5 Sistematica Insectelor 3 PDF

Entomologie generală
Superfamilia Buprestoidea. Din acest grup, reprezentative sunt speciile cuprinse în

familia Buprestidae, grup taxonomic ce include circa 10 000 de specii; corpul acestor coleoptere
este adesea colorat în culori metalizate – roşu, verde, albastru, portocaliu, iar impregnarea cu
chitină este puternică. Datorită vieţii în plin soare (nu sunt active pe timp noros), se presupune că
aceste culori intens metalizate ar avea rolul de a proteja insectele de insolaţie şi de efectul
radiaţiilor ultraviolete. Capul este protejat de o proeminenţă a protoracelui, iar corpul este
alungit. Antenele sunt setiforme. Sternitele primelor două segmente abdominale sunt sudate.
Larvele sunt xilofage, săpând galerii în lemn şi având corpul caracterizat prin faptul că
segmentele toracice sunt mult lăţite, iar adulţii sunt floricoli. Comun în zonele de şes ale ţării
este Capnodis tenebrionis, o insectă de 22 – 25 mm lungime, cu elitrele negre mate şi
protoracele negru cu protuberanţe neregulate negre între care se găseşte o pubescenţă albicioasă.
Larvele se dezvoltă în ramurile şi tulpinile pomilor fructiferi ca şi în pepiniere. Lampra rutilans
este o specie frumos colorată în verde metalizat, cu elitrele prevăzute cu striuri longitudinale iar
marginile pronotului şi elitrelor prezentând benzi portocalii-roşcate; talia este de 12 – 15 mm.
1 2 3 4 5 6
Figura 129 – Capnodis tenebrionis (Buprestidae); 2 – Elater sanguineus (Elateridae); 3 –

Cantharis fusca (Cantharidae); 3 – Lampyris noctiluca (Lampyridae, mascul);
4 – L. noctiluca (femelă); 6 – Trichodes apiarius (Cleridae)
Superfamilia Elateroidea. Familia Elateridae cuprinde aşa-numiţii gândaci pocnitori.

Corpul lor este alungit, cu capul protejat de protorace, acesta prezentând lateral două mici
prelungiri ascuţite. Antenele sunt de lungime medie. Ventral, protoracele prezintă un original
aparat de sărit, care permite insectei răsturnate pe spate să sară în aer şi să se redreseze. Astfel,
sternitul protoraceleui prezintă o prelungire care intră într-o adâncitură a sternitului mezotoracic;
răsturnată pe spate, insecta îşi încordează corpul până când prelungirea protoracelui scapă din
scobitura mezotoracelui iar insecta izbeşte solul cu putere cu toată partea dorsală a toracelui. Din
şocul izbiturii insecta este aruncată în aer. Larvele elateridelor sunt de regulă fitofage, ca şi
adulţii (există însă şi cazuri de specii cu larve carnivore) şi trăiesc în pământ, având corpul
puternic chitinizat, fiind denumite popular “viermi-sârmă”. Ciclul larvar este lung, adesea
atingând 4 – 5 ani. Cele mai comune specii de elateride sunt cele din genul Agriotes, larg
răspândite în toate zonele ţării, specializate pe consumul plantelor ierboase. Agriotes lineatus
este una din cele mai comune specii, remarcându-se prin protoracele cafeniu şi prin elitrele
prevăzute cu dungi longitudinale brune şi brun gălbui care alternează. Alte specii – Corymbytes
purpureus de culoare roşie şi Corymbites cupreus, de culoare verde metalizată.
Superfamilia Cantharoidea
Familia Cantharidae include aproximativ 3500 de specii cu corpul slab chitinizat, colorat în
culori metalizate, care reprezintă un colorit de avertizare, deoarece cantaridele sunt toxice.
Foarte răspândită în toată ţara este Cantharis fusca, o insectă comună peste tot, ce apare
primăvara, cu abdomenul de culoare roşcată, cu capul, elitrele şi picioarele negre, atingând 11-15
204
mm lungime. Este răpitoare, hrănindu-se cu insecte pe care le capturează pe inflorescenţele

diferitelor plante. O specie înrudită, mai frecventă în zonele de deal şi montane este Rhagonycha
fulva, care se recunoaşte după coloritul cărămiziu şi după tarsele şi vârful elitrelor de culoare
neagră.
Familia Lampyridae include circa 1000 de specii nocturne caracterizate de asemenea prin corp
slab chitinizat, dar şi prin dimorfism sexual marcant – femelele fiind aptere şi având aspect
larviform. Sunt specii prădătoare – se hrănesc în special cu gasteropode terestre de talie mică -
ce în perioada de reproducere se folosesc de organele luminoase prezente în partea terminală a
abdomenului. La noi în ţară se întâlnesc din acest grup Lampyris noctiluca şi Luceola
mehadiense. Masculii au 8 – 10 mm lungime, iar organele luminoase sunt plasate pe faţa
ventrală a abdomenului, pe ultimele segmente. Lumina emanată este de culoare verde-aurie în
cazul masculilor şi verde-albastră în cazul femelelor. Unele specii exotice nord-americane
practică un canibalism intrafamilial extrem de interesant. Astfel, s-a observat că în anumite zone
coabitează mai multe specii de lampiride, fiecare cu propriul semnal luminos. După împerechere,
femelele unora din aceste specii produc semnale luminoase identice cu ale femelelor altor specii,
atrăgând astfel masculii acestora, pe care îi devorează.
2 4
1 3
5 7
6 8
Figura 130 – Anthrenus museorum (Dermestidae); 2 – Cucujus haematodes (Cucujidae);

3 – Tenebrio molitor (Tenebrionidae); 4 – Blaps mortisaga (Tenebrionidae); 5 –
Bostrychus capucinus (Bostrychidae); 5 – Coccinella septempunctata; 5 –
Subcoccinella vigintiquatorpunctata (Coccinellidae); 7 – Lyta vesicatoria
(Meloidae); 8 – Meloe proscarabeus (Meloidae)
Superfamilia Dermestoidea
Dermestidele – fam. Dermestidae – sunt un grup de insecte de talie mică, cu corpul scurt
şi ovoidal, cu capul prevăzut cu antene măciucate şi adesea cu un ocel. Pe corp sunt prezenţi
solzi sau o pubescenţă fină. Larvele lor sunt adaptate să consume diferite substanţe de origine
animală sau vegetală – resturi de blană, de piele, carne uscată, cadavre, ţesături sau insecte din
colecţii. Adulţii sunt floricoli, fiind coloraţi în nuanţe închise, în vreme ce larvele sunt păroase.
Una din cele mai comune specii din această familie este Anthrenus museorum (Fig. 130), o
insectă de 2 – 3 mm lungime, cu corpul acoperit cu solzi negri dispuşi neregulat astfel încât
205
insecta are un aspect marmorat, negru cu cenuşiu. Larvele acestei specii se dezvoltă pe ţesături
de lână, haine de blană sau colecţii de insecte, animale, plante.
Superfamilia Bostrichoidea. Cuprinde specii de talie mică, care consumă lemn uscat sau
produse vegetale, cunoscute popular sub denumirea de cari. Atât larvele cât şi adulţii fac galerii
în lemnul uscat, fiind din acest motiv dăunătoare pentru depozite sau mobilă. Familii mai
cunoscute - Bostrichidae, Anobiidae, Ptinidae. Bostrichus capucinus (Fig. 130) este o specie de 9
– 11 mm lungime, cu protoracele negru prevăzut cu numeroase protuberanţe conice anterioare şi
elitre roşii; picioarele sunt de culoare neagră iar tarsele roşii. Este relativ comun în pădurile de
foioase, larvele dezvoltându-se în interiorul trunchiurilor de stejar. Anobium striatum este o
specie de talie mică (3-4 mm) care trăieşte în lemnul mobilelor vechi sau în lemnăria caselor.
Datorită faptului că adulţii îşi lovesc capul şi protoracele de lemnul galeriilor pentru a-şi semnala
prezenţa, produce un zgomot caracteristic, denumit popular “ceasornicul morţilor”. Ptinus fur,
din familia Ptinidae este o insectă agilă, de circa 2 – 4 mm lungime, cu picioare şi antene lungi şi
colorit brun-roşcat, cu pete gălbui pe elitre. Poate fi întâlnit destul de frecvent în locuinţe, unde
se hrăneşte cu resturi alimentare. Poate de asemenea deteriora colecţiile de plante presate.
Superfamilia Cleroidea. Cleridele – familia Cleridae – sunt specii de talie medie,
prădătoare, care sunt caracterizate printr-un cap relativ mare, protorace îngust, antene măciucate
şi corpul acoperit cu peri fini. Se hrănesc fie cu larve pe care le capturează sub scoarţa copacilor,
fie cu insecte pe care le prind pe inflorescenţele diferitelor flori. Trichodes apiarius (Fig. 129)
este o specie interesantă, de 10 – 16 mm lungime, a cărei larvă se dezvoltă în coloniile de albine.
Adultul, care are elitrele roşii, relativ slab chitinizate, cu două dungi late negre este floricol şi
poate fi întâlnit atât în zonele de câmpie cât şi în cele deluroase.
Superfamilia Cucujoidea. Familia Cucujidae, care dă numele grupului, cuprinde
coleoptere de talie medie, cu corpul adesea aplatizat, adaptare în strânsă legătură cu modul de
viaţă – cucujidele trăiesc sub scoarţa copacilor. Regimul alimentar este preponderent fitofag, cu
toate că unele specii pot consuma şi larve pe care le capturează sub scoarţă. Una din cele mai
comune specii europene este Cucujus haematodes (Fig. 130), o specie de 13 – 17 mm lungime,
de culoare roşie, mai deschis pe elitre şi mai închis pe cap şi torace. Capul are o formă
caracteristică, lăţindu-se treptat spre partea posterioară. Poate fi întâlnit atât în pădurile de
foioase cât şi în cele de conifere.
Familia Coccinellidae. Această familie include circa 2500 de specii de talie mică, cu corpul
emisferic, colorat în culori de avertizare – roşu, galben sau alb cu pete negre, datorită faptului că
hemolimfa acestor insecte este toxică. Adulţii, ca şi larvele, sunt prădătoare, consumând afide.
Cea mai comună specie a grupului este Coccinela septempunctata, răspândită în toate zonele
ţării. Capul şi protoracele sunt negre, acesta din urmă prezentând două pete laterale albe. Elitrele
sunt roşii, cu 7 puncte negre, dispuse simetric. O altă specie foarte comună în tot domeniul
holarctic este Adalia bipunctata, asemănătoare cu precedenta, dar prezentând doar două puncte
negre pe elitre. Subcoccinela vigintiquatorpunctata (Fig. 130) este o specie fitofagă, cu corpul
colorat în galben, cu 24 de puncte negre pe elitre. Adulţii şi larvele sunt dăunătoare plantaţiilor
de lucernă sau trifoi.
Superfamilia Tenebrionoidea.
Cele peste 15 000 de specii de tenebrionide – fam. Tenebrionidae – sunt coleoptere nocturne, de
talie medie şi mică de culori închise, şi care se hrănesc cu resturi de origine vegetală (regim
saprofag sau detritivor). Cele mai multe specii sunt tropicale. Corpul lor este puternic chitinizat,
elitrele prezentând la unele specii striuri longitudinale. Tarsele primelor două perechi de picioare
au tarsele formate din cinci articole în vreme ce picioarele metatoracice au tarsele pentamere.
Datorită modului de viaţă aripile posterioare involuează, speciile acestui grup fiind nezburătoare
sau slab zburătoare. Cele mai comune specii sunt Opatrum sabulosum, Blaps mortisaga,
Tenebrio molitor (Fig. 130), Tribolium confusum, T. castaneum. Blaps mortisaga (Fig. 130),
gândacul puturos – este o specie frecventă în subsoluri, pivniţe, depozite, pe sub pietre, cu corpul
206
colorat în negru mat. Elitrele sunt lipsite de ornamentaţii, având o prelungire posterioară care le
conferă un aspect caracteristic. Larvele lor sunt fitofage, având tegumentul bine chitinizat de
culoare brună; se hrănesc cu rădăcini sau tuberculi şi sunt considerate dăunătoare pentru diferite
culturi de legume. Speciile genurilor Tenebrio şi Tribolium au talie mică, caracterizându-se prin
faptul că pot consuma atât lemn uscat putred cât şi diverse produse făinoase, şi ca adult şi ca
larvă. Din aceste motive sunt consideraţi dăunători de depozit.
Familia Meloidae include aproximativ 2000 de specii de talie medie, cu corpul slab chitinizat şi
colorate în nuanţe metalizate. Capul este globulos, cu antene de lungime medie. Elitrele lor sunt
reduse la multe specii, acoperind doar circa o treime din abdomen. Tarsele primelor două perechi
de picioare sunt pentamere în vreme ce picioarele metatoracice au tarsele trimere. Adulţii sunt
toxici, motiv pentru care prădătorii îi evită. Meloidele sunt insecte de regulă greoaie, care dacă
sunt atacate elimină prin autohemoree substanţe toxice. La meloide, metamorfoza este mai
complicată decât la restul insectelor, stadiile larvare fiind toate diferite între ele, iar între ultimul
şi penultimul stadiu larvar intercalându-se un stadiu de pupă falsă. Meloe proscarabeus (Fig.
130) este o specie larg răspândită, greoaie, de circa 20 mm lungime, colorată în negru şi cu
reflexe violacee. Poate fi întâlnit începând cu luna mai în vegetaţia joasă din luminişuri sau de pe
liziere. Lytta vesicatoria (Fig. 130), denumită popular căţelul frasinului, este altă specie comună,
mai ales în zonele împădurite din zonele de câmpie şi de deal. Adulţii au 15 – 20 mm lungime,
cu corpul slab chitinizat, de culoare verde metalizată. Aripile posterioare sunt bine dezvoltate,
această specie fiind bună zburătoare. Adulţii se hrănesc cu frunze de frasin, iar în anumiţi ani se
pot dezvolta în masă şi pot produce defolieri, devenind astfel dăunători.
Familia Mordelidae (Fig. 131) cuprinde specii de coleoptere de talie mică, de culoare în general
neagră, caracterizate prin abdomenul care se termină cu o prelungire lungă şi ascuţită care
depăşeşte cu mult vârful elitrelor. Adulţii au talie mică şi se întâlnesc pe inflorescenţele
asteraceelor. Dacă sunt deranjate execută mişcări rapide, corpul lor contorsionându-se rapid în
mişcări semicirculare.
1
2
4
7
5
6
Figura 131 1 – Mordella sp. (Mordelidae); 2 – Leptinotarsa
decemlineata (Chrysomelidae); 3 – Rosalia alpina, 4 – Cerambyx
cerdo (Cerambycidae); 5 – Curculio nucum, 6 – Calandra granaria
(Curculionidae); 7 – Ips typographus (Ipidae)
207
Superfamilia Chrysomeloidea. Este un grup taxonomic important, grupând câteva

familii numeroase.
Familia Cerambycidae (Fig. 131) cuprinde peste 30 000 de specii de talie medie şi mare,
caracterizate prin faptul că au protoracele îngust iar baza elitrelor mai lată decât vârful. Capul
este ortognat, prezentând antene – lungi sau foarte lungi – noduroase, uneori prezentând
pubescenţă. Protoracele este mai îngust decât restul toracelui, având uneori ţepi chitinoşi
puternici. Cerambicidele sunt insecte fitofage, unele specii fiind arboricole iar altele terestre.
Larvele sunt fitofage sau xilofage sunt apode, având partea anterioară a corpului îngroşată. Ele se
dezvoltă în interiorul organelor aeriene sau subterane ale plantelor, unele specii fiind dăunătoare.
Adulţii pot emite stridulaţii caracteristice (motiv pentru care în popor sunt cunoscuţi sub
denumirea de croitori). Cerambyx cerdo – croitorul mare – este cea mai mare specie a familiei
din Europa (atinge 53 mm lungime), recunoscându-se uşor după coloritul brun închis, prin
protoracele prevăzut cu zimţi chitinoşi puternici şi antenele de două ori mai lungi decât corpul.
Cerambyx cerdo este relativ comun în pădurile din zonele de câmpie şi de deal. Rosalia alpina –
croitorul fagului, este o specie de 15 – 38 mm, colorată într-o nuanţă elegantă de albastru-
cenuşiu, cu trei perechi de pete negre caracteristice pe elitre. Antenele de asemenea au articolele
jumătate albăstru şi jumătate negre. Este răspândit în zonele de deal acoperite de păduri de fag.
Purpuricenus kaelheri este comun peste tot, cu excepţia zonei montane. Adulţii se recunosc uşor
după elitrele colorate în roşu purpuriu catifelat, cu o pat oval-alungită neagră central şi
posterioară. Speciile genurilor Plagionotus şi Strangalia sunt floricole, practicând un mimetism
batesian extrem de eficient (mimează diferite specii de viespi). Genul Dorcadion cuprinde specii
de talie medie, comune în zonele de stepă, care se caracterizează prin antenele mai scurte decât
corpul, culori sumbre – negr sau brun, uneori cu dungi sau pete albe. Adulţii se deplasează pe
jos, alergând destul de rapid. Adulţii ca şi larvele se hrănesc cu rădăcinile plantelor ierboase sau
cu seminţe. Unele specii sunt dăunătoare pentru culturile de cereale.
Familia Chrysomelidae include de asemenea un număr de peste 26 000 de specii, de talie mică,
asemănătoare cu coccinelidele, de care se deosebesc prin corpul mai alungit şi prin coloritul
corpului – de regulă albastru sau verde metalizat, mai rar roşu (colorit de avertizare, adulţii fiind
toxici). Capul este aproape complet mascat de protorace, iar antenele sunt uşor umflate la capăt.
Atât adulţii cât şi larvele sunt fitofage, unele dintre ele fiind dăunătoare datorită faptului că pot
forma populaţii foarte mari şi defoliază copacii – de exemplu Agelastica alni, o specie comună
în zonele deluroase şi montane, adesea producând defolieri la arin. Speciile autohtone mai
cunoscute sunt Chrysomela fastuosa – de culoare verde cu reflexe aurii, albastre sau roşii şi
Chrysomela magna – de culoare albastru metalizat. Ambele specii sunt comune pe diferite
labiate, trăind de obicei în aglomeraţii. Din acelaşi grup face parte şi Leptinotarsa decemlineata
(Fig. 131) – gândacul de Colorado - aclimatizat în Europa din America de Nord şi devenit un
cunoscut dăunător al cartofului. Adulţii sunt uşor de recunoscut prin protoracele portocaliu cu
pete negre şi prin elitrele galbene patru dungi longitudinale negre. Larvele sunt roşu-carmin, cu
pete negre.
Superfamilia Curculionoidea.
Familia Curculionidae este de asemenea un grup numeros, de peste 50 000 de specii; talia lor
este mică, iar capul este prelungit anterior cu un rostru caracteristic – care poate fi foarte lung –
ce poartă piesele aparatului bucal. Antenele sunt inserate la baza rostrului sau pe rostru, fiind
“frânte” la mijloc. Corpul este bine chitinizat, elitrele prezenând striuri, iar corpul fiind acoperit
cu solzi foarte asemănători cu cei de la lepidoptere. Adulţii - ca şi larvele sunt fitofagi. Cităm din
acest grup speciile genului Calandra (C.granaria (Fig. 131), C. oryzae), dăunătoare pentru
depozitele de cereale. Ambele specii au 3 – 4 mm lungime, de culoare brun-roşcate, foarte
frecvente în depozite. Liparus glabrirostris este una din cele mai mari specii ale grupului,
atingând 2 cm lungime. Are corpul de culoare neagră, cu pete mici cafenii pe elitre şi este
208
comună în regiunea montană. Speciile genului Balaninus se caracterizează prin rostru foarte
lung, care depăşeşte în lungime corpul însuşi.
Familia Scolytidae (Ipidae) include o altă categorie de coleoptere xylofage – atât ca larvă cât şi
ca adult, care îşi fac galerii la limita dintre scoarţă şi lemnul propriu-zis. Galeriile pe care le sapă
aceste insecte au o galerie centrală, din care se desprind galerii secundare dispuse caracteristic
pentru fiecare specie. Aceste galerii individuale nu se intersectează niciodată, indivizii
cunoscând poziţia vecinilor după vibraţiile lemnului. Talia este mică – nu depăşesc 2 – 5 mm
lungime), capul protejat de protorace, cu antene scurte, cu articolele terminale umflate, iar
abdomenul are segmentele reduse. Corpul este puternic chitinizat. Pe protorace şi elitre sunt
dispuşi denticuli fini cu ajutorul cărora insecta lărgeşte galeriile. Tarsele picioarelor sunt
pentamere. Una din cele mai comune specii din acest grup este Ips typographus (Fig. 131), cariul
comun. Prezintă pronotul masiv, negru-brun, cu elitrele castanii, prevăzute posterior cu câte trei
ţepi. Este o specie dăunătoare în special la molid, dar poate ataca şi lemnul de construcţii.
Supraordinul Mecopteroida
In acest supraordin sunt incluse insecte specializate, grupate în patru ordine: Mecoptera,
Trichoptera, Lepidoptera şi Diptera. Cu toate că din punct de vedere morfologic cele patru ordine
apar ca fiind diferite, unele trăsături morfologice ca şi existenţa unor fosile descoperite în
depozite australiene de vârstă triasică sugerează descendenţa acestor grupe de insecte din
strămoşi de acelaşi tip. Cei mai vechi reprezentanţi ai grupului apar în paleozoic, tipurile
evoluate diversificându-se în decursul mezozoicului, paralel cu evoluţia plantelor superioare.
Cele mai multe specii din acest grup posedă ca adult un aparat bucal adaptat pentru supt
derivat dintr-un aparat bucal pentru rupt şi mestecat – întâlnit în prezent la mecoptere, care
constituie grupul cel mai primitiv. Aripile sunt de regulă mai lungi decât corpul şi sunt acoperite
cu peri sau solzi coloraţi caracteristici. In ceea ce priveşte tipul de dezvoltare, aceasta se
desfăşoară ca o metamorfoză completă; larvele sunt polipode, oligopode sau apode,
predominând cele cu regim fitofag.
Figura 132: 1 – Kamopanorpa rotundipennis

(Mecoptera, permian superior, Asia; după 3
Martinov); 2 - Agetochorista splendida
(Mecoptera, permian superior, Asia; după
Martinov); 3 – Permochorista sinuata (Mecoptera
permian superior, Australia; după Tillyard); 4 –
Belmontia mitcheli (Paramecoptera, permian
superior, Australia; după Tillyard) 4
Ordinul Mecoptera Packard, 1886 (Panorpata)
209
Cuprinde aproximativ 475 de specii actuale, fosilele grupului fiind cunoscute din
permianul inferior american, iar în paleozoic grupul a avut o dezvoltare mult mai mare decât în
prezent. Astfel, fosilele lor apar în depozite permiene din America de Nord, Asia şi Australia
(Fig. 132), şi în mod interesant, formele australiene, care apar în depozite mai recente
comparativ cu cele asiatice şi americane, erau mai primitive ca acestea sub aspectul nervaţiunii.
Acest fapt sugerează că cele două grupe – cel holarctic şi cel australian au evoluat în paralel, din
strămoşi comuni care au populat soclul gondwanian.
Se consideră că printre mecopteroidele primitive se află atât strămoşii mecopterelor
actuale – care apar şi înlocuiesc pe cele primitive spre sfârşitul mezozoicului – cât şi cei ai
trihopterelor, lepidopterelor, siphonapterelor şi dipterelor actuale.

Figura 133 – stânga - Panorpa communis, mascul; dreapta – Boreus hiemalis femelă
(după Grassé)
Capul mecopterelor este ortognat, prelungit inferior cu un rostru care poartă în vârf
piesele aparatului bucal pentru rupt şi mestecat. Ochii compuşi sunt bine dezvoltaţi, iar cele mai
multe specii prezintă şi oceli. Antenele sunt filiforme, de lungime medie. Toracele poartă două
perechi de aripi alungite, transparente, fumurii, aproape egale, cu nervaţiune bogată,
asemănătoare cu cea a neuropterelor la formele primitive, lipsită însă de conective între nervurile
longitudinale la formele evoluate. Aripile anterioare sunt cuplate de cele posterioare printr-un
2
1
Figura 134 – 1 – Aparatul genital mascul la Panorpa communis; 2 – femelă de P.

communis depunând ponta; 3 – acuplarea la Bittacus tipularius; adulţii consumă
în timpul acuplării prada oferită de mascul femelei (după Taschenberg şi Brauer,
din Grassé)
210
Figura 135 – Larva la Panorpa

communis (după Brauer, din
Grassé)
mecanism de tip jugum-frenulum. Unele specii au aripile reduse sau chiar absente (genul
Boreus). Picioarele sunt lungi, adaptate la mers şi alergat. Abdomenul este format din 10
segmente.
La femele, capătul posterior este îngust, în vreme ce la masculi poartă un aparat de
acuplare masiv care este menţinut recurbat deasupra abdomenului într-o postură caracteristică,
de unde şi denumirea grupului de “muşte-scorpion”. In timpul perioadei de acuplare masculul
are un comportament tipic, un fel de “dans nupţial” în timpul căruia oferă femelei fie o picătură
de lichid regurgitat fie o pradă proaspătă, pe care ulterior partenerii o vor consuma împreună.
Ouăle sunt depuse în sol (Fig. 134) iar larvele sunt eruciforme (Fig. 135), având picioare
abdominale false ca şi larvele de lepidoptere. Regimul de hrană al larvelor este carnivor ca şi al
adulţilor, ele hrănindu-se fie cu prăzi mărunte fie cu cadavre proaspete. Impuparea se face în sol,
la o adâncime de câţiva centimetri, într-un cocon construit de larvă. Pupele sunt libere; înainte de
eclozare, nimfa sfâşie coconul şi sapă o galerie până la suprafaţa solului, astfel încât adultul să
poate ieşi uşor.
Mecopterele sunt insecte iubitoare de umezeală, fiind întâlnite în toate zonele ţării.
Adulţii sunt destul de comuni pe malurile râurilor sau pâraielor, în zonele mlăştinoase, dar şi pe
platourile montane. Sunt activi mai ales seara şi dimineaţa, în timpul orelor călduroase rămânând
ascunse în vegetaţie. Unele specii rezistă foarte bine la frig, adulţii fiind activi pe zăpadă în zilele
frumoase din ianuarie sau februarie (Boreus hyemalis - Fig. 133). Cea mai comună specie este
Panorpa communis (Fig. 133), o insectă de circa 1 cm lungime, cu aripile pătate cu fumuriu în
zona apicală şi cu vârful abdomenului cărămiziu.
Sistematica grupului este destul de complexă, datorită faptului că mecopterele apar ca un
adevărat nod filogenetic, iar printre grupele actuale – unele foarte primitive – sunt incluse şi
grupe fosile (din care, nu în mod surprinzător, unele sunt mai evoluate în ce priveşte nervaţiunea
comparativ cu unele din formele contemporane nouă).
Astfel, mecopterele pot fi împărţite în urămtoarele subordine: Protomecoptera (cu forme
fosile şi actuale), Eumecoptera (cu forme preponderent actuale, printre care se remarcă familiile
Meropeidae, Panorpidae, Panorpodidae), Neomecoptera (doar forme actuale - familia Boreidae),
Paramecoptera (forme exclusiv fosile), Paratrichoptera (forme exclusiv fosile), Protodiptera
(forme exclusiv fosile). Nod evolutiv extrem de important pentru mai multe ordine de insecte
oligoneopterele, mecopterele paleozoice derivă cel mai probabil din protoorthoptere sau
blatoidee paleozoice – iar în favoarea acestei ipoteze vine structura nervaţiunii aripilor unor
specii actuale primitive australiene – genul Notiothauma (Fig. 134) – care are o nervaţiune în
reţea compactă iar în repaus aripile anterioare şi cele posterioare sunt culcate orizontal pe spate,
ca şi în cazul blatoideelor. Pe de altă parte, mecopterele paleozoice au o serie de trăsături
comune cu strămoşii neuropterelor, astfel încât se presupune că cele două grupe au derivat dintr-
un acelaşi grup primitiv.
Legăturile filogenetice ale mecopterelor sunt relativ uşor de evidenţiat. In cadrul
grupului, se distinge tendinţa de a se dezvolta pe de-o parte rostrul şi piesele abaratului genital al
masculilor – rostrul este slab dezvoltat la formele primitive, iar piesele aparatului genital mascul
sunt mici şi capătul terminal al abdomenului nu se recurbează dorsal – iar pe de altă parte
tendinţa de reducere a nervaţiunii. In acest sens, prezenţa unor genuri ca Notiothauma sau
211
3
2
Figura 136: 1 – Notiothauma reedi

(Protomecoptera, Chile); 2 – Merope
tuber (Protomecoptera, estul SUA);
3 – Chorista ruficeps (Eumecoptera,
4
Australia); 4 – aripa anterioară la N.
reedi (după Grasse)
Merope reprezintă veritabile jaloane care indică gradul de evoluţie la un anumit moment al
ancestorilor grupului. Legăturile filogenetice cu celelalte grupe de insecte mecopteroide sunt
evidenţiate de asemenea printr-o serie de trăsături morfologice. Astfel, legăturile filogenetice cu
trichopterele sunt relevate de aspecte ale nervaţiunii, structura aproape identică a capsulei
cefalice, reducerea mandibulelor la ambele grupe, structura palpilor labiali (trichopterele au palpi
labiali triarticulaţi, mai primitivi comparativ cu cei biarticulaţi de la mecopterele actuale),
structura exoscheletului toracic, picioarelor, structura abdomenului şi chiar a aparatului genital
mascul (piesele armăturii genitale la trichopterele primitive se aseamănă mult cu piesele genitale
ale bitacidelor), tipul larvelor. Legăturile cu grupul lepidopterelor sunt mai greu de evidenţiat în
mod direct, însă, lepidopterele sunt foarte apropiate de trichoptere, derivând din acelaşi grup, iar
astfel se face şi legătura cu mecopterele. Dipterele pe de altă parte, mai ales nematocerele,
prezintă de asemenea afinităţi clare cu mecopterele. Acestea sunt dovedite de structura capsulei
cefalice (capul de la unele mecoptere primitive de tipul nanochoristidelor este foarte asemănător
ca structură cu cel al unor nematocere primitive), de lipsa galeei maxilelor, structura
musculaturii, structura palpilor maxilari, a buzei inferioare, reducerea mandibulelor, structura
exoscheletului toracic, structura pieselor armăturii genitale şi nervaţiunea aripilor (uenle forme
fosile de tipulide au o nervaţiune aproape identică cu cea a unor mecoptere). In sfârşit, unii
specialişti afirmă că sifonapterele au de asemenea origine într-un grup mecopteroid, legăturile
fiind relevate de prezenţa meronului coxal (prezent la mecoptre dar şi la sifonaptere), ca şi de
structura toracelui, cu protorace bine dezvoltat.
Subordinul Protomecoptera
Include specii actuale primitive, cu rostru slab dezvoltat şi aripi cu nervaţiune în reţea,
culcate paralel cu abdomenul în repaus. Din acest grup face parte familia Meropidae cu specii
nord-americane (Fig. 137) şi australiene, şi familia Notiothaumidae, cu o singură specie sud-
americană.
Subordinul Eumecoptera
Cuprinde specii caracterizate prin rostru lung şi aparat genital mascul hipertrofiat.
Nervaţiunea este redusă comparativ cu tipul precedent. Din acest grup fac parte familiile actuale
Choristidae şi Nanochoristidae (cu specii primitive răspândite numai în Australia, Noua
212
Zeelandă şi sudul extrem al Americii de Sud), Panorpidae (care cuprinde cele mai cunoscute
tipuri, cum sunt cele din genul Panorpa), Bittacidae.
Subordinul Neomecoptera
Cuprinde doar o singură familie cu specii considerate ca specializate. Aripile lipsesc,
aceste insecte fiind adaptate la viaţa în regiunile alpine şi temperat reci, şi fiind capabile să ducă
o viaţă activă în apropierea temperaturii de îngheţ a apei. Pe lângă aceste adaptări particulere,
boreidele nu prezintă oceli pe cap, aparatul genital mascul este specializat, iar femelele prezintă
un pseudoovopozitor (Fig. 133).
Ordinul Trichoptera Kirby, 1813
Trichopterele sunt un grup de insecte ce include în prezent circa 5500 de specii, cunoscut
cu forme fosile din triasicul superior. Trăsăturile lor morfologice indică certe afinităţi cu
mecopterele primitive de tip paramecopteroid, din care ulterior s-au desprins paratrichopterele
(vezi mai sus). Apariţia mai multor familii de trichoptere începând cu jurasicul superior
sugerează că diferenţeirea formelor actuale s-a făcur relativ târziu, în paralel cu evoluţia altor
tipuri de insecte oligoneoptere.
Ca aspect general, adulţii se aseamănă cu lepidopterele (Fig. 137), de care se deosebesc
prin faptul că au aripile acoperite cu peri – de unde vine şi numele grupului. Aripile sunt
transparente, brunii sau fumurii, cu nervaţiune asemănătoare cu cea de la mecoptere şi de la
lepidopterele primitive; la unele specii nervaţiunea este mult redusă. Aripa posterioară este mai
scurtă comparativ cu cea anterioară (ce are aspect triunghiular) şi are câmpul anal mai bine
dezvoltat. In repaus, aripile formează un acoperiş deasupra corpului.
Capul este ortognat, prezentând antene setiforme lungi, doi ochi compuşi şi adesea trei
oceli. Aparatul bucal este de tip masticator, fiind adaptat la rupt şi mestecat, caracterizându-se
prin faptul că piesele bucale sunt mici, uneori atrofiate, iar palpii (atât cei maxilari cât şi cei
labiali) sunt mari, bine dezvoltaţi. Toracele are primul segment redus, mezo şi metatoracele fiind
aproximativ egale. Picioarele sunt lungi, adulţii putându-se deplasa cu rapiditate pe sol sau în
vegetaţie, fără să facă uz de aripi. Tarsele prezintă cinci articole. Abdomenul este alungit, mai
slab chitinizat comparativ cu toracele; femelele nu prezintă ovopozitor iar armătura genitală a
masculilor se aseamănă cu cea de la lepidoptere. Adulţii sunt zburători destul de slabi. Cele mai
multe specii îşi petrec ziua ascunse în vegetaţie şi zboară doar în amurg şi pe timpul nopţii. Viaţa
lor durează de regulă destul de puţin – excepţie fac totuşi unele specii ai căror adulţi pot trăi 2-3
săptămâni. Hrana adulţilor este reprezentată de diferite sucuri vegetale – nectar – sau ling apa de
pe frunze. Ponta este depusă sub apă, pe pietre sau pe alte tipui de substrate, ouăle fiind incluse
într-o substanţă gelatinoasă.
Figura 137 – Trichoptera: stânga –adultul la Limnephilus

rhombicus (după Martin); dreapta – larva la Hydropsyche
(după Haller) (din Grassé)
213
Larvele (Fig. 137) sunt acvatice (excepţie făcând o singură specie), majoritar dulcicole –
puţine s-au adaptat vieţii în ape salmastre, de tip oligopod campodeiform la unele specii sau
eruciform la altele (la acestea din urmă, pe abdomen sunt prezente picioare abdominale false pe
primul şi ultimul segment). Pe abdomen şi la baza picioarelor sunt prezente branhii traheene,
caracteristice pentru familii şi genuri. Larvele prezintă şi glande sericigene, iar cu ajutorul
secreţiei acestora îşi construiesc tuburi de protecţie alcătuite din diferite tipuri de materiale –
resturi de frunze, firişoare de nisip sau pietriş, crenguţe etc (Fig. 138) – fiecare specie având o
aceeaşi arhitectură şi folosint un acelaşi material. Din acest motiv, tuburile pot fi folosite pentru
identificarea speciilor. Larva stă în interiorul tubului, ancorată de căptuşeala interioară din fire de
mătase cu picioarele abdominale. Impuparea are loc pe fundul apei, iar nimfele sunt libere; spre
deosebire de alte tipuri de insecte superioare, nimfele sunt capabile să se mişte în căsuţele lor. In
stadiul final, nimfele părăsesc căsuţa, ieşind în apă, pentru a duce o scurtă perioadă de timp o
viaţă liberă. Eclozarea adultului se face în mediul terestru. Pentru aceasta, nimfa sfâşie cu
mandibulele învelişul de protecţie, iese afară din apă şi se caţără pe un suport oarecare, unde,
după uscarea tegumentului eclozează adultul. Larvele trihopterelor preferă în cea mai mare parte
apele limpezi, curate, repezi şi bine oxigenate din zonele de deal sau munte; din acest motiv, pot
fi folosite ca organisme indicatoare pentru calitatea apei. Regimul de hrană al larvelor este
detritivor iar altele sunt răpitoare, hrănindu-se cu mici organisme acvatice pe care le capturează
cu ajutorul unor plase din fire de mătase.
10
11
8 9
1 7
2 3 4
5
6 12
Figura 138 – Tipuri de căsuţe la trichoptere.

1 – Gliphotaelius pellucida; 2 –
Grammotaulius atomarius; 3 – Limnophilus
14
rhombicus; 4 – Odontocerum albicorne; 13
5 – Stenophylax stellatus; 6 – Phryganea sp.; 7 – Ganonema nigrum; 8 – Silo nigricornis; 9 –
Limnophilus flavicornis; 10 – Helicopsyche borealis; 11 – Hydroptila maclachlani; 12 – Anabolia
laevis; 13 – nimfa la Hydropsyche (din Grassé)
Sistematica grupului se bazează în pe structura palpilor pentru descrierea subordinelor şi

uneori a infraordinelor. Grupul cuprinde două subordine – Aequipalpia (Annulipalpia) şi
Inequipalpia (Integripalpia) – care cuprind peste 20 de familii. In fauna ţării noastre trihopterele
sunt bine reprezentate.
Subordinul Inaequipalpia (Integripalpia). Speciile din cadrul acestui grup taxonomic se
caracterizează prin numărul inegal de articole ale palpilor maxilari la cele două sexe – femelele
au întotdeauna cinci articole iar masculii au trei sau patru. Include forme de talie mare – familia
Phryganeidae – care au larve eruciforme şi construiesc tuburi din resturi vegetale dispuse în
spirală, sau forme de talie medie – familia Limnophilidae – care include aproximativ o treime
din speciile actuale de trihoptere, foarte comune în toate apele curgătoare sau stătătoare.
214
Adulţii ating 25 – 60 mm anvergură, având aripile anterioare brun-cenuşii sau brun-

roşcate, iar aripile posterioare transparente. La noi în ţară sunt comune în zonele montane
Phryganea grandis şi specii ale genului Limnephilus.
Subordinul Aequipalpia (Annulipalpia) cuprinde trichoptere la care palpii maxilari au
cinci articole la ambele sexe. Din acest grup fac parte familiile Hydropsychidae cu specii ale
căror larve îşi construiesc pe faţa inferioară a pietrelor tuburi din firişoare de nisip sau pietriş, iar
unele specii construiesc plase pentru capturarea unor prăzi mărunte; Rhyacophilidae – cu specii
de talie mică, cu larve care nu îşi construiesc adăposturi, trăind libere în pâraiele repezi de
munte.
Ordinul Lepidoptera Linné, 1758
Cu cele circa 250 000 de specii cunoscute în prezent şi repertizate în peste 100 de familii, acest ordin este
unul din grupele majore de insecte actuale. Datorită bogăţiei extraordinare a formelor tropicale, ca şi a întinselor
zone slab explorate, numărul total de specii de lepidoptere s-ar putea să fie mult mai mare. Resturile fosile de
lepidoptere nu sunt atât de vechi comparativ cu alte grupe de insecte, datând abia din perioada terţiară. Insă, datorită
faptului că la acea dată familiile actuale erau deja complet diferenţiate (cu toate că speciile fosile nu se mai regăsesc
în prezent), iar această diferenţiere necesită un timp îndelungat, se poate presupune că lepidopterele au apărut şi s-au
diversificat în decurscul jurasicului, în paralel cu flora de angiosperme, de care adulţii şi larvele sunt strâns legaţi
atât prin modul de viaţă cât şi prin hrănire. Grupul de origine al lepidopterelor are legături probabile cu
paratrichopterele, iar primele tipuri ale acestui important grup din prezent au populat la început soclul gondwanic de
unde s-au răspândit ulterior pe tot globul.
Lepidopterele se remarcă faţă de celelalte grupe de insecte prin aripile mari, acoperite cu solzi coloraţi (de
unde vine şi denumirea ordinului). Capul şi corpul, inclusiv picioarele, snt de asemenea acoperite cu solzi – care au
originea în peri tegumentari. Capul lepidopterelor este ortognat şi se remarcă prin cei doi ochi compuşi foarte mari,
plasaţi lateral, prin antenele divers conformate şi prin aparatul bucal adaptat la suptul sucurilor dulci din corola
florilor. Ca structură, acest aparat bucal este de tip maxilar – galeele fiind cele care se alungesc foaste mult şi dau
naştere trompei; celelalte piese ale aparatului bucal se atrofiază, cu excepţia palpilor labiali, care protejează trompa
în repaus (aceasta este menţinută în spirală, sub cap). Ocelii sunt prezenţi doar la unele forme – deasupra fiecăruia
din cei doi ochi compuşi aflându-se câte un mic ocel. Există însă şi specii de lepidoptere care au aparat bucal adaptat
la rupt şi mestecat, cu madibule şi maxile funcţionale – la micropterigide, care se hrănesc cu polen şi nu cu nectar.
Eriocranioidele, alt grup primitv, au mandibulele atrofiate iar maxilele se alungesc, servind deja pentru supt.
Toracele este caracterizat prin protoracele redus şi mezo şi metatorace sudate între ele. Picioarele sunt de dimensiuni
medii şi au de cele mai multe ori articolele subţiri; ele servesc mai mult la agăţat de diferite suporturi şi mai rar la
mers. Unele grupe de lepidoptere diurne au picioarele protoracice reduse, în strânsă legătură cu reducerea primului
segment toracic. Aripile lepidopterelor se remarcă prin suprafaţa lor mare faţă de mărimea corpului, lepidopterele
fiind insecte prin excelenţă zburătoare. Aripa anterioară este mai mare comparativ cu cea posterioară şi are de regulă
formă triunghiulară. Nervaţiunea este redusă, caracteristică pentru diferitele grupe. In timpul zborului, aripile bat
aerul în acelaşi timp, aripa anterioară cuplându-se de cea posterioară prin diferite mecanisme. In repaus, aripile
anterioare le acoperă pe cele posterioare la marea majoritate a speciilor; la formele diurne însă, aripile sunt ţinute în
repaus ridicate deasupra corpului, în acest fel fiind expusă faţa inferioară a aripilor posterioare. Coloritul aripilor
este divers, asigurând de obicei mascarea adulţilor în timpul repausului. Solzii leipdopterelor reprezintă peri profund
modificaţi, inseraţi în aripă printr-un scurt pedicel. Solzii sunt dispuşi pe aripi în şiruri regulate (Fig. 139, 140), de
solzi alungiţi – denumiţi solzi tegentes, care sunt dublaţi de solzi scurţi – solzii bazali. La formele primitive din
subordinul Homoneura, solzii sunt însă de regulă împrăştiaţi neuniform pe suprafaţa aripii, spre deosebire de
speciile evoluate din subordinul Heteroneura. Solzii au o structură destul de complicată, fiind goi în interior şi
prezentând pe suprafaţă denivelări dispuse regulat, care permit reflectarea luminii sub diferite unghiuri şi conferind
aripii pe lângă culorile chimice şi culori fizice, de reflexie. Uneori, lepidopterele au pe aripi aşa-numiţi solzi
androconiali, cu o structură diferită de cea a solzilor obişnuiţi. Aceştia sunt fie grupaţi în anumute zone ale aripii,
unde formează pete compacte (la satiride, nimfalide, papilionide, pieride), fie sunt didseminaţi printre ceilalţi solzi
(de ex. la licenide). Astfel de solzi există şi la femele, dar de regulă sunt prezenţi la masculi. O serie de specii pot
prezenta astfel de solzi şi în alte zone ale corpului – de ex. pe picioare, ca la Sterrha aversata). De o formă
particulară, aceşti solzi sunt în legătură cu glande tegumentare care produc substanţe volatile ce au importanţă în
decursul recunoaşterii sexelor.
215
Solz tegentes
Solz bazal
3
2
Figura 139 – 1 – dispoziţia solzilor pe aripă la lepidoptere; 2 – picior abdominal larvar;

3 – Thysania agrippina (mărime naturală; după Sokolov et al.) (1,2– după Grassé)
La multe specii de lepidoptere se observă un dimorfism sexual pregnant, masculul fiind diferit de femelă în
privinţa coloritului sau a taliei. Uneori, la unele specii femelele au aripile reduse sau sunt aptere. Abdomenul este
alungit, format din zece segmente; la masculi, segmentele genitale sunt profund modificate, părţile lor componente
împreună cu resturi ale unor foste apendice abdominale formând armătura genitală.
Talia adulţilor variază de la câţiva mm până la peste 30 cm anvergură cât are gigantul grupului – Thysania
agrippina din familia Noctuidae (Fig. 139), care zboară în zona bazinului Amazonului. In cazul lepidopterelor, talia
nu indică în mod neapărat şi gradul de specializare al insectei; cu toate acestea, există şi în cazul acestui grup specii
de talie mare care au caractere de primitivitate – de exemplu ornitopterele din zona indo-pacifică, însă de obicei,
speciile din grupa micropterigidelor şi eriocranioidelor, considerate a fi primitive se caracterizează prin talie redusă.
216
Lamela inferioară Trabecule

Lamela
8 superioară
Lamela
2 3 inferioară
9
1 Figura 140 – Solzi – Tipuri şi

5
ultrastructură (după Grassé)
1 – solz marginal la uraniide; 2 – solz
7
6 tegentes la Argynnis; 3 – solz tegentes la
4 Hepialus; 4 – solz androconial la
satiride; 5 – solz androconial la arginine;
6 – solz androconial la licenide
7 – solz – detalii de ultrastructură, 8 - secţiune transversală; 9 – ultrastructura unui solz la
Vanessa atalanta (după Mayer, Weber, din Grassé)
Larvele lepidopterelor sunt caracterizate prin prezenţe picioarelor abdominale false (pdes spurii – Fig. 139)
– larve eruciforme. Regimul alimentar al larvelor este fitofag, aparatul bucal fiind de tip primitiv, adaptat pentru rupt
şi mestecat. Multe larve de lepidoptere au glande sericigene, fiind capabile să ţeasă fire de mătase folosite fie la
construirea de adăposturi fie pentru protejarea nimfei. Nimfa este de tip crisalidă, sau obtectă, apendicele fiind lipide
de corp datorită unei secreţii eliminate de larvă înainte de împupare. La grupele primitive – micropterigide şi
eriocranioide – pupele sunt libere sau parţial libere – la hepialide. Impuparea are loc fie în sol, în mici cavităţi, fie pe
sol, fie în vegetaţie.
Figura 141 – Nervaţiunea la lepidoptere: 1 – Mnemonica subpurpurella (Eriocranioidae, Homoneura); 2 –
Xyleutis eucalypti (Cossidae, Heteroneura – formă primitivă); 3 – Limenitis populi
1 3
2
(Nymphalidae, Heteroneura – formă evoluată) (după Grassé)
Ecologie. Cele mai multe specii de lepidoptere sunt nocturne, în acest fel reuşind să ocupe o nişă trofică
fără concurenţă (de exemplu, din cele circa 4000 de specii menţionate în România, doar circa 100 sunt diurne).
Adulţii sunt buni zburători, practicând atât zborul ramat cât şi pe cel planat – acesta din urmă fiind întâlnit la
speciile diurne, care pot beneficia astfel de curenţii ascendenţi de aer cald. Larvele sunt şi ele în mare majoritate
nocturne, solitare sau gregare. La multe specii de lepidoptere nocturne – mai ales la saturnide, noctuide, limantriide,
masculii sunt atraşi de femelele nefecundate cu ajutorul feromonilor sexuali emişi de aceasta. Antenele masculilor
sunt din acest motiv la multe specii pectinate, complicate, permiţând decelarea feromonilor de la distanţe foarte mari
(o femelă de Saturnia pyri poate atrage masculii de pe o rază de câţiva km). La lepidopterele diurne din familiile
Nymphalidae, Satyridae, Pieridae, Lycaenidae, Morphidae ş.a., solzii de pe aripi – sau de pe anumite porţiuni ale
aripilor – sunt capabili să reflecte lumina ultravioletă, masculii semnalându-şi astfel prezenţa într-un mod pe care
217
ochiul vertebratelor nu-l poate percepe. Masculii multor specii de lepidoptere diurne din familiile Papilionidae,
Nymphalidae, Satyridae, Hesperiidae, au un comportament teritorial: în anumite perioade ale zilei patrulează un
anumit teritoriu de pe care gonesc orice alt mascul aparţinând aceleiaşi specii prin aşa-numitele zboruri de urmărire.
Astfel de comportamente sunt deosebit de evidente la Papilio machaon, Vanessa atalanta, Pararge megera.
1
3
4
2
5 6
Figura 142: 1 – Allochapmannia sparmannella (Eriocraniidae); 2 – Mycropteryx paykullella

(Micropterygidae); 3 – Hepialus humuli, (Hepialidae, femela); 4 – H. humuli (mascul); 5 – Tineola
bisseliella (Tineidae); 6 – Laspeyresia pomonella (Tortricidae) (după Grassé)
Sistematica grupului se bazează în mare măsură pe nervaţiune, chiar dacă sunt şi specialişti care optează
pentru o clasificaţie după tipul aparatului de cuplare al aripilor în timpul zborului, structura aparatului genital (la
unele specii de lepidoptere există două orificii genitale femele, plasate pe segmente diferite – Ditrysia în timp ce la
altele există un singur astfel de orificiu – Monotrysia) sau a picioarelor abdominale ale larvelor, sau chiar elemente
ale exoscheletului toracic. Acesta este cazul clasificaţiei propuse de lepidopterologul român E.V. Niculescu, care
împarte lepidopterele în Parasternia şi Aparasternia, în funcţie de prezenţa sau absenţa parasternului la adulţii
lepidopterelor. In ceea ce priveşte grupele primitive, ca micropterigidele şi eriocranioidele, au existat opinii pentru
desprinderea lor de lepidoptere şi crearea pentru ele a unui ordin separat, însă această opinie nu a fost însuşită de
marea majoritate a specialiştilor.
In continuare optăm pentru împărţirea lepidopterelor în două subordine – Homoneura şi Heteroneura – în
funcţie de tipul de nervaţiune, pentru a păstra unitatea în ce priveşte sistematica generală a insectelor.
218
4
Figura 143 – 1 – aspectul aripilor la
nepticulide; 2 – nervaţiunea la
Nepticula; 3 – nervaţiunea la Tischeria;
Subordinul Homoneura
Include lepidoptere primitive (Fig. 141), cu aripile anterioare şi posterioare aproape identice ca dimensiuni,
formă şi nervaţiune. In acest grup sunt incluse specii răspândite mai ales în zona continentului australian (grupul
este slab reprezentat în restul lumii, inclusiv în regiunile temperate ale Europei). Alte caracter de primitivitate la
acest grup sunt reprezentate de modul de dispunere al solzilor pe aripi şi de prezenţa aparatelor bucale masticatoare
(familia Micropterygidae cu circa 40 de specii) sau mixte - familia Eriocranioidae (Fig. 142). In fauna ţării noastre
homoneurele sunt slab reprezentate – de exemplu, din cele 35 de specii de eriocranioide cunoscute doar cinci se
întâlnesc în Europa. Alături de familiile menţionate anterior demnă de remarcat este familia Hepialidae, cu specii de
talie medie sau mare; comun în Europa este Hepialus humuli (Fig. 142), o specie cu dimorfism sexual pregnant,
femelele fiind albicioase iar masculii coloraţi roz cu dungi aurii.
Subordinul Heteroneura
Cuprinde cea mai mare parte a lepidopterelor actuale, cu aripile anterioare diferite de cele posterioare ca
formă, structură a nervaţiunii (Fig. 141) şi colorit. Din cele aproximativ 90 de familii de lepidoptere, vom prezenta
în continuare pe cele mai importante ca număr de specii.
Familiile Stigmelidae şi Incurvariidae (Fig. 143) se caracterizează prin talia mică a adulţilor – 3 – 17 mm
anvergură, prin nervaţiunea redusă, şi prin faptul că aripile prezintă printre solzi numeroşi peri, de dimemensiuni
microscopice. Stigmelidele include cele mai mici lepidoptere (adulţii având uneori abia 3 mm anvergură), iar larvele
fiind miniere. Incurvariidele se remarcă prin prezenţa unui ovopozitor la femele. Uneori, adulţii au aripile colorate
în nuanţe metalizate, iar antenele sunt foarte lungi – Adela degeerella.
Familia Tineidae (suprafam. Tineoidea) este o familie vastă, cu adulţi de talie mică, cu colorit şters şi
uniform. Adulţii au aripile alungite, înguste, cu marginile prevăzute cu solzi alungiţi. Larvele acestor specii
consumă detritus vegetal sau animal, micelii de ciuperci, boabe de cereale, multe dintre ele construindu-şi tuburi de
mătase pe care le poartă peste tot; altele fac galerii în substratul cu care se hrănesc. Din acest grup fac parte specii la
Tinea granella sau Tineola biselliella (Fig. 142), moliile cerealelor şi respectiv de haine.
Familia Psychidae, din aceeaşi suprafamilie, cuprinde specii interesante prin habitusul adulţilor – din care
masculii au aripile fumurii, translucide, iar femelele sunt aptere – şi obiceiurile larvelor, care îşi construiesc căsuţe
din fire de mătase, pe care prind de obicei diferite structuri vegetale, dar şi firişoare de nisip, realizând tuburi de
protecţie extrem de armonios construite, pe care nu le mai părăsesc. Menţionăm din acest grup genul Fumea, cu
specii comune în toată ţara.
219
1 2 3 4
6
5
7
Figura 144 – 1 – Tortrix viridana (Tortricidae); 2 – Paranthrene tabaniformis (Aegeriidae); 3 – Zygaena

transalpina (Zygaenidae); 4 – Zeuzera pyrina (Cossidae); 5 – Pterophorus monodactylus
(Pterophoridae); 6 – Gnophos sp. (Geometridae); 7 – modul de deplasare al omizilor de
geometride.
Familia Aegeriidae, din aceeaşi suprafamilie include un grup de lepidoptere interesante, ai căror adulţi
practică un mimetism batesian perefct, imitând diferite specii de viespi sau albine. Aripile lor sunt înguste şi în mare
parte lipsite de solzi, în timp ce corpul este colorat în negru cu inele galbene. Adulţii sunt diurni, putând fi întâlniţi
pe imflorescenţele compozitelor sau apiaceelor, având un comportament asemănător cu cel al hiemnopterelor
mimate. Larvele lor
sunt xilofage, săpând galerii în lemnul verde. Din acest grup fac parte Aegeria apiformis şi Parantherne
tabaniformis (Fig. 144), specii relativ comune la noi în ţară.
Familia Tortricidae (suprafam. Tortricoidea) cuprinde tot specii de talie mică, dar adulţii au un colorit de
dezagregare format adesea din desene complicate şi colorate. Denumirea grupului vine de la obiceiul larvelor de a
răsuci marginile frunzelor cu care se hrănesc pentru a se proteja astfel în tuburile formate. Tortrix viridana (Fig.
144) este o specie de masă, foarte frecventă în zonele cu păduri de stejar, putând cauza defolieri în cazul unor
dezvoltări masive. Adultul se recunoaşte uşor după fondul verde al aripilor anterioare. Din acelaşi grup face parte şi
Laspeyresia pomonella (Fig. 142), caracterizată prin aripile anterioare brune cu pete roşcate şi albăstrui; larvele
acestei specii se dezvoltă în interiorul fructelor de măr.
Familia Zygaenidae (suprafam. Zygaenoidea) include specii de talie medie, diurne, care au corpul toxic.
Din acest motiv, au aripile şi corpul colorate în negru cu pete roşii intens (Fig. 144) – practicând un foarte eficient
colorit de avertizare. Adulţii au zborul greoi şi dacă sunt prinşi elimină lichid toxic, de culoare verde-gălbuie, la
suprafaţa abdomenului. Pot fi întâlniţi adesea pe inflorescenţele asteraceelor, alături de siptere şi himenoptere. Una
dintre cele mai comune specii agrupului este Zygaena filipendulae, întâlnită atât la şes cât şi în zonele montane.
Zygaena transalpina, o specie mai rară în fauna ţării noastre, se întâlneşte în zonele montane.
Familia Pterophoridae (suprafam. Pterophoroidea) include specii nocturne curioase la care aripile se reduc -
într-un mod caracteristic – nervurile rămân bine dezvoltate, reducându-se mult spaţiul dintre ele, astfel încât aripa
are un aspect palmat (Fig. 144) cu marginea prezentând intrânduri adânci. Eficienţa zborului este asigurată de perii
lungi situaţi marginal pe aceste despicături. In repaus, aceste lepidoptere au un aspect curios, aripile fiind menţinute
perpendicular pe axa longitudinală a corpului, în poziţie orizontală, astfel încât insecte are aspectul literei T. De
regulă culorile lor sunt deschise – gri-albicios sau gălbui.
220
1 2 3 5 6
10
7 8 11 12
9
Figura 145 – 1,2,3 – căsuţe ale larvelor de psychide (Amicta murina, Metisa atra, Phalacropteryx
graslinella); 4 – Cossus cossus (Cossidae); 5 – Ourapteryx sambucaria, 6 – Abraxas
grossulariata, 7 – Biston betularia, 8 – Boarmia punctinalis (Geometridae); 9 – Lymantria dispar,
mascul; 10 – L. dispar, femelă; 11 – L. monacha, mascul (Lymantriidae); 12 – Epicalia villica
(Arctiidae) (după Koch).
Familia Geometridae (suprafam. Geometroidea) include un grup important de specii nocturne (circa 400 în
fauna României), caracterizate prin faptul că larvele nu au picioare abdominale false decât pe ultimul segment, din
această cauză având un mod de deplasare caracteristic – cu îndoiri şi alungiri succesive. Adulţii au corpul subţire şi
alungit iar aripile sunt relativ fragile, homocrome, adesea cu desene extrem de complicate care le asigură o protecţie
perfectă. In repaus se odihnesc adesea cu aripile semideschise, astfel încât la multe specii acelaşi colorit homocrom
este prezent şi pe aripile perechii metatoracice - ex. genul Boarmia, cu specii silvicole, al căror colorit imită la
perfecţie scoarţa copacilor acoperită de licheni. Din acest grup fac parte o serie de specii foarte răspândite la noi în
ţară. Abraxas grossulariata (Fig. 145), o specie relativ comună, se remarcă prin coloritul alb al aripilor, pe care sunt
dispuse pete negre; aripile anterioare prezintă o bandă îngustă de culoare portocalie, flancată de pete negre, iar
corpul este de asemenea portocaliu cu pete negre. Biston betularia este de asemenea frecvent în regiunile deloroase,
putând fi întâlnite atât forma nominală – de culoare marmorată, cât şi forma melanică. Speciile genului Erannis (E.
defoliaria, E. aurantiaria), se remarcă prin dimorfismul sexual pregnant, femelele fiind lipsite de aripi. Masculii au
aripile alungite apical, de culoare albicioasă sau gălbuie, cu o bandă lată mai închisă în zona submarginală. In celula
discală este prezent un punct negricios. Larvele acestor specii sunt prezente în zonele împădurite, consumând
frunzele de la o gamă destul de largă de specii de arbori; uneori produc defolieri în livezile de pomi fructiferi. Genul
Ourapteryx cuprinde specii silvicole, de talie medie. O. sambucaria (Fig. 145) este comun în pădurile de fag şi
molid din zona montană şi deluroasă. Se remarcă prin aripile colorate galben citron, cu o scurtă “coadă” în zona
unghiului anal al aripilor posterioare.
Familia Lymantriidae (suprafam. Noctuoidea) cuprinde specii de lepidoptere caracterizate prin dimorfism
sexual prezent, masculii având talia mai mică şi coloritul mai închis, în timp ce femelele, masive, au talia mai mare
şi desenele mai palide. De asemenea, masculii au antene dublu pectinate. Lymantria dispar este cea mai răspândită
specie a grupului. Masculii au aripile colorate într-un desen homocrom cu nuanţe de marin, în vreme ce femelele,
mult mai mari, sunt albicioase. Larvele, care au în primele stadii un comportament gregar, sunt păroase (perii fiind
toxici) şi prezintă pe corp mici protuberanţe de culoare roşie şi albastră. Larvele consumă îndeosebi frunze de stejar,
dar pot ataca o gamă extrem de largă de arbori, fiind considerate deosebit de dăunătoare nu numai în domeniul
silvic, ci şi în pomicultură. Femele depune ponta la baza trunchiurilor, ouăle fiind protejate de perii de pe
abdomenul femelei, care formează o pătură de protecţie. L. dispar a fost transportatăpentru studii în SUA, la
începutul secolului XX. Scăpată de sub control, această specie s-a răspândit rapid, devenind în scurt timp unul din
221
cei mai periculoşi defoliatori în pădurile nord-americane, deoarece în noul habita lipseau duşmanii naturali.
Lymantria monacha este de asemenea comună, dar este prezentă doar în zona montană, larvele hrănindu-se pe
conifere.
3 4
1
2
5
6
Figura 146 – 1 – Noctua pronuba; 2 – Catocala nupta; 3 – Autographa gamma; 4 – Agrotis segetum
(Noctuidae); 5 - Acherontia atropos (Sphingidae); 6 – Saturnia pyri (Saturnidae) (după Koch)
Familia Noctuidae (suprafam. Noctuoidea) include cel mai evoluat grup de lepidoptere, după opinia
majorităţii lepidopterologilor. Numărul de specii este foarte mare – de exemplu în fauna României sunt menţionate
circa 800 de specii – adulţii fiind buni zburători, de talie medie, mare sau foarte mare. De obicei aripile anterioare au
desene homocrome, în vreme ce aripile posterioare sunt albicioase sau prezintă culori vii, contrastante – la speciile
care zboară şi pe timp de zi şi care practică demonstraţia ca mijloc de protejare. Larvele lor sunt polifage, nocturne
ca şi adulţii. Noctua pronuba (Fig. 146) prezintă aripile anterioare acoperite cu un desen homocrom în diferuie
nuantă de brun, în timp ce aripile posterioare sunt galbene-portocalii, cu o dungă marginală neagră de lătime medie.
Una din speciile cele mai comune ale grupului este Autographa gamma (Fig. 146), caracterizată prin petele aurii de
forma literei greceşti gamma de pe aripile anterioare, care poate fin întâlnită în toate zonele ţării. A. gamma este o
specie foarte răspândită în toată ţara, bună zburătoare şi rezistentă în cele mai variate condiţii de mediu. Astfel,
adulţii pot fi întâlniţi de primăvara până toamna târziu (uneori pot apare şi în zilele mai călduroase de iarnă), de pe
litoral până în zona alpină. Adaptabilităţii ridicate a adulţilor se adaugă şi polifagia accentuată a larvelor, care
practic se pot hrăni cu un număr mare de plante. Tot din această familie fac parte speciile genului Catocala
caracterizate prin talia mare şi prin aripile posterioare roşii cu benzi negre caracteristice. Din această familie mai pot
fi menţionate şi alte specii cu importanţă economică negativă: Mamestra brassicae, cu larve dăunătoare în special
brasicaceelor, Agrotis segetum, ale cărei larve se hrănesc în special cu graminee, fiind deosebit de dăunătoare pentru
semănături, Agrotis tritici, Agrotis exclamationis etc.
Familia Arctiidae cuprinde unii dintre cei mai aspectuoşi fluturi nocturni din fauna Europei. De talie mică
sau medie, arctiidele prezintă adesea aripile anterioare prevăzute cu desene de dezagregare negre cu alb, în vreme ce
aripile posterioare sunt viu colorate – galben sau roşu-coraille cu pete negre. Datorită faptului că zboară şi pe timpul
zilei, aceste lepidoptere reuşesc să distragă atenţia păsărilor insectivore. Menţionăm din acest grup speciile
Ryparioides metelkana, rară şi localizată în Delta Dunării (unde formează însă populaţii numeroase) şi Epicallia
villica, o specie comună în zonele de şes, care în unii ani poate apare în masă. Aceasta din urmă are aripile
222
anterioare de culoare neagră cu opt pete albe caracteristice. Aripile posterioare sunt galben-portocalii, cu unghiul
apical negru şi şase pete negre. Hypantria cunea este o specie nord-americană, introdusă în Europa la sfârşitul celui
de-al doilea război mondial, odatăcu transporturile logistice pentru front. Adulţii au anvergura de 20 – 26 mm, şi
sunt de culoare albă; există şi forme cu aripile pătate cu negru, dar sunt foarte rare. Extrem de polifagă şi de
rezistentă la substanţe chimice, această specie a devenit rapid o adevărată plagă, consumând frunze de la un număr
mare de arbori şi arbuşti pe care îi poate defolia în întregime. Este deosebit de dăunătoare în livezi; larvele sunt
gregare, construindu-şi adăposturi din fire de mătase, care pot cuprinde treptat toată coroana copacului.
Familia Sphingidae (suprafam. Sphingoidea) cuprinde fluturi crepusculari foarte buni zburători care de
obicei nu se aşează pe flori pentru a se hrăni ci îşi desfăşoară trompa foarte lungă din zbor, introducând-o în
interiorul corolei. Aripile anterioare sunt de circa două ori mai lungi comparativ cu cele posterioare, iar alura aripii
permite adultului efectuarea unor mişcări extrem de precise şi de rapide în timpul zborului. Larvele sfingidelor se
caracterizează prin prezenţa unui ţep dorsal caracteristic situat posterior; multe din larve sunt diurne, având un
colorit de dezagregare format din dungi, puncte şi pete albe sau viu colorate pe un fond brun, verzui sau negru, care
le face greu de observat în vegetaţie. Din această familie face parte Acherontia atropos – fluturele “cap de mort”,
care se remarcă prin adaptarea particulară de a se hrăni în interiorul coloniilor de albine cu miere; albinele nu îl pot
înţepa deoarece are corpul acoperit cu solzi lungi şi foarte deşi, care nu permit pătrunderea acului albinelor până la
părţile sensibile. Tot din aceeaşi familie fac parte specii ca Agrius convolvuli, un sfingid de talie mare (anvergura
atinge adesea 10 cm), la care trompa este lungă de circa 100 mm, şi Macroglossa stellatarum, caracterizată printr-un
grup de peri lungi caracteristici situaţi terminal pe abdomen; ambele sunt specii extrem de comune la noi, ultima
putând fi întâlnită de pe plajă până în zona montană şi alpină, adulţii apărând chiar în zilele călduroase de iarnă.
Familia Saturnidae (Attacidae, Bombycidae – suprafam. Saturnoidea) cuprinde specii de talie medie, mare
şi foarte mare caracterizate prin faptul că larvele ţes înainte de împupare o gogoaşă din fire de mătase foarte lungi
care protejează nimfa. Speciile de talie mare se remarcă adesea prin prezenţa atât pe aripile anterioare cât şi pe cele
posterioare a unor oceli caracteristici. Saturnia pyri, fluturele mare cu ochi de păun, este cea mai mare specie de
lepidopter de pe continentul european, anvergura aripilor putând atinge 15 cm. Fluturele este uşor de recunoscut,
după aripile mari, colorate în diferite nuanţe de maron. Din acest grup face parte Bombyx mori, fluturele de mătase,
a cărui domesticire a avut loc în China antică cu mai bine de 4000 de ani în urmă. La fluturele de mătase se remarcă
un fenomen cunoscut de regulă la multe specii domesticite – pierderea coloritului iniţial. Cu toate că strămoşii
acestei specii aveau aripi mari, cu desene brune, în prezent aripile acestei specii sunt atrofiate, iar culoarea lor este
3
2 4
1
Figura 147: 1 – Papilio machaon (Papilionidae); 2 – Parnassius apollo
(Papilionidae); 3 – Pieris rapae ♀; 4 – Aporia crataegi (Pieridae)
(după Koch)
albicioasă. Specia în sine reprezintă rezultatul selecţiei naturale, şi nu mai este capabilă să trăiască în libertate. In
zona indo-pacifică mai trăiesc şi alte saturnide care produc mătase cu fir lung – speciile genului Antheraea - dar
acestea nu au fost “domesticite” în acelaşi mod ca B. mori. Din aceeaşi familie face parte şi unul din cei mai mari
fluturi actuali – Attacus atlas din Asia de Sud-Est, a cărui anvergură poate depăşi 20 de cm.
Familia Papilionidae (suprafam. Papilionoidea) cuprinde circa 450 de specii de fluturi diurni, caracterizaţi
prin prezenţa la multe specii a unor prelungiri ale aripilor posterioare în zona anală, prelungiri care au rolul de a
proteja fluturele în zbor de curenţii de aer turbionari care iau naştere în spatele lui şi care l-ar putea dezechilibra. O
parte din speciile din zonele temperate se caracterizează prin fondul galben cu dungi negre – de exemplu Papilio
machaon (Fig. 147) sau Iphiclides podalirius – care reprezintă un colorit de dezagregare tipic. Din aceeaşi familie
face parte şi genul Parnassius care include specii primitive, răspândite mai ales în Asia. Spre deosebire de
papilionidele tipice, parnasiinele au fondul aripilor de culoare albă, cu nervurile adesea marcate cu negru şi cu pete
223
caracteristice pe aripile posterioare, care sunt lipsite de “cozi”. La noi în ţară, din acest gen se întâlnesc Parnassius
mnemosyne – o specie comună ce zboară primăvare, şi Parnassius apollo (Fig. 147), specie montană, rară, declarată
monument al naturii. Grupul papilionidelor este bine reprezentat în zonele tropicale ale globului. Dintre
papilionidele exotice se remarcă speciile indo-pacifice primitive de talie mare incluse în grupul ornitopterelor. La
acest grup există un foarte pregnant dimorfism sexual, masculii fiind coloraţi în splendide nuanţe de verde, albastru
sau roşu strălucitor cu benzi longitudinale negre, în vreme ce femelele, de talie foarte mare (adesea peste 20 cm),
sunt de culoare brună cu pete albicioase.
Figura 148:
Dimorfism sexual la
pieride (după Koch)
1 – Pieris brassicae ♂
2 – Pieris brassicae ♀
3 – Colias croceus ♂
1 4 – Colias croceus ♀
2 3 4
3
2 4
1
Figura 149: 1 – Vanessa atalanta (Nymphalidae);

2 – Polygonia c-album (Nymphalidae, dorsal şi ventral);
3 – Satyrus fagi (Satyridae); 4 – Erebia ligea (Satyridae);
5
5 – Polyommatus icarus ♂ şi ♀ (Lycaenidae) (după Koch)
Familia Pieridae (suprafam. Papilionoidea) include fluturi de talie medie, coloraţi de regulă în zonele
temperate europene în alb sau galben – genurile Pieris şi Colias (Fig. 146,147) – cu desene negre caracteristice – în
primul caz unghiul apical al aripilor posterioare este negru, iar în zona submarginală a aceloraşi aripi se găsesc unul
sau două puncte negre; în al doilea caz, marginile aripilor sunt prevăzute cu benzi compacte sau întrerupte de
culoare neagră. Din aceeaşi suprafamilie mai fac parte familii ca Nymphalidae, Satyridae, Danaidae, Lycaenidae.
Familia Nymphalidae care include specii numeroase (circa 3400), variate ca aspect şi dimensiuni, cu fluturi
buni zburători, adesea capabili să execute migraţii pe mii de kilometri – cum este cazul speciilor Vanessa cardui şi
Aglais urticae, care primăvara, din nordul Africii pot ajunge în nordul Europei sau chiar dincolo de cercul polar.
Alte specii hibernează ca adulţi – Vanessa atalanta, Nymphalis antiopa, Inachis io, care apar în primele zile ale
primăverii. Faţa ventrală a aripilor prezintă desene homocrome extrem de eficiente, uneori întreaga margine a
aripilor fiind astfel zdrenţuită încât imită conturul unei frunze uscate – ex. genul Polygonia (Fig. 149). Un număr
important de specii sunt aproape exclusiv silvicole – cazul genului Argynnis – la care apare dimorfism sexual
reprezentat prin desen şi prin nuanţa fondului portocaliu al aripilor.
Familia Satyridae cuprinde circa 3000 de specii de fluturi cu aripile colorate în nuanţe de brun cu benzi
albe, portocalii sau cărămizii, cu oceli negri caracteristici atât pe aripile anterioare cât şi pe cele posterioare. O mare
parte din speciile acestei familii populează zonele montane înalte fiind adaptate la condiţiile de climă rece – genul
Erebia, iar altele populează habitatele arctice. Speciile genului Erebia (Fig. 149) au cunoscut în perioada
224
postquaternară un intens proces de speciaţie, deoarece populaţiile izolate geografic în masivele muntoase au evoluat
independent.
Familia Danaidae cuprinde specii exotice de talie mare, toxice, datorită hranei larvelor. Din acest motiv,
danaidele sunt mimate de unmare număr de specii de papilionide sau nimfalide. Unele danaide pot executa migraţii
pe distanţe mari, cum este cazul monarhului - Danaus plexippus – o specie nord-americană care hibernează ca adult
în California şi Mexic, adulţii atingând primăvara nordul Canadei. Exemplare ale acestei specii pot atinge de
asemenea coastele Marii Britanii şi Franţei ca şi Noua Zeelandă sau arhipelagul Hawaii.
Familia Lycaenidae include circa 4000 de specii de talie mică şi medie, cu adulţii prezentând adesea un
dimorfism sexual pregnant, masculii fiind coloraţi în albastru sau roşu metalizat în vreme ce femelele sunt brune sau
au desene brune extinse. Extrem de comune peste tot sunt specii ca Polyommatus icarus, cu masculi de culoare
albastră şi femele de culoare brună cu pete portocalii în zona submarginală, răspândit în toată ţara, sau Lycaena
dispar, de culoare roşu – portocalie, care este întâlnit pe malurile apelor.
Ordinul Diptera Linné, 1758
Dipterele sunt cele mai specializate dintre insectele mecopteroide. In prezent sunt cunoscute aproximativ
100 000 de specii, însă numărul lor este probabil cu mult mai mare. Diptere propriu-zise sunt cunoscute din depozite
de vârstă triasică, cum sunt cele din Queensland, din nordul Australiei însă strămoşii grupului se cunosc din
permian. Spre deosebire de formele actuale, tipurile paleozoice erau tetraaripate – genul Permotipula (Fig. 150),
reducerea aripilor posterioare având loc în opinia specialiştilor în timpul perioadei triasice. Din grupul iniţial s-au
desprins mai întâi dipterele nematocere şi mai apoi brahicerele.
Caracterul specific al dipterelor este faptul că au doar o singură pereche de aripi – cele mezotoracice.
Aripile metatoracice s-au redus şi s-au transformat în organe senzoriale denumite balansiere, al căror rol este de a
asigura echilibrarea insectei în timpul zborului. Dipterele sunt insecte de talie mică şi medie, puţine specii având
talie mare.
Capul dipterelor este prevăzut cu o pereche de ochi compuşi foarte mari, ce pot acoperi o mare parte a
acestuia la multe specii. Pe vertex sunt situaţi trei oceli. La unele specii exotice – familia Diopsidae – capul prezintă
două expansiuni laterale foarte lungi care poartă în vârf ochii. Antenele sunt de două tipuri – normale, alungite şi
aristate. Acest de-al doilea tip caracterizează dipterele brahicere şi se caracterizează prin faptul că antena este foarte
scurtă, formată din trei articole principale, cel de-al treilea articol, masiv, voluminos şi alungit inferior – arista -
purtând un păr masiv, uneori articulat. Inferior, capul poartă aparatul bucal, care are adaptări legate de diferite
moduri de hrănire – la unele specii piesele bucale ale unui fost aparat bucal masticator se alungesc şi devin o trompă
înţepătoare – la culicide, tabanide etc, în vreme ce la altele aparatul bucal se modifică radical, devenind o trompă
aspiratoare, caractertistică – de exemplu la muscide. La unele grupe, din această trompă se poate forma un aparat
bucal pentru rupt şi mestecat (Dolichopodidae - Fig. 150)
Toracele este masiv, cu protoracele redus şi mezo şi metatoracele fuzionate. Aripile anterioare sunt bine
dezvoltate, alungite, cu nervaţiunea redusă. Inferior, dincolo de câmpul jugal, se observă două formaţiuni alare noi –
1 2
Figura 150: 1 – Permotipula (Protodiptera, permian superior;

după Tillyard, din Grassé); 2 – capul la Diopsis (după Grassé); 3
2 - Aparatul bucal la dolichopodidae (după Seguy, din Grassé).
scvama şi allula, primul dintre acestea protejând balansierele. La unele specii de diptere, corpul prezintă solzi
asemănători cu cei de la lepidoptere (Fig. 151). Aripile posterioare, sunt reduse mult şi au aspect măciucat. Baza lor,
lăţită ca şi extremitatea, poartă un mare număr de structuri senzoriale; în timpul zborului, balansierele se mişcă
totdeauna în contratimp cu aripile, iar impulsurile nervoase au rolul de a informa în permanenţă insecta de poziţia în
225
zbor. Indepărtarea balansierelor face ca dipterele să aibă un zbor dezordonat iar unele specii nu mai zboară deloc.
Picioarele sunt prevăzute pe ultimul articol cu două ghiare şi cu formaţiuni adezive de tipul empodiilor, aroliilor şi
pulvilelor. La unele specii picioarele sunt lungi şi subţiri, adaptate la deplasarea în vegetaţia înaltă, iar la altele sunt
scurte şi masive, adaptate la mers şi alergat.
Abdomenul este format din nouă sau unsprezece segmente, putând fi alungit sau voluminos, uneori turtit
dorso-ventral. Ultimul segment poartă o pereche de cerci mici uniarticulaţi şi cu doi stili. La femelele unora din
speciile de brahicere ultimele segmente abdominale se pot telescopa formând un ovopozitor.
Larvele dipterelor (Fig. 151) sunt apode, de două tipuri: cu capul bine difernţiet – eucefale, şi cu capul
involuat – acefale, în acest din urmă caz observându-se doar mandibulele funcţionale. Multe specii de diptere au
larve acvatice, motiv pentru care acestea îşi dezvolta sisteme de respirat caracteristice, cum sunt branhiile
spiraculare de la larvele de simulide sau hemobranhiile larvelor chironomidelor. Nimfele sunt libere la formele
primitive, în vreme ce la cele evoluate, ultima exuvie larvară se întăreşte şi protejează nimfa într-un înveliş
caracteristic. Acest tip de pupă poartă numele de pupă coarctată sau pupă-butoiaş.
Dipterele sunt întâlnite pe tot globul. Multe specii sunt nocturne, altele,la fel de numeroase zboară în
crepuscul sau sunt diurne. Adulţii brahicerelor sunt buni zburători, în vreme ce nematocerele nu sunt capabile de
performanţe deosebite. Regimul alimentar variază – există forme floricole, care se hrănesc cu nectar, altele sug
sucuri vegetale care se scurg din rănile plantelor; există de asemenea forme hematofage, forme răpitoare sau sapro şi
coprofage. Larvele au aceleaşi diversificări ale modului de hrănire, remarcându-se şi aici formele răpitoare, cele
vegetariene, endoparazite sau care se hrănesc cu dejecţii de animale sau cu cadavre.
Din punct de vedere sistematic dipterele se împart în două subordine – Nematocera şi Brachicera, în funcţie
de tipul de antene.
3
1
7
8
2 6
5 9
4
Figura 151 – Solzi la diptere – 1 solz occipital la Aedes; 2 – solz toracic la Anthrax; 3 – solz pedal la
Empis; 4 – solz pedal la Culex; 5 – larvă eucefală de chironomid; 6 – larvă de deuterophlebiid; 7 –
larvă acefală de muscid; 8 – larvă eucefală de culicid; 9 – nimfa cu branhii spiraculare la simulide
(după Grassé şi Sokolov)
Subordinul Nematocera
Include specii de talie mică şi medie, mai rar mare, cu antenele filiforme sau plumoase,
cu picioare lungi şi subţiri. Larvele sunt eucefale iar nimfele sunt libere şi mobile. Larvele pot fi
acvatice sau terestre, unele fiind endoparazite la plante.
Familia Tipulidae include aproximativ 2000 de specii de nematocere de talie medie şi
mare, cu picioare foarte lungi, relativ comune în locuri umede sau pe platourile montane.
Antenele sunt alungite la femele şi pectinate la mascul. Abdomenul este alungit şi îngust, iar
226
antenele sunt adesea pătate. Din acest grup face parte genul Tipula (T. maxima, T. oleracea, T.
marmorata) cu specii ce au corpul lung de peste 7-8 cm, de culori terne – brun sau cenuşiu – şi
genul Pachyrhina (P. crocata), cu specii care imită himenopterele, cu corpul negru prevăzut la
nivelul abdomenului cu inele galbene.
Familia Ptychopteridae cuprinde specii asemănătoare în linii mari cu tipulidele, de care se
deosebesc prin talia redusă şi prin culoarea neagră a corpului. Larvele şi pupele lor sunt acvatice,
prezentând tuburi respiratorii lungi, prin care respiră direct aer atmosferic. Aceste tuburi se
formează în zona toracelui la nimfe şi în zona terminală a abdomenului la larve.
3 4
1
2
2 6
Figura 152: 1 – Pachyrhina crocata (Tipulidae); 2 – Tipula maxima (Tipulidae);

3 – Ptychoptera albimana (Ptychopteridae); 4 – Psychoda alternata
(Psychodidae); 5 – Phlebotomus papatasii (Psychodidae); 6 – Deuterophlebia
mirabilis (Deuterophlebiidae) (după Ionescu, Sokolov, Grassé).
Familia Deuterophlebiidae include diptere curioase, cu larve acvatice, care populează

regiunile montane din Asia şi America de Nord. Adulţii au aripile foarte mari, în formă de
evantai alungit, iar antenele, filamentoase, depăşesc de două-trei ori lungimea corpului.
Familia Psychodidae include specii de talie mică, cu aripile late, acoperite ca şi corpul de
solzi. La acest grup, ca şi la unele specii de lepidoptere, masculii sunt atraşi de femele cu
ajutorul feromonilor. Cităm din acest grup pe Percomis ocellaris, o specie de 1-2 mm, foarte
frecventă în locurile umede, uenori chiar în locuinţe, pe Psychoda alternata (Fig. 152) şi pe
Phlebotomus papatasii, o specie răspândită în jurul Mediteranei, ale cărei femele sunt
hematofage, atacând mai ales reptile şi amfibieni, agentul vector al febrei papatace (febra de trei
zile).
Familia Cecydomyidae (suprafam. Sciaroidea) include specii de talie mică, talia lor
nedepăşind câţiva milimetri. Antenele sunt mici, prevăzute cu peri şi în repaus sunt menţinute
într-un şanţ situat pe suprafaţa ochilor. Aripile au nervaţiunea caracteristică, redusă. Larvele lor
sunt fitofage, producând gale la plante; morfologic, se caracterizează prin prezenţa unei
formaţiuni abdominale – spatula, cu ajutorul căreia fac mici salturi. Cele mai cunoscute
227
cecidomiide sunt Mikiola fagi care produce gale alungite şi roşietice pe frunzele de fag, speciile
genului Perrisia – cel mai numeros grup de cecidomiide, ale genului Contarinia – ale căror larve
se dezvoltă pe un mare număr de plante (C. tritici – pe grâu, C. pisii – în păstăile de mazăre, C.
vitis - pe frunzele de viţă de vie, C. quercinea – pe stejar ş.a), Mayetiola – cu specii ale căror
larve se hrănesc pe graminee (M. poae, M. destructor - Fig. 153) dar şi pe arbori – M. annulipes.
Familia Culicidae (suprafam. Culicoidea) include ţânţarii propriu-zişi (circa 2000 de
specii), caracterizaţi prin aparat bucal adaptat la înţepat şi supt la femele şi la supt sucuri dulci la
masculi. Aceştia din urmă au antene plumoase, spre deosebire de femele, care le au filiforme.
Ochii sunt mari, uniţi superior iar ocelii lipsesc. Aripile sunt alungite, înguste, cu nervurile
acoperite cu solzi. Larvele sunt acvatice, trăind pe fundul apelor sau în ochiuri de apă temporare,
respirând prin tuburi respiratorii asimetrice situate posterior pe abdomen. Nimfele sunt libere,
mobile, cu tuburile respiratorii situate pe torace. Din acest grup face parte ţânţarul comun –
Culex pipiens (Fig. 153) speciile genului Aedes – de talie mai mare şi de culori închise, care
populează pădurile din apropierea apelor şi malurile acestora, genul Anopheles (Fig. 153) – cu
specii vectoare pentru o serie de boli provocate de sporozoare.
3 5
4
Figura 153: 1 – Simulium sp.(Simulidae); 2 – Mayetiola destructor (Cecydomyidae); 3 –

Anopheles maculipennis (Culicidae – dorsal şi în repaus); 4 – Culex pipiens
(dorsal şi în repaus); 5 – Chironomus sp. (Chironomidae) (după Sokolov,
Ghizdavu et al., Grassé)
Familia Chironomidae (suprafam. Chironomoidea) include un mare număr de specii

(peste 3000) care se aseamănă mult cu culicidele, de care pot fi deosebiţi prin talia mai mare,
corpul mai subţire – de multe ori de culori verzui – şi antenele plumoase (Fig. 153). Aripile au
nervaţiune redusă, cu nervurile grupate spre marginea costală; multe specii au aripi atrofiate sau
sunt aptere. Spre deosebire de tipul precedent, chironomidele sunt strict vegetariene. Larvele pot
fi acvatice, populând ape cu încărcătură organică mare, sau pot ocupa diferite nişe ecologice
terestre - lemn umed şi putred, frunzar, stratul superficial de sol, ciuperci, sau pot face galerii în
frunzele unor plante. Larvele acvatice, cu capsula cefalică bine individualizată, au în partea
terminală a abdomenului hemobranhii, şi, datorită faptului că adesea populează ape cu grad
redus de oxigenare, sângele lor conţine hemoglobină. Chironomus plumosus este foarte răspândit
în zona lacurilor paramarine şi în Delta Dunării, formând populaţii enorme care stau la baza
multor lanţuri trofice acvatice sau terestre.
Familia Simulidae – incluzând circa 600 de specii - face parte din aceeaşi suprafamilie,
dar adulţii sunt de talie mică (Fig. 153), au corpul scurt, cu toracele bombat şi abdomenul
228
voluminos. Antenele sunt lungi, ocelii lipsesc, iar aparatul bucal este adaptat la înţepat şi supt.
Aripile sunt late şi lipsite de solzi. Femelele sunt hematofage, putând transmite boli grave.
Datorită faptului că saliva lor este veninoasă, adesea pot provoca inflamaţii grave sau chiar
şocuri nervoase (atacă în special vitele sau caii, înţepând pielea foarte subţire, uneori chiar din
interiorul foselor nazale). Se dezvoltă în număr foarte mare în zonele cu ape curate, bine
oxigenate şi din această cauză prezenţa lor poate transforma regiuni întinse din nordul Canadei
sau Siberia în zone de nelocuit pe timpul verii. De asemenea, sunt comune şi în zone tropicale
din Africa sau Asia de Sud şi Sud-est. In Europa, zona Banatului a fost multă vreme cunoscută
ca fiind infestată de Simulium columbaczense – musca columbacă. Larvele simulidelor sunt
acvatice, dezvoltându-se în număr foarte mare dacă le permit condiţiile de mediu. Preferă apele
repezi temporare care apar după topirea zăpezilor; sunt capabile să secrete fire de mătase pe care
se pot deplasa ulterior. Pe cap, larvele au două grupe de peri prehensili, folosiţi în capturarea
prăzii. Impuparea are loc sub apă, nimfa fiind fixată de substrat prin intermediul ueni teci ţesute
din firele de mătase secretate de larve pe gură. Pe toracele nimfei se găsesc branhii spiraculere –
4
3
8
1
Figura 154: 1 – tabanus bovinus (Tabanidae); 2 – Stratyomia chameleonis, 3 – larva

(Stratyiomyidae); 4 – Diopsis tenuipes (Diopsidae); 5 – Bombylus medius
(Bombylidae); 5 – Ludovicius eucerus (Dolichopodidae); 7 – Erystalis tenax, larva
(Syrphidae); 8 – Asilus sp. (Asilidae) (după Grassé şi Sokolov)
prelungiri ale sistemului respirator trahean.
Subordinul Brachycera
Include diptere cu antene aristate, cu aparatul bucal adaptat la colectarea alimentelor
lichide – aparat bucal pentru supt şi lins, de tip labial. La cele mai multe specii, trompa se
formează pe seama buzei inferioare, palpii labiali prevăzuţi cu pseudotrahei servind la colectarea
hranei. Restul pieselor bucale se reduc, cu excepţia palpilor maxilari, care sunt ridicaţi şi
îndreptaţi anterior. Sistematica grupului este destul de complexă, incluzând subordine, unele
împărţite în infraordine, diviziuni şi secţiuni.
229
Familia Tabanidae (Infraord. Tabanomorpha, Tabanoidea) cuprinde circa 3000 de specii

de brahicere de talie medie şi mare, cu adulţi diurni foarte buni zburători, cu aparatul bucal al
femelelor astfel modificat încât devine o trompă pentru înţepat şi supt sânge (palpii labiali devin
puternici, ascuţiţi şi sunt chitinizaţi). Ochii sunt foarte mari, acoperind cea mai mare parte a
capului, prezentând irizaţii fumos colorate. Aripile pot prezenta de asemenea pete maronii, cum
este cazul genului Chrysops. Larvele sunt apode şi trăiesc în mâlul de pe fundul apelor sau în
solul umed care se depune în scorburi; regimul lor de hrană este carnivor, saprofag sau
hematofag. Una din speciile cele mai cunoscute, datorită problemelor pe care le produce
crescătorilor de animale este Tabanus bovinus (Fig. 154).
Familia Stratiomyidae (suprafam. Stratiomyoidea) cuprinde aproximativ 1500 de specii de diptere floricole,
de talie mică şi medie, cu abdomenul aplatizat dorso-ventral şi colorat astfel încât să imite culorile de avertizare ale
viespilor şi albinelor. Larvele sunt acvatice, fusiforme, cu abdomenul purtând terminal o rozetă de peri caracteristici;
la acest nivel se deschid două stigme respiratorii, iar în momentul în care larva scoate la suprafaţă tubul ca să
respire, perii rozetei se deschid. Stratiomya chameleonis (Fig. 154) o specie cu abdomenul negru cu pete albe este
destul de comună în toate regiunile ţării.
Familia Asilidae (suprafam. Asiloidea) cuprinde specii numeroase (circa 4000) răpitoare
de talie medie şi mare, care au piesele bucale dure, chitinizate, fapt ce le permite să perforeze
cuticula chitinoasă a altor insecte şi să le sugă hemolimfa. Au capul cu ochi mari, picioare foarte
lungi şi abdomen alungit, fiind totodată foarte bune zburătoare. Speciile genului Asilus sunt larg
răspândite la noi în ţară. Adulţii au de regulă un punct de observare, de unde atacă insecte din
cele mai variate, de la alte tipuri de diptere la odonate, orthoptere, lepidoptere, himenoptere, ba
chiar şi aranee, pe care le atacă din zbor şi le imobilizează cu ajutorul picioarelor puternice. In
Dobrogea zboară o specie de talie mare – Satanas gigas – care se hrăneşte în special cu
himenoptere. Larvele asilidelor sunt saprofage sau zoofage, trăind în soluri umede. Familia
Vermileonidae face parte din aceeaşi suprafamilie; larvele acestui grup trăiesc în nisip, unde sapă
capcane pentru insectele terestre ca şi larvele mirmeleonidelor.
Familia Bombyliidae (suprafam. Bombyloidea) include circa 2500 de specii de talie
medie, cu corpul scurt şi gros, acoperit cu peri lungi şi deşi, care le dau un aspect deosebit.
Aripile sunt pătate cu negru sau cu brun iar trompa poate fi uneori foarte lungă, permiţând
insectei să sugă nectarul fără a se aşeza pe flori, întocmai ca lepidopterele sfingide. Larvele
acestui grup sunt parazite pe ouă de orthoptere şi pe larve şi pupe de lepidoptere şi himenoptere.
Bombylus medius, o specie cu perii brun-aurii, ce atinge 8 mm lungime şi are aripile brune pe
marginea costală este foarte comună în regiunile de câmpie şi de deal. Din acelaşi grup face
parte şi genul Anthrax, cu specii cu trompa mică şi corpul acoperit cu peri de culoare neagră;
aripile antracidelor sunt de asemenea de culoare neagră, cu excepţia unor mici zone transparente
cu dispoziţie specifică.
Familia Dolichopodidae (suprafam. Empidoidea) cuprinde circa 3000 de specii răpitoare,
de talie mică, cu corpul colorat în nuanţe metalizate de albastru sau verde, cu dimorfism sexual,
la care aparatul bucal a suferit transformări radicale. Astfel, adulţii au un aparat bucal adaptat la
rupt şi mestecat, format pe seama palpilor labiali, mobili, ascuţiţi şi puternic chitinizaţi şi pe
seama labrumului, care devine un fel de mandibulă suplimentară. Picioarele sunt lungi, de unde
şi denumirea familiei (gr. dolichos – lung – Fig. 154). Sunt comune în locuri umede – malul
apelor, liziere sau luminişuri de pădure, capturând diferite insecte de talie mică.
Familia Syrphidae (infraord. Muscomorpha, diviziunea Sachiza, Syrphoidea) este una din
cele mai mari grupe de brahicere actuale, incluzând peste 4000 de specii. Cuprinde diptere
floricole, care practică mimetismul, imitând himenoptere vespoidee şi apoidee. De obicei au
abdomenul uşor aplatizat dorso-ventral, prezentând fie desene negre cu galben, fie brune cu
portocaliu. Comportamentul lor este identic cu cel al speciilor mimate, astfel încât este extrem de
greu să fie deosebite. Masculii acestor diptere au obiceiul să zboare timp îndelungat “la punct
fix” în bătaia razelor de soare Larvele sunt acvatice sau trăiesc în dejecţii animale – ca în cazul
lui Eristalis tenax – caz în care prezintă abdomenul alungit cu un tub respirator (Fig. 154). In
230
cazul unora din speciile genului Volucella, larvele trăiesc în coloniile de viespi sau bondari,
consumând cadavre sau chiar larve ori nimfe vii. Alte specii au larve fitofage, micetofage, chiar
răpitoare – atacând diverse homoptere afidine sau coccine – ori chiar comensale în coloniile de
termite sau furnici – genul Microdon, ale cărui larve au partea dorsală chitinizată puternic.
Familia Diopsidae (infraord. Muscomorpha, diviziunea Schizophora, secţiunea
Acalyptratae, suprafam. Diopsoidea) include circa 50 de specii tropicale curioase (Fig. 154), al
căror cap este prelungit lateral cu expansiuni măciucate ce aproape ating lungimea întregului
corp ce poartă ochii şi antenele.
2
4
5
3
1
6 9
8
Figura 155: 1 – Chrysotoxum sp. (Syrphidae); 2 – Oscinella frit, 3 – Chlorops pumilionis

(Chloropidae); 4 – Dacus olae (Tephritidae); 5 – Glossina palpalis (Muscidae); 6
– Braula caeca (Agromyzidae); 7 – Musca domestica (Muscidae), 8 –
Sarcophaga carnaria (Sarcophagidae); 9 – Tachina grossa (Tachinidae) (după
Sokolov, Grasse, Ionescu)
Familia Tephritidae (Trypetidae) (infraord. Muscomorpha, diviziunea Schizophora,

secţiunea Acalyptratae, suprafam. Tephrytoidea) include circa 2000 de specii de talie mică, cu
aripile pătate cu brun sau cu negru în desene caracteristice. Adulţii sunt floricoli în vreme ce
larvele sunt fotofage, producând gale sau hrănindu-se cu fructe ca cele de la Rhagoletis cerasii;
femelele depun ouă pe florile de cireş sau vişin, iar larvele se hrănesc cu pulpa fructului. Dacus
olae (Fig. 155) din zona mediteraneană are larve care atacă frunzele de măslin iar Tripeta zoe
sapă galerii în frunzele asteraceelor.
Familia Agromyzidae (infraord. Muscomorpha, diviziunea Schizophora, secţiunea
Acalyptratae, suprafam. Opomyzoidea) cuprinde circa 1000 de specii de diptere de talie mică, ai
căror adulţi preferă locurile umede din umbra pădurilor; consumă sucuri vegetale iar larvele, de
asemenea fitofage, sapă galerii în ţesuturile foliare, producând uneori gale. Dintre aceste diptere
menţionăm genul Agromyza ale cărui larve minează frunzele diferitelor specii de graminee.
Familia Braulidae (Fig. 155) include specii strict specializate la parazitarea apoideelor. Au
corpul oval, convex, cu aripile şi balansierele absente şi cu picioare puternice, ultimul articol
tarsal prezentând structuri pectinate cu care se prind de corpul albinelor. In stupi, adulţii se
231
hrănesc cu faguri; larvele pătrund în căsuţele ocupate de larve şi consumă hrana pe care albinele
o aduc acestora. Se cunosc doar 2-3 specii de braulide, cea mai comună fiind Braula caeca.
Familia Chloropidae (secţiunea Acalyptratae, suprafam. Ephydroidea) cuprinde circa
1200 de specii de talie mică, răspândite pe tot globul, unele fiind cosmopolite. Larvele lor sunt
de cele mai multe ori fitofage, săpând galerii în ţesuturi vegetale; există însă şi specii cu larve
coprofage sau răpitoare sau parazite pe aranee sau orthoptere. Din acest grup sunt cunoscute
specii dăunătoare culturilor de cereale (sapă galerii în tulpini) ca Oscinella frit, Chlorops
pumilionis (Fig. 155), C. glabra, C. nasuta, Meromyza nigriventris.
1 4 6
3
Figura 156: 1 – Stomoxys calcitrans (Muscidae); 2 – Hippobosca

equina (Hippoboscidae); 3 – Hypoderma bovis, 4 –
Gasterophilus intestinalis (Oestridae); 5 – Melophagus
ovinus (după Sokolov)
Familia Muscidae (secţiunea Calyptratae, Muscoidea) cuprinde muştele propriu-zise,

grup incluzând peste 4000 de specii răpândite pe tot globul. Au talia mică şi medie, fiind
colorate de obicei în nuanţe închise sau metalizate. Adulţii sunt floricoli sau se hrănesc cu
diferite sucuri vegetale sau de origine animală în vreme ce larvele trăiesc pe plante, fiind fitofage
sau coprofage, saprofage sau necrofage, rareori răpitoare sau parazite. Unele specii –
glossinidele sau speciile de Stomoxis – au adulţii hematofagi. Cele mai cunoscute specii din acest
grup sunt Musca domestica (Fig. 155), Stomoxys calcitrans (Fig. 156) (care prin înţepături poate
transmite vitelor sau cailor diferite boli grave), Muscina stabulans.
Familiile Calliphoridae şi Sarcophagidae (suprafam. Oestroidea) cuprind mai ales specii
tropicale. Adulţii califoridelor sunt adesea coloraţi în culori metalizate, fiind atraşi de sucurile
dulci. Larvele lor se hrănesc în special cu detritus organic, inclusiv cadavre. Din acest grup este
foarte comună musca albastră Calliphora vomitoria. Larvele altor specii de califoride pot fi
fitofage, coprofage, sau chiar zoofage sau entomofage; aceste din urmă tipuri se dezvoltă pe
seama unor specii de oligochete, larve de lepidoptere, termite sau furnici. Sarcofagidele – incluse
de unii autori în acelaşi grup cu califoridele – au fie culori metalizate – cum este cazul genului
Lucilla – fie culori terne – genul Sarcophaga. Adulţii se hrănesc de asemenea cu alimente
lichide de origine diversă în vreme ce larvele sunt cel mai adesea coprofage sau necrofage,
uneori parazite. Comune din acest grup sunt Lucillia sericata – musca verde comună şi
Sarcophaga carnaria (Fig. 155) – o specie cu adulţi de aproape 20 mm anvergură, coloraţi în
cenuşiu cu pete longitudinale negre pe torace şi dispuse neregulat pe abdomen.
Familia Tachinidae cuprinde circa 3000 de specii asemănătoare cu muscinele, colorate în
culori terne, care se caracterizează prin faptul că adulţii depun ponta pe larvele sau nimfele altor
insecte. Larvele se hrănesc cu ţesuturile gazdei şi de cele maimulte ori o omoară, astfel că
232
tachinidele reprezintă unul din grupele importante de insecte care pot fi folosite în combaterea
biologică a unor specii dăunătoare. Menţionăm din acest grup specile genului Tachina (Fig. 155)
care parazitează larvele de lepidoptere, mai rar coleoptere sau orthoptere.
Familia Oestridae include specii de talie medie sau mare, cu larve care pătrund în tubul
digestiv al gazdelor, localizându-se după un traseu destul de complicat în zonele subcutanate –
genul Hypoderma, sau se localizează în cavităţile din zona capului – la genul Oestrus. Adulţii
sunt floricoli şi în decursul vieţii lor scurte nu se hrănesc; femelele sunt larvipare, depunând
larvele direct pe fosele nazale, sau în ochii gazdelor. Menţionăm din acest grup pe Hypoderma
bovis şi Oestrus ovis, aceasta din urmă producând boli caracteristice la ovine sau pot să infesteze
chiar şi oamenii.
Familia Hippoboscidae (suprafam. Hippoboscoidea) cuprinde specii ectoparazite la păsări
sau mamifere, cu sau fără aripi. Se caracterizează prin corpul masiv, cu picioare lungi terminate
cu organe adezive puternice. Hippobosca equina este o specie de talie mare, adulţii având
aproape un centimetru, care se întâlneşte pe cai, vite sau animale sălbatice. Corpul este turtit
dorso-ventral şi este colorat în galben, cu toracele cu striuri negre iar aripile sunt brune.
Mellophagus ovinus este o specie de circa 5 mm, apteră, care trăieşte în blana ovinelor. Femelele
sunt larvipare, depunând pe pielea gazdei larve gata formate care se împupează imediat.
Supraordinul Siphonapteroida (Aphanipteroida, Jeannel, 1945)
Este un grup monotipic, incluzând un singur ordin ce cuprinde insecte ectoparazite pe

vertebrate, hematofage.
Ordinul Siphonaptera Latreille, 1798 (Aphaniptera)
Sifonapterele reprezintă un grup de circa 2200 de specii, caracterizate prin lipsa aripilor,
aparat bucal adaptat la înţepat şi supt şi corp aplatizat lateral. Sifonapterele sunt cunoscute cu
fosile din oligocen, specialiştii apreciind că dezvoltarea lor a fost legată strâns de cea a
mamiferelor, grup pe care îl parazitează. Originea lor este după toate probabilităţile un grup de
mecopteroide, cu toate că există şi specialişti care sunt sceptici în această direcţie. Formele
descoperite în depozitele de chihlimbar nu se deosebesc de cele actuale, ceea ce indică o
diferenţiere în decursul mezozoicului.
Capul este mare hipognat, cu antene scurte şi dispuse astfel încât să nu deranjeze
deplasarea insectei prin blana gazdei. Ochii sunt mici, situaţi anterior. La multe specii capul este
articulat – caracter unic la insecte: astfel, capul prezintă o parte anterioară pe care sunt situaţi
ochii şi aparatul bucal şi o parte posterioară ce poartă antenele. Piesele aparatului bucal sunt
adaptate la înţepat – labrumul, mandibulele, maxilele – şi sunt protejate de o trompă formată pe
seama labiumului. Toracele are segmentele scurte, nesudate. Ultima pereche de picioare este
adaptată la sărit; sifonapterele sunt capabile de salturi deosebite raportate la talie şi la faptul că
nu se pot ajuta la sărit cu aripile – salturile efectuate pot atinge mai mult de 0,5 m înălţime.
Abdomenul este voluminos, cu tegumentul elastic pentru a permite acumularea de rezerve de
sânge. Caracteristic sifonapterelor sunt seriile de peri dispuşi în formă de pieptene pe segmentele
corpului în partea dorso-laterală şi care împiedică animalul să alunece din blana gazdei.
Sifonapterele sunt specii care practică ectoparazitismul temporar. Adulţii părăsesc gazda
după un timp pentru a depune ouăle în praf; larvele, apode, sunt detritivore, consumând de
regulă resturi organice diverse. Inainte de împupare larvele ţes un cocon de fire de mătase care
protejează pupa, liberă. Din punct de vedere sistematic, sifonapterele se împart în mai multe
233
suprafamilii - Hystrichopsylloidea, Ceratophylloide, Malacopsylloidea, Vermipsylloidea,

Pulicoidea. Unii autori împart grupul în subordine după structura capului – articulat –
Fracticipita – sau nu – Integricipita.
Cele mai cunoscute specii sunt Ctenocephalides canis – ectoparazit la diferite specii de
canide şi Pulex irritans (Fig. 157) ce are ca gazdă principală omul dar poate fi întâlnit şi la alte
animale domestice (fam. Pulicidae).
Figura 157 – Pulex
irritans 1 – adult, 2 –
nimfa, 3 – larva (după
Sokolov)
3
1
Supraordinul Hymenopteroida Handlirsch, 1908
Reprezintă un grup foarte vast, cuprinzând două ordine – Strepsiptera şi Hymenoptera.
Ordinul Strepsiptera Kirby, 1813
Strepsipterele reprezintă un grup de circa 400 de specii, cu poziţie sistematică nesigură,

unii autori considerând că este vorba de un grup apropiat mai degrabă de coleoptere. Fosilele lor
sunt rare, datând din oligocen, iar specia respectivă prezintă toate caracterele celei mai primitive
familii actuale – Mengeidae.
Talia strepsipterelor este mică, adulţii nedepăşind 5 mm. Sunt forme endoparazite la alte
tipuri de insecte, în special la himenoptere – dar şi la ortoptere, tisanopter, diverse hemipteroide.
Strepsipterele prezintă un pronunţat dimorfism sexual. Astfel, masculii sunt liberi, aripaţi, în
vreme ce femelele la mai toate speciile (fac excepţie mengeidele) sunt endoparazite toată viaţa şi
au aspect larviform.
Figura 158
Eoxenos laboulbenei
(Strepsiptera – Mengeidae);
stânga – mascul, dreapta –
femela (după Grasse)
Masculii au capul prevăzut cu ochi compuşi mari şi antene ramificate. Aparatul bucal
este atrofiat – în scurta lor viaţă liberă masculii nu se hrănesc, iar după acuplare mor. Totuşi,
structura aparatului bucal indică faptul că strepsipterele au avut strămoşi cu aparat bucal pentru
234
rupt şi mestecat, la multe grupe fiind evidente mandibule, palpi maxilari, labium. Toracele are
protoracele redus, mezo şi metatoracele bine dezvoltate. Picioarele au tarsele pentamere
terminate cu două ghiare la unele specii, în vreme ce la altele numărul articolelor tarsale este de
două sau patru iar ghiarele lipsesc. Aripile anterioare sunt chitinizate, însă sunt reduse la nişte
excrescenţe măciucate. Aripile posterioare sunt mari, în formă de evantai, cu nervaţiunea redusă
şi câmpul anal bine dezvoltat. In repaus se răsucesc, aspect de unde vine şi denumirea grupului
(gr.strepsis – întoarcere). Abdomenul este format din zece segmente.
Femelele au corpul este profund modificat de parazitism. La exteriorul corpului gazdei
iese partea anterioară a femelei, ce formează un fel de cefalotorace cu aspect discoidal (este unul
din rarele cazuri în care la insecte capul se sudează de torace); ochii, antenele, aripile şi
picioarele lipsesc – femelele sunt apode şi aptere. Abdomenul, masiv şi plin cu ouă se află în
interiorul corpului gazdei.
Dezvoltarea este destul de interesantă, fiind vorba de o hipermetamorfoză ce aminteşte pe
cea de la unele coleoptere. Masculii au o dezvoltare cu metamorfoză completă, pe când femelele
nu, ele fiind de fapt larve neotenice. Femelele sunt ovovivipare, larvele rezultate, campodeiforme
şi asemănătoare cu larvele triongulin ale meloidelor (de altfel sunt şi denumite larve
triongulinoide) răspândindu-se pe flori, de unde trec pe alte gazde. Aici, devin endoparazite şi
suferă o serie de modificări (îşi pierd ochii şi picioarele iar morfologia corpului se modifică)
trăind pe seama ţesuturilor de rezervă ale gazdei, căreia îi pot produce adesea o inversare a
sexului. Dacă larva va genera un mascul, se împupează astfel încât extremitatea sa anterioară
perforează tegumentul gazdei, pentru a uşura eclozarea. Dacă din larvă va rezulta o femelă,
aceasta va dezvolta gonade, fără să părăsească gazda.
Din acest grup fac parte trei familii: Fam. Mengeidae – cu specii cu femele libere, care
trăiesc pe sol, pe sub pietre, Stylopidae, Elenchidae, Halictophagidae. Din familia Stylopidae fac
parte cele mai multe strepsiptere. Menţionăm din acest grup pe Eoxenos laboulbenei (Fig. 158),
prezent – în sud-vestul Europei, care parazitează pe tisanure ca Lepisma aurea, Xenos vesparum
endoparazit la diferite specii de vespoidee, genul Stylops, de asemenea parazitând himenoptere,
ş.a.
Ordinul Hymenoptera Linné, 1758
Himenopterele reprezintă alături de coleoptere cel mai vast grup de animale de pe glob.
Cele aproximativ 150 000 de specii cunoscute la începutul anilor ’80 reprezintă în opinia
specialiştilor doar o palidă imagine a grupului, care ar include între 1 şi 5 milioane de specii,
majoritatea aproape microscopice.
Hymenopterele apar cu fosile bine individualizate în mezozoic. Grupul paleozoic al
protohimenopterelor – cu fosile datând din permianul superior – s-au dovedit, în ciuda
asemănărilor în structura nervaţiunii, drept un grup evoluat de megasecoptere. Speciile
identificate din mezozoic sunt simfite, unele cu trăsături foarte apropiate de siricide. In terţiar
sunt deja apărute liniile filogenetice actuale, a căror diversificare a avut loc în decursul
mezozoicului târziu.
Morfologic, indiferent de talie, himenopterele sunt relativ uşor de recunoscut. Capul este
triunghiular, cu aparat bucal primitiv, adaptat la rupt şi mestecat, care poate avea la unele grupe
adaptări ce permit consumarea alimentelor lichide, fără ca mandibulele să-şi piardă
funcţionalitatea. Pe cap sunt prezenţi cei doi ochi compuşi, bine dezvoltaţi, trei oceli, iar antenele
sunt de dimensiuni medii sau mici, de diferite forme, cu toate că la multe grupe domină tipul
filiform. Toracele are segmentele fuzionate, mezotoracele având cea mai mare dezvoltare. La
himenoptere, la torace fuzionează şi primul segment abdominal – propodeumul. Aripile sunt
membranoase – de unde vine şi denumirea grupului (gr. hymen – membrană), cu nervaţiunea
235
redusă; formele microscopice au nervuri foarte puţine, iar marginea aripilor poate prezenta peri
lungi. Intotdeauna aripile anterioare sunt mai lungi decât cele posterioare, iar în timpul zborului
cuplarea aripilor se face cu un dispozitiv denumit frână. La unele specii sau grupe de
himenoptere aripile pot lipsi. Picioarele sunt adaptate la mers sau mers şi alergat, unele specii
deplasându-se foarte bine şi pe sol. Abdomenul se prinde la formele evoluate de torace printr-o
zonă îngustată – aşa-numita “talie de viespe” - care permite folosirea eficientă a acului veninos
în care s-a transformat ovopozitorul femelelor majorităţii speciilor. Datorită acestui aspect, o
mare parte a himenopterelor sunt colorate în culori contrastante – galben cu negru sau roşu cu
negru – practicând coloritul de avertizare a prădătorilor. In organizaţia internă se remarcă de
asemenea numărul mare de tuburi Malpighi: în vreme ce la celelalte grupe de insecte
holometabole numărul acestora este de 5 sau 8, himenopterele au între 10 şi 100 de astfel de
tuburi, cele mai multe specii având 20.
Dezvoltarea se face cu parcurgerea unor stadii larvare polipode sau apode; larvele pot fi
fitofage, parazite sau pot fi hrănite de adulţi. Nimfele sunt de tip liber.
Din punct de vedere ecologic se remarcă faptul că grupe întregi de himenoptere sunt
insecte sociale, având colonii în care există o diferenţiere strictă a atribuţiilor. Cu toate acestea,
colonia himenopterelor cuprinde mai puţine caste decât cea de la termite, remarcându-se
reproducătorii şi lucrătoarele, acestea din urmă fiind femele cu gonadele nedezvoltate.
Din punct de vedere sistematic, himenopterele se împart în două subordine Symphyta şi
Apocrita.
Figura 159
1 – Pseudohymen
angustipennis
(Protohymenoptera,
2 permian superior; după
Martinov, din Grasse)
2 – Pseudosirex sp.
1
(Pseudosiricidae,
jurasic; după
Handlirsch, din
Grasse);
3 – Liadoxyela praecox
(liasic, după Martinov,
3 din Grasse)
Subordinul Symphyta (Chalastogastra)

Cuprinde himenoptere considerate primitive, caracterizate prin faptul că abdomenul se
prinde de torace printr-o suprafaţă mare, iar abdomenul nu este mobil faţă de torace;
propodeumul lipseşte. Aripile sunt totdeauna prezente iar femelele prezintă un ovopozitor
complicat, cu valvele asemănătoare cu lamele unui fierăstrău. Cu ajutorul ovopozitorului –
denumit terebră – insecta depune ouăle adânc în ţesuturi vegetale lignificate sau nu. Larvele, de
tip eruciform, sunt fitofage sau xilofage, prezentând capsula cefalică bine dezvoltată iar pe
abdomen picioare abdominale false, într-un număr mai mare de patru perechi, astfel încât nu se
pot confunda cu larvele eruciforme ale lepidopterelor. Deasemenea, pe capsula cefalică sunt
prezenţi doar doi oceli şi nu grupe de oceli ca la omizi.
Simfitele cuprind un număr relativ mic de specii în comparaţie cu apocritele – aici fiind
incluse circa 7000 de specii de himenoptere grupate în 14 familii.
236
Familia Tenthredinidae (suprafam. Tenthredinoidea) este cea mai vastă familie de

simfite, grupând peste 68% din speciile acestui grup. Talia lor este mică (2-10 mm), antenele
sunt filiforme iar nervaţiunea aripilor este caracteristică, iar femelele au ovopozitor scurt, cu
valvele inferioare vizibil dinţate. Larvele sunt adesea gregare şi consumă frunze ale unui mare
număr de plante, începând cu marginile. Din acest grup face parte genul Haplocampa, cu specii
colorate în negru sau roşcat. Din aceeaşi suprafamilie face parte şi familia Diprionidae,
caracterizată prin faptul că masculii au antenele dublu pectinate (Fig. 160). Larvele lor consumă
acele coniferelor, putând cauza defolieri; din această familie cităm pe Diprion pini, o specie
comună în zonele montane.
Familia Cephidae (suprafam. Cephoidea) cuprinde specii de talie mică, ale căror larve
consumă tulpinile gramineelor, săpând galerii în interiorul acestora. Faţă de celelalte
himenoptere, cefidele se remarcă prin faptul că au pronotul bine dezvoltat. Cephus pygmaeus
(Fig. 160) este una din speciile comune, larvele lui hrănindu-se pe gramineele de cultură, în
special pe grâu. Corpul adulţilor este subţire, de 8-10 mm lungime, de culoare neagră cu dungi
galbene.
Familia Siricidae (suprafam. Siricoidea) cuprinde simfite de talie mare, cu ovopozitorul
lung şi masiv, adaptat la perforarea ţesuturilor puternic lignificate. Numărul de specii din acest
grup este redus – circa 50 de specii pe tot globul. Din acest grup, la noi în ţară cea mai cunoscută
specie este Sirex gigas (Fig. 160) – viespea mare a lemnului; adulţii ating 3 cm lungime, având
corpul gros, negru cu inele galbene pe abdomen. Femelele depun ouăle în lemnul copacilor
doborâţi, specia fiind din această cauză considerată dăunătoare pentru domeniul silvic.
1 4
Figura 160: 1 – Cephus pygmaeus

(Cephidae); 2 – Diprion pini
(Tenthredinidae); 3,4 – larvele şi
adultul de Sirex gigas (Siricidae)
(după Radu)
3
Subordordinul Apocrita (Petiolata, Clistogastra)

Cuprinde himenoptere evoluate, la care propodeumul este prezent, abdomenul se prinde
de torace printr-o zonă îngustă iar ovopozitorul multor specii vine în legătură cu o glandă cu
venin. In acest grup se pot distinge două categorii: apocritele terebrante, care au ovopozitorul
normal şi apocrite aculeate, la care ovopozitorul se transformă în ac veninos. In prima categorie
intră 8 suprafamilii de viespi solitare, cu larve endoparazite în cea mai mare majoritate în timp ce
în a doua categorie intră 7 suprafamilii cuprinzând mai ales himenoptere sociale.
237
Terebrantia
Familia Cynipidae (suprafam. Cynipoidea - include aproximativ 16 000 de specii grupate în 130 genuri şi
10 familii) cuprinde himenoptere de talie mică (1-5 mm), cu antene filiforme din 12-16 articole, torace bombat
dorsal, abdomen cu ultimele segmente telescopate, iar ovopozitorul este retras în repaus în interiorul abdomenului.
Aripile au nervaţiune redusă. Cinipidele sunt singura familie din cadrul grupului ale cărei specii au regim fitofag,
dezvoltându-se pe diferite plante cărora le produc gale (celelalte familii cuprind specii entomofage). In timpul anului
există o alternaţă de generaţii sexuate şi asexuate. Din acest grup cităm pe Andricus kollari şi A.hungaricus care
produc gale la stejar (primul pe frunze iar al doilea pe fructe), Cynips quercus, Diplolepis rosae – care produce gale
pe trandafiri şi măceş. Cinipodeele antomofage atacă de obicei simfite. Ouăle sunt depuse în apropierea intrării în
galeriile acestora, pe pontă sau chiar pe larve. La început endoparazite, larvele devin ulterior ectoparazite
consumând gazda în întregime.
5
4
8
6
Figura 161: 1 – Megarhyssa sp. (Ichneumonoidea); 2 – Diplolepis rosae; 3 – gale de D. rosae (Cinipoidea);
4 – Trichogramma evanescens; 5 – Hippota pectinicornis (Chalcidoidea); 6 – Iestodrynus
formicarius; 7 – tarsul piciorului anterior la Chelogynus sp. (Dryinidaea); 8 – Anoplius viaticus
(Pompiloidea) (după Grasse)
Suprafamilia Ichneumonoidea cuprinde un grup mare de apocrite – doar familia Ichneumonidae singură
include circa 45 000 de specii – de talie mică, medie şi mare, adesea cu ovopozitorul foarte lung şi abdomenul cu
primele segmente foarte înguste, ceea ce-I conferă o manevrabilitate sporită. Larvele sunt endoparazite, apode;
adulţii depun ouăle în interiorul corpului larvelor unor diptere, lepidoptere, afide, coleoptere, himenoptere simfite
sau, mai rar, formicide, larvele consumând ţesuturile larvei în ordinea inversă a importanţei vitale a acestora. Cele
mai numeroase familii din acest grup sunt Braconidae – cu specii de talie mică, multe parazite pe specii de insecte
238
cu importanţă economică negativă – şi Ichneumonidae, cu specii de talie mai mare – unele putând atinge 8-9 cm
lungime cu tot cu ovopozitorul. Cităm din aceste familii pe Bracon variator, Apanteles glomeratus cu larvele
parazite pe lepidoptere, respectiv Ichneumon, Rhyssa, Megarhyssa (Fig. 161) – care îşi depune ouăle în larve de
Sirex gigas, Pimpla, Lissonota, etc. Unele specii de ihneumonide, ca cele ale genului Celis practică
hiperparazitismul – depunerea ouălor în larvele sau nimfele altor himenoptere endoparazite. La braconide se
constată un alt fenomen interesant – poliembriona. Astfel, dintr-un singur ou pot ieşi mai multe larve; recordul îl
deţine o larvă de Acherontia atropos din care au ieşit nu mai puţin de 1200 de exemplare de Apantheles acherontiae.
Suprafamilia Chalcidoidea este un grup mai puţin vast decât precedentul, cuprinzând circa 30000 de specii
clasificate în 19 familii. Talia chalcidoideelor este mică sau foarte mică, adulţii având de regulă 0,1 mm. Adulţii se
recunosc destul de uşor datorită culorilor metalizate. Capul este mare faţă de restul corpului, antenele sunt -
îngenuncheate, adesea uşor măciucate, uneori ramificate, iar aripile având nervaţiune redusă la 1 – 2 nervuri.
Larvele sunt apode, endoparazite la afide, lepidoptere şi alte tipuri de insecte; multe specii de calcidide sunt polifage
sau practică hiperparazitismul. Numărul de generaţii anuale dezvoltate de calcidide este foarte ridicat, fenomenul de
poliembrionie fiind de asemenea prezent – s-a înregistrat cazul când dintr-un singur ou au ieşit 3000 de larve, toate
dând naştere la adulţi de acelaşi sex. In aceste condiţii, calcididele se numără printre cele mai prolifice nevertebrate
superioare; se apreciază că descendenţa unei singure femele poate atinge pe an cifra de 1024 de exemplare. Din acest
grup fac parte un număr important de specii folosite în combaterea biologică a unor insecte dăunătoare, cum sunt de
exemplu Aphelinus mali – cu larve endoparazite pe Eriosoma lanigerum, păduclele lânos al mărului; Anastatus
japonicus ce parazitează larvele de Lymantria dispar, omida păroasă a stejarului; Prospaltella perniciosi – parazită
pe Quadraspidiotus perniciosus,, păduchele de San Jose; Trichogramma evanescens (Fig. 161) – specie polifagă din
fam. Trichorgammatidae, care este crescută în captivitate pentru combaterea biologică a unui mare număr de specii
de lepidoptere dăunătoare.
Suprafamilia Proctotrupoidea include un grup de opt familii destul de asemănătoare cu chalcidoidele, de
care se deosebesc prin faptul că adulţii nu au niciodată culori metalizate. Ovopozitorul femelelor este de dimensiuni
reduse şi în repaus este retrasă în interiorul abdomenului. Larvele lor, apode sau protopode, sunt endoparazite la
ortoptere, coleoptere, hemiptere sau lepidoptere. Ca şi grupele precedente, pot dezvolta mai multe generaţii anuale –
circa 6 – şi prezintă de asemenea fenomenul de poliembrionie, dar nu au fecunditatea la fel de ridicată ca şi
calcidoideele. Din acest grup cităm genul Trisolcus, cu specii ce parazitează heteroptere din genul Eurydema, pe
Telenomus phalenarum ce parazitează lepidoptere (Lymantria dispar, Malacosoma neustria), genul Scelio cu specii
ce parazitează ouă de orthoptere.
Aculeata
239
Superfamilia Chrysidoidea cuprinde specii de talie redusă, solitare. Familia Chrysididae

include aşa-numitele viespi-aurite, caracterizate prin colorile metalizate vii pe care le prezintă
adulţii. Ouăle sunt depuse de femele în cuiburile viespilor solitare, iar larvele lor se hrănesc cu
hemolimfa larvelor de viespe. Foarte comună din acest grup în fauna noastră este Chrysis ignita,
4
2
7
6
1
5
un himenopter de circa 5-6 mm, colorat în violet şi verde metalizat pe cap şi torace şi roşu
metalizat pe abdomen. Familia Bethylidae include mai ales specii tropicale, cu sau fără aripi,
care îşi depun ponta în larve de insecte – în special lepidoptere şi coleoptere - fără ca să le
paralizeze în prealabil (parazitism considerat mai primitic comparativ cu alte grupe la care gazda
este paralizată printr-o înţepătură precisă la nivelul ganglionilor nervoşi). Larvele sunt
ectoparazite iar împuparea are loc în coconi de fire de mătase. Masculii eclozează primii şi se
acuplează imediat cu femelele care încă nu au părăsit coconul. Familia Dryinidae (Fig. 161)
cuprinde specii care se remarcă prin transformarea picioarelor anterioare într-un organ prehensil
curios, care în repaus este răsucit cu 1800 faţă de poziţia de atac. Drinidele parazitează
homoptere cicadine, larvele lor fiind ectoparazite şi rămânând pe spatele larvei parazitete,
protejate de un manşon format din exuvii succesive. In ultimul stadiu, larva ucide gazda şi se
împupează într-un cocon de mătase ataşat de vegetaţie.
Figura 162: 1 – Ammophila sabulosa (Sphecidae); 2 – Ammophila paralizând o larvă de
lepidopter; 3 – Scolia flavifrons (Scolioidea, femela), 4 – Xzlocopa violacea
(Apoidea, Apidae, Xylocopinae), 5 - Melipona anthidioides (Apoidea, Apidae,
Meliponinae, lucrătoare), 6 – Apis mellifica (Apoidea, Apidae, Apinae, matca), 7
– Halictus sexcinctus (Apoidea, Halictidae), 8 – Bombus terrestris (Apidae,
Bombinae) (după Grassé)
Superfamilia Sphecoidea (Fig. 162) cuprinde himenoptere solitare de talie medie sau
mare, caracterizate prin mandibule lungi şi puternice şi abdomenul foarte îngustat în primele
două treimi. Adulţii capturează un insecte din aproape toate ordinele – inclusiv colembole, chiar
şi aranee – pe care le paralizează cu înţepături în centri nervoşi. Ulterior, insectele paralizate sunt
transportate în galerii subterane săpate în sol, iar după ce cuibul este aprovizionat cu mai multe
insecte, femela depune unul sau mai multe ouă. După depunerea pontei, femela închide galeria
astupând-o cu pământ pe care îl bătătoreşte cu ajutoul unei pietre mici. Larvele se hrănesc cu
insectele paralizate, consumând mai întâi ţesuturile nevitale. Alte categorii de sfecide îşi
construiesc adăposturi din salivă amestecată cu pământ; în acest caz, aprovizionarea cu prăzi se
240
face şi după eclozarea larvelor. Menţionăm din acest grup genurile Bembex, Sphex, Ammophila,
Crabro, Cerceris (fam. Sphecidae).
Suprafamilia Apoidea (Fig. 162) include 8 familii de albine propriu-zise, grup ce
cuprinde peste 20000 de specii. Apoideele se caracterizează prin corp păros, de talie mică, medie
şi mare, aparat bucal adaptat la rupt şi mestecat şi supt şi lins (au glosele şi paraglosele lungi,
formând o trompă caracteristică). Sunt forme în mare parte sociale, care îşi depun ouăle în faguri
de ceară – secretată de glande abdominale – iar larvele sunt hrănite cu miere. Albinele inferioare
cuprind speciile grupate în familiile Melittidae, Colletidae, Halictidae, Andrenidae, care se
caracterizează prin viaţă solitară sau socială primitivă. Albinele superioare include familiile
Megachilidae şi Apidae, cu specii care de regulă au viaţă socială ce presupune existenţa unei
colonii cu caste – reproducătorii – masculii, care nu au un rol activ în colonie, regina şi respectiv
lucrătoarele, care din punct de vedere al sexului sunt femele sterile. Albinele din grupul
megachilidelor sunt specii solitare care îşi sapă cuiburile în sol, lemn sau folosesc diverse
cavităţi naturale. Celulele larvelor sunt căptuşite cu bucăţele de petale de flori sau frunze
decupate de adulţi. Unele specii ale grupului le parazitează pe altele – cum este cazul genului
Coelioxys – depunându-şi ouăle pe celulele în construcţie ale altor megachilide, în absenţa
adulţilor; larvele lor consumă proviziile înainte de eclozarea larvei albinei care a construit celula.
Intre apide se disting mai multe tipuri: subfam. Bombinae (bondarii) care se caracterizează prin
viaţă socială primitive şi talie mare; subfam. Meliponinae – albine tropicale de telie mică, cu ac
atrofiat şi care se apără prin muşcături veninoase, cu colonii de zeci de mii de exemplare, la care
masculii participă la construirea coloniei şi la aprovizionare; rezervele de miere sunt protejate
prin gustul lor extrem de dulce, care face mierea arzătoare la gust; subfam. Apinae, ce include
albinele obişnuite, grup din care sunt binecunoscute formele domesticite: Apis mellifica, Apis
ligustica, A. cercopis în Europa, Apis fasciata – care a fost domesticită în Egipt, Apis adansoni
în Africa, Apis unicolor în Madagascar, Apis indica în Asia de sud şi sud-est.
Suprafamilia Tiphioidea. Din acest grup face parte familia Mutillidae, un grup interesant
de himenoptere termofile, solitare, cu femele terestre, aptere, asemănătoare cu furnicile de talie
mare de care se deosebesc prin corpul păros şi colorat în negru, alb şi roşu. Au înţepătruri foarte
dureroase. Mutilidele trăiesc ca parazite pe diferite specii de himenoptere aculeate dar şi pe
diptere sau coleoptere. Din acest grup, Mutila europaea este o specie comună în toată Europa,
întâlnită şi la noi în ţară, mai ales în regiunile deluroase şi montane.
Suprafamilia Pompiloidea cuprinde specii de himenoptere de talie medie şi mare – unele
specii tropicale ca cele ale genului sud-american Pepsis pot atinge 10 cm anvergură – care
2 4
5
1 3
241
Figura 163 – cuib de Vespa sylvestris, sectionat, 2
– Polistes sp., 3 – Vespa sp., 4 – Formica sp
(Formicoidea), 5,6 – piciorul de la A. mellifica
parazitează diferite specii de aranee. Corpul lor este colorat în nuanţe închise, uneori metalizate
sau au abdomenul cu inele roşu-portocalii. Aripile pot fi transparente sau pătate cu brun sau
negru (Fig. 161). Prada lor este fie paralizată prin înţepături în centri nervoşi, fie este imobilizată
prin ruperea tuturor apendicelor. Totdeauna, ouăle sunt depuse câte unul pe fiecare pradă. Unele
specii de pompiloidee, cum sunt cele din familia Ceropalidae practică cleptoparazitismul,
femelele lor subtilizând prada altor pompiloidee în momentele de neatenţie.
Suprafamilia Scoliidea include specii de talie mare, cu dimorfism sexual – masculii sunt
mai mici decât femelele - carecterizate prin viaţă solitară şi prin faptul că-şi depun ouăle în
special în larve de coleoptere pe care le vânează săpând galerii în sol. Au corpul puternic
chitinizat, picioarele anterioare puternice şi mandibule lungi şi curbate. Comună din acest grup
în toată Europa este Scolia flavifrons (Fig. 162) o specie a cărei femele pot atinge 4,5 cm
lungime. Se recunoaşte uşor după capul de culoare cărămizie şi după cele patru pete mari
ovalare, galbene, de pe partea dorsală a abdomenului al cărui capăt este acoperit de peri ruginii.
O altă specie din aceeaşi familie este Scolia hirta, de dimensiuni mai mici, comună în zonele de
câmpie.
Suprafamilia Vespoide include viespile tipice – familia Vespidae. Aceste himenoptere se
caracterizează prin viaţă socială sau solitară, în primul caz masculii participând la construirea şi
aprovizionarea coloniei. Fagurii sunt construiţi dintr-un amestec de celuloză – procurată din
material lemnos uscat – amestecată cu salivă, astfel încât după uscare rezultă o substanţă foarte
asemănătoare hârtiei. Unele specii construiesc cuiburi impresionante, în care îsi duc viata yeci de
indiviyi (Fig. 163). Larvele sunt aprovizionate cu pradă – diverse insecte în special – pe care
adulţii o capturează şi o rup în bucăţi înainte de a hrăni larvele. Coloritul adulţilor este bazat pe
alternanţa unor inele galbene cu spaţii negre, constituind un eficient desen de avertizare a
prădătorilor. Comune în Europa sunt Vespa crabro, viespea mare, caracterizată prin toracele
roşcat şi prin talia mare (femelele ating 30 mm lungime), Vespa vulgaris, Polystes gallicola –
viespile din acesată ultimă specie îşi construiesc faguri simpli, neprotejaţi, atârnaţi de firele de
vegetaţie etc.
Suprafamilia Formicoidea include o singură familie – Formicidae – cu peste 6000 de
specii de talie mică, sociale, cu colonia organizată pe caste – lucrătoare şi reproducători – din
care doar reproducătorii sunt aripaţi. Uneori lucrătoarele – care sunt ca şi la albine femele sterile
– se subdivid n mai multe morfe dintre care se remarcă soldaţii, forme cu capul masiv şi
mandibule enorme. Talia lor este mică şi se remarcă faptul că abdomenul lor are primele
segmente înguste, prevăzute cu spini sau excrescenţe dorsale. Coloniile sunt situate de regulă în
sol, dar pot fi construite şi în trunchiurile copacilor sau chiar în structuri suspendate. Larvele lor
sunt hrănite de adulţi cu o mare varietate de produse, de la substanţă organică în descompunere
la pradă proaspăt capturată sau corpi de fructificaţie al unor ciuperci cultivate în acest scop.
Furnicile sunt împărţite în mai multe subfamilii - Pseudomyrmicinae, Myrmicinae,
Dolichoderinae, Formicinae ş.a – răspândite pe tot globul. La noi în ţară sunt răspândite Formica
rufa în pădurile de conifere, Camponotus herculeanus – în regiunea montană, Formica fusca.
Ecologia furnicilor este extrem de interesantă, multe specii având un rol extrem de important în
menţinerea echilibrului ecologic în ecosistemele naturale prin consumarea larvelor fitofage.
Unele specii practică un extrem de interesant “sclavagism”; astfel, lucrătoarele şi soldaţii acestor
specii atacă coloniile altor specii de furnici şi după ce extermină adulţii aduc ouăle, larvele şi
nimfele în colonia proprie. Eclozând în noul muşuroi, furnicile din specia respectivă se vor
comporta ca membri “de facto” ai speciei care i-a capturat, participând la toate activităţile
coloniei.
242
Elemente de paleontologie şi evoluţie
Cu toate că se cunosc numeroase resturi fosile de insecte, datate încă din paleozoic, nu se cunosc strămoşii
direcţi ai grupului. In orice caz, datele anatomice ale grupelor primitive indică fără urmă de dubiu că acest strămoş
era un artropod asemănător cu miriapodele actuale, care avea apendice ambulatoare şi pe segmentele abdominale.
Ulterior, aceste apendice au dispărut, concomitent cu dezvoltarea apendicelor ambulatoare de la nivelul toracelui,
apendice care au permis strămoşilor insectelor să se deplaseze cu o viteză mai mare. Concomitent cu aceste
fenomene, abdomenul se “ridică" de pe sol, în acest fel viteza de deplasare crescând. Această ipoteză a devenit o
certitudine odată cu cercetările de genetică moleculară, care practic au identificat genele responsabile de dezvoltarea
picioarelor în toate segmentele abdominale; atât doar, că acţiunea acestor gene este represată încă în stadiul
embrionar, iar din ou va rezulta un individ cu doar trei perechi de picioare. Dezinhibarea experimentală a acestor
gene duce însă la apariţia unor insecte cu apendice pe toate segmentele abdominale.
Vechimea grupului este de asemenea dificil de estimat; dacă în carboniferul superior erau
deja diferenţiate cele mai primitive tipuri de insecte aripate, probabil că grupul avea deja o
vechime de cel puţin 200 – 250 de milioane de ani.
Evoluţia insectelor primitive a avut loc într-un mediu diferit întrucâtva de cel actual.
Astfel, atmosfera avea o concentraţie mai mare de bioxid de carbon, iar clima era mai caldă. In
carboniferul inferior, suprafaţa terestră emersată era deja acoperită în bună parte de jungle de
ferigi arborescente, cordaitale şi ginkoale. Resturile de artropode din această perioadă sunt puţine
şi greu de interpretat. Cu toate că unii specialişti au afirmat că unele din aceste resturi aparţin
miriapodelor şi altele insectelor primitive, singurele fosile identificate cu certitudine provin de la
arahnide. Cu toate acestea, la sfârşitul carboniferului insectele apar deja ca un grup puternic
diversificat, iar date paleontologice recente indică faptul că în carboniferul târziu
(pennsylvanian) existau deja insecte fitofage galicole, care parazitau ferigi arborescente, iar
galele aveau o structură foarte apropiată de cea a galelor provocate de insectele homometabole
actuale.
Insectele care au dominat în bună măsură habitatele terestre paleozoice au fost
paleopterele. Insecte de talie adesea mare, greoaie şi cu aripi formate aproape exclusiv din câmp
remigian şi cu nervaţiune în reţea, paleopterele se întâlnesc în număr mare începând cu
carboniferul inferior. In permian, odată cu răcirea drastică a climei care a dus şi la restrângerea
junglelor de ferigi arborescente, grupul intră în declin pentru a dispare cu totul la sfârşitul
paleozoicului.
Cu toate că fauna de insecte paleozoice diferă de cea care se instalează în decursul erei
următoare, totuşi grupele respective dovedesc o înaltă specializare, iar de cele mai multe ori,
grupele paleozoice reprezintă linii filogenetice de sine stătătoare, care nu au dat naştere direct
unor forme mezozoice sau actuale multe grupe stingându-se fără să lase descendenţi direcţi.
In lumea insectelor s-a produs practic acelaşi fenomen de succesiune a unor tipuri
morfologice, fenomen pe care îl întâlnim şi în mediul acvatic, şi în cadrul altor grupe terestre –
cel mai celebru exemplu fiind înlocuirea faunei de reptile mezozoice cu cea de mamifere.
Responsabile de aceste succesiuni sunt în mod cert schimbările climatice majore – în special
glaciaţiunile – care au afectat de mai multe ori globul terestru în trecutul geologic.
243
Privind evoluţia în timp a faunei de insecte – cu toate că datele paleontologice sunt mai
sărace – se poate schiţa un tablou sumar al modificărilor care au avut loc în componenţa
calitativă şi cantitativă a entomofaunei.
Cele mai vechi insecte cunoscute cu forme fosile sunt colembolele. Rhyniella praecursor,
identificat în roci datând din devonianul mijlociu (Fig. 164), cu circa 400 de milioane de ani în
urmă, era deja un colembol specializat, care în funcţie de trăsăturile morfologice păstrate poate fi
încadrat între entomobriide şi poduride. In acest fel, colembolele reprezintă nu numai unul din
cele mai vechi grupe de organisme cunocute cu forme fosile, dar şi unul din grupele care nu s-au
mai modificat de loc din paleozoic până în prezent.
Figura 164 – Stânga – Rhyniella praecursor (devonian mijlociu,

Scoţia; după Grassé); dreapta – diptere fosilizate în ambra
baltică oligocenă (cca 20 milioane de ani î.e.n.)
Palaeodictyopteroidele din grupele mai cunoscute – eupaleodictiopteroidele, protohemipterele şi

megasecopterele – erau locuitorii comuni ai junglelor carbonifere de climat cald şi umed de pe teritoriul fostului
continent laurentian. Originea lor este indiscutabil mai veche decât primele fosile cunoscute de la începutul
carboniferului, perioadă în care grupul cunoaşte o dezvoltare maximă, pentru ca în permian, odată cu răcirea climei
să intre în regres evolutiv şi ulterior să dispară, cedând locul unor forme mai rezistente şi mai mici ca talie.
Dispariţia lor ar putea fi pusă şi pe apariţia primelor tipuri de vertebrate terestre, care puteau fi nu numai competitori
eficienţi ci şi prădători ai stadiilor preimaginale.
Protoefemeropterele fac parte integrantă din fauna paleozoică, efemeropterele apărând în
mezozoic. Protoefemeropterele cele mai cunoscute sunt cele din carbonifer (triplosobidele);
aveau talie medie (circa 4 cm anvergură) şi erau specii de climat tropical, care au populat jungele
umede din Laurentia. In permian, odată cu răcirea climei, sunt înlocuite de tipuri adaptate unor
condiţii de climă temperată. In mezozoic, se diferenţiază alte linii, diferite de cele paleozoice;
acum se constată începerea procesului de reducere a aripilor posterioare. Efemeroptere de tipul
celor actuale apar abia în terţiar.
Odonatopteroidele cele mai primitive sunt cele de tipul meganisopterelor paleozoice de
talie mare, care populează pădurile umede ale carboniferului (Meganeura, Paralogus etc.) care
ulterior, în permian sunt înlocuite cu specii de talie mai mică, care la rândul lor dispar relativ
târziu, în jurasic. Odonatele tipice apar în paleozoic, cu un număr relativ important de grupe
(protozygoptere, arhizigoptere, permanisoptere, protanisoptere), răspândite atât în Laurentia cât
şi în Gondwana (Fig. 165). Se presupune că odonatele au evoluat la început în Gondwana şi a
populat ulterior Laurentia, în vreme ce meganisopterele au evoluat doar în Laurentia. Intre
odonatele permiene se disting atât forme de tipul zygopterelor şi anisozygopterelor actuale cât şi
forme de tipul anisopterelor, care se extind treptat spre nord şi populează întreaga emisferă
nordică paleozoică. Odonatele moderne – neodonatele – se diferenţiază în decursul
mezozoicului, când în special anisozygopterele – grup aproape stins în prezent – cunoaşte o
244
dezvoltare fără precedent. Zygoptere moderne se cunosc din liasic şi jurasic, iar anisoptere
moderne se cunosc din jurasic şi terţiar.
Blatidele sunt cunoscute din carbonifer, iar blatidele paleozoice nu difereau în mod
esenţial ca morfologie şi ecologie de formele actuale. Cu toate acestea, unele resturi fosile –
mandibule fosilizate, datând din devonianul mijlociu din nordul Marii Britanii – au fost
interpretate drept resturi de blatide. Aceste resturi ar putea împinge astfel limita inferioară a
apariţiei insectelor blatoidee mult mai jos, iar blatidele ar putea fi veritabile fosile vii, alături de
arte grupe, marine însă. Extrem de numeroase în junglele paleozoice din Laurentia, blatidele se
răspândesc ulterior pe tot globul. Formele moderne sunt cunoscute din terţiar, un număr destul
de important de specii fiind descrise din ambra baltică.
Protoblatopterele erau asemănătoare cu blatidele, dar aveau un regim de hrană prădător. Erau forme bune
zburătoare, cu aripi lungi, dar cu nervaţiune diferită de cea a blatidelor tipice. Protoblatopterele apar relativ târziu, în
carboniferul superior din Laurentia – cel mai probabil din strămoşi de tip blatoidian, şi dispar în decursul
permianului.
Cu toate că mantidele tipice apar abia în oligocen, strămoşii lor s-au diferenţiat în
decursul paleozoicului. Aceşti strămoşi au afinităţi atât cu protoblatopterele cât şi cu ortopterele.
Isopterele au cele mai multe afinităţi cu protoblatopterele, având probabil un strămoş
comun cu acestea din urmă. Dezvoltarea iniţială a grupului a avut loc pe continentul laurentian
în paleozoicul superior, dar termite tipice se cunosc abia în eocen.
Protoorthopterele reprezintă un grup important de insecte paleozoice, care alături de
eupaleodictioptere au populat pădurile tropicale umede ale carboniferului de pe fosta Laurentie.
Cuprinzând un număr relativ ridicat de tipuri morfologice, protoortopterele prezentau o serie de
caractere care aduc aminte atât de precursorii plecopterelor actuale cât şi de ortoptere sau
fasmide. Printre aceste caractere cele mai importante sunt aripile anterioare tegminizate,
nervaţiunea în reţea, aripile posterioare cu câmpul anal şi jugal mult mai mare comparativ cu
aripile anterioare. Este destul de greu de stabilit o filiaţie directă între aceste grupe diferenţiate şi
adesea specializate şi ortopterele actuale; probabil şi în acest caz avem de-a face cu tipuri
distincte, care nu au dat urmaşi direcţi. Odată cu schimbările climatice de la sfârşitul
permianului, protoortopterele dispar alături de celelalte grupe de climă caldă şi sunt înlocuite de
insecte din categoria plecopterelor, adaptate unui climat mai rece.
Plecopterele sunt un grup destul de complex în ceea ce priveşte formele fosile. Din
permian au fost descrise protoperlariile – specii de climă temperată, caracterizate prin paranote
pe protorace şi aparat bucal funcţional. Originea lor este cel mai probabil într-o linie
ortopteroidă, iar diferenţierea lor s-a efectuat după toate probabilităţile în Gondwana; răspândirea
pe continentul laurentian s-a făcut ulterior, odată cu răcirea climei. Grup dinamic, protoperlariile
rezistă până în mezozoic (liasic) când sunt înlocuite de euplecoptere. Acestea din urmă sunt
cunoscute de asemenea din permian, iar forme similare lor trăiesc încă în unele regiuni ale
Australiei, Tasmaniei şi Noii Zeelande. Ca şi protoperlariile, au evoluat probabil pe Gondwana,
răspândindu-se ulterior pe tot globul. Liniile euplecopterelor pot fi urmărite cu claritate în tot
timpul mezozoicului, numărul formelor actuale mărindu-se spre sfârşitul erei secundare şi în
terţiar.
Fasmidele formează alături de ortoptere un grup separat de plecoptere, caracterizat prin
nervaţiune anastomozată şi prezenţa unui spaţiu precostal. Aripile anterioare sunt tegminizate, ca
în cazul blatidelor şi al mantidelor, iar aripile posterioare se remarcă prin marea dezvoltare a
câmpurilor anal şi jugal. Precursorii paleozoici ai fasmidelor nu se cunosc, grupul având o
dezvoltare explozivă în decursul erei secundare. In mezozoic se apreciază astfel că au trăit de cel
puţin trei ori mai multe fasmide decât în prezent. Ulterior, grupul intră în declin. Alături de
fasmide mai pot fi menţionate şi unele grupe enigmatice, considerate de unii specialişti ca ordine
independente.
Ortopterele sunt de asemenea un grup dinamic. Primele insecte ortoptere – oedischiidele şi
sthenoropodidele apar în paleozoic, iar morfologia externă indică în mod clar legătura cu grupele actuale. La
245
sfârşitul paleozoicului, unele grupe dispar, pentru ca în mezozoic să apară altele, ortopterele menţinându-se pe tot
parcursul istoriei lor evolutive cu un număr însemnat de specii. Cu toate că formele paleozoice au afinităţi cu
tetigonidele, strămoşii grilidelor şi acrididelor nu se cunosc. Abia în terţiar apar resturi de grilide, pe câtă vreme
acridide fosile nu se cunosc din mezozoic.
Embiopterele sunt cunoscute printr-un reprezentant – Protembia permianum – din
depozite de vârstă permiană inferioară. Structura nervaţiunii relevă însă faptul că Protembia era
reprezentantul unui grup deosebit de embiopterele actuale, stins fără să lase urmaşi direcţi.
Inrudite cu euplecopterele, embiopterele s-au dezvoltat cel mai probabil pe teritoriul Gondwanei.
Resturi ale unor embioptere fosile mai apar sporadic din terţiar, miocen şi oligocen.
Dermapterele sunt cunoscute cu fosile abia din eocen. Există însă unele tipuri mezozoice care prin structura
cercilor şi a aripilor anterioare amintesc de dermaptere. Protoelitropterele au fost descrise din depozite
paleozoice (permiene) americane, iar din depozite australiene de aceeaşi vârstă au fost descrise protocoleopterele.
Acestea din urmă erau insecte asemănătoare protoelitropterelor, dar aveau aripile anterioare cu nervuri mult mai
puţine. Toate cele trei grupe menţionate anterior dervivă din strămoşi asemănători cu blatidele, evoluţia lor având
loc la început pe teritoriul Gondwanei. Cu toate asemănările morfologice, se apreciază însă că protoelitropterle şi
protocoleopterele nu sunt strămoşi direcţi ai coleopterelor actuale.
Coleopterele, unul din cele mai numeroase grupe de insecte din epoca prezentă, are de asemenea o origine
veche. Multă vreme specialiştii au crezut că protoelitrpterle şi protocoleopterele sunt precursorii gândacilor actuali.
In urma unor cercetări ulterioare, s-a dovedit că întregul grup al oligoneopterelor are o origine la fel de veche ca
aceea a insectelor fără metamorfoză completă, derivând în cursul devonianului sau al carboniferului inferior din
grupe foarte primitive de tip polineopteroid; în lumina acestor cercetări, grupe de polineoptere specializate ca cele
menţionate anterior nu pot sta la baza coleopterelor. Arhicoleopterele sunt cunoscute din permian şi apar în depozite
până în triasic, dezvoltându-se probabil din acelaşi grup primordial care a dat naştere megalopterelor. Se
caracterizează prin aripi anterioare chitinizate, cu nervuri bogate, uneori anastomozate şi cu calus humeral slab
dezvoltat, ceea ce indică faptul că aripile erau folosite la zbor în mod activ. Coleoptere tipice apar de asemenea în
permian, originea lor fiind probabil într-un grup primitiv de arhicoleoptere, cu care totuşi au evoluat paralel. Cele
mai vechi coleoptere pot fi încadrate în arhostematele actuale. Coleopterele se diferenţiază pe teritoriul Gondwanei,
răspândindu-se rapid pe tot globul. In mezozoic încă sunt comune formele cu aripi anterioare cu nervuri bogate,
anatomozate; ulterior, nervaţiunea dispare treptat, apărând forme de tipul celor actuale.
Megalopterele şi rafidiopterele se diferenţiază în paleozoic dintr-un grup de insecte mecopteroide încă
neidentificat. Megalopterele primitive (permosialidele şi arhisialidele) sunt cunoscute din permian, însă fosilele lor
sunt puţine. Alte resturi fosile datează din mezozoic (triasic), ca şi din ambra oligocenă; acestea din urmă, chiar dacă
sunt foarte recente, aparţin unor genuri stinse de coridalide şi sialide. Rafidiopterele au o origine mai neclară.
Resturi ale unor insecte asemănătoare cu rafidiopterele actuale – permorafidiidele – sunt cunoscute din permian şi
ulterior din jurasic (mesorafidiide), însă prezenţa unor caractere care amintesc pe cele de la megalopterele primitive
face aceste grupe dificil de încadrat.
Celălalt grup de neuropteroide – planipeniile – sunt cunoscute de asemenea din permian şi este interesant
că o mare parte a familiilor actuale pot fi întâlnite în fauna paleozoică. Se remarcă la formele fosile extraordinara
ramificare a nervurilor (mai ales în zona radială) iar aripile anterioare şi posterioare prezentau o margine lată
antecostală. Hemerobiidele sunt dominante în paleozoic, mirmeleonidele apărând mult mai târziu, în terţiar. In
mezozoic, grupul s-a diversificat mult, răspândindu-se pe tot globul şi dând un mare număr de tipuri. Comparativ cu
formele actuale, formele fosile se caracterizau prin aripi mari, late, adesea prevăzute cu desene colorate, uneori chiar
cu oceli pupilaţi. Hemerobiidele se dezvoltă pe teritoriul Gondwanei şi se răspândesc ulterior pe teritoriul Laurentiei
şi Angarei; în jurasic cunosc o dezvoltare explozivă, când grupul domină o mare parte a ecosistemelor terestre. In
cretacic, hemerobiidele intră în declin evolutiv.
Mecopteroidele, alt grup important în prezent derivă din forme atestate din permianul inferior din Kansas
(Laurentia), iar ulterior apar în depozite de pe fostele teritorii temperate ale Laurentiei şi Gondwanei. In paleozoic se
întâlnesc reprezentanţii mai multor tipuri diferite de mecoptere, destul de asemănătoare ca structură a nervaţiunii cu
tipurile mezozoice. Aceste linii vechi se sting însă în mezozoic pentru a fi înlocuite cu tipuri de genul celor actuale.
Mecopteroidele evoluate – trihopterele şi lepidopterele au o origine mult mai recentă. Trihopterele tipice se
cunosc abia din liasic. După unele ipoteze, strămoşii trihopterelor au evoluat dntr-un grup de mecopteroide
gondwaniene. Unii specialişti identifică acest grup primordial cu paramecopterele permiene de tip Belmontia, care
ar fi dat naştere paratrihopterelor. Acest grup apare abundent în triasicul superior şi din el derivă după toate
probabilităţile atât trihopterele actuale cât şi lepidopterele. Lepidopterele apar cu fosile tipice abia în eocen, când
însă erau deja diferenţiate majoritatea familiilor actuale; din acest motiv, apare foarte plauzibilă ipoteza că acest
246
grup s-a diversificat în timpul mezozoicului, evoluând în paralel cu diversificarea plantelor superioare, fără a se
cunoaşte deocamdată resturi fosile.
Strămoşii dipterelor – protodipterele, desprinse de asemenea dintr-un grup de mecoptere
– se cunosc din permianul superior. Permotipulidele aveau structura aripilor identică cu cea a
tipulidelor actuale, însă aripile posterioare erau complet dezvoltate. Se pare că reducerea celei
de-a doua pereche de aripi a avut loc până în triasic când apar primele resturi de nematocere
tipice. Diptere tipice apar în depozite din triasicul superior din Queensland (Australia), iar
caracterele acestora arată că este vorba de forme specializate. Brahicere de tipul celor actuale
sunt cunoscute din mezozoic, când flora de angiosperme se extinde pe tot globul. In Europa,
dipterele moderne pătrund odată cu fauna angariană; din ambra baltică sunt cunoscute sute de
fosile aparţinând la grupele actuale.
Sifonapterele nu sunt cunoscute cu fosile decât din ambra oligocenă, iar fosilele păstrate
se înscriu printre grupele actuale. O serie de specialişti consideră că au afinităţi filogenetice cu
dipterele, însă probabil că puricii descind de asemenea dintr-un grup de mecopteroide. Probabil
că evoluţia lor ca grup specializat la hematofagie a fost paralelă cu cea a mamiferelor.
Himenopterele apar relativ târziu, odată cu diferenţierea angiospermelor. Cele mai vechi
fosile de himenoptere datează din liasicul inferior şi sunt de tip siricid. Alte siricide datează din
jurasic, însă forme de tipul terebrantelor şi aculeatelor apar în număr mare abia în terţiar. Si în
acest caz, evoluţia a avut loc în paralel cu cea a plantelor cu flori şi a altor grupe de insecte.
Strepsipterele au o singură fosilă înregistrată până în prezent – din ambra baltică
oligocenă, aparţinând celei mai vechi familii a grupului, care include specii care parazitează
tisanurele, răspândită şi în prezent pe continentul nord-american.
Grupul paraneopterelor apare la fel de vechi ca şi oligoneopterele şi insectele primitive.
Psocopterele sunt cunoscute cu fosile din permian – permopsecopterele. Aceste specii
aveau aripi cu o nervaţiune simplă, unele prezentând de asemenea un rostru. Aceste insecte deja
specializate au evoluat începând cu carboniferul pe teritoriul Gondwanei. Din acest grup s-au
desprins în permian şi psocopterele actuale (cunoscute cu fosile din jurasic) malofagele şi
anoplurele. Aceste din urmă grupe evoluează paralel cu grupele parazitate, fiind strâns legate de
păsări şi mamifere.
Thysanopterele au afinităţi filogenetice cu psocopterele, din care derivă după toate
probabilităţile. Formele tipice de thysanoptere apar relativ târziu, în terţiar, iar evoluţia lor este
de asemenea legată de plantele superioare.
Hemipteroidele sunt un grup foarte vechi, şi spre deosebire de alte tipuri de insecte,
strămoşii lor prezintă deja aparat bucal adaptat pentru înţepat şi supt. Cunoscute cu fosile din
paleozoic, protohemipteroidele, considerate o perioadă precursoarele homopterelor şi
heteropterelor actuale, aceste forme s-au dovedit a fi un grup independent, iar rostrul perforant ca
o convergenţă evolutivă.
Homopterele apar cu fosile din permian, evoluând şi diversificându-se atât pe Laurentia
cât şi pe Gondwana sau Angara. Aceste insecte se caracterizau deja prin aripi cu nervaţiune
redusă, iar aripile în ansamblul lor nu difereau prea mult de cele ale formelor actuale, şi cu
rostrul bine diferenţiat. Cu toate acestea, unele grupe fosile erau deja prea specializate pentru a fi
incluse printre formele actuale şi reprezentau linii filogenetice distincte care s-au stins fără să
lase urmaşi. Evoluţia acestui grup include şi unele grupe sistematice cu origine nesigură,
grupate de unii specialişti printre lepidoptere, chiar dacă nervaţiunea lor nu este în mod clar de
tipul celei de la lepidopterele primitive. Se consideră că la început homopterle s-au diferenţiat pe
Gondwana, ulterior cucerind Angara, iar de pe soclul angarian răspândindu-se pe tot globul.
Heteropterele apar mult mai târziu comparativ cu homopterele. In triasicul superior sunt
astfel identificate resturi de criptocerate înrudite cu notonectidele actuale. Mai târziu, în cretacic
şi jurasic, grupul se diversifică, din jurasicul superior fiind practic cunoscute toate tipurile
actuale de hidrocorize.
247
Laurentia Laurentia
Laurentia
Gondwana Gondwana Gondwana
2 3
1
Figura 165 – Aspectul uscatului în silurian (1), devonian –

carbonifer (2), permian (3) şi jurasic (4) (după Palmer).
PANGEEA
Evoluţia insectelor apare astfel ca un fenomen complex. Strămoşii îndepărtaţi ai grupului

populau supracontinentul unic care ulterior s-a divizat în Laurentia şi Gondwana (Fig. 165), iar
diferite grupe de insecte au evoluat în paralel pe ambele continente, fiind supuse influenţei
puternicelor modificări climatice din cursul erei primare. Ulterior, când continentele s-au
reasamblat, fauna de insecte se uniformizează pe tot globul, astfel încât în prezent este destul de
dificil de urmărit filiaţia lor directă. In mod clar, pe parcursul timpului s-au succedat mai multe
tipuri de faune de insecte, dintre care se remarcă fauna paleozoică, cu insecte de talie mare, de
climă caldă, o faună cretacică, şi, în fine, fauna actuală, care îşi capătă trăsăturile caracteristice în
timpul terţiarului şi quaternarului.
Dacă facem o trecere în revistă a datelor paleontologice pe care le deţinem cu privire la
evoluţia diferitelor grupe de insecte, se poate uşor observa că unele dintre grupele majore au
apărut şi s-au diversificat pe fostul continent laurentian – protoefemeroptere, meganisoptere,
protoblatide, blatide, protoortoptere, isoptere, protoelitroptere, mecopteroide – altele pe soclul
gondwanian – odonatopteroide, plecoptere, embioptere, protocoleoptere, planipenii, psocoptere,
homoptere.
Multitudinea de modificări climatice majore care au intervenit în decursul paleozoicului –
cea mai lungă dintre erele geologice care au cunoscut forme de vieţuitoare terestre – ca şi
modificările suferite de forma uscatului însuşi, au modelat profund fauna de inecte primitive.
Multe grupe puternic diversificate, care dominau practic ecosistemele terestre, au dispărut fără
urmă odată cu puternicele glaciaţiuni care au acoperit uscatul aproape în întregime în anumite
perioade ale paleozoicului (ex. carboniferul târziu şi permianul timpuriu se caracterizează printr-
o glaciaţiune majoră care a afectat Gondwana, supercontinentul sudic). Odată cu dispariţia unor
ramuri întregi, practic se creau condiţii optime pentru diversificarea altor grupe de insecte. Mai
mult, grupe care sunt cunoscute cu precursori de pe un supercontinet se diversifică adesea pe
celălalt soclu continental.
Fauna de insecte actuale este rezultatul ultimei diversificări majore, care a avut loc în era
mezozoice, odată cu apariţia şi dezvoltarea plantelor superioare – angiospermele. In prezent,
domină tocmai acele ordine de insecte legate în mod nemijlocit de angiosperme, sau care se
hrănesc pe seama altor insecte legate de plantele cu flori: coleopterele, himenopterele,
lepidopterele şi dipterele. Cele mai vechi tipuri de insecte se întâlnesc în prezent în sudul
Pacificului, pe uscaturile izolate de timpuriu – Australia, Noua Zeelandă, Tasmania – ca şi în
zonele ecuatoriale, care din mezozoic nu au mai cunoscut modificări majore de climă. Fauna
emisferei nordice – în special cea a Europei şi Americii de Nord este cea mai recentă. Distrusă
aproape complet în timpul glaciaţiunilor quaternare, vechea faună tropicală terţiară este înlocuită
248
după retragerea gheţarilor de specii rezistente la climat temperat, iar în cazul unora dintre ordine
procesul de speciaţie este în continuare în plină desfăşurare.
DICTIONAR CU TERMENI UZUALI FOLOSITI IN ENTOMOLOGIE
249
Abdomen – (lat.abdomen) – a treia parte a corpului la insecte, format în mod primitiv din
11 segmente lipsite de apendice ambulatoare. Poate fi de mai multe tipuri: sesil,
când se prinde larg de torace (situaţie întâlnită la marea majoritate a insectelor),
pedunculat – când primele segmente abdominale sunt alungite şi peţiolat, când
primul segment este foarte îngust; ultimele două tipuri de abdomen se întâlnesc în
special la himenoptere, care în acest mod au abdomenul extrem de flexibil şi de
mobil.
Acarian – grup de chelicerate din clasa Arachnida carecterizate prin talie mică şi fuzionarea segmentelor
corpului în cea mai mare măsură. Corpul este protejat la exterior de scuturi chitinizate care nu se
suprapun pe fostele segmente şi au valoare taxonomică. Zona cefalică, chelicerele şi pedipalpii
prezintă variate adaptări la diferite tipuri de hrănire, remarcându-se grupele la care aceste apendice
sunt alungite formând o trompă cu care acarianul suge fie sevă vegetală fie hemolimfă sau sânge.
Acaricide – (lat. caedere – ucidere) – categorie de substanţe chimice folosite pentru

combaterea acarienilor.
Acarofag - (gr. phagein – a mânca) – organisme nevertebrate care se hrănesc cu acarieni.
Acefale - (gr. kephale – cap) – larve ale insectelor oligoneoptere caracterizate prin lipsa capsulei cefalice;
de exemplu, larvele dipterelor brahicere.
Acridide - (lat. acrida – lăcustă) – insecte din ordinul Orthoptera, caracterizate prin antene scurte, lipsa
ovopozitorului cu valve la femele, organe timpanale toracice şi organe stridulante la nivelul
tegminelor şi femurelor picioarelor metatoracice şi instinct gregar la unele specii; popular sunt
cunoscute sub denumirea de lăcuste.
Adventice – membrana externă a inimii.
Aedeagus - (lat. aedeagus) – organul de acuplare masculin (penis).
Afide – insecte fitofage din ordinul Homoptera, subordinul Auchenorhyncha, caracterizate prin corp de
talie mică, slab chitinizat, cu aparat bucal adaptat la înţepat şi supt. Corpul este slab chitinizat,
existând de asemenea capacitatea de a secreta substanţe dulci.
Alari - (lat. ala – aripă) – muşchi situaţi la nivelul toracelui care mişcă aripile insectelor în timpul
zborului.
Allopatric – (gr. allos – diferit, lat. patria – loc natal) – termen folosit pentru a desemna populaţii sau
specii înrudite separate de bariere geografice şi care evoluează independent din acest motiv; termen
opus celui de simpatric.
Alula – (lat. ala – aripă, diminutiv) - structură în formă de solz diferenţiată în partea bazal posterioară a
aripii anterioare de la diptere, cu rol de a proteja alături de scvama balansierul.
Amensalism – (a – fără, lat. mensa – masă) – relaţie interspecifică prin care una dintre specii inhibă
dezvoltarea celeilalte prin secretarea unor substanţe chimice.
Androconii – (gr. andros – bărbat, konis – praf) – zone de pe aripile unor specii de lepidoptere, la nivelul
cărora se găsesc solzi modificaţi care secretă hormoni cu rol sexual – solzi androconiali.
Anisopter - (gr. isos – la fel, pteron – aripă, an – neidentic) – termen ce desemnează odonatele superioare
din subordinul Anisoptera, la care aripile anterioare diferă de cele posterioare ca formă, suprafaţă şi
nervaţiune.
Anoplure – (Ord. Anoplura; gr. anoplos – neînarmat, oura – coadă) – insecte denumite popular păduchi,
caracterizate prin viaţă ectoparazită la vertebrate şi regim de hrană preponderent hematofag,
Aparatul bucal este adaptat la ânţepat şi supt, picioarele sunt prehensile iar aripile absente.
Anteclypeus - (lat. clypeus – scut rotund metalic) – formaţiune a capsulei cefalice situată înaintea
clipeusului.
250
Antene – (lat. antenna - antenă) – prima pereche de apendici ai insectelor, formate din număr variabil de
articole, cu rol de organe senzoriale cu receptori tactili, gustativi, olfactivi, pentru temperatură şi
umiditate. Pot fi de mai multe feluri: setiforme (primitive), serate, pectinate (mono, di, tri, tetra
pectinate), măciucate, plumoase, aristate etc..
Antenulă - (lat. antenna - antenă, diminutiv) – prima pereche de apendici de la crustacee

(antena 1).
Antiferomoni – (gr. anti – împotrivă) substanţe chimice care au o structură chimică asemănătoare cu cea a
feromonilor şi care produc anihilarea completă sau parţială a acestora.
Antofil - (gr. anthos – floare, philos – iubitor) – insecte de regulă nectarivore care vizitează florile
plantelor superioare, realizând şi polenizarea.
Aortă – partea anterioară a aparatului circulator al insectelor, situată în torace; se deschide la baza capului
şi transportă la acesta şi ulterior în tot corpul insectei hemolimfa.
Apendice - (lat. appendix - apendice) – expansiuni ale segmentelor corpului la insecte. Apendicii pot fi de
mai multe tipuri: senzoriale (antene), ambulatoare (picioarele), aripile, abdominale (cercii,
paracercii), masticatoare (apendicele din partea anterioară a corpului care se transformă în aparat
bucal).
Apex – (gr. apex – vârf) – partea distală a aripii insectelor.
Apode - (gr. pous, podos – picior) – larve ale insectelor oligoneoptere la care picioarele articulate nu se
dezvoltă; de exemplu larvele unor coleoptere sau himenoptere.
Apoziţional (ochi) – ochi caracteristic insectelor care sunt active ziua, caracterizaţi prin faptul că celulele
pigmentare înconjură complet celulele retiniene, astfel încât la rhabdom nu ajung decât raze
luminoase care au pătruns în omatidia respectivă.
Apter - (gr.apterous – lipsit de aripi) – termen care desemnează insectele care sunt lipsite în mod secundar
de aripi.
Apterygote – (gr. a – fără, pteron – aripă) – termen ce desemnează insectele primitive care sunt lipsite de
aripi în mod primar; din această categorie fac parte ordinele Collembola, Protura, Diplura şi
Thysanura.
Arahnid - (gr. arachne – păianjen) – artropode caracterizate prin prezenţa a patru perechi de apendice
ambulatoare, lipsa antenelor şi a mandibulelor înlocuite de chelicere şi pedipalpi. Clasa Arachnida
include mai multe ordine între care se remarcă Ord. Scorpiones, Ord. Araneae, Ord. Opilionida,
acarienii.
Aranee - (gr. arachne – păianjen) – artropode chelicerate de tipul păianjenilor.
Areal – (lat. area – arie) – zonă geografică pe care o ocupă un anumit taxon – de regulă o specie de
animal sau plantă (termenul este adesea folosit incorect de nespecialişti pentru a desemna suprafeţe
de teren).
Aripă – (lat. ala, alapa – aripă) – formaţiune chitinoasă cu ajutorul cărora insectele efectuează zborul.
Considerate până nu demult ca expansiuni tegumentare, s-a dovedit recent prin metode de analiză
comparativă a materialului genetic că aripile insectelor au aceeaşi origine cu anumite părţi
componente ale apendicelor de la crustaceele primitive.
Aristă – (lat. arista – mustaţă de spic) – formaţiune cu aspect de păr situată pe cel de-al treilea articol
antenar, foarte voluminos şi purtând organe senzoriale de la dipterele brahicere. Antenele de acest
tip poartă numele de antene aristate.
Arolium – (gr. arola – protecţie) – formaţiune elastică în formă de ventuză, situată pe ultimul articol
tarsal, cu ajutorul căreia piciorul insectelor poate adera de substrate lipsite de asperităţi.
Arthropode – (gr. arthron – articulaţie, pous, podos – picior) – cea mai mare încrengătură de nevertebrate
şi de vieţuitoare de pe Terra, incluzând insectele, crustaceele, miriapodele şi cheliceratele.
Caracteristica cea mai evidentă a grupului este exoscheletul chitinizat de care se prinde
musculatura şi de apendicele ambulatoare prevăzute cu articulaţii. Corpul este format dintr-un
număr variabil de segmente care au aceeaşi arhitectură (fiind formate dintr-un tergit dorsal, un
sternit ventral şi două pleurite laterale), fiecare prezentând câte o pereche de apendice.
Atrium – (lat. atrium - vestibul) – porţiunea care urmează imediat după stigma respiratorie, la nivelul
căruia există structuri specifice de filtrare a aerului; anterior există sfinctere musculare care menţin
stigma deschisă doar pe timpul cât se face schimbul de gaze iar posterior orificiul trunchiului
trahean propriu-zis.
251
Autocidie – (gr. autos – el însuşi, caedere – a ucide) – metodă de combatere biologică a unor specii
dăunătoare care se bazează pe eliberarea în mediu a unor masculi sterili înainte de apariţia
masculilor din populaţia respectivă.
Avertizare – termen folosit în practica combaterii dăunătorilor ce se referă la indicarea perioadelor de
apariţie a unor specii de insecte în scopul aplicării măsurilor de combatere.
B
Balansier – cea de-a doua pereche de aripi de la diptere (perechea metatoracică), transformată în organe
senzoriale care servesc la echilibrarea zborului şi la reglarea tonusului musculaturii apendicelor.
Bazitars – primul articol tarsal, care este de dimensiuni mai mari comparativ cu celelalte articole tarsale
(metatars).
Bioluminescenţă – procesul chimic de oxidarea luciferinei în prezenţa enzimei luciferază ca urmare a
eliberării unei cantităţi de energie stocată la nivelul acidului adenozin-tri-fosforic (ATP), proces
care se caracterizează prin emiterea unor cuante de lumină; fenomen relativ rar întâlnit la insecte,
în special la unele coleoptere (lampiride) şi homoptere (fulgoreide).
Blatide – (lat. blatta – gândac puturos) - (Ord. Blattodea) – ordin de insecte primitive înrudite cu
mantidele şi ortopterele, din care fac parte gândacii de bucătărie. Corpul lor este relativ slab
chitinizat, aripile anterioare fiind transformate în tegmine. Sunt insecte nocturne, lucifuge, agile,
detritivore sau xilofage. Unele dintre aceste specii sunt antropofile – Blatta orientalis – gândac
negru de bucătărie, Blatella germanica – gândac roşu de bucătărie, carcalac, Periplaneta
americana .
Brachipter – (gr. brachys – scurt, pteron – aripă) termen folosit în legătură cu anumite morfe de insecte la
care aripile se reduc comparativ cu tipul nominal sau primitiv.
Brahicere – (gr. brachys – scurt, keros – corn; aici cu sens de antenă) – subordin de diptere caracterizat
prin antene scurte, de tip aristat; popular – muşte.
Branhii – a. expansiuni tegumentare în care pătrund ramificaţii ale sistemului trahean; apar la larvele unor
insecte acvatice, de obicei pe torace sau abdomen şi la nivelul lor se face schimbul de gaze, caz în
care se numesc branhii traheene; acest tip de branhii se întâlnesc la multe larve acvatice – ex. la
efemeroptere, plecoptere, odonate zigoptere, trichoptere etc. b. branhii rectale – sunt branhii care se
formează la nivelul rectului, ce în acest caz poate fi utilizat şi ca recipient cu aer; acest tip de
branhii pot fi întâlnite la larvele odonatelor anisoptere.
c. branhii spiraculare – apar la pupele simulidelor şi reprezintă tuburi traheene care se continuă
mult înafara corpului, având aspectul unor panaşe; la nivelul lor se face schimbul de gaze.
Buccula – (lat. bucca – gură; diminutiv) – placa chitinoasă din jurul orificiului bucal.
Bursa copulatoare - (lat. bursa copulatrix) – formaţiune specifică aparatului genital femel la lepidoptere,
în care se acumulează produsele genitale provenite de la mascul şi unde are loc fecundarea.
C
Campodeiformă – tip de larvă la coleopterele răpitoare, caracterizată prin regim de hrană carnivor,
agilitate şi aspect general asemănător cu insectele apterigote din Ordinul Diplura, familia
Campodeidae. Larvele de asest tip de regulă sunt lucifuge, nocturne, comune în frunzarul de
pădure, pe sub pietre sau scoarţa copacilor.
Canal deferent – canalul prin care se scurg produsele genitale masculine din testicule până în canalul
ejaculator.
Cantaride – (lat. cantharis – gândaci verzi) - (fam. Cantharidae) – grup de coleoptere diurne, destul de
slab chitinizate datorită prezenţei unor substanţe toxice care le fac necomestibile. Sunt colorate în
culori de avertizare şi sunt adesea prădătoare, hrănindu-se cu insecte floricole – ex. Cantharis
fusca; alte specii sunt fitofage.
Cantaridină – (lat. cantharis – gândaci verzi) - alcaloid toxic conţinut în hemolimfa coleopterului Lytta
vesicatoria din familia Meloidae, cu acţiune congestionantă.
Carabide – (fam. Carabidae; lat carabus) – grup important de coleoptere, de regulă carnivore şi nocturne,
cu aripile posterioare reduse dar foarte bune alergătoare. O serie de specii din acest grup au
importanţă în combaterea integrată a unor dăunători – ex. genul Carabus – existând însă şi specii
fitofage, dăunătoare atât ca larvă cât şi ca adult – ex. Zabrus tenebrioides, gândacul ghebos,
dăunător la cereale.
252
Castă – categorie componentă a coloniei de isoptere sau himenoptere sociale, cu un anumit rol în colonie
şi adesea cu o înfăţişare caracteristică. De exemplu, la isoptere (termite), castele sunt reprezentate
de larvele indiferente, lucrătoare, soldaţi, nimfe şi reproducători; la himenopterele sociale, castele
sunt reprezentate doar de lucrătoare (femele sterile) şi de reproducători (trântori – masculi şi matcă
– femela).
Celulă – porţiune a aripii insectelor încadrată între nervuri.
Celule pericardiale – nefrocite situate în sinusul pericardic şi care au rolul de a acumula produşi de
catabolism.
Cerci – (gr. kerkos – coadă) – pereche de apendici articulaţi, lungi sau chitinizaţi, situaţi pe ultimul articol
al abdomenului la o serie de ordine de insecte primitive; pot fi întâlniţi la apterigote, efemeroptere,
odonate, blatide, mantide, isoptere, orthoptere, dermaptere şi la unele grupe de insecte fosile, rolul
lor fiind preponderent senzorial sau servind la apărare – ex. la dermaptere.
Chetotaxie – (gr. ketos – păr, taxis – şir,ordine) – distribuţia perilor pe suprafaţa segmentelor la insecte; la
unele grupe această dispunere este luată în considereţie din punct de vedere taxonomic – ex. la
larvele lepidopterelor.
Chimioterme – (gr. chemeia – transformare, therma – căldură) – grup ecologic de insecte care îşi pot
modifica temperatura corpului prin activitatea musculaturii; ex. fluturii din familia Sphingidae,
înainte de a zbura îşi contractă puternic musculatura toracică, mişcându-şi aripile stând pe loc.
Chitină - (gr. chiton – tunică)– substanţă chimică alcătuită din lanţuri de N-acetil-D-glucozamină, cu
structura asemănătoare cu cea a celulozei, care dă rezistenţă şi rigiditate exoscheletului insectelor şi
altor tipuri de artropode; formula chimică – C60H100N8 + n H2O; chitina poate fi întâlnită şi la multe
tipuri de ciuperci, în membrana celulară.
Cicade – (lat. cicada – greier, cicadă) – grup de insecte homoptere din subordinul Auchenorrhyncha,
caracterizate prin aparat bucal adaptat la înţepat şi supt, aripi membranoase cu nervuri puţine şi
organe stridulante situate la nivelul abdomenului.
Ciclu biologic – (gr. kyklos – ciclu) – succesiunea tuturor stadiilor de dezvoltare ale insectelor, de la
stadiul de ou până la depunerea viitoarei ponte de către adult. Pentru insectele cu mai multe
generaţii anuale, teremenul de ciclu biologic include şi succesiunea generaţiilor.
Cicloterme – (gr. kyclos – ciclu, therma – căldură) – grup ecologic de insecte la care temperatura corpului
este foarte apropiată de cea a mediului iar reglarea temperaturii corpului se face fie prin fenomene
fizice (evaporare – la temperaturi înalte) fie prin fenomene chimice (intensificarea metabolismului
– la temperaturi joase).
Clipeus - (gr. clypeus – scut metalic) – structură chitinoasă, articulată mobil de capsula cefalică, pe care
se articulează labrumul – buza superioară.
Coccide – (gr. kokkos – bob) – grup taxonomic de homoptere din subordinul Sternorrhyncha la care
femelele sunt sedentare, fixate prin aparatul bucal de plante şi au corpul protejat de scuturi rezultate
prin sudarea exuviilor larvare succesive; popular sunt denumiţi păduchi ţestoşi.
Coccinelide – (gr. kokkos – bob) – familie de coleoptere de talie mică, cu corp emisferic, cu elitrele
colorate de regulă în roşu sau galben cu puncte negre dispuse simetric. Sunt forme prădătoare, care
se hrănesc în special cu afide. Popular sunt cunoscute ca buburuze.
Cocon – (gr. coucon – cocon) – structură de protecţie a pontei, larvelor sau nimfelor la unele specii de
insecte; de regulă coconul este rezultatul acţiunii glandelor sericigene, care secretă fire de mătase –
ex. la lepidoptere, unele neuroptere etc.
Colembole - (Ordinul Collembola; gr. kolla – clei, emballein – a arunca) – ordin de insecte apterigote de
talie mică, detritivore, comune în frunzarul de pădure, caracterizate prin prezenţa pe abdomen a
unui aparat de sărit unic la insecte format prin modificarea unor foste apendice ambulatoare. Acest
aparat de sărit este reprezentat de un colofor – formaţiune cilindrică situată pe primul segment
abdominal şi care prezintă glande ce secretă o substanţă lipiciaosă – retinaculum şi furca; furca se
prinde de cel de-al patrulea segment abdominal şi în repaus este menţinută sub abdomen de
retinaculum.
253
Coleoptere - (Ordinul Coleoptera; gr. koleos – teacă, pteron – aripă) – unul din cele mai numeroase
ordine de insecte, incluzând peste 400 000 de specii descrise (numărul de specii estimate este mult
mai mare, depăşind 1 milion); sunt specii cu ecologie variată, caracterizate prin puternica
chitinizare a exoscheletului şi a aripilor anterioare care se transformă în elitre.
Colofor – (gr. kola – clei, phorein – a purta) – formaţiune de formă tubulară situată pe primul segment
abdominal al colembolelor, parte a aparatului de sărit de la acest grup.
Colorit de avertizare (aposemantic) – colorit întâlnit la insectele prevăzute cu arme de apărare sau la cele
toxice; de regulă, coloritul de avertizare este o combinaţie de negru cu roşu, galben cu roşu, alb cu
negru, dar şi culori metalizate; astfel de colorit au multe specii de heteroptere (ploşniţe) terestre,
himenopterele vespoidee, unele lepidoptere etc.
Colorit de dezagregare – colorit întâlnit la specii de insecte lipsite de arme de apărare chimice; coloritul
de dezagregare constă într-un sistem de dungi sau pete de culori închise care alternează cu pete sau
culori deschise, iar ansamblul desenului “rupe” conturul corpului, făcând insecta practic invizibilă
în condiţii de impobilitate; ex. dungile negre pe fond galben de la fluturii din genul Iphiclides -
coadă de rândunică.
Combatere biologică – metodă de combatere a dăunătorilor prin folosirea faunei utile, a unor duşmani
naturali ai dăunătorilor, a masculilor sterilizaţi artificial sau sau a unor soiuri de plante rezistente.
Cel mai comun exemplu în acest sens este folosirea himenopterelor din genul Trichogramma
pentru combaterea unui mare număr de specii de lepidoptere dăunătoare. Acest tip de control al
populaţilor de dăunători este mult mai eficient din punct de vedere ecologic comparativ cu
combaterea chimică ce afectează întreaga faună şi floră în mod direct sau indirect.
Combatere integrată – metodă de combatere a speciilor dăunătoare care îmbină metodele combaterii
chimice cu cele ale combaterii biologice. Metoda se bazează pe cunoaşterea în amănunţime a
biologiei şi ecologiei dăunătorilor.
Comensalism – (lat. cum – împreună, mensa – masă) – relaţie interspecifică ce se stabileşte între două
specii dintre care una se hrăneşte cu resturile hranei celeilalte.
Competiţie – (lat. competitio – întrecere) – relaţie interspecifică în care două sau mai multe specii
concurează pentru aceleaşi resurse de mediu.
Condil – îngroşare tegumentară circulară în jurul fosetei antenare.
Coprofag - (gr. kopros – excrement, phagein – a mânca) – termen care desemnează un organism care se
hrăneşte cu materiile fecale ale altor specii; ex. gândacii de bălegar din genurile Scarabeus,
Geotrupes, Sisyphus.
Corneulă (diminutiv de la cornee) – stratul cuticular transparent situat deasupra cristalinului la omatidiile
insectelor; face parte din sistemul dioptric.
Corniculi – (diminutiv de la lat. corn – corn) – formaţiuni tegumentare perechi aflate pe partea dorsal-
posterioară a abdomenului de la afide (pe cel de-al şaselea segment); terminal, corniculii prezintă
orificii pe unde sunt eliminaţi feromoni cu rol de avertizare şi o substanţă iritantă care paralizează
acţiunea aparatului bucal al prădătorului.
Corp adipos – totalitatea rezervelor de substanţe adipoase ale insectelor; corpul adipos este dezvoltat mai
ales în abdomen, fiind mai voluminos la larve în comparaţie cu adulţii.
254
Corpora allata (lat.) – glande endocrine aflate de regulă la nivelul capului, care secretă hormonul juvenil.
Corpora cardiaca (lat.) – structură neuro-endocrină complexă la insecte, situată posterior faţă de cerebron;
este formată dintr-o componentă endocrină, o parte ce conţine terminaţiile nervilor paracardiaci
care transportă hormonii cerebrali şi o parte nervoasă.
Costa – (lat. costa - coastă) – nervura costală; prima nervură a aripii insectelor, caracterizată prin faptul că
este mai bine chitinizată în comparaţie cu celelalte deoerece constituie bordul cu care aripa taie
aerul.
Cotar – larvă a lepidopterelor din familia Geometridae; datorită lipsei primelor patru perechi de picioare
abdominale false, aceste larve se deplasează curbându-şi corpul vertical, într-un mod caracteristic.
Coxă – (lat. coxa - coxă) – primul articol al apendicelor la artropode, prin care apendicele se articulează
mobil de corp.
Crepuscular - (lat. crepusculum - amurg) – termen folosit pentru desemnarea organismelor active în
amurg; ex. fluturii din familia Sphingidae.
Cripte – adâncituri la nivelul epiteliului intestinal al insectelor la nivelul cărora se găsesc zone de
regenerare a celulelor epiteliale.
Crisalidă - (gr. chrysos – aurit) – nimfa/pupa lepidopterelor; este caracterizată prin faptul că apendicele şi
aripile sunt lipite de corp, fără a putea fi mişcate; denumirea vine de la faptul că o serie de
lepidoptere diurne au pupele frumos colorate, cu pete aurii.
Cristalin – parte componentă a sistemului dipotric la omatidiile insectelor, produs de celulele
cristaliniene; cristalinul are de regulă formă conică şi poate fi de mai multe tipuri: lichid,
semilichid, gelatinos, solid.
Ctenidie – (gr. ktenos – pieptene) - branhie tegumentară cu aspect de pieptene.
Cubitală (nervură) – una din nervurile principale ale aripii insectelor; este ramificată, străbătând zona
cubitală a aripii.
Curculionide – (lat. curculio – gărgăriţă de grâu) – familie de coleoptere caracterizate prin prezenţa unui
rostru de dimensiuni variabile care prelungeşte anterior capul, purtând piesele aparatului bucal. Au
regim fitofag, multe fiind dăunătoare; popular sunt denumite gărgăriţe.
Cuticulă – (lat. cuticula – piele subţire) parte componentă a tegumentului insectelor, alcătuită din trei
straturi - epicuticula, exocuticula şi endocuticula.
D
Defoliator - (lat. defoliare – a lăsa plantele fără frunze) – a. insecte care se hrănesc cu frunze şi care pot
produce distrugerea aparatului foliar al plantelor ierboase şi lemnoase. b. – substanţe chimice
folosite pentru a produce căderea frunzelor arborilor (ex. agentul Orange, folosit în războiul din
Vietnam).
Dermapter - (Ord. Dermaptera; gr. derma – piele, pteron – aripă) – mic ordin de insecte lucifuge,
omnivore, cu caracteristici primitive caracterizate prin aripi anterioare reduse, solziforme, pieloase,
sau total absente; abdomenul prezintă o pereche de cerci lungi, chitinizaţi puternic, ce formează un
forceps cu rol defensiv; ex, Forficula auricularia, urechelniţa comună.
Detritofag - (lat. detritus – mărunţit, gr. phagein – a mânca) – organism care se hrăneşte cu substanţă
organică în descompunere.
Deutocerebron – (gr. deuteros – secundar, lat. cerebrum – creier) – cea de-a doua parte componentă a
creierului insectelor; la nivelul deutocerebronului se găsesc centrii nervoşi ce coordonează
activitatea antenelor.
Diafragm – structură care compartimentează hemocelul insectelor; există două diafragme, una dorsală, ce
delimitează superior sinusul pericardic (cavitatea pericardică) şi un ventrală, care delimitează
inferior sinusul nervos ce înveleşte lanţul ganglionar ventral; între cele două diafragme se găseşte
sinusul perivisceral.
Diapauză – (gr. diapaysein – a sta în repaus) – termen folosit pentru a marca acele momente din
dezvoltarea insectelor în care procesele metabolice sunt încetinite la maximum pentru a permite
parcurgerea unor perioade în care condiţiile de mediu sunt nefavorabile; diapauza poate fi estivală
255
(estivaţie), dacă intervine în cursul sezonului uscat, de vară, sau hibernală, dacă intervine în cursul
sezonului rece.
Dictioptere – (Dyctioptera; gr. dyction – reţea, pteron – aripă) – grup taxonomic actualmente desfiinţat ce
cuprindea ordinele Blattodea şi Mantodea, caracterizat prin nervaţiune în reţea.
Dimorfism - (gr. morpha – formă) – termen folosit pentru a denumi acele cazuri în care o specie prezintă
diferenţe morfologice mari între cele două sexe (dimorfism sexual – ex. masculii coleopterelor
lucanide au mandibulele hipertrofiate, în vreme ce femelele le au normale) sau prezintă diferenţe
mari între generaţii (dimorfism sezonier – ex. la lepidopterul Araschnia levana generaţia de
primăvară are fondul cărămiziu în vreme ce generaţiile de vară şi toamnă au fondul negru).
Diplure - (Ord. Diplura; gr. diplos – dublu, oura – coadă) – grup de insecte apterigote caracterizate prin
faptul că au abdomenul terminat cu doi cerci codali lungi şi articulaţi sau scurţi, sclerificaţi,
formând un forceps; cele mai cunoscute genuri din acest grup taxonomic sunt Campodea, cu cerci
multiarticulaţi, şi Japyx, cu cercii transformaţi în forceps.
Diptere - (Ord. Diptera; gr. di – doi, pteron - aripă) – important ordin de insecte care include muştele şi
ţânţarii; caracteristica grupului este transformarea celei de-a doua perechi de aripi în balansiere.
Diurn - (lat. dies – zi) – termen care se referă la organisme active la lumina zilei.
Ductus ejaculatorius – partea terminală a aparatului genital masculin, rezultat în urma fuzionării canalelor
deferente – canalul ejaculator; la baza lui se deschid glandele anexe iar partea lui terminală este
chitinizată, formând organul de acuplare – penisul sau adeagusul.
E
Ecdisonă - (gr. ecdysis – năpârlire) – hormon secretat de glandele protoracice, care controlează procesele
metabolice complexe din timpul năpârlirii la insecte.
Eclozare, ecloziune - (lat. e – în afara, clausus – închis) – termen ce desemnează ieşirea larvei din ou la
insecte sau a adultului din nimfă la insectele cu metamorfoză completă (holometabole).
Ecomoni, exohormoni, telergoni – (gr. echo – propagare, hormao – excitare) – substanţe chimice cu rol
de semnalizare la distanţă eliminate de unele insecte.
Ecosistem – (gr. oikos – casă) – unitate fundamentală ecologică, structurală şi funcţională, care cuprinde
totalitatea organismelor vii dintr-un anumit teritoriu (biocenoza) luate împreună cu totalitatea
condiţiilor mediului abiotic (biotopul).
Ectoderm - (gr. ektos – exterior, derma – piele) – foiţa externă a peretelui corpului; dă naştere
tegumentului şi sistemului nervos.
Ectoparazit - (gr. ektos – la exterior, para – alături, sitos – hrană) – termen folosit pentru a desemna un
organism care parazitează la exteriorul corpului gazdei; de exemplu, malofagele şi anoplurele sunt
forme ectoparazite pe păsări şi mamifere.
Efemeroptere – (Ord. Ephemeroptera; gr. ephemeros – care durează puţin, pteron – aripă) – ordin de
insecte pterigote inferioare caracterizate prin faptul că adulţii au o viaţă extrem de scurtă, uneori
doar de câteva ore. Larvele sunt acvatice, cu trei cerci codali şi branhii traheene pe laturile
abdomenului; în cursul dezvoltării apare un stadiu de preimago aripat.
Elitre - (gr. elytron – înveliş) – prima pereche de aripi de la coleoptere; sunt puternic chitinizate şi au rol
de protecţie a părţii dorsale a toracelui şi a abdomenului, pierzându-şi rolul în zborul activ.
Embriogeneză - (gr. embryon, genesis – descendenţă) – proces care începe după fecundarea ovulului şi
are ca finalitate formarea embrionului.
Empodium – (gr. podos – picior) – ţep cuticular de dimensiuni mari situat pe ultimul articol tarsal la unele
specii de insecte. Rolul lui este de a asigura o mai bună priză cu substratul.
Endocard – (gr. endon – la interior, kardia – stomac) - membrana internă a inimii.
Endocuticulă – (gr. endon – interior, lat. cuticula – piele subţire) stratul intern al cuticulei de la insecte,
alcătuit din structuri chitinoase, elastice, dispuse paralel cu suprafaţa tegumentului.
Endoderm – (gr. endon – la interior, derma – piele) – foiţa embrionară internă a peretelui corpului; dă
naştere în principal la anumite părţi ale tubului digestiv (mesenteronul).
Endoparazit - (gr. endon – la interior, para – alături, sitos – hrană) – termenul se referă la organismele
care pătrund în interiorul corpului gazdei; dintre insecte, există un mare număr de specii de
256
himenoptere ale căror larve se dezvoltă în interiorul larvelor altor insecte, hrănindu-se cu organele
interne ale acestora.
Entomofag – (gr. entomon – segmentat, aici cu referire la insecte, phagein – a mânca) – organisme care se
hrănesc cu insecte.
Entomofil – (gr. entomon - insectă, philein – a iubi) - termen folosit pentru a desemna plantele a căror
polenizare se realizează cu ajutorul insectelor(S.M.).
Entomologie – (gr. entomon - insectă, logos – vorbire despre, ştiinţă) – ramură a zoologiei care se ocupă
cu studiul insectelor.
Entomopatogen - (gr. entomon - insectă, pathos – suferinţă, gennan – a provoca) – termen folosit pentru a
desemna o serie de microorganisme care afectează insectele.
Epicuticula – (gr. epi – deasupra, lat. cuticula – piele subţire) primul strat de la suprafaţa tegumentului
insectelor, impermeabil şi alcătuit dintr-o substanţă grasă, nechitinizată.
Epifaringe – (gr. epi – deasupra, pharynx – faringe) – formaţiune situată pe faţa internă a labrumului, care
poate închide orificiul bucal în asociaţie cu hipofaringele situat pe faţă internă a labiumului.
Epigeu – (gr. epi – deasupra, gê – Pământul) – organism care se dezvoltă la suprafaţa solului.
Epistern – (gr. epi – deasupra, sternum – stern) – porţiune a exoscheletului segmentelor toracice la unele
insecte superioare.
Erucism – (lat. erruca – omidă) – termen folosit pentru a desemna unele boli produse animalelor de
larvele lepidopterelor.
Esofag – porţiune a tubului digestiv reprezentând cea mai mare parte a intestinului anterior, situat între
faringe şi intestinul mediu; la insecte de origine ectodermică.
Estete - (estetasce) – tip de sensile întâlnite la unele insecte acvatice caracterizate prin prezenţa unei
vezicule cuticulare subţiri foare uşor permeabilă la substanţe solubile în apă sau volatile.
Estivare – (alt. aestivus – de vară) – diapauză estivală; termenul se referă la insectele care în timpul
perioadei calde de vară îşi încetinesc procesele metabolice la maximum.
Etologie – (gr. ethos – comportament, logos – ştiinţă) – ştiinţă care are ca obiect de studiu
comportamentul animalelor sub toate aspectele sale.
Eucefale - (gr. eu – adevărat, kephale – cap) – larve caracterizate prin dezvoltare normală a capsulei
cefalice.
Euplantulă - (gr. eu – adevărat, planta – talpa piciorului) – formaţiune moale situată la capătul terminal al
fiecărui articol tarsal.
Eurifag – (gr. eurys – larg, phagein – a mânca) – organism care poate consuma o gamă largă de alimente;
în cazul insectelor, se foloseşte pentru desemnarea speciilor care se hrănesc cu un mare număr de
specii de plante sau animale.
Exocuticula – (gr. exo – exterior, lat. cuticula – piele subţire) stratul cel mai gros al cuticulei, dur, de
natură chitinoasă, care are rolul de a apăra mecanic corpul insectelor.
Exoschelet - (gr. exo – în afară, skeleton – schelet) – învelişul chitinizat al artropodelor, care are atât rolul
de a proteja corpul cât şi de a oferi puncte de inserţie musculaturii.
Exuvie – (gr. exo – în afară) - învelişul chitinos care este înlocuit în timpul năpârlirii.
F
Fasmide - (Ord. Phasmida; gr. phasma – apariţie) – grup taxonomic de insecte fitofage, tropicale, care
imită fie mici ramuri fie frunze, caracterizate prin unele trăsături curiaose cum ar fi capacitatea
aproape nelimitată de a se înmulţi prin ouă nefecundate din care ies numai femele (masculii nu se
cunosc la multe specii).
Femur – (lat. femur) – cel de-al doilea articol al piciorului insectelor; de regulă este cel mai voluminos,
aici aflându-se principala masă musculară care acţionează celelalte articole.
Feromon – (gr. phorein – a purta, hormao – excitare) – substanţe chimice secretate de către organism care
induc celorlalţi membri ai populaţiei un anumit comportament; cei mai cunoscuţi sunt feromonii
sexuali, emişi de femele nefecundate pentru atragerea masculilor în perioada de acuplare şi
feromonii de agregare emişi de insectele gregare (orthoptere) care au ca rezultat declanşarea
efectului de grup.
257
Filofag – (gr. philon – frunză, phagein – a mânca) – organism care se hrăneşte cu frunzele plantelor.
Fitofag – (gr. phyton – plantă, phagein – a mânca) – organism care se hrăneşte cu ţesuturi vegetale; în
cadrul fitofagiei propriu-zise se întâlnesc mai multe variante de adaptări la hrană: filofagie
(hrănirea cu frunze), xilofagie (cu lemn), rizofagie (cu organe subterane), seminifage (cu seminţe);
de asemenea există specii polinivore – se hrănesc cu polen – sau nectarivore – ce se hrănesc cu
nectar.
Fitohormon – (gr. phyton – plantă, hormao – excitare) – substanţe chimice secretate de anumite celule ale
plantelor – de exemplu din zona vârfului de creştere, determinând stimularea creşterii şi dezvoltării
acestora.
Flagel – (lat. flagellum - bici) – partea terminală a antenelor, alcătuită din mai multe articole.
Forceps – (lat. forceps – cleşte la rac) – structură rezultată din sclerificarea cercilor abdominali, foloisită
în mod defensiv sau ofensiv de dermaptere (urechelniţe) şi diplurele japigide.
Frenate –(lat. frenum – frâu) lepidoptere care au aparatul de cuplare a aripilor de tip frenat.
Frenulum – (lat. frenum – frâu; diminutiv) – prelungire a aripii posterioare a aripii lepidopterelor evoluate
care se ancorează de un dispozitiv în formă de cârlig a aripii anterioare (retinaculum).
Frunte - (lat. frons – frunte) – pars frontalis; partea anterioară a capsulei cefalice la insecte, situată
anterior şi inferior faţă de ochii compuşi. Superior este delimitată de şanţul frontal, lateral de obraji
(genae) iar inferior de clipeus.
Fungicid – (lat. fungus – ciupercă, caedere – a ucide) – substanţă chimică folosită pentru distrugerea
ciupercilor patogene la plante.
Funicul – (lat. funiculum –frânghie, diminutiv) – altă denumire a flagelului antenar.
Furca – (lat. furca – furcă) – parte componentă a aparatului de sărit a colembolelor, formată prin
modificarea unor foste apendice abdominale; este alcătuit dintr-o parte bazală – manubrium – pe
care se prind cei doi dens (dinţi); la unele specii de colembole, partea terminală a dinţilor se
individualizează într-o mică porţiune articulată, denumită mucro.
G
Gală – (lat. galla – gogoaşă) – excrescenţă a ţesuturilor vegetale rezultată ca urmare al atacului unor
insecte (sau ciuperci).
Galea – (lat. galea – cască de piele) – parte componentă a maxilelor; este mai slab chitinizată iar rolul ei
este de a proteja alte piese ale aparatului bucal al insectelor.
Galigenă – (lat. galla – gogoaşă, gr. genein – a da naştere) insectă care produce gale; de exemplu,
himenopterele cinipide, unele afide etc.
Ginatriu – (gr.gyne – femeie; lat. atrium – vestibul) – atriul genital; altă denumire a vaginului.
Germarium – (lat.germino – a înmuguri) – porţiunea distală a ovariolelor.
Genae – (lat. genae - obraji) – părţile laterale ale capsulei cefalice la insecte, despărţite prin două şanţuri
de frunte (pars frontalis).
Ginandromorfism - (gr. gyne – femeie, andros – bărbat, morpha – formă) – termen folosit pentru a
desemna acele exemplare de insecte la care datorită unor accidente survenite în timpul
embriogenezei una din jumătăţile corpului prezintă caracterele sexului femel iar cealaltă jumătate
caracterele sexului mascul.
Glande ceroase – glande tegumentare caracteristice unor tipuri de homoptere – aleurodine, afidine, sau
unor himenoptere – apide – şi care produc ceară.
Glande chitogene – glande anexe sistemului genital femel a căror secreţie are rolul de a fixa ouăle de
substrat sau de a genera ooteca.
Glande pigidiale – glande specifice coleopterelor din genul Brachinus – gândacii bombardieri – situate în
partea terminală a abdomenului, care secretă o substanţă ce în contact cu aerul produce un zgomot
ce seamănă cu o mică explozie.
Glande sericigene – glandele care produc mătasea.
Glande veninoase – glandele ce produc substanţele veninoase la himenopterele apocrite.
Glose - (lat. glossa – limbă) – piese slab chitinizate, perechi, de obicei păroase, situate pe labium, cu
ajutorul cărora insectele colectează alimentele lichide.
Gonapofize – (gr. gone – generaţie, apo – de la, phyein – a creşte) - prelungiri ale coxelor unor foste
picioare abdominale de pe segmentele VIII – IX sau a stililor, şi care formează ovopozitorul la
femele; apofize genitale.
258
Gonoduct - (gr. gone – sămânţă, lat. ductus – canal) – porţiunea terminală a aparatului genital, pe unde
produsele genitale se scurg la exterior; în cazul aparatului genital femel întâlnim oviducte iar în
cazul celui mascul spermiducte.
Gregar – (lat. gregis – turmă, grup) – termen folosit pentru a desemna insectele care se deplasează
întotdeauna în grupuri; gregarismul este frecvent în special la orthoptere şi este declanşat şi
menţinut de feromonii cu rol de agregare emişi de insecte.
Grilide - (lat. gryllus – greiere) – grup taxonomic de orthoptere care cuprinde greierii propriu-zişi şi
coropişniţele.
Gula (placa gulară) - (lat. gula – gât) – termenul desemnează o prelungire a capsulei cefalice în dreptul
segmentului labial de care se articulează buza inferioară. Este întâlnită la unele coleoptere –
meloide şi stafilinide.
H
Halofile – (gr. halos – sare, philein – a iubi) – specii care preferă habitate cu sol sărăturat.
Hamulus - (pl. hamuli; lat. hamulus - undiţă) – croşete chitinoase ataşate de clipeus, prezente la larvele
dipterelor superioare, la care capsula cefalică se dezorganizează; funcţionează ca nişte mendibule
larvare.
Harpagon – (gr.harpago – cange) – apendicele copulator masculin.
Haustelum (prementum) – (lat. haustus, part. de la haurio – a scoate, a bea) – partea terminală a trompei
dipterelor, pe care se prind palpii labiali sau labelele.
Heliofilie – (gr. Helios – soare, philein – a iubi) – specii care îşi desfăşoară activitatea numai la lumina
zilei, de preferinţă pe vreme însorită.
Heliotermie – (gr. Helio – soare, therma – căldură) – termen folosit pentru a desemna speciile care îşi
ridică temperatura corpului prin expunerea la soare.
Hematofag – (gr. haimatos – sânge, phagein – a mânca) – organism care consumă ca hrană sângele
păsărilor, reptilelor sau mamiferelor.
Hemicefale – (gr. hemi – pe jumătate, kephale – cap) - larve ale insectelor oligoneoptere caracterizate
printr-o dezvoltare slabă a capsulei cefalice.
Hemielitre – (gr. hemi – pe jumătate, elytron – înveliş) – aripile anterioare parţial chitinizate ale
heteropterelor.
Hemiptere - (gr. hemi – pe jumătate, pteron – aripă) – grup de insecte care cuprinde heteropterele şi
homopterele.
Hemocel – (gr. haimatos – sânge, coelon – cavitate) – cavitatea internă a corpului insectelor, care este
plină cu hemolimfă datorită faptului că sistemul circulator este de tip deschis.
Hemolimfă - (gr. haimatos – sânge, lat. lympha – apă limpede) – termen defimind sângele de regulă lipsit
de pigmenţi respiratori ai insectelor, care scaldă organele interne din cavitatea corpului.
Hermafrodit – denumire provenită prin unirea numelor zeului grec Hermes cu numele zeiţei frumuseţii
Aphrodita; termenul se referă la un organism care prezintă atât organe sexuale mascule funcţionale
cât şi organe femele funcţionale. A nu se confunda cu termenul ginandromorf.
Heterogonie – (gr. heteros – diferit, gonein – a da naştere) – termen ce desemnează ciclurile de dezvoltare
la acele insecte care prezintă succesiuni de generaţii partenogenetice după care urmează o generaţie
sexuată.
Heterometabol – (gr. heteros – diferit, metabole – schimbare) – termen folosit pentru a desemna insectele
cu dezvoltare incompletă, la care larvele sunt o copie în miniatură a adultului, fiind lipsite totodată
de aripi şi organe de reproducere; cele mai importante grupe de insecte heterometabole sunt
odonatele, orthopterle, blatidele, heteropterele, homopterele.
Heteroneură – (gr. heteros – diferit, neuro – nervură) – termen folosit pentru a desemna nervaţiunea
diferită la cele două perechi de aripi; nervaţiune evoluată.
Heteropter – (Ord. Heteroptera – gr. heteros – diferit, pteron – aripă) – ordin de insecte caracterizat prin
chitinizarea parţială a aripilor anterioare, care se transformă în hemielitre; astfel, partea distală a
aripii rămâne membranoasă şi poartă nervuri în vreme ce partea proximală este chitinizată.
Insectele din acest ordin sunt denumite popular ploşniţe.
Heterotelergoni (allomoni) – (gr. heteros – diferit, tele – departe, ergon – acţiune) – substanţe chimice
secretate de anumite glande ale insectelor şi care au rol în relaţiile interspecifice.
259
Hexapod – (gr. hexa – şase, pous, podos – picior) – artropode ce prezintă şase picioare articulate –
insecte.
Hiperparazit – (gr. hyper – deasupra, para – alături, sitos – hrană) – specie parazită care se dezvoltă în
corpul altui parazit. Termenul se aplică speciilor de himenoptere (paraziţi terţiari) care îşi depun
ponta în larvele altor specii de himenoptere, la rândul lor parazite.
Hipodermă - (gr. hypos – dedesubt, derma – piele) – reprezintă stratul de celule cilindrice, unistratificate,
care secretă cuticula artropodelor.
Hipofaringe – (gr. hypo – sub, pharynx – faringe) – prelungire a marginii inferioare a gurii, care împreună
cu epifaringele poate închide orificiul bucal.
Hipogeu – (gr. hypo – sub, gê – pământ) – organism care îşi duce viaţa sub suprafaţa solului.
Histogeneză - (gr. histos – ţesut, genein – a se naşte) – procesul de reorganizare a structurii interne a
insectelor din ultimul stadiu nimfal, când în urma histolizei organele interne larvare se
reorganizează, structurându-se organele caracteristice adultului.
Histoliză - (gr. histos – ţesut, lizein – a topi) – proces de descompunere a organelor interne ale nimfelor.
Holometabol – (gr. holos – în întregime, metabole – schimbare) – termen care se referă la insectele care
au dezvoltare cu metamorfoză completă, stadiile larvare şi nimfa fiind diferite mult între ele, ca şi
de adult. Cele mai importante grupe de insecte holometabole sunt lepidopterele, coleopterele,
dipterele şi himenopterele.
Homeotermie – (gr. homoios – asemănător, therma – căldură) – organisme care îşi menţin temperatura
corpului constantă.
Homocromie – (gr. homoios – asemănător, chroma – culoare) – termen ce se foloseşte pentru acele
organisme care sunt colorate la fel ca şi mediul în care trăiesc, în scop de protecţie.
Homoptera – (Ord. Homoptera; gr. homos – asemănător, pteron – aripă) – grup taxonomic de insecte
caracterizat prin faptul că aripile anterioare şi cele posterioare prezintă structură asemănătoare,
fiind membranoase; grupul a fost denumit astfel în opoziţie cu heteropterele, la care aripile
anterioare se transformă în hemielitre. In acest grup sunt incluse mai multe tipuri diferite,
caracterizate toate prin regim fitofag şi aparat bucal adaptat la şnţepat şi supt – Cicadinea –
cicadele, Aphidinea – păduchii de plante, Coccinea – păduchii ţestoşi, Aleurodinea, Psyllinea –
păduchii meliferi.
Homoneură - (gr. homos – asemănător, neuro – nervură)– termen folosit pentru a desemna o nervaţiune
identică la aripile anterioare şi la cele posterioare; nervaţiune primitivă.
Homotelergoni - (gr. homos – asemănător, tele – departe, ergon – acţiune) – hormoni secretaţi de insecte
şi care au rol în relaţiile intraspecifice.
Hormon – (gr. hormao – excitare) – categorie de substanţe chimice secretate de glande cu secreţie internă
(endohormoni) sau externă (exohormoni), şi care sunt purtătoare de informaţii; intervin în reglarea
activităţii organelor interne ale insectelor, sau în cadrul relaţiilor intra şi interspecifice.
Hymenopter – (Ord. Hymenoptera; gr. hymen – membrană, pteron – aripă) – unul din cele mai
numeroase grupe de animale de pe glob, grupând circa 1 000 000 de specii, caracterizate prin aripi
membranoase, subţiri. Cele mai importante grupe de himenoptere sunt Symphyta – viespile
fitofage, viespile parazitoide (Ichneomonida, Braconida etc), furnicile (Formicidea), viespile tipice
(Vespoidea), albinele, bondarii (Apoidea). Himenopterele au roluri deosebit de importante în
ecosisteme datorită faptului că speciile parazitoide ţin sub control un număr imens de specii
fitofage iar apoideele şi vespoideele sunt specii polenizatoare.
I
Imago – (lat. imago – adult) – adultul insectelor, caracterizat prin aparatul genital complet dezvoltat;
uneori este folosit pentru a desemna mai ales adulţii de la insectele zburătoare.
Infestare – (lat. infesto – a ataca, a devasta) – procesul de dezvoltare excesivă a unor organisme ecto sau
endoparazite.
Ingluvius – (lat. ingluvies - guşă)– partea anterioară a intestinului, de origine ectodermică, la nivelul
căreia alimentele se amestecă cu secreţia glandelor salivare.
Insectă - (Clasa Insecta; lat. inseco, insectus – a tăia; insecta – insectă) – cel mai important grup
taxonomic de pe Pământ ca număr de specii, ce include artropode cu corpul segmentat, tagmatizat
în cap, torace şi abdomen, cu şase perechi de picioare (hexapode), o pereche de antene, cu
mandibule prezente (mandibulate), cu aripi, sistem respirator de tip trahean şi dezvoltare prin
260
metamorfoză. Denumirea de insectă a fost folosită pentru prima dată de Pliniu cel Bătrân în
lucrarea “Historia Naturalis”.
Insecticid – (lat. insecta, caedere – a omorâ) categorie de substanţe chimice folosite pentru combaterea
insectelor.
Insectifug - (lat. insecta – insectă, fugere – a fugări) – categorie de substanţe chimice care împiedică
insectele să se apropie.
Insectivor (lat. insecta – insectă, vorare – a devora) – animal sau plantă care se hrăneşte cu insecte;
termen sinonim cu entomofag.
Isoptere – (Ord. Isoptera; gr.isos – egal, pteron – aripă) – grup taxonomic de insecte tropicale şi
subtropicale primitive, sociale, caracterizate prin faptul că au aripile identice ca formă şi structură a
nervaţiunii; au regim xilofag, reuşind să digere celuloza cu ajutorul unei flore intestinale formată
din protozoare ce pot secreta enzime celulozolitice; popular sunt cunoscute sub numele de termite.
J
Jugal – (lat. jugum – jug) – ultimul şi cel mai nou din punct de vedere filogenetic câmp al aripii
insectelor; este situat posterior faţă de câmpul anal şi este străbătut de doar două nervuri .
Jugate - (lat. jugum – jug) – lepidoptere la care mecanismul de cuplare a aripilor în zbor este de tip jugat .
Jugum - (lat. jugum – jug) – prelungire în formă de ţep prevăzut cu peri a aripii anterioare a
lepidopterelor primitive, care se ancorează de nervura costală a aripii posterioare cuplând cele două
perechi de aripi în tipul zborului .
Juvenil – (lat. juvenalis – tinereţe) – a. exemplar tânăr, incapabil de reproducere datorită namaturării
gonadelor; b. hormon (neotenină) generat de corpora allata care are rolul de a inhiba dezvoltarea
organelor adultului, intervenind sub controlul unor hormoni secretaţi de pars interserebralis în
diferenţierea hemocitară, unde are rol stimulator .
K
Kairomoni - categorie de substanţe chimice care poartă informaţii interspecifice; de exemplu, secreţiile
ale unor specii care permit detectarea acestora de către prădători sau paraziţi .
L
Labium – (lat. labium – buză) – buza inferioară a aparatului bucal de la insecte, formată prin fuzionarea
fostelor maxile a perechii a doua; labiumul este format din mai multe piese articulate mobil –
mentum, submentum, două glosse, două paraglosse şi doi palpi labiali .
Labrum – (lat. labrum – buză) – buza superioară a aparatului bucal al insectelor, formată dintr-o singură
formaţiune chitinoase, articulată mobil de clipeus şi care poartă pe faţa inferioară epifaringele .
Lacinia – (lat. laciniosus – a tăia în bucăţi) – parte componentă a maxilelor; bine chitinizată şi prevăzută
cu denticuli, servind la dilacerarea alimentelor .
Lamina subgenitală – placa genitală .
Larvă – (lat. larva – fantomă, duh rău) – stadiul preimaginal al majorităţii artropodelor; la insecte există
mai multe tipuri de larve, în funcţie de numărul de picioare (protopode, oligopode, polipode,
apode), în funcţie de structura capsulei cefalice (eucefale, hemicefale, acefale), sau de forma
corpului (eruciforme, scarabeiforme etc.). La insectele cu dezvoltare incompletă (heterometabole)
larvele se aseamănă cu adultul, în vreme ce la insectele holometabole acestea sunt mult diferite de
adult .
Larvipar – (lat. larva – fantomă; parere – a da naştere) – fenomen care apare la unele specii de insecte, la
care femela reţine ouăle în porţiunea terminală a aparatului genital până la maturarea completă,
depunând direct larve .
Lepidoptere - (Ord. Lepidoptera; gr. lepidos – solz, pteron – aripă) – important grup taxonomic de insecte
caracterizat prin prezenţa la adulţi a unor aripi cu suprafaţă mare, acoperite de solzi coloraţi, care
rezultă din transformarea perilor tegumentari; sunt specii cu adulţi nectarivori, rar polenivori, cu
aparatul bucal transformat într-o trompă sugătoare alcătuită din galee (restul pieselor bucale
involuează); larvele sunt de tip eruciform, de cele mai multe ori fitofage; insectele din acest grup
sunt cunoscute sub denumirea populară de fluturi .
261
Malarie – (ital. mala aria – aer rău) – boală caracterizată prin accese repetate de febră, provocată de
protozoare din genul Plasmodium, al căror vector de transmitere sunt femelele ţânţarilor din genul
Anopheles; la noi în ţară este relativ comun Anopheles maculipennis .
Malofag – (Ord. Mallophaga; gr. mallos – lână, phagein – a mânca) – grup taxonomic de insecte
ectoparazite la păsări şi mamifere, dotate cu mandibule puternice, care consumă pene sau păr .
Mandibule – piese perechi ale aparatului bucal la arthropode, situate imediat după labrum; sunt puternic
chitinizate şi au rolul de rupe în bucăţi alimentele sau de a ucide prada .
Mantide – (Ord. Mantodea) – grup taxonomic de insecte primitive, termofile, prădătoare caracterizate
prin faptul că au prima pereche de picioare transformate în căngi prehensile. La noi este comună
Mantis religiosa – “călugăriţa”, denumită aşa datorită poziţiei picioarelor prehensile în timpul
pândirii prăzii .
Mască – buza inferioară a larvelor de odonate, transformată în organ de prehensiune; se formează prin
alungirea submentumului şi mentumului, acesta din urmă purtând palpii labiali transformaţi în
croşete .
Matcă – femela reproducătoare în colonia albinelor superioare .
Maxile – cea de-a doua pereche de piese masticatoare ale aparatului bucal la insecte; urmează după
mandibule şi sunt formate din mai multe piese articulate mobil: cardo – care se articulează de cap,
stipes – de care se prind palpii maxilari, lacinia şi galeele .
Megaloptere – (Ord. Megaloptera; gr. mega, megalos – mare, pteron – aripă) – grup taxonomic de insecte
oligoneoptere primitive, cu aripile mai lungi decât corpul, larve acvatice, prădătoare ca larvă şi ca
adult. La noi este relativ comună Sialis lutaria în apropierea cursurilor de apă din zona deluroasă .
Meganisoptere – (gr. mega – mare, iso – identic, pteron – aripă) – grup de insecte fosile din Carbonifer,
foarte apropiate taxonomic de odonatele anisoptere actuale, caracterizate prin talia foarte mare;
Meganeura monyi din acest grup putea astfel atinge o anvergură de aproape 70 de cm .
Megasecoptere – (gr. mega – mare, pteron – aripă) - grup de insecte fosile, prădătoare, de talie mare,
caracterizate prin prezenţa a doi cerci codali foarte lungi .
Melifere – (lat. mel – miere, gr. phorein – a purta) – termen care defineşte plantele superioare ale căror
flori produc o mare cantitate de nectar care atrage insectele, în special himenopterele apoidee .
Membrană peritrofică - (gr. peri – pe lângă, torphe – hrană) a– structură membranară secretată de partea
anterioară a intestinului mediu, de natură mucopolizaharidică, permeabilă la enzime şi la compuşi
organici simpli; rolul ei este de a proteja intestinul mediu de alimente dure, ascuţite sau tăioase,
care astfel străbat fără probleme tubul digestiv .
Membrană de stridulaţie – membrană care sub acţiunea unor muşchi speciali vibrează, producând
stridulaţii .
Membrană timpanală – (gr. tympanon – timpan) – membrană subţire, situată deasupra unei camere
timpanale; rolul membranei timpanice este de a recepta orice sunete din mediul extern şi de a le
transmite unui sistem analizatori .
Menotaxis – fenomenul de orientare faţă de sursele luminoase naturale la insecte; mişcarea se face astfel
încât insecta păstrează totdeauna un unghi constant cu direcţia din care vin razele luminoase; în
cazul surselor de lumină artificială, din cauza acestui fapt insectele se vor apropia de sursă după o
spirală logaritmică ce sfârşeşte pe sursă .
Mentum – (lat. mentum – barbă) – parte componentă a buzei inferioare la insecte formată prin fuziunea în
plan median a fostelor piese stipes de la maxilele perechii a doua .
Mesoderm – (gr. mesos – mediu, derma – piele) – cea de-a treia foiţă embrionară, situată între ectoderm
şi endoderm; dă naştere în principal sistemului muscular şi circulator .
Metamorfoză – (gr. meta – schimbare, morpha – formă) – termen care se referă la transformările suferite
în morfologia externă şi organizaţia internă a insectelor de la eclozare şi până la atingerea stadiului
de adult. La insecte se întâlnesc două tipuri principale de metamorfoză – incompletă, întâlnită la
insectele heterometabole şi completă – întâlnită la insectele holometabole.
Metatars – (gr. meta – după) – primul segment al tarsului la insecte .
Metatorace – (gr. meta – după, thorax – piept) – cel de-al treilea segment al toracelui la insecte, care
poartă a doua pereche de aripi şi ultima pereche de picioare .
Mezotorace - (gr. mesos – mediu, thorax – piept) – cel de-al doilea segment toracic al insectelor, care
poartă prima pereche de aripi şi a doua pereche de picioare .
Miază – (gr. myia – muscă) – boală produsă de larvele dipterelor .
262
Migraţie – fenomen prin care o întreagă populaţie de insecte se deplasează – în grup sau individual –
uneori pe distanţe enorme; fenomenul este declanşat de modificarea condiţiilor de mediu – răcire,
lipsa hranei etc; se întâlneşte cu precădere la orthoptere – ex. la Locusta migratoria, la lepidoptere
– Danaus plexippus, monarhul, străbate în timpul migraţiei o distanţă enormă din sudul Californiei
până în Alaska, unele homoptere sau chiar la coleoptere – ca de exemplu la coccinelide .
Mimetism – (gr. mimesthai – a imita) – fenomen întâlnit la unele insecte lipsite de mijloace de apărare
care imită coloritul, forma corpului şi comportamentul unor specii toxice sau dotate cu mijloace de
apărare; de exemplu, o serie de specii de lepidoptere tropicale diurne netoxice din familiile
Pieridae, Papilionidae sau Nymphalidae imită lepidoptere toxice din familiile Heliconiidae,
Danaidae sau Acraeidae, care sunt evitate de prădători; în zonele temperate ale emisferei nordice,
un mare număr de diptere, coleoptere imită aspectul, culoarea şi comportamentul viespilor şi
albinelor. Mimetismul este de trei tipuri: batesian – descris de H.W. Bates la fluturii din Amazonia
– şi acesta este cazul în care o specie fără mijloace de protecţie imită una care are asemenea
mijloace; müllerian – descris de F. Müller – în acest caz, majoritatea speciilor toxice sau prevăzute
cu mijloace de apărare dintr-un anume habita arată şi sunt colorate aproximativ identic pentru a
evita pierderile inutile de exemplare survenite în procesul de “educare” al prădătorilor tineri;
parazitar – mult mai rar, întâlnit în cazul unor specii prădătoare care imită aspectul, culoarea şi
comportamentul prăzii pentru a se putea apropia mai uşor de aceasta .
Mine – (lat. mina – mină) – termen care defineşte galeriile pe care larvele unor insecte – mai ales
lepidoptere – le fac în mezofilul foliar, între epiderma superioară şi cea inferioară .
Mirmecochorie – (gr. myrmica – furnică, chore – a purta) – termen care se referă la transportarea de către
furnici a diferite lucruri, în special seminţe de plante dar şi – mai rar – afide .
Mirmeleonide – (gr. myrmica – furnică, leo – leu) – grup de insecte din ordinul Neuroptera ale căror larve
sapă în nisip capcane caracteristice în formă de con cu ajutorul cărora capturează insecte ce se
deplasează pe sol, îndeosebi furnici. Sunt cunoscuţi sub denumirea de leii furnicilor. Adulţii se
întâlnesc în biotopuri însorite, au aripi cu nervură în reţea şi abdomenul lung şi îngust; slab
zburători, sunt de asemenea prădători.
Mola – partea molară a mandibulei .
Monofagie – (gr. monos – unul, phagein – a mânca) – termen care defineşte animalele care consumă un
singur tip de hrană; de exemplu, insecte fitofage care consumă o singură plantă .
Multianual – (lat. multus – mult, annus – an) – teremn folosit pentru a desemna insecte la care
dezvoltarea larvară se întinde pe mai mulţi ani.
Muşchi abductori – (lat. abduco – a aduce) – muşchii care prin contracţie flectează apendicele sub corp.
Muşchi adductori – (lat. adduco – a trage) – muşchi care prin contracţie îndepărtează apendicele de corp.
Mutualism – (gr. mutuus – reciproc) – relaţie stabilită între două specii de animale, în care ambii parteneri
sunt avantajaţi.
N
Năpârlire – proces prin care larvele insectelor îşi rup şi abandonează cuticula devenită prea strâmtă; totul
are loc sub controlul secreţiei unor glande endocrine; ulterior, cuticula se reface, prin activitatea
celulelor hipodermei, iar în timpul scurs până la chitinizarea completă corpul larvei creşte în
dimensiuni. Pentru acest proces se mai foloseşte şi termenul de ecdysis (gr. ekdisai – a despuia).
Neala - (gr. neo – nou, lat. ala – aripă) – zona aripii reprezentată de câmpul jugal.
Necrofag – (gr. nekros – mort, phagein – a mânca) – termen care desemnează o specie care consumă
cadavre aflate în descompunere.
Necrofil – (gr. nekros – mort, philein – iubitor) – specie care trăieşte pe cadavre.
Nectarivor – (lat. nectar, vorace – a devora) – specie de insectă care se hrăneşte exclusiv cu nectarul
plantelor cu flori – ex. lepidopterele, unele diptere, himenoptere.
Nefrocite - (gr. nephros – rinichi, kytos – celulă) – celule cu rol în excreţie situate la baza labiumului sau
la baza picioarelor.
Neuroptere – (Ord. Neuroptera; gr. neuron – nervură, pteron – aripă) – grup taxonomic de insecte
oligoneoptere primitive, caracterizate predominant prin prădătorism în stadiul de larvă şi de adult şi
aripi cu nervaţiune bogată; din acest ordin fac parte printre alte grupe mirmeleonidele – leii
furnicilor.
263
Nimfă – (gr. nympha – zeitate inferioară în mitologia greacă) – a. stadiul de dezvoltare de regulă imobil
şi inactiv trofic pe parcursul căruia structura externă şi internă a insectelor cu metamorfoză
completă (oligoneoptere) se reorganizează prin histoliză şi histogeneză, apărând structurile şi
organele caracteristice adultului; pot fi de trei tipuri: libere – la care apendicele sunt libere,
coarctate – la diptere brahicere, unde ultima exuvie larvară formează un înveliş strâns în jurul
nimfei, şi obtecte (pupe-mumii, crisalide) la lepidoptere, unde apendicele sunt lipide de corp de o
secreţie a larvei. In legătură cu acest stadiu se mai utilizează denumirile de pupă (gr. puppa –
păpuşă) sau crisalidă (numai pentru pupa lepidopterelor).
b. stadiu de dezvoltare la insectele inferioare – paleoptere, polineoptere şi paraneoptere – care
precede stadiul de imago. c. caste în structura coloniilor de termite.
Notoptere – (gr. notum – spate, pteron – aripă) – mic ordin de insecte cu caractere arhaice, răspândite în
regiunile montane din Japonia şi America de Nord, cunoscute şi sub denumirea de grylloblatide.
Notum – (gr. notum – spate) – partea dorsală a segmentelor toracice, corespunzătoare tergitelor.
O
Oceli - (lat. ocellus – ochi mic) – ochi simpli situaţi pe partea superioară a capului la multe tipuri de
insecte; numărul lor variază de la 1 la 3.
Ochi compuşi – ochi caracteristici artropodelor, formaţi dintr-un mare număr de unităţi morfo-funcţionale
denumite omatidii.
Odonate – (Ord. Odonata; gr. odons – dinte) – grup taxonomic de insecte pterigote primitive, prădătoare
atât ca adult cât şi ca larve; acestea din urmă sunt acvatice şi se caracterizează prin transformarea
labiumului într-o structură prehensilă caracteristică denumită mască. Adulţii sunt foare buni
zburători, caracterizaţi prin aparat bucal cu mandibule puternice, cu numeroşi denticuli chitinoşi şi
aripi cu structură identică sau aproape identică, cu nervuri numeroase. Popular sunt cunoscute sub
numele de libelule.
Odorant – (lat. odor – miros) – substanţă mirositoare secretată de anumite glande tegumentare.
Oligofag - (gr. oligos – puţin, phagein – a mânca) – termen folosit pentru a desemna insectele care
consumă doar câteva tipuri de hrană; de exemplu, câteva specii înrudite de plante.
Oligoneoptera - (gr. oligos – puţin, neos – nou, pteron - aripă) – sunt insecte evoluate, caracterizate prin
aripi cu nervaţiune redusă, aparate bucale variate, derivate din tipul primitiv, pentru rupt şi
mestecat, şi dezvoltare prin metamorfoză completă. Din acest grup fac parte ordinele Coleoptera,
Mecoptera, Trichoptera, Lepidoptera, Diptera, Siphonaptera, Hymenoptera, Strepsiptera.
Oligofagie - (gr. oligos – puţin, phagein – a mânca) – teremen folosit pentru desemnarea speciilor ce
se hrănesc cu un număr redus de tipuri de hrană; de ex. insecte fitofage care consumă doar
unele tipuri de plante, de regulă înrudite.
Oligopode – (gr. oligos – puţin, pus, podos – picior; larve cu picioare puţine) larvele majorităţii
insectelor, caracterizate prin dezvoltarea normală a celor trei perechi de picioare toracice.
Omatidie – (gr. oma – grup, mati – ochi) – unitatea morfologică şi funcţională a ochiului la insecte,
formată din mai multe celule care formează un sistem dioptric format din corneulă şi cristalin şi un
sistem fotosensibil reprezentat de celulele retiniene protejate de celule pigmentare. In funcţie de
structura sistemului dipotric, omatidiile pot fi de mai multe tipuri – aconice, pseudoconice,
euconice.
Omnivor – (lat. omnis – tot, vorare – a devora) – termen folosit pentru a desemna specii care consumă
hrană variată, de origine animală sau vegetală.
Oofag – (gr. oon – ou, phagein – a mânca) – specie care consumă ouăle altor specii.
Ootecă – (gr. oon – ou, theke – teacă) – structură secretată de unele glande anexe ale aparatului genital la
femele, care întărindu-se în aer protejează ponta; cel mai adesea este întâlnită la insectele
polyneoptere – blatide, mantide, orthoptere.
Opercul – (lat. operculum – capac) – căpăcel al aparatului de stridulaţie.
264
Optimum biologic – (lat. optimus – foarte bun) – termen pentru a denumi acele condiţii de mediu care
permit unei specii maximum de prolificitate.
Organe chordotonale – (gr. chorda – coardă) – termen desemnând organe senzoriale caracterizate prin
existenţa unor grupe de scolopidii ataşate de tegument prin cele două extremităţi, între cele două
puncte de fixare existând o articulaţie.
Organe stridulante – organele care produc zgomote – stridulaţii; cele mai răspândite sunt organele
stridulante de la orthoptere şi cicade, dar pot fi prezente şi la alte grupe de insecte, cum sunt unele
specii de lepidoptere. Organele stridulante ale orthopterelor se bazează pe frecarea nervurilor unei
tegmine de o zonă membranară a celeilalte tegmine (la tetigonide sau grilide) sau a femurelor
picioarelor metatoracice de tegmine (la acridide); la cicade, stridulaţiile sunt produse prin vibraţiile
unei membrane sub acţiunea unui muşchi special.
Organe luminoase – sunt organe carecterizate prin prezenţa unui ţesut parenchimatic bioluminescent, cu
celule conţinând luciferină şi luciferază, ca şi prin prezenţa unor bogate ramificaţii ale sistemului
respirator; sunt întâlnite la unele tipuri de coleoptere din familia Lampiridae (licurici); în fauna
Românei sunt cunoscute două specii Lampyris noctiluca şi Luceola mehadiense.
Organul lui Graber – organ static caracteristic larvelor de tabanide (Diptera); organul în sine este
reprezentat de o învaginaţie situată pe segmentul abdominal VIII care cuprinde şapte capsule cu
bobiţe chitinoase.
Organe timpanale – sunt organele auditive ale insectelor; principiul lor de funcţionare se bazează pe
existenţa unei membrane timpanale (tympanum) situată deasupra unor cavităţi pline cu aer din
interiorul corpului; membrana timpanală este sensibilă la orice vibraţii ale aerului, transmiţându-le
unui grup de scolopidii la nivelul cărora iau naştere excitaţiile nervoase. Aceste organe sunt proprii
mai ales insectelor care au şi organe stridulante – orthoptere sau homoptere cicadinee, dar organe
timpanale pot prezenta şi alte tipuri de insecte.
Organe statice – sunt organe caracteristice larvelor sau insectelor acvatice; cu ajutorul acestor organe
insecte este capabilă să se orienteze în funcţie de presiunea coloanei de lichid; arhitectura lor este
diferită pentru diferite tipuri de insecte.
Organe pelostatice – organe senzoriale întâlnite la larvele unor diptere nematocere (ţânţari din genul
Limnophila), cu ajutorul cărora este perceput gradul de turbiditate a apei.
Organe labiale – organe excretoare accesorii prezente la unele tipuri de insecte apterigote, omoloage cu
glandele antenare ale crustaceelor.
Organul lui Johnston – organ auditiv propriu masculilor de la unele diptere nematocere – ex. ţânţarii din
genul Culex – la care antenele plumoase au pedicelul prevăzut cu o umflătură bazală la nivelul
căreia există un număr de baghete chitinoase în legătură cu un mare număr de scolopidii.
Orthoptere – (Ord. Orthoptera; gr. orthos – drept, pteron – aripă) – grup taxonomic de insecte majoritar
fitofage, caracterizate prin aripi anterioare chitinizate slab şi transformate în tegmine şi aripi
posterioare cu câmpul anal şi jugal bine dezvoltate; picioarele metatoracice sunt alungite, adaptate
la sărit (motiv pentru care ordinul mai poate fi întâlnit în clasificaţiile mai vechi sub denumirea de
Saltatoria). In acest ordin sunt incluşi cosaşii, greierii, coropişniţele şi lăcustele.
Ostiolă – (lat. ostium – deschizătură; diminutiv)– orificiu lateral prin care pătrunde hemolimfa în
ventriculite.
Ovar – (lat. ovarium – ovar) – gonada femelă la insecte, formată dintr-un număr variabil de ovariole.
Ovariolă – parte componentă a ovarului de la insecte; o ovariolă are aspect alungit, cu partea proximală -
îngustă şi cea distală dilatată.
Oviduct – (lat. ovum – ou; ductus – aducere) – gonoductul gonadei femele.
Ovipar – (lat. ovum – ou, parare – a aduce pe lume) – termen folosit pentru a desemna insectele ale căror
femele depun ouă.
Ovopozitor – (lat. ovum – ou, ponere – a plasa) – organ de depunere a pontei la femelele insectelor din
ordinele primitive, cu ajutorul căruia ouăle sunt depuse în interiorul unor ţesuturi animale sau
vegetale; este format din trei perechi de piese care derivă din foste apendice abdominale.
Ovopozitorul poate avea diferite forme şi dimensiuni, iar la himenopterele superioare se transformă
într-o armă ofensivă şi defensivă.
265
Ovovivipar – (lat. ovum – ou, vivus – viu, parere – a aduce pe lume) – termen folosit pentru acele
animale care păstrează ouăle în interiorul gonoductelor până la dezvoltarea completă şi depun
direct juvenilii; termenul este mai rar folosit la insecte, unde este utilizat cel de larvipar..
P
Palaeoptera – (gr. palaios – vechi, pteron – aripă) – insecte primitive caracterizate prin aripi cu câmp anal
şi jugal slab dezvoltate, cu nervaţiune bogată de tip reţea; în acest grup sunt incluse odonatele şi
efemeropterele actuale ca şi o serie întreagă de insecte fosile.
Palp – (lat. palpo – a pipăi) – structură articulată, prevăzută cu organe senzoriale chemo-olfactive; a. palp
maxilar – parte componentă a maxilei, format din circa cinci articole, aflat la exterior faţă de
lacinia şi galea. b. palp labial – parte componentă a buzei inferioare la insecte; palpii labiali sunt
alcătuiţi din trei articole şi au pe suprafaţa lor un mare număr de terminaţii senzoriale; se inseră pe
părţile laterale ale mentumului, încadrând glossele şi paraglossele.
Palpiger – (lat. palpo – a pipăi) – proeminenţă a stipes pe care se inserează palpul maxilar.
Papilă rectală – (lat. papilla – papilă; rectum - rect) – structuri papilare aflate în interiorul cavităţii rectale
a insectelor; prevăzute cu ramificaţii ale sistemului trahean, acest tip de papile servesc la absorbţia
apei.
Paraferomoni – (gr. para – alături) – termen folosit pentru a denumi substanţe chimice de sinteză care au
o acţiune similară feromonilor secretaţi de insecte.
Paramere – (gr. para – alături, meros – parte) – expansiuni tegumentare cu origine în fostele coxe a unor
apendice abdominale de pe segmentele VIII – IX ce formează o parte a armăturii genitale la unele
insecte primitive.
Paraneoptera – (gr. neos – nou; pteron – aripă) – insecte caracterizate prin aripi evoluate, cu nervaţiune
redusă; toate paraneopterele se caracterizează prin aparat bucal adaptat la înţepat şi supt, spre
deosebire de alte grupe, unde apar şi alte tipuri de aparate bucale; dezvoltarea are loc prin
metamorfoză incompletă. Din acest grup fac parte ordinele Heteroptera şi Homoptera.
Paranote – (gr. para – alături, noton – spate) – expansiuni tegumentare laterale întâlnite pe protorace şi pe
segmentele abdominale la insectele fosile şi la unele insecte primitive actuale; se presupune că din
astfel de formaţiuni s-au diferenţiat aripile.
Parazitism – (gr. para – alături, sitos – hrană) – relaţie dintre două specii, din care una se hrăneşte pe
seama alteia, consumând fie substanţe sintetizate, fie celule sau ţesuturi ale celeilalte.
Parazitoid - (gr. para – alături, sitos – hrană) – grup de insecte care parazitează doar ca larvă, adulţii fiind
liberi.
Pars intercerebralis (lat. pars – parte, cerebron – creier) – zonă a protocerebrumului la nivelul căreia este
secretat hormonul cerebral protoracotrop care controlează activitatea glandelor protoracice.
Partenogeneză – (gr. perthenos – virgin, genos – urmaş) – fenomen întâlnit la unele insecte – de exemplu
la afide sau fasmide – prin care femelele depun ouă nefecundate; partenogeneza poate fi amfitocă,
când din ouăle nefecundate ies atât masculi cât şi femele, telitocă – când din ouă rezultă doar
femele şi arenotocă, când din ouăle nefecundate apar doar masculi.
Patogen – (gr. pathos – suferinţă, genan – a provoca) – termen utilizat pentru a desemna un organism care
produce boli la plante sau animale.
Pejus – (lat. pejor – mai rău) – termen utilizat pentru a desemna anumite condiţii de mediu care se
abat de la optimul biologic al speciei, dar unde specia în cauză poate supravieţui.
Pessimum – (lat. pessimus – foarte rău) – termen folosit pentru a desemna acele condiţii ecologice unde o
anumită specie nu poate supravieţui.
Pericard – (gr. peri – în jurul) – sinusul situat în jurul inimii la insecte, delimitat inferior de diafragma
dorsală şi dorsal de peretele corpului.
Peritremă – (gr.peri – în jurul, trematos – orificiu) – marginea chitinizată a orificiului atrial al stigmelor
insectelor.
Petrofile – (lat. petra – piatră, gr. philein – a iubi) – specii care trăiesc doar în locuri stâncoase.
Pigment – (lat. pygmentum – culoare) – substanţe chimice care dau culoarea corpului la insecte; pot fi
melanici – de culoare neagră, brună, cafenie – care se formează după năpârlire şi nu dispar după
moarte, şi pterine – de culoare albă, galbenă, aurie sau verde.
266
Pilor – zona anterioară a intestinului posterior, în care se deschid tuburile Malpighi; la acest nivel se
găeşte situată şi valvula pilorică.
Placă atrială – structură care acoperă orificiul atriului stigmelor; prezintă orificii atriale de forme variate,
care permit doar pătrunderea aerului în interiorul atriumului.
Placă hiposternală – zona inferioară a capsulei cefalice atrofiate la dipterele tipulide.
Plecoptere – (Ord. Plecoptera; gr. plecos – reţea, pteron – aripă) – grup taxonomic de insecte pterigote
primitive, cu larve acvatice, caracterizate prin corp slab chitinizat, segmente toracice nesudate,
aripi cu nervaţiune bogată (aripile posterioare având câmpul anal bine dezvoltat) şi abdomenul
prevăzut cu cerci codali lungi .
Pleurit – (gr. pelura – parte; diminutiv) – părţile laterale, mai slab chitinizate, ale segmentelor la
artropode, la nivelul cărora se găsesc deschise la insecte stigmele respiratorii .
Pliu – zonă în care aripa posterioară a insectelor se îndoaie, pentru a putea fi pliată sub tegmine sau elitre;
pliurile pot fi anal – ce despart câmpul remigian de cel anal, şi jugal – ce desparte câmpul anal de
cel jugal .
Polenizator – (lat. polen – făină fină) – insecte care prin hrănire contribuie la procesul de reproducere a
planetlor cu flori – respectiv transportul polenului de pe antere pe stigmat (polenizare).
Poliembrionie – (gr. polys – mulţi, embryo – embrion) - fenomen întâlnit la unele specii de animale, la
care dintr-un singur ou pot rezulta mai multe larve .
Poikiloterme – (gr. poikilos – variat, therma – căldură) – specii de animale a căror temperatură corporală
variază în funcţie de temperatura mediului, ele neposedând mecanisme interne de termoreglare .
Polifag – (gr. polys – mult, phagein – a mânca) – termen folosit pentru denumirea speciilor care consumă
o mare varietate de specii vegetale sau animale .
Polinefridiate – (gr. poly – mai mult, nephros – rinichi) – insecte caracterizate prin prezenţa unui mare
număr de tuburi Malpighi .
Polinivor – (lat. polen – făină fină, vorere – a devora) – insecte consumatoare de polen; de exemplu,
lepidopterele micropterigide, care păstrează mandibule funcţionale .
Polyneoptera – (gr. polys – mult; neos – nou; pteron – aripă) – insecte primitive caracterizate prin
dezvoltarea câmpurilor anal şi jugal, cu nervaţiune bogată, iar dezvoltarea are loc prin
metamorfoză incompletă; cele mai importante ordinedin acest grup sunt Orthoptera, Phasmida,
Blattodea, Mantodea .
Polypode – (gr. polys – mult, pous, podos – picior) – larve ale unor grupe de insecte oligoneoptere
caracterizate prin dezvoltarea picioarelor abdominale false – pedes spurii; astfel de larve, denumite
şi eruciforme, se întâlnesc la lepidoptere, himenoptere simfite şi mecoptere .
Prag de dăunare – termen foloit în combaterea integrată ce semnifică acele pagube produse de un
dăunător oarecare care din punct de vedere economic justifică necesitatea măsurilor de
combatere .
Prag termic – termen folosit pentru desemnarea acelei temperaturi la care activitatea insectelor încetează.
Există două praguri termice pentru fiecare specie – unul inferior şi altul superior, reprezentând
temperaturile minime şi maxime la care insectele nu mai sunt active .
Prădătorism – activitatea unor specii (prădătorii) care se hrănesc activ pe seama altora (prada).
Proctodeum – (gr. proktos – orificiu anal, gr. dromos – drum) - intestinul posterior .
Prognoză – (gr. pro – înainte, gnosis – cunoaştere) – previziune .
Propodeum – primul segment abdominal care imtră la unele tipuri de insecte (himenoptere) în
componenţa toracelui .
Protars - (gr. pro – primul, tars) – ultimul articol tarsal al insectelor, care poartă perechea de ghiare şi
pulvilele sau aroliile .
Protocerebron - (gr. pro – primul, cerebrum – creier) – prima parte componentă a creierului insectelor,
care inervează ochii .
Protopode - (gr. pro – primul, podos – picior) – tip de larve întâlnit la unele himenoptere parazitoide, la
care picioarele nu se dezvoltă deloc datorită faptului că aceste larve îşi duc viaţa în interiorul unor
gazde .
Protorace - (gr. pro – primul, thorax – piept) – primul segment toracic al insectelor .
267
Protoracotrop - (gr. pro – primul, lat. thorax – torace) – hormon secretat de pars intercerebralis care
controlează activitatea glandelor endocrine din primul segment toracic – glandele protoracice .
Proture – (Ord. Protura; gr. proto – primul, oura – coadă) – grup de insecte apterigote caracterizate prin
lipsa antenelor şi a ochilor, prima pereche de picioare fiind îndreptată anterior şi servind la pipăit.
Abdomenul prezintă resturi de apendice. Se întâlnesc în frunzarul de pădure.
Proventricul - (gr. pro – primul, venter – pântece) – porţiune a intestinului anterior de la unele insecte, cu
aspect sferoidal, aflată anterior faţă de intestinul mediu, înconjurată de cecumurile stomacale, şi
continuată cu valvula esofagiană .
Psamofile – (gr. psammos – nisip, philein – a iubi) – specii care preferă habitatele nisipoase, cu
vegetaţie puţină şi insolaţie puternică .
Pseudotrahei – (lat. pseudos – fals, tracheia – tub respirator) – structurile cu aspect de tub secţionat şi
deschis situate pe palpii labiali ai trompei dipterelor brahicere, cu ajutorul cărora acest tip de
insecte depun pe alimente sucuri digestive şi apoi sug hrana semidigerată .
Pterigote – (gr. pterigotos – care zboară) – termen care desemnează insectele zburătoare sau care au avut
iniţial aripi dar le-au pierdut fie în ontogeneză fie în filogeneză (de exemplu reproducătorii aripaţi
de la furnici sau termite, malofagele, anoplurele, sifonapterele).
Pterostigmă – (gr. pteron – aripă, stigma – semn) – structură situată în partea anterior – distală a aripilor
la odonate, care are rolul de a echilibra activitatea aripilor în cursul zborului.
Pulvillum – (lat. pulvillus – perniţă) – structuri adezive aflate pe ultimele articole tarsale ale unor insecte .
Pupă – (gr. puppa – păpuşă) – vezi nimfă.
Pupipare – (gr. puppa – păpuşă, parere – a aduce pe lume) – termen folosit pentru a desemna speciile de
insecte la care întreaga dezvoltare – atât cea embrionară cât şi cea postembrionară - au loc în
interiorul sistemului genital al femelei, care depune direct pupe .
R
Raphidioptere – (Ord. Raphidioptera) – mic ordin cuprinzând insecte oligoneoptere răpitoare, de talie
medie, caracterizate prin faptul că au primul segment toracic foarte alungit, ceea ce le conferă un
aspect unic; popular sunt cunoscute sub denumirea de “muşte cu gât de cămilă”; mai comun este
genul Raphidia .
Rect – (lat. rectum – rect) – partea terminală a intestinului posterior; are o structură destul de complexă, la
nivelul lui realizându-se formarea dejecţiilor şi se încheie procesul de retenţie al apei. La nivelul lui
se deschid ampule şi papile rectale, ca şi glande exo şi endocrine .
Regină - (lat regina) - femela reproducătoare în colonia de termite sau albine.
Remigium – (lat. remigium – vâslă) – cel mai vechi câmp al aripii la insectele pterigote, străbătut de
nervuri numeroase şi ramificate; are rolul cel mai important în zborul activ la multe tipuri de
insecte primitive.
Retinaculum – (lat. retinaculum – odgon de amarare) – a. parte componentă a aparatului de sărit al
colembolelor; rolul lui este de a reţine furca în timpul repausului; b. dispozitiv cu aspect de cârlig
situat pe marginea internă a aripilor anterioare la lepidopterele evoluate, cu rol în cuplarea aripilor
în timpul zborului (vezi frenulum).
Rostelum – (lat rostellum – diminutv de la cioc) – partea bazală a aparatului bucal al dipterelor brahicere,
străbătut de canalele sugătoare; are pereţii elastici, motiv pentru care poate fi pliat sub cap în
timpul repausului alimentar.
Rostrum – (lat. rostrum – cioc de pasăre) – porţiunea anterioară a capului, alungită şi ascuţită.
S
Sac aerifer – (gr. aer – are, phorein – a purta) - dilataţii ale unor trunchiuri traheene întâlnite la insectele
bune zburătoare; rolul lor este de a reduce greutatea specifică a insectei în zbor.
Scarabeid – (lat. scarabeus – gândac negru de bălegar) – coleopter aparţinând familiei Scarabeidae,
caracterizat prin antene lameloase, tibiile perechii de picioare protoracice lăţite şi prevăzute cu
denticuli; larvele sunt masive, cu corpul îndoit în forma literei C; cele mai cunoscute specii de
scarabeide sunt, pe lângă scarabeii propriu-zişi (genul Scarabeus), cărăbuşii (genuri ca Melolontha,
Polyphylla, Anoxia), rădaşca (Lucanus cervus), nasicornul (Oryctes nasicornis).
268
Scatofag – (gr. skatos – excrement, phagein – a mânca) – termen folosit pentru a desemna animale care se
hrănesc cu dejecţii; termen sinonim cu coprofag.
Sclerotină – (gr. skleros – întărit) – substanţă proteică complexă, de culoare brună sau brun-portocalie, cu
structură chimică asemănătoare keratinei de la vertebrate; conferă duritate tegumentului insectelor.
Scolopidie - (gr. scolops – cui) – formaţiune morfo-funcţională adaptată la perceperea vibraţiilor,
zgomotelor şi deformărilor tegumentului la insecte; este formată dintr-o celulă capă, care vine în
contact cu tegumentul, o celulă manta, şi o celulă senzorială care prezintă o prelungire protejată de
o structură chitinoasă cu aspect de cui (scolopsul), protejată de celula manta; celula senzorială vine
în contact cu terminaţiile unei celule nervoase. Scolopidiile sunt grupate mai multe la un loc,
formând organe caracteristice.
Scutellum – (lat. scutum – scut; diminutiv) – piesă chitinizată triunghiulară situată dorsal pe torace la
coleoptere şi heteroptere; la heteroptere poate fi de dimensiuni mari, acoperind întreg toracele şi
abdomenul.
Scut cervical – proeminenţă anterioară a tergitului potoracic, care la unele tipuri de insecte protejează
dorsal capsula cefalică.
Scvama – (lat. squama – solz) – formaţiune solziformă a aripii anterioare de la diptere care protejează
împreună cu alula balansierul.
Sensile – organe de simţ unimodale olfactive şi gustative, situate pe antene, pe piesele aparatului bucal şi
pe tarse la insecte.
Sericicultură – (lat. sericum – mătase; colere – a cultiva) – procesul de creştere în captivitate a larvelor
fluturelui Bombyx mori pentru obţinerea firelor de mătase.
Sericigene (glande) – (lat. sericum – mătase, genan – a produce) – glande prezente la multe tipuri de
insecte care secretă o substanţă ce ajunsă în aer se întăreşte generând firul de mătase; cele mai
dezvoltate glande sericigene se întâlnesc la lepidoptere, dar pot fi întâlnite şi la trichoptere,
neuroptere etc.
Sexupare – (lat. sexus – sex, parere – a purta) – termen folosit pentru a desemna femelele partenogenetice
mictice din ciclul de dezvoltare al afidelor; aceste femele depun două tipuri de ouă, din care ies
masculi, respectiv femele.
Sfincter – structură musculară ce are rolul de închide un conduct; insectele pot prezenta sfinctere
musculare la nivelul sistemului respirator sau la nivelul tubului digestiv.
Sfingid – (gr. Sphynx – personaj mitologic) – lepidoptere din familia Sphingidae; speciile din această
familie sunt caracterizate prin faptul că au zborul extrem de rapid şi trompa lungă, ce le permită să
se hrănească fără să se aşeze pe flori; larvele lor au un spin codal dorsal caracteristic. Cea mai
cunoscută specie din această familie este fluturele cap-de-mort, Acherontia atropos.
Simpatric – (gr. syn – împreună, lat. patria – loc natal) – termen care se foloseşte pentru mai multe
populaţii aparţinând aceleiaşi specii, care evoluează separat din cauza izolării reproductive; termen
opus celui de allopatric.
Sinantrop – (gr. syn – împreună, antrophos – om) – ermen desemnând insectele care se dezvoltă în
comunităţile umane – blatide, diptere muscide, sifonaptere etc.
Siphonapter – (gr. siphon – tub, a – fără, pteron – aripă) (Ord. Siphonaptera) – grup taxonomic de insecte
oligoneoptere adaptate la parazitismul temporar şi hematofagie, parazitând mai ales mamiferele; au
aparatul bucal adaptat la înţepat şi supt iar aripile au dispărut (cu toate acestea, nimfele au
primordii de aripi); larvele sunt detritivore. Popular sunt cunoscute sub denumirea de purici; genuri
Pulex, Ctenocephalus etc.
Spermiduct – (gr. sperma – sămânţă, lat. ductus – duct) – canalul prin care gonoprodusele se scurg din
gonadele masculine în canalul ejaculator (canal deferent).
Spiritrompă – trompa de tip maxilar (formată din galee) a lepidopterelor; denumirea vine de la faptul că
în repaus această trompă este menţinută spiralat, sub palpii labiali.
Stemate - (lat. stemmatae) – ocelii laterali ai larvelor unor insecte evoluate; au o structură mai primitivă
comparativ cu ocelii propriu-zişi.
Sternit – (lat. sternum - stern, diminutiv) – porţiunea inferioară a segmentelor la arthropode.
Stigme – (gr. stigma – semn ars cu fier înroşit) – orificiile respiratorii, prin care aerul atmosferic pătrunde
în sistemul trahean. In funcţie de numărul şi modul în care se deschid stigmele insectele se pot
269
împărţi în: holopneuste – la care toate perechile de stigme sunt funcţionale, metapneuste – la care
sunt deschise doar stigmele din partea posterioară a acorpului, apneuste – la care toate stigmele
sunt închise (în acest caz respiraţia se realizează la nivelul tegumentului).
Stipes – (lat. stipes – stâlp) – parte componentă a maxilelor de la insecte, articulată mobil de cardo; de
stipes se articulează mobil palpul maxilar, lacinia şi galea.
Stomodeum – (gr. stoma – gură) – partea anterioară a tubului digestiv; intestinul anterior.
Strepsiptere – (Ord. Strepsiptera; gr. strepsis – răsucit) – mic ordin de insecte oligoneoptere caracterizate
prin chitinizarea şi reducerea aripilor anterioare în vreme ce aripile posterioare – prezente doar la
masculi – sunt mari, cu nervaţiune redusă; femelele sunt endoparazite la diferite tipuri de insecte –
în special orthoptere şi himenoptere, ca şi larvele. Produc castrarea parazitară a gazdelor. Gen mai
cunoscut – Eoxenes.
Subuncus - (lat. uncus – în formă de cârlig) – structură pereche, parte componentă a armăturii genitale la
unele lepidoptere; subuncii sunt situaţi imediat sub uncus.
Superlinguae – (lat. super – deasupra, lingua – limbă) – doi lobi situaţi lateral faţă de hipofaringe şi
consideraţi ca resturi ai fostei maxile I.
Superpoziţional – tip de ochi compuşi caracteristici insectelor care sunt active noaptea dar şi ziua,
caracterizaţi prin faptul că pigmentul din celulele pigmentare se poate concentra astfel încât în
omatidii pătrund şi raze luminoase provenite de la omatidiile vecine.
T
Tabanide – (lat. tabanus – tăun) – grup de diptere brahicere caracterizat prin aparat bucal adaptat la
înţepat şi supt, pornind de la un aparat bucal de tip supt şi lins. Adulţii au talie medie şi mare, cu
ochii acoperind aproape în întregime capsula cefalică; sunt hematofagi, atacând în special
mamiferele. Popular sunt cunoscuţi sub denumirea de tăuni.
Talasofile – (gr. thalassa – mare, philein – a iubi) – specii care preferă viaţa pe ţărmul mării, trăind
în apropierea zonei de spargere a valurilor.
Tanatoză - (gr. Tanathos – zeul morţii) – fenomen caracteristic unor insecte care dacă sunt atacate intră
într-un fel de şoc ce produce contracţia musculaturii, astfel încât insecta capătă aspectul şi
rigiditatea unui cadavru; la unele specii tanatoza poate dura mai multe zeci de minute. In acest
mod, o serie de insecte reuşesc să scape de păsările insectivore, care nu consumă decât pradă vie.
Tapetum trachea – (lat. tapetum – pătură; lat. tracheia – tub respirator) – strat format din ramificaţii
terminale ale sistemului trahean care se află imediat sub elementele retiniene şi care reflectă parţial
razele luminoase.
Tars – (lat. tarsus) – ultima parte a piciorului la insecte, alcătuit din minimum unul şi maximum cinci
articole; ultimul articol poartă două ghiare, ca şi o serie de formaţiuni adezive – arolii, pulvile sau
empodii.
Tegmine – (lat. tegmen – acoperiş) – termen desemnând aripile anterioare ale multor insecte polineoptere
care suferă un proces de chitinizare; astfel, ele pierd rolul principal în efecutarea zborului - rol
preluat de aripile posterioare, mult mai late – căpătând în schimb rolul de a proteja perechea a doua
de aripi şi partea dorsală a abdomenului. Tegmine prezintă orthopterele, blatidele, mantidele, ca şi
unele insecte fosile.
Tegumen - (lat. tegmen – acoperiş) – parte componentă a armăturii genitale la unele insecte superioare;
are formă convexă, derivând din tergitul unui fost segment abdominal.
Tegument - (lat. tegmen – acoperiş) – învelişul extern al corpului la insecte, alcătuit din cuticulă,
hipodermă şi membrană bazală.
Telescopare – fenomen întâlnit la unele tipuri de himenoptere parazitoide la care segmentele abdominale
terminale sunt “strânse” sub segmentele abdominale anterioare.
Telson – (gr. telson – extremitate) – ultimul segment al abdomenului de la insecte; este lipsit de apendice
şi poartă orificiul anal.
270
Tentorium - (lat. tentorium – cort) – structură chitinoasă formată din două perechi de structuri chitinoase
alungite – două superioare şi două posterioare, sudate între ele în formă de cruce; rolul lor este de a
da soliditate capsulei cefalice, asigurând puncte de inserţie pentru musculatura pieselor bucale şi
pentru partea anterioară a tubului digestiv.
Termite – (gr. termes – vierme de lemn) – vezi isoptere.
Termitiere – (gr. termes – vierme de lemn) – adăpostul coloniei de termite, construit de castele
lucrătoarelor. Termitierele pot fi construite deasupra solului, caz în care au forma unor structuri
neregulate cu aspect columnar, cu înălţime de peste un metru pentru unele specii, fie în subteran
sau chiar în interiorul ţesutului lemnos.
Testicul - (gr. testis – testicul) – gonada masculină a insectelor.
Tetigonide – (lat. tettix – cicadă) – grup de orthoptere cu valoare de subordin, caracterizate prin antene
lungi, ovopozitor cu valve alungite, organe timpanale pe tibiile picioarelor protoracice şi organe
stridulante situate pe aripi (cosaşi).
Thysanoptere – (Ord. Thysanoptera; gr. thysanos – franjurat; pteron – aripă) – ordin de insecte
caracterizate prin talie mică, aparat bucal pentru înţepat şi supt asimetric şi aripi extrem de înguste,
prevăzute pe margini cu peri lungi care au rolul de a mări suprafaţa portantă a aripii în mod similar
cu penele păsărilor. Au dezvoltare de tip heterometabol, regim de hrană preponderent fitofag, iar
popular sunt cunoscute sub numele de tripşi.
Thysanure – (Ord. Thysanura; gr. thysanos – franjurat, oura – coadă) – ordin de insecte apterigote
caracterizate prin prezenţa a trei cerci codali lungi prevăzuţi cu peri. Corpul lor este acoperit cu
solzi asemănători cu cei ai lepidopterelor. Trăiesc în locuri uscate, având regim alimentar
detritivor. Popular sunt denumiţi peştişori argintii.
Tibie – (lat. tibia – fluierul piciorului) – penultimul articol al piciorului insectelor; de regulă, tibia este
lungă şi îngustă, prezentând adesea ţepi. La unele insecte se poate alungi, adaptându-se la sărit –
orthoptere sau sifonaptere.
Tornus - (lat. torna – întoarce)– zonă a aripii la insecte unde aripa face un unghi, marginea continuându-
se spre corp.
Trahee (lat. tracheia – tub respirator) – sistem de tuburi de origine ectodermică, chitinizate şi menţinute
deschise de un sistem de spirale chitinoase care se ramifică până la nivel celular şi care au rolul de
a aproviziona ţesuturile cu aer atmosferic.
Trântori – masculii reproducători în colonia de albine.
Trichoptere – (Ord. Trichoptera; gr. trichos – păr, pteron – aripă) – ordin de insecte oligoneoptere cu
aspect asemănător cu cel al fluturilor, caracterizate prin prezenţa pe aripi a unui mare număr de
peri; adulţii sunt nocturni sau crepusculari, slab zburători, fiind întâlniţi în apropierea cursurilor de
apă; larvele sunt acvatice, caracterizându-se prin faptul că îşi construiesc căsuţe din materiale
caracteristice dispuse după un model regulat, totdeauna exemplarele aceleiaşi specii folosind
acelaşi material şi acelaţi model arhitectural. Sunt specii indicatoare de ape curate, bine oxigenate –
larvele respirând prin branhii traheene situate pe torace sau abdomen.
Tritocerebron – (lat. trito – al treilea, cerebron – creier) – a treia parte componentă a creierului la insecte,
care conţine centri nervoşi care inervează labrum şi zona anterioară a capului.
Trochanter – cel de-al doilea articol al piciorului articulat la insecte.
Trofalaxie – (gr. trophe – hrană, allaxis – schimb) – schimb de hrană mutual între membrii unei colonii la
insectele sociale.
Trunchi trahean – structură cu traseu longitudinal care la insectele superioare conectează sisteme traheene
ale tuturor segmentelor corpului.
Tuburi Malpighi – sistemul excretor al insectelor, reprezentat de o serie de tuburi închise la capătul distal,
care plutesc în hemocel, deschise cu celălalt capăt la limita dintre intestinul mediu şi intestinul
posterior.
Tuburi respiratoare – structuri proprii unor heteroptere acvatice din genurile Nepa sau Ranatra şi larvelor
unor specii de diptere brahicere (ex. muştele din genul Eristalis), cu aspect de tuburi lungi situate
terminal pe abdomen şi cu care insecta se aprovizionează cu aer fără să iasă la suprafaţa apei.
271
Uncus – (lat. uncus – în formă de cârlig) – parte componentă a armăturii genitale la lepidoptere, adesea cu
aspect de ghiară; alături de valve, rolul lui este acela de a reţine partea terminală a abdomenului
femelei în timpul acuplării.
V
Vagin – (lat. vagin) – partea terminală a aparatului genital femel; zona în care se deschid oviductele.
Valve – (lat. valvae – uşă cu canaturi) – piese perechi, componente ale armăturii genitale la insecte;
originea lor este în coxele unor foste picioare abdominale, iar rolul lor este de a reţine abdomenul
femelei în timpul acuplării.
Valvulă esofagiană – structură complexă situată la limita dintre intestinul mediu şi cel anterior şi care are
rolul de a împiedica întoarcerea alimentelor în intestinul anterior.
Valvulă pilorică – structură ce împiedică refularea alimentelor din intestinul posterior în intestinul mediu.
Vanus – (lat. vannus – lopată de vânturat, evantai) – câmpul anal al aripii insectelor pterigote.
Ventriculit – (lat. ventrum – pântece; diminutiv) – parte componentă a inimii de la insecte.
Vertex - (lat. vertex – vârf, culme) – zona superioară a capsulei cefalice la insecte.
Veziculă seminală – dilataţie a părţii terminale a aparatului genital femel la nivelul căreia pot fi păstraţi o
vreme spermatozoizii.
Vinculum - (lat. vinculum – legătură)– parte componentă a armăturii genitale la unele insecte superioare.
Vivipar - (lat. vivus – viu, parere – a da naştere) – termen desemnând insectele la care dezvoltarea
embrionară are loc în interiorul corpului femelei; în loc de ouă, aceasta depune stadii preimaginale.
X
Xilofag - (gr. xylon – lemn, phagein – a mânca) – organism care se hrăneşte cu ţesut lemnos.
Z
Zygopter – (gr. pteron – aripă) – termen desemnând odonatele primitive din subordinul Zygoptera,
caracterizate prin aripi anterioare şi posterioare identice ca formă, mărime şi nervaţiune.
Zoofag - (gr. zoon – animal, phagein – a mânca) – organism care se hrăneşte cu animale.
272
Bibliografie
1. Abzhanov A., Kaufman T.C., 1999 - Homeotic genes and the arthropod head: Expression patterns of
the labial, proboscipedia, and Deformed genes in crustaceans and insects, Proc. Natl. Acad. Sci. USA,
Vol. 96, Issue 18, 10224-10229.
2. Adoutte A., Balavoine G., Lartillot N., Lespinet O., Prud'homme B., de Rosa R., 2000 - The new
animal phylogeny: Reliability and implications, Proc. Natl. Acad. Sci. USA, Vol. 97, Issue 9, 4453-
4456.
3. Aguinaldo A.M., Turbeville J.M., Linford L.S., Rivera M.C., Garey J.R., Raff R.A., Lake J.A. 1997 -
Evidence for a clade of nematodes, arthropods and other moulting animals. Nature 387(6632): 489-
93.
4. Bîlbîe Ionela, Nicolescu Gabriela, 1896 – Insecte vectoare şi generatoare de disconfort, Ed. Medicală,
Bucureşti.
5. Bogoescu C., 1958 – Ephemeroptera, in Fauna Rom. Insecta, Vol. VIII, 3, Ed. Academiei Bucureşti.
6. Botnariuc N., 1999 – Evoluţia sistemelor biologice individuale, Ed. Univ. Bucureşti
7. Brusca R.C., Brusca G.J., 1990 – Invertebrates. Sinnauer Associates, Sunderland, Massachusettes.
8. Cârdei F., Bulimar Felicia, 1963 - Odonata, în Fauna Rom., Insecta, vol. VII, fasc.5, Edit. Acad.
Bucuresti.
9. Cîndea E., 1984 – Dăunătorii legumelor şi combaterea lor, Ed. Ceres, Bucureşti.
10. Constantineanu M., 1965 – Hymenoptera Ichneumonidae (sf. Phaeogeninae, Alomyinae), în Fauna
Rom. Insecta IX, 5, Ed. Acad., Bucureşti.
11. Crişan Al., Stan Gh., 1995 – Reproducerea şi comportamentul feromonal la Ostrinia nubilalis Hbn.
(Lepidoptera: Pyralidae), în condiţii de laborator. Comportamentul de chemare a femelei. Bul. Inf.
Soc. Lep. Rom. 5, 3-4: 245-257, Cluj-Napoca.
12. Damen W.G M., Hausdorf Monika, Seyfarth E.A. Tautz D. 1998 - A conserved mode of head
segmentation in arthropods revealed by the expression pattern of Hox genes in a spider, Proc. Natl.
Acad. Sci. USA., Vol. 95, Issue 18, 10665-10670
13. Damen W.G.M., Weller M., Tautz D., 2000 - Expression patterns of hairy, even-skipped, and runt in
the spider Cupiennius salei imply that these genes were segmentation genes in a basal arthropod,
Proc. Natl. Acad. Sci. USA, Vol. 97, Issue 9, 4515-4519
14. Dinulescu Gh., 1958 – Diptera Tabanidae, în Fauna Rom., Insecta, Vol. XI, fasc. 2. Edit. Acad.,
Bucuresti.
15. Eernisse D., Albert J., Anderson F., 1992 - Annelida and Arthropoda are not sister taxa - a
phylogenetic analysis of Spiralian Metazoan morphology, Systematic Biology 4 (3) 305-330.
16. Friedrich M, Tautz D., 1995 - Ribosomal DNA phylogeny of the major extant arthropod classes and
the evolution of myriapods. Nature 376(6536): 165-7.
17. Ghizdavu I., Paşol P., Pălăgeşiu I., Bobârnac B., Matei I., Georgescu T., Baicu T., Bărbulescu Al.,
1997 – Entomologie agricolă, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
18. Giribet G., Ribera C., 1998 - The position of arthropods in the animal kingdom: a search for a reliable
outgroup for internal arthropod phylogeny. Mol Phylogen. Evol. 9(3): 481-8.
19. Giribet G., Carranza S., Baguna J., Riutort M., Ribera C., 1996 - First molecular evidence for the
existence of a Tardigrada + Arthropoda clade, Mol Biol Evol, 13(1): 76-84.
20. Grasse P.P. (ed.), 1949 – Traite de Zoologie, Tome IX – Insectes – Paleontologie, Geonemie,
Apterygotes, Ephemeropteres, Odonatopteres, Blattopteroides, Orthopteroides, Dermapteroides,
Coleopteres. Ed. Masson et Cie, Paris.
21. Grenier J.K., Garber TL, Warren R, Whitington PM, Carroll S., 1997 - Evolution of the entire
arthropod Hox gene set predated the origin and radiation of the onychophoran/arthropod clade. Curr
Biol 7(8): 547-53.
22. Gruner H.-E. (ed.), 1993 – Lehrbuch der Speziellen Zoologie (begrundet von Afred Kaestner) Band
IV– Arthropoda – Arachnata, Crustacea, Antennata (Miriapoda); Gustav Fischer Verlag, Jena –
Stuttgart – New York.
23. Ionescu M.A. 1957 – Hymenoptera-Cynipinae, în Fauna Rom. Insecta, Vol. IX, 2, Ed. Acad.,
Bucureşti.
24. Ionescu M.A., 1973 – Biologia Galelor, Ed. Acad., Bucureşti.
273
25. Ionescu M.A., Weinberg Medeea, 1971 Diptera - Asilidae, Fauna Rom. Insecta, Vol. XI, fasc.11, Ed.
Acad., Bucuresti
26. Iuga Victoria, 1958 – Hymenoptera - Apoidea, în Fauna Rom., Insecta, Vol. IX, fasc.3, Edit. Acad.,
Bucureşti.
27. Kis B., 1985 – Heteroptera, in Fauna Romaniei, Vol. VIII, 8, Ed. Academiei, Bucuresti.
28. Kis B., Nagler C., Mândru C., 1970 – Neuroptera, în Fauna Rom., Insecta, Vol. VIII, fasc. 6, Ed.
Acad., Bucuresti
29. Knechtel W., 1951 – Thysanoptera, in Fauna Rom., Insecta, Vol. VIII, fasc.1, Ed. Acad., Bucureşti
30. Knechtel W., Popovici-Bâznoşanu A., 1950 – Orthoptera, in Fauna Rom. Insecta, Vol VIII, fasc. 4,
Ed. Acad., Bucureşti.
31. Lăcătuşu Matilda, Pisică C., 1980 – Biologia dăunătorilor animali, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
32. Lewis D.L., DeCamillis M., Bennett R.L., 2000 - Distinct roles of the homeotic genes Ubx and abd-A
in beetle embryonic abdominal appendage development, Proc. Natl. Acad. Sci. USA, Vol. 97, Issue
9, 4504-4509
33. Matic Z., Năstăsescu Maria, Pisică C., Solomon Libertina, Suciu Maria, Tomescu N., 1983 –
Zoologia Nevertebratelor, Ed. Did. şi Ped. Bucureşti.
34. Min G.S., Kim S.H., Kim W., 1998 - Molecular phylogeny of arthropods and their relatives:
polyphyletic origin of arthropodization. Mol Cells 8(1): 75-83.
35. Mohan Gh., 1993 – Bioterminologie ilustrată, Vol. I-II, Ed. Scaiul, Bucureşti.
36. Mustaţă Ghe., Mustaţă Mariana, Maniu C., 2000 – Afide dăunătoare si complexul de parazitoizi care
le limitează populaţiile. Rolul biocenozelor parazitoide în păstrarea echilibrului natural. Ed. Corson,
Iaşi.
37. Naum A., Schmidt Elisabeta, Dobrin Ionela, 1997 – Indrumător pentru lucrările practice de
entomologie, Ed. Univ. de St. Agronomice si Med. Veterinară Bucuresti.
38. Nădejde I., 1913 – Dicţionar Latin-Român, Ed. H.Goldner, Iaşi
39. Olteanu Gh., sub red., 1999 – Parazotozoonoze, Ed. Viata Medicala Romaneasca, Bucuresti.
40. Palmer D., 1993 – Atlasul lumii preistorice, Ed. Aquila, Oradea
41. Panganiban Grace, Irvine S.M., et al. 1997 - The origin and evolution of animal appendages Proc.
Natl. Acad. Sci. USA Vol. 94, pp. 5162-5166.
42. Pashley DP, McPheron BA, Zimmer EA., 1993 - Systematics of holometabolous insect orders based
on 18S ribosomal RNA. Mol Phylogenet Evol. 2(2): 132-42.
43. Patel N.H., 2000 - It's a bug's life, Proc. Natl. Acad. Sci. USA, Vol. 97, Issue 9, 4442-4444.
44. Perju T., Lacatusu Matilda, Pisica C., Andriescu I., Mustata Gh., 1989 – Entomofagii si utilizarea lor
in protectia integrata a ecosistemelor horticole, Ed. Ceres, Bucuresti.
45. Perju T., Bobârnac B., Costescu C., Duvlea I., Filipescu C., Ghizdavu I., Paşol P., 1983 –
Entomologie agricolă, Ed. Did. si Ped., Bucureşti.
46. Perju T., 1995 – Entomologia agricolă, componentă a protecţiei integrate a ecosistemelor, Ed. Ceres,
Bucureşti.
47. Perju T., 1999 – Dăunătorii organelor de fructificare şi măsurile de combatere inegrată, Vol. I, Ed.
Ceres, Bucureşti.
48. Popovici Irina (ed. Coord.), 1993 – Parcul Nţional Retezat – Studii ecologice, Ed. West Side
Computers, Braşov, Ed. EUS Chişinău.
49. Radu V. Gh., Radu V.Varvara, 1967 – Zoologia Nevertebratelor, Vol. II, Ed. Did. şi Ped. Bucureşti.
50. Rakosy L., 1997 (sub. red.) – Entomofauna Parcurilor Naţionale Retezat şi Valea Cernei, Soc.
Lepidopterologică Română, Cluj-Napoca.
51. Rakosy L., 1996 – Die Noctuiden Rumaniens, Ed. Staphia 46, Linz.
52. Ride W.D.L., Sabrosky C.W., Bernardi G., Melville R.V., Corliss J.O., Forest J., Key K.H.L., Wright
C.W., 1985 – International Code of Zoological Nomenclature 3d ed., adopted by General Assembly
of the International Union of Biological Sciences; International Trust for Zoological Nomenclature,
British Museum, Univ. of California Press, Berkeley and Los Angeles, 320 pp.
53. Scobiola-Palade Xenia, 1978 – Hymenoptera-Symphyta, in Fauna Rom., Insecta IX, 8, Ed. Acad.,
Bucureşti.
54. Scobiola-Palade Xenia, 1981 – Hymenoptera-Symphyta, in Fauna Rom., Insecta IX, 9, Ed. Acad,
Bucureşti.
274
55. Scutăreanu P., Perju T., 1988 – relatiile plantă-gazdă: dăunător şi rezistenţa plantelor la atacul
insectelor fitofage, Lucr. celei de-a IV-a Conf. Nat. de Entomologie, Cluj-Napoca, 41-54.
56. Skolka M., 1993 - Contributii la cunoasterea lepidopterelor din zona orasului Blaj (Transilvania -
România) Rhopalocere & Grypocera. Bul.Inf.Soc.Lepid.Rom. 4 (4): 223 - 233, Cluj - Napoca.
57. Skolka M., 1994 - 1995 - Date referitoare la lepidopterele din Dobrogea (Grypocera - Rhopalocera).
Bul.Inf.Soc.Lepid.Rom. Nr.3 – 4, 1994 (1995): 223 - 243, Cluj - Napoca.
58. Skolka M., 1995 - Some aspects concerning intraspecific variability of male genitalia on Satyridae
(Rhopalocera). Nat. Meet.of Rom. Soc. Gen and Apl. Ent. (SOREGA), 26 - 28 octombrie 1995, Iasi.
59. Skolka M., 1996 – Morfologia solzilor androconiali la câteva specii de satiride (Lepidoptera:
Satyridae) Bul. Inf. Soc. Lepid. Rom. 7 (1-2): 183 - 188, Cluj – Napoca.
60. Skolka M., 1996 - Individual variability of genitalia in Satyridae - E.euryale syrmia, E.ligea
carthusianorum. XV Internationals Symposium uber Entomofaunistik in Mitteleuropa. Iasi, 22-27
sept.1996.
61. Skolka M., 1996 – Studiul sistematic şi ecologic al satiridelor din Dobrogea (Lepidoptera,
Rhopalocera: Satyridae). Teză de doctorat. 348 pp, Univ. “Ovidius” Constanţa.
62. Skolka M., 1997: Aspecte privind variabilitatea intraspecifica a genitaliei la satiride (Lepidoptera -
Satyridae). Analele Univ.”Ovidius” Constanta, Serie Biologie - Ecologie I (1): 133-146.
63. Skolka M. 1997: Morfologia solzilor androconiali la arginine (Lepidoptera, Nymphalidae:
Argininnae). Analele Univ.”Ovidius” Constanta, Serie Biologie - Ecologie I (1): 147-152.
64. Skolka M., 1997: Date privind disparitia unor specii de lepidoptere din Dobrogea. Analele
Univ.”Ovidius” Constanta, Serie Biologie - Ecologie I (2): 85-90.
65. Skolka M., 1997: Aspecte morfologice si biometrice asupra variabilitãtii genitale la Erebia pronoë
regalis Horm. (Lepidoptera - Satyridae). Analele Univ.”Ovidius” Constanta, Serie Biologie -
Ecologie I (2): 91-96.
66. Skolka M., 1997: Date faunistice cu privire la câteva specii de insecte. Analele Univ.”Ovidius”
Constanta, Serie Biologie - Ecologie I (2): 97-102.
67. Sokolov M. S. et al., 1984 - Jizni jivotnîh, vol 3 – Arthropoda; Ed. Prosvejenie, Moskva.
68. Stan Gh., 1991 – Biologia reproducerii, comportamentul de reproducere si feromonii sexuali la specii
de lepidoptere dăunătoare. Studiul comportamentului feromonal la în condiţii de laborator şi câmp la
Mamestra brassicae L. şi Xestia c-nigrum L. (Lepidoptara: Noctuidae), Bul. Inf. Soc. Lep. Rom.
Suppl. 1: 87-133, Cluj-Napoca.
69. Stan Gh. 1993 – Comportamentul de răspuns al masculilor unor specii de noctuide (Lepidoptera:
Noctuidae) la mediatori chimici, în condiţii de laborator. 1. Metode de testare, apreciere şi importanţă
relativă a calităţii răspunsului la feromonul sexual şi sintetic pentru Mamestra brassicae L. şi Xestia
c-nigrum L. (Lepidoptara: Noctuidae), Bul. Inf. Soc. Lep. Rom. 4,1: 31-45 Cluj-Napoca.
70. Stan Gh., Coroiu I., Chiş Viorica, Pop M.L., 1994 – Studiul comportamentului şi dinamicii
populaţiilor de Mamestra brassicae L. (Lepidoptera: Noctuidae) în ecosisteme naturale şi agricole,
prin cercetări cu capcane luminoase şi capcane cu atractant. Bul. Inf. Soc. Lep. Rom5,1: 49-77, Cluj-
Napoca.
71. Stan Gh., Crişan Al., 1995 – Reproducerea şi comportamentul feromonal la Ostrinia nubilalis Hbn.
(Lepidoptera: Pyralidae) în condiţii de laborator. 2. Comportamentul de curtare; Bul. Inf. Soc. Lep.
Rom., 6, 1-2: 51-66.
72. Teodorescu Irina, 1999 – Insectele, Ed. Petrion, Bucureşti
73. Teodorescu Irina, Vădineanu A., 1999 – Controlul populaţiilor de insecte, Ed. Universităţii Bucureşti.
74. Tomescu N., Ghizdavu I., Stan Gh., Coroiu I., Oprean I., Hodoşan F., 1988 – Mediatorii chimici în
relaţiile intra şi interspecifice la insecte. Lucr. celei de-a IV Conf. Nationale de Entomologie, Cluj-
Napoca, 29 – 40.
75. Turbeville J.M., Pfeifer D.M., Field K.G., Raff R.A., 1991 - The phylogenetic status of arthropods, as
inferred from 18S rRNA sequences. Mol Biol Evol 8(5): 669-86.
76. X X X , 1988 – Lucrările celei de-a IV Conferinţe Naţionale de Entomologie, 29 – 31 mai 1986, Cluj-
Napoca.
77. X X X, 1983 - Lucrările celei de-a III Conferinţe Naţionale de Entomologie, 20 – 22 mai 1983, Iasi.
275
ANEXA – Conspect sistematic al clasei Insecta
Clasa Insecta (Hexapoda)
Subclasa Apterygota
Ordinul Collembola - 2. 000 sp.
Subord. Arthropleona (Fam. Poduridae, Hypogastruridae, Onychiuridae, Isotomidae, Entomobryidae)

Subord. Symphypleona (Fam. Neelidae, Sminthuridae).
Ordinul Protura – 140 sp. (Fam. Eosentomidae, Protentomidae, Acerentomidae)
Ordinul Diplura - 500 sp. (Fam. Campodeidae, Procampodeidae, Anajapygidae, Japygidae)
Ordinul Thysanura - 270 sp. (Fam. Lepidotrichidae, Lepismatidae, Nicoletiidae); Microcoryphia (Fam. Machilidae, Meinertellidae)
Subclasa Pterygota
Secţiunea Palaeoptera
+ Supraordinul Palaeodictyopteroida
+ Ordinul Eupalaeodictyopteroida
+ Ordinul Protohemiptera
+ Ordinul Megasecoptera
Supraordinul Ephemeropteroida
+ Ordinul Protoephemeroptera
Ordinul Ephemeroptera 2000 sp.
Subord. Schistonota - Superfam. Baetoidea (Fam. Siphlonuridae, Metretopodidae Ametropodidae, Baetidae, Oligoneuriidae, Heptageniidae);
Superfam. Leptophlebioidea (Fam. Leptophlebiidae); Superfam. Ephemeroidea (Fam. Behningiidae, Potamanthidae, Ephemeridae, Palingeniidae,
Polymitarcyidae)
Subord. Pannota - Superfam. Ephemerelloidea (Fam. Ephemerellidae, Tricorythidae); Superfam. Caenoidea (Fam. Neoephemeridae, Caenidae);
Superfam. Prosopistomatoidea (Fam. Baetiscidae).
Supraordinul Odonatopteroida
+ Ordinul Meganisoptera
Ordinul Odonata (4. 700 sp.)
Subord. Anisoptera - Superfam. Aseshnoidea (Fam. Petaluridae, Gomphidae, Aeshnidae); Superfam. Cordulegastroidea (Fam. Cordulegastridae);
Superfam. Libelluloidea (Fam. Macromiidae, Corduliidae, Libellulidae)
Subord. Zygoptera - Fam. Calopterygidae, Lestidae, Protoneuridae, Coenagrionidae)
Secţiunea Polyneoptera
Supraordinul Blattopteroida
+Ordinul Protoblattoptera
Ordinul Blattodea – 3500 sp. - Fam. Cryptocercidae, Blattidae, Polyphagidae, Blattellidae, Blaberidae)
Ordinul Mantodea – 1 800 sp. Fam. Mantidae
Ordinul Isoptera - 2000 sp. - Fam. Phinotermididae, Termitidae, Kalotermitidae, Hodotermitidae)
Ordinul Embioptera - 200 sp. - Fam. Oligotomidae, Anisembiidae, Teratembiidae
164
Supraordinul Orthopteroida
Ordinul Plecoptera – 2000 sp. Euholognatha - Fam. Taeniopterygidae, Nemouridae, Leuctridae, Capniidae; Systellognatha - Fam.
Pteronarcyidae, Peltoperlidae, Peltoperlidae, Perlidae, Perlodidae, Chloroperlidae.
Ordinul Zoraptera - 30 sp. - Fam. Zorotypidae (Zorotypus)
Ordinul Notoptera (Grylloblattaria) 20 sp. - Fam. Grylloblattidae (Grylloblatta)
Ordinul Phasmida – 2500 sp. - Fam. Timemidae, Pseudophasmatidae, Heteronemiidae, Phasmatida.
Ordinul Orthoptera
Subord. Acridoidea (Caelifera) - 7000 sp.
Superfam. Acridoidea (Fam. Tetrigidae, Eumastacidae, Tanaoceridea, Acrididae – Subfam. Romaleinae, Cyrtacanthacridinae, Acridinae,
Oedipodinae); Superfam. Tridactyloidea (Fam Tridactylidae)
Subord. Tettigonoidea (Ensifera) – 8100 sp. Fam. Tettigoniidae – (Subfam. Copiphorinae, Phaneropterinae, Pseudophyllinae, Listroscelinae,
Conocephalinae, Decticinae, Tettigoniinae, Saginae, Meconematinae); Prophalangopsidae; Gryllacrididae – (Subfam. Gryllacridinae,
Rhaphidophorinae, Stenopelmatinae); Gryllidae – (Subfam. Oecanthinae, Eneopterinae, Trigonidiinae, Mogoplistinae, Myrmecophilinae,
Nemobiinae, Gryllinae, Brachytrupinae); Gryllotalpidae.
Ordinul Zoraptera – 24 sp.
Supraordinul Dermapteroida
+ Ordinul Protoelytroptera
+ Protocoleoptera
Ordinul Dermaptera – 1300 sp.
Subord. Arixenina
Subord. Diploglossata
Subord. Forficulina - Fam. Forficulidae, Chelisochidae, Pygidicranidae, Labiduridae, Carcinophoridae, Labiidae)
Secţiunea Paraneoptara
Supraordinul Psocopteroida
Ordinul Psocoptera – 2000 sp.
Subord. Trogiomorpha - Fam. Lepidopsocidae, Trogiidae, Psoquillidae, Psyllipsocidae, Prionoglaridae

Subord. Troctomorpha - Fam. Liposcelidae, Sphaeropsocidae, Amphientomidae
Subord. Psocomorpha - Fam. Epepsocidae, Ptiloneuridae, Caeciliidae, Amphipsocidae, Asiopsocidae, Elipsocidae, Philotarsidae, Mesopsocidae,
Lachesillidae, Perepsocidae, Ectopsocidae, Pseudocaeciliidae, Trichopsocidae, Archipsocidae, Hemipsocidae, Myopsocidae, Psocidae.
Ordinul Mallophaga – 3700 sp.

Subord. Amblycera (Fam. Gyropidae, Boopiidae, Menoponidae, Laemobothriidae, Ricinidae)
Subord. Ischnocera (Fam. Philopteridae, Trichodectidae)
Ordinul Anoplura (Fam. Echinophthiriidae, Enderleinellidae, Haematopinidae, Hoplopleuridae, Linognathidae, Pecaroecidae, Pediculidae,
Polyplacidae, Pthiridae)
Supraordinul Thysanopteroida
Ordinul Thysanoptera – 4000 sp.
Subord. Terebrantia (Fam. Aeolothripidae, Thripidae, Merothripidae, Heterothripidae)

Subord. Tubulifera (Fam. Phlaeothripidae)
165
Supraordinul Hemipteroida
Ordinul Heteroptera (Hemiptera) 43 000 sp.
Subord. Enicocephalomorpha (Fam. Enicocephalidae)

Subord. Dipsocoromorpha (Fam. Dipsocoridae, Schizopteridae)
Subord. Nepomorpha (Fam. Nepidae, Belostomatidae, Corixidae, Ochteridae, Gelastocoridae, Naucoridae, Pleidae)
Subord. Gerromorpha (Fam. Mesoveliidae, Hydrometridae, Hebridae, Macroveliidae, Veliidae, Gerridae)
Subord. Leptopodomorpha (Fam. Saldidae, Leptopodidae)
Subord. Cimicomorpha (Fam. Thaumastocoridae, Tingidae, Microphysidae, Miridae, Nabidae, Anthocoridae, Cimicidae, Polyctenidae,
Reduviidae)
Subord. Pentatomomorpha (Fam. Aradidae, Piesmatidae, Berytidae, Lygaeidae, Largidae, Pyrrhocoridae, Coreidae, Alydidae, Rhopalidae,
Cydnidae, Thyreocoridae, Scutelleridae, Pentatomidae, Acanthosomatidae
Ordinul Homoptera 73 000 sp.
Subord. Auchenorrhyncha
Superfam. Cicadoidea (Fam. Cicadidae, Membracidae, Aetalionidae, Cercopidae, Cicadellidae – (Subfam. Ledrinae, Dorycephalinae, Heclainae,
Megophthalminae, Agalliinae, Macropsinae, Idiocerinae, Gyponinae, Jassinae, Penthimiinae, Koebeliinae, Coelidiinae, Nioniinae, Aphrodinae,
Xestocephalinae, Neocoelidiinae Cicadellinae, Typhlocybinae, Deltocephalinae);
Superfam. Fulgoroidea (Fam. Delphacidae, Dervidae, Cixiidae, Kinnaridae, Dictyopharidae, Fulgoridae, Achilidae, Tropiduchidae, Flatidae,
Acanaloniidae, Issidae)
Subord. Sternorrhyncha
Superfam. Psylloidea (Fam. Psyllidae)
Superfam. Aleyrodoidea (Fam. Aleyrodidae)
Superfam. Aphidoidea (Fam. Aphididae, Eriosomatidae, Phylloxeridae)
Superfam. Coccoidea (Fam. Margarodidae, Ortheziidae, Kerridae, Coccidae, Aclerdidae, Cryptococcidae,
Chermesida, Asterolecaniidae, Lecanodiaspididae, Cerococcidae, Dacytylopiidae, Diaspididae, Conchaspididae, Phoenicococcidae,
Pseudococcidae, Eriococcidae)
(Subord.) Peloridinea (Fam. Peloridiidae – Peloridium, Xenophyes, Hemiodoecus)
Secţiunea Oligoneoptera
Divizia Endopterygota
Supraordinul Neuropteroida
Ordinul Megaloptera – 50 sp. (Fam. Sialidae, Corydalidae)
Ordinul Neuroptare (Planipennia) – 7000 sp.
Superfam. Coniopterygoidea - Fam. Coniopterygidae

Superfam. Ithonioidea - Fam. Ithonidae
Superfam. Hemerobioidea (Fam. Chrysopidae, Dilaridae, Berothidae, Polystoechotidae, Sisyridae)
Superfam. Myrmeleontoidea (Fam. Myrmeleontidae, Ascalaphidae)
Ordinul Raphidioptera – 200 sp. (Fam. Raphidiidae, Inocelliidae)
Supraordinul Coleopteroida
Ordinul Coleoptera 350 000 sp. (aprox. 5 000 000 sp.)
+ Archicoleoptera
Subord. Archostemata - Fam. Cupedidae, Micromalthidae
Subord. Myxophaga - Fam. Sphaeriidae, Hydroscaphidae
Subord. Adephaga - Fam. Rhysodidae, Cicindelidae, Carabidae, Haliplidae, Amphizoidae, Noteridae, Dytiscidae, Gyrinidae
Subord. Polyphaga
Superfam. Staphylinoidea - Fam. Hydrenidae, Ptiliidae, Agyrtidae, Leiodidae, Leptinidae, Scydmaenidae, Dasyceridae, Silphidae, Staphylinidae,
Pselaphidae
Superfam. Hydrophiloidea - Fam. Hydrophilidae, Georyssidae, Sphaeritidae, Histeridae, Superfam. Eucinetoidea - Fam. Eucinetidae, Clambidae,
Scirtidae
Superfam. Dascilloidea - Fam. Dascillidae, Rhipiceridae
Superfam. Scarabaeoidea - Fam. Lucanidae, Passalidae, Scarabaeidae – Subfam. Troginae, Ceratocanthinae, Geotrupinae, Pleocominae,
Glaphyrinae, Hybosorinae, Scarabaeinae, Ochodaeinae, Aphodiinae, Aegialiinae, Rutelinae, Melolonthinae, Dynastinae, Cetoniinae,
Pleocominae
Superfam. Byrrhoidea - Fam. Byrrhidae
Superfam. Buprestoidea - Fam. Buprestoidae
Superfam. Dryopoidea - Fam. Eulichadidae, Callirhipidae, Ptilodactylidae, Chelonariidae, Heteroceridae, Limnichidae, Dryopidae, Elmidae,
Psephenidae
166
Superfam. Elateroidea – Fam. Artematopidae, Cerophytidae, Elateridae, Cebrionidae, Throscidae, Perothopidae, Eucnemidae
Superfam. Cantharoidea – Fam. Brachypsectridae, Lycidae, Phengodidae, Telegeusidae, Lampyridae, Cantharidae
Superfam. Dermestoidea – Fam. Derodontidae, Nosodendridae, Dermestidae
Superfam. Bostrichoidea – Fam. Bostrichidae, Lyctidae, Anobiidae, Ptinidae
Superfam. Lymexyloidea - Fam. Lymexylidae
Superfam. Cleroidea - Fam. Trogossitidae, Cleridae, Melyridae
Superfam. Cucujoidea - Fam. Sphindidae, Nitidulidae, Rhizophagidae, Cucujidae, Cryptophagidae, Languriidae, Erotylidae, Phalacridae,
Cerylonidae, Corylophidae, Coccinellidae, Endomychidae, Lathridiidae, Byturidae
Superfam. Tenebrionoidea - Fam. Mycetophagidae, Ciidae, Melandryidae, Mordellidae, Rhipiphoridae, Colydiidae, Monommidae,
Tenebrionidae, Alleculidae, Lagriidae, Cephaloidae, Meloidae, Oedemeridae, Mycteridae, Pyrochroidae, Salpingidae, Anthicidae, Euglenidae;
Superfam. Chrysomeloidea - Fam. Cerambycidae (Parandrinae, Spondylinae, Prioninae, Lamiinae, Aseminae, Lepturinae, Cerambycinae),
Bruchidae, Chrysomelidae (Cassidinae, Hispinae, Chiamisinae, Megascelinae, Cryptocephalinae, Zeugophorinae, Clytrinae, Lamprosomatinae,
Aulacoscelinae, Chrysomelinae Eumolpinae, Galerucinae, Alticinae, Donaclinae, Eumolpinae, Criocerinae, Synetinae, Orsodcninae);
Superfam. Curculionoidea - Fam. Anthribidae, Brentidae, Attelabidae, Rhynchitidae, Nemonychidae, Oxycorynidae, Apionidae, Ithyceridae,
Curculionidae – (Subfam. Brachyderinae, Tanymecinae, Otioghynchinae, Leptopiinae, Eremninae, Cylindrorhininae, Thecesterninae, Hyperinae,
Cleoninae, Hylobiinae, Ithaurinae, Pissodinae, Erirrhininae, Otidocephalinae, Magdalinae, Curculioninae, Anthonominae, Rhynchaeninae,
Prionomerinae, Tychiinae, Gymnetrinae, Cryptorhynchinae, Zygopinae, Tachygoninae, Ceutorhynchinae, Baridinae, Rhynchophorinae,
Cossoninae); Platypodidae, Scolytidae
Supraordinul Mecopteroida
Ordinul Mecoptera –350 sp.
+ Subord. Protomecoptera – fam. + Protomeropidae, Meropidae, Notiothaumidae
Subord. Eumecoptera – fam. +Permochoristidae, Choristidae, Nannochoristidae, +Orthophlebiidae, Panorpidae, Bittacidae.
Subord. Neomecoptera - fam.Boreidae
+Subord. Paramecoptera – fam. Belmontiidae
+Subord. Paratrichoptera -
+Subord. Protodiptera – fam. Permotipulidae
Ordinul Trichoptera
Subord. Aequipalpia (Annulipalpia)
Infraord. Curvipalpia - Suprafam. Hydropsychoidea - Fam. Ecnomidae, Hydropsychidae, Polycentropodidae, Psychomiidae, Xiphocentronidae,
Suprafam. Philopotamoidea - Fam. Philopotamidae
Infraord. Spicipalpia - Suprafam. Hydroptiloidea - Fam. Glossosomatidae, Hydroptilidae; Suprafam. Rhyacophiloidea, Fam. Hydrobiosidae,
Rhyacophilidae
Subord. Inaequipalpia (Integripalpia)
Infraord. Planitentoria - Suprafam. Limnephiloidea - Fam. Goeridae, Limnephilidae, Uenoidae, Brachycentridae, Lepidostimatidae; Suprafam.
Phryganeoidea - Fam. Phryganeidae
Infraord. Brevitentoria - Suprafam. Leptoceroidea - Fam. Odontoceridae, Calamoceratidae, Leptoceridae
Molannidae; Suprafam. Sericostomatoidea - Fam. Beraeidae, Helicopsychidae, Sericostomatidae
Ordinul Lepidoptera – 170 000 sp.
Subord. Homoneura - Suprafam. Micropterigoidea - Micropterigidae; Suprafam. Eriocranioidea - Fam. Eriocraniidae, Acanthopteroctetidae;
Suprafam. Hepialoidea – Hepialidae
Subord. Heteroneura
Monotrysia - Suprafam. Nepticuloidea – Nepticulidae, Opostegindae, Tischeriidae; Suprafam. Incurvarioidea – Incurvariidae, Prodoxidae,
Adelidae, Heliozelidae
Ditrysia - Suprafam. Tineoidea - Tineidae, Psychidae, Lyonetiidae, Gracillariidae; Suprafam. Gelechioidea - Oecophoridae (Depressarlinae,
Oecophorinae, Ethmiinae, Peleopodinae, Stenomatinae, Chimabachinae); Lecithoceridae, Elachistidae, Coleophoridae, Agonoxenidae,
Blastobasidae, Momphidae, Scythrididae, Cosmopterigidae, Gelechiidae; Superfam. Copromorphidea - Copromorphidae, Alucitidae,
Carposinidae, Epermeniidae, Glyphipterigidae; Suprafam. Yponomeutoidea – Plutellidae, Yponomeutidae, Ochsenheimeriidae, Argyresthiidae,
Douglassidae, Acrolepiidae, Heliodinidae; Suprafam. Sesioidea, Sesiidae, Choreutidae; Suprafam. Cossoidea - Cossidae; Suprafam. Tortricoidea
- Tortricidae; Suprafam. Zygaenoidea - Zygaenidae, Megalopygidae, Epipyropidae, Dalceridae, Limacodidae Suprafam. Pterophoroidea -
Pterophoridae; Suprafam. Pyraloidea - Pyralidae (Nymphulinae, Pyraustinae, Pyralinae, Crambinae, Galleriinae, Phycitinae); Thyrididae,
Hyblaeidae; Suprafam. Hesperioidea - Hesperiidae (Pyrrhopyginae, Pyrginae, Heteropterinae, Hesperlinae, Megathyminae);
“Rhopalocera” - Suprafam. Papilionoidea - Papilionoidae (Papilioninae, Parnassiinae), Pieridae (Pierinae, Anthocharinae, Coliadinae),
Lycaenidae (Liphyrinae, Lycaeninae, Theclinae, Eumaeinae, Polyommatinae, Riodiniae); Libytheidae, Nymphalidae (Heliconiinae,
Limenitidinae, Argynninae, Melitaeinae, Nymphalinae, Apaturinae), Satyridae, Danaidae;
Suprafam. Geometroidea - Thyatiridae, Drepanidae, Geometridae, Epeplemidae, Sematuridae, Uraniidae; Suprafam. Mimallonoidea -
Mimallonidae; Suprafam. Bombycoidea - Lasiocampidae, Apatelodidae, Bombycidae, Saturniidae (Citheroniinae, Hemileucinae, Saturniinae)
Suprafam. Sphingoidea - Sphingidae; Suprafam. Noctuoidea - Notodontidae, Dioptidae, Lymantriidae, Arctiidae (Pericopinae, Lithosiinae,
Arctiinae, Ctenuchinae), Noctuidae (Herminiinae, Rivulinae, Hypenodinae, Hypeninae, Catocalinae, Plusiinae, Nolinae, Acontiinae, Agaristinae,
Amphipyrinae, Noctuinae, Hadeninae).
167
Ordinul Diptera – 100 000 sp.
Infraord. Tipulomorpha:
Suprafam. Tanyderoidea – Tanyderidae; Suprafam. Tipuloidea – Tiplulidae, Ptychopteridae;
Infraord. Blephariceromorpha:
Suprafam. Blephariceroidea – Blephariceridae; Suprafam. Deuterophlebioidea – Deuterophlebiidae; Suprafam. Nymphomyiidae
Infraord. Axymyiomorpha:
Suprafam. Axymyioidea - Axymyiidae
Infraord. Bibionomorpha:
Suprafam. – Pachyneuroidea, Pachyneuridae; Suprafam. Bibionoidea - Bibionidae; Suprafam. Sciaroidea – Mycetophilidae, Sciaridae,
Cecidomyiidae;
Infraord. Psychodomorpha:
Suprafam. Psychodoidea – Psychodidae; Suprafam. Trichoceroidea – Trichoceridae; Suprafam. Anisopodoidea – Anisopodidae,
Phryneidae;Suprafam. Scatopsoidea – Scatopsidae, Synneuridae;
Infraord. Ptychopteromorpha:
Suprafam. Ptychopteroidea - Ptychopteridae
Infraord. Culicomorrpha:
Suprafam. Culicoidea – Dixidae, Chaoboridae, Culicidae; Suprafam. Chironomoidea – Thaumaleidae, Simuliidae, Ceratopogonidae,
Chironomidae
Subord. Brachycera
Infraord. Tabanomorpha:
Suprafam. Tabanoidea – Pelecorhynchidae, Tabanidae, Athericidae, Rhagionidae; Suprafam. Stratiomyoidea – Xylophagidae, Xylomyidae,
Stratiomyidae
Infraord. Asilomorpha:
Suprafam. Asiloidea – Therevidae, Scenopinidae, Vermileonidae, Mydidae, Apioceridae, Asilidae; Suprafam. Bombylioidea – Acroceridae,
Nemestrinidae, Bombyliidae, Hilarimorphidae; Suprafam. Empidoidea – Empididae, Dolichopodidae
Infraord. Muscomorpha
Diviziunea Sachiza: Suprafam. Lonchopteroidea – Lonchopteridae; Suprafam. Platypezoidea – Platypezidae, Phoridae; Suprafam. Syrphoidea –
Syrphidae, Pipunculidae
Diviziunea Schizophora.
Sectiunea Acalyptratae: Suprafam. Conopoidea – Conopidae; Suprafam. Nerioidea – Cypselosomatidae, Micropezidae, Neriidae; Suprafam.
Diopsoidea – Tanypezidae, Strongylophthalmyiidae, Psilidae, Diopsidae; Suprafam. Tephritoidea – Lonchaeidae, Otitidae, Platystomatidae,
Pyrgotidae, Tephritidae, Richardiidae, Pallopteridae, Piophilidae; Suprafam. Opomyzoidea – Clusiidae, Acartophthalmidae, Odiniidae,
Agromyzidae, Opomyzidae, Anthomyzidae, Aulacigastridae, Periscelididae, Asteiidae, Milichiidae, Carnidae, Braulidae; Suprafam.
Sciomyzoidea - Coelopidae, Dryomyzidae, Sciomyzidae, Ropalomeridae, Sepsidae; Suprafam. Lauxanioidea, Lauxaniidae, Chamaemyiidae;
Suprafam. Sphaeroceroidea, Heleomyzidae, Trixoscelididae, Chyromyidae, Rhinotoridae, Sphaeroceridae; Suprafam. Ephydroidea –
Curtonotidae, Drosophilidae, Diastatidae, Camillidae, Ephydridae, Chloropidae, Cryptochetidae, Tethinidae, Canacidae, Section Calyptratae:
Suprafam. Muscoidea - Scathophagidae, Anthomyiidae, Muscidae; Suprafam. Oestroidea – Calliphoridae, Sarcophagidae, Oestridae,
Rhinophoridae, Tachinidae; Suprafam. Hippoboscoidea – Hippoboscidae, Nycteribiidae, Streblidae
Supraordinul Siphonapteroida
Ordinul Siphonaptera (Aphaniptera) – 200 sp.
Suprafam. Hystrichopsylloidea - Fam. Hystrichopsyllidae (Subfam Hystrichopsyllinae), Ctenophthalmidae (Subfam. Ctenophthalminae,
Doratopsyllinae, Rhadinopsyllinae, Neopsyllinae, Anomiopsyllinae, Stenoponiinae).
Suprafam. Ceratophylloidea - Fam. Ceratophyllidae (Subfam. Ceratophyllinae, Leptopsyllinae, Amphipsyllinae); Ischnopsyllidae;
Suprafam. Malacopsylloidea - Fam. Rhopalopsyllidae, Rhopalopsyllidae (Subfam. Rhopalopsyllinae)
Suprafam. Vermipsylloidea - Fam. Vermipsyllidae (Subfam. Vermipsyllinae)
Suprafam. Pulicoidea - Fam. Pulicidae (Subfam. Xenopsyllinae, Archaeopsyllinae, Hectopsyllinae, Pulicinae, Spilopsyllinae); Tungidae.
Supraordinul Hymenopteroida
Ordinul Strepsiptera - 400 sp. – Fam. Mengeidae, Stylopidae, Elenchidae, Halictophagidae
Ordinul Hymenoptera – aprox. 5 000 000 sp.

Subord. Symphyta: Suprafam. Megalodontoidea – Fam. Xyelidae, Pamphiliidae; Superfam. Tenthredioidea – Fam. Pergidae, Argidae,
Cimbicidae, Diprionidae, Tenthredinidae; Suprafam. Cephoidea - Fam. Cephidae; Suprafam. Siricoidea – Fam. Anaxyelidae, Siricidae,
Xiphydriidae, Orussidae
Subord. Apocrita
Suprafam. Stephanoidea - Fam. Stephanidae
Suprafam. Ceraphronoidea – Fam. Megaspilidae, Ceraphronidae
Suprafam. Trigonaloidea - Fam. Trigonalidae
Suprafam. Evanioidea – Fam. Evaniidae, Gasteruptiidae, Aulacidae
Suprafam. Ichneumonoidea – Fam. Braconidae, Ichneumonidae
168
Suprafam. Chalcidoidea – Fam. Mymarommatidae, Mymaridae, Trichogrammatidae, Eulophidae, Elasmidae, Tetracampidae, Aphelinidae,
Signiphoridae, Encyrtidae, Tanaostigmatidae, Eupelmidae, Torymidae, Agaonidae, Ormyridae, Pteromalidae, Eucharitidae, Perilampidae,
Eurytomidae, Chalcididae, Leucospidae
Suprafam. Cynipoidea – Fam. Ibaliidae, Liopteridae, Figitidae, Eucoilidae, Cynipidae
Suprafam. Proctotrupoidea – Pelecinidae, Vanhorniidae, Roproniidae, Heloridae, Proctotrupidae, Diapriidae, Scelionidae, Platygastridae
Suprafam. Chrysidoidea – Fam. Chrysididae, Bethylidae, Dryinidae, Embolemidae, Sclerogibbidae
Suprafam. Sphecoidea - Fam. Sphecidae
Suprafam. Apoidea – Fam. Melittidae, Colletidae, Halictidae, Oxaeidae, Andrenidae, Megachilidae, Anthophoridae (Subfam. Nomadinae,
Anthophorinae, Xylocominae), Apidae (Subfam. Bombinae, Euglossinae, Apinae)
Suprafam. Tiphioidea – Fam. Tiphiidae, Sierolomorphidae, Saypgidae, Mutillidae, Bradynobaenidae
Suprafam. Pompiloidea – Fam. Pompilidae, Rhopalosomatidae
Suprafam. Scoliidea - Fam. Scoliidae
Suprafam. Vespoidea - Fam. Vespidae (Subfam. Masarinae, Eumeninae, Vaspinae, Polistinae)
Suprafam. Formicoidea – Fam. Fromicidae (Subfam. Dorylinae, Cerapachyinae, Ponerinae, Pseudomyrmicinae, Myrmicinae, Dolichoderinae,
Formicinae)
169

5 Sistematica Insectelor 3 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

5 Sistematica Insectelor 3 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Entomologie generală

Superfamilia Buprestoidea. Din acest grup, reprezentative sunt speciile cuprinse în

Figura 129 – Capnodis tenebrionis (Buprestidae); 2 – Elater sanguineus (Elateridae); 3 –

Superfamilia Elateroidea. Familia Elateridae cuprinde aşa-numiţii gândaci pocnitori.

mm lungime. Este răpitoare, hrănindu-se cu insecte pe care le capturează pe inflorescenţele

Figura 130 – Anthrenus museorum (Dermestidae); 2 – Cucujus haematodes (Cucujidae);

Superfamilia Chrysomeloidea. Este un grup taxonomic important, grupând câteva

Figura 132: 1 – Kamopanorpa rotundipennis

Ordinul Mecoptera Packard, 1886 (Panorpata)

trihopterelor, lepidopterelor, siphonapterelor şi dipterelor actuale.

Figura 134 – 1 – Aparatul genital mascul la Panorpa communis; 2 – femelă de P.

Figura 135 – Larva la Panorpa

Figura 136: 1 – Notiothauma reedi

Ordinul Trichoptera Kirby, 1813

Figura 137 – Trichoptera: stânga –adultul la Limnephilus

Figura 138 – Tipuri de căsuţe la trichoptere.

Sistematica grupului se bazează în pe structura palpilor pentru descrierea subordinelor şi

Adulţii ating 25 – 60 mm anvergură, având aripile anterioare brun-cenuşii sau brun-

Ordinul Lepidoptera Linné, 1758

Figura 139 – 1 – dispoziţia solzilor pe aripă la lepidoptere; 2 – picior abdominal larvar;

Lamela inferioară Trabecule

1 Figura 140 – Solzi – Tipuri şi

(Nymphalidae, Heteroneura – formă evoluată) (după Grassé)

Figura 142: 1 – Allochapmannia sparmannella (Eriocraniidae); 2 – Mycropteryx paykullella

Figura 144 – 1 – Tortrix viridana (Tortricidae); 2 – Paranthrene tabaniformis (Aegeriidae); 3 – Zygaena

Figura 149: 1 – Vanessa atalanta (Nymphalidae);

Figura 150: 1 – Permotipula (Protodiptera, permian superior;

Figura 152: 1 – Pachyrhina crocata (Tipulidae); 2 – Tipula maxima (Tipulidae);

Familia Deuterophlebiidae include diptere curioase, cu larve acvatice, care populează

Figura 153: 1 – Simulium sp.(Simulidae); 2 – Mayetiola destructor (Cecydomyidae); 3 –

Familia Chironomidae (suprafam. Chironomoidea) include un mare număr de specii

Figura 154: 1 – tabanus bovinus (Tabanidae); 2 – Stratyomia chameleonis, 3 – larva

Familia Tabanidae (Infraord. Tabanomorpha, Tabanoidea) cuprinde circa 3000 de specii

Figura 155: 1 – Chrysotoxum sp. (Syrphidae); 2 – Oscinella frit, 3 – Chlorops pumilionis

Familia Tephritidae (Trypetidae) (infraord. Muscomorpha, diviziunea Schizophora,

Figura 156: 1 – Stomoxys calcitrans (Muscidae); 2 – Hippobosca

Familia Muscidae (secţiunea Calyptratae, Muscoidea) cuprinde muştele propriu-zise,

Supraordinul Siphonapteroida (Aphanipteroida, Jeannel, 1945)

Este un grup monotipic, incluzând un singur ordin ce cuprinde insecte ectoparazite pe

Ordinul Siphonaptera Latreille, 1798 (Aphaniptera)

suprafamilii - Hystrichopsylloidea, Ceratophylloide, Malacopsylloidea, Vermipsylloidea,

Supraordinul Hymenopteroida Handlirsch, 1908

Reprezintă un grup foarte vast, cuprinzând două ordine – Strepsiptera şi Hymenoptera.

Ordinul Strepsiptera Kirby, 1813

Strepsipterele reprezintă un grup de circa 400 de specii, cu poziţie sistematică nesigură,

Ordinul Hymenoptera Linné, 1758

Subordinul Symphyta (Chalastogastra)

Familia Tenthredinidae (suprafam. Tenthredinoidea) este cea mai vastă familie de

Figura 160: 1 – Cephus pygmaeus

Subordordinul Apocrita (Petiolata, Clistogastra)

Superfamilia Chrysidoidea cuprinde specii de talie redusă, solitare. Familia Chrysididae

Elemente de paleontologie şi evoluţie

Figura 164 – Stânga – Rhyniella praecursor (devonian mijlociu,

Palaeodictyopteroidele din grupele mai cunoscute – eupaleodictiopteroidele, protohemipterele şi

Figura 165 – Aspectul uscatului în silurian (1), devonian –

Evoluţia insectelor apare astfel ca un fenomen complex. Strămoşii îndepărtaţi ai grupului

DICTIONAR CU TERMENI UZUALI FOLOSITI IN ENTOMOLOGIE

suprapun pe fostele segmente şi au valoare taxonomică. Zona cefalică, chelicerele şi pedipalpii

Acaricide – (lat. caedere – ucidere) – categorie de substanţe chimice folosite pentru

Antenulă - (lat. antenna - antenă, diminutiv) – prima pereche de apendici de la crustacee

ex. la lepidoptere, unele neuroptere etc.

chitinizare a exoscheletului şi a aripilor anterioare care se transformă în elitre.

himenopterele vespoidee, unele lepidoptere etc.