a fost scos în afara legii pentru ”crime
împotriva siguranței statului”. „Înscenarea de la Tămădău” a reprezentat un motiv
pentru arestarea mai multor lideri țărăniști, trimiterea lor la închisoare și primirea
pedepsei de închisoare pe viață; partidul (PNȚ) a fost desființat în iulie 1947, iar în
august s-a autodizolvat și PNL, reprezentat de Gheorghe Brătianu.
 Ultimul obstacol pentru instaurarea regimului comunist a fost regele Mihai I,
care, șantajat, abdică forțat la 30 decembrie 1947, ceea ce a semnificat sfârșitul
monarhiei și proclamarea Republicii Populare Române.

1. Stalinismul din timpul conducerii lui Gheorghe Gheorghiu Dej (1948-1965).

a) Stalinismul politic (1948-1958)

3
 După înlăturarea monarhiei în decembrie 1947, PCR a trecut la construirea
instituțiilor specifice ”democrației populare”, preluând ca model sistemul politic al Uniunii
Sovietice. Conform Constituției din 1948 organul suprem al puterii de stat era Marea Adunare
Națională (MAN), Parlamentul comunist, dar nu avea decât un rol formal, fiind convocat
numai de câteva ori pe an, în sesiuni foarte scurte, pentru a adopta legile decise deja de către
partid. Aleși teoretic prin vot universal, deputații MAN erau, de fapt, selecționați de organele
PMR, validarea lor de către electorat fiind o formalitate. Influența partidului asupra procesului
legislativ era astfel desăvârșită, conducând la apariția Partidului-stat, care va controla și
puterea executivă reprezentată de Consiliul de Miniștri (Guvernul comunist).
În februarie 1948 a luat ființă Partidul Muncitoresc Român, prin fuziunea Partidul Comunist
Român cu Partidului Social Democrat; liderul acestui partid era Gh. Gheorghiu Dej, care
deținea funcția de secretar general încă din 1945. (practică politică)
La 13 aprilie 1948 a fost adoptată prima constituție totalitară a
Republicii Populare Române, după modelul celei sovietice din 1936, a lui Stalin, care încerca
să legitimeze noul regim politic. A doua constituție totalitară a fost impusă la 24 septembrie
1952. (practică politică)
Securitatea, Miliția, Justiția, Trupele de Securitate au fost organizate ca instrumente
de represiune în masă cu ajutorul cărora conducerea PMR și-a lichidat oponenții și și-a impus
controlul asupra statului și a întregii societăți. În august 1948, a fost înființată „Direcția
Generală a Securității Poporului” (DGSP) sau „Securitatea”, care a avut drept scop principal
apărarea ordinii socialiste și anihilarea potențialilor ”dușmani” din interiorul și din exteriorul
țării. Conducătorii Securității: Alexandru Nicolschi, Gheorghe Pintilie, Vladimir Mazuru sau
Alexandru Drăghici, vechi agenți ai Moscovei, au operat sute de mii de arestări, deportări în
lagăre de muncă forțată, anchete violente, și, nu în ultimul rând, asasinate. Securitatea și-a
bazat activitatea și pe tehnici așa-zise pașnice, precum interceptarea corespondenței, filajul,
perchezițiile sau crearea unei rețele informative, acestea fiind practici curente, care vizau
urmărirea unor categorii largi ale populației. Înființarea Miliției în ianuarie 1949, după
desființarea Jandarmeriei și Poliției și apoi constituirea, tot în 1949 a Trupelor de Securitate a
întărit forța aparatului represiv. Rolul Trupelor de Securitate a fost menținerea ordinii publice
și înăbușirea oricărei rezistențe la colectivizare și la naționalizarea proprietăților. De-a lungul
deceniului al 6-lea, aceste trupe au fost chemate să anihileze rezistența partizanilor din munți
și au fost folosite să păzească lagărele de muncă. (practică politică).
Opozanții regimului, considerați „dușmanii poporului” au fost închiși la Sighet,
Aiud, Gherla, Râmnicu Sărat, Pitești etc. Rețeaua închisorilor din România a cunoscut o

4
dezvoltare fără precedent, acoperind practic întregul teritoriu al țării. Închisorile Jilava și
Rahova reprezentau adevărate locuri de ”triaj”, pentru celelalte închisori, precum și locuri de
detenție pentru cei care erau anchetați în cadrul unor procese care se derulau la București.
”Fortul 13” de la Jilava era cunoscut drept unul dintre cele mai dure locuri de exterminare.
Gherla și Aiudul erau destinate deținuților care aveau de executat pedepse mai îndelungate. În
închisoarea Gherla erau închiși, în special, țărani, muncitori și tineri, iar la Aiud cei mai mulți
deținuți aveau de executat pedeapsa de muncă silnică pe viață sau erau considerați
irecuperabili. Sighetul a fost organizat drept centru de încarcerare pentru cei pe care regimul
politic îi considera cei mai periculoși oponenți ai săi (foști demnitari, șefi de partide politice,
ierarhi ai bisericii greco-catolice și catolice, istorici, economiști, ziariști etc.). Închisoarea
Pitești era considerată „o insulă a ororii absolute”, deoarece erau folosite metode de tortură
brutale, inimaginabile, dezvoltându-se fenomenul reeducării prin tortură continuă, prin care
studenții erau obligați să se tortureze între ei, să-și renege convingerile, credințele, familia
Așadar, a apărut Experimentul Pitești (1949-1952), model preluat și de închisorile de la
Gherla și Aiud. (practică politică).
În conducerea PCR erau trei grupuri: cei care au rămas în țară, delimitați în cei care
s-au aflat în închisori (Gheorghe Gheorghiu Dej, Gheorghe Apostol, Nicolae Ceaușescu,
Miron Constantinescu, Teohari Georgescu, Alexandru Drăghici) și cei care au activat cu
succes în ilegalitate (Ștefan Foriș, Constantin Pârvulescu, Iosif Rangheț, Lucrețiu Pătrășcanu)
și cei care s-au aflat la Moscova în timpul războiului (Ana Pauker, Vasile Luca, Leonte
Răutu). Așadar, Gheorghe Gheorghiu Dej a început eliminarea rivalilor din sânul partidului,
încă din 1946 și anume pe fostul secretar general al PCR, Ștefan Foriș. Pintilie l-a omorât pe
Foriș zdrobindu-i capul cu o bară de fier, apoi a dat instrucțiuni pentru uciderea mamei lui
Foriș, înecată în râul Criș, cu pietre de moară legate în jurul gâtului.
Lucrețiu Pătrășcanu a reprezentat o victimă a lui Dej, deoarece a fost arestat în 1948 și
lichidat abia în 1954, în urma unui proces rapid. Dej s-a temut că Lucrețiu Pătrășcanu va
beneficia de ”dezghețul” ale cărui semne apăruseră la Moscova, prin urmare, acuzat de
spionaj în favoarea ”imperialiștilor”, Pătrășcanu a fost condamnat la moarte și executat.
Procesul lui s-a ținut cu ușile închise în aprilie 1954. Lucrețiu Pătrășcanu a fost reabilitat post-
mortem în aprilie 1968 de către Nicolae Ceaușescu.
Cu acordul lui Stalin, în 1952 a eliminat gruparea moscovită formată din: Ana Pauker,
Teohari Georgescu și Vasile Luca, rămânând astfel, liderul absolut al RPR. Ana Pauker a
căzut de la putere în contextul antisemitismului camuflat al lui Stalin. În februarie 1953 a fost
arestată și, după toate indiciile, urma a fi implicată în ”afacerea” de la Moscova, însă după

5
moartea lui Stalin a fost pusă în libertate. Dizgrația lui Vasile Luca a fost determinată de
opoziția sa față de reforma monetară din 1952, impusă de Stalin. Raportul consilierilor
sovietici privind opiniile și acțiunile lui Vasile Luca, în calitatea sa de ministru al Finanțelor
(1945-1952), a fost înaintat lui Stalin. Acest document a devenit un adevărat rechizitoriu
speculat cu abilitate de Gheorghe Gheorghiu Dej. Plenara Comitetului Central, ținută la 29
februarie-1 martie 1952, l-a criticat pe Luca pentru a fi permis ”gravele” greșeli și ”fraude”
comise de Ministerul de Finanțe și Banca Națională cu ocazia aplicării reformei monetare în
ianuarie. La 26-27 mai, Luca a fost exclus din partid iar Teohari Georgescu a fost eliminat din
postul său de ministru de Interne, cu toate că era de etnie română și-și petrecuse anii de război
împreună cu Dej, a fost inclus printre ”deviaționiștii de dreapta”. La 14 august 1952 Vasile
Luca a fost arestat, anchetat timp de doi ani și condamnat la moarte pentru activitate
împotriva clasei muncitoare și subminarea economiei naționale. Pedeapsa i-a fost comutată la
închisoare pe viață, murind în 1963 în Penitenciarul Aiud, dar a fost reabilitat juridic la
Plenara CC a PCR din aprilie 1968. Acuzațiile împotriva ”deviaționiștilor”, așa cum fuseseră
etichetați Pauker, Luca și Georgescu, au fost pregătite de Miron Constantinescu, Iosif
Chișinevski și Alexandru Moghioroș, sub stricta supraveghere a consilierilor sovietici.
În 1957 a înlăturat doi dintre apropiații săi: Miron Constantinescu și Iosif Chișinevski, doi
staliniști care îmbrăcaseră ținuta unor ”liberali”, critici ai practicilor staliniste. În momentul în
care rușii au schimbat cursul la Congresul al XX-lea al PCUS din 1956, Chișinevski a început
să răspândească aluzii critice la adresa lui Gheorghe Gheorghiu Dej, încercând să-și ascundă
astfel propriul trecut. Chiar dacă a încercat apoi să recâștige încrederea lui Gheorghe
Gheorghiu Dej, în iunie 1957, a fost exclus din Biroul Politic, iar în 1960 nu a mai fost ales în
Comitetul Central. A murit în anul 1963 și, spre deosebire de Miron Constantinescu, el nu a
fost reabilitat de către Nicolae Ceaușescu în 1968. Miron Constantinescu a formulat critici la
adresa Securității și a stilului de conducere al lui Dej, prin urmare, în 1957 a fost eliminat din
conducerea PMR, împreună cu Iosif Chișinevski. A revenit în viața politică după moartea lui
Dej și a îndeplinit mai multe funcții în cadrul regimului Ceaușescu (ministru al
Învățământului, secretar al Comitetului Central, președinte al Marii Adunări Naționale).
(practică politică).
b) Stalinismul economic
Gheorghe Gheorghiu Dej a stalinizat țara prin naționalizarea principalelor
mijloace de producție, apărând astfel, proprietatea de stat. În iunie 1948 a fost votată Legea
privind naționalizarea principalelor întreprinderi industriale, bancare, de transport și asigurări.
Naționalizarea însemna în viziunea comunistă confiscarea de către stat a proprietății ”claselor

6
exploatatoare” și transformarea ei în proprietate socialistă de stat, adică în ”bun al întregului
popor”. Prin această lege, au trecut în patrimoniul statului întreaga industrie petroliferă,
siderurgică, minieră, precum și peste 80% dintre celelalte întreprinderi industriale. În mod
similar, au fost naționalizate mijloacele de transport și cele mai importante societăți bancare și
de asigurări. Prin această măsură, un număr de aproape 9.000 de întreprinderi au trecut în
proprietatea statului. De asemenea, a instituit controlul și planificarea economiei prin planuri
anuale (din anii 1949 și 1950) și cincinale (1951-1955), punând accentul pe dezvoltarea
industriei grele.
În agricultură a impus fenomenul colectivizării (1949-1962), prin care a confiscat
pământurile țăranilor înstăriți, numiți chiaburi. Țăranii care refuzau să dea pământul statului
au fost arestați, deportați, sau omorâți. Așadar, 80.000 de țărani au fost arestați în timpul
colectivizării, dintre care 30.000 au fost judecați în procese-spectacol. Au apărut gospodăriile
agricole colective de producție (GAC) care s-au transformat în cooperative agricole de
producție (CAP), unități economice unde țăranii trebuiau să predea pământul, animalele și
utilajele pe care le dețineau. În schimbul muncii prestate ”la colectiv”, foștii proprietari
primeau o anumită cotă de produse și o sumă de bani. O consecință importantă a colectivizării
a fost mecanizarea agriculturii; o consecință pe termen lung ar fi migrarea țăranilor la oraș
pentru a deveni muncitori industriali. În 1962, 96% din suprafața terenurilor agricole au trecut
în proprietatea statului.
c) Stalinismul cultural
Cultura româneasca a fost caracterizată de proletcultism, de desființarea valorilor
naționale și atașamentul de ideologia marxist-leninistă. În august 1948 a apărut o nouă lege a
învățământului care promova modelul sovietic: manualul unic, uniforma, limba rusă
(introdusă din clasa a III-a), falsificarea istoriei naționale de pseudoistoricul Mihail Roller,
care a rescris istoria românilor în 1947, promovarea istoriei PCUS (Partidul Comunist al
Uniunii Sovietice) și a geografiei URSS, eliminarea unor discipline considerate burgheze:
sociologia, filosofia, religia. Reforma a avut drept rezultat laicizarea învățământului,
naționalizarea tuturor școlilor particulare și confesionale, înlăturarea ”rămășițelor burgheze”
din învățământ, realizarea de programe școlare și manuale unice, introducerea unui nou tip de
învățământ, copiat după model sovietic. Înainte de orice, autoritățile s-au ocupat de epurarea
personalului didactic, fie direct, fie sub forma mascată a ”comprimărilor și raționalizărilor”.
Noua structură a învățământului public din RPR cuprindea învățământul preșcolar,
învățământul elementar, învățământul mediu și învățământul superior. Reforma a avut și unele
aspecte pozitive, cum ar fi procesul de alfabetizare, precum și măsurile de dezvoltare a

7
infrastructurii școlare, puse în practică începând cu anul 1949. În același timp, prin
îmbunătățirea asistenței sociale a elevilor și studenților, a fost lărgit accesul la școala medie și
superioară a unui număr mare de copii și tineri de condiție materială modestă.
A apărut cenzura culturii prin Indexul cărților interzise, prin epurarea titlurilor
necorespunzătoare din librării și biblioteci (aproximativ 8000 de titluri).
Biserica a fost subordonată statului totalitar iar cea greco-catolică a fost desființată la 1
decembrie 1948, pierzându-și edificiile de cult care au trecut în proprietatea Bisericii
Ortodoxe, restul proprietăților fiind preluate de stat. Credincioșii și clericii greco-catolici au
fost obligați să îmbrățișeze cultul ortodox. În total, între 300 și 600 de clerici uniți au fost
arestați, aceeași soartă având-o și episcopii. Biserica Ortodoxă a avut și ea mult de suferit, dar
au existat și numeroși ierarhi care au colaborat cu noua putere comunistă. Mulți preoți
ortodocși au fost urmăriți, alții considerați incomozi au fost înlăturați, iar alții arestați. Sute de
clerici ortodocși au fost încarcerați în timpul regimului comunist, constituind o categorie
importantă a deținuților politic.
În a doua etapă (1958-1965) Dej a început o liberalizare a învățământului și culturii, a
eliberat deținuții politic în 1964 și împreună cu PMR, a elaborat „Declarația cu privire la
poziția PMR în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale” din aprilie
1964/„Declarația din aprilie” prin care se proclama suveranitatea și independența națională,
neamestecul în treburile interne a altor state.
Rezistența anticomunistă/disidență din perioada stalinistă
Reacțiile violente ale autorităților față de manifestările spontane de nemulțumire a
populației au condus la constituirea unor grupuri de ”partizani”, în diferite regiuni ale țării,
alcătuite din foste cadre militare, foști legionari, membri ai partidelor de opoziție, țărani,
intelectuli, studenți etc. Îngrijorate de faptul că acestea puteau influența populația, autoritățile
au inițiat, începând cu anul 1949, măsuri de identificare și anihilare a grupărilor de ”bande” și
”bandiți”, așa cum erau numite în documentele oficiale ale Securității și Miliției. Așadar, în
primul deceniu al regimului comunist s-a desfășurat rezistența în munți. Grupurile care au
rezistat mai mult au fost: Haiducii Muscelului, conduși de doi foști ofițeri de armată, Toma
Arnăuțoiu, arestat în 1958 și Gheorghe Arsenescu, arestat în 1960, condamnați la moarte și
executați și grupul condus de Ion Gavrilă Ogoranu, student la Universitatea din Cluj, în
Munții Făgăraș, în 1948. Mișcarea de rezistență a fost susținută și de femei precum Maria
Plop și Maria Jumbleanu, membre ale grupului Arsenescu Arnăuțoiu, sau Elisabeta Rizea din
Nucșoara (Muscel). Alte grupuri de rezistență în munți au fost: Sumanele Negre, Haiducii lui

8
Avram Iancu, Graiul Sângelui. Grupele de partizani sau haiduci au fost victimele închisorilor
comuniste și ale canalului Dunăre-Marea Neagră.
Rezistența în rândul țăranilor a corespuns, cu deosebire, perioadei colectivizării agriculturii și
s-a manifestat prin refuzul înscrierii în formele colective de asociere, refuzul predării cotelor
obligatorii de produse agricole, revolte spontane, atacarea și devastarea sediilor locale ale
PMR etc. Toate aceste manifestări de rezistență erau puse de autorități pe seama ”dușmanului
de clasă”, pe ”superficialitatea muncii de îndrumare” a unor activiști de partid sau pe
”îngăduința”primarilor și a secretarilor din comune față de consătenii lor. Din acest motiv,
începând cu anul 1952, au fost trimiși în unele posturi de președinți sau secretari ai consiliilor
populare muncitori luați direct din producție, dar ”cu o conștiință de clasă ridicată” și care
aveau ca sarcină ”reorganizarea socialistă a agriculturii”. După 1956, manifestările de
rezistență în rândul țăranilor s-au înmulțit, în condițiile în care au fost intensificate presiunile
autorităților pentru finalizarea procesului de colectivizare. În anul 1958, au avut loc noi
mișcări de revoltă în mai multe localități, noi solicitări ale țăranilor de retragere din
gospodăriile agricole colective sau distrugeri ale cererilor de înscriere. Autoritățile au răspuns
prin măsuri de represiune, prin arestări și condamnări ale țăranilor revoltați, care au dus la
intimidarea populației și la scăderea în intensitate a acestor nemulțumiri. Chiar dacă și în anii
următori s-au mai înregistrat acțiuni de împotrivire a țăranilor, față de procesul de
colectivizare, acestea și-au menținut caracterul local și nu au avut succes în fața forțelor puse
în mișcare de autorități.
Pe plan extern, în prima perioadă a conducerii lui Gheorghe Gheorghiu Dej
(1948-1958), s-a trecut la integrarea României în blocul sovietic, fiind semnat în februarie
1948 „Tratatul de prietenie, colaborare și ajutor reciproc cu URSS”; în 1949, România a
aderat la CAER, o formă de integrare economică a statelor comuniste, sub conducerea URSS-
ului. În 1955 România a fost integrată militar prin aderarea la Tratatul de la Varșovia. În
același an, România a fost primită și în ONU. În 1956 a avut loc Revoluția anticomunistă din
Ungaria, comuniștii români situându-se de partea Uniunii Sovietice, prin urmare, în 1958,
sovieticii au decis retragerea trupelor Armatei Roșii din România, înregistrându-se astfel
primul pas spre o îndepărtate de Moscova. În a doua parte a conducerii lui Gheorghe
Gheorghiu Dej (tot plan extern, 1958-1965), politica externă românească s-a reorientat către
Occident, dovadă împăcarea lui Dej cu conducătorul Iugoslaviei, vizitând în 1963 această
țară; de asemenea, în conflictul ideologic dintre China și URSS a încercat să se mențină
neutră, însă, în realitate, a ținut partea Chinei, ceea ce demonstrează îndepărtarea de politica
Uniunii Sovietice; un moment crucial al acestei îndepărtări a fost reprezentat de „Declarația

9
din aprilie a Partidului Muncitoresc Român” din 1964; în același an, România a refuzat Planul
Valev.
2. Național-comunismul lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989)
În prima parte a conducerii Nicolae Ceaușescu, pe plan intern (1965-1971), a
continuat procesul de liberalizare început de Gheorghe Gheorghiu Dej, având loc o relativă
destindere, prin dezvoltarea industriei, revenirea la denumirea de PCR, statul numindu-se
Republica Socialistă România, reabilitarea unor foști lideri nedreptățiți de regimul Dej
(Lucrețiu Pătrășcanu), existența unor magazine în regim de semi-proprietate sau promulgarea
unei noi constituții în august 1965, posibilitatea deplasării în străinătate, reducerea limbii ruse
în școli, regim milițienesc mai relaxat.
Pe plan extern a avut loc o relativă independență față de URSS, dovadă vizitele unor lideri
occidentali, precum: Charles de Gaulle (1968), Richard Nixon (1969) și Gerald Ford (1975).
A avut relații bune cu Iugoslavia, Israel, RFG (1967). În 1968 a criticat invazia sovieticilor în
Cehoslovacia, și a refuzat intervenția militară în acest stat, câștigând simpatia Occidentului.
A doua perioadă a lui Nicolae Ceaușescu, pe plan intern (1971-1989), s-a caracterizat
prin revenirea la un neostalinism, după efectuarea unor vizite în China și Coreea de Nord, în
1971; Ceaușescu a lansat „Tezele din iulie”, inaugurând varianta româneasca a Revoluției
Culturale (viața culturală și artistică a fost supusă unei dirijări și îngrădiri crescânde pentru
făurirea și educarea omului nou, profund devotat cauzei socialismului și comunismului). În
această perioadă s-a accentuat cultul personalității liderului comunist, care a creat un
„adevărat socialism dinastic”, plasând în funcții importante rudele și membrii familiei.
Dictatorul deținea numeroase funcții în stat, precum: președinte al Consiliului de Stat (1967),
președintele Consiliului de Apărare (1968) și președintele Republicii Socialiste România
(1974); soția sa devenea vice prim-ministru. Ceaușescu a încercat astfel consolidarea poziției
politice, mai ales prin sistemul „rotirii cadrelor”, adică asimilarea funcției administrative cu
cea de partid, ceea ce i-a permis să creeze un grup de susținători și să controleze absolut orice
manifestare rivală. Propaganda și ideologia național-comunistă au sprijinit cultul
personalității, care era menit să creeze o uriaşă simpatie populară pentru Nicolae şi Elena
Ceauşescu. Când se făcea referire la zilele de naștere ale lui Nicolae (26 ianuarie) și ale Elenei
(7 ianuarie) se vorbea despre ”scumpa oră din ianuarie”. Activitatea de propagandă l-a
prezentat pe Nicolae Ceaușescu drept un ”apărător al idealurilor naționale și al independenței
României”. Una dintre primele expresii ale cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu a fost
volumul Omagiu, publicat în anul 1973, cu ocazia împlinirii vârstei de 55 de ani. Așadar, s-au
publicat lucrări și materiale de propagandă, poeme, articole de presă, lucrări omagiale, s-au

10
realizat opere de artă, s-au organizat mitinguri, spectacole, adunări artistice, s-au adresat
telegrame de felicitare și de adeziune, în care s-au folosit numeroase hiperbole și metafore.
Elena Ceaușescu era văzută drept ”mama legendară din poveștile copilăriei”, ”om de știință și
savant de renume mondial”. Cultul personalității a urmărit crearea unei imagologii jenante și
exagerate a cuplului dictatorial.
Nicolae Ceaușescu a continuat politica de industrializare a țării, accentul fiind pus pe industria
grea: metalurgică, siderurgică, extractivă, constructoare de mașini. Astfel au fost construite
mari obiective industriale, în 1968 a fost inaugurat combinatul siderurgic de la Galați, apoi, a
urmat cel de la Călărași. Unul dintre cele mai importante proiecte edificate în perioada 1965-
1989 a fost Canalul Dunăre-Marea Neagră. Construcția fusese începută încă din 1949, însă,
după moartea lui Stalin, în 1953, lucrările au fost sistate, fiind reluate în 1975 și finalizate în
1984. Regimul comunist a pus bazele industriei aeronautice, constructoare de vase maritime și
fluviale de mare tonaj, avioane, automobile, întreprinderea Dacia în colaborare cu concernul
francez Renault, la Colibași, lângă Pitești. A fost începută construirea centralei nucleare de la
Cernavodă. Nicolae Ceaușescu a vizat obținerea independenței energetice, prin urmare s-au
construit centrale hidroelectrice și termoelectrice, majoritatea pe cărbune, din păcate, nu de
calitate superioară. Agricultura a fost considerată un sector vital al economiei, dar a primit
investiții puține astfel că nu a avut loc o adevărată modernizare, cu toate că această ramură
economică a contribuit masiv, prin cantitățile de cereale și de carne, la realizarea exportului
românesc. În anii 80, economia de tip industrial din România s-a confruntat cu dificultăți care
au dus-o până la urmă la colaps. Lipsa resurselor financiare necesare retehnologizării, lipsa
preocupărilor pentru cercetare și proiectare de noi produse, a flexibilității în organizarea
producției, supradimensionarea unor construcții industriale, lipsa materiilor prime, lipsa
resurselor energetice și consumurile mari, productivitatea economică scăzută, tendințele de
creștere a producției neînsoțite de reflectarea acesteia în rezultate financiare concrete sunt
cauze ale prăbușirii economice.
Între 1980-1987 au apărut semnele crizei economice: dezvoltarea forțată a industriei,
construirea unor complexe industriale energofage, criza petrolului, seceta din 1983, criza
alimentară determinată de plata datoriilor în alimente și înfometarea populației. Au fost
demolate biserici, sistematizate sate, introduse cartelele și rațiile alimentare; din păcate,
datoria externă a României a crescut la 11 miliarde de dolari. Scăderea continuă a nivelului de
trai, lipsurile în ceea ce privește produsele alimentare de bază, și anume carne, ouă, lapte din
magazinele din România s-au acutizat, din toamna anului 1981. La toate acestea s-au adăugat
raționalizarea distribuției agentului termic pe timp de iarnă pentru populație și, implicit,

11
scăderea temperaturii în apartamente, întreruperile repetate ale distribuirii energiei electrice,
raționalizarea distribuirii apei calde. După 1985, s-a introdus raționalizarea benzinei, astfel,
circulația autoturismelor personale în zilele de duminică a fost limitată, iar multe autobuze au
trecut la funcționarea cu gaz metan. În aceste condiții starea de sănătate a populației s-a
înrăutățit considerabil, ajungându-se la scăderea calității actului medical, reducerea
semnificativă a importurilor de medicamente, creșterea nivelului mortalității, infectarea unui
număr mare de bolnavi, în special copii, cu virusul HIV. S-a adăugat și politica demografică a
regimului, care s-a preocupat de creșterea rapidă a populației. În acest sens, regimul a insistat
asupra faptului că a avea copii era o datorie patriotică. Ca urmare, în 1966, printr-un decret al
Consiliului de Stat s-au interzis avorturile, ceea ce s-a repercutat deseori asupra stării de
sănătate a femeilor. În 1981 România era singurul stat din Europa care mai transmitea încă
emisiuni de televiziune în alb-negru. Abia în 1983 s-a efectuat prima transmisiune de
televiziune color. După anul 1985 programul Televiziunii Române a fost redus semnificativ,
mai precis, la un program de două ore, dedicat eminamente adulării cuplului Ceaușescu. Mulți
cetățeni, în funcție de poziția geografică și-au instalat antene pentru captarea emisiunilor
programelor de televiziune din Iugoslavia și Bulgaria, iar în Transilvania, erau captate
emisiunile televiziunii maghiare. A crescut utilizarea aparatelor video în sistemul VHS iar
circulația casetelor video a căpătat o amploare deosebită. Pentru a întări și mai mult controlul
asupra societății, Nicolae Ceaușescu a intensificat activitatea propagandei PCR și a activiștilor
de partid, care erau preocupați, mai ales, de aducerea muncitorilor, studenților, militarilor la
acțiunile de omagiere ale regimului.

 Disidență anticomunistă
Fenomenul disidență, în perioada ceaușistă, nu a fost prea cunoscut. A existat o
disidență intelectuală, reprezentată de Paul Goma sau Vlad Georgescu. În 1977 scriitorul
Paul Goma, fost deținut politic, a inițiat o mișcare de solidaritate cu cea din Cehoslovacia,
numită Charta 77, cerând alegeri libere, respectarea drepturilor omului etc., revendicări
incompatibile cu regimul existent. Scrisoarea deschisă adresată lui Ceaușescu și scrisoarea
deschisă trimisă Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, care își desfășura
lucrările la Belgrad, în care a criticat încălcarea drepturilor omului în România a dus la
arestarea și interogarea de Securitate, urmată de hărțuire și emigrarea în Franța. Alți
intelectuali precum Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, au protestat prin critici
aluzive, dar și directe. Doina Cornea, profesor la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-
Napoca, a fost concediată, deoarece folosea în cursurile sale texte filosofice, occidentale; în
12
1982 ea a trimis postului de radio Europa Liberă: „Scrisoarea celor care nu au renunțat să
gândească”. Intelectualii au făcut apel la Europa Liberă (emitea de la Munchen), BBC sau
Vocea Americii. De asemenea, au existat și disidenți religioși, precum: Părintele Gheorghe
Calciu Dumitreasa, care pentru predicile sale a fost închis (1979) și condamnat la 10 ani de
închisoare. După eliberare, a emigrat în SUA. Toate aceste scrieri erau extrem de critice la
adresa cultului personalității și a socialismului dinastic. Foști demnitari ai partidului au lansat,
în martie 1989, „Scrisoarea celor șase” (Silviu Brucan, Corneliu Mănescu, Alexandru
Bârlădeanu, Grigore Răceanu, Constantin Pârvulescu, Gheorghe Apostol), adresată lui
Nicolae Ceaușescu, prin care solicitau respectarea drepturilor omului și a Constituției,
restabilirea prestigiului internațional al României, încetarea exportului de alimente.
Semnatarii documentului au fost arestați, anchetați și plasați în arest la domiciliu.
În 1977 a avut loc Revolta Minerilor de pe Valea Jiului; peste 10.000 de mineri de la
Mina Lupeni au întrerupt lucrul pentru o săptămână, cerând condiții decente de viață și
de muncă. Minerii nu reiau lucrul decât în urma sosirii lui Nicolae Ceaușescu în zonă și a
promisiunilor acestuia privind rezolvarea revendicărilor. La scurt timp însă, Securitatea a
trecut la arestarea principalilor lideri ai mișcării.
La 15 noiembrie 1987 a avut loc cea mai cunoscută acțiune de protest din timpul lui
Nicolae Ceaușescu, sub forma unei manifestații a muncitorilor de la Uzina „Steagul Roșu”,
din Brașov, privind îmbunătățirea condițiilor de viață: mii de persoane au traversat orașul,
scandând lozinci anticomuniste și devastând sediul județean al PCR. Numeroși participanți au
fost arestați și judecați.
Caracteristici:
 Greve și manifestații anticomuniste (ex: 1987)
 Scrisori deschise (Doina Cornea, „Scrisoarea celor șase”)
 Texte religioase (Părintele Calciu)
 Critici aluzive și directe ale disidenților intelectuali (Paul Goma, Doina Cornea)
Pe plan extern s-a produs o izolare internațională, mai ales că Nicolae Ceaușescu a
respins politica de glasnost și perestroika, promovată de Mihail Gorbaciov, noul lider al
URSS din 1985. Acordul de la Helsinki din 1975 a deschis examinarea internațională a
evenimentelor din România. Nerespectarea drepturilor omului a dus la răcirea relațiilor cu
SUA, cât și cu Occidentul. De asemenea, SUA au votat pentru suspendarea clauzei națiunii
celei mai favorizate în raporturile comerciale cu România, în 1988.

13
 Realegerea lui Ceaușescu ca secretar general al PCR, în cadrul
Congresului al XIV-lea a dus la viitoarea revoluție din decembrie 1989. Pe 16 decembrie
1989 revoluția a izbucnit la Timișoara, fiind reprimată dur de autorități. Ceaușescu, întors
dintr-o vizită din Iran, a ținut cuvântări și a organizat mitinguri pentru condamnarea
evenimentelor de la Timișoara. Pe 21 decembrie, revolta a izbucnit și la București, chiar în
timpul discursului dictatorului, care avea loc la sediul Comitetului Central (CC). Cuplul
dictatorial, speriat de protestele și manifestațiile anti-comuniste ale populației, a fugit, însă a
fost prins, judecat și omorât pe 25 decembrie 1989, la Târgoviște. Astfel, România revenea la
regimul democrat, un rol important avându-l Frontul Salvării Naționale (FSN), condus de Ion
Iliescu.
Construcția democrației post-decembriste
La 26 decembrie 1989, s-a format guvernul provizoriu, condus de Petre Roman.
Printr-un decret din 31 decembrie, România a revenit la pluripartidism politic (PNL, PNȚ->
-> PNȚCD). Pana în mai 1990 au apărut peste 80 de partide. Primele alegeri libere au avut loc
la 20 mai 1990, fiind câștigate de FSN; România revenea la statul de drept. În 1991 a fost
adoptată o nouă Constituție, conform căreia România rămânea o republică. După 1990 s-a
revenit la proprietatea privată, foștii proprietari fiind reîmproprietăriți cu bunurile de care
fuseseră deposedați în perioada comunistă. După anii `90 au existat și evenimente neplăcute,
care au afectat imaginea externă a României: fenomenul „Piața Universității”, când studenții
și intelectualii au protestat împotriva comuniștilor aflați încă la putere, precum Ion Iliescu; în
replică au avut loc „Mineriadele”, minerii devastând instituții din București, sediile partidelor
istorice. Intelectualii au fost bătuți și considerați „huligani”; evenimentele menționate anterior
au alterat viața politică internă și au afectat imaginea internațională a României
La 11 martie 1990 a fost lansată: „Proclamația de la Timișoara” prin care se cerea
eliminarea din viața publică a foștilor activiști sau securiști; a formulat în termini fără echivoc
așteptările morale și politice ale intelectualității din Timișoara. Cu toate acestea, primele
alegeri post-decembriste au fost câștigate de FSN și Ion Iliescu; alegerile parlamentare și
prezidențiale din septembrie 1992 au fost câștigate de FDSN și Ion Iliescu; tot în 1992 s-a
conturat cea de-a doua forță politică: „Convenția Democrată” (PNȚCD, PNL, PSD, UDMR).
Din 1996 a început să funcționeze alternanța la guvernare, deoarece alegerile parlamentare și
prezidențiale au fost câștigate de Convenția Democrată și Emil Constantinescu; alegerile din
anul 2000 au fost câștigate de PSD și Ion Iliescu; prim ministru a devenit Adrian Năstase, în
timpul căruia România a reușit să se integreze în NATO, însă reformele lente, corupția din
sânul partidului au dus la câștigarea alegerilor din 2004 de Alianța Dreptate și Adevăr,

14
președinte devenind Traian Băsescu pentru două mandate a câte 5 ani; prim ministru a devenit
Călin Popescu Tăriceanu, în timpul căruia România a aderat la UE, la 1 ianuarie 2007. După
2014, alegerile parlamentare au fost dominate de PSD, iar prezidențialele au fost câștigate de
Klaus Iohannis.
Trecerea la regimul democratic și statul de drept s-a făcut lent, deoarece nu a avut
loc o ruptură definitivă cu trecutul, așa cum s-a întâmplat în alte state cu regim comunist.

15