REFERAT

Tema: Nicolae Ceaușescu

 Nicolae Ceaușescu (n. 26 ianuarie 1918 Scornicești,
România – d. 25 decembrie 1989,Târgoviște, România), a fost un politician român, secretar general
al Partidului Comunist Român, șeful de stat al Republicii Socialiste România din 1967 până la
căderea regimului comunist, survenită în 22 decembrie 1989.

Copilăria și adolescența:
Familia Ceaușescu a fost o familie de țărani cu 10 copii. Tatăl său, Andruță, avea 3 hectare de
pământ, câteva oi și își mai susținea familia din croitorie. „Nu se interesa de copiii lui; fura, bea,
sărea la bătaie și înjura...”, spunea despre el bătrânul preot din Scornicești. Mama lui, Alexandrina
(născută Lixandra), era o femeie supusă și muncitoare. Casa lor avea două camere, iar mâncarea de
bază era mămăliga. Nicolae a făcut patru clase la școala din sat, în care învățătorul preda într-o sală
cursuri simultane pentru elevii mai multor clase. Micul Ceaușescu nu a avut cărți și adesea mergea
la școală desculț. Nu avea prieteni, era nervos și imprevizibil. La vârsta de 11 ani, după absolvirea
școlii primare, Ceaușescu a plecat la București, unde s-a angajat ca ucenic de cizmar.

Cariera Politică :

Perioada ilegalistă :
În noiembrie 1933 a devenit membru al Uniunii Tineretului Comunist din România, formațiune
politică aflată în ilegalitate la acea vreme. A fost arestat prima oară în 1933 pentru agitație comunistă
în timpul unei greve. În 1934 a fost atras în Comitetul raional din Negru unde a lucrat până în august
când a fost desemnat să muncească în mișcarea antifascistă. A făcut parte din Comitetul Național
antifascist și în Comitetul Central al tineretului antifascist. Au urmat încă trei arestări – pentru
colectare de semnături în sprijinul eliberării unor muncitori feroviari acuzați de activitate comunistă
și pentru alte acțiuni similare, dar a fost pus imediat în libertate. În urma acestor arestări, a fost
etichetat de autoritățile vremii drept „agitator comunist periculos”, precum și „distribuitor activ de
material de propagandă comunistă și antifascistă”. După eliberarea din arest, Ceaușescu a dispărut
pentru o vreme, el povestind în autobiografia sa de după război că a activat în rețelele comuniste din
Oltenița și „regionala Prahova” (ceea ce în organizarea interbelică a PCR însemna județele Prahova
și Dâmbovița).

Procesul de la Brașov și detenția la Doftana :

Cert este că în 1936 Ceaușescu era secretar regional al UTC și încerca, împreună cu agitatorul
polonez Vladislav (sau Vladimir) Tarnovski, să coaguleze celulele comuniste. În ianuarie 1936 cei
doi au vizitat celula comunistă constituită în comuna Ulmi de lângă Târgoviște, încercând să-i atragă
pe membrii ei cu funcții mai înalte în ierarhia comunistă. Întâlnirea a fost deconspirată de un
informator al Siguranței, Ion Olteanu, iar Ceaușescu a fost din nou arestat împreună cu Tarnovski,
Gheorghe Dumitrache (organizatorul celulei) și alți comuniști. În cursul anchetei și interogatoriilor
separate, Ceaușescu a rămas singurul care a refuzat să recunoască, împotriva tuturor evidențelor,
activitatea subversivă. La sfârșitul lunii grupul a fost transferat la Palatul de Justiție din Brașov, unde
a fost judecat. În perioada judecării procesului a fost încadrat în PCdR[15]. Ceaușescu a fost
condamnat la doi ani și jumătate de închisoare (doi ani pentru acțiunile propriu-zise și șase luni
pentru ultraj în urma protestelor vehemente la adresa curții). El și Tarnovski au primit cele mai mari
pedepse din lotul de 13 activiști comuniști condamnați. Transferat ulterior la Închisoarea Doftana,
Ceaușescu i-a întâlnit pe Vasile Luca, Alexandru Moghioroș și apoi pe Gheorghe Gheorghiu-Dej,
Chivu Stoica și Gheorghe Apostol. Propaganda comunistă avea să creeze multiple legende
romanțate în jurul detenției la Doftana. Eliberat la termen în 1938, Ceaușescu a rămas în libertate
doar doi ani, întrucât în 1939 a fost condamnat în lipsă la 3 ani de închisoare pentru continuarea
propagandei comuniste, fiind din nou arestat în 1940. În această scurtă perioadă de libertate, a
cunoscut-o pe Elena Petrescu, activistă comunistă din București. Încarcerat la închisoarea din Jilava,
Ceaușescu a continuat întâlnirile cu Elena, profitând de permisiunea primită din partea conducerii
penitenciarului de a primi tratament stomatologic la Spitalul Militar. Transferat în 1942 la
Caransebeș și în 1943 la Văcărești, la terminarea detenției în 1943 nu a fost eliberat, în condițiile în
care generalul Antonescu se ferea să elibereze activiști comuniști ce i-ar fi subminat regimul, ci a
fost transferat în lagărul de la Târgu Jiu, unde erau aduși comuniștii. A fost eliberat la 4 august 1944.

Perioada postbelică :
După cel de-al doilea război mondial, în timp ce controlul sovietic asupra României devenea tot mai
pronunțat, Ceaușescu a fost numit secretar al Uniunii Tineretului Comunist – UTC - (1944-1945).
După preluarea puterii de către Partidul Comunist Român, în urma abdicării regelui Mihai I, la 30
decembrie 1947 a fost proclamată Republica Populară Română și în februarie 1948 a avut loc primul
congres al PMR. Ulterior, la 13 mai 1948, Nicolae Ceaușescu a fost numit subsecretar de stat în
ministerul Agriculturii, în Guvernul Petru Groza (4), iar la 18 martie 1950, generalul-maior
Ceaușescu a fost numit ministru adjunct la Ministerul Apărării Naționale și Șef al Direcției
Superioare Politice a Armatei. Nicolae Ceaușescu a devenit general de armată în ianuarie 1950, deși
nu făcuse armata.

Ceaușescu în timpul procesului de colectivizare :

În funcția de subsecretar de stat în ministerul Agriculturii a activat direct la cooperativizarea forțată
a agriculturii și a ordonat reprimarea sau arestarea țăranilor care se împotriveau cooperativizării. În
1952, devine membru al Comitetului Central (CC) al Partidului Muncitoresc Român (PMR), la doar
câteva luni după eliminarea „facțiunii moscovite” (condusă de Ana Pauker) din conducerea
partidului. În 1954, Ceaușescu devine membru deplin al Biroului Politic al PMR, responsabil cu
problemele de cadre, iar ulterior ajunge să ocupe poziția numărul doi în ierarhia PMR.
În toamna anului 1956, aflându-se la Cluj, Ceaușescu a avut un rol important în reprimarea
mișcărilor de simpatie față de revoluția ungară.
La 4 decembrie 1957, având gradul de general-locotenent de armată (fiind șeful Direcției Superioare
Politice a Armatei și adjunct al Ministrului Forțelor Armate), Ceaușescu a condus unitățile militare
care au înăbușit răscoala țăranilor din Vadu Roșca (jud. Vrancea) care se împotriveau colectivizării
forțate. Flancat de două tancuri, Ceaușescu ordonă personal deschiderea focului de pe mitralierele
aflate în camioanele care însoțeau tancurile. 9 țărani sunt uciși de gloanțe (Aurel Dimofte, Ionuț
Cristea, Ion Arcan, Dumitru Crăciun, Toader Crăciun, Stroie Crăciun, Dumitru Marin, Marin Mihai,
Dana Radu) și alți 48 sunt răniți. 18 țărani au fost întemnițați pentru „rebeliune” și „uneltire contra
ordinii sociale”, petrecând între 15-25 de ani de închisoare la Gherla și Aiud.
După datele PMR-ului, între 1949-1952 au avut loc peste 80.000 de arestări de țărani, dintre care
30.000 finalizate cu sentințe de închisoare.

Nicolae Ceaușescu la conducerea României (1965—1989)

I. Politica externă
a) Relația cu Pactul de la Varșovia
În primii ani de regim, el s-a îndepărtat de linia obedientă față de Moscova a predecesorilor săi.
Astfel, la puțini ani după preluarea puterii, Ceaușescu nu doar că a refuzat să participe la intervenția
trupelor Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia din 1968, ci chiar a condamnat-o explicit într-un
discurs public, ținut la 21 august 1968. Prin discursul său, Ceaușescu a indus teamă, devenind astfel
un adevărat erou. Teama a fost exprimată de o frază rostită în fața a 100.000 de oameni: „se vor găsi
mâine unii care să spună că și aici, în această adunare, se manifestă tendințe contrarevoluționare.”
La începutul carierei sale ca șef al statului, Nicolae Ceaușescu s-a bucurat de o oarecare
popularitate, adoptând un curs politic independent față de Uniunea Sovietică. În anii 1960
Ceaușescu a pus capăt participării active a României în Pactul de la Varșovia, deși formal țara va
continua să facă parte din această organizație până la dizolvarea acesteia (1 iulie 1991). Pactul de la
Varșovia și NATO au fost părți în Războiul rece pentru mai mult de 35 de ani. La 20 august 1968,
Cehoslovacia a fost invadată de către trupele Pactului de la Varșovia, cu excepția României și
Iugoslaviei. Prin refuzul său de a permite armatei române să ia parte la invazia Cehoslovaciei alături
de trupe ale țărilor membre ale Tratatului de la Varșovia și o atitudine de condamnare publică activă
a acestui act, Ceaușescu reușește pentru o vreme să atragă atât simpatia compatrioților săi, cât și pe
cea a lumii occidentale.

b) Relația cu Statele Unite

În timpul administrației Nixon, Statele Unite au manifestat o oarecare deschidere față de România,
pe fondul răcirii relațiilor dintre România și URSS după invazia Cehoslovaciei de către URSS din
1968, invazie intens criticată de președintele român. Nixon a vizitat România pe 2 august 1969, iar
în urma discuțiilor purtate cu președintele român, Nixon și-a făcut impresia că „Ceaușescu este un
marxist stalinist dur, iar discuțiile cu el exclud platitudinile uzuale diplomatice.
Vizita președintelui Nixon în România a făcut parte din turneul mondial al președintelui american
început în luna iunie în Guam, în care a făcut cunoscute principiile a ceea ce avea să fie denumită
ulterior „Doctrina Nixon”. Ea a reprezentat prima vizită a unui președinte american într-o țară
comunistă, fapt care a provocat reacții ostile, atât din partea Uniunii Sovietice cât și a Taiwanului, pe
atunci deținând locul Chinei în Consiliul de Securitate al ONU. Astfel Moscova a trimis un
avertisment clar României prin intermediul ministrului de externe Andrei Gromîko, care a precizat
că „Doctrina Brejnev” era valabilă pentru toți membrii Tratatului de la Varșovia și că acesta „nu va
permite niciodată să se aducă atingere securității statelor semnatare și cuceririlor socialismului din
aceste țări”, accentuând explicit calitatea de membru a României. La rândul lor, naționaliștii chinezi
ai lui Cian Kai-și i-au chestionat pe oficialii americani dacă „vizita președintelui Nixon în România
va avea implicații pentru relațiile SUA cu China comunistă și dacă SUA doreau ca România să
intermedieze îmbunătățirea contactelor lor cu Pekinul”.
Pe parcursul vizitei Nixon i-a solicitat lui Nicolae Ceaușescu ca România să joace un rol de
mediator între România și China. După vizită, oficialitățile americane apreciau că la acel moment
„suntem pe cale să dezvoltăm o relație specială cu România”. Faptul că Statele Unite ale Americii
considerau relația cu România ca utilă din punct de vedere politic, „ca un ghimpe în coasta Uniunii
Sovietice”, avea să ducă la o dezvoltare a sa pe perioada mandatelor președintelui Nixon. Astfel,
Nicolae Ceaușescu a efectuat o vizită de răspuns în SUA, în octombrie 1970. A urmat acordarea de
către partea americană a unei serii de favoruri economice, culminând cu acordarea „clauzei națiunii
celei mai favorizate.” Totodată, SUA a sprijinit intrarea României într-o serie de organisme
internaționale cum ar fi Acordul General pentru Tarife și Comerț - G.A.T.T., în 1971, sau Fondul
Monetar Internațional și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare, în 1972.
În contextul relațiilor tensionate dintre România și Uniunea Sovietică și al deschiderii administrației
Nixon față de România în acea perioadă, Nicolae Ceaușescu dorea să cumpere din SUA rachete
antiaeriene și antitanc (Stinger, Redeye și TOW). Pe fondul deschiderii SUA inițiate de administrația
Nixon, Nicolae Ceaușescu a făcut o vizită în Statele Unite în anul 1973, iar România comunistă a
obținut, în 1975, clauza națiunii celei mai favorizate, printr-o serie de concesii făcute
Washingtonului, inclusiv acceptul de a permite emigrarea evreilor către Israel sau Statele Unite ale
Americii.

c) Relația cu Vaticanul
În data de 26 mai 1973, în cursul unei vizite oficiale în Italia, Ceaușescu a fost primit în audiență
particulară de către papa Paul al VI-lea, ocazie cu care Ceaușescu a afirmat cu privire la chestiunea
Bisericii Române Unite, interzisă cu 25 de ani în urmă, că o socotește închisă pentru totdeauna, care
pentru autoritățile române nu există. Anterior ambasadorul Cornel Burtică s-a întâlnit de mai multe
ori cu Agostino Casaroli, ministrul de externe al Vaticanului, ocazii cu care cei doi au ajuns la un
acord în acest sensul reglementării situației Bisericii Române Unite. Nicolae Ceaușescu s-a arătat
dispus la o ameliorare a relațiilor dintre România și Sfântul Scaun doar cu condiția „totalei
abandonări de către Vatican a problemei fostului cult greco-catolic”, fapt neacceptat de Vatican.
 II. Politica internă și politica economică
La trei zile de la moartea lui Gheorghiu-Dej, în martie 1965, Ceaușescu preia funcția de secretar
general al Partidului Muncitoresc Român (acesta era numele Partidului Comunist Român la acea
vreme, după asimilarea forțată, în 1948, a unei aripi a Partidului Social Democrat). Una dintre
primele acțiuni ale lui Ceaușescu, odată ajuns la putere, a fost redenumirea Partidului Muncitoresc
Român în Partidul Comunist Român. În același timp, el afirmă că România a devenit o țară
socialistă și decide schimbarea numelui oficial al țării din Republica Populară Română (R.P.R.) în
Republica Socialistă România (R.S.R.). Grupul "baronilor" (Maurer, Bodnăraș, Stoica), Ion
Gheorghe Maurer în primul rând, nu a socotit ascensiunea lui Ceaușescu drept periculoasă și a
permis încălcarea articolului 13 din statutul abia adoptat la congresul al IX-lea al PCR, care
interzisese cumulul de funcții și a îngăduit secretarului general al PCR (ambele denumiri au fost
adoptate la numitul congres) să ocupe, în 1967, funcția de președinte al Consiliului de Stat.
Ceaușescu a lărgit continuu atribuțiile Consiliului de Stat, subordonând atât Consiliul Economic,
creat în 1967 cât și pe cel al apărării, creat în 1968. Pe nesimțite Consiliul de Stat s-a transformat
dintr-un organ onorific într-unul de conducere efectivă, dublând sau preluând din atribuțiile
guvernului condus de Maurer. Pe de altă parte, în 1969, la congresul al X-lea, două treimi din
membrii Prezidiului Permanent fuseseră promovați după 1965 prin grija lui Ceaușescu. Preluarea
puterii era acum desăvârșită. A existat o dispută între Ceaușescu și Maurer asupra căilor de
dezvoltare a societății românești. Disputa, despre care se știe încă foarte puțin, avea în centru
problema ritmului de industrializare pe care Ceaușescu îl dorea accelerat, cu un accent și mai sporit
pe industria grea și pe care primul-ministru Maurer l-ar fi vrut mai măsurat, fără neglijarea industriei
bunurilor de consum, în acord cu resursele interne, umane, naturale și tehnologice ale țării. Maurer a
pierdut această dispută. La numai câteva luni de la plenara din noiembrie 1971, care-și însușise pe
deplin tezele din iulie 1971, lansate de Ceaușescu la întoarcerea din China, Maurer cu linia sa
economică, de orientare relativ liberală, era criticat indirect dar public de secretarul general. El este
acuzat de neîncredere în politica partidului și de defetism economic. Maurer a fost îndepărtat în
martie 1974 după alegerea lui Ceaușescu în funcția de președinte.[54] Prim-ministru devine Manea
Mănescu. La congresul al XI-lea din noiembrie 1974 Maurer își pierde și locul în Comitetul Central.
Pe de altă parte în aprilie 1972 Ceaușescu anunță că rotirea cadrelor va deveni un principiu de bază
al partidului și promisiunea devine realitate: demnitarii statului și activiștii de toate gradele sunt
schimbați periodic, în funcție de bunul plac al secretarului general, împiedicând astfel formarea unei
baze proprii de putere. În iunie 1973 intră în Comitetul Executiv și Elena Ceaușescu, care avea să
devină o a doua putere în stat.
La 28 martie 1974 Marea Adunare Națională a instituit funcția de președinte al Republicii Socialiste
România, iar Nicolae Ceaușescu a fost ales în unanimitate și devine astfel primul președinte al
României. Prin politica sa externă, condusă cu abilitate, a încercat să se elibereze de dominația
sovietică, atrăgând simpatia și aprecierile unor mari lideri politici ca Charles de Gaulle și Richard
Nixon. În realitate, singurul scop era consolidarea puterii dictatoriale. În CAER, la indicația lui,
delegațiile române se opun la toate propunerile venite din partea URSS. De exemplu, România este
una dintre cele doar două țări comuniste europene care au participat la Jocurile Olimpice organizate
la Los Angeles, în Statele Unite ale Americii în 1984. De asemenea, România a fost singura țară din
blocul răsăritean, cu excepția URSS, care la acea vreme, întreținea relații diplomatice cu
Comunitatea Europeană, cu Israelul și cu R. F. Germania. Un tratat incluzând România pe lista
țărilor favorizate de Comunitatea Europeană este semnat în 1974, iar în 1980 este semnat un acord
vizând schimburile de produse industriale între România și Comunitatea Europeană. Acest fapt a
determinat vizitarea oficială a României de către doi președinți ai Statelor Unite ale Americii (Nixon
și Ford).
După anul 1974, legăturile dintre Nicolae Ceaușescu și Leonid Ilici Brejnev au cunoscut o oarecare
îmbunătățire, această apropiere culminând în 1976 cu vizita președintelui român în Basarabia și
Crimeea și cu vizita liderului sovietic la București. Există informații (Vlad Georgescu) că pentru a
face pe placul conducerii sovietice, Bucureștiul a transmis rușilor date despre activitatea unor
naționaliști basarabeni care se adresaseră președintelui Ceaușescu cu speranța de a fi sprijiniți. Ca
urmare, ei au fost arestați și condamnați la detenție în lagărele din Siberia, înainte de a li se îngădui,
unora dintre ei, să emigreze definitiv dincoace de Prut.
În ciuda cursului independent în relațiile politice internaționale, introdus încă de Gheorghiu Dej,
Ceaușescu se opune cu încăpățânare introducerii oricăror reforme liberale pe plan intern. În anii
1980, după venirea lui Mihail Gorbaciov la conducerea Uniunii Sovietice, opoziția lui Ceaușescu
față de linia sovietică este dictată în principal de rezistența lui față de destalinizare. Securitatea
continuă să își mențină controlul draconic asupra mediilor de informare și înăbușă în fașă orice
tentativă de liberă exprimare și opoziție internă.
Temperaturile din case ajung iarna între 5-12 grade în apartamentele celor mai mulți dintre românii
care stau la bloc. Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România
face referire la „obligarea populației la un trai în condiții insuportabile, la temperaturi sub 10 grade
C”. Apa caldă este livrată din ce în ce mai rar, cam două ore zilnic iar adesea la etajele superioare
aceasta nu ajungea deloc. Lumina începe să fie întreruptă în fiecare zi cel puțin o oră, seara. „Din
ianuarie 1982 s-a început limitarea distribuirii energiei electrice către populație; până la căderea
regimului comunist în 1989, livrarea curentul electric către populație se oprea de câteva ori pe zi,
fără niciun program ori logică aparente și fără anunțarea prealabilă a consumatorilor casnici.
Simultan, cetățenii erau îndemnați să economisească energia electrică prin scoaterea din funcțiune
pe timpul iernii a frigiderelor, prin neutilizarea mașinilor de spălat și a altor bunuri electrocasnice
sau prin nefolosirea ascensoarelor”. Benzina, deși raționalizată, devine greu de găsit. Consumul de
energie pentru populație a scăzut forțat cu 20% în 1979 și 1982, apoi cu 50% în 1983, iar în 1985 cu
încă 50% față de anii precedenți.
În perioada 1981-1989 în magazine nu se găseau în mod curent carne și produse din carne, ouă,
lapte și produse lactate, fructe de import, cafea, ciocolată, orez, făină. Oamenii se hrăneau în mod
obișnuit cu legume, fructe și pește, toate autohtone. „Lipsurile de tot felul, mai ales cele alimentare
au devenit acute și cronice din toamna lui 1981”.

Datoria externă
În ciuda regimului său dictatorial, relativa sa independență față de Moscova are drept rezultat o
atitudine binevoitoare (deși departe de a fi dezinteresată sau neprofitabilă) din partea statelor
occidentale. Regimul Ceaușescu beneficiază de unele împrumuturi pentru finanțarea programelor
sale economice. În anii „Epocii Ceaușescu” se construiesc Metroul din București, Canalul Dunăre-
Marea Neagră, zeci de mii de noi blocuri de locuințe. În ultimă instanță, datoria creată a devenit o
povară pentru economia românească, între 1971-1982, datoria externă crescând de la 1,2 miliarde $
la aproape 13 miliarde $. În 1982, veniturile comerțului exterior al României au scăzut cu 17% față
de anul precedent. Ceaușescu s-a văzut pus în situația de a nu-și putea plăti creditorii occidentali,
țara fiind declarată în incapacitate de plată.
Ceaușescu a dispus achitarea rapidă a datoriilor externe, fără a mai lua noi credite. În acest scop, o
mare parte a producției agricole și industriale a țării ia calea exportului, privând astfel populația până
și de cele mai elementare alimente și bunuri de consum. Începând cu anii 1986-1987 se instituie
raționalizarea produselor de bază, iar benzina și alimente ca pâinea, uleiul, zahărul, făina, orezul au
început să fie distribuite pe bonuri sau cartele. Bunurile destinate exportului au standarde de calitate
ridicată și sunt vândute de obicei în pierdere, la prețuri de dumping. Bunurile destinate consumului
intern sunt de calitate inferioară, așa că oamenii de rând sunt bucuroși atunci când pot cumpăra
bunuri refuzate la export din motive calitative.
Plata întregii datorii externe, în valoare nominală de 60 de miliarde de lei (10 miliarde dolari), se
încheie în primăvara lui 1989, cu câteva luni înaintea căderii regimului comunist. Ceaușescu
urmărea organizarea unui referendum prin care să se introducă în constituția României interdicția de
a contracta împrumuturi externe. Pentru a evita deprecierea leului, Ceaușescu a continuat exporturile
excesive, acumulând aur în Banca Națională. Se spune totuși că Ceaușescu, ar fi avut de gând să
facă leul convertibil încă de prin anii '70, deci cu aproximativ 30 de ani mai devreme față de când
acest lucru s-a înfăptuit.

Politica demografică și sanitară

Stimularea forțată a sporului natural al populației a reprezentat una din prioritățile regimului
Ceaușescu. Un element important al acestei politici este reprezentat de abrogarea, în 1966, a
decretului din 1957 care permitea avorturile la cerere (la acea dată, avortul nu era permis decât în
unele țări comuniste). Prin decretul 770/1966 se permitea avortul terapeutic efectuat în primele trei
luni de sarcină numai pe baza unor stricte indicații medicale și doar în cazuri excepționale se accepta
sacrificarea fătului și până la șase luni. Acest decret cu putere de lege a fost înăsprit prin Decretul
441 din 26 decembrie 1985, care permitea avorturile doar în cazul femeilor care au depășit vârsta de
42 de ani sau care au dat deja naștere la cel puțin cinci copii. În teorie, mamele a 5 sau mai mulți
copii ar fi avut dreptul la privilegii substanțiale. Mamele „eroine” a 10 sau mai mulți copii aveau
dreptul să primească gratuit din partea statului un automobil ARO, transportul cu trenul, precum și o
vacanță pe an într-o stațiune balneară.
În timp ce sporul populației era încurajat, mii de copii erau abandonați în orfelinate. Se estimează că,
la începutul anului 1990, în România orfelinatele „adăposteau” aproximativ 100.000 de copii în
condiții de trai tragice. Rata mortalității infantile rămânea cea mai mare din Europa.
În perioada 1988-1992, mii de copii din toată România au fost infectați cu HIV. În majoritatea
cazurilor a fost vorba despre o combinație de nepricepere medicală, indiferență și dotări precare.
Parțial cuantificabilă ani mai târziu, „rețeta” exploziei SIDA din România este construită în jurul a
două tragedii: injecții cu seringi expirate și microtransfuzii de sânge. Regimul Ceaușescu a ignorat
problema epidemiei de HIV/SIDA pe motive ideologice, considerând-o specifică societății
capitaliste. În România anilor 1980 nu se practica testarea HIV a donatorilor de sânge și a sângelui
pentru transfuzii. Acest fapt, la care se adaugă folosirea de ace de transfuzie inadecvat sterilizate în
orfelinate, a condus România pe locul doi în topul infecțiilor pediatrice cu HIV în Europa.

Programul de sistematizare rurală

Cu prilejul vizitelor efectuate în 1971 în China și Coreea de Nord, Ceaușescu e fascinat de ideea
transformării naționale totale, așa cum era ea prefigurată în programul Partidului Muncitoresc
Coreean și deja pusă în aplicare sub egida Revoluției Culturale din China. La scurtă vreme după
întoarcerea sa în țară, Ceaușescu începe transformarea sistemului autohton după modelul nord-
coreean, influențat fiind de filozofia Juche a președintelui Kim Ir Sen. Cărți nord-coreene pe această
temă sunt traduse în română și distribuite pe scară largă în țară.
Începând cu 1972 Ceaușescu a trecut la punerea în aplicare a unui proiect de „sistematizare” a
localităților urbane și rurale. Prezentat de către mașina de propagandă ca fiind un pas major pe calea
„construirii societății socialiste multilateral dezvoltate”, programul debutează la sate prin demolări
în masă ale gospodăriilor țărănești și strămutarea familiilor afectate în apartamente de bloc.
Demolarea satelor este de fapt o încununare a politicii de industrializare forțată, care a dus la
destructurarea societății rurale românești. Apogeul acestui program a fost însă reprezentat de
demolarea a numeroase monumente istorice, inclusiv biserici și remodelarea Bucureștiului în stil
ceaușist (peste o cincime din centrul capitalei a fost afectată). Casa Poporului (actualmente sediul
Parlamentului) este reprezentativă. 400 de arhitecți în frunte cu arhitectul-șef, Anca Petrescu, au
proiectat clădirea. Au fost rase de pe fața pământului trei cartiere - Uranus, Antim și parțial Rahova -
și 17 biserici. Zilnic, peste 20.000 de muncitori lucrau în trei schimburi. În cinci ani, a răsărit ca din
pământ a doua clădire, ca mărime, din lume, după Pentagon, cu un volum de 2.500.000 mc, cu peste
7.000 de încăperi, unele de mărimea unui stadion. Nota de plată a fost de circa 2 miliarde dolari în
condițiile în care poporul era confruntat cu frig și grave lipsuri alimentare. Proteste venite din partea
unor organizații neguvernamentale internaționale au jucat un rol important în stăvilirea acestor
planuri megalomane și probabil în salvarea a ceea ce a mai rămas din monumentele istorice aflate pe
lista neagră a dictatorului.

Termocentrala de la Anina
Termocentrala de la Anina a fost una dintre ideile de suflet ale lui Ceaușescu. Ea a costat 1 miliard
de dolari (9 miliarde de lei la vremea respectivă, jumătate cât a costat Casa Poporului). 8000 de
muncitori au fost aduși din toate colțurile țării. În aproape 100 de blocuri trăiau oameni din
Moldova, Oltenia și Maramureș. Se intenționa producerea de energie electrică prin arderea șisturilor
bituminoase în combinație cu cărbune, păcură ori gaz. Angajații termocentralei de la Anina aveau
salarii de cca 13 000 lei, de patru ori cât medicii din București. Construcția a început în 1976, a
început să funcționeze în 1984 (dar fără a produce vreodată curent), a fost închisă în 1988, a fost
vândută la fier vechi în 2003. Termocentrala de la Anina a fost un eșec foarte costisitor.

Învățământul
O atenție specială a fost acordată reorganizării până la dezorganizare a învățământului, aproape toate
progresele perioadei precedente fiind anulate. Legea educației din 1978 a introdus principiul drag
președintelui al integrării învățământului cu producția, alungând practic din școli multe discipline și
punând liceele și facultățile sub tutela unor uzine și dându-le planuri de producție. Din punct de
vedere practic rezultatele acestei legături dintre învățământ și producție sunt neglijabile, greutățile
uzinelor tutelare făcând de cele mai multe ori activitatea productivă a școlilor și facultăților
irelevantă pentru economia națională. Învățământul a ajuns o instituție de pe băncile căreia elevii și
studenții ies cu o formație intelectuală redusă în multe domenii de activitate. Numărul studenților era
în continuă scădere. A fost reintrodusă obligativitatea prezentării unei recomandări din partea UTC
pentru intrarea în facultățile de științe sociale. Cadrele didactice au fost epurate începând din anul
1974 când președintele țării a declarat că „nu poate lucra în învățământul superior acela care se
sustrage de la activitatea de educare a tinerei generații în spiritul concepției marxist-leniniste, al
programului partidului nostru”. De atunci această poziție a fost extinsă la învățământul de toate
gradele. Din 1975, admiterea la doctorat nu s-a mai putut face decât cu aprobarea comitetului
municipal de partid, această autoritate fiind transferată ulterior unei comisii speciale a Comitetului
Central. Clasa conducătoare era hotărâtă să îngăduie accesul la învățământul superior numai
persoanelor care i se păreau de încredere și pe care nădăjduia să le poată controla.

Dărâmarea de biserici și mănăstiri

Nicolae Ceaușescu a ordonat dărâmarea de biserici și mănăstiri, între care Biserica Văcărești și
Mănăstirea Văcărești (1716), Mănăstirea Cotroceni (1679), Mănăstirea Mihai Vodă (1594) sau
Biserica Sf. Vineri (1854) pentru a face loc Casei Poporului. În total au fost distruse în București 23
de biserici.[87] Iată lista lor:
- Biserica Sf. Nicolae-Sârbi, începutul secolului XVI, demolată în 1985.
- Biserica Crângași (1564) și cimitirul adiacent, distruse în 1986.
- Biserica Alba-Postavari (1568), cu picturi murale de Anton Serafim, demolată în martie
1984.
- Biserica Sf. Nicolae-Jitnita (1590) din Calea Văcărești, demolată în iulie 1986.
- Clădirea Mănăstirii Mihai Vodă, 1591, demolată în 1984.
- Biserica Spirea Veche, secolul XVI, reînnoită în secolul XVIII, demolată în aprilie 1984.
- Biserica Enei (1611), avariată de o macara în timpul lucrărilor de reconstrucție după
cutremurul din 1977 și demolată în primăvara aceluiași an. Acest lăcaș de cult cu un
ansamblu important de pictură murală a fost prima victimă a demolărilor regimului ceaușist.
- Biserica Sf. Vineri-Hereasca din secolul XVII, demolată în iunie 1987, doar la câțiva ani
după renovare. Biserica era împodobită cu picturi de Dumitru Belizarie.
- Biserica Sf. Spiridon-Vechi din secolul XVII, demolată în iulie 1987. În timpul demolării a
fost furată icoana dăruită bisericii de către Patriarhul Silvestru al Antiohiei la 1748.
- Mănăstirea Cotroceni din 1679, cu biserica din 1598, demolată în 1985.
- Biserica Olteni, ctitorită în 1696, demolată în iunie 1987. În 1821, în timpul luptelor dintre
eteriști și otomani, biserica servise arnăuților drept loc de rezistență și fusese avariată de
bombardamente. Între 1863 și 1865 biserica fusese restaurată în stil neogotic. Picturile
 murale executate de Gheorghe Tattarescu au fost parțial distruse, parțial furate în timpul
demolării.
- Aripile de nord și de est ale Mănăstirii Antim (1713-1715), demolate în 1984.
- Mănăstirea Văcărești (1716-1722), cea mai însemnată mănăstire din București, demolată
între 1984 și 1987. Dintr-o suprafață de cca 2.500 m² de frescă datând din timpul edificării
au putut fi salvați de către prof. Dan Mohanu și studenții săi de la Institutul de Arte Plastice
Nicolae Grigorescu doar cca 140 m². Pictura murală care împodobea paraclisul locului de
închinare a voievodului a fost aproape complet distrusă, cu excepția unor fragmente cu
icoane sau scene biblice care au fost probabil furate de muncitorii șantierului de demolare.
- Biserica Bradu Staicu, 1726, restaurată în 1875 de arhitectul Al. Freiwald, demolată în
octombrie 1987. Odată cu biserica a dispărut pilonul mesei altarului, considerat a fi mai
vechi decât biserica.
- Biserica Mănăstirii Pantelimon, 1750, demolată în 1986.
- Biserica Izvor, 1785, demolată în 1984.
- Biserica Sf. Troita-Izvor, 1804, descrisă de Barbu Ștefănescu Delavrancea în nuvela Hagi-
Tudose, demolată în octombrie 1987. Odată cu demolarea au dispărut numeroase obiecte de
cult.
- Biserica Gherghiceanu, 1939, demolată în 1984.
- Biserica Crângași 2, 1943, demolată în 1982.
- Biserica Mărgeanului, 1946, demolată în 1981.
- Biserica Doamna Oltea, 1947, demolată în 1986.[88]
Grație și eforturilor lui Eugen Iordăchescu, inginer în domeniul translatării de clădiri, au fost salvate
de la demolare printre altele: Biserica Mihai Vodă, Biserica Schitul Maicilor (1726, din vremea
Voievodului Nicolae Mavrocordat), Biserica Sfântul Ilie Rahova (1706, cu picturi de Gheorghe
Tattarescu, Palatul Sinodal din incinta Mănăstirii Antim și altele. Eugen Iordăchescu a asigurat
translatarea a 12 biserici de interes major, 10 în București și două în afara lui.Pentru că muncitorii au
refuzat să dărâme Biserica Sf. Vineri, autoritățile comuniste au adus pușcăriașii care au dărâmat
biserica în iunie 1987.

Controlul cultelor religioase

Toate cultele religioase au fost infiltrate cu agenți ai Securității și s-au aflat sub controlul strict al
Departamentului Cultelor. Inclusiv Biserica Română Unită cu Roma, care oficial nu exista, era
urmărită de Direcția I a Securității, care în anul 1989 deținea 263 de informatori în rândul clerului
greco-catolic, care se cifra la 586 de persoane (episcopi, preoți și călugări).

Lichidarea instituțiilor culturale

În ceea ce privește istoriografia propriu-zisă, transferarea sediului ei la Academia Ștefan Gheorghiu
și la Institutul de Istorie al Partidului a lichidat-o practic ca știință. Academia Română a fost
lichidată ca instituție de cercetare, toate instituțiile i-au fost luate, noii membri au fost aleși aproape
exclusiv din rândul activiștilor culturali de partid, în frunte cu soția președintelui. Foarte prestigiosul
Institut de Matematică a fost desființat în 1975, Institutul de Pedagogie a avut aceeași soartă în
1982. Au fost de asemenea desființate numeroase institute tehnice.
Îngrădirea libertății de exprimare
În martie 1983 Consiliul de Stat a hotărât înregistrarea mașinilor de scris și multiplicat. Posesia și
folosirea lor au fost strict reglementate, pentru a preveni utilizarea lor de către persoane care
„reprezintă un pericol pentru ordinea publică ori securitatea statului”, cu alte cuvinte de către cei
care ar fi îndrăznit confecționarea de manifeste. O lege similară existase între 1948-1964, dar după
aceea stăpânirea și folosirea mașinilor de scris de către particulari fusese liberă. Conform noului
decret, aprobările de folosire a mașinilor de scris vor fi date de către Ministerul de Interne care poate
„efectua și controlul asupra modului cum acestea sunt folosite”; o fișă cu literele, cifrele și semnele
ortografice ale fiecărei mașini urmează a fi depusă la miliție. Astfel se putea identifica locul unde ar
fi fost create manifestele. Decretul prevedea, de asemenea, că „închirierea mașinilor de scris ...
precum și împrumutarea acestora în afara domiciliului deținătorului sunt interzise.” După 1981 n-au
mai fost permise conferințele naționale ale Uniunii Scriitorilor. Ședințele secțiilor de proză și poezie
ale Uniunii Scriitorilor au fost interzise. În aceste condiții de limitare a libertății de exprimare a fost
promovat protocronismul, ca ideologie culturală care se baza pe o perspectivă naționalistă asupra
trecutului și pe negarea influențelor externe în cultura românească.

Monitorizarea discuțiilor cu străinii

Legi și decrete speciale au fost adoptate pentru a îngrădi și controla contactele cetățenilor români cu
străinii; astfel s-a decretat obligativitatea raportării oricărei convorbiri cu un cetățean străin, iar în
1982 a fost limitat numărul convorbirilor telefonice pe care abonații le puteau avea cu străinătatea.
Toate aceste măsuri au îngreunat sensibil contactele cu lumea din afară, ușurând în același timp
reprimarea acțiunilor de disidență.

Proteste în perioada regimului Ceaușescu

În primăvara anului 1977 s-a înregistrat mișcarea inițiată de scriitorul Paul Goma. În vara anului
1977 a avut loc greva minerilor de pe Valea Jiului. În anul 1984 a eșuat o tentativă de lovitură de stat
pusă la cale de trei generali, între care și Nicolae Militaru. La sfârșitul anului 1987 a avut loc un nou
protest, de data aceasta al muncitorilor de la uzine brașovene: 61 dintre ei vor fi condamnați la
închisoare, iar 67 vor fi arestați la domiciliu. Gabriel Andreescu, Dorin Tudoran, Dan Petrescu sau
Radu Filipescu au protestat și ei în anii '80 față de abuzurile regimului totalitar.
În martie 1989, șase membri marcanți ai Partidului Comunist: Gheorghe Apostol, Alexandru
Bârlădeanu, Silviu Brucan, Corneliu Mănescu, Constantin Pârvulescu și Grigore Răceanu i-au trimis
lui Ceaușescu o scrisoare, cunoscută apoi ca „scrisoarea celor șase”, în care îi imputau faptul că
exercita o dominație absolută asupra partidului
.
Sfârșitul lui Nicolae Ceaușescu
a) Revoluția din decembrie 1989
Evenimentele sângeroase de la Timișoara și București din decembrie 1989 au culminat cu căderea
lui Ceaușescu și a regimului comunist.
Spre exasperarea majorității covârșitoare a românilor, Ceaușescu este confirmat în fruntea PCR
pentru un nou termen de cinci ani, la Congresul al XIV-lea al PCR din noiembrie 1989. La acest
congres Ceaușescu denunță Pactul Molotov-Ribbentrop și cere anularea consecințelor acestuia.
Prima tentativă de organizare a unor proteste ar fi trebuit să se materializeze la Iași, în 14 decembrie
1989, dar manifestația, ce ar fi urmat să se desfășoare în Piața Unirii, este dejucată de autoritățile
comuniste. O tentativă a regimului de a-l evacua pe pastorul reformat maghiar László Tőkés din
locuința parohială pe care o ocupa de drept la Timișoara, pe motiv că acesta ar fi fost mutat la o altă
parohie, întâmpină rezistență din partea enoriașilor, care înconjoară casa parohială într-o
demonstrație de sprijin. Acestora li se alătură și români, iar demonstrația capătă în scurtă vreme un
caracter mai larg, de protest împotriva regimului comunist. Trupe ale armatei, miliției și Securității
apar la fața locului la 17 decembrie 1989 și deschid focul asupra manifestanților.
La 18 decembrie 1989, Ceaușescu pleacă într-o vizită oficială în Iran, lăsându-i soției sale, Elena, și
altor colaboratori apropiați, misiunea de a înăbuși revolta de la Timișoara. Revolta continuă să ia
amploare. După revenirea sa în țară, la 20 decembrie 1989, Ceaușescu ține o cuvântare televizată
dintr-un studio de televiziune amenajat în incinta clădirii CC al PCR, în care califică evenimentele
de la Timișoara drept o încercare din afară de imixtiune în afacerile interne și de subminare a
suveranității României. Până la cuvântarea lui Ceaușescu, mediile oficiale de informare evită cu
strictețe orice referință la evenimentele care se derulau în Timișoara, singurele surse de informare
fiind posturile de radio din afara granițelor țării, precum Radio Europa Liberă și Vocea Americii. O
„adunare populară” în sprijinul regimului este organizată pentru ziua următoare, 21 decembrie, în
fața sediului CC(Comitetul Central) al PCR, într-un loc care, în urma evenimentelor acelei zile,
poartă azi numele de Piața Revoluției. Demonstrația degenerează în mișcare de răsturnare a
regimului. Soții Ceaușescu, surprinși de această turnură a lucrurilor, se dovedesc incapabili de a
păstra controlul asupra maselor. Populația capitalei se adună în Piața Revoluției, unde se confruntă
cu unități ale miliției și armatei. Din păcate, raportul de forțe înclină în favoarea forțelor de
represiune, bine reprezentate numeric și bine înarmate, care până la miezul nopții reușesc să
degajeze piața, omorând zeci și arestând sute de protestatari.
Cu toată întreruperea transmisiunii televizate a demonstrației din 21 decembrie, reacția ineptă și
neajutorată a lui Ceaușescu nu scapă neobservată de telespectatorii din întreaga țară. Până în
dimineața zilei de 22 decembrie 1989, protestele se răspândiseră deja în toate marile orașe ale
României. Moartea în condiții suspecte a ministrului apărării, generalul Vasile Milea, este anunțată
în 22 decembrie de către posturile naționale de radio și televiziune. Imediat după acest anunț, o
ședință extraordinară a comitetului politic executiv al PCR are loc, sub conducerea lui Ceaușescu,
care cu acest prilej anunță că preia comanda armatei. Ceaușescu mai face o încercare disperată de a
se adresa mulțimii adunate în fața sediului CC, dar fără succes. Protestatarii forțează ușile și pătrund
în sediul CC, iar soților Ceaușescu nu le rămâne decât opțiunea de a fugi cu un elicopter care îi
aștepta pe acoperișul clădirii CC.

b) Procesul și execuția
Soții Ceaușescu au fost condamnați printr-un proces-spectacol ținut în pur stil stalinist cu verdict
trasat dinainte de Victor Atanasie Stănculescu și sacii de învelit cadavre aduși dinainte la pedeapsa
capitală și confiscarea totală a averii pentru săvârșirea următoarelor infracțiuni:
- Genocid, prevăzut de articolul 357, aliniat 1, literele a-c, Cod Penal;

- Subminarea puterii de stat, prevăzut de articolul 162, aliniat 1, Cod Penal;

- Acte de diversiune, prevăzut de articolul 163 Cod Penal;

- Subminarea economiei naționale, prevăzut de articolul 165, aliniat 2, Cod Penal, toate cu aplicarea
articolelor 33-34 și 41, aliniat 2, Cod Penal.