URSS 1924-1941

Proiect realizat de Daria Enache

 Evoluția URSS în cele aproape două decenii marcate de moartea lui V. I. Lenin (21 ianuarie 1924) și
declanșarea Campaniei din Est (22 iunie 1941) a fost caracterizată de ample schimbări în plan intern, dar și în
ceea ce privește implicarea primului stat comunist în viața internațională.
Anul 1924 a fost unul hotărâtor în recunoașterea internațională a regimului sovietic. Ca urmare a
încheierii războiului civil, dintre forțele bolșevice și albgardiste (1917-1921), a semnării convenției sovieto-
germană de la Rapallo (din 16 apilie1922) și a recunoașteri, în 1924, a „țării sovietelor” de către Marea Britanie,
URSS a început să devină un „stat frecventabil” pe plan internațional.
La aceasta a contribuit și abandonarea politicii leniniste de „exportare a revoluție socialiste în întreaga
lume”, fapt datorat priorităților impuse de cele patru crize – economică, financiară, agroalimentară și socială –
prin care a trecut Rusia Sovietică în primii 4-5 ani după încheierea Primului Război Mondial.
 Pe plan intern, au avut loc schimbări radicale la nivelul eșaloanele superioare ale puterii de partid și de
stat sovietice. În ultimii doi ani de viață (1922-1924), Lenin și-a pierdut influența în forurile decizionale
sovietice, locul său fiind luat, începând chiar din 1924, de Iosif Vissarionovici Stalin, venit din eșalonul doi al
partidului.
Sub conducerea sa, au fost declanșate proiecte gigantice, faraonice, de schimbare din temelii a fostei Rusii
țariste, un stat imens, bi-continental, arhaic, caracterizat de grave discrepanțe de natură culturală, socială,
economică și etnică.
După confiscarea marilor proprietăți agricole și naționalizarea tuturor „bunurilor de producție industrială”
(fabrici, uzine, ateliere, bănci etc.), s-a trecut brutal la cooperativizarea în agricultură (formarea colhozurilor –
cooperative agricole colective – și sovhozurilor – întreprinderi agricole de stat).
 S-au pus bazele dezvoltării economice pe baza
planurilor cincinale, o formulă de conducere centralizată,
sub conducerea partidului bolșevic și a statului socialist, a
industriei, transporturilor, comerțului intern și extern etc.
Încă de la mijlocul anilor '20 ai secolului trecut, pe
harta Rusiei europene (dintre frontiera vestică și Urali), dar
și în Siberia, până în Extremul Orient, ori în zona
caucaziană, au fost deschise gigantice șantiere și platforme
industriale: exploatări miniere (mai ales cărbune), complexe
industriale (fabrici și uzine), magistrale de comunicații
(feroviare, rutiere și fluviale).
 Astfel, se punea în practică un obiectiv strategic ce avea să devină
dominant în gândirea și practica sovietică: tot ceea ce se construia în
Uniunea Sovietică trebuia să fie cel mai mare din lume, să depășească –
prin amploare, dimensiune și grandoare – orice ce se realizase până atunci
în lumea capitalist-imperialistă.
Până și metroul, bulevardele ori blocurile gigantice din Moscova au
fost proiectate și realizate în această „filozofie a grandorii sovietice”.
Pentru a fi atrași cât mai mulți cetățeni sovietici în această grandomană
politică de industrializare în absolut toate domeniile și spre toate
azimuturile, ideologii regimului au inventat mitul muncitorului stahanovist,
cel care depășește nu doar cu ceva procente semnificative, ci de câteva ori
planul individual stabilit la locul său de muncă
 În fiecare an, pe harta URSS apăreau câteva zeci de noi orașe industriale. Acestea erau construite în max.
2-3 ani și erau populate, la început, cu 3-4 mii de locuitori.
Multe din ele sunt cunoscute, în folclorul actual, drept orașe ale mireselor. Aceasta deoarece, totul
începea cu construcția unui complex școlar (compus din 10-12 blocuri destinate sălilor de studiu și practică,
cantinelor, dormitoarelor, cinematografului și căminului cultural).
În acesta începeau pregătirea (în școala medie, o mixtură între liceu și școala profesională), pentru
o durată de 3 ani, 3-4.000 de tinere, aduse din satele sărăcăcioase ale zonei, pentru a fi pregătite ca textiliste,
croitorese etc.
Tot atunci, dar nu mai târziu de 3-4 ani de la punerea temeliei noului oraș, se construia o școală
medie de pregătire a viitorilor mecanici, electricieni, strungari, forjori etc.
În aceasta erau aduși mai ales băieți, care urmau să lucreze la viitoarea uzină din oraș în care se
făceau, spre exemplu, motoare pentru autoturisme, tractoare sau utilaje agricole autonome.
 Când primele promoții de muncitoare (textiliste) și muncitori calificați în chiar respectivul oraș
se regăseau la reuniunile comsomoliste (Komsomolul era organizația de tineret a Partidului Comunist
din Uniunea Sovietică – n.n.) organizate pentru ei la noua casă de cultură, protagoniștii aveau deja 20
de ani sau chiar mai mult. Firesc, urmau căsătoriile, cu zecile sau sutele pe lună, oficiate într-un cadru
profund ideologizat: oficierea era făcută de președintele Comitetului orășenesc de partid, iar cei
prezenți erau colegii de muncă ai însurățeilor, reuniți în ceea ce se numea Căsătoria comsomolistă
În URSS s-a desfășurat una dintre cele mai dure campanii statale de deportare, pe criterii etnice
și de clasă, a milioane de cetățeni sovietici. Simpla enumerare a acestora, așa cum este consemnată –
sub denumirea generică de Deportările staliniste – în istoriografie această drama umanitară a secolului
trecut, prezintă amploarea și tragismul deportărilor sovietice din perioada interbelică
În 1937-1938, Stalin a inițiat și condus nemijlocit – împreună cu temutele structuri ale NKVD (Comisariatul
Poporului pentru Afacerile Interne) și KGB (Comitetul pentru Securitatea Statului) – Marea Teroare (numită
și Represiunea Stalinistă sau Marea Epurare), căreia i-au căzut victime aproape 2 milioane de oameni
(arestați, judecați formal și executați), dintre care au fost identificați nominal, până în prezent, 1.345.796
oameni, acuzați a fi dușmani ai poporului
Alte milioane de oameni au fost deportați din locurile natale sau de locuire, Stalin fiind foarte preocupat de
evitarea unor mișcări etnice, care ar fi zădărnicit marele lui proiect de formare a omului nou sovietic, care nu
trebuia să aibă limbă, istorie, cultură ori tradiții proprii, ci doar trăiri și idealuri sovietice.
Devenită tot mai activă și importantă în plan internațional, Uniunea Sovietică era asiduu curtată de un
alt stat totalitar și puternic din Europa: Germania hitleristă.
La 23 august 1939, cele două state au semnat Pactul Molotov-Ribbentrop, care i-a dat mână liber lui
Hitler să declanșeze, peste doar o săptămână (1 septembrie 1939) cel de-al Doilea Război Mondial.
 În egală măsură, prin semnarea acestui protocol ), URSS a căpătat mână liberă în extinderea intereselor
și chiar a frontierelor în zona estică a Europei (Finlanda, statele baltice, Polonia, România).
La două săptămâni de la atacarea de către Germania a Poloniei, URSS a atacat această țară dinspre Est,
trupele germane și ruse întâlnindu-se aproximativ la mijlocul Poloniei sfârtecate și ocupate „frățește” de
armatele lui Hitler și Stalin.
La scurt timp, URSS a forțat statele baltice (în virtutea Protocolului din 23 august 1939) să semneze
acorduri prin care practic își impuneau controlul asupra Estoniei (acordul din 28 septembrie 1939), Letoniei
(5 octombrie 1939) și Lituaniei (10 octombrie 1939).
Între 30 noiembrie 1939 și 12 martie 1940, Armata Roșie a luptat împotriva Finlandei în așa-zisul
Război de iarnă, încheiat cu Pacea de la Moscova, prin care Finlanda a fost obligată să cedeze o parte din
Karelia și al doilea oraș ca mărime al țării, Viipuri (în total aproximativ 10% din teritoriul Finlandei
antebelice).
 Cum acordurile cu statele baltice din septembrie-octombrie 1939 au fost doar un pas spre ocuparea
efectivă a acestora, pe 15 iunie 1940 URSS a invadat Lituania, iar a doua zi (16 iunie 1940) trupele Armatei
Roșii au invadat Estonia și Letonia.
Două săptămâni mai târziu, URSS a ocupat (în urma ultimatului din 28 iunie 1940) Basarabia
(teritoriul dintre Prut și Nistru ce aparținea Regatului României) și partea de nord a Bucovinei (Regiunea
Cernăuți și zona Herța).
Cum Stalin a fost promotorul militarizării accelerate a Uniunii Sovietice, țara a fost împânzită de
mari uzine de armament, muniții și furnituri militare, cele mai multe dintre acestea fiind realizate cu
tehnologie și expertiză de specialitate germane.
Scopul real al acestei politici militariste nu era defensiv, într-un așa-zis Mare Război pentru Apărarea
Patriei (cum era denumită o posibilă viitoare conflagrație de către propaganda sovietică), ci unul pur
ofensiv, care viza participarea URSS la împărțirea sferelor de influență în Europa și în lume.
În ultimele trei decenii după destrămarea fostei URSS, au apărut studii, fundamentate arhivistic și
științific, care demonstrează faptul că Stalin intenționa să atace Germania cel mai târziu spre sfârșitul verii
lui 1941. Această perspectivă, cunoscută lui Hitler din surse credibile de spionaj, a fost anulată prin atacul
Germaniei și aliaților ei (România, Ungaria, Italia) declanșat împotriva URSS în dimineața zilei de 22
iunie 1941.
Mulțumesc pentru
atenția acordata!