Istoria României

Istoria poporului român

Etnogeneza românească a fost un proces complex, al cărui rezultat a  fost apariţia unui
popor neolatin, singurul moştenitor al romanităţii orientale.

Principalele etape ale formării poporului român au fost:

 perioada stăpânirii romane (secolele al II-lea-al III-lea, în provincia Dacia respectiv,

secolele I-al VII-lea, în zona dintre Dunăre şi Marea Neagră) când asupra dacilor s-a exercitat
acţiunea romanizatoare a coloniştilor, veteranilor, a administraţiei romane, formându-se
populaţia daco-romană;
 continuitatea daco-romanilor la nordul Dunării după retragerea aureliană (anul 271),
în perioada migraţiilor, când fenomenul romanizării i-a cuprins şi pe dacii liberi; până la
sfârşitul secolului al VIII-lea, populaţia daco-romană s-a transformat în populaţie
românească.

Totodată, a continuat să existe o populaţie daco-romană şi la sudul Dunării, urmaşă a

traco-daco-geţilor din provincia romană Moesia. Aceştia, cunoscuţi mai ales cu numele
de vlahi, reprezintă vorbitorii dialectelor limbii române: aromân, megleno-român, istro-
român.

Limba română face parte, prin stratul fundamental de origine latină (circal 60% din
fondul lexical de bază), din familia limbilor neolatine, alături de“ portugheză, franceză,
spaniolă, italiană.

Principalele etape ale formării limbii române au fost:

 adoptarea de către dacii din Dacia şi Moesia a latinei populare, în care s-au utilizat şi
cuvinte traco-dacice (aproximativ 10% din fondul lexical de bază);
 includerea, în secolelele al VIII-lea-al IX-lea, a elementelor provenite din limba
slavilor sudici (aproximativ 20% din fondul lexical de bază).
Documentele din Evul Mediu timpuriu îi amintesc pe români sub numele de vlahi, volohi,
blahi(termeni de origine germanică, ce desemnau populaţiile romanice).

Principalii conducatori din antichitate au fost Burebista si Decebal

Principalii conducatori ai tarilor romane din evul mediu au fost Mircea cel Batran,
Alexandru cel Bun, Iancu de Hunedoara, Vlad Tepes, Stefan ce Mare si Mihai Viteazul.

Ca în multe alte țări europene, în anul 1848 s-a produs o revoluție în Moldova, Țara

Românească și Transilvania. Țelurile revoluționarilor - independența completă pentru primele
două și emanciparea națională pentru cel de-al treilea principat românesc - au rămas
neîmplinite, dar au pus bazele evoluțiilor următoare. De asemenea, acțiunea educativă a
revoluționarilor („deșteptătorii neamului”, cum li se spunea atunci) a ajutat populațiile celor
trei principate să-și recunoască unitatea lor de limbă și să-și apere intereselor lor.
Delegații Adunărilor ad-hoc convocate în octombrie 1857 au solicitat, printre altele, unirea
Principatelor într-un singur stat, cu numele de România. În ianuarie 1859, profitându-se de
susținerea lui Napoleon al III-lea și de fragilitatea puterii otomane, dar și de ambiguitatea din
textul Convenției de la Paris din 1858, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn al Țării
Românești și al Moldovei, ulterior cele două principate fiind unificate și din punct de vedere
politic. Domnia lui Cuza a fost, așa cum se convenise în 1858, una de șapte ani, lui
nepermițându-i-se să rămână la putere în 1866 de către politicienii reuniți în așa-numita
„Monstruoasă Coaliție”.

Primul Razboi Mondial

Noul stat, aflat la confluența Imperiilor Otoman, Austro-Ungar și Rus, cu vecini slavi pe
trei părți, aspira la vest, în principal la Franța și Germania, pentru modelele sale culturale,
educaționale și administrative. În 1916, România a intrat în Primul Război Mondial, de
partea Antantei. În ciuda eșecurilor răsunătoare ale României din 1916, care au dus mai
întâi la ocuparea sudului țării de către armata germană, și apoi în primăvara lui 1918 la
încheierea unei păci separate cu Puterile Centrale, la sfârșitul războiului, Imperiile
Austro-Ungar și Rus au dispărut; corpurile reprezentative create în Transilvania,
Basarabia și Bucovina au ales unirea cu România, rezultând România Mare.
 Al Doilea Razboi Mondial

In 1940, România a pierdut teritorii atât în est cât și în vest: în iunie 1940, ca urmare a
tratatului Germano - Sovietic (Ribbentrop - Molotov) după ce a înaintat un ultimatum
României, Uniunea Sovietică a anexat Basarabia, Bucovina de nord și Ținutul Herța.
Două treimi din Basarabia au fost combinate cu Transnistria (o mică parte din URSS),
pentru a forma RSS Moldovenească. Bucovina de Nord, Ținutul Herței și sudul
Basarabiei au fost oferite RSS Ucraineane.

România a luptat în bătăliile cu germanii din Transilvania, Ungaria, Austria și

Cehoslovacia, situându-se pe locul 4 în ceea ce privește efectivele armate angajate în
luptă, aportul concret adus Aliaților și rezultatele obținute pentru victoria asupra statelor
Axei. La sfârșitul războiului, Regele Mihai I a fost decorat de Președintele SUA - Harry
S. Truman - cu „Legiunea de Merit în cel mai înalt grad” (Comandant Șef) și de către
Iosif V. Stalin cu ordinul sovietic „Victoria cu diamante”, recunoscându-se, în acest fel,
meritul deosebit al contribuției sale personale la victoria aliaților. La sfârșitul celui de-al
doilea război mondial, nordul Transilvaniei a revenit României, dar Bucovina de
Nord, Basarabia, Ținutul Herța și sudul Dobrogei (Cadrilaterul) au rămas cedate URSS și
Bulgariei. O parte din aceste teritorii, împreună cu o parte din teritoriul fostei URSS a
format RSS Moldovenească, stat devenit independent în 1991, sub numele de Republica
Moldova.

România comunistă

La 30 decembrie 1947 a fost proclamată Republica Populară Română, după ce, în contextul

ocupării României de către armata sovietică, regele Mihai I a fost forțat să abdice, stabilindu-
se în Elveția, la Versoix.
La data de 23 mai 1948 are loc ultima cedare teritorială în favoarea Uniunii Sovietice: Ana
Pauker semnează un proces-verbal secret în urma căruia Insula Șerpilor este cedată statului
vecin de la Răsărit.
La începutul anilor 1960, guvernul comunist român a început să-și afirme o oarecare
independență față de Uniunea Sovietică. Ceaușescu a devenit președintele Partidului
Comunist Român în 1965 și șef al Statului în 1967. Denunțarea de către acesta a invaziei
sovietice în Cehoslovacia din 1968 și o relaxare scurtă în represiunea internă a ajutat la
crearea unei imagini pozitive a dictatorului, atât în vest, cât și acasă. Seduși de politica străină
aparent „independentă” a lui Ceaușescu, liderii vestici au avut o poziție ambiguă față de un
regim care a devenit la sfârșitul anilor 1970 din ce în ce mai despotic și imprevizibil.
Creșterea economică rapidă antrenată de creditele externe a lăsat loc încet-încet unei
austerități răstălmăcite și a unei aspre represiuni politice interne.
Conducerea lungă, de peste două decenii, a președintelui Nicolae Ceaușescu a devenit din ce
în ce mai austeră în anii 1980.
După prăbușirea comunismului în restul Europei de Est în toamna anului 1989, un protest de
la mijlocul lui decembrie din Timișoara a fost intrumentalizat împotriva regimului ceaușist de
înșiși apropiații acestuia, provocând în capitală o revoltă populară concomitentă cu lovitura
de stat dată de Ion Iliescu, Petre Roman, Vasile Milea, Victor Stănculescu și alții pe 22
decembrie. Ceaușescu a fost arestat imediat, și, după un proces înscenat, a fost executat
împreună cu soția sa pe 25 decembrie, în ziua de Crăciun. Peste 1.500 de persoane au fost
ucise în luptele de stradă în care atât armata cât și populația erau convinși că apără
„Revoluția” împotriva unor pretinși „teroriști” ai lui Ceaușescu, trăgând în realitate unii într-
alții, lucru pentru care autorii loviturii de stat au fost considerați ca responsabili, fără însă ca o
manipulare voită să poată fi dovedită. O coaliție de guvernare improvizată condusă de Ion
Iliescu a format atunci Frontul Salvării Naționale (FSN), care s-a instalat la putere și a
proclamat restaurarea democrației și a libertății și dorința sa de a ajunge la un „socialism
uman și științiifc”, dorință la care a renunțat după numai câteva zile pentru a promova
economia de piață. Partidul Comunist a fost interzis prin lege, iar cele mai importante măsuri
nepopulare ale lui Ceaușescu, precum interzicerea avortului, au fost abrogate.

România după 1989

Istoria României după 1989 est marcată de dificultățile trecerii de la

regimul comunist (dictatură cu un singur partid pe planul politic, marxism-leninism pe planul
ideologic, economie de stat condusă de ministere pe planul economic) la
regimul capitalist (democrație parlamentară cu mai multe partide pe planul
politic, liberalism cu nuanțe de naționalism pe planul ideologic, economie de piață pe planul
economic). Primele alegeri parlamentare și prezidențiale au loc pe 20 mai 1990, într-un
context în care mai mulți intelectuali (Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu) și lideri politici
(Corneliu Coposu din Partidul Național Țărănesc și Radu Câmpeanu din Partidului Național
Liberal), precum și studenții care manifestau în Piața Universității reclamau „tragerea la
socoteală” a persoanelor implicate în dictatură, în timp ce Ion Iliescu, candidatul Frontului
Salvării Naționale (FSN), le promitea tuturor cetățenilor că va fi (conform lozincii de pe
afișele sale) „unul dintre noi, pentru liniștea noastră”. Prin urmare, o bună parte dintre
alegători, care trebuiseră să accepte compromisuri cu autoritățile comuniste pentru a
supraviețui, a votat pentru Ion Iliescu, care a câștigat 85% din voturi, FSN primind două
treimi din scaunele Parlamentului. Petre Roman, profesor universitar membru al
nomenclaturii comuniste, dar favorabil apropierii de occident și de Uniunea Europeană, a fost
numit prim-ministru și a început reformele pentru o piață liberă.
Noul guvern fiind format cu rare excepții din foști comuniști, studenții și cetățeni care
luptaseră contre regimului Ceaușescu au protestat în Piața
Universității din București în aprilie1990. Aceștia au fost, ca pe vremea dictaturii, calificați
drept „golani” și „huligani” de președintele Iliescu. Două luni mai târziu, manifestanții au
fost împrăștiați brutal de către mineri din Valea Jiului. Acești mineri, aduși în capitală de
organizațiile sindicale la cererea președintelui, au atacat Universitatea, Institutul de
Arhitectură „Ion Mincu”, precum și sediile și casele liderilor opoziției. În lunile următoare, au
apărut tensiuni între președinte, care propunea un ritm încet pentru reforme, și premierul
Petre Roman care propunea un ritm mai rapid. La sfârșitul lui septembrie 1991, pentru a doua
oară mineri din valea Jiului, aduși la București pentru a cere salarii mai mari, s-au dedat la
alte violențe împotriva acelorași „obiective”, în relație cu organizațiile sindicale din capitală
care au adus manifestanți în jurul sediului guvernului. În urma acestor mitinguri, guvernul
Roman a căzut: obiectivul președintelui (încetinirea reformelor) fiind atins. Un
tehnocrat, Teodor Stolojan s-a oferit să conducă un guvern interimar, până la organizarea
noilor alegeri.
O nouă Constituție democratică a fost proiectată de Parlament și adoptată după un
referendum popular. În alegerile din 1992, Ion Iliescu a fost reales pentru un al doilea
mandat, mulțumită sprijinului partidelor naționaliste PUNR și PRM și al fostului partid
comunist devenit PSM. A fost format un guvern tehnocrat în noiembrie 1992, sub prim-
minstrul Nicolae Văcăroiu, un economist. Guvernarea 1992-1996 a fost marcată de
privatizări în profitul apropiaților puterii și de fraude electorale, care au permis consolidarea
pozițiilor puterii fost-comuniste în cadrul economiei de piață și al reformelor.
Timp de patru ani însă, din ce în ce mai mulți alegători au observat că beneficiile reformelor
profitau mai ales „prietenilor puterii”, astfel că s-a format o coaliție electorală
denumită Convenția Democrată Română (CDR), al cărui candidat, profesorul universitar de
geologie Emil Constantinescu, l-a învins în 1996 pe Ion Iliescu, după un al doilea
scrutin. Victor Ciorbea a fost numit prim-ministru. În 1997, România a fost invitată să devină
„parteneră pentru pace” a NATO, cu condiția să renunțe la revendicarea către Ucraina a
insulelor cedate în 1948 Uniunii Sovietice (Dalerul mare și mic, Coasta dracului, Maican,
Limba și Șerpilor), lucru legalizat prin Tratatul semnat la Constanța cu Ucraina la data de 2
iunie 1997. Ciorbea a rămas prim-ministru până în martie 1998, când a fost înlocuit de Radu
Vasile (PNȚCD) și mai târziu de Mugur Isărescu. În acești patru ani, alegătorii nu au
observat schimbări semnificative în condițiile lor de viață: prin urmare în alegerile
din 2000 Partidul Social Democrat (PSD) și Iliescu au câștigat din nou, al treilea mandat de
președinte - încălcând astfel constituția, iar Adrian Năstase a fost numit prim-ministru.
În aprilie 2004, România a aderat la NATO, în timp ce Uniunea Europeană a confirmat
sprijinul puternic față de scopul țării de a adera în 2007. În decembrie 2004, alegerile l-au dat
învingător pe Traian Băsescu în funcția de Președinte al țării, în fruntea unei coaliții formate
din P.N.L. și P.D., alături de U.D.M.R. și P.U.R. (ulterior Partidul Conservator), iar cu
funcția de Prim-ministru al Guvernului României, a fost desemnat Călin Popescu Tăriceanu.
Partidul Conservator s-a retras ulterior de la guvernare.
La 1 ianuarie 2007, România devine membru cu drepturi depline al Uniunii Europene. În
aprilie 2007, Partidul Democrat a fost scos de la guvernare, noul guvern Tăriceanu, din care
fac parte doar miniștri din partea P.N.L. și U.D.M.R., a depus jurământul la 5 aprilie 2007,
fiind sprijinit în Parlament de Partidul Național Liberal, de Uniunea Democrată a Maghiarilor
din România, precum și de Partidul Social Democrat.
În decembrie 2008, în urma alegerilor parlamentare, Prim-ministru al Guvernului României a
fost numit Emil Boc - Președinte al Partidului Democrat-Liberal - fiind desemnată o nouă
coaliție guvernamentală, PD-L - PSD. Președinte al Senatului României a fost ales Mircea
Geoană, Președintele Partidului Social Democrat, înlocuit ulterior de Vasile Blaga, din partea
Partidului Democrat-Liberal. Președinte al Camerei Deputaților a fost aleasă Roberta
Anastase, din partea Partidului Democrat-Liberal.
În urma alegerilor prezidențiale, desfășurate în decembrie 2009, Traian Băsescu și-a câștigat
dreptul la al doilea mandat consecutiv de Președinte al României, după cel obținut în
decembrie 2004. A fost instalat un nou guvern, condus tot de către Emil Boc, în cadrul unei
coaliții formate din PD-L, UDMR, grupul minorităților și grupul parlamentarilor
independenți. PSD și PNL au preferat să rămână împreună în opoziție, formând Uniunea
Social-Liberală și refuzând participarea la guvernarea lui Mihai Răzvan Ungureanu.
Reprezentantul lor, Mircea Geoană, a fost înlocuit la președinția Senatului de Vasile
Blaga. Uniunea Social-Liberală preia puterea după votul Parlamentului pe 27
aprilie 2012 când Victor Ponta, cofondator al USL, ia scaunul de prim ministru și instaurează,
pentru prima data în istoria post-comunistă a României, un guvern de opoziție înaintea
alegerilor. La alegerile locale din iunie 2012, USL ia peste 60% din primăriile din România.
Această formulă de „conlocuire” politică, care există în multe țări parlamentare, și în care
guvernul și președintele reprezintă tabere politice opuse, permite trecerea unei țări prin criza
economică internațională într-o poziție de compromis între exigențele instanțelor
supranaționale (OMC, FMI, Banca mondială, UE, față de care răspunde Președintele) și
nemulțumirea populației (față de care răspund Parlamentul, Senatul și Guvernul). Dar poziția
este instabilă și „conlocuirea” este o formulă conflictuală, cu perioade de suspendare a
președintelui ales și de guvernare prin președinți interimari precum Nicolae Văcăroiu în 2007
și Crin Antonescu în 2012.