Concluzii

Interesul pentru cunoaşterea propriei istorii se va manifesta în cultura română prin conştiinţa
cronicarilor. Aceştia, conform lui D.H. Mazilu, sunt autorii acelor scrieri prin care s-au pus bazele
istoriografiei neamului nostru, devenită inamovibilă până în zilele noastre. Cronicarii au considerat o
necesitate stringentă consemnarea evenimentelor istoriei deoarece provinciile româneşti parcuseseră
veacuri de istorie care riscau să fie înecate în uitare. De aceea, prima intenţie a cronicarilor a fost aceea
de a consemna trecutul: „cît să nu să uite lucrurile şi cursul ţărîi”. Pe de altă parte, cronicarii sunt cei
care conştientizează rolul formativ al istoriei, idee pe care o expune Grigore Ureche în scrierile sale:
„să rămîie feciorilor şi nepoţilor, să le fie de învăţătură, despre cele rele să ferească şi să socotească, iar
dupre cele bune să urmeze şi să înveţe şi să îndirepteze”.
Formarea conştiinţei istorice a poporului român se realizează treptat, începând cu preocupările
umaniştilor dintre secolele XV – XVII, care consemnează în documentele ce ni s-au păstrat, scrise mai
întâi în limba slavonă, modul în care românii din diferitele provincii se înscriu în cursul istoriei:
situarea lor în timp şi în spaţiu, evenimentele istorice, limba, cultura, obiceiurile.
Iubirea de neam și de ţară, umanismul susţinut prin care se demonstra, în faţa lumii de atunci,
originea latină a limbii române şi descendenţa romană a poporului român, continuitatea şi unitatea
românilor pe aceste meleaguri, toate aceste idei se regăsesc la marile personalităţi: Grigore Ureche,
Miron Costin, la Constantin Cantacuzino şi la Dimitrie Cantemir, iar la Ion Neculce, într-o formă mai
restrânsă, chiar dacă opera acestuia a fost favorizată de apariţia deja a manifestărilor înaintaşilor
enumeraţi mai sus. Prin operele lor, cronicarii au contrinuit la unitatea poporului român, fără ei,
originea poporului ar fi rămas neclară, sau chiar necunoscută.

46