Vechea civilizație a românilor

Să-i privim acum mai aproape pe oameni, în manifestarea lor cotidiană, „viaţa neştiută” a
celor pe care soarta i-a hărăzit să fie împreună.

a. Așezări, gospodărie, locuința

Așezarea preponderentă a românilor în perioada pe care o analizăm a fost satul. La sat locuia
cea mai mare parte a populației românești, satul era „universul” cultural și de civilizație al
românilor. Târgul, un „sat” mai mare la început, apoi oraș, va dobândi rolul dominant din
perspectiva fenomenului de cultură și civilizație abia în secolul al XIX-lea. S-au încercat, de către
etnografi, tot felul de tipologii ale satului românesc: după ocupațiile principale – sate agricole, sate
agricole pastorale, sate pastorale agricole, sate pastorale, sate de pescari, sate specializate pe
meșteșuguri; după modul de așezare al caselor – sate cu case izolate, sate răsfirate (disociate), sate
aglomerate, sate de-a lungul drumului etc. Dincolo de toate acestea, satele românești au evoluat în
funcție de nevoile epocii, de condițiile locale, s-au „așezat” în locuri mai ferite, s-au „născut” și au
„murit” după cum s-au mișcat „vremurile”. Este suficientă o excursie prin țară pentru a observa
varietatea acestora, dar este necesară o trăire îndelungată acolo pentru a-i surprinde într-adevăr felul
de a fi.
Gospodăria, ca expresie a raportului dintre așezare, condiții, ocupație și tradiție, cunoaște, la
rându-i, o mare varietate. O gospodărie cuprindea, de regulă, casă, vatră construită aparte, adăpostul
pentru animale, gropile de cereale, șoproane, fânatul etc. Gospodăria putea fi: fără îngrăditură,
îndeosebi în zonele de munte, ceea ce înseamnă amplasarea ei în centrul suprafeței de teren (de
regulă fânatul); gospodăria cu curte deschisă în fața casei, cu elemente (grajduri, șoproane etc.)
nelegate între ele, specifică în zonele premontane; gospodăria cu curte dublă (una în fața casei,
cealaltă pentru animale și acareturi), specifică zonelor agricole și pastorale; gospodăria cu ocol
întărit, în care acareturile sunt așezate pe toate laturile încât pare o mică cetate, specifică zonei
Branului și Mărginimii Sibiului. Gospodăriile erau permanente, cele din vatra satului, sau
temporale, cele așezate la o oarecare distanță de sat și legate de unele activități sezoniere.
Gospodăriile erau, de regulă, împrejmuite, cu garduri din nuiele, mai târziu din scânduri. Materialul
principal de construcție era lemnul, din acest punct de vedere țara noastră încadrându-se în aria
arhitecturii lemnului specifică sud-estului european.
Locuinţa constituie una din cele mai grăitoare expresii a modului de viață a poporului, a
gustului său, a unei tradiții etnice și culturale. Aici se desfășoară cele mai multe dintre activități, se
transmite experiența de viață, se însușesc moduri de viață etc. Locuința de suprafața este tipul cel
mai răspândit de locuință la români, alături de cea semi îngropată. Locuința cu o singură încăpere

40
constituie cazul cel mai răspândit și mai vechi. Cu timpul va apărea tinda, a doua cameră (cămara),
acest tip de locuință fiind considerat cel tradițional la români. Abia în secolul al XVIII – lea se va
dezvolta locuința cu mai multe încăperi. Elementul central al locuinței îl reprezenta vatră, cu sau
fără cuptor. Vatră era locul unde se făcea foc, era sursa de căldură, uneori de iluminat, și loc de
preparare a hranei. Vatra era prevăzută cu horn sau era cu „ieşire” liberă. Camera de locuit mai
cuprindea: patul, lavița, masă și scaune, blidarul, ladă de zestre și un minim de elemente de decor.

b. Alimentaţia
În ţările româneşti au existat condiții prielnice producerii hranei, rezervele alimentare ale
acestora fiind apreciate. Varietatea reliefului, activitățile agricole foarte diverse, numărul rezonabil
al populației, hărnicia și modestia românilor au făcut ca societatea românească să cunoască mai rar
cumplitele perioade de foamete sub semnul amenințător al cărora a trăit lumea medievală. Invaziile
străine pustiitoare, nu chiar așa de dese cum s-ar părea, calamitățile naturale, marile obligații față de
Poarta Otomană, productivitatea agricolă scăzută și starea rudimentară a uneltelor au menținut însă
lumea rurală românească în sărăcie.
Pâinea nu era chiar la îndemâna oricui, în primele secole alimentul de baza era mălaiul.
Extinderea culturii porumbului a adus mămăligă în prim-planul alimentației românilor. Masa
românilor era variată, dar sărăcăcioasă; se mânca aproape orice, dar puţin, după criteriul „burta
plină”, în funcție de sezon (cel mai greu era spre începutul primăverii), în condiții modeste de
prelucrare a alimentelor primare. Regulile ortodoxe stricte, cu posturi periodice, cutume refractare
la nou, i-au păstrat pe români în cadrele grijii față de ziua de mâine, i-au mulțumit cu puțin. Marile
sărbători religioase, nunțile, botezurile, pomană de la unele înmormântări erau adevărate ospețe.
La curțile boierești, domnești și mănăstirești lucrurile stăteau altfel. Ospețe mari, abundente,
însoțite de muzică, se încingeau ori de câte ori era nevoie (aniversări, căsătorii, hram, victorii
militare). Influențele culinare orientale sau apusene se fac simțite în ultimele secole ale perioadei în
discuție. Dacă lumea otomană ar fi manifestat predilecție și pentru porci, păsări de curte, porumb,
chiar și vite, ca pentru grâu și oi, ar fi fost dificil pentru țăranul român.
Băuturile alcoolice au fost prezente în consumul românilor. Consumul vinului era o
îndeletnicire străveche, țările românești erau renumite prin podgoriile lor. De la 1366 avem știri
despre producerea berii (Florești, lângă Cluj), la sfârșitul secolului al XIV – lea începe practicarea
distilării alcoolului. Ospețele fără băutură erau ceva de neconceput.

c. Vestimentația
Țăranii își confecționau singuri hainele, producând în gospodărie materia primă (lâna, inul,
cânepa) și țesăturile respective. Femeile torceau, țeseau și împleteau toată iarna lucruri în casă. În

41
sate erau meșteșugari care produceau cojoace, căciuli, opinci, pieptare, șerpare (brâuri din piele).
Spre munte erau sate specializate în producerea de postavuri (țesături) groase de lână, îmbunătățite
prin baterea în piuă. În secolul al XIV – lea este atestată roata de tors și cea de depănat, inițial în
Transilvania, bazate pe principiul bielei-manivelei și a curelei de transmisie. La argăsitul pieilor se
folosea cenușă, conservarea lor inițială făcându-se cu sare. Îmbrăcămintea de toate zilele era
sărăcăcioasă, destul de sumară. Cea de sărbătoare (de regulă hainele cu care s-a pornit în viață la
căsătorie) era mai curată, mai frumos lucrată, completă (de la opinca până la căciulă) și strâns legată
de tradiție prin înfățișare. Spălarea se realiza foarte rar cu săpun (scump și rar, deci greu de obținut),
folosindu-se leșia (apa rezultată prin fierberea cenușii de lemne).
Vestimentația celor bogați era cu totul altfel; despre aceasta avem cele mai multe știri.
Contactul cu alte civilizații (orientală, italiană, germană, poloneză, apoi rusească) s-a manifestat cu
prisosință în vestimentația domnitorilor și marilor boieri.
Veșmintele sunt o lungă perioadă de timp aidoma cu cele de la Bizanț, unele accesorii sunt
occidentale; în secolul marii lupte antiotomane suferă unele influențe poloneze, iar după 1541, pe
cele orientale.
Costumul boieresc etalează o gamă largă de forme, de la pălăriile-mitre brodate cu fir de aur,
șube de postav de diverse culori, pantaloni strânși pe picior și cizmulițe groase la bărbați, la pălăriile
cu boruri lungi, cercei lungi și foarte bogate șube de postav aurit și rochii împodobite cu pietre
prețioase, la femei.
Materialele scumpe aduse atât din Occident, cât și din Orient, dau splendoare acestor
articole vestimentare: postavul flămând, velurul de Ipria, alături de serasan (o mătase orientală
țesută cu aur), taftaua, atlasul și catifeaua, toate „mărfuri tătărești”, „aduse de pe mare”. Dacă spre
sfârșitul secolului al XVII – lea românii erau încă cu două fețe – una apuseana, alta bizantino-
orientală – în secolul următor orientalizarea vestimentației boierești se desăvârșește.
Din punct de vedere al vestimentației, viața în târgurile românești era extrem de
diversificată: de la costumul popular românesc, la costumul „nemțesc” al târgoveților brașoveni și
sibieni, de la cizmă, rubaşcă şi căciula rusașcă și poloneză, la turbanul turcesc.
d. Familia
Familia veche românească a avut un caracter nuclear, anume de „familie butuc”, copiii după
căsătorie mutându-se în propria lor gospodărie, cu excepția ultimului născut.
La baza familiei stătea căsătoria care, în concepția populară , constituia un element obligatoriu în
ciclul vieții. Căsătoria era precedată de logodnă, care se putea face printr-un înscris sau fără un act
scris, cu consimțământul celor în cauză. Căsătoria efectivă, după dreptul popular și cel scris
medieval, presupunea: manifestarea voinței, îndeosebi a tinerilor, rolul părinților fiind mare în
realizarea (aranjarea) unor căsătorii, vârsta („băieții să fie puberi, iar fetele apte pentru bărbat”,

42
spunea dreptul scris), adică băieții să fie trecuți de 14 ani, iar fetele de 12 ani. În realitate, se
căsătoreau la o vârstă mai mare.
Formalitățile încheierii căsătoriei erau asigurate, în sistemul popular, prin „spectacolul” nunții, care
era o ceremonie religioasă și laică destinată a face „publicitatea” necesară introducerii tinerilor în
comunitatea sătească. Jurământul în fața altarului și schimbarea inelelor (verighetelor) făcea parte
din ceremonial.
Raporturile dintre soți erau dominate de principiul inegalității sexelor, principiu consfințit de
preceptele religioase dominante. Pravilele românești din secolul al XVII – lea stabileau obligația de
fidelitate a soției, obligația de a urma pe soț, soțul putând s-o certe pe soția sa, să o bâtă, în funcție
de vină, până la o pune în fiare, în temniță (pivnița).
Zestrea juca un rol important în actul întemeierii familiei. Cei avuți creau copiilor, chiar și fetelor,
zestre bogată. De regulă, fetele veneau cu lucruri gospodărești, iar băieții cu casă, pământ, vite,
unelte agricole. După căsătorie se realiza o comunitate de bunuri. La divorț, destul de rar, se
practică însă sistemul înapoierii bunurilor (zestrei), fapt ce atrăgea uneori certuri între familiile celor
căsătoriți.
Femeile căsătorite se identificau prin prenumele lor însoțit de prenumele soțului lor, ca în
cazurile: “Lină, femeia lui Luca”, “Anca, jupânița lui Milea”, sau prin prenumele maritale propriu-
zise, formate din prenumele soților cu sufixele feminine, ca: Mitroaca (soția lui Mitru).
Puterea părintească în sistemul popular avea forme absolute, părinții putând dispune după bunul
plac de copii. Sistemul înfierii (adopțiunii) și „legitimației” (legitimatio=dobândirea puterii
părintești asupra copiilor născuți în afara căsătoriei) a funcționat în acele veacuri.

43