Evoluluţia regimului totalitar

comunist în România între anii 1944

- 1989

Clasa a XI a
Mihai I de Hohenzollern-Sigma
ringen
(n. 25.10.1923)
6 septembrie 1940-
30 decembrie 1947
După întoarcerea sa în România, Mihai a fost silit să abdice la 30.12.1947.
Comuniştii au anunţat abolirea monarhiei şi instaurarea unei republici populare
şi au transmis la radio înregistrarea proclamaţiei regelui despre propria sa
abdicare.
În şedinţa extraordinară din 30 decembrie 1947 a cabinetului, P. Groza a declarat
următoarele:
“Doamnă şi domnilor miniştri, vreau să vă comunic că actul acesta s-a făcut prin
buna învoială. Regele a constatat – aşa cum este scris aici – că instituţia
monarhiei era o piedică serioasă în calea desvoltării poporului nostru. Istoria va
înregistra o lichidare prietenească a monarhiei, fără zguduiri – cum poate
inamicii noştri ar fi dorit. Ca să utilizez o expresie a reginei-mame, poporul a
făcut azi un divorţ şi decent, şi elegant de monarhie. Prin urmare, şi actul acesta
este la fel cu celelalte acte din istoria guvernării noastre. Vreau să se ştie
pretutindeni – şi aceasta este foarte important – că lucrul acesta s-a făcut cu
cuminţenie, la timpul său. Noi mergem înainte pe drumul nostru, cu minimum de
zguduiri la maximum de foloase. Vom îngriji ca fostul rege să plece liniştit, aşa
cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproş pentru
acela care, înţelegând glasul vremurilor, s-a retras”.
Gheorghe Gheorghiu – Dej
1901 - 1965
Dictatura personală
Gheorghiu-Dej a fost deranjat de reformele lui N. Hruşciov şi de declanşarea
procesului de destalinizare, care îi punea în primejdie poziţia din fruntea
partidului, dat fiind statutul său de până atunci de stalinist convins. Dej a
devenit arhitectul unei noi politici externe şi economice semiautonome în cadrul
CAER-ului la sfârşitul deceniului al 6-a. El a luat hotărârea creării unei industrii
grele, iniţiativă care contravenea directivelor moscovite care rezervaseră pentru
România rolul de grânar al blocului comunist. Astfel, a fost creat Combinatul
siderurgic de la Galaţi, a cărui producţie se baza pe minereuri de fier importate
din India şi Australia). Deasemenea, în 1953 a fost datǎ în exploatare
Intreprinderea de Rulmenţi Bârlad, care ulterior s-a dezvoltat ajungând la un
numâr de cca. 9.000 de salariaţi, cam 1/9 din populaţia oraşului(cca. 80.000 de
locuitori la nivelul anului 1989)
Atitudinea politică a lui Gheorghiu-Dej a fost ambivalentă. Dacă în 1954 el
hotăra eliberarea a numeroşi prizonieri politici, în acelaşi an Securitatea organiza
un nou val de arestări ale oponenţilor regimului şi de noi epurări. Mulţi dintre
supravieţuitorii acestui nou val de arestări au fost eliberaţi în 1964, când Dej mai
era încă în fruntea partidului şi statului. Un nou val de represiune a fost iniţiat
după înfrângerea revoluţiei maghiaredin 1956. Unii dintre liderii acestei mişcări
antisovietice în frunte cu Imre Nagy au fost deţinuţi o vreme în România.
În acelaşi timp, au fost iniţiaţi numeroşi paşi pentru eliminarea influenţei
SovRomurilor şi pentru eliminarea influenţei culturale a URSS-ului, (desfiinţarea
editurii Cartea Rusă, de exemplu).
În 1958, Gheorghiu-Dej (secondat de mai vechiul său protejat, N. Ceauşescu) a
obţinut o victorie politică importantă, reuşind să determine guvernul sovietic să
retragă ultimii militari ai Armatei Roşii de pe teritoriul României.
După această dată, Dej a încurajat sentimentele antisovietice.
În scrierile istorice a început să se facă referiri la Basarabia românească, iar în
ultimii ani ai regimului dejist au fost publicate textele lui K. Marx, care fuseseră
cenzurate până atunci – cele care făceau referire la imperialismul ţarist şi la
ocuparea teritoriilor româneşti care făceau parte în anii deceniul al 7-lea din
Uniunea Sovietică.
În 1961, I. Chişinevschi şi M. Constantinescu, cu asentimentul lui C Pîrvulesczu,
au încercat destituirea lui Dej din funcţia de prim-secretar al partidului, dar nu
au reuşit (datorită eşecului de a câştiga sprijinul lui Al. Moghioroş).
"Deviaţioniştii de dreapta" au fost pe scurt epuraţi din organele de conducere.
În ultimii săi ani de conducere, Gheorghe Gheorghiu-Dej a luat hotărârea
stabilirii de relaţii diplomatice cu ţarile occidentale capitaliste, inclusiv cu SUA.
Astfel de iniţiative au fost încurajate de SUA, preşedintele L. Jonson considerând
că România devenise un stat comunist prieten (friendly communist country) în
contextul războiului rece. În acţiunile de strângere a relaţiilor diplomatice, Dej a
fost secondat de Gheoghe Gaston Marin, vicepremierul guvernului.
Marin a fost ultimul colaborator al lui Dej care a fost îndepărtat de N. Ceauşescu
din guvernul comunist român în 1982. Gaston Marin avea să emigreze mai târziu
în Israel.
 Nicolae Ceauşescu
1918 - 1989

09.12.1965 – Preşedintele
22.12.1989 Consiliului de Stat

28.03.1974 – Preşedinele Republicii

22.12.1989 Socialiste România
În 1974, Ceauşescu îşi asumă titlul de Preşedinte al Republicii Socialiste
România. Prin politica sa externă, condusă cu abilitate, dădea impresia că
încearcă să se elibereze de dominaţia sovietică, atragând simpatia şi aprecierile
unor mari lideri politici ca Ch. de Gaoule şi R. Nixon. În CAER, la indicaţia lui,
delegaţiile române se opun la toate propunerile venite din partea URSS. De
exemplu, România este una dintre cele doar două ţări comuniste europene care
au participat la Jocurile Olimpice organizate la Los Angees, în SUA în 1984. De
asemenea, România este singura ţară din blocul răsăritean, cu excepţia URSS,
care la acea vreme, întreţinea relaţii diplomatice cu Comunitatea Europeană, cu
Israelul şi cu R. F. Germania. Un tratat incluzând România pe lista ţărilor
favorizate de Comunitatea Europeană este semnat în 1974, iar în 1980 este
semnat un acord vizând schimburile de produse industriale între România şi
Comunitatea Europeană. Acest fapt a determinat vizitarea oficială a României de
către doi preşedinţi ai Statelor Unite ale Americii (Nixon şi Ford).
În ciuda cursului independent în relaţiile politice internaţionale, introdus încă de
Gheorghiu Dej, Ceauşescu se opune cu încăpăţânare introducerii oricăror
reforme liberale pe plan intern. În anii ’80, după venirea lui Mihail Gorbaciov la
conducerea Uniunii Sovietice, opoziţia lui Ceauşescu faţă de linia sovietică este
dictată în principal de rezistenţa lui faţă de de-stalinizare. Securitatea continuă
să îşi menţină controlul draconic asupra mediilor de informare şi înăbuşă în faşă
orice tentativă de liberă exprimare şi opoziţie internă.
N. Ceauşescu arestat de poliţia din Târgovişte îm 1936.
Dictatura şi cultul personalităţii
Afiş propagandistic pe Calea Moşilor (Bucureşti, 1986)
Începând cu anii ’70, Ceauşescu devine obiectul unui cult al personalităţii tot
mai deşănţat, nemaiîntâlnit în Europa de la moartea lui Stalin. În acest context,
poeţii proletcultişti joacă un rol important. Titulatura completă, sub care era
adresat de presa vremii, era: „tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretar general al
Partidului Comunist Român, preşedintele Republicii Socialiste România,
comandant suprem al forţelor armate”. Deseori se adăugau şi apelative precum
„genialul cârmaci”, „cel mai iubit fiu al poporului român”, „personalitate
excepţională a lumii contemporane”, „luptător pentru cauza dreptăţii şi păcii, şi
socialismului”, „geniul Carpaţilor”, „marele conducător”. Consoarta sa, de altfel
semi-analfabetă, era „savant de renume mondial” şi „mamă iubitoare” a
poporului.
La o şedinţă de deschidere a Marii Adunări Naţionale, Ceauşescu îşi face apariţia
purtând un sceptru, similar cu cele folosite de monarhi. Astfel de excese îl
determină pe pictorul Salvador Dali să-i trimită dictatorului o telegramă de
“felicitare”. Cotidianul central al partidului - Scînteia - nesesizând tonul ei vădit
ironic, publică textul integral al telegramei.
Pentru a evita noi situaţii de “gen Pacepa”, Ceauşescu numeşte membri ai
propriei familii, în frunte cu Elena, în funcţii cheie de conducere.
Ştefan Voitec înmânându-i lui Nicolae
Ceauşescu sceptrul prezidenţial în 1974.

Afiş propagandistic pe Calea

Moşilor (Bucureşti, 1986)
Tensiune crescândă - consecinţele politicii economice falimentare

Bucureşteni stând la Bucur-Obor la o coadă în 1986

Ceauşescu introduce un plan de dezvoltare economică în care, mai ales
industriei i se imprima un ritm absurd. De exemplu, industria metalurgică, în
special cea siderurgică într-o ţară în care resursele de minereu de fier şi cărbune
nu sunt deosebite, în condiţiile în care cererea pe piaţa mondială nu mai era aşa
de mare datorită unei adevărate revoluţii tehnologice. La toate acestea se
adaugă criza energetică mondială care îşi făcuse simţită apariţia. După modelul
altor dictatori comunişti, ca Mao Zedong sau Kim Ir Sen, în Capitală încep
adevărate lucrări faraonice, prin care se risipesc enorme fonduri financiare.
Aceste construcţii, numite ulterior megalomanice, culminează cu Casa
Poporului, devenită acum Palatul Parlamentului. Ridicată alături de un bulevard
luxos, mai lung şi mai larg decât Champ - Elysees (ce se dorea a fi "Bulevardul
Victoria Socialismului"), Casa Poporului a ajuns să fie a doua din lume ca
mărime, între clădiri administrative, fiind întrecută doar de Pentagon.
Bucureşteni stând la Bucur-Obor la o coadă în 1986.
1978 – greva muncitorilor din or. Braşov – înăbuşită.

1989 – N. Ceauşescu e tot mai izolat în lagărul comunist.

N. Ceauşescu ignoră situaţia în care se află.

Ca să mascheze criza de alimente, I. Mincu, medicul personal al lui Ceauşescu, a

inventat un program de „alimentaţie raţională”, motivând că nu e sănătos ca un adult
să consume mai mult de 3.000 de calorii pe zi.
Alimentele de bază (zahăr, ulei, carne) sunt raţionalizate la 1 kg/lună de persoană, iar
populaţia trece prin momente extrem de dificile, petrecând nenumărate ore pe zi
stând la cozi interminabile în faţa magazinelor alimentare care nu aveau mai nimic de
oferit.
Produsele de import precum cafeaua sunt înlocuite cu surogate.
Produsele alimentare pentru export sunt înlocuite pe piaţa internă cu surogate
(salamul cu soia) sau subproduse fără căutare la export (picioare şi căpăţâni de porc,
numite ironic de popor "adidaşi şi calculatoare").
Întreruperile în alimentarea cu apă, curent electric, gaze naturale devin frecvente, iar
blocurile de locuinţe sunt doar ocazional încălzite prin sistemul public de termoficare.
Benzina, deşi raţionalizată, devine greu de găsit. Consumul de energie pentru
populaţie a scăzut forţat cu 20% în 1979 şi 1982, apoi cu 50% în 1983, iar în 1985 cu
încă 50% faţă de anii precedenţi.
Politica economică de planificare centralizată conduce la preţuri aberante, fără nici o
legătură cu realitatea economică.
Producţia este orientată spre investiţii industriale megalomanice, bunurile de larg
consum fiind produse în cantităţi insuficiente.
Mai importante decât banii devin "relaţiile", mărfurile sunt vândute "pe sub mână", o
criză morală distorsionează întreaga societate.
Circulă vorba că o "pilă" în comunism este mai valoroasă decât o moşie în capitalism.
Nomenclatura, activiştii de partid, se aprovizionează din magazine speciale şi case de
comenzi la care oamenii obişnuiţi (inclusiv membrii de rând ai Partidului) nu au acces.
Peisajul social seamănă teribil cu cel descris de George Orwell în romanul 1984.
Oamenii sunt mânaţi în turmă la demonstraţiile de susţinere a regimului şi a
dictatorului.
Elevii, studenţii şi militarii adună recoltele prin muncă voluntar-patriotică sau practică
agricolă, eufemisme folosite pentru munca silnică. (Practica agricolă devine "materie
de studiu" anuală în toate facultăţile, "nota" obţinută având pondere în calcularea
mediei de absolvire).
Întreaga ţară capătă aspectul unui uriaş lagăr de concentrare, din care unii curajoşi au
încercat să scape trecând Dunărea înot, fugind cu câte un mic avion utilitar, sau cerând
"azil politic" dacă aveau ocazia să iasă în Occident cu ocazia unor concursuri sportive
sau artistice.
Procesul şi execuţia soţilor Ceauşescu

Fuga cu elicopterul

Procesul şi execuţia cuplului Ceauşescu a avut loc în cadrul evenimentelor

revoluţionare din România, între 22 şi 25 decembrie 1989.
După mitingul eşuat din 21 decembrie 1989, revoluţia a cuprins şi Capitala ţării,
Bucureştiul. Au avut loc demonstraţii împotriva regimului, la care forţele de
ordine au răspuns cu represalii, inclusiv focuri de armă şi rafale asupra
manifestanţilor, ucigând cca. 50, rănind mai multe zeci, şi arestând peste o mie
de persoane. In ciuda acestor represalii, populaţia Bucureştiului, mai ales
muncitorii de pe marile platforme industriale, au reluat demonstraţiile a doua zi,
şi au început să se adune cu sutele de mii pe străzile oraşului, apoi în piaţa din
faţa clădirii CC al PCR. Aici, după sinuciderea ministrului apărării, Vasile Manea,
în jurul orei 9:30, şedinţa Comitetului Politic Executiv grabnic convocată nu a
reuşit să acţioneze rapid şi eficient, iar noul ministru al apărării V. A. Stănculescu
s-a desolidarizat şi el de cuplul dictatorial.
 Procesul judiciar asupra cuplului Ceauşescu.

Fuga cu elicopterul din Bucureşti.