Epoca de Aur este numele pe care propaganda oficială a vremii l-a atribuit perioadei

istorice în care la conducerea Republicii Socialiste România s-a aflat dictatorul Nicolae
Ceaușescu, între anii 1965-1989.[1] Expresia Epoca de Aur a apărut și a fost folosită în anii
'80, interval marcat în special de cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu și al familiei
acestuia. De altfel, un alt termen utilizat de instituțiile și presa oficială pentru a desemna
această perioadă era Epoca Nicolae Ceaușescu.

Context
Instaurarea comunismului în România a început în 1945, odată cu ocupația sovietică, iar
Republica Populară Română a fost proclamată pe 30 decembrie 1947. Sistemul liberal a fost
abolit și Regele Mihai silit să abdice. Sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, prim-
secretarul Partidului Muncitoresc Român, și sub atenta îndrumare a URSS, a început o amplă
acțiune de sovietizare a țării[2] care a durat până spre sfârșitul vieții liderului comunist. În
1964, cu un an înainte de moartea sa, Gheorghiu-Dej a decis să imprime un nou curs
regimului politic, dând semnalul începerii desprinderii României de pe orbita Uniunii
Sovietice. Între 15 – 22 aprilie 1964, în cadrul Plenarei Lărgite a C.C. al P.M.R., a fost dată
publicității Declarația cu privire la poziția P.M.R. în problemele mișcării comuniste și
muncitorești internaționale,[3] considerată mai apoi primul pas într-o politică de autonomie
față de URSS.

Bolnav de cancer, Gheorghiu-Dej a încetat din viață la 19 martie 1965.[4] Pe 22 martie

1965, Nicolae Ceaușescu, un lider care răspundea de sectoarele cheie ale puterii, armata,
securitatea, justiția și miliția,[4] a fost ales prim-secretar al partidului în cadrul Plenarei C.C.
al P.C.R.[5]

În primii ani de după venirea sa la putere, Ceaușescu a continuat politica de ieșire de

sub tutela Moscovei începută de Gheorghiu-Dej înainte de moartea sa. În plan extern,
Ceaușescu a inițiat o deschidere față de Occident, intensificând schimburile comerciale,
politice, culturale și științifice dintre RSR și statele din Vest. România a fost prima țară din
lagărul socialist care a stabilit relații diplomatice la rang de ambasadă cu Republica Federală
Germania, pe 31 ianuarie 1967.[6] De asemenea, RSR a fost singurul stat comunist care nu a
rupt relațiile diplomatice cu Israelul în urma Războiului de Șase Zile.[7][8] Dar unul din cele
mai cunoscute momente politice din acei ani a fost condamnarea de către Nicolae Ceaușescu a
intervenției militare, începută în noaptea de 20 spre 21 august 1968, a trupelor Pactului de la
Varșovia în Cehoslovacia, intervenție care a pus capăt Primăverii de la Praga. Pe 21 august, la
o manifestație organizată în Piața Palatului din București la care au luat parte zeci de mii de
oameni,[9] Ceaușescu a ținut un discurs de la balconul clădirii C.C. al PCR în care a calificat
invazia armatelor țărilor comuniste drept „o mare greșeală, o primejdie gravă pentru pacea în
Europa”.[9] Discursul cu puternice accente antisovietice i-a creat lui Ceaușescu o mare
popularitate la nivel intern și extern.[2][10]

În această perioadă de început a regimului Ceaușescu au avut loc numeroase vizite

bilaterale la nivel înalt. Președinții americani Richard Nixon și Gerald Ford, precum și
președintele francez Charles de Gaulle au vizitat România, iar Nicolae Ceaușescu a fost primit
la Washington de președintele Jimmy Carter, iar la Paris de Georges Pompidou. S-au
intensificat semnificativ și relațiile economice cu țările occidentale. În 1971, RSR a fost
primită în Acordul General pentru Tarife și Comerț, iar în 1972 în Fondul Monetar
Internațional, încheind apoi un acord cu Banca Internațională pentru Reconstrucție și
Dezvoltare. În 1975, Statele Unite au acordat României Clauza națiunii celei mai favorizate.
Toate aceste tratate și înțelegeri au adus o oarecare prosperitate pe plan intern populației, care
a beneficiat în același timp de o relativă deschidere și de un dezgheț în domeniile cultural,
artistic sau științific. Publicații cunoscute din Occident au început să pătrundă în RSR, iar
anumitor categorii sociale (scriitori, actori, sportivi etc) le-a fost permis în anumite condiții să
călătorească peste hotare. Au existat filme realizate în coproducție cu studiouri din RFG,
Franța sau Italia, iar unor companii străine li s-a dat acceptul să investească în RSR: Renault
la Pitești, Citroën la Craiova etc.

Acesta era contextul în care, pe data de 6 iulie 1971, Nicolae Ceaușescu a ținut un
discurs în fața Comitetului Politic Executiv al Partidului Comunist Român care a marcat o
nouă perioadă de îngheț politic și reîntoarcere la realismul socialist.[2] Discursul se intitula
„Propuneri de măsuri pentru îmbunătățirea activității politico-ideologice, de educare marxist-
leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii”[11], dar este mult mai cunoscut
în istoriografie sub numele de Tezele din iulie.

Tezele din iulie

Articol principal: Tezele din iulie.
 Nicolae Ceaușescu și Kim Ir Sen cu prilejul vizitei delegației de partid și
guvernamentale în R.P.D. Coreeană
În iunie 1971, Nicolae Ceaușescu și alți oficiali de partid și de stat au efectuat o vizită
de lucru în patru țări din Asia: Republica Populară Chineză (1-9 iunie), Republica Populară
Democrată Coreeană (9-15 iunie), Republica Democrată Vietnam (15-19 iunie) și Republica
Populară Mongolă (21-24 iunie). În acea vreme, China lui Mao Zedong se afla în plină
Revoluție Culturală,[12][13] iar Coreea de Nord era un stat izolat, marcat pe plan intern de o
dictatură extrem de strictă[14] și de un amplu cult al personalității președintelui Kim Ir Sen.
Acesta dezvoltase doctrina Juche („prin forțe proprii”),[15] o teză care propovăduia un
socialism cu caracteristici proprii. Printre principiile pe care se baza doctrina Juche se
numărau o puternică postură militară și recurgerea doar la resursele naționale pentru
dezvoltarea țării. Cei trei stâlpi ai doctrinei, enunțați de Kim Ir Sen în discursul său din 14
aprilie 1965, intitulat „Despre construcția socialismului și revoluția sud-coreeană în Republica
Populară Democrată Coreeană”, erau:[16] suveranitatea politică, independența economică și
autonomia militară. Practic, doctrina intenționa instituirea unui autoritarism izolaționist și
autosuficient.

Se pare că Ceaușescu a fost profund impresionat de primirea care i-a fost făcută,
marcată de manifestații publice și spectacole grandioase,[17] precum și de felul în care liderii
chinez și nord-coreean își conduceau țările, folosindu-se de Revoluția Culturală și de Tezele
Juche. Unii comentatori consideră vizita liderului comunist român în țările din Asia drept
principalul motiv pentru înghețul politic și cultural, hecatomba economică și izolaționismul în
care s-a afundat România în anii care au urmat.[18][19][20]

Există însă numeroși istorici și autori, printre care Adrian Cioroianu,[21] Florin
Constantiniu,[22] Ioan Scurtu[23] sau Vladimir Tismăneanu,[22] care susțin că mini-revoluția
culturală a lui Ceaușescu a fost lansată încă din anii 1968-1969,[21] deci înainte de vizita în
Asia. Acești autori consideră că liderul comunist român era de fapt un stalinist convins și că
vizita în China și Coreea de Nord, din iunie 1971, doar i-a întărit lui Nicolae Ceaușescu o
orientare ideologică deja formată.[22]

În orice caz, pe data de 6 iulie 1971, Nicolae Ceaușescu a convocat o ședință a

Comitetului Politic Executiv al PCR în care a citit documentul intitulat „Propuneri de măsuri
pentru îmbunătățirea activității politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor
de partid, a tuturor oamenilor muncii”. A doua zi, pe 7 iulie, documentul prezentat de
Ceaușescu a fost publicat în oficiosul Scînteia. Pe data de 9 iulie, Secretarul General al PCR a
prezentat o expunere a aceluiași document la tribuna Consfătuirii de lucru a activului de partid
din domeniul ideologiei și al activității politice și cultural-educative.[24] Cele 17 propuneri
din această expunere, supranumite „Tezele din iulie”, sunt considerate de specialiști drept
începutul unei „mini-Revoluții Culturale”[2][25][26], o ofensivă neo-stalinistă[2] împotriva
autonomiei culturale și un apel privind întoarcerea la conducerea strictă a realismului
socialist.