Politica internă a României în timpul regimului

Nicolae Ceaușescu
La 22 martie 1965, Nicolae Ceauşescu a fost
desemnat oficial prim-secretar al C.C. al P.M.R. În primii ani de
la preluarea conducerii, acesta a continuat şi accentuat politica de
liberalizare internă şi de deschidere spre Occident începute în ultimii ani ai conducerii lui
Gheorghe Gheorghiu-Dej.

„Liberalizarea” din perioada 1965-1971 s-a manifestat în grade diferite în viaţa

politică, economică, socială şi culturală. Aceasta a fost una reală, fiind resimţită şi apreciată
de societatea românească în ansamblul său, în ciuda faptului că regimul a menţinut tot timpul
un control care să nu permită derapaje majore de la modelul comunist
În plan politic, Ceauşescu a încurajat iniţial instituirea unei conduceri colective, ca
mijloc de a preveni acumularea de puteri excesive de către o singură persoană. Principiul a
fost statuat cu ocazia Congresului al IX-lea al partidului, a cărui denumire s-a schimbat din
P.M.R.(Partidul Muncitoresc Român) în P.C.R.(Partidul Comunist Român), însă a fost
abandonat la scurt timp. În decembrie 1967, după Conferinţa Naţională a P.C.R. Nicolae
Ceauşescu a preluat şi funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat, pentru ca în 1972 să se
revină la posibilitatea cumulării de către o singură persoană a unor funcţii pe linie de partid
şi de stat. În paralel însă a fost introdus principiul rotaţiei cadrelor în funcţii, măsură
motivată declarativ prin nevoia că cei plasaţi în funcţii de conducere să dobândească o
„experienţă multilaterală” în rezolvarea problemelor societăţii. În realitate, era o modalitate
de a împiedica crearea unor baze de putere şi eventual a unor nuclee de opoziţie în sânul
conducerii superioare de partid.
În 1974, Nicolae Ceauşescu a fost învestit în funcţia de preşedinte a Republicii
Socialiste România. Liberalizarea anilor 1960 s-a caracterizat şi printr-o serie de evoluţii
care au influenţat în mod direct viaţa societăţii.

Pe de o parte, s-a produs o creştere a nivelului de trai, reflectată în sporirea veniturilor,

pensiilor, a salariilor, a burselor, accesul la bunuri de larg consum şi servicii, diversificarea
modalităţilor de divertisment şi petrecere a timpului liber, accelerarea construirii de locuinţe.
Beneficiile prosperităţii economice se vor simţi şi în prima parte a anilor 1970, deteriorarea
condiţiilor de viaţă petrecându-se la finele anilor 1970, pentru ca în anii 1980 să se ajungă la
limita subzistenţei. Pe de altă parte, în încercarea de a controla toate aspectele vieţii sociale,
inclusiv cea privată, conducerea comunistă a recurs la măsuri care să forţeze creşterea
demografică. Astfel, în 1966 a fost interzis avortul, femeile fiind supuse în următorii ani
controalelor umilitoare pentru depistarea sarcinilor şi pentru a evita provocarea de avorturi.
Cu toate acestea, se apreciază că în perioada 1966-1989 aproximativ 10.000 de femei şi-au
pierdut viaţa în urma complicaţiilor de pe urma avorturilor.
 Un domeniu în care s-a făcut resimţit aerul liberalizării în anii 1960 a fost cel al vieţii
cultural-ştiinţifice. Astfel, s-a înregistrat o lărgire a libertăţii de creaţie, liberalizarea
accesului la cultura occidentală, inclusiv la muzică, filme şi publicaţii. Recuperarea
personalităţilor culturale româneşti interzise în epoca Gheorghiu-Dej a făcut parte dintr-un
proces mai larg care a vizat reducerea represiunii interne şi instaurarea unui climat de pace
socială. Condamnaţilor politici eliberaţi în majoritate în 1964 li s-a permis reluarea studiilor,
angajarea sau li s-a recunoscut dreptul la pensie.
Procesul de destindere internă a însemnat şi o regândire a rolului Securităţii, principala
instituţie de control a populaţiei. Creată la 28 august 1948, prin Decretul nr. 221 al
Prezidiului Marii Adunări Naţionale, Securitatea, care a purtat de-a lungul timpului diferite
denumiri (Direcţia Generală a Securităţii Poporului/ Direcţia Generală a Securităţii
Statului/Departamentul Securităţii Statului), a avut ca scop principal „apărarea cuceririlor
democratice şi asigurarea securităţii R.P. Române contra uneltirilor duşmanilor din interior şi
exterior”. Astfel, dacă în cea mai mare parte a epocii Dej, Securitatea a urmărit în mod
principal eliminarea oricărei forme de opoziţie, fie ea şi potenţială, folosind metode din cele
mai brutale, în perioada Ceauşescu asistăm la o schimbare de politică, rolul Securităţii fiind
unul profilactic, de prevenţie, bazat pe supraveghere informativă prin apelarea la mijloace
diferite: reţea de informatori, controlul convorbirilor telefonice şi a corespondenţei, filaj,
folosirea tehnicii de ascultare, etc. Securitatea va deveni una dintre cele mai temute instituţii,
având la dispoziţie o bază însemnată de informatori şi desfăşurând acţiuni variate, menite să
descurajeze gesturile de opoziţie la adresa conducerii comuniste.

Anul 1968 a culminat, din perspectiva gesturilor care au dus la creşterea popularităţii
regimului condus de Nicolae Ceauşescu, cu momentul august 1968, când P.C.R. a
condamnat cu vehemenţă invazia Cehsolovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia.
Reacţia fără echivoc a liderului român a fost bine primită de societatea românească, strâns
unită în jurul conducerii comuniste. Momentul de glorie al lui Nicolae Ceauşescu din 1968 a
contribuit substanţial la creşterea legitimităţii interne şi mai ales externe a regimului
comunist din România. Comunismul Național - rezultat din asocierea a două curente opuse –
comunismul, internaţionalist în esenţă, şi naţionalismul – a reprezentat construcţia teoretică,
ideologică, aflată la baza construirii societăţii comuniste în România. Astfel, în perioada
1965-1989, modelului politic şi economic de inspiraţie sovietică i-a fost imprimat un caracter
puternic naţional. Tendinţele de liberalizare vor fi stopate în vara anului 1971,
când, în urma turneului pe care Nicolae Ceauşescu l-a întreprins în China, Coreea de Nord,
Vietnam şi Mongolia, acesta anunţa revenirea în forţă a ideologiei în toate domeniile de
activitate. Spiritul comunist trebuia să se manifeste peste tot: în educaţie, presă, divertisment,
cinematografie. Nu erau omise nici măcar gazetele de perete din întreprinderi şi instituţii sau
muzica din cluburi, discoteci şi restaurante. Se cerea radioului şi televiziunii să stimuleze
creaţia de cântece revoluţionare, patriotice, muncitoreşti, iar în instituţiile de teatru, operă,
balet să se promoveze „creaţia originală, cu caracter militant, revoluţionar”, pe teme izvorâte
din lupta poporului român pentru socialism.
 Dincolo de acest aspect, vizita lui Ceauşescu în Asia l-a adus în contact direct cu
modelul chinez şi nord-coreean de comunism, pe care Ceauşescu l-a dorit implementat şi în
România: un regim dictatorial, în fruntea căreia se afla perechea conducătoare, şi un cult al
personalităţii liderului comunist de proporţii. Deşi emise la începutul anilor 1970, efectele
„tezelor din iulie” au devenit vizibile în a doua jumătate a anilor 1970 şi în anii 1980, când,
combinate cu dificultăţile economice majore, au făcut ca atmosfera din societatea
românească să devină greu de suportat.
Deciziile de politică economică ale regimului Ceauşescu în anii 1970 în direcţia
industrializării masive, văzută ca motor principal al dezvoltării ţării, au dus la construirea
unor mamuţi industriali, mari consumatori de energie şi care vizau prelucrarea unor cantităţi
importante de materii prime care nu puteau fi asigurate doar de producţia internă. Investiţiile
în industrie au fost finanaţate prin împrumuturi externe masive. Succesivele crize ale
petrolului din anii 1970 şi criza financiară de la sfârşitul anilor 1970 au găsit România cu o
datorie externă considerabilă. De asemenea, contractarea de noi împrumuturi s-a făcut cu
dobânzi uriaşe. În aceste condiţii, la începutul anilor 1980, România a intrat în incapacitate
de plată, condiţiile impuse de creditorii internaţionali, în principal Fondul Monetar
Internaţional, au inclus şi aplicarea unor politici de austeritate de către regimul de la
Bucureşti. Constrângerile și intervențiile în deciziile economice l-au nemulţumit profund pe
Nicolae Ceauşescu. Interpretând imixtiunile Fondului ca o punere în pericol a suveranităţii
naţionale, Ceauşescu a refuzat în 1984 să mai semneze acordul stand-by cu F.M.I. şi a rupt
toate relaţiile cu acesta. În acelaşi timp, a început o campanie accelerată de plătire a datoriei
externe, prin creşterea exporturilor, inclusiv de produse alimentare, şi limitarea drastică a
importurilor, inclusiv de medicamente. „Marşul forţat” pentru a plăti datoria externă a
condus la scăderea dramatică a condiţiilor de trai ale românilor. Aprovizionarea cu produse
agroalimentare s-a înrăutăţit, oamenii fiind obligaţi să stea ore în şir la coadă pentru a
cumpăra produse de calitate inferioară. În provincie, consumul a fost raţionalizat, prin
introducerea de cartele pentru produse precum pâinea sau uleiul. Campaniile de economisire
de energie promovate de conducerea comunistă au vizat şi consumul casnic. Astfel, a fost
afectată încălzirea şi iluminarea locuinţelor, oamenii petrecând ore în şir în frig şi întuneric.
Serviciile publice, precum cele sanitare sau transportul s-au deteriorat semnificativ.
Realizările „epocii de aur” erau proslăvite cu orice ocazie, figurile liderului comunist,
devenit „cel mai iubit fiu al poporului”, şi soţiei sa, Elena Ceauşescu, fiind omniprezente în
ziare, la radio şi televiziune şi la manifestările publice.
În ultimii ani ai regimului comunist, programul Televiziunii române a fost redus la
două ore seara, în timpul săptămânii, cea mai mare parte din aceste două ore fiind dedicate
activităţii secretarului general al P.C.R., vizitelor interne sau externe şi discursurilor sale
interminabile.
 La finele anilor 1980, regimul comunist de la Bucureşti se află complet marginalizat.
Privit cu reticenţă în blocul comunist, datorită poziţiilor sale independente cu precădere din
anii 1960 - 1970, regimul pierduse şi sprijinul din partea ţărilor occidentale, care nu mai
aveau niciun interes să susţină un regim acuzat că-şi maltratează poporul. În aceste condiţii,
nemulţumirile populare au devenit tot mai intense şi au culminat cu revolte în mai multe
oraşe din România, cea mai însemnată fiind cea de la Braşov, din noiembrie 1987. Doi ani
mai târziu, regimul condus de Nicolae Ceauşescu se prăbuşea sub influenţa schimbărilor
majore externe şi a revoluţiei din decembrie 1989.