Instaurarea dictaturii personale a lui Nicolae Ceaușescu

Epoca de Aur este numele pe care propaganda oficială a vremii l-a atribuit perioadei istorice
în care la conducerea Republicii Socialiste România s-a aflat dictatorul Nicolae Ceaușescu, între
anii 1965-1989.[1] Expresia Epoca de Aur a apărut și a fost folosită în anii '80, interval marcat în
special de cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu și al familiei acestuia. De altfel, un alt
termen utilizat de instituțiile și presa oficială pentru a desemna această perioadă era Epoca
Nicolae Ceaușescu.
Nicolae Ceaușescu a fost un dictator român, secretar general al Partidului Comunist
Român, șeful de stat al Republicii Socialiste România din 1967 până la căderea regimului
comunist, survenită în 22 decembrie 1989. În noiembrie 1933 a devenit membru al Uniunii
Tineretului Comunist din România, formațiune politică aflată în ilegalitate la acea vreme. A fost
arestat prima oară în 1933 pentru agitație comunistă în timpul unei greve. În 1934 a fost atras în
Comitetul raional din Negru unde a lucrat până în august când a fost desemnat să muncească în
mișcarea antifascistă. A făcut parte din Comitetul Național antifascist și în Comitetul Central al
tineretului antifascist. Au urmat încă trei arestări – pentru colectare de semnături în sprijinul
eliberării unor muncitori feroviari acuzați de activitate comunistă și pentru alte acțiuni similare,
dar a fost pus imediat în libertate. În urma acestor arestări, a fost etichetat de autoritățile vremii
drept „agitator comunist periculos”, precum și „distribuitor activ de material de propagandă
comunistă și antifascistă”.
După eliberarea din arest, Ceaușescu a dispărut pentru o vreme, el povestind în autobiografia sa
de după război că a activat în rețelele comuniste din Oltenița și „regionala Prahova” (ceea ce în
organizarea interbelică a PCdR însemna județele Prahova și Dâmbovița).
După cel de-al doilea război mondial, în timp ce controlul sovietic asupra României
devenea tot mai pronunțat, Ceaușescu a fost numit secretar al Uniunii Tineretului Comunist –
UTC - (1944-1945). După preluarea puterii de către Partidul Comunist Român, în urma abdicării
regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947 a fost proclamată Republica Populară Română și în
februarie 1948 a avut loc primul congres al PMR. Ulterior, la 13 mai 1948, Nicolae Ceaușescu a
fost numit subsecretar de stat în ministerul Agriculturii, în Guvernul Petru Groza (4), iar la 18
martie 1950, generalul-maior Ceaușescu a fost numit ministru adjunct la Ministerul Apărării
Naționale și Șef al Direcției Superioare Politice a Armatei. Nicolae Ceaușescu a devenit general
în ianuarie 1950, deși nu făcuse armata.
În funcția de subsecretar de stat în ministerul Agriculturii a activat direct la
cooperativizarea forțată a agriculturii și a ordonat reprimarea sau arestarea țăranilor care se
împotriveau cooperativizării. În 1952, devine membru al Comitetului Central (CC) al Partidului
Muncitoresc Român (PMR), la doar câteva luni după eliminarea „facțiunii moscovite” (condusă
de Ana Pauker) din conducerea partidului. În 1954, Ceaușescu devine membru deplin al Biroului
Politic al PMR, responsabil cu problemele de cadre, iar ulterior ajunge să ocupe poziția numărul
doi în ierarhia PMR.
În toamna anului 1956, aflându-se la Cluj, Ceaușescu a avut un rol important în
reprimarea mișcărilor de simpatie față de revoluția ungară.
La 4 decembrie 1957, având gradul de general-locotenent de armată (fiind șeful Direcției
Superioare Politice a Armatei și adjunct al Ministrului Forțelor Armate), Ceaușescu a condus
unitățile militare care au înăbușit răscoala țăranilor din Vadu Roșca (jud. Vrancea) care se
împotriveau colectivizării forțate. Flancat de două tancuri, Ceaușescu ordonă personal
deschiderea focului de pe mitralierele aflate în camioanele care însoțeau tancurile. 9 țărani sunt
uciși de gloanțe (Aurel Dimofte, Ionuț Cristea, Ion Arcan, Dumitru Crăciun, Toader Crăciun,
Stroie Crăciun, Dumitru Marin, Marin Mihai, Dana Radu) și alți 48 sunt răniți.
18 țărani au fost întemnițați pentru „rebeliune” și „uneltire contra ordinii sociale”, petrecând între
15-25 de ani de închisoare la Gherla și Aiud.
După datele PMR-ului, între 1949-1952 au avut loc peste 80.000 de arestări de țărani, dintre care
30.000 finalizate cu sentințe de închisoare.
La trei zile de la moartea lui Gheorghiu-Dej, în martie 1965, Ceaușescu preia funcția de
secretar general al Partidului Muncitoresc Român (acesta era numele Partidului Comunist
Român la acea vreme, după asimilarea forțată, în 1948, a unei aripi a Partidului Social
Democrat). Una dintre primele acțiuni ale lui Ceaușescu, odată ajuns la putere, a fost
redenumirea Partidului Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român. În același timp, el
afirmă că România a devenit o țară socialistă și decide schimbarea numelui oficial al țării
din Republica Populară Română (R.P.R.) în Republica Socialistă România (R.S.R.). Grupul
„baronilor” (Maurer, Bodnăraș, Stoica), Ion Gheorghe Maurer în primul rând, nu a socotit
ascensiunea lui Ceaușescu drept periculoasă și a permis încălcarea articolului 13 din statutul abia
adoptat la congresul al IX-lea al PCR, care interzisese cumulul de funcții și a îngăduit
secretarului general al PCR (ambele denumiri au fost adoptate la numitul congres) să ocupe, în
1967, funcția de președinte al Consiliului de Stat. Ceaușescu a lărgit continuu atribuțiile
Consiliului de Stat, subordonând atât Consiliul Economic, creat în 1967 cât și pe cel al apărării,
creat în 1968. Pe nesimțite Consiliul de Stat s-a transformat dintr-un organ onorific într-unul de
conducere efectivă, dublând sau preluând din atribuțiile guvernului condus de Maurer. Pe de altă
parte, în 1969, la congresul al X-lea, două treimi din membrii Prezidiului Permanent fuseseră
promovați după 1965 prin grija lui Ceaușescu. Preluarea puterii era acum desăvârșită.
A existat o dispută între Ceaușescu și Maurer asupra căilor de dezvoltare a societății
românești. Disputa, despre care se știe încă foarte puțin, avea în centru problema ritmului
de industrializare pe care Ceaușescu îl dorea accelerat, cu un accent și mai sporit pe industria
grea și pe care primul-ministru Maurer l-ar fi vrut mai măsurat, fără neglijarea industriei
bunurilor de consum, în acord cu resursele interne, umane, naturale și tehnologice ale țării.
Maurer a pierdut această dispută. La numai câteva luni de la plenara din noiembrie 1971, care-și
însușise pe deplin tezele din iulie 1971, lansate de Ceaușescu la întoarcerea din China, Maurer cu
linia sa economică, de orientare relativ liberală, era criticat indirect dar public de secretarul
general. El este acuzat de neîncredere în politica partidului și de defetism economic. Maurer a
fost îndepărtat în martie 1974 după alegerea lui Ceaușescu în funcția de președinte. Prim-
ministru devine Manea Mănescu. La congresul al XI-lea din noiembrie 1974 Maurer își pierde și
locul în Comitetul Central.
Pe de altă parte în aprilie 1972 Ceaușescu anunță că rotirea cadrelor va deveni un principiu
de bază al partidului și promisiunea devine realitate: demnitarii statului și activiștii de toate
gradele sunt schimbați periodic, în funcție de bunul plac al secretarului general, împiedicând
astfel formarea unei baze proprii de putere. În iunie 1973 intră în Comitetul Executiv și Elena
Ceaușescu, care avea să devină o a doua putere în stat.
 La 28 martie 1974 Marea Adunare Națională a instituit funcția de președinte al Republicii
Socialiste România, iar Nicolae Ceaușescu a fost ales în unanimitate și devine astfel primul
președinte al României. Prin politica sa externă, condusă cu abilitate, a încercat să se elibereze de
dominația sovietică, atrăgând simpatia și aprecierile unor mari lideri politici ca Charles de
Gaulle și Richard Nixon. În realitate, singurul scop era consolidarea puterii dictatoriale. În
CAER, la indicația lui, delegațiile române se opun la toate propunerile venite din partea URSS.
De exemplu, România este una dintre cele doar două țări comuniste europene care au participat
la Jocurile Olimpice organizate la Los Angeles, în Statele Unite ale Americii în 1984. De
asemenea, România a fost singura țară din blocul răsăritean, cu excepția URSS, care la acea
vreme, întreținea relații diplomatice cu Comunitatea Europeană, cu Israelul și cu R. F. Germania.
Un tratat incluzând România pe lista țărilor favorizate de Comunitatea Europeană este semnat
în 1974, iar în 1980 este semnat un acord vizând schimburile de produse industriale între
România și Comunitatea Europeană. Acest fapt a determinat vizitarea oficială a României de
către doi președinți ai Statelor Unite ale Americii (Nixon și Ford).
După anul 1974, legăturile dintre Nicolae Ceaușescu și Leonid Ilici Brejnev au cunoscut o
oarecare îmbunătățire, această apropiere culminând în 1976 cu vizita președintelui român în
Basarabia și Crimeea și cu vizita liderului sovietic la București. Există informații (Vlad
Georgescu, 1992, op. cit. p. 298) că pentru a face pe placul conducerii sovietice, Bucureștiul a
transmis rușilor date despre activitatea unor naționaliști basarabeni care se adresaseră
președintelui Ceaușescu cu speranța de a fi sprijiniți. Ca urmare, ei au fost arestați și condamnați
la detenție în lagărele din Siberia, înainte de a li se îngădui, unora dintre ei, să emigreze definitiv
dincoace de Prut.
În ciuda cursului independent în relațiile politice internaționale, introdus încă de Gheorghiu
Dej, Ceaușescu se opune cu încăpățânare introducerii oricăror reforme liberale pe plan intern.
În anii 1980, după venirea lui Mihail Gorbaciov la conducerea Uniunii Sovietice, opoziția lui
Ceaușescu față de linia sovietică este dictată în principal de rezistența lui față de
destalinizare. Securitatea continuă să își mențină controlul draconic asupra mediilor de informare
și înăbușă în fașă orice tentativă de liberă exprimare și opoziție internă.
Întreruperea căldurii
Temperaturile din case ajung iarna între 5-12 grade în apartamentele celor mai mulți dintre
românii care stau la bloc. Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste
din România (pag 423) face referire la „obligarea populației la un trai în condiții insuportabile, la
temperaturi sub 10 grade C.
Lipsa apei calde
Apa caldă este livrată din ce în ce mai rar, cam două ore zilnic iar adesea la etajele superioare
aceasta nu ajungea deloc.
Întreruperea curentului
Lumina începe să fie întreruptă în fiecare zi cel puțin o oră, seara. „Din ianuarie 1982 s-a început
limitarea distribuirii energiei electrice către populație; până la căderea regimului comunist în
1989, livrarea curentul electric către populație se oprea de câteva ori pe zi, fără niciun program
ori logică aparente și fără anunțarea prealabilă a consumatorilor casnici. Simultan, cetățenii erau
îndemnați să economisească energia electrică prin scoaterea din funcțiune pe timpul iernii a
frigiderelor, prin neutilizarea mașinilor de spălat și a altor bunuri electrocasnice sau prin
nefolosirea ascensoarelor”. Benzina, deși raționalizată, devine greu de găsit. Consumul de
energie pentru populație a scăzut forțat cu 20% în 1979 și 1982, apoi cu 50% în 1983, iar în 1985
cu încă 50% față de anii precedenți.
Lipsa principalelor bunuri de consum
În perioada 1981-1989 în magazine nu se găseau în mod curent carne și produse din carne,
ouă, lapte și produse lactate, fructe de import, cafea, ciocolată, orez, făină. Oamenii se hrăneau în
mod obișnuit cu legume, fructe și pește, toate autohtone. „Lipsurile de tot felul, mai ales cele
alimentare au devenit acute și cronice din toamna lui 1981”.
În ciuda regimului său dictatorial, relativa sa independență față de Moscova are drept
rezultat o atitudine binevoitoare (deși departe de a fi dezinteresată sau neprofitabilă) din partea
statelor occidentale. Regimul Ceaușescu beneficiază de unele împrumuturi pentru finanțarea
programelor sale economice. În anii „Epocii Ceaușescu” se construiesc Metroul din
București, Canalul Dunăre-Marea Neagră, zeci de mii de noi blocuri de locuințe. În ultimă
instanță, datoria creată a devenit o povară pentru economia românească, între 1971-1982, datoria
externă crescând de la 1,2 miliarde $ la aproape 13 miliarde $. În 1982, veniturile comerțului
exterior al României au scăzut cu 17% față de anul precedent. Ceaușescu s-a văzut pus în situația
de a nu-și putea plăti creditorii occidentali, țara fiind declarată în incapacitate de plată.
Ceaușescu a dispus achitarea rapidă a datoriilor externe, fără a mai lua noi credite. În acest
scop, o mare parte a producției agricole și industriale a țării ia calea exportului, privând astfel
populația până și de cele mai elementare alimente și bunuri de consum. Începând cu anii 1986-
1987 se instituie raționalizarea produselor de bază, iar benzina și alimente ca pâinea, uleiul,
zahărul, făina, orezul au început să fie distribuite pe bonuri sau cartele. Bunurile destinate
exportului au standarde de calitate ridicată și sunt vândute de obicei în pierdere, la prețuri de
dumping. Bunurile destinate consumului intern sunt de calitate inferioară, așa că oamenii de rând
sunt bucuroși atunci când pot cumpăra bunuri refuzate la export din motive calitative.
Plata întregii datorii externe, în valoare nominală de 60 de miliarde de lei (10 miliarde dolari), se
încheie în primăvara lui 1989, cu câteva luni înaintea căderii regimului comunist. Ceaușescu
urmărea organizarea unui referendum prin care să se introducă în constituția României interdicția
de a contracta împrumuturi externe. Pentru a evita deprecierea leului, Ceaușescu a continuat
exporturile excesive, acumulând aur în Banca Națională. Se spune totuși că Ceaușescu, ar fi avut
de gând să facă leul convertibil încă de prin anii '70, deci cu aproximativ 30 de ani mai devreme
față de când acest lucru s-a înfăptuit.
Emigrarea etnicilor germani
Potrivit declarațiilor lui Heinz-Günter Hüsch, avocatul care a reprezentat RFG în negocierile cu
România în perioada 1968-1989, în martie – decembrie '70, s-a negociat plecarea a 4.000 de
etnici germani din România. Pentru '71 – 6.000 de etnici germani, la fel în 1972, în 1973 - 4.000
de etnici germani. Decretul Consiliului de Stat nr.402 din 1 noiembrie 1982 prevedea
următoarele: „Persoanele care cer și li se aprobă stabilirea definitivă în străinătate sînt obligate
să plătească integral datoriile pe care le au față de stat, unități socialiste și alte organizații. De
asemenea, au obligația să achite în întregime pensiile de întreținere și orice alte datorii față de
persoanele fizice. Persoanele cărora li s-a aprobat stabilirea definitivă în străinătate sînt
obligate să restituie, în valută, statului roman, cheltuielile efectuate pentru școlarizare,
specializare și perfecționare, inclusiv bursele, în cadrul învățămîntului liceal, superior,
postuniversitar și doctorat.” Sumele plătite de statul german pentru compensarea cheltuielilor de
școlarizare erau împărțite pe categorii: 1.800 de mărci germane pentru persoanele cu studii
medii, 5.500 de mărci germane pentru studenți și 7.000 de mărci germane pentru cei cu studii
superioare încheiate. În 1988 suma cerută pentru fiecare persoană era unică – 8.950 de mărci.
Banii ajungeau într-un cont al Băncii Române de Comerț Exterior. „În 99% din cazuri, banii au
fost folosiți pentru plata datoriei externe a României”, a arătat Florian Banu, cercetător în cadrul
CNSAS, care a publicat un studiu pe această temă. În urma negocierilor purtate de Heinz-Günter
Hüsch cu reprezentanții Securității, din România au plecat între 1968 și 1989 peste 200.000 de
etnici germani.
Politica demografică și sanitară
Stimularea forțată a sporului natural al populației a reprezentat una din prioritățile regimului
Ceaușescu. Un element important al acestei politici este reprezentat de abrogarea, în 1966, a
decretului din 1957 care permitea avorturile la cerere (la acea dată, avortul nu era permis decât în
unele țări comuniste). Prin decretul 770/1966 se permitea avortul terapeutic efectuat în primele
trei luni de sarcină numai pe baza unor stricte indicații medicale și doar în cazuri excepționale se
accepta sacrificarea fătului și până la șase luni. Acest decret cu putere de lege a fost înăsprit prin
Decretul 441 din 26 decembrie 1985, care permitea avorturile doar în cazul femeilor care au
depășit vârsta de 42 de ani sau care au dat deja naștere la cel puțin cinci copii. În teorie, mamele
a 5 sau mai mulți copii ar fi avut dreptul la privilegii substanțiale. Mamele „eroine” a 10 sau mai
mulți copii aveau dreptul să primească gratuit din partea statului un automobil ARO, transportul
cu trenul, precum și o vacanță pe an într-o stațiune balneară.
În timp ce sporul populației era încurajat, mii de copii erau abandonați în orfelinate. Se estimează
că, la începutul anului 1990, în România orfelinatele „adăposteau” aproximativ 100.000 de
copii în condiții de trai tragice. Rata mortalității infantile rămânea cea mai mare din Europa.
În perioada 1988-1992, mii de copii din toată România au fost infectați cu HIV. În majoritatea
cazurilor a fost vorba despre o combinație de nepricepere medicală, indiferență și dotări precare.
Parțial cuantificabilă ani mai târziu, „rețeta” exploziei SIDA din România este construită în jurul
a două tragedii: injecții cu seringi expirate și microtransfuzii de sânge. Regimul Ceaușescu a
ignorat problema epidemiei de HIV/SIDA pe motive ideologice, considerând-o specifică
societății capitaliste. În România anilor 1980 nu se practica testarea HIV a donatorilor de sânge
și a sângelui pentru transfuzii. Acest fapt, la care se adaugă folosirea de ace de transfuzie
inadecvat sterilizate în orfelinate, a condus România pe locul doi în topul infecțiilor pediatrice cu
HIV în Europa (în anul 2004 s-a asigurat medicația și tratamentul pentru 6000 de bolnavi de HIV
SIDA).
Programul de sistematizare rurală
Cu prilejul vizitelor efectuate în 1971 în China și Coreea de Nord, Ceaușescu e fascinat de
ideea transformării naționale totale, așa cum era ea prefigurată în programul Partidului
Muncitoresc Coreean și deja pusă în aplicare sub egida Revoluției Culturale din China. La scurtă
vreme după întoarcerea sa în țară, Ceaușescu începe transformarea sistemului autohton după
modelul nord-coreean, influențat fiind de filozofia Juche a președintelui Kim Ir Sen. Cărți nord-
coreene pe această temă sunt traduse în română și distribuite pe scară largă în țară. Începând
cu 1972 Ceaușescu a trecut la punerea în aplicare a unui proiect de „sistematizare” a localităților
urbane și rurale. Prezentat de către mașina de propagandă ca fiind un pas major pe calea
„construirii societății socialiste multilateral dezvoltate”, programul debutează la sate prin
demolări în masă ale gospodăriilor țărănești și strămutarea familiilor afectate în apartamente de
bloc. Demolarea satelor este de fapt o încununare a politicii de industrializare forțată, care a dus
la destructurarea societății rurale românești .
Controlul cultelor religioase
Toate cultele religioase au fost infiltrate cu agenți ai Securității și s-au aflat sub controlul
strict al Departamentului Cultelor. Inclusiv Biserica Română Unită cu Roma, care oficial nu
exista, era urmărită de Direcția I a Securității, care în anul 1989 deținea 263 de informatori în
rândul clerului greco-catolic, care se cifra la 586 de persoane (episcopi, preoți și călugări).
Lichidarea instituțiilor culturale
În ceea ce privește istoriografia propriu-zisă, transferarea sediului ei la Academia Ștefan
Gheorghiu și la Institutul de Istorie al Partidului a lichidat-o practic ca știință. Academia
Română a fost lichidată ca instituție de cercetare, toate instituțiile i-au fost luate, noii membri au
fost aleși aproape exclusiv din rândul activiștilor culturali de partid, în frunte cu soția
președintelui. Foarte prestigiosul Institut de Matematică a fost desființat în 1975, Institutul de
Pedagogie a avut aceeași soartă în 1982. Au fost de asemenea desființate numeroase institute
tehnice.
Perioada autoritară și cultul personalității
Pentru a defini ceea ce înseamnă cultul personalității trebuie să avem în vedere doua aspecte.
Un prim aspect este legat de partea publică, și anume campania propagandistică care a fost în
totalitate controlată și dirijată, această campanie de propagandă are în centru un singur individ, în
cazul de față pe Nicolae Ceaușescu. Mass-media, televiziunea, radoul, cărțile precum și
manifestațiile publice joacă un rol important în această privință, ele transmițând informații care
au scopul să-l ridice în slăvi pe conducător și să ii arate caracterul său extraordinar.
În al doilea rând, pe lângă această campanie propagandistică se constituie și o structură politică
în care sunt captați doar “oameni de încredere “,( crearea unei baze personale de putere) de altfel
baza politică constituie în fond fundația propagandei. De altfel, cultul personalității
reflectă situația politică existent în stat și anume faptul că întreaga putere este concentrată în
mâinile unui singur individ, acesta fiind conducătorul statului sau al partidului.
Aceeași structură și atmosferă care a predominat în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost
adoptată și de către Nicolae Ceaușescu. Unitatea conducerii PMR s-a datorat în cea mai mare
măsură loialității personale a membrilor față de lider, această loialitate se bazează pe faptul că
aceștia împărtășeau opțiuni politice comune. Pe de altă parte, unitatea partidului și a conducerii
în jurul liderului a constituit o modalitate de protecție împotriva vreunui posibil amestec sovietic.
Începând cu anii ’70, Ceaușescu devine obiectul unui cult al personalității tot mai pronunțat,
nemaiîntâlnit în Europa de la moartea lui Stalin. În acest context, poeții proletcultiști joacă un rol
important. Titulatura completă, sub care era adresat de presa vremii includea funcțiile sale
politice și statale: „Nicolae Ceaușescu, secretar general al Partidului Comunist Român,
președintele Republicii Socialiste România, comandant suprem al forțelor armate”. Deseori se
adăugau și apelative precum „genialul cârmaci”, „cel mai iubit fiu al poporului român”, „patriot
înflăcărat” „personalitate excepțională a lumii contemporane”, „luptător pentru cauza dreptății și
păcii, și socialismului”, „geniul Carpaților”, „marele conducător”. Cultul personalității i-a dat
liderului comunist ambiții nebănuite, inclusiv aceea de a scrie un nou imn pentru RSR, , el
modificând, se pare, o parte din bine-cunoscutul Tricolor, pentru a introduce versuri ca: „Azi
partidul ne unește/Și pe plaiul românesc/Socialismul se clădește/Prin elan muncitoresc”.
Cultul personalității lui Ceaușescu se asemăna cu cel comunist practicat
în China și Coreea de Nord de unde poate a fost copiat după vizite efectuate în respectivele țări.
El este particularizat și de un complex cultural, care face din familia conducătoare nu numai
depozitara înțelepciunii politice, dar și a valorilor culturale și științifice ale umanității.
Președintele „scrie” cărți de filosofie, economie politică, istorie, este proclamat drept „mare
gânditor al contemporaneității”. Soția sa a devenit membră a Academiei RSR și a multor altor
academii, doctor în științe chimice, „savant de renume mondial”, autoare de cărți publicate în
toate limbile pământului. Cultul personalității nu a fost practicat de niciun domnitor, rege sau
conducător român din istorie cu excepția legionarilor. La o ședință de deschidere a Marii
Adunări Naționale, Ceaușescu a apărut purtând sceptrul prezidențial, similar cu cele folosite de
monarhi. Astfel de excese îl determină pe pictorul Salvador Dali să-i trimită dictatorului o
telegramă de „felicitare”. Cotidianul central al partidului - Scînteia - nesesizând tonul ei vădit
ironic, publică textul integral al telegramei .
Pentru a evita noi situații de „gen Pacepa”, Ceaușescu numește membri ai propriei familii, în
frunte cu Elena, în funcții cheie de conducere.
Îngrădirea libertății de exprimare
În martie 1983 Consiliul de Stat a hotărât înregistrarea mașinilor de scris și multiplicat.
Posesia și folosirea lor au fost strict reglementate, pentru a preveni utilizarea lor de către
persoane care „reprezintă un pericol pentru ordinea publică ori securitatea statului”, cu alte
cuvinte de către cei care ar fi îndrăznit confecționarea de manifeste. O lege similară existase între
1948-1964, dar după aceea stăpânirea și folosirea mașinilor de scris de către particulari fusese
liberă. Conform noului decret, aprobările de folosire a mașinilor de scris vor fi date de către
Ministerul de Interne care poate „efectua și controlul asupra modului cum acestea sunt folosite”;
o fișă cu literele, cifrele și semnele ortografice ale fiecărei mașini urmează a fi depusă la miliție.
Astfel se putea identifica locul unde ar fi fost create manifestele. Decretul prevedea, de
asemenea, că „închirierea mașinilor de scris ... precum și împrumutarea acestora în afara
domiciliului deținătorului sunt interzise.
Monitorizarea discuțiilor cu străinii
Legi și decrete speciale au fost adoptate pentru a îngrădi și controla contactele cetățenilor
români cu străinii; astfel s-a decretat obligativitatea raportării oricărei convorbiri cu un cetățean
străin, iar în 1982 a fost limitat numărul convorbirilor telefonice pe care abonații le puteau avea
cu străinătatea. Toate aceste măsuri au îngreunat sensibil contactele cu lumea din afară, ușurând
în același timp reprimarea acțiunilor de disidență.
 După introducerea cultului personalității, a devenit evident pentru toată lumea că Nicolae
Ceaușescu își dorea un statut de care nu se bucura niciun lider al lumii comuniste la acea vreme.
În anul 1974, procesul de concentrare a puterii nu mai putea fi ținut în frâu deoarece eventualii
adversari ai unei astfel de soluții fuseseră excluși din aparatul de conducere sau izolați și
confruntați cu situația de a nu mai putea face niciun gest de natură opoziționistă.
Nicolae Ceaușescu a refuzat orice tentativă de schimbare și nu s-a arătat dispus să accepte
reformarea sistemului . Pe fondul eșecului înregistrat atât pe plan intern cât și pe plan extern, de
regimurile politice ale blocului răsăritean, o revoltă popular pornită la Timișoara, în decembrie
1989, a fost scânteia care a alimentat dorința populației de schimbare ,iar N. Ceaușescu a fost
îndepărtat de la putere după ample lupte de stradă.
Afost condamnat la moarte pentru genocid ,subminarea puterii de stat și a economiei
naționale.

Bibliografie: Vlad Georgescu- Istoria românilor de la origini până în zilele noastre,

ED. Humanitas ,București, 1992
Thomas Kunze -Nicolae Ceaușescu – o bibliografie,
ED.Vremea , București,2002