CUPRINS

1. Stingerea incendiilor în condiţiile lipsei de apă

2. Stingerea incendiilor pe timp de iarnă
3. Stingerea incendiilor pe timp de vânt puternic
4. Stingerea incendiilor pe timp de noapte
5. Stingerea incendiilor în subsolurile clădirilor
6. Stingerea incendiilor la etajele clădirilor
7. Stingerea incendiilor la acoperişuri cu pod şl la acoperişuri fără pod, cu suprafaţă mare
8. Stingerea incendiilor pe şantierele de construcţii
9. Stingerea incendiilor în clădiri înalte
10. Stingerea incendiilor în sălile de spectacole
11. Stingerea incendiilor in instituţiile medicale
12. Stingerea incendiilor în instituţiile de învăţământ (creşe, grădiniţe, şcoli şl internate)
13. Stingerea incendiilor în clădirile muzeelor, expoziţiilor şl bibliotecilor
14. Stingerea incendiilor în clădirile cu spaţii destinate cazării, odihnei, agrementului şl
tratamentului balneoclimateric
15. Stingerea incendiilor în clădiri cu depozite de bunuri de larg consum
16. Stingerea incendiilor în magazinele comerciale
17. Stingerea incendiilor in depozitele de mărfuri cu stelaje înalte
18. Intervenţia pompierilor pentru stingerea incendiilor izbucnite la mijloacele de transport rutier şl
feroviar
19. Stingerea incendiilor în garajele subterane
20. Stingerea incendiilor la mijloacele auto care transportă substanţe periculoase pe căile rutiere
21. Stingerea incendiilor la depourile de tramvaie şl troleibuze
22. Stingerea incendiilor la garniturile de tren
23. Stingerea incendiilor la depourile de locomotive
24. Stingerea incendiilor în tunelurile de cale ferată
25. Stingerea incendiilor pe navele de transport de mărfuri generale
26. Stingerea incendiilor la bordul navelor petroliere
27. Stingerea incendiilor în magaziile şl pe platfomele de depozitare a mărfurilor din porturi
28. Stingerea incendiilor în şantierele de construcţii şl reparaţii navale
29. Stingerea incendiilor pe aeroporturi şl la avioane
30. Stingerea incendiilor la avioanele aflate în zbor
31. Aplicarea unui covor de spuma, ca măsură de protecţie împotriva incendiului, în cazul
aterizărilor forţate
32. Particularităţile incendiilor izbucnite în diferite puncte ale unei aeronave şl modul de acţiune a
pompierilor
33. Stingerea incendiilor izbucnite la avioanele mari
34. Stingerea incendiilor izbucnite la hangare
35. Stingerea incendiilor izbucnite la avioanele militare

1
 PARTICULARITĂŢILE INTERVENŢIEI SERVICIILOR PROFESIONISTE
PENTRU SITUAŢII DE URGENŢĂ ŞI A SERVICIILOR VOLUNTARE/
PRIVATE PENTRU SITUAŢII DE URGENŢĂ PENTRU STINGEREA
INCENDIILOR ÎN CONDIŢII NEFAVORABILE

Se consideră condiţii nefavorabile acele situaţii în care serviciile profesioniste

pentru situaţii de urgenţă şi serviciile voluntare/private pentru situaţii de urgenţă îşi
îndeplinesc misiunile de luptă în prezenţa anumitor pericole (riscuri) atât pentru
servanţi, cât şi pentru cetăţeni şi în care se cer respectate reguli specifice de lucru la
incendii şi de securitate a servanţilor.
Condiţiile nefavorabile în care pot acţiona pompierii, în situaţii de luptă, sunt:
- lipsa de apă;
- iarna;
- vântul puternic;
- noaptea.

I. STINGEREA INCENDIILOR ÎN CONDIŢIILE LIPSEI DE APĂ

Pompierii se găsesc în situaţia de a acţiona în condiţiile lipsei de apă când

intervin:
- în mediul rural, acolo unde nu există reţele de apă, iar sursele naturale se
găsesc la mari distanţe;
- în localităţi unde reţelele de apă nu pot asigura debitul şi presiunea necesare
alimentării cu apă a maşinilor de luptă pe timpul acţiunii la incendiu;
- în localităţi cu reţele de apă distruse sau parţial avariate, ca urmare a
producerii unor catastrofe, calamităţi naturale sau a iovi rilor din aer ale
inamicului.
Pentru asigurarea alimentării cu apă a maşinilor de luptă, în vederea îndeplinirii
misiunilor de localizarea şi lichidarea incendiilor, mandantul intervenţiei este obligat:
- să stabilească, pe timpul executării studiilor tactice şi recunoaşterilor
preliminare, sursele de apă suplimentare (fântîni cu capacitate şi debit mare,
rezervele de apă existente în obiectivele din agricultură – bazine şi rezervoare
de apă, castelele de apă ale instalaţiilor de adăparea automată a animalelor,
etc.);
- să recunoască traseul canalelor de irigaţii ce trec prin apropierea
localităţilor, căilor de acces spre acestea şi posibilităţile concrete de folosire a
lor, să stabilească cu organele locale măsuri de consolidarea căilor de acces,
amenajarea rampelor de alimentare cu apă etc.;
- să ia în evidenţă instalaţiile şi agregatele de pomparea apei (staţii de pompe,
motopompe şi accesorii de transportul apei) din sistemele de irigaţii din zona
localităţii şi a obiectivelor importante din apropierea acesteia.
Pe timpul intervenţiei pentru stingerea incendiilor, comandantul intervenţiei este
obligat:
- să amenajeze diguri din pământ, din fascine, scânduri, baloţi de paie sau pari,
pentru captarea surselor de apă cu debit mic;
- să organizeze transportul apei la locul incendiului, cu ajutorul autocisternelor
de la întreprinderile de gospodărie orăşenească, al cimentrucurilor de la

2
 întreprinderile de construcţii, al locomotivelor cu abur şi al vagoanelor
cisternă, când locul incendiului este în apropierea căilor ferate.
Sistemele de alimentare se aleg în raport de distanţa până la sursa de apă şi
dotarea subunităţii cu tehnică de luptă, baza constituind-o dispozitivele lungi şi lucrul cu
3 ţevi tip „C" prin distribuitor.
În localităţile unde presiunea apei pe conductele de alimentare este mică,
comandantul intervenţiei, încă de la primirea anunţului de incendiu, va ordona
subordonaţilor să ceară:
- uzinelor de apă, mărirea presiunii pe conducte în sectoarele unde au izbucnit
incendii, punerea în funcţiune a pompelor de rezervă sau închiderea apei pe
anumite magistrale, în scopul dirijării unei cantităţi maxime de apă direct la
incendiu;
- întreprinderilor de gospodărie locală ale oraşelor (I.G.O.), trimiterea la locul
incendiilor a autostropitoarelor din dotare;
- şantierelor de construcţii-montaj utilaj petrolier şi celor de construcţii
edilitare, punerea la dispoziţia pompierilor a autocisternelor şi cimentrucurilor
din dotare;
- direcţiilor regionale C.F.R., trimiterea locomotivelor cu abur cu tender mare
şi a vagoanelor cisternă cu apă, existente în staţiile de cale ferată din
apropierea incendiului.
Când unele din sursele existente nu pot fi folosite, datorită înălţimii de aspiraţie
mai mari decât posibilităţile maşinilor de luptă, comandantul intervenţiei, pentru a
asigura totuşi alimentarea cu apă, va folosi ejectoarele pentru ape mici sau va coborî
motopompele cât mai aproape de oglinda apei.
Pentru îmbunătăţirea condiţiilor de alimentare cu apă a maşinilor de luptă, pe
timpul executării studiilor tactice sau a recunoaşterilor preliminare, comandantul
intervenţiei va stabili necesarul de apă de rezervă şi unele măsuri de asigurarea
acesteia, pe care le va propune inspecţiilor judeţene spre a fi prevăzute în procesele
verbale de control pentru fiecare localitate, astfel:
- asigurarea din timp a rezervelor de apă (bazine, rezervoare);
- construirea unor diguri pe malurile de apă cu debit mic, în vederea
acumulării apei necesare pentru stingere în apropierea obiectivelor cu
pericol deosebit de incendiu din localităţi sau în zona rampelor de alimentare;
- amenajarea malurilor surselor de apă existente (lacuri, bălţi, râuri) şi
construirea de rampe de alimentare;
- amenajarea unor drumuri accesibile maşinilor de luptă pe tot timpul anului;
- protejarea contra îngheţului a surselor artificiale şi marcarea locului unde
se găsesc aceste surse;
- amenajarea unor locaşe, pentru introducerea sorburilor în apă în straturile de
gheaţă şi protejarea lor împotriva îngheţului;
- curăţarea zăpezii de pe căile de acces spre sursele de apă naturale şi artificiale.
Pe timpul ducerii luptei, comandantul intervenţiei are obligaţia de a folosi apa cât
mai raţional, în raport de situaţia concretă găsită la incendiu, ordonând debitele şi
presiunile corespunzătoare şi folosind următoarele procedee:
- lucrul cu ţevi cu robinet şi ajutaje pulverizatoare;
- combinarea lucrului cu apă al şefilor de ţeavă cu acela al toporaşilor sau al
echipelor de cetăţeni puse sub comanda toporaşilor în vederea creării
intervalelor (spaţiilor) de siguranţă, prin înlăturarea elementelor de construcţie
şi materialelor combustibile de pe direcţia de propagare a incendiilor;
3
 - păstrarea în acţiune numai a ţevilor de pe direcţia de propagare a incendiului, a
celor cu misiune de localizare în zonele cu pericol de explozie, pe căile de
evacuare şi salvare a oamenilor, de evacuare a animalelor şi bunurilor
materiale de preţ.

II. STINGEREA INCENDIILOR PE TIMP DE IARNĂ

Iarna, anotimp friguros, caracterizat de prezenţa temperaturilor scăzute, a

viscolelor şi a zăpezii, a poleiurilor şi gheţii, îngreunează desfăşurarea acţiunilor de
stingere, punând probleme deosebite în faţa comandantului intervenţiei, pe timpul
conducerii luptei.
Gheaţa şi zăpada creează dificultăţi pe timpul deplasării maşinilor de luptă (viteză
scăzută, conducere greoaie, risc de derapare şi împotmolire). Grosimea deosebită a
stratului de zăpadă impune necesitatea deblocării căilor de acces spre obiectivele
indicate şi sursele de apă, mărind timpul de realizarea dispozitivelor de luptă. În
general, aceşti factori creează noi pericole de accidentarea servanţilor pe timpul
lucrului la incendii (alunecări şi prăbuşiri de pe locurile înalte, apariţia degerăturilor).
Temperatura scăzută determină, totodată, îngheţarea dispozitivelor în cazul
discontinuităţii în refularea apei, împiedică sau întârzie alimentarea cu apă a
maşinilor de luptă din sursele naturale sau din cele artificiale neprotejate împotriva
îngheţului. Acoperirea cu gheaţă a acoperişurilor, scărilor interioare şi exterioare etc,
creează, de asemenea, pericolul producerii unor accidente grave, în cazul
nerespectării regulilor de securitate pe timpul lucrului la incendiu.
De aceea, pentru asigurarea unor condiţii normale de lucru la incendiu pe timp de
iarnă, este necesar să se ia următoarele măsuri pregătitoare:
a). În obiective:
- protejarea contra îngheţului a surselor artificiale de apă;
- acoperirea cu rumeguş, paie, talaş, bălegar sau prelate a gurilor de apă şi a
bazinelor îngropate;
- tratarea cu sare de bucătărie a apei din butoaie şi acoperirea acestora;
- amenajarea unor locaşe pentru sorburi în sursele naturale de apă şi protejarea
lor împotriva îngheţului;
- marcarea surselor de apă şi a căilor de acces cu indicatoare înalte, vizibile în
condiţiile de zăpadă abundentă;
- curăţarea de zăpadă şi întreţinerea căilor de acces spre sursele de apă din zona
secţiilor celor mai periculoase din obiectiv;
- pregătirea accesoriilor şi tehnicii de luptă din dotarea formaţiilor civile de
pompieri pentru lucrul pe timp de iarnă.
Controlul respectării acestor reguli prin sporirea activităţii patrulelor de
prevenirea şi stingerea incendiilor şi a cadrelor ce execută antrenamente în conducere
auto, studii tactice sau recunoaşteri preliminare, trebuie intensificat pe timp de iarnă.
Orice nerespectare a acestor reguli trebuie sancţionată şi adusă imediat la
cunoştinţa conducerii obiectivelor şi organelor locale de partid şi de stat.
b). În subunităţi:
Actualizarea documentelor de organizare, pregătire şi desfăşurare a
intervenţiilor la incendii.
Pe baza rezultatelor obţinute prin executarea studiilor tactice, recunoaşterilor
preliminare, a antrenamentelor în conducere de către şoferi şi a datelor reţinute cu
ocazia intervenţiilor din iarna precedentă, cât şi a celor puse la dispoziţie de către
4
direcţiile şi serviciile de drumuri şi poduri de pe lângă comitetele executive ale
consiliilor populare, se actualizează aceste documente, delimitându-se precis porţiunile
din sectorul sau raionul de intervenţie expuse înzăpezirilor.
Comandantul subunităţii trebuie să stabilească, din timp, împreună cu organele
locale, măsurile de protejare şi curăţare a acestor zone, în vederea asigurării accesului
maşinilor de luptă (în special drumurile principale de deplasare). De asemenea, prin
studiul terenului, el trebuie stabilească itinerarii ocolitoare dar sigure, nesupuse
înzăpezirii, pe care se va deplasa cu garda de intervenţie la obiectivele şi localităţile
din raionul de intervenţie. Aceste itinerarii trebuie cunoscute de toţi şoferii şi
comandanţii gărzilor de intervenţie, luându-se măsuri de planificarea şi executarea la
timp a unor antrenamente în conducere şi a recunoaşterilor preliminare pe aceste
itinerarii.
Asigurarea materială a intervenţiei pe timp de iarnă, care se referă la:
1. Asigurarea etanşeităţii garajelor, pentru menţinerea unor temperaturi constante,
iar când nu e posibil, organizarea serviciului de încălzire şi pornire temporară a
motoarelor;
2. Pregătirea tehnicii de luptă şi a agregatelor pentru funcţionarea în condiţii de
temperaturi scăzute, care constă din:
- protejarea împotriva îngheţului a conductelor de alimentare prin înfăşurarea
lor cu pâslă, deşeuri de azbest sau postav etc.;
- verificarea şi punerea în stare de funcţionare a instalaţiei de încălzire a maşinii;
- folosirea lubrifianţilor de iarnă şi a soluţiilor antigel la sistemele de ungere;
- echiparea maşinilor cu cauciucuri şi lanţuri antiderapante;
- dotarea fiecărei maşini cu câte o lampă de benzină, pentru a fi folosită în cazul
îngheţării pompelor;
- asigurarea încălzirii pompelor cu apă recirculată de la radiator;
- asigurarea fiecărei maşini cu materiale (o canistră de benzină sau motorină,
câlţi etc.) pentru dezgheţarea gurilor de apă;
- mărirea numărului de răngi şi de lopeţi aflate în dotarea fiecărei maşini de luptă;
- pregătirea rezervei de furtun pe autocamionul de intervenţie şi în rastelele din
garaj;
- pregătirea echipamentului de schimb al servanţilor, pentru înlocuirea
celui ud sau îngheţat pe timpul ducerii acţiunilor de stingere;
- golirea de apă a pompelor pe timpul deplasărilor la incendiu.
Măsuri de protecţie a maşinilor, dispozitivelor şi servanţilor pe timpul
desfăşurării acţiunilor de stingere.
1. Protecţia maşinilor şi dispozitivelor de intervenţie împotriva îngheţului:
- din punct de vedere tactic, se recomandă a se folosi sisteme de alimentare
directă sau în releu, asigurarea continuităţii în refularea apei fiind metoda cea mai
eficace de a evita îngheţarea apei în sorburi sau în pompe;
- racordurile şi distribuitoarele trebuie acoperite cu zăpadă, bălegar, paie sau
pături;
- distribuitoarele să fie amplasate, pe cât posibil, aproape de 1ocul incendiului, în
încăperi sau în casele scărilor;
- în realizarea dispozitivelor de luptă este indicat să se folosească
numai furtunuri tip „B”. Cele tip „C” se vor întrebuinţa cu lungimi reduse şi mai mult în
încăperi;
- pe direcţiile hotărâtoare de acţiune, în scopul asigurării continuităţii refulării
apei la incendiu, se recomandă dublarea dispozitivelor;
5
 - refularea apei se realizează chiar în situaţiile când unele furtunuri s-au spart, în
acest caz reducându-se numai presiunea apei până la înlocuirea lor;
- pentru evitarea accidentelor, furtunurile trebuie asigurate cu cordiţe;
- la terminarea acţiunii de stingere, furtunurile îngheţate se strâng în
panglică. Pentru aceasta, cu ajutorul apei fierbinţi, se dezgheaţă din loc în loc (din 2 în 2
m) şi imediat se îndoaie. Îndoirea furtunului îngheţat duce la spargerea sa.
2. Protecţia servanţilor împotriva îngheţului:
- toţi servanţii vor acţiona la incendiu echipaţi pentru iarnă, cu căciuli, costume
de protecţie, mănuşi îmblănite sau supramănuşi;
- servanţii 6 (şoferii) se vor echipa cu cizme de cauciuc şi vor fi asiguraţi cu
cordiţe, pentru a se evita căderea lor în apă, pe timpul realizării copcilor în gheaţă,
necesare alimentării maşinilor de luptă;
- se interzice adunarea mai multor servanţi pe acoperişurile incendiate şi acoperite
cu zăpadă, precum şi deplasarea acestora în picioare. Dacă situaţia cere, deplasarea se
face numai pe creastă, în poziţia şezând, servanţii fiind asiguraţi cu cordiţe;
- servanţii şefi de ţeavă se vor asigura cu cârligele de siguranţă de treptele scărilor
de incendiu sau, cu ajutorul cordiţelor, de elementele construcţiilor sigure;
- pentru evitarea degeraturilor, se recomandă ca servanţii care lucrează la
înălţime, în poziţii incomode, să fie schimbaţi mai des, asigurându-li-se condiţii de
odihnă. În acest scop, comandantul intervenţiei, în limita posibilităţilor existente la
incendiu, va amenaja sau folosi o încăpere încălzită, în care servanţii îşi vor schimba
hainele ude, vor servi ceai cald sau chiar hrană caldă, adusă de la subunitate, în cazul
intervenţiilor de lungă durată;
- dacă temperaturile sunt foarte scăzute, servanţii trebuie să-şi ungă faţa şi mâinile
cu vaselină.

III. STINGEREA INCENDIILOR PE TIMP DE VÂNT PUTERNIC

Vântul puternic contribuie la intensificarea arderii şi determină propagarea

incendiilor cu viteză mare. Pe timpul acţiunii de stingere, el poartă jeratic sau părţi din
materialele aprinse la distanţe mari 900-1000 m), pe direcţia în care bate, formând noi
focare de ardere în locurile unde acestea au întâlnit materiale combustibile. De
asemenea, vântul facilitează prăbuşirea unor elemente de construcţie parţial distruse de
incendiu sau nesprijinite.
În situaţii de incendiu, vântul îngreunează şi acţiunile servanţilor, lucrul la
înălţime fiind mai dificil, efectul jeturilor reducându-se, datorită dispersării lor de
către curenţii de aer care le schimbă direcţia, putându-se crea situaţia dificilă ca
servanţii să fie surprinşi de incendiu pe poziţiile de luptă, uneori jerbele puternice de
flăcări ameninţându-i cu producerea arsurilor.
Prin acţiunea sa, vântul creează curenţi ascendenţi şi de convecţie ce pot accelera
rapid dezvoltarea incendiilor, mărind suprafaţa de ardere şi depăşind aliniamentele pe
care sunt amplasate forţele şi mijloacele de luptă, creând noi focare şi periclitând
construcţiile cu oameni, animale sau cu alte valori materiale din zonele limitrofe, unde
încă nu s-a organizat salvarea sau evacuarea.
În special, stingerea incendiilor la păioase şi stuf, în localităţi la depozitele de in,
de cânepă şi de cherestea, precum şi a elementelor de construcţie (învelitori din şindrilă,
stuf, sită, paie etc.), pe timp de vânt puternic, este foarte anevoioasă.
Pentru a se asigura succesul acţiunii de stingere, în asemenea condiţii, trebuie
luate măsuri eficiente, unele încă de la plecarea din subunitate, astfel:
6
 - vor fi aduse la locul sinistrului forţe şi mijloace suficiente pentru localizarea şi
lichidarea incendiului şi asigurarea rezervei;
- în situaţia când nu se dispune de forţele necesare pentru lichidarea incendiului,
până la concentrarea celor chemate în sprijin, să se execute misiunea de localizare, care
se realizează pe aliniamentul ultimelor focare, printr-un dispozitiv eşalonat în adâncime,
pe două-trei linii, prin crearea zidurilor sau pânzelor de apă, rezultate din încrucişarea
jeturilor pe direcţia de propagare a incendiului;
- în sectoarele periclitate se vor instala puncte de observare, dotate cu staţii radio,
cu misiunea descoperirii şi semnalării noilor focare pe direcţia de deplasare a vântului;
- învelitorile combustibile, şurile (clăile) cu furaje sau alte materiale combustibile
depozitate în vrac, în apropierea zonei incendiate, se vor proteja cu prelate umede;
- cu ajutorul populaţiei, se va trece la demolarea şi îndepărtarea materialelor
combustibile aflate pe direcţia de propagare a incendiilor;
- concomitent cu acţiunea de localizare a incendiului, se executa salvarea
oamenilor şi evacuarea animalelor şi bunurilor materiale, folosindu-se, în acest scop,
populaţia locală şi atelajele C.A.P. şi I.A.S.;
- un rol deosebit în depistarea şi lichidarea noilor focare, apărute datorită
transportului de scântei şi jeratic, îl au şi echipele de vânători de scântei, dotate cu găleţi
de apă, mături, furci, topoare şi scări;
- în situaţia când se dispune de forţe suficiente, se destină una-două
autopompe cisternă sau autotunuri de stins incendii, cu misiuni de patrulare, care
vor interveni ori de câte ori au descoperit noi focare;
- comandantul intervenţiei trebuie să organizeze acţiunea de stingere pe sectoare,
destinând, în raport de densitatea obiectivelor incendiate şi de forţele avute la dispoziţie,
una-două maşini de luptă pentru fiecare gospodărie.
Concentrarea rapidă a formaţiilor civile de pompieri din raion şi a altor forţe
chemate în sprijin şi organizarea şi conducerea acţiunilor de stingere cu grupa
operativă, vor asigura îndeplinirea misiunii stingere în condiţii de vânt puternic, în
timp scurt şi cu minimum de pierderi materiale. Totodată, avându-se în vedere numărul
mare de forţe şi mijloace angrenate, precum şi diversitatea situaţiilor create, acţiunea de
stingere nu poate fi condusă cu eficacitate decât în cazul asigurării unei bune legături cu
sectoarele de stingere, cu şeful sectorului tehnic şi cu eşalonul superior, prin staţii de
radio, posturi telefonice şi agenţi, lucru ce va permite comandantului intervenţiei să
obţină operativ informaţii din sectoarele de stingere şi să acţioneze rapid şi eficace.
Intervenţia de lungă durată la incendiile de proporţii impune menţinerea
permanentă a legăturilor cu factorii de conducere de pe plan local şi cu staţiile meteo,
crearea unei rezerve mobile pentru rulajul servanţilor sau pentru intervenţia la noile
focare apărute.
Avându-se în vedere posibilitatea unei acţiuni de durată, este necesar să se
asigure, prin grupa operativă, aducerea la locul incendiului a mijloacelor pentru
iluminat şi a hranei necesare servanţilor.

IV. STINGEREA INCENDIILOR PE TIMP DE NOAPTE

Analizele făcute au demonstrat că incendiile care au provocat pierderi materiale

mari au izbucnit pe timp de noapte. Aceasta se datoreşte faptului că pe timpul nopţii
intensitatea controlului de prevenire şi stingere a incendiilor scade, unele incendii
izbucnite nu sunt observate la timp şi se propagă cu repeziciune, căpătând caracter de
proporţii, necesitând pentru stingere eforturi deosebite şi forţe şi mijloace numeroase.
7
Din această cauză şi atunci când obiectivul nu este cunoscut, intervenţia pe timp de
noapte prezintă unele particularităţi şi greutăţi în ceea ce priveşte acţiunea pompierilor
pentru localizarea şi lichidarea incendiilor, astfel:
- descoperirea locului incendiului, stabilirea exactă a proporţiilor şi direcţiilor de
propagare ale acestuia se fac cu greutate, din cauza întunericului şi a fumului abundent
acumulat în construcţii;
- sursele de apă se descoperă mai greu, producându-se oarecari întârzieri la
amplasarea maşinilor de luptă;
- uneori intrările la unele obiective sunt închise; alteori subunităţile militare de
pompieri nu sunt întâmpinate de personalul de serviciu al obiectivului, pentru a intra în
componenţa grupelor de recunoaştere; clădirile nu sunt iluminate sau sistemul de
iluminat a fost deconectat şi scos de sub tensiune, ori distrus de incendiu, fapt ce în-
greunează executarea recunoaşterii şi obţinerea datelor despre situaţia obiectivului şi a
incendiului, necesare luării hotărârii şi realizării dispozitivelor de luptă;
- din cauza întunericului, viteza de realizare a dispozitivelor, în special în
interiorul construcţiilor, se reduce, nu se pot descoperi la timp toate persoanele rămase
în zona incendiată şi aflate în pericol, nu se pot stabili cu mai mare exactitate valoarea
bunurilor materiale de preţ şi urgenţa în care să se execute evacuarea lor;
- lucrul servanţilor la incendiu este mai periculos pe timpul nopţii, golurile
practicate în planşee putând da naştere la accidente, pericol de electrocutare, menţinerea
legăturii comandantului intervenţiei cu sectoarele de intervenţie, precum şi primirea şi
transmiterea ordinelor şi rapoartelor se realizează mai greu decât ziua, depozitarea şi
paza materialelor de preţ, evacuarea din încăperile incendiate se realizează cu dificultate
sporită etc.
În vederea pregătirii unei intervenţii rapide şi eficace la incendii pe timp de
noapte, este necesar ca, în cooperare cu inspecţiile judeţe pentru prevenirea incendiilor,
subunităţile de pompieri să execute controale în obiectivele vulnerabile, pe timp de
noapte; totodată, pe tiranul executării studiilor tactice şi recunoaşterilor preliminare,
se va intensifica activitatea de îndrumarea populaţiei din zonă cu privire la
observarea şi anunţarea incendiilor; în obiectivele în care se lucrează numai
cu 1-2 schimburi, prin inspecţiile judeţene, se va prevedea ca un rând de chei să se
găsească la tabloul central, de unde să poată fi luat în caz de incendiu.
Se va asigura păstrarea în perfectă stare a accesoriilor de iluminat din dotarea
subunităţilor (lămpile cu acumulatori şi proiectoarele din dotarea maşinilor de luptă şi a
autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat).
În cazul intervenţiei subunităţilor de pompieri pe timp de noapte, se impune
luarea următoarelor măsuri:
- pe parcursul executării recunoaşterii, comandantul intervenţiei trebuie să
stabilească locurile (încăperile) ce trebuie iluminate, căile de evacuare a oamenilor,
intrările în încăperi, direcţiile principale de realizare a dispozitivelor de luptă;
- se va ordona echipelor de recunoaştere să folosească accesoriile de iluminat,
stabilindu-se itinerariile de pătrundere în clădiri, semnele şi semnalele de retragere în
caz de pericol;
- se va verifica stadiul salvării oamenilor şi al evacuării bunurilor materiale din
încăperi, organizându-se, totodată, un control amănunţit, pentru a se stabili dacă au
rămas în clădire persoane neevacuate.
Mai este necesar ca pe timpul desfăşurării acţiunii de stingere comandantul
intervenţiei să asigure iluminatul celor mai importante şi periculoase sectoare de
stingere, iar pentru evitarea prăbuşirilor, prin golurile existente în planşee, să ia măsuri
8
de marcarea acestora şi de acoperirea lor cu panouri din scândură sau elemente de
construcţie prefabricate.
Servanţii vor lucra în echipe de cel puţin doi-trei oameni, în scopul
întrajutorării, stabilindu-se din timp căi şi locuri de retragere, pentru situaţiile când
sunt posibile prăbuşiri sau are loc propagarea incendiului. De asemenea, este necesar
să se organizeze şi să se ţină la dispoziţie o echipă formată din 2-3 oameni, care să
poată fi oricând trimisă în ajutorul celor ce s-au rătăcit sau sunt în pericol de a fi prinşi
de flăcări ori de a se prăbuşi în diferite goluri. Pentru conducerea acţiunilor şi
transmiterea ordinelor, se stabileşte, din timp, cod de semne luminoase şi semnale.
Personalul de comandă este obligat să supravegheze cu toată atenţia
activitatea servanţilor, să vegheze la respectarea strictă a tuturor regulilor de securitate,
în scopul prevenirii accidentelor.
În locurile de evacuare şi demolare, se vor amplasa obligatoriu proiectoare
pentru iluminat şi pentru avertizarea pericolului.
Dacă incendiile au izbucnit în clădiri de locuit, spitale, cămine, hoteluri, staţiuni
de odihnă, creşe etc., comandantul intervenţiei trebuie să precizeze numărul persoanelor
cazate care au fost evacuate şi al celor care au nevoie de ajutor, să ordone cercetarea
amănunţită a tuturor încăperilor.
În vederea asigurării permanente a securităţii servanţilor pe timpul lucrului la
incendiu, se interzice pătrunderea acestora în încăperile în care se desfăşoară procese
tehnologice şi sunt instalate laboratoare, staţii electrice, staţii pilot etc., înainte de a se
stabili cu precizie materialele depozitate în ele, pericolul ce îl prezintă acestea şi dacă
sunt necesare deschiderea uşilor, întreruperea curentului electric, introducerea agenţilor
stingători sau oprirea funcţionării unor agregate.
Succesul acţiunilor de stingere a incendiilor pe timp de noapte se realizează
printr-o conducere fermă şi neîntreruptă din partea comandantului intervenţiei. El este
obligat să urmărească îndeaproape evoluţia incendiului şi să intervină cu forţe şi
mijloace acolo unde situaţia impune. De asemenea, experienţa dobândită de pompieri
arată că la incendiile din combinatele chimice, petrochimice un rol deosebit de
important îl are amplasarea dispozitivelor cât mai aproape de focare, care prin lovituri
puternice să rupă flăcările, contribuind la lichidarea incendiilor.

CAPITOLUL 7
INTERVENŢIA POMPIERILOR PENTRU STINGEREA INCENDIILOR
IZBUCNITE ÎN CLĂDIRI

I. STINGEREA INCENDIILOR ÎN SUBSOLURILE CLĂDIRILOR

Subsolurile sunt caturi a căror pardoseală este situată sub cota terenului, ele au
adâncimi diferite şi pot fi construite cu mai multe nivele, în raport de nevoile producţiei.
Cu cât adâncimea subsolului şi numărul de nivele este mai mare, cu atât şi condiţiile de
lucru ale servanţilor pentru stingerea incendiilor sunt mai dificile.
În cele mai multe cazuri, subsolurile sunt construite sub întreaga suprafaţă
clădită, fapt ce complică şi mai mult activitatea de stingere.
Subsolurile au un număr redus de intrări, deseori una singură, amenajate, de
regulă, din casa scărilor. Această caracteristică îngreunează şi ea activitatea
subunităţilor de pompieri, întrucit în situaţia inundării cu fum a casei scărilor şi, prin
aceasta, a caturilor superioare, se creează pericol de intoxicare, rătăcire sau accidentare

9
ale persoanelor aflate în încăperi precum şi ale servanţilor care acţionează pentru
salvarea lor, pentru localizarea şi lichidarea incendiilor.
În schimb, în cele mai multe cazuri, elementele de construcţie principale ale
acestora (pereţii portanţi, stâlpii, planşeele) sunt incombustibile şi capabile să reziste la
solicitările termice un timp relativ îndelungat, lucru ce contribuie la limitarea propagării
incendiului la restul încăperilor construcţiei.
De cele mai multe ori, golurile ferestrelor nu pot fi utilizate pentru pătrunderea în
subsol, din cauza dimensiunilor mici ale acestora şi a grătarelor metalice cu care sunt
protejate. Când subsolurile sunt utilizate pentru depozitarea bunurilor materiale sau
pentru desfăşurarea unor procese tehnologice, aceste goluri, în caz de incendiu, vor
putea fi folosite numai pentru lucrul cu ţevile şi evacuarea fumului. În cazul când
numărul de intrări şi goluri de ferestre este limitat, încăperile subsolul au aspectul unor
camere ermetice, semiîntunecoase sau complet întunecate.
Din punct de vedere funcţional, subsolurile au destinaţii variate. De cele mai
multe ori, ele se folosesc ca încăperi auxiliare (depozite de materii prime, boxe, săli de
cazane, ateliere etc.) şi mai rar pentru locuit.
În multe situaţii, subsolurile servesc şi .pentru amplasarea conductelor de gaze, de
apă, de canalizare, de ventilaţie, pentru instalarea contoarelor de gunoi şi praf, a
reţelelor de termoficare etc., fapt ce le măreşte, în mod simţitor, gradul de pericol, în caz
de incendiu.
1. Caracteristicile incendiilor din subsoluri
În faza iniţială a incendiului, în încăperile din subsol, arderile sunt mai intense,
datorită existenţei unor mari cantităţi de materiale combustibile şi a prezenţei oxigenului
în mediul ambiant.
Ulterior, are loc o scădere a acestei intensităţi, fapt explicat de reducerea
procentului de oxigen în zona de ardere, precum şi de degajarea masivă de substanţe
toxice şi fum, care se acumulează în încăperi si apoi pătrund, prin intermediul casei
scărilor sau altor deschideri, la caturile superioare ale construcţiei, inundîndu-le.
Viteza de ardere în subsoluri depinde de natura şi cantitatea materialelor
existente, de suprafaţa deschiderilor şi de gradul de combustibilitate a elementelor de
construcţie, degajându-se temperaturi care depăşesc 650°C.
Incendiile se propagă la parter şi etajele superioare, cu uşurinţă, în cazul
planşeelor combustibile, şi ceva mai greu, în cazul celor incombustibile, prin
intermediul canalelor de ventilaţie, golurilor ascensoarelor, al deschiderilor în
construcţie, prin conductibilitatea termică a grinzilor sau conductelor metalice
neprotejate, cât şi prin convecţie.
Existenţa numeroaselor instalaţii care fac legătura cu nivelele superioare sau
păstrarea în subsolul depozitelor a unor materiale şi substanţe cu proprietăţi fizico-
chimice şi comportări la foc diferite, întârzie pătrunderea la focar pentru recunoaştere,
cât şi desfăşurarea acţiunii de salvare a oamenilor, de evacuare a bunurilor materiale,
acţiunea de stingere propriu-zisă.
2. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere
a). Recunoaşterea
Se poate executa pe una sau mai multe direcţii. În cazul existenţei unei case a
scărilor de utilitate comună, a golurilor în elementele de compartimentare şi a trecerilor
pentru canalele şi conductele diverselor instalaţii, recunoaşterea se va executa simultan
la subsol şi la toate celelalte nivele, până la pod inclusiv. În restul cazurilor,
recunoaşterea se va executa la subsol, casa scărilor şi nivelul imediat superior.

10
 Este indicat ca personalul care execută recunoaşterea în subsolurile pline cu fum,
să fie echipat cu mijloace de iluminat şi aparate izolante.
În cazul subsolurilor în care se desfăşoară procese tehnologice sau al celor
folosite ca depozite, din personalul recunoaşterii va face parte şi un cadru tehnic de la
obiectiv.
Pe timpul executării recunoaşterii, comandantul intervenţiei tre buie să
stabilească:
- prezenţa oamenilor în pericol, necesitatea evacuării lor, căile şi metodele de
salvare a acestora ;
- locul incendiului şi direcţiile lui de propagare, cantitatea şi combustibilitatea
materialelor depozitate, necesitatea evacuării lor;
- dispunerea încăperilor din subsol, destinaţia lor;
- existenţa diferitelor instalaţii, urmărindu-se, în mod deosebit, dacă ele leagă
subsolul cu nivelele superioare şi nu au fost întrerupte ;
- natura planşeelor, stabilindu-se cu atenţie porţiunile traversate de către diverse
canale, conducte etc., şi posibilităţile de transmitere a incendiului prin acestea;
- prezenţa diferitelor goluri sau treceri îşi modalitatea utilizării lor pentru
evacuarea fumului şi, introducerea dispozitivului de stingere;
- existenţa căilor de acces spre subsol, gradul de inundare cu fum a acestora şi
posibilitatea folosirii lor pentru salvarea oamenilor şi evacuarea bunurilor materiale;
- necesitatea demolării sau demontării unor elemente de construcţie sau a
executării de orificii în acestea, pentru introducerea ţevilor focarele de ardere sau pentru
evacuarea fumului;
- măsurile de securitate a servanţilor împotriva fumului, gaz toxice şi a
prăbuşirilor, pe timpul acţiunii de stingere.
b). Substanţe stingătoare
În funcţie de natura materialelor care ard, în acţiunea de stingere la subsoluri se
folosesc ca substanţe stingătoare: apa, spumele de coeficient mare de înfoiere, bioxidul
de carbon şi alte gaze inerte sau pulberile stingătoare. Apa, de regulă, se refulează prin
ţevi cu diametre mari.
Pentru evacuarea fumului se vor folosi deschiderile existente sau mijloacele din
dotarea unităţilor de pompieri, în special electroexhaustoarele şi electroventilatoarele
din compunerea autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat.
c). Ducerea acţiunilor de luptă
Stingerea se organizează, de regulă, pe sectoare de intervenţie. Sectoarele se
organizează în raport de proporţiile incendiului şi de poziţia subsolului faţă de nivelele
superioare. Dacă există elemente care ar putea facilita transmiterea incendiului la
celelalte nivele (canale, conducte, goluri, planşee combustibile), se vor organiza
obligatoriu sectoare de stingere la subsol, parter, etaje şi pod, cu misiuni
corespunzătoare: localizarea şi lichidarea incendiului, supravegherea, evacuarea
persoanelor, a bunurilor materiale şi a fumului.
Dacă transmiterea incendiului este posibilă numai la parter, se vor organiza două
sectoare de intervenţie: la subsol şi parter, cu misiuni de localizare-lichidare, la locul
incendiului, şi de supraveghere, evacuare a bunurilor şi a fumului, la parter. În cazul
subsolurilor mari, cu încăperi numeroase, se pot organiza, la nivelul acestora, mai multe
sectoare de intervenţie.
Întrucât direcţia hotărâtoare de stingere o constituie subsolul, majoritatea forţelor
vor fi dispuse în acesta. Pentru pătrunderea personalului şi introducerea dispozitivului în
subsol, se vor folosi căile de acces obişnuite (casa scărilor, ferestrele), bineînţeles, dacă
11
situaţia incendiului şi a lor respective permite acest lucru. Dacă nu, se vor practica, cu
ajutorul utilajelor din dotare, deschideri în planşee sau pereţi (vezi subcapitolul salvarea
persoanelor din subsoluri) dutpă ce în prealabil s-a determinat locul focarelor şi s-au
luat măsuri de preîntâmpinarea propagării incendiului.
Dacă există posibilităţi pentru ermetizarea spaţiului incendiat, comandantul
intervenţiei poate inunda subsolul cu bioxid de carbon sau alte gaze inerte, dar numai
după ce a evacuat personalul din zona subsolului.
Pentru stingerea incendiului, la parter şi la celelalte nivele, se vor folosi, de
regulă, ţevi tip „C”, cu robinete şi ajutaje pulverizatoare, pentru a se evita acumularea
unor mari cantităţi de apă în aceste încăperi.
Concomitent cu acţiunea de stingere, se va organiza salvarea oamenilor,
evacuarea bunurilor materiale şi a fumului, folosindu-se, în acest scop, şi personalul
specializat al obiectivului.
În cazul când incendiile sunt de lungă durată, iar temperatura este ridicată,
comandantul intervenţiei (şeful sectorului de intervenţie) trebuie să ia măsuri pentru
îndepărtarea oamenilor, a bunurilor materiale şi instalaţiilor aflate deasupra focarelor de
ardere, în scopul asigurării securităţii lor, al evitării prăbuşirii planşeului şi producerii
accidentelor.
Pe toată durata operaţiunilor de stingere, comandantul intervenţiei va avea
permanent în atenţie respectarea strictă a măsurilor de securitate a servanţilor.
Se vor supraveghea permanent elementele de compartimentare, în mod deosebit
porţiunile expuse transmiterii căldurii prin convecţie si radiaţie, executându-se, în caz
de pericol, chiar desfaceri de control, în scopul împiedicării propagării incendiului de la
subsol la nivelele superioare şi încăperile vecine acestuia.
Dacă din cauza carbonizării puternice, există pericolul de prăbuşire a nivelelor
superioare, comandantul intervenţiei va trebui să cunoască la timp această situaţie, ca
rezultat al efectuării permanente a recunoaşterii zonei şi să ia măsuri de retragerea
psrsonalului şi mijloacelor folosite în acţiunea de stingere, de evacuare a bunurilor şi
instalaţiilor ameninţate.
Comandantul intervenţiei şi şefii de sectoare vor avea în atenţie organizarea, în
cele mai bune condiţiuni, a legăturii cu personalul care lucrează în subsol, pentru
evitarea accidentării acestuia şi intervenţia promptă în sprijin sau în caz de pericol.
După lichidarea incendiului, se va proceda la evacuarea apei acumulate în subsol.
De asemenea, se vor verifica cu atenţie locurile expuse transmiterii incendiilor (planşee,
pereţi, goluri, zone cu elemente combustibile) şi întreaga porţiune în care a avut loc
arderea, pentru a se stabili dacă mai există vreun pericol.
Întrucât pe timpul acţiunii de stingere, al evacuării bunurilor şi fumului, este
posibil să apară cazuri de intoxicarea personalului, comandantul intervenţiei va lua
măsuri de aducerea la locul incendiului a mijloacelor de reanimare şi a aparaturii din
dotarea cabinetelor medicale ale obiectivelor şi să administreze lapte celor ce au
acţionat direct la incendiu, în scopul dezintoxicării lor.

II. STINGEREA INCENDIILOR LA ETAJELE CLĂDIRILOR

1. Caracteristicile constructive ale etajelor

Etajele sunt părţi principale din clădiri, ale căror volume utile se folosesc ca
încăperi de locuit, încăperi industriale sau spaţii pentru depozitare.
Din această cauză, incendiile izbucnite la etajele clădirilor sunt periculoase pentru
viaţa oamenilor şi pentru valorile materiale adăpostite.
12
 Drept amenajări comune, care fac legătura între etaje, servesc casele de scări,
golurile pentru ascensoare, golurile sistemelor de ventilaţie, conductele de gaze, apă şi
canal, conductele reţelei electrice şi ghenele (canalele pentru transportul gunoaielor
menajere).
Etajele clădirilor sunt prevăzute cu un număr limitat de căi de acces, uneori cu o
singură scară, iar golurile pentru uşi şi ferestre sunt limitate şi situate la înălţime faţă de
sol, fapt ce îngreunează salvarea oamenilor, evacuarea bunurilor materiale şi intrarea
rapidă în dispozitivul de intervenţie.
La etajele clădirilor sunt adăpostite însemnate bunuri materiale, multe dintre
acestea fiind combustibile sau inflamabile, fapt ce constituie mare pericol de incendiu.
Principalele substanţe combustibile întâlnite cu precădere sunt: lemnul, sub forma
elementelor de planşeu, de pardoseli, parchete şi imobile, precum şi ţesăturile, sub
forma tapiţeriei mobilelor, a covoarelor, perdelelor, lenjeriei, articolelor de
îmbrăcăminte etc.
În funcţie de materialul supus arderii, puterea calorifică dezvoltată pe timpul
incendiului este de 2500-3000 kcal/kg, la lemn şi 4200 kcal/kg, la bumbac.

2. Caracteristicile incendiilor la etaje.

Incendiile izbucnite la etaje se propagă în plan vertical, prin intermediul
planşeelor combustibile, al golurilor tehnologice şi al casei scărilor, datorită tirajului.
În plan orizontal, incendiul se propagă prin intermediul pereţilor despărţitori
combustibili, al mobilierului şi altor materiale combustibile din încăperi, cu o viteză
liniară de 0,5-0,7 m/min., până la 4-5 m/min. (în cazul coridoarelor şi galeriilor), de
regulă, în sens ascensional şi în direcţia deschiderilor.
Incendiul se propagă pe căi ascunse, în cazul pereţilor despărţitori combustibili cu
goluri umplute cu rumeguş sau talaş, al pereţilor din paiantă sau al planşeelor duble şi
cu straturi de aer, din construcţiile mai vechi.
Pe timpul incendiului se degajă mari cantităţi de fum şi produşi ai arderii
incomplete, care inundă încăperile incendiate, pe cele vecine şi caturile superioare,
punând viaţa oamenilor în pericol. Cu cât clădirea este mai înaltă şi numărul de etaje
mai mare, cu atât pericolul de inundare cu fum a caturilor superioare şi de propagare a
incendiului este mai mare. Propagarea incendiului este favorizată, de asemenea, de
existenţa instalaţiilor de ventilaţie rămase în stare de funcţionare pe timpul incendiului.
3. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere.
a). Recunoaşterea
Se execută pe una sau mai multe direcţii, în funcţie de proporţiile incendiului şi
de mărimea clădirii. Când recunoaşterea se execută pe mai multe direcţii,
comandantul intervenţiei trebuie să stabilească fiecărui şef de echipă: misiunea,
itinerariul, ora de întâlnire, punctul de întâlnire şi ce probleme trebuie să i se raporteze.
De regulă, recunoaşterea se execută pe scările interioare ale clădirilor, iar în
condiţiile blocării acestora, ale inundării lor masive cu fum şi gaze toxice sau ale
cuprinderii lor de flăcări, pe scările de incendiu sau pe scările şi autoscările din dotarea
pompierilor.
Pe timpul recunoaşterii, comandantul intervenţiei trebuie să stabilească:
- existenţa pericolului pentru oameni, prezenţa lor în încăperile incendiate şi în
cele învecinate, căile şi modul de salvare a acestora;
- locul, limitele şi posibilităţile de propagare a incendiului pe verticală şi
orizontală, prin goluri, deschideri sau elemente de compartimentare combustibile;
13
 - gradul de combustibilitate a elementelor de construcţie din compunerea etajului
incendiat, al celor vecine, al podului şi acoperişului precum şi dacă există pericolul de
prăbuşire a acestora;
- încăperile inundate cu fum şi modalităţile de evacuare a acestuia, prin ventilaţie
naturală, prin sistemul de ventilaţie existent sau prin folosirea exhaustoarelor şi
electroventilatoarelor din dotarea autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi
pentru iluminat;
- necesitatea întreruperii curentului electric, a închiderii gazelor pe conducte, a
întreruperii funcţionării instalaţiei de ventilaţie;
- necesitatea desfacerii planşeelor şi pereţilor despărţitori, când aceştia sunt
combustibili şi cu umplutură.
Descoperirea propagării incendiului pe căi ascunse, în cazul când acesta nu se
manifestă în exterior, se va face prin verificarea gradului de încălzire a elementelor
constructive cu goluri, determinându-se schimbările de culoare, crăpăturile produse în
tencuială şi vopsea sau temperatura acestora prin palpare.
b). Substanţe stingătoare
Pentru stingerea incendiilor izbucnite la etajele clădirilor, se recomandă ca
substanţe stingătoare: pulberea stingătoare „Florex", spumele expandate (cu coeficient
mare de înfoiere) şi apa refulată cu ţevi tip ,,C” cu robinet, cu ajutaje pulverizatoare,
cu debite şi presiuni mici.
c). Stingerea
Se organizează pe sectoare de intervenţie. Acestea se repartizează pe etaje (un
sector la etajul incendiat, cu misiunea de localizare şi lichidare a incendiului şi un sector
la etajele periclitate de incendiu, cu misiunea de supraveghere). În cazul existenţei
planşeelor combustibile, se mai organizează un sector şi la etajele inferioare, de
asemenea cu misiunea de supraveghere, numărul total al sectoarelor de intervenţie
stabilindu-se în funcţie de proporţiile incendiului, de forţele şi mijloacele cu care se va
acţiona pentru stingere.
Acţiunea de stingere va fi subordonată, în principal, executării în cel mai scurt
timp a operaţiunilor de salvare a persoanelor surprinse de incendiu şi aflate în pericol.
La etajele ou pereţi despărţitori sau cu compartimentări combustibile, precum şi
la cele la care planşeul combustibil cu goluri este comun mai multor încăperi, se vor
amplasa ţevi tip „C”, în încăperile alăturate celei incendiate, cu misiunea de localizare a
incendiului.
În scopul limitării propagării incendiului, se va executa deschiderea elementelor
de construcţii în porţiunea focarelor ascunse şi, la descoperirea acestora, se va trece
imediat la lichidarea lor. Operaţiunile de tăieri, demolări şi desfaceri se vor executa
numai când ţevile tip „C” sunt gata de acţiune, pentru a nu se da posibilitate incendiului
să se dezvolte.
De obicei, ţevile se introduc la etaje, prin ferestre şi balcoane, pe scările
exterioare de incendiu sau folosindu-se scările de incendiu şi autoscările din dotarea
pompierilor. Scările interioare se vor folosi, de regulă, pentru executarea salvărilor de
oameni şi a evacuării bunurilor materiale de preţ.
Comandantul intervenţiei trebuie să ia măsuri de protejarea servanţilor care
lucrează în interior. În acest sens, aceştia vor fi echipaţi cu măşti contra fumului şi
gazelor cu cartuş polivalent, dar mai ales cu aparate izolante. De asemenea, el trebuie să
ia măsuri pentru evacuarea fumului atât din încăperile incendiate, cât şi din cele
învecinate, prin deschiderea uşilor şi ferestrelor, prin acţionarea sistemului de ventilaţie
mecanic sau prin folosirea mijloacelor specializate din dotarea companiilor de pompieri.
14
 Pe timpul acţiunii de stingere, bunurile materiale care nu pot fi evacuate (piane,
pianine, mobilă grea, biblioteci etc.) vor fi ferite de efectul distructiv al focului, fumului
şi apei, prin acoperirea lor cu pături sau prelate şi prin umectarea lor cu jeturi
pulverizate de apă.
Pentru a se reduce efectul distructiv al apei, încăperile incendiate de la etaj vor fi
inundate cu spumă cu coeficient mare de înfoiere sau se va acţiona cu pulberea
stingătoare de tip „Florex".
Când planşeele sunt incendiate şi există pericolul pierderii capacităţii portante a
acestora şi al prăbuşirii lor, comandantul intervenţiei este obligat să îndepărteze din
zona periclitată servanţii şi bunurile materiale.
După lichidarea incendiului, etajul direct afectat, cel superior şi cel inferior,
canalele de ventilaţie şi alte goluri din construcţia etajelor, vor fi atent examinate, pentru
a se preîntîmpina reizbucnirea incendiului.

III. STINGEREA INCENDIILOR LA ACOPERIŞURI CU POD Şl LA

ACOPERIŞURI FĂRĂ POD, CU SUPRAFAŢĂ MARE

1. Caracteristicile constructive ale podurilor şi acoperişurilor clădirilor

Podurile şi acoperişurile sunt părţi importante ale construcţiei clădirilor.
Unele poduri mari sunt compartimentate prin pereţi contraincendiilor, pereţi
laterali sau principali, până la acoperiş, care au practicate goluri pentru uşi, uneori
neprotejate şi fără închideri speciale contra incendiilor.
De regulă, intrarea în pod se face pe scările interioare, dar sunt şi construcţii oare
sunt prevăzute cu scări fixe de incendiu, amplasate în dreptul lucarnelor sau
luminatoarelor, legătura dintre sol şi pod făcându-se prin intermediul lor.
În podurile clădirilor industriale întâlnim încăperi utilizate pentru adăpostirea
canalelor de ventilaţie, puţuri pentru ascensor cu săli de maşini, camere de colectare,
canale de fum etc, iar în cele ale clădirilor de locuit există, uneori, şi mansarde
improvizate, folosite ca locuinţe sau depozite de materiale combustibile.
Acoperişurile pot fi plane sau cu una sau mai multe pante.
Când acoperişurile au o suprafaţă mare sau o execuţie complexă, în pod sunt
construite diverse ansambluri constructive din lemn, de forme diferite.
Clădirile industriale, unele depozite, garaje, hale de montaj, depouri de tramvaie
şi locomotive, hangare şi expoziţii etc, dispun de acoperişuri fără pod şi se
caracterizează prin aceea că au suprafeţe foarte mari (ajung uneori la câteva mii de m 2),
sunt amplasate la înălţimi mari (10-20 m), pot fi plane sau boltite, cu luminatoare
longitudinale şi transversale, cu sau fără obstacole contra incendiilor.
Elementele de construcţie portante ale acoperişurilor pot fi de trei feluri: cu
căpriori şi coarde; cu cadre; cu arce boltite (netede, cu nervuri sau bolţi reticulare).
Ca elemente de construcţie portante ale acoperişurilor fără pod se folosesc, pe
scară largă, fermele din segmenţi metalici, care se sprijină pe zidurile portante
principale şi pe stâlpii din beton armat.
Acoperişurile sunt prevăzute cu termoizolaţie realizată prin: podină simplă de
stinghii sau scânduri ori podină dublă şi strat intermediar de aer. În cazul învelitorilor
din carton asfaltat, stratul izolant este format din gudron sau smoală, cu grosimea de
3-4 om şi mai mult.
Punctele periculoase mai importante în podurile şi la acoperişurile construcţiilor
sunt:

15
 - În poduri: canalele de fum practicate în planşeul podului, zona canalelor de
ventilaţie, încăperile mansardelor şi camerele de colectare;
- La acoperişuri: astereala şi elementele de susţinere a acoperişului,
termoizolaţia, stratul hidroizolant şi învelitoarea, în situaţiile când aceasta din urmă este
construită din materiale combustibile (şindrilă, şiţă, stuf, paie, carton asfaltat etc).
2. Caracteristicile incendiilor izbucnite în poduri şi la acoperişuri
Incendiile din poduri şi de la acoperişuri se propagă cu repeziciune, datorită:
abundenţei de material lemnos uscat, sub forma elementelor de construcţie (podină,
ansambluri constructive din lemn, astereala, termoizolaţii şi învelitori combustibile);
prezenţei instalaţiilor de ventilaţie şi mansardelor; lipsei compartimentărilor şi existenţei
golurilor pentru uşi, neprotejate cu închideri speciale contra incendiilor; formării
tirajului de aer (a curenţilor de aer ascendenţi), favorizat de existenţa lucarnelor şi a
luminatoarelor.
În poduri, incendiile se propagă rapid şi în toate direcţiile, degajând cantităţi mari
de fum, gaze toxice şi căldură, mai ales în cazul celor necompartimentate, când se
formează tirajul. Fumul inundă în scurt timp podul, încăperile de la etaj şi casa scării,
fapt ce îngreunează foarte mult acţiunea de stingere. În cazul planşeelor combustibile,
este posibilă prăbuşirea elementelor de construcţie ale acoperişului la etajele inferioare.
Viteza de propagare este mai mare când incendiul s-a extins la acoperiş, el
putându-se întinde de-a lungul coamei şi cornişei acestuia, în situaţia că focul a
cuprins elementele de construcţie combustibile.
În cazul acoperişurilor cu învelitori combustibile (paie, stuf, şindrilă, şiţă, carton
asfaltat etc.), incendiul cuprinde cu repeziciune întreaga suprafaţă a acestora, iar în
exterior se manifestă violent, cu flăcari înalte şi fum intens. Curenţii de aer
ascendenţi ridică la mare înălţime paiele şi alte părţi din elementele combustibile
supuse arderii sau numai scântei şi jeratic şi le transportă la distanţe mari, putând
întâlni substanţe combustibile şi genera noi incendii.
Când învelitorile sunt realizate din tablă, incendiile se manifestă numai în pod,
caracterizându-se prin arderea asterelei şi a celorlalte elemente de construcţie ale
acoperişului. În acest caz, proporţiile incendiului se pot stabili prin observarea
schimbării culorii tablei învelitoare (care devine brumărie sau roşie) sau, pe timp de
iarnă, prin topirea zăpezii în zona ce arde mai intens.
La incendiile izbucnite la acoperişurile cu poduri se întâlnesc următoarele situaţii
caracteristice:
- arderea a cuprins numai podina podului;
- arderea a cuprins astereala şi învelitoarea combustibilă a clădirii;
- incendiul a izbucnit în mansardă.
Când incendiul a cuprins numai podina podului, propagarea acestuia este
favorizată de prezenţa materialului combustibil din care este confecţionată podina şi de
tirajul format în poduri, în special în cele lipsite de compartimentări, datorită
lucarnelor, luminatoarelor şi altor goluri deschise.
Iniţial, propagarea se face mai lent, din interior spre exterior, şi este însoţită de
degajări de fum mult, compus din oxid şi bioxid de carbon, iar temperatura variază între
900-1000°C.
Prezenţa planşeelor cu goluri permite şi ea propagarea ascunsă a incendiului, pe
orizontală, iar acumularea în zona coamei acoperişurilor a produşilor arderii incomplete
şi a gazelor combustibile volatile, supraîncălzite, creează pericolul înaintării incendiului
la astereală şi la elementele portante ale acoperişului, putând duce la prăbuşirea
acestuia, la înlesnirea pătrunderii incendiului, prin planşeu, la etajele inferioare şi, deci,
16
la generalizarea lui în întreaga construcţie, la inundarea cu fum a caturilor inferioare,
prin casa scărilor, îngreunând evacuarea persoanelor şi bunurilor materiale, precum şi
intervenţia la incendiu.
În cazul podurilor etanşe (cu lucarne şi luminatoare închise), arderea este iniţial
mai intensă, datorită prezenţei oxigenului în mediul înconjurător. Pe măsura, însă, a
acumulării de mari cantităţi de fum, aceasta devine mai lentă, ca o consecinţă a
micşorării procentului de oxigen din zonă.
Până la executarea desfacerilor în acoperiş, propagarea incendiului se face mai
mult orizontal, fiind favorizată de prezenţa materialelor combustibile din compunerea
podinei. După desfacerea acoperişului, propagarea se va face pe verticală, proces
influenţat de afluxul de oxigen în zona de ardere şi de formarea tirajului. În această
situaţie, propagarea incendiului se va face de la cornişe spre coamă şi de-a lungul
acoperişului.
Dacă elementele portante sunt ignifugate, viteza de ardere şi de propagare a
incendiului este mai mică, dar jeraticul aprins, care cade pe podina combustibilă
neprotejată, poate duce la aprinderea acesteia şi, astfel, facilita propagarea incendiului
spre caturile inferioare.
În momentul ieşirii incendiului la suprafaţa învelitorii, are loc o dezvoltare bruscă
a arderii, datorită afluirii spre locul incendiului a unei mari cantităţi de aer proaspăt,
care va întreţine şi intensifica arderea şi va contribui la propagarea incendiului pe
întreaga suprafaţă a învelitorii, dacă aceasta este combustibilă.
Când incendiul a cuprins învelitoarea combustibilă şi, prin intermediul
materialelor combustibile din componenţa acoperişului, s-a propagat în întregul pod,
arderea se manifestă cu violenţă, flăcările ies prin lucarne şi luminatoare, iar tirajul
format contribuie puternic la creşterea intensităţii arderii. În aceste condiţii, are loc
pierderea capacităţii portante a elementelor de susţinere, prăbuşirea acestora în pod şi la
etajele inferioare fiind iminentă.
Incendiile izbucnite la mansarde pot lua forme de dezvoltare complicate, datorită
marii varietăţi de substanţe combustibile aflate în încăperile acestora. Din mansarde,
incendiul se propagă cu repeziciune, prin golurile existente şi pe căi ascunse,
cuprinzând suprafaţa întregului pod.
La acoperişurile fără pod, situaţiile mai deosebite care se pot ivi sunt:
- incendiul a izbucnit la acoperiş (la elementele de construcţie combustibile) şi
periclitează secţiile pe care le adăposteşte acesta;
- incendiul a izbucnit în secţie şi periclitează acoperişul.
Când acoperişul este montat pe ferme metalice, acestea, datorită temperaturii
ridicate, încep să se flambeze, îşi pierd capacitatea portantă şi se prăbuşesc, odată cu
acoperişul pe care îl susţineau, în interiorul construcţiei, creând pericolul de accidentare
şi de producere de noi incendii.
În situaţia când cea care arde este hidroizolaţia, incendiul se propagă cu
repeziciune pe întreaga suprafaţă a acoperişului, ulterior pătrunzând în masa
combustibilă, distrugând elementele portante şi creând posibilitatea prăbuşirii acestora.
Totodată, smoala topită arde şi, prin picurare, poate produce arsuri pe părţile descoperite
ale corpului sau genera noi focare de incendiu pe locurile unde cade.
Incendiile izbucnite în secţiile de producţie au posibilitatea să se propage şi la
elementele combustibile ale acoperişului, din cauza acumulării în părţile superioare ale
acestuia a fumului şi produşilor arderii incomplete supraîncălziţi sau a dezvoltării
focului pe verticală, în cazul când luminatoarele şi lucarnele sunt deschise.
3. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere
17
 a). Recunoaşterea
Aprecierea locului incendiului şi a proporţiilor acestuia se poate face, iniţial, din
exterior, după fum. flacără, locul de topire a zăpezii, culoarea învelitorii din tablă.
Pentru recunoaştere, se folosesc scările interioare care ajung la pod şi care se
găsesc pe căile probabile de propagare a incendiului, scările de incendiu sau autoscările
din dotarea pompierilor, acoperişurile construcţiilor vecine, pe oare se pot instala scări
etc.
Echipa de recunoaştere trebuie să fie condusă de persoane care cunosc
topografia locului (ingineri, tehnicieni, şeful formaţiei civile de pompieri etc.) şi
îşi va începe activitatea din podul incendiat. La podurile cu suprafaţă mare, se
recomandă ca recunoaşterea să se execute pe mai multe direcţii, comandantul
intervenţiei stabilind locul şi ora de întâlnire a echipelor ce au executat recunoaşterea.
Pe timpul recunoaşterii se va stabili:
- prezenţa persoanelor în poduri şi mansarde, căile şi mijloacele de salvare a
acestora;
- locul incendiului, suprafaţa incendiată, caracterul incendiului şi direcţiile de
propagare, caracteristicile constructive ale elementelor podului şi acoperişului, starea lor
şi tipul învelitorii;
- prezenţa instalaţiilor electrice şi de ventilaţie sub tensiune şi necesitatea
deconectării lor;
- pericolul propagării incendiului la etajele superioare;
- poziţia lucarnelor şi luminatoarelor din apropierea locului incendiat, dacă
acestea pot fi folosite pentru evacuarea fumului, introducerea dispozitivelor de stingere
în pod sau dirijarea incendiului pe verticală;
- prezenţa zidurilor contra incendiilor, care pot fi folosite pentru amplasarea
servanţilor;
- existenţa scărilor de incendiu necesare realizării dispozitivelor de luptă;
- necesitatea şi locurile unde se vor executa deschideri în acoperiş, pentru
pătrunderea servanţilor în pod, pentru evacuarea fumului şi dirijarea propagării
incendiului pe verticală, precum şi a locurilor unde se vor executa obstacole pentru
limitarea propagării incendiului.
Pe timpul recunoaşterii la incendiile izbucnite la acoperişurile fără pod şi cu
suprafaţă mare, comandantul intervenţiei va stabili:
- prezenţa materialelor combustibile din componenţa elementelor de construcţie a
acoperişului;
- tipul acoperişului, al termoizolaţiei şi hidroizolaţiei acestuia;
- înălţimea acoperişului de la nivelul pardoselii şi posibilitatea acţionării cu ţevile
tip „B”, pentru refularea jeturilor de apă de pe scările culisabile amplasate în clădire;
- caracteristicile proceselor tehnologice ce se desfăşoară în secţia incendiată şi a
materialelor existente în încăperi, pericolul ce-1 prezintă pentru acestea focul, fumul şi
apa ; necesitatea evacuării bunurilor materiale.
La acest gen de acoperişuri recunoaşterea incendiului se execută iniţial în exterior
şi apoi în interiorul clădirii, pe toate laturile construcţiei, în toate încăperile,
respectându-se regulile de asigurarea securităţii servanţilor.
b). Substanţe stingătoare
Pentru stingerea incendiilor izbucnite în poduri şi la acoperişuri se recomandă
folosirea apei, refulată cu ţevi tip ,,B”. Servanţii vor folosi pentru protecţie măştile
contra fumului cu cartuş pentru oxid de carbon iau cartuş polivalent, dar mai ales
aparatele izolante. La acoperişurile fără pod, se va acţiona cu jeturi de apă compacte,
18
refulate de ţevi tip „B” sau de autotunurile de stins incendii, care vor fi introduse direct
în interiorul construcţiilor.
c). Stingerea
Pentru lichidarea incendiilor izbucnite în poduri, se organizează, de regulă, două
sectoare de intervenţie:
- unul în podul incendiat, iar în cazul învelitorilor combustibile, şi pe acoperiş;
- altul la etajele inferioare, în interiorul clădirii.
Misiunea sectorului de stingere din pod este să protejeze elementele portante ale
acoperişului, localizând şi lichidând focarele descoperite, să evacueze fumul, să
demoleze şi să demonteze elementele de construcţie distruse prin ardere, care pot
provoca accidente, sau pe cele care sunt în pericol de a fi incendiate. De asemenea,
acestui sector i se va încredinţa şi misiunea de limitare a propagării incendiului, prin
crearea de obstacole de-a lungul întregii suprafeţe supuse arderii, cu lăţimi de 2-4 m şi
prin desfacerea hidroizolaţiilor şi termoizolaţiilor, pentru a descoperi căile ascunse de
propagare.
Pentru crearea unor obstacole pe direcţia de propagare a incendiului şi grăbirea
ritmului lucrării, la această activitate vor fi concentraţi toţi servanţii toporaşi din garda
de intervenţie. Dimensiunile obstacolelor se stabilesc în funcţie de combustibilitatea
elementelor constructive, de condiţiile atmosferice, viteza vântului etc., iar pe
aliniamentul lor se vor destina ţevi, cu misiunea de protejarea acestor obstacole şi
limitarea propagării incendiului.
Pentru pătrunderea în podul incendiat, în vederea desfăşurării acţiunilor de
stingere, servanţii vor executa deschideri în zona cornişelor, cât mai aproape de locul
incendiat şi apoi vor acţiona cu jetul de sus în jos şi de departe spre aproape.
În vederea evacuării fumului şi a produşilor arderii incomplete supraîncălziţi, se
vor executa deschideri la coamă, luându-se măsuri deosebite împotriva prăbuşirii
servanţilor care îndeplinesc această misiune.
Materialele arse se demolează şi se depozitează în pod, aşezându-se în apropierea
elementelor portante, în scopul evitării prăbuşirii lor. Planşeele se demolează, începând
din partea exterioară a focarului, spre centru.
Acţiunea servanţilor pe acoperiş este admisă numai în cazul existenţei
învelitorilor combustibile, cu condiţia ca aceştia să fie asiguraţi cu cordiţe şi să aibă la
dispoziţie căi sigure de retragere. Accesoriile de stingere vor fi asigurate cu cordiţe,
pentru a nu se prăbuşi, târând după ele şi servanţii. Deplasarea servanţilor pe
acoperişuri, dacă aceasta este absolut obligatorie, se va face numai pe coamă, de către
un număr limitat de oameni, asiguraţi, şi numai la ordinul comandantului intervenţiei.
Dispozitivele de stingere se vor realiza pe scările de incendiu, pe scări culisabile
şi autoscări mecanice sau paralel cu pereţii portanţi, prin ridicarea acestora de către
servanţi, cu ajutorul cordiţelor.
Pentru protecţia etajelor inferioare, în cazul planşeelor combustibile, în sectorul
de localizare se vor destina ţevi tip „C", care vor acţiona numai când incendiul a pătruns
în încăperile de sub pod. În zonele periclitate din acest sector, se vor lua măsuri de
executarea evacuării oamenilor şi bunurilor materiale.
În cazul incendiilor la acoperişurile fără pod şi cu suprafaţă mare, sectoarele de
stingere se organizează astfel:
- în interiorul clădirii;
- pe acoperiş, dacă învelitoarea este combustibilă.
Când are loc propagarea rapidă a incendiului, comandantul intervenţiei trebuie să
ia măsura executării unor intervale de siguranţă, prin tăieri şi demolări. La executarea
19
acestei operaţiuni, servanţii trebuie atenţionaţi să nu demoleze elementele de susţinere
ale acoperişului, întrucât prin aceasta are loc pierderea capacităţii portante a elementelor
de susţinere, fiind posibile prăbuşiri.
În acelaşi timp, în paralel cu desfăşurarea acţiunilor de stingere, comandantul
intervenţiei trebuie să organizeze şi evacuarea bunurilor materiale şi a utilajelor ce pot fi
mutate. În cazul existenţei unor maşini grele, el va lua măsuri să le acopere cu prelate
umede, ferindu-le, în acest fel, de efectul focului şi al apei.
Când acoperişul s-a prăbuşit parţial, sectoarele de stingere se voi reorganiza
astfel:
- un sector de stingere pe acoperiş, cu misiunea de limitare a propagării
incendiului la porţiunile neincendiate;
- un sector în zona prăbuşirii, pentru localizarea şi lichidarea noului factor. În
acest sector, pentru stingere se vor folosi ţevile tip ,,B" şi tunurile de apă cu acţiune din
interior.
Când se intervine pentru stingerea incendiilor izbucnite în mansardele clădirilor,
se va acţiona astfel:
- se va proceda la dezvelirea acoperişului într-un loc, prin care se va refula apa
pulverizată direct asupra focarelor de ardere din încăperea incendiată;
- dacă incendiul a luat proporţii, pătrunzând şi în interiorul pereţilor dubli cu
umplutură, se va proceda la desfacerea acestora şi se va continua refularea apei, până la
lichidarea completă a focarelor.
Incendiile izbucnite la acoperişurile cu învelitori combustibile (carton asfaltat,
şindrilă, şiţă, paie şi stuf), cât şi la cele din ţiglă sau eternit pun, probleme deosebite
comandantului intervenţiei, datorită următoare lor caracteristici:
- de regulă, incendiile cuprind, până la sosirea gărzii de intervenţie, întreaga
suprafaţă a învelitorii, arderea manifestându-se violent cu flăcări înalte;
- datorită curenţilor de aer ascendenţi, părţi aprinse din învelitoare şi jeratic sunt
ridicate la mare înălţime şi purtate de vînt până la distanţa de 600-800 m, putând
provoca noi incendii, la locul de cădere;
- datorită temperaturilor ridicate, gudronul din componenţa cartonului asfaltat se
topeşte şi se scurge pe sol, producând arsuri pe părţii neprotejate ale corpului servanţilor
şi crend pericolul izbucnirii altor incendii.
Când intervenţia se face în timp scurt, este posibil ca incendiul a nu fi cuprins
întreaga suprafaţă a acoperişului. În acest caz, servanţi se vor amplasa pe acesta, astfel
încât să aibă în faţă direcţia de propagare a incendiului. Concomitent cu acţiunea de
stingere, se va lucra şi la realizarea obstacolelor împotriva incendiilor.
Acţiunea de dezvelire a învelitorilor se va desfăşura astfel:
- pentru învelitorile din carton asfaltat, se desfac mai întîi şipcile care fixează
fâşiile de carton, apoi se desface învelitoarea de la coamă, iar cartonul este strâns sul,
prin împingere de către servanţi cu picioarele, de la coamă spre cornişe. Înainte de
expedierea acestora pe sol, servanţi vor atenţia personalul, pentru a se preveni
eventualele accidente;
- învelitoarele din şindrilă, şiţă, stuf şi paie se desfac tot de 1a coamă spre cornişă.
Pentru desfacere, se vor folosi căngile din dotarea maşinilor de luptă, cu ajutorul cărora
se vor smulge snopii de pai sau stuf sau părţi din şindrilă, în ordinea inversă a fixării pe
astereală;
- pe timpul acţiunii de stingere a incendiilor la acoperişurile cu învelitori din ţiglă,
eternit sau azbociment, desfacerea va începe te de la coamă, prin îndepărtarea olanelor
de la creastă, după care ţiglele vor fi desfăcute cu mâna şi depuse în partea opusă
20
propagării incendiu lui. Pentru a nu spori valoarea pagubelor prin aruncarea şi
distrugerea materialelor neafectate de incendiu, acestea vor fi trecute din mână în mână,
până la sol, unde se vor depozita în stive. Îndepărtarea ţiglelor se poate face şi prin
folosirea unui plan înclinat, de la cornişe la sol format din una-două scânduri lungi.
Plăcile de eternit sau azbociment se desfac cu ajutorul toporaşelor, scoţându-se,
placă cu placă, din cuiele de fixare pe şipci, depozitându-se şi evacuându-se, apoi, la fel
ca şi ţiglele.
În ceea ce priveşte lucrul cu apă, se atrage atenţia asupra faptului că refulându-se
apa cu jet compact, se ajunge la distrugerea ţiglelor şi a plăcilor, datorită forţei de şoc a
acestuia. De asemenea, aruncându-se cantităţi mari de apă pe ţiglele sau plăcile de
eternit sau azbociment supraîncălzite, se va obţine o contracţie rapidă a acestora, urmată
de spargerea lor în bucăţi mici, care pot răni grav pe servanţi, motiv pentru care se va
folosi jetul pulverizat, şi aceasta numai în cazul apariţiei flăcărilor.
Succesul în acţiunea de stingere la acoperişurile cu pod se obţine numai prin
introducerea şefilor de ţeava direct în pod, prin locaşe de pătrundere realizate cât mai
aproape de incendiu, unde, de pe poziţii de luptă aflate în apropierea zidurilor portante
sau cornişelor, asiguraţi cu corzi şi cordiţe şi echipaţi cu aparate izolante, aceştia vor
putea să lichideze incendiul, în timpul cel mai scurt.
Se interzice cu desăvârşire lucrul servanţilor de pe sol şi refularea apei pe
învelitori incombustibile, cât şi amplasarea acestora pe coama acoperişurilor, dacă
învelitorile nu sunt combustibile, iar incendiul nu se propagă, prin lucarne şi
luminatoare, la exterior.

IV. STINGEREA INCENDIILOR PE ŞANTIERELE DE CONSTRUCŢII

1. Caracteristicile constructive ale şantierelor

Şantierele sunt teritoriile care cuprind lucrări complexe, ale căror mărime şi
importanţă depind, în mare măsură, de natura obiectivului oare se construieşte.
Ele cuprind două sectoare de activitate, şi anume:
- lucrările de organizare de şantier, care sunt lucrări provizorii, cu o durată
maximă de 5 ani, având rolul de deservire a activităţii de execuţie a lucrărilor de bază,
după care vor fi demolate;
- lucrările definitive, care au caracter permanent (se mai numesc şi lucrări de
bază) şi se pot afla în mai multe stadii: urmează a fi executate, sunt în curs de execuţie
sau au fost executate.
Lucrările de organizare de şantier se caracterizează, din punct de vedere
constructiv, prin aceea ca majoritatea obiectivelor care le compun au întrebuinţări din
cele mai diferite, sunt de tip baracament, realizate din materiale combustibile (panouri
fabricate din scândură, din stufit sau p.f.l.), unele protejate, parţial, prin tencuieli din
mortar de var, numai în interiorul compartimentărilor (birouri, cantine, magazii,
dormitoare etc.).
Specific acestor lucrări mai sunt:
- prezenţa unor depozite de materiale de diverse tipuri, cu pro-' prietăţi fizico-
chimice diferite, cu caracteristici de ardere şi comportare la foc variate, dispuse în aer
liber sau adăpostite în spaţii acoperite, deschise sau închise, în care se găsesc :
vopseluri, carbid, butelii cu gaze comprimate, uleiuri, lacuri, carton asfaltat, binale,
lichide combustibile etc.;
- existenţa diferitelor ateliere de deservire, care dispun de instalaţii de iluminat,
forţă şi încălzire cu caracter de provizorat şi, deci, cu 'Un mare pericol ide incendiu;
21
 - prezenţa unui numeros parc de maşini (autocamioane, autobasculante, tractoare,
cimentrucuri etc), a căror garare, întreţinere şi alimentare nu se pot face în condiţiile
garajelor permanente.
Datorită amplasării lor, în majoritatea situaţiilor, în afara localităţilor, uneori chiar
la mari distanţe de acestea, lucrările de organizare de şantier au o alimentare cu apă
pentru incendiu de tip provizoriu, reprezentată prin bazine, conducte subterane sau chiar
suspendate şi, în mod excepţional, prin surse naturale de apă amenajate pentru a fi
folosite în caz de incendiu (cu rampe de alimentare, diguri pentru păstrarea unor
cantităţi mai mari de apă, consolidarea malurilor şi amenajarea căilor de acces etc).
Căile de acces spre aceste lucrări au, iniţial, caracter de provizorat şi, de cele mai
multe ori, datorită deplasării a numeroase mijloace de transport, devin greu
circulabile sau chiar impracticabile şi, de aceea, inaccesibile maşinilor de luptă.
Lucrările definitive, în special cele aflate în faza de execuţie, se caracterizează
prin:
- prezenţa în interiorul şi la exteriorul acestora a cofrajelor combustibile, a
schelelor, eşafodajelor, canalelor şi a jghiaburilor folosite temporar în construcţii, care,
în majoritatea lor, sunt confecţionate din materiale combustibile;
- existenţa unor elemente de construcţii care încă nu au rezistenţa corespunzătoare
(scările interioare, planşeele, pereţii etc), întrucât nu au fost finisate;
- transformarea multor încăperi finisate, situate la caturile inferioare ale
construcţiei, în magazii şi depozite cu însemnate cantităţi de materiale, multe
combustibile, sau în încăperi de serviciu şi ateliere, unde se desfăşoară activităţi
specifice, care măresc considerabil atât pericolul de incendiu cât şi posibilităţile de
propagare a acestuia;
- folosirea unor instalaţii provizorii de iluminat, de forţă şi, mai ales, de încălzit,
în sezonul rece, pentru asigurarea condiţiilor normale de lucru, precum şi a altor
agregate acţionate electric (macarale, perforatoare, ascensoare etc), care pot genera
incendii;
- căi de acces greu practicabile, intersectate de diferite lucrări de instalaţii
subterane (şanţuri, canale) ori blocate cu materiale necesare lucrului, fapt ce
îngreunează mult intervenţia maşinilor de luptă în caz de incendiu.
2. Caracteristicile incendiilor izbucnite pe şantiere
Din studiul statisticii incendiilor izbucnite pe şantiere rezultă că majoritatea
acestora au avut loc în sectorul lucrărilor de organizare de şantier.
a). Incendiile izbucnite în acest sector au aceleaşi caracteristici şi se propagă
asemenea celor izbucnite în depozitele de mărfuri. În mod deosebit, propagarea
incendiilor în sectorul organizare de şantier este favorizată de concentrarea unor mari
cantităţi de materiale combustibile de cele mai multe ori în condiţii neregulamentare
(mai multe tipuri de materiale în aceleaşi încăperi, cu intervale şi distanţe micşorate şi
măsuri de prevenirea şi stingerea incendiilor reduse).
b). Incendiile izbucnite în sectorul lucrărilor de organizare de şantier sunt mai
periculoase, întrucât se pot propaga cu repeziciune la construcţiile vecine, amplasate de
regulă la distanţe mici unele de altele şi în care se pot afla, de asemenea, mari cantităţi
de materiale combustibile.
c). Pe timpul incendiului, în acest sector se poate crea pericolul producerii de
explozii ale buteliilor cu gaze lichefiate, ale butoaielor şi cutiilor cu carbid, lacuri,
vopsele şi alte lichide inflamabile şi foarte combustibile, care pot contribui în mod
deosebit la propagarea incendiilor.
În sectorul lucrărilor de bază, pot izbucni incendii în următoarele puncte:
22
 - la schelele combustibile folosite pentru ridicarea zidurilor construcţiilor, cu
posibilitatea propagării acestora la materialele depozitate în încăperile clădirilor,
precum şi la construcţiile improvizate şi depozitele de materiale combustibile din
exterior;
- în interiorul clădirii, în faza de şantier, la cofrajele combustibile, schelele
interioare sau la depozitele improvizate din încăperile construcţiei.
Incendiul izbucnit se propagă cu repeziciune, favorizat fiind atât de existenţa
marilor cantităţi de materiale combustibile cât şi de accesul nestingherit al oxigenului în
zona incendiată, prin numeroasele deschideri existente la clădirile fără uşi şi ferestre.
Pe timpul incendiilor se degajă temperaturi până la 800°C, iar în cazul arderii
lichidelor combustibile sau inflamabile, acestea pot depăşi 1000°C.
Arderile sunt incomplete şi însoţite de degajări mari de fum dens şi gaze toxice,
cum sunt oxidul şi bioxidul de carbon, datorită prezenţei în depozitele improvizate a
imaterialelor chimice folosite în construcţii, substanţe cu proprietăţi fizico-chimice şi
comportări la foc diferite.
Creşterea intensităţii arderii este determinată şi de formarea tirajului, care
facilitează schimbul de gaze şi schimbările de sens, contribuind la propagarea
incendiului în toate direcţiile.
În sectorul de bază, deosebit de periculoase sunt incendiile izbucnite la
elementele de susţinere ale planşeelor şi zidăriilor, a căror distrugere prin ardere duce la
prăbuşirea acestora.
Acţiunea servanţilor pentru localizarea şi lichidarea incendiilor din aceste
sectoare este mai periculoasă ca în alte situaţii, din cauza existenţei numeroaselor goluri
neprotejate şi insuficient consolidate, practicate în planşee sau casele scărilor, prin care
se pot prăbuşi şi accidenta oameni.

3. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere.

a). Recunoaşterea
În raport de dimensiunile şantierului şi ale obiectivelor care ard, recunoaşterea se
execută de către una sau mai multe grupe.
Inexistenţa sau impracticabilitatea căilor de acces, a scărilor, precum şi prezenţa
şanţurilor, canalelor şi gropilor, impun necesitatea participării în cadrul echipei de
recunoaştere şi a personalului tehnico-ingineresc de pe şantier, care să-i conducă pe
pompieri, pe drumurile cele mai scurte şi sigure, spre locul incendiului.
Pe timpul executării recunoaşterii, comandantul intervenţiei trebuie să
stabilească:
- dacă sunt persoane care nu ştiu de existenţa incendiului şi de pericolul ce-1
prezintă acesta pentru integritatea lor;
- locul incendiului, proporţiile acestuia, posibilităţile de propan gare, natura
substanţelor care ard ori care se găsesc depozitate în construcţiile apropiate de incendiu
şi sunt ameninţate de acesta, trebuind urgent evacuate;
- natura şi starea schelelor incendiate sau a elementelor de susţinere ale cofrajelor,
rezistenţa lor în urma solicitărilor termice, pericolul de prăbuşire a acestora şi măsurile
ce trebuie luate pentru protecţia servanţilor şi a dispozitivelor de luptă;
- starea scărilor interioare, posibilitatea folosirii lor pentru realizarea
dispozitivelor de luptă, pericolul propagării incendiului, prin aceste scări, la încăperile
sau caturile vecine locului incendiat şi ce măsuri trebuie luate pentru împiedicarea
acestui proces;

23
 - prezenţa şi marcarea golurilor neprotejate, eliminarea pericolului ce-1 prezintă
acestea pentru oameni şi pentru propagarea incendiului, prin intermediul lor, la caturile
superioare şi inferioare;
- posibilitatea evacuării materialelor şi substanţelor combustibile şi a depozitării
lor în locuri ferite de efectul distructiv al focului, fumului şi apei, iar, în caz contrar,
măsurile de protecţie ce pot fi luate;
- pericolul de electrocutare a servanţilor, datorită prezenţei numeroaselor instalaţii
electrice şi măsurile de deconectarea şi scoaterea lor de sub tensiune;
- existenţa substanţelor care, în prezenţa apei, pot genera amestecuri explozive,
numărul şi starea buteliilor de oxigen aflate în perico de explozie, posibilitatea evacuării
sau protejării lor;
- existenţa surselor de apă şi posibilităţile practice de folosire a lor pentru
alimentarea maşinilor de luptă.
b). Substanţe stingătoare
În funcţie de natura materialelor oare ard, pentru stingerea incendiilor pe şantiere
se vor folosi următoarele substanţe stingătoare:
- apa, refulată prin ţevi tip „B" sau autotunuri de intervenţie când ard materiale
lemnoase, fie din componenţa panourilor prefabricate din lemn ale baracamentelor, fie
sub forma binalelor, parchetelor, cherestelei etc.;
- spumele şi prafurile stingătoare tip „Florex", în cazul când s-au aprins şi ard
lichide combustibile sau inflamabile.
c). Stingerea
Operaţiunea de stingere a incendiilor izbucnite pe şantiere este mult îngreunată de
lipsa scărilor şi inexistenţa obstacolelor contra incendiilor, de lipsa de apă, de blocarea
căilor de acces către construcţie etc.
Varietatea de construcţii provizorii, de instalaţii şi de materiale, panica, mai ales
în situaţia incendiilor izbucnite la anexe (barăci, dormitoare), pun probleme deosebite
comandantului intervenţiei, care dacă nu execută o recunoaştere amănunţită şi nu face o
judicioasă analiză a situaţiei, poate rata acţiunea de stingere.
Stingerea incendiilor se organizează pe sectoare de stingere, de regulă, în
interiorul şi la exteriorul construcţiei.
Pentru stingere, se va acţiona cu ţevi tip „B” şi autotunuri de intervenţie,
folosindu-se jetul compact pentru localizarea şi lichidarea incendiilor izbucnite la
exterior, urmărindu-se ca prin forţa de şoc a jetului să se desprindă părţile arse de cele
nearse şi să se limiteze pătrunderea focului spre interiorul clădirii.
Se va urmări, în mod deosebit, să se păstreze capacitatea portantă a elementelor
de construcţie şi schelelor, servanţii acţionând de pe poziţii de lucru situate la acelaşi
nivel sau mai sus decât focarul, având curenţii de aer în faţă sau lateral şi refulând apa
de sus în jos, pentru a se asigura umectarea unei suprafeţe cât mai mari de material
supus arderii.
În situaţia când ard numai schelele, este indicat ca dispozitivele de stingere să se
realizeze prin interiorul construcţiei şi să se acţioneze din aceasta spre exterior, la toate
caturile, limitându-se, astfel, propagarea incendiului în interiorul construcţiei.
Dacă incendiul a izbucnit în interiorul construcţiilor, comandantul intervenţiei
trebuie să acţioneze cu ţevi tip „C”, cu robinet şi ajutaje pulverizatoare, supraveghind ca
apa să fie utilizată în mod raţional, pentru a nu se slăbi capacitatea portantă a
elementelor de construcţie nefinisate (planşee, stâîlpi, fundaţii).
În toate cazurile, comandantul intervenţiei trebuie să acorde o atenţie deosebită
construcţiilor vecine, în special celor provizorii, care adăpostesc materiale, apărându-le
24
împotriva incendiilor prin destinarea unor ţevi tip „C” şi instalarea echipelor de vânători
de scântei, cu misiunea de supraveghere şi lichidare a noilor focare apărute, ca urmare a
transportului de către vânt a scânteilor şi jeraticului.
Dacă nu se dispune de forţe şi mijloace suficiente pentru localizarea şi
lichidarea incendiului, comandantul intervenţiei trebuie să conjuge acţiunea
ţevilor cu cea a servanţilor toporaşi, pentru desfacerea cofrajelor ameninţate de incendiu
şi demolarea schelelor şi eşafodajelor aflate pe direcţia de propagare a incendiului.
Pe tot timpul desfăşurării acţiunii de stingere, comandantul intervenţiei va acorda
o atenţie deosebită asigurării securităţii servanţillor, ordonând acoperirea golurilor între
etaje, asigurarea cu cordiţele a şefilor de ţeavă ce lucrează pe schele, precum şi
asigurarea liniilor cu furtun, în vederea evitării prăbuşirii lor şi, implicit, a servanţilor la
sol.
În interiorul construcţiei, servanţii vor lucra în echipe mici, (1-2 militari,
interzicându-se concentrarea mai multora dintre acest pe elementele de construcţie
nefinisate. Şi în acest caz, servanţii vor echipaţi cu aparate izolante sau măşti contra
fumului şi gazelor, cu cartuş pentru oxid de carbon.

V. STINGEREA INCENDIILOR ÎN CLĂDIRI ÎNALTE

Condiţiile vieţii moderne, marile aglomerări urbane au determinat dezvoltarea

clădirilor pe verticală, înălţimea construcţiilor administrative, social-culturale şi de
locuit crescând continuu.
Din punctul de vedere al pompierilor, „clădiri înalte” sunt considerate acele
construcţii civile la care pardoseala ultimului cat folosibil este situată la înălţimea de 28
m sau mai mult, deasupra nivelului terenului accesibil vehiculelor de intervenţie ale
pompierilor, cu excepţia blocurilor de locuinţe P+11 etaje şi a unor turnuri care nu sunt
destinate adăpostirii oamenilor.
Intervenţia pentru stingerea incendiilor la clădirile înalte comportă pericole
specifice deosebite, generate de greutăţile legate de evacuarea rapidă a oamenilor aflaţi
în pericol, de riscul de prăbuşire parţială sau totală a clădirii, de dificultăţile pe care le
întîmpină servanţii pentru a acţiona la etajele superioare, pentru transportarea
accesoriilor salvare şi stingere la mare înălţime.
1. Caracteristicile constructive ale clădirilor înalte
Clădirile înalte sunt construcţii numai de gradul I de rezistenţă la foc, cu pereţi şi
acoperiş incombustibile (cu excepţia încăperilor situate deasupra plăcii din beton armat
a clădirii) şi cu pardoseli, tâmplărie şi tavane suspendate, construite din materiale
care nu trebuie să permită propagarea incendiului.
În scopul limitării proporţiilor unui eventual incendiu, cantita de materiale
combustibile care poate exista în clădire (atât în alcătui unor elemente de construcţie sau
finisaj, cât şi în mobilier sau alte obiecte) este limitată.
Sarcina termică, rezultată din materialele şi elementele de construcţie ale
unei clădiri înalte, nu trebuie să depăşească 275 MJ/m 2 (60000 kcal/m2), iar
sarcina termică totală provenită din elementele de construcţie, mobilier sau alte
materiale şi obiecte ce se află în clădirea înaltă, nu trebuie să fie mai mare de 840 MJ/m 2
(200 Mkcal/m2), corespunzând unei durate teoretice de incendiu de cea două ore.
Această sarcină termică reprezintă echivalentul încărcăturii uniforme cu lemn de 50
kg/m2, respectiv al unei grosimi a stratului de cca. 8 cm.

25
 Pentru împiedicarea propagării incendiilor, în clădirile înalte sunt prevăzute
compartimentări eficace, realizate prin pereţi, planşee şi elemente de protecţie a
golurilor.
Dimensiunile maxime ale compartimentului de incendiu, separat de restul
construcţiei prin pereţi antifoc, sunt de 2200 m 2 suprafaţă şi 75 m lungime. Separarea
încăperilor cu sarcină termică mai mare de 840 MJ/m 2 este făcută prin pereţi şi planşee
cu o rezistenţă la foc de patru ore şi, respectiv, două ore.
Golurile practicate în pereţii antifoc, la intersecţia coridoarelor sau a altor spaţii
folosite pentru circulaţie, sunt închise cu uşi din lemn pline sau geam armat, dotate cu
dispozitive de autoînchidere sau închidere automată în caz de incendiu şi proiectate cu o
rezistenţă la foc de cel puţin 3 ore şi 30 minute.
Pentru limitarea propagării incendiului între porţiunile de clădire înaltă cu
destinaţii diferite, precum şi între căile de evacuare şi încăperile adiacente, sunt
prevăzuţi pereţi cu limita de rezistenţă la foc de minimum două ore şi planşee
incombustibile, rezistente la foc cel puţin o oră.
Pereţii exteriori ai clădirilor înalte sunt realizaţi din materiale incombustibile şi
prevăzuţi cu copertine, parapete, balcoane, precum şi cu tâmplărie, de asemenea,
incombustibile, pentru împiedicarea transmiterii incendiului pe faţade.
Ghenele verticale pentru instalaţii sunt separate de restul construcţiei prin pereţi
incombustibili, cu limita de rezistenţă la foc de cel puţin o oră, iar uşile şi trapele de
acces în acestea au şi ele o rezistenţă de minimum 30 minute.
Pentru intervenţia rapidă a pompierilor, în caz de incendiu la caturile superioare,
clădirile înalte sunt prevăzute cu ascensoare cu capacitatea de transport de 3-6 servanţi,
plus echipamentul şi accesoriile necesare ducerii acţiunilor de stingere, care sunt
calculate să asigure o funcţionare de cel puţin 2 ore de la izbucnirea incendiului.
Din punct de vedere al dotării cu mijloace de stingere, clădirile înalte, în afara
mijloacelor iniţiale de stingere, mai sunt prevăzute cu:
- instalaţii speciale de stingere tip sprinkler, cu rezervă de apă de o oră;
- hidranţi interiori capabili să refuleze 2,5 l/s şi să stropească simultan, cu jeturile
a doi hidranţi, toate punctele clădirii, timp de două ore.
2. Caracteristicile incendiilor izbucnite în clădirile înalte
Tendinţa de creştere a dimensiunilor clădirilor în plan vertical şi orizontal,
numărul din ce în ce mai mare de persoane adăpostite în acestea, apariţia unor structuri
din ce în ce mai complexe, cu destinaţii dintre cele mai diferite (hoteluri, restaurante,
parcaje de autovehicule, birouri administrative, magazine etc), precum şi utilizarea pe
scară din ce în ce mai largă a maselor plastice, reprezintă tot atâţia factori care
contribuie la desfăşurarea cu mare greutate a acţiunii de stingere a incendiilor
şi de salvare a persoanelor din asemenea obiective.
În clădirile înalte pot izbucni incendii:
a). la instalaţiile electrice amplasate în etajele tehnice de la ultimul nivel (camera
ascensoarelor, camera de distribuţie a energiei electrice etc.), la subsoluri (instalaţii de
încălzire centrală sau de ventilaţie, pompe electrice pentru apă caldă şi rece etc.),
precum şi la toate etajele unde se găsesc montate instalaţii de distribuţie a curentului cu
contoare pentru locuinţe;
b). în canalele (ghenele) pentru evacuarea gunoiului menajer, construite de la
subsol până la ultimul etaj şi, deci, susceptibile să înlesnească o propagare rapidă a
incendiului izbucnit, de pildă, la subsol, în depozitul de gunoi, către în sus, datorită
tirajului, contribuind, totodată, la inundarea cu fum şi gaze fierbinţi a etajelor
neprotejate, prin locurile de.deversare a gunoaielor menajere;
26
 c). în încăperile pentru locuit şi în birourile administrative, unde pot arde
materialele combustibile din compunerea mobilierului şi celorlalte dotări
interioare: lemn, ţesături sau mase plastice, covoare, perdele, saltele, lenjerie de pat
şi de corp, îmbrăcăminte din bumbac, lână şi amestecuri cu poliesteri etc.;
d). în boxele de depozitare amenajate în subsoluri sau la etajele intermediare,
unde pot arde rafturile şi stelajele din lemn sau materialele combustibile depozitate aici.
Toate aceste incendii au următoarele caracteristici specifice:
- propagarea incendiului de la un etaj inferior la unul superior se face cu uşurinţă,
prin intermediul golurilor existente, cum sunt casele scărilor, dar mai ales prin trecerea
directă prin golurile faţadelor, când acestea nu sunt prevăzute cu copertine, parapete,
balcoane etc. Fenomenul este explicat de faptul că aceste imobile se comportă ca nişte
coşuri foarte înalte, al căror tiraj este deosebit de puternic şi din care cauză aerul are
tendinţa să intre în construcţie la nivelele inferioare şi să iasă din ele la cele superioare,
favorizând deci propagarea flăcărilor a gazelor fierbinţi;
- fumul, căldura şi gazele toxice degajate prin ardere, inundă întreaga
clădire, fapt ce va facilita apariţia panicii şi va îngreuna desfăşurarea acţiunilor de
salvare şi evacuare, cât şi a celor de stingere;
- formarea tirajului în clădire este favorizată şi de diferenţa densitate a aerului în
interiorul clădirii şi la exteriorul acesteia, provocată de diferenţa de temperatură, care,
fiind mai ridicată la interior, provoacă mişcarea aerului în sus şi ieşirea lui în exterior,
prin etajele superioare. Cu cât diferenţa dintre temperatura interioară şi cea de exteriorul
clădirilor este mai mare, cu atât tirajul de aer este mai ternic, creşterea lui fiind direct
proporţională cu înălţimea clădirii;
- procesul de răspândire a fumului şi gazelor fierbinţi are foarte rapid şi provoacă
apariţia unor presiuni mari, care vor favoriza propagarea gazelor atât pe orizontală, cât
şi pe verticală. Acest fenomen apare indiferent de condiţiile atmosferice şi are drept
rezultat afumarea geamurilor, încă de la declanşarea arderii, înainte chiar ca detectoarele
şi instalaţiile de evacuarea fumului să intre în funcţiune.
Incendiile izbucnite în clădirile înalte se mai caracterizează prin:
- prezenţa în clădiri a unui număr mare de oameni ce trebuie să fie salvaţi,
activitate care, în multe situaţii, nu poate fi realizată decât pe scările de acces ale
clădirii;
- crearea panicii în rândurile locatarilor, fapt ce va îngreuna şi mai mult acţiunea
de salvare şi de evacuare a acestora;
- blocarea ascensoarelor de intervenţie cu comandă prioritară şi a celor obişnuite,
din care cauză transportul pompierilor şi al accesoriilor de intervenţie în zonele
incendiate, precum şi acţiunea de salvare a persoanelor rămase în caturile superioare ale
clădirii incendiate, vor fi realizate cu mare dificultate.
Pe timpul incendiului la clădirile înalte, de regulă, se distrug total, prin ardere,
mobilele, finisările, încăperile şi izolaţia acustică de pe plafon. Pe măsură ce focul
cuprinde mobila tapiţată, pernele şi sofalele umplute cu fulgi sau poliuretan spongios,
dezvoltarea incendiului se accentuează. Intensitatea acestuia creşte şi mai mult, dacă au
rămas instalaţii de ventilaţie nedeconectate, mărindu-se astfel pericolul transmiterii
incendiului la încăperile vecine, prin deschiderile cabinelor electrice şi telefonice, prin
spaţiile ascunse din jurul conductelor ce străbat planşeele, prin branşamentele electrice
şi chiar prin izolaţiile conductorilor electrici.
Din cauza temperaturii ridicate, grinzile de oţel se deformează sau sunt deviate,
bolţurile de legătură se rup, se distruge echipamentul telefonic şi electric etc.
3. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere
27
 a). Recunoaşterea
Folosind ascensoarele cu comandă prioritară, oasele scărilor şi autoscările din
dotare, comandantul intervenţiei trebuie să ajungă cât mai repede la locul incendiului,
unde trebuie să stabilească:
- numărul persoanelor aflate în clădirea incendiată, pericolul în care se află, starea
lor (valizi, invalizi, tineri sau vârstnici), căile de salvare a acestora, necesitatea şi
posibilităţile concrete de folosire a elicopterelor pentru salvare, modul de salvare (pe
scări, cu ajutorul ascensoarelor, cu autoscări pe cabluri de salvare, cu ajutorul tuburilor
extensibile sau pernelor de salvare);
- existenţa şi funcţionarea ascensoarelor destinate acţiunilor de salvare şi
evacuare;
- locul, proporţiile şi căile de propagare a incendiului;
- gradul şi căile de inundare cu fum şi gaze de ardere supraîncălzite, posibilitatea
limitării acestora prin acţionarea sistemelor de închidere, necesitatea acţionării
sistemelor de ventilaţie din dotarea obiectivului, în scopul micşorării presiunii interioare
şi a ritmului de inundare cu fum a caturilor superioare, posibilitatea întrebuinţării
mijloacelor specializate din dotarea autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi
pentru iluminat (electroexhaustoare, electroventilatoare etc.);
- existenţa instalaţiilor speciale şi a mijloacelor interioare de stingere (instalaţii
sprinkler, staţii de pompe, reţele de apă, hidranţi interiori). Dacă acestea nu au fost puse
în funcţiune, vor fi acţionate chiar pe timpul executării recunoaşterii, de către personalul
tehnic din compunerea grupelor de recunoaştere;
- existenţa conductei uscate de apă şi posibilitatea folosirii ei pentru racordarea
dispozitivului de luptă cât mai aproape de incendiu.
b). Substanţe stingătoare
Pentru stingerea incendiilor în încăperile clădirilor înalte, se va folosi apa refulată
cu ţevi tip „C”, cu robinet şi ajutaje pulverizatoare.
Pulberile stingătoare vor fi folosite pentru stingerea incendiilor la instalaţiile
telefonice şi electrice, alături de bioxidul de carbon.
c). Stingerea
Clădirile înalte ridică probleme deosebite pentru acţiunea de stingere, datorită
pericolelor specifice, a grabei rezultate din dificultăţile evacuării rapide şi totale a
persoanelor aflate în încăperile acestor construcţii (multe din acestea vârstnice, infirme
sau neputincioase, lipsite de posibilităţi fizice de a coborî pe scări), a tendinţei de
transmitere a fumului, a gazelor arse supraîncălzite şi a incendiului până la etajele
superioare.
Acţiunea de salvare şi de stingere întîmpină mari greutăţi, chiai de la accesul
rapid şi liber al servanţilor la etajul unde a apărut incendiul, întrucât ascensoarele pot fi
pline cu fum sau inaccesibile, iar în caz de evacuare totală, casa scărilor este prea
aglomerată.
Baza succesului intervenţiei la incendiile în clădiri înalte o constituie organizarea
şi executarea evacuării rapide a tuturor persoanelor aflate în imobil, ajungerea în timpul
cel mai scurt a pompierilor cu accesoriile necesare lucrului, la locul de izbucnire a
incendiului, cu condiţia ca întreaga clădire să rămână stabilă în timpul şi după stingerea
incendiului, condiţie asigurată în parte, de limita de rezistenţă la foc de două ore,
calculată pentru elementele portante şi autoportante.
În organizarea acţiunii de salvare şi evacuare a persoanelor din încăperile
clădirilor înalte cuprinse de incendiu, comandantul intervenţie trebuie să aibă în vedere
şi alte dificultăţi, cum sunt:
28
 - faptul că timpul necesar pentru evacuare creşte direct proporţional cu înălţimea
clădirii, în timp ce fumul şi gazele arse se răspândesc rapid, prin casa scărilor şi alte
canale verticale, complicând şi mai mul acţiunea începută;
- concentrarea pe aceeaşi scară a mai multor zeci sau sute de persoane poate provoca,
în caz de panică, o dezordine atât de mare, încât evacuarea în continuare să devină
extrem de dificilă, chiar dacă est dirijată, având drept consecinţă şi mai gravă întârzierea
intervenţiei pompierilor. Pentru evitarea creării unor asemenea situaţii, comandantul
intervenţiei este obligat să destine, la nivelul fiecărui cat, servanţi dotaţi cu staţii de
radio, cu misiunea de a dirija fluxul de evacuare, de a menţine ordinea şi a linişti
personalul intrat în panică;
- evacuarea trebuie făcută, de regulă, pe scările interioare, dacă acestea nu au fost
inundate de fum. Nu se vor neglija nici celelalte metode şi procedee de salvare de la
înălţime.
Pentru a grăbi ritmul de salvare şi evacuare a persoanelor din clădirile înalte ale
căror încăperi sunt cuprinse de flăcări, în special a celor blocate în etajele superioare
locului incendiat, din cauza inundării casei scărilor cu fum sau gaze fierbinţi şi flăcări,
comandantul intervenţiei trebuie să ia următoarele măsuri:
- să folosească, cu maximum de rapiditate, autoscările mecanice de 37 şi 45 m cu
lift de salvare rapidă, pe care le va amplasa în dreptul faţadelor clădirii pe care flăcările
nu se propagă spre caturile superioare;
- să transporte la nivelul caturilor incendiate, cu ajutorul lifturilor de pe autoscări
sau al lifturilor cu comandă prioritară din compunerea obiectivului, servanţii şi
mijloacele speciale de salvare din dotare, cum sunt: coşurile, tuburile extensibile şi
cablurile de salvare - pentru etajele superioare, scările din dotare şi pernele pneumatice
de salvare - pentru etajele inferioare.
Scoaterea fumului şi a gazelor arse în exteriorul clădirii, prin ventilarea zonelor
incendiate încă din stadiul iniţial al dezvoltării incendiului, este necesară. Aceasta
contribuie la scăderea presiunii în interior, apărută ca urmare a procesului de ardere,
asigurând astfel eliminarea unuia dintre principalii factori care contribuie la răspândirea
fumului spre alte părţi ale clădirii. În condiţiile actualei dotări a pompierilor, prin
concentrarea mai multor autospeciale pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru
iluminat şi folosirea electroexhaustoarelor, electroventilatoarelor şi bobinelor cu cablu
proiector, alături de organizarea ventilaţiei naturale realizate prin deschiderea ferestrelor
sau prin spargerea lor, în situaţia când clădirea incendiată nu este prevăzută cu sisteme
de ventilaţie, este posibilă efectuarea cu succes a operaţiunii de evacuare a fumului.
În organizarea şi conducerea acţiunilor de stingere a incendiilor izbucnite în
clădirile înalte, comandantul intervenţiei trebuie să ţină cont de următoarele principii:
- transportul forţelor şi mijloacelor pentru stingere în clădirea incendiată trebuie
făcut cu ascensorul cu comandă prioritară (excepţie face situaţia în care incendiul a
izbucnit chiar la etajul tehnic, când servanţii vor trebui să folosească casa scărilor);
- servanţii, echipaţi cu costume de protecţie anticalorieă şi aparate izolante, vor
transporta, în prima urgenţă, furtun şi ţevi tip „C”, pe care le vor racorda la conducta
uscată, alimentată cu apă de maşinile de luptă, sau cu care vor realiza dispozitive de
stingere de sus în jos, prin ferestre, de-a lungul pereţilor clădirii, pe faţadele pe care nu
se propagă incendiul.
Ei vor mai transporta şi lămpi cu acumulator, electroexhaustoare,
electroventilatoare şi bobine cu cablu proiector, în vederea desfăşurării acţiunii de
evacuare ia fumului.

29
 În cazul blocării ascensoarelor, pentru ajungerea în timp scurt a servanţilor şi
accesoriilor în zonele incendiate, se vor folosi autoscările cu ascensor, amplasate în
dreptul faţadelor necuprinse de incendiu;
- punctul de comandă al acţiunii trebuie instalat la etajul unde a izbucnit
incendiul, iar la incendiile de mari proporţii, într-un punct central al clădirii.
Întrucât în situaţiile de incendiu la clădirile înalte, pe străzile din jurul
construcţiei incendiate şi pe cele vecine se adună un mare număr de curioşi, care
îngreunează accesul maşinilor de luptă şi servanţilor la incendiu, realizarea
dispozitivelor şi manevra acestora, este necesar, pentru instaurarea ordinii, să se
folosească cooperarea cu organele de miliţie, iar când forţele acestora sunt insuficiente,
să se apeleze la sprijinul altor forţe ale Ministerului de Interne şi Ministerului Apărării
Naţionale din localitate.
Acţiunea de stingere se organizează, de regulă, din interior, punerea rapidă în
funcţiune a mijloacelor de stingere existente în clădire (instalaţii sprinkler, hidranţi
interiori etc.), atacul trebuind realizat prin ambele case ale scărilor.
Organizarea stingerii se face pe sectoare de intervenţie, instalate la etajul
incendiat, la cele superioare şi la cel inferior, cu misiunea de instaurare a ordinii şi
limitarea efectelor panicii, de evacuare a persoanelor şi fumului, de localizare şi
lichidare a incendiului, cu dispozitiv de luptă circular şi etajat.
Pentru oprirea dezvoltării incendiului pe căi ascunse (canale de ventilaţie, ghene
tehnice sau alte goluri etc), comandantul intervenţiei va destina ţevi tip ,,C” pentru
umectarea acestora.
În cazul când staţia de pompe nu funcţionează, datorită scoaterii de sub tensiune
sau deteriorării instalaţiilor electrice de iluminat şi forţă, alimentarea reţelei interioare
de apă se va face cu maşinile de luptă din dotarea formaţiilor civile de pompieri sau a
subunităţilor pompieri militari.
În raport cu gradul de inundare cu fum şi de propagare a incendiului la caturile
superioare, comandantul intervenţiei trebuie să hotărască acţionarea sistemelor de
ventilaţie, în vederea evacuării aerului viciat şi alimentării cu aer proaspăt a zonelor
inundate, aceasta în funcţie şi de prezenţa vântului şi de condiţiile meteorologice locale.
Pentru lichidarea flăcărilor ce se extind prin ferestrele etajelor incendiate, spre
caturile superioare, datorită tirajului şi vântului, se recomandă folosirea ţevilor
autotunurilor, care au posibilitatea să fuleze apa la cotele cele mai înalte ale clădirilor,
să lichideze aceste flăcări şi chiar să introducă apa în încăperile incendiate prin ferestre,
facilitând astfel intervenţia pentru salvarea persoanelor din catul respectiv sau pentru
stingerea incendiului în încăperile interioare. În acest scop, se vor folosi şi ţevile de la
vârful autoscărilor, care se pot manevra cu multă uşurinţă.
În încăperile de locuit se va acţiona cu jeturi de apă, refulate ţevi tip ,,C” cu
ajutaje pulverizatoare.
Pentru lichidarea incendiilor izbucnite la instalaţiile electrice de iluminat şi forţă,
se va proceda mai întâi la deconectarea şi scoaterea acestora de sub tensiune, după care
se va acţiona pentru stingere stingătoare cu bioxid de carbon şi, numai cu caracter de
excepţie, apă pulverizată.
Când se acţionează la aceste instalaţii, comandantul intervenţiei mai este obligat
să execute controlul traseelor de cabluri la etajul tehnic şi la etajul inferior acestuia,
pentru a determina starea cablurilor şi pentru a lichida eventualele focare descoperite la
învelitorile de protecţie a acestora.
Dacă s-au incendiat ghenele de evacuare a gunoaielor sau depozitele din subsol,
se va acţiona cu apă pulverizată, realizându-se un dispozitiv etajat, până la ultimul cat
30
prevăzut cu aceste ghene. Este necesar să se destine ţevi tip ,,C” la fiecare etaj, întrucât
deschiderile de acces la aceste ghene nu sunt protejate cu dispozitive de limitarea
propagării fumului şi gazelor fierbinţi, existând, deci, pericolul producerii incendiului la
caturile superioare ale clădirii.
Fiind obligaţi să manevreze ţevile foarte aproape de focar, pompierii vor folosi pe
timpul intervenţiei costume de protecţie anticalorică, măşti contra fumului şi gazelor
prevăzute cu cartuş pentru oxid de carbon sau polivalent, dar mai ales, cu aparate
izolante.
Pentru folosirea cât mai eficace a ţevilor, servanţii vor fi rulaţi la lucru, după un
anumit timp de expunere la căldură, şi vor lucra în echipe de cel puţin doi, pentru a se
întrajutora.
În ducerea acţiunilor de salvare a oamenilor şi de stingere a incendiilor, o foarte
mare importanţă o are organizarea şi asigurarea legăturilor radio între comandantul
intervenţiei şi personalul numit pentru dirijarea evacuării persoanelor din încăperile
etajelor incendiate, între comandant şi şefii sectoarelor de intervenţie şi sectorului
tablourilor de acţionare a sistemelor de ventilaţie.

CAPITOLUL 8
INTERVENŢIA POMPIERILOR PENTRU STINGEREA INCENDIILOR
ÎN CLĂDIRI CU AGLOMERĂRI DE PERSOANE

I. STINGEREA INCENDIILOR ÎN SĂLILE DE SPECTACOLE

Din grupa săli de spectacole fac parte: opera, opereta, teatrele, casele de cultură,
cinematografele, căminele culturale, teatrele de vară, circurile etc.
În sălile de spectacole şi anexele acestora cel mai frecvent izbucnesc incendii în:
- casa scenei (pe scenă, în buzunarele acesteia şi sub scenă);
- în sălile de spectacole;
- la acoperişurile sălilor de spectacole;
- în cabinele de proiecţie ale cinematografelor.
În casa scenei sunt posibile incendiile din cauza:
- prezenţei unei mari cantităţi de material lemnos, folosit în construcţia scenei şi
decorurilor ori aflate pe scenă, în buzunarele scenei şi sub scenă;
- existenţei recuzitei, formată în cea mai mare parte din materiale combustibile
(ţesături, hârtie, mobilier etc.);
- folosirii pe timpul repetiţiilor şi spectacolelor a focului deschis şi a artificiilor,
care pot aprinde materialele combustibile;
- prezenţei orgii de lumini (când aceasta este amplasată pe scenă) sau a altor
instalaţii electrice de iluminat şi forţă, care pot da naştere la scurtcircuite urmate de
incendii.
Sălile de spectacole prezintă pericol de incendiu datorită:
- existenţei unei mari cantităţi de materiale combustibile, sub forma mobilierului
şi a capitonajelor acustice;
- prezenţei balcoanelor, care, în majoritatea lor, sunt construite din lemn.
Acoperişul sălilor de spectacole, de regulă, este construit din materiale
combustibile, prezentând, la rândul său, pericol de incendiu.
În podul şi la acoperişul unor săli de spectacole, pericolul este mărit şi de faptul
că de fermele podului se suspendă candelabrele folosite la iluminatul sălii de spectacole
şi care, în caz de incendiu, se pot prăbuşi în sală.
31
 Incendiile izbucnite la cinematografe au aceleaşi caracteristici cu cele de la teatre,
proporţiile şi posibilităţile de propagare a lor depinzând de mărimea şi de gradul de
combustibilitate ale construcţiei şi dotărilor cinematografului. Ele pot izbucni la:
- cabina de proiecţie, cu tendinţă de propagare spre sala de spectacole;
- sala de spectacole, cu tendinţă de propagare spre cabina de proiecţie.
1. Caracteristicile incendiilor
a). În casa scenei, în timpul incendiului, materialele combustibile se aprind cu
uşurinţă, prezenţa lor în cantităţi, mari contribuind la propagarea rapidă a incendiului.
Prezenţa decorurilor suspendate permite propagarea incendiului pe verticală şi
duce la aprinderea întregii case a scenei. Existenţa volumului de aer în casa scenei cât şi
a numeroaselor deschideri între scenă şi încăperile din jurul ei (buzunare, cabine pentru
actori, birouri, magazii de materiale şi recuzită), contribuie din plin la propagarea
incendiului, mai ales dacă pe timpul acestuia ele nu au fost închise.
Închiderea tuturor golurilor şi păstrarea lor astfel, contribuie la localizarea
temporară a incendiului, în limitele scenei propriu-zise, cât şi la micşorarea intensităţii
arderii, pe măsura acumulării fumului şi a altor produse ale arderii incomplete.
Deschiderea bruscă a golurilor din casa scenei, fără prezenţa ţevilor, duce la
alimentarea incendiului cu noi cantităţi de aer, lucru ce determină o creştere rapidă a
intensităţii arderii şi propagarea focului, prin aceste goluri, la încăperile vecine. Prin
intermediul podelei combustibile, incendiul se poate propaga şi sub scenă.
Incendiile din casa scenei dezvoltă temperaturi cuprinse între 1000-2000°C şi au
ca efect deformarea construcţiilor metalice, distrugerea rapidă a decorurilor suspendate
de grătare şi a întregului a de suspendare, precum şi prăbuşirea lor pe scena
propriu-zisă, fapt ce va determina creşterea intensităţii arderii şi va îngreuna şi mai
desfăşurarea acţiunii de stingere.

b). Sala de spectacol ocupă al doilea loc în ceea ce priveşte dezvoltarea

incendiilor. Aici, volumul mare al sălii creează condiţii rabile formării tirajului (a
schimbului de gaze). La aceasta mai contribuie şi existenţa sistemelor de ventilaţie,
oare, în situaţia când nu au fost deconectate, vor înlesni propagarea incendiului spre
scenă, loji, balcoane şi acoperiş.
Propagarea incendiului în sală este favorizată şi de prezenţa unor mari cantităţi de
materiale combustibile ce compun ornamentaţiille pereţilor furniruiţi (tapiţeriilor cu
ţesături sau mase plastice), precum şi a mobilierului din dotarea sălii.
Incendiul izbucnit în sală prezintă un mare pericol pentru a mai ales când nu a
fost coborâtă cortina metalică, iar trapele de aerisire din partea superioară a scenei nu au
fost închise, întrucât poate duce la formarea unui tiraj puternic spre scenă, generând
situaţii dintre mai grave, cum sunt incendiile generalizate la întregul teatru.
Fumul şi produşii arderii incomplete (acumulaţi în sală) în situaţia izbucnirii unui
incendiu pe timpul spectacolelor, îngreunează operaţiunile de evacuare a spectatorilor,
contribuind la creşterea panicii, datorit reducerii condiţiilor de vizibilitate, şi la
provocarea de victime, da scăderii procentului de oxigen sub 17%. De reţinut este faptul
că o sală de spectacole cu dezvoltare medie se inundă cu fum în 1-2 min.
Gazele fierbinţi rezultate din ardere se acumulează în parte superioară a sălii, în
zona balcoanelor şi planşeului. Apoi, prin intermediul golurilor, pătrund în podul sălii,
inundându-1 şi pregătind materialele combustibile pentru aprindere (deshidratare,
distilare, aprindere).

32
 c). Incendiile izbucnite în podurile şi la acoperişurile sălilor de spectacole au
comportări şi caracteristici similare cu cele izbucnite la podurile şi acoperişurile
construcţiilor obişnuite.
În plină dezvoltare, incendiul degajă temperaturi de 1100-1200°C, datorită arderii
diferitelor substanţe combustibile şi inflamabile folosite în teatre, fapt care îngreunează
foarte mult acţiunea servanţilor şi apropierea lor de focar. Caracteristic este faptul că
atunci când podurile sălilor de spectacol au acoperiş comun cu scenele, apare pericolul
prăbuşirii incendiilor la scenă şi în sală. Pierderea capacităţii portante a elementelor de
construcţie ale acoperişurilor duce la prăbuşirea acestora în poduri şi, de aici, în sală,
unde distrug balcoanele şi lojele, incendiul propagându-se la întreaga sală şi la scenă,
atunci când aceasta din urmă nu are cortină metalică ori golul cortinei nu este protejat
cu instalaţii tip drencer şi ou ţevi racordate la hidranţii de pe scenă.
Din aceeaşi cauză, candelabrele, cu greutatea de 2-3 tone, se prăbuşesc în sală,
deteriorează mobilierul, provoacă victime şi contribuie la creşterea intensităţii arderii în
zona prăbuşirii.
2. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere
a). Recunoaşterea
Existenţa a numeroase încăperi cu diferite destinaţii (ateliere, depozite de recuzită
şi decoruri, cabine pentru actori, cabine pentru maşinişti etc), impune prezenţa
obligatorie în componenţa echipei de recunoaştere a unor persoane din partea
obiectivului (şeful formaţiei civile de pompieri, regizorul de scenă, directorul
administrativ etc.). Aceştia trebuie să conducă echipa de recunoaştere, pe căi de acces
scurte şi sigure, spre locurile cele mai periculoase, iar ulterior tot ei vor călăuzi şi
echipele de salvare.
Recunoaşterea începe cu stabilirea situaţiei incendiului după indicii exteriori
(fum, flăcări etc.), precum şi pe ibaza informaţiilor obţinute din raportul şefului
formaţiei civile de pompieri sau a datelor furnizate de martorii oculari.
În situaţiile când până la sosirea subunităţii nu au fost evacuaţi spectatorii, artiştii
şi personalul de deservire, folosindu-se scările de serviciu, de incendiu sau intrările
secundare, se va urmări ajungerea, în timpul cel mai scurt, în încăperile cu oameni. Se
va avea în vedere ca, încă de la sosirea pompierilor, să se înlăture panica şi să se
stabilească calmul general, organizându-se evacuarea rapidă a persoanelor rămase în
clădire şi salvarea celor aflate în pericol.
În raport de locul de izbucnire a incendiului, recunoaşterea se execută astfel:
- dacă incendiul a izbucnit pe scenă, recunoaşterea se execută dinspre sală spre
scenă;
- dacă incendiul a izbucnit în sală, recunoaşterea începe dinspre scenă spre sală;
- dacă incendiul a izbucnit la acoperiş, recunoaşterea se execută din sală spre pod
şi acoperiş.
Pe timpul recunoaşterii, comandantul intervenţiei va stabili:
- prezenţa persoanelor aflate în pericol, locul unde se găsesc, căile şi mijloacele
de salvare;
- locul, mărimea şi posibilităţile de propagare a incendiului;
- dacă a fost sau nu coborâtă cortina metalică. În situaţi aceasta nu a fost coborâtă,
se va acţiona pentru coborârea ei chiar pe timpul recunoaşterii;
- dacă au fost deconectate şi scoase de sub tensiune instalaţiile de forţă, iluminat,
ventilaţie şi dacă s-a întrerupt alimentarea cu sau lichide combustibile a sistemului de
încălzire;
- dacă a fost pus în funcţie iluminatul de siguranţă;
33
 - dacă s-au acţionat instalaţiile interioare de alimentare cu şi instalaţiile speciale
de stins, incendiul (cu bioxid de carbon, cu şi bioxid de carbon, tip drencer şi sprinkler,
ţevile de la hidranţii tenori şi tunurile de apă de pe scenă);
- dacă au fost închise toate golurile şi trapele, în vederea limitării propagării
incendiului, a împiedicării formării tirajului şi a efectuării schimbului de gaze;
- dacă au fost coborâte pe scenă decorurile suspendate;
- căile pe unde se vor introduce dispozitivele de luptă;
- măsurile de securitate pentru personalul ce acţionează la incendiu.
La incendiile izbucnite în cinematografe, se va urmări, în mod deosebit, dacă au
fost evacuaţi spectatorii şi operatorii, dacă din cabinele de proiecţie au fost scoase rolele
cu peliculele de film şi aparatele proiecţie, iar din sală au fost evacuate aparatura de
sonorizare şi mobilierul.
b). Substanţe stingătoare.
În general, pentru stingerea incendiilor izbucnite în sălile aglomerate, ca
substanţă stingătoare se foloseşte apa. Pe scenă şi la acoperişuri, apa va fi refulată cu
ţevi tip „B”, iar în sălile de spectacol şi cabinele de proiecţie se folosesc ţevile tip „C”
cu robinet şi cu ajutaje pulverizatoare. Servanţii trebuie să folosească aparatele izolante
şi să fie asiguraţi, cu ajutorul cordiţelor, de elementele portante ale construcţiei, mai ales
când lucrează la înălţime.
c). Stingerea.
Întrucât realizarea dispozitivelor premergătoare şi a celor de intervenţie se
execută concomitent cu operaţiunile de evacuare şi salvare a spectatorilor,
actorilor şi personalului de deservire, se impune necesitatea ca, iniţial, acestea să fie
realizate spre şi prin intrările secundare, scările de serviciu şi de incendiu. Căile
principale de acces vor fi folosite numai pentru salvări de oameni şi evacuări de
bunuri materiale.
Direcţiile principale de atac se aleg în raport de locul de izbucnire a incendiului şi
de direcţiile de propagare a acestuia, astfel:
- în situaţia unui incendiu izbucnit pe scenă, unde nu există cortină metalică sau
aceasta nu a fost coborâtă, direcţia principală de atac se alege dinspre sală spre scenă,
asigurându-se, astfel, salvarea sălii. După ce cortina metalică a fost coborâtă, se destină
ţevi pentru răcirea ei în permanenţă, iar cu majoritatea forţelor se atacă incendiul,
circular, prin deschiderile existente, limitându-se propagarea acestuia la sală, sub scenă,
la buzunare, pasarele şi grătare;
- dacă incendiul a izbucnit în sală, direcţia principală de atac se alege dinspre
scenă spre sală, asigurându-se, astfel, protecţia scenei;
- când incendiul a izbucnit la acoperiş, direcţia hotărâtoare de acţiune se alege
dinspre sală spre acoperiş, urmărindu-se, în mod deosebit, protejarea elementelor de
susţinere ale acoperişului şi candelabrelor.
În toate situaţiile, în raport de sursele de apă exterioare şi de forţele şi mijloacele
de care dispune, comandantul intervenţiei trebuie să realizeze atacul circular al
incendiului, organizând acţiunea de stingere pe sectoare de intervenţie, după cum
urmează:
În cazul incendiilor izbucnite pe scenă:
- un sector de intervenţie pe scenă, folosindu-se intrările din buzunare şi anexe, cu
dispozitive eşalonate la toate nivelele scenei, având misiunea de. a proteja şi cortina
metalică dinspre scenă;

34
 - un sector de intervenţie în sala de spectacole, cu eşalonarea dispozitivului la
parter, lojă şi balcoane, având misiunea de protejarea cortinei metalice dinspre sală sau
protecţia partalului scenei, în lipsa cortinei metalice;
- un sector de intervenţie la nivelul pasarelelor şi acoperişului casei scenei, având
misiunea de a acţiona asupra incendiului propagat la decorurile suspendate (dacă nu au
fost coborâte) şi de a asigura protecţia grătarelor şi dispozitivelor de suspendare a
decorurilor.
În toate sectoarele de intervenţie, se va acorda o grijă deosebită iluminatului
locurilor de lucru, precum şi evacuării fumului, folosindu-se agregatele din dotarea
autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat sau, în lipsa acesteia,
proiectoarele de pe maşini şi farurile acestora. Se mai poate dirija un număr minim de
proiectoare pe direcţiile hotărâtoare de acţiune, concentrându-se cablurile proiector de
pe toate maşinile de luptă.
Pe timpul desfăşurării acţiunii de stingere, situaţia impune uneori cu necesitate
deschiderea golurilor scenei. Aceste situaţii se pot ivi:
- când pericolul de propagarea incendiului dinspre scenă spre sală (mai ales
când portalul scenei nu a fost protejat prin cortina talică) şi spre anexele scenei este
iminent. În această împrejurare deschiderea tuturor golurilor va schimba rapid situaţia
incendiului. Afluxul masiv de aer proaspăt va determina intensificarea arderii în această
zonă şi propagarea rapidă a incendiului pe verticală, în direcţia grătarelor. Comandantul
intervenţiei poate recurge la această măsură numai dacă prin recunoaştere amănunţită
stabileşte că, procedând altfel, s-ar naşte pericolul ca incendiul să se extindă asupra
întregului teatru şi că forţele şi mijloacele ce le are la dispoziţie nu-i permit oprirea
propagării incendiului pe aliniamentul casei scenei;
- când casa scenei, anexele acesteia şi sala de spectacole sunt inundate cu fum,
care îngreunează executarea misiunii de localizare şi lichidare a incendiului, în lipsa
autospecialei pentru evacuarea fum gazelor şi pentru iluminat.
Şi în acest caz, reuşita acţiunii de localizare şi lichidare a incendiului în limitele
casei scenei este determinată de deschiderea golurilor. Condiţia este, însă, ca acest lucru
să se facă numai în prezenţa ţevilor amplasate în aceste goluri, iar instalaţiile fixe de
stins incendiul (drecere, sprinklere etc.) să funcţioneze.
Existenţa incendiului pe scenă, cu toţi factorii care determină intensificarea
arderilor şi propagarea lui pe anumite direcţii, duce la; prăbuşirea unor decoruri
suspendate, a unor părţi din grătare sau chiar la prăbuşirea scenei propriu-zise la caturile
inferioare şi, implicit, la deteriorarea unor conducte de apă, a tunurilor de apă amplasate
pe scenă sau a unor părţi din instalaţiile drencer şi sprinkler. Acest lucru duce la un
consum iraţional al apei şi la inundarea subscenei şi buzunar acesteia, cât şi la
deteriorarea unor bunuri materiale adăpostite aici. În această situaţie, comandantul
intervenţiei trebuie să ia măsura opririi alimentării cu apă a acestor instalaţii, prin
deconectarea pompelor alimentare şi închiderea vanelor de la reţeaua de alimentare a
oraşului.
În cazul incendiilor izbucnite în sală, comandantul va organiza mătoarele
sectoare de intervenţie:
- un sector de intervenţie în sală, cu dispozitiv eşalonat la parterul sălii, loje şi
balcoane, cu misiunea de localizare şi lichidare a incendiului, de protecţie a cortinei
metalice coborâte (sau a portalului scenei, când lipseşte cortina metalică) şi de limitare a
propagării incendiului spre scenă;
- un sector de intervenţie la scenă, cu misiunea de protejare a cortinei metalice din
partea dinspre scenă (sau a portalului scenei, în cazul lipsei cortinei metalice);
35
 - un sector de intervenţie la pod şi acoperiş, cu misiunea de
supraveghere, localizare şi lichidare a incendiului, în cazul propagării acestuia de
la sală, prin intermediul planşeului combustibil.

În cazul incendiilor izbucnite in podurile şi la acoperişurile sălilor de spectacole,

se va organiza:
- un sector de intervenţie cu misiunea de localizare şi lichidare a incendiului la
acoperiş şi pod;
- un sector de intervenţie cu misiunea de supraveghere, localizare şi lichidare a
incendiului în sală, cu dispozitiv eşalonat pe verticală, în primul rând la balcon şi parter
şi apoi la lojă;
- un sector de intervenţie la acoperişul şi casa scenei, în situaţia când atât sala cât
şi scena au acelaşi acoperiş. Direcţia hotărâtoare de acţiune trebuie aleasă în partea
acoperişului dinspre scenă, cu misiunea de a limita propagarea incendiului spre casa
scenei.
Intervenţia la incendiile izbucnite la sălile de spectacole, în cele trei cazuri
analizate mai sus, presupune pentru comandantul intervenţiei următoarele obligaţii:
- de a deconecta şi scoate de sub tensiune toate instalaţiile electrice (de iluminat,
de forţă şi de ventilaţie), cu excepţia iluminatului de siguranţă;
- de a opri alimentarea cu combustibili (solizi, lichizi sau gazoşi) a instalaţiilor de
încălzire;
- de a asigura, cu toate mijloacele, iluminatul sectoarelor de stingere şi de
evacuare a oamenilor;
- de a acorda o grijă deosebită asigurării securităţii servanţilor pe timpul lucrului
la incendiu, prin amplasarea lor în golurile uşilor şi ferestrelor, în apropierea zidurilor
portante şi, în mod excepţional, pe acoperiş, în cazul când acesta are învelitori
combustibile sau pentru a se lucra de pe acoperiş în casa scenei. Servanţii vor fi
asiguraţi cu cordiţe de salvare, vor lucra în echipe de cel puţin doi oameni şi vor fi
echipaţi cu măşti contra fumului şi gazelor cu cartuş polivalent sau cu aparate izolante.
În cazul prăbuşirii acoperişurilor peste planşee, în sală, comandantul intervenţiei
trebuie să manevreze în aşa fel dispozitivul de intervenţie încât majoritatea forţelor şi
mijloacelor să fie concentrate pe perimetrul zidurilor portante, evitându-se astfel
accidentarea servanţilor, deteriorarea accesoriilor folosite în acţiunea de stingere şi
propagare a incendiului la încăperile vecine.
Complexitatea problemelor de rezolvat pe timpul acţiunii de stingere impune o
conducere fermă şi o execuţie ireproşabilă a ordinelor şi misiunilor.
Un rol deosebit de important îl are grupa operativă, al cărui nucleu trebuie să se
formeze imediat după sosirea la locul incendiului. Transmiterea ordinelor şi rapoartelor
trebuie făcută prin agenţi şi prin staţiile de radio din dotarea pompierilor.
Din categoria celorlalte săli aglomerate, câteva particularităţi le prezintă teatrele
de vară şi circurile. Ambele categorii de obiective au întrebuinţări limitate în timp.
Unele teatre de vară au casa scenei şi buzunarele acesteia construite din materiale
combustibile, prezentând pericole şi particularităţi ale dezvoltării incendiilor similare
teatrelor obişnuite. Pericolul dezvoltării incendiului este mărit, datorită marilor cantităţi
de materiale combustibile din componenţa construcţiei, cât şi datorită plasării acesteia
în aer liber.
În caz de incendiu la un teatru de vară, realizarea dispozitivelor premergătoare şi
de intervenţie trebuie făcută evitându-se căile de evacuare a spectatorilor, prin căi
secundare, cum sunt: curţile şi grădinile apropiate construcţiei incendiate.
36
 Succesul acţiunii de stingere esie determinat de cunoaşterea obiectivului de către
întregul efectiv, de asigurarea intrării rapide în acţiune şi a continuităţii în refularea apei
necesare, respectându-se principiile de stingere stabilite pentru localizarea şi lichidarea
incendiilor din sălile aglomerate.
În circuri, pericolul de incendiu este generat de existenţa unei mari cantităţi de
materiale combustibile: rampele, mobilierul, talaşul etc., aflate în incinta circului, cât şi
în anexele acestuia (cabine pentru actori, bucătării pentru animale, grajduri, cuşti,
depozite de furaje etc).
Incendii în circuri pot izbucni:
- în circul propriu-zis (amfiteatru, tribune sau acoperiş);
- în anexele circului.
Incendiul izbucnit în circul propriu-zis pune probleme deosebite comandantului
intervenţiei, mai ales din punct de vedere al evacuării spectatorilor, întrucât pe timpul
executării acestei operaţiuni se pot ivi dese cazuri de panică şi accidentări.
Datorită temperaturilor dezvoltate prin arderea materialelor combustibile din
circuri, are loc pierderea capacităţii portante a elementelor de susţinere a imensului cort
din pânză cauciucată (stâlpi şi ferme metalice) şi prăbuşirea acestuia peste persoanele
care nu s-au evacuat.
Prezenţa instalaţiilor electrice cu caracter temporar, având numeroase racorduri
şi legături neprotejate, poate facilita electrocutările.
Incendiile izbucnite la circul propriu-zis au tendinţa de a se propaga spre anexele
acestuia, unde se găsesc, de asemenea, multe materiale combustibile.
Caracteristic este faptul că, de regulă, în zonele de amplasare a circurilor lipsesc
sursele de apă cu o capacitate corespunzătoare nevoilor de stingere.
În caz de incendiu, comandantul intervenţiei trebuie să acorde o atenţie deosebită
evacuării tuturor persoanelor aflate în incinta circului, precum şi limitării propagării
incendiului spre anexele acestuia.
El va trebui să realizeze dispozitivele de intervenţie prin intrările mai puţin
frecventate de către public, respectiv dinspre anexe, şi să intervină autoritar pentru a
stabili ordinea de evacuare şi a micşora panica ce se creează în asemenea situaţii,
asigurând, totodată, iluminatul necesar evacuării rapide a spectatorilor.
Ţevile tip „B”, introduse dinspre anexe, vor primi în principal misiunea de protejare a
căilor de evacuare, acţionând pentru răcirea stâlpilor de susţinere şi lichidarea
incendiilor la cortul de pânză cauciucată.
Împreună cu personalul circului, comandantul intervenţiei va lua măsuri de
zăvorârea cuştilor cu animale sălbatice şi evacuarea acestora din zona periclitată,
folosind, în acest scop, mijloacele de transport din dotarea circului. Animalele
domestice se vor evacua de către îngrijitori, fiind ţinute, apoi, legate şi sub pază. În
acelaşi fel vor fi evacuate şi rulotele personalului circului, precum şi bunurile materiale
de preţ aparţinând acestuia (recuzita).
Când incendiul a izbucnit la anexele circului, comandantul intervenţiei va acorda
o atenţie deosebită limitării propagării incendiului la circul propriu-zis.
În cazurile grele (iminenta propagare a incendiului la circul propriu-zis, datorită
vântului puternic şi lipsei de apă), comandantul intervenţiei trebuie să ia măsuri de
evacuare a spectatorilor şi a instalaţiilor de radioamplificare (staţii, difuzoare,
magnetofoane etc.).
Deosebit de importantă apare aici necesitatea cooperării cu organele de miliţie,
pentru păstrarea ordinii în vederea evacuării şi îndepărtării curioşilor, care pot îngreuna
manevra de materiale şi acţiunea de stingere.
37
 II. STINGEREA INCENDIILOR IN INSTITUŢIILE MEDICALE
Din grupa „instituţii medicale” fac parte: spitalele, policlinicile, dispensarele,
casele de naştere, sanatoriile balneare etc.
1. Caracteristicile constructive ale clădirilor instituţiilor medicale
Clădirile instituţiilor medicale sunt construcţii special amenajate pentru
deservirea oamenilor în scop de tratament şi recuperare, având gradul I-III de rezistenţă
la foc.
Din punct de vedere constructiv, aceste clădiri sunt de tip coridor cu 1-15 nivele,
prevăzute cu cel puţin două scări şi cu ascensoare.
În afara sălilor pentru bolnavi, clădirile instituţiilor medicale mai dispun de săli
de operaţii şi tratamente, laboratoare, farmacii, cabinete medicale cu aparatură şi
instrumentar medical de mare valoare tehnică ştiinţifică şi materială, bucătării, spălătorii
şi călcătorii, depozite de materiale.
În toate aceste încăperi se găsesc materiale combustibile: vata şi lâna din
compunerea saltelelor şi păturilor, ţesături de bumbac sub forma lenjeriei şi, mai ales,
substanţe chimice şi lichide inflamabile (alcool etilic şi metilic, eter, colodiu şi chiar
mici cantităţi de substanţe radioactive), capabile să genereze incendii sau să contribuie
la propagarea acestora.
2. Caracteristicile incendiilor din încăperile instituţiilor medicale
Incendiile izbucnite în încăperile instituţiilor medicale se caracterizează prin:
- o dezvoltare rapidă, favorizată, în clădirile vechi, de prezenţa elementelor de
construcţie combustibile (planşee, poduri, acoperişuri, scări etc.), iar în clădirile noi, de
dispunerea specifică a încăperilor tip coridor şi a sistemelor de ventilaţie şi de prezenţa
substanţelor combustibile din saloane sau a substanţelor chimice şi inflamabile din
farmacii şi laboratoare;
- degajarea, pe timpul arderii, a unor temperaturi ridicate - 800-1000°C - şi a unor
mari cantităţi de fum şi produşi ai arderii incomplete, în special oxid şi bioxid de
carbon, care, de regulă, se acumulează în laboratoare, depozite, farmacii, în casa scărilor
şi pe coridoare, fapt ce va îngreuna substanţial operaţiunile de salvare şi evacuare a
bolnavilor;
- prăbuşirea, în construcţiile vechi, a scărilor interioare şi a planşeelor
combustibile din saloanele cu bolnavi şi crearea panicii în rândul acestora, lucru ce va
complica şi mai mult operaţiunea de salvare, cu atât mai mult cu cât mulţi bolnavi nu au
posibilitatea să se deplaseze singuri (sunt infirmi, operaţi, urmează tratamente speciale).
3. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere
a). Recunoaşterea
Ţinând cont de numărul mare şi de situaţia deosebită a persoanelor aflate în
încăperile instituţiilor medicale (bolnavi, unii din ei aflaţi în imposibilitate de a se
deplasa, datorită afecţiunilor, operaţiilor etc.), comandantul intervenţiei trebuie să
execute recunoaşterea însoţit de personalul specializat din cadrul spitalului (policlinicii,
sanatoriului), care să-1 conducă, pe drumul cel mai scurt, în secţiile periclitate şi să-1
ajute să stabilească, în raport de situaţia existentă, măsurile ce se impun pentru
evacuarea rapidă şi fără complicaţii medicale a bolnavilor, pentru evacuarea aparatajului
şi instrumentarului medical şi chiar pentru stingerea incendiului.
Recunoaşterea trebuie executată simultan pe mai multe direcţii, cu multă
precauţie şi, pe cât posibil, fără a intra în saloanele cu bolnavi, în scopul evitării creării
panicii în rândul acestora. În cazul necesităţii pătrunderii în saloanele cu bolnavi a

38
personalului echipei de recunoaştere, acesta va trebui să fie îmbrăcat cu halate albe şi să
nu poarte căştile de protecţie.
Pe timpul recunoaşterii, comandantul intervenţiei va stabili:
- pericolul ce-1 prezintă incendiul pentru bolnavi şi personalul tehnico-medical;
- numărul bolnavilor aflaţi în secţiile periclitate de incendiu;
- prezenţa personalului medico-sanitar capabil să execute evacuarea bolnavilor
gravi, a celor operaţi, a celor afectaţi de boli contagioase sau care nu se pot deplasa
singuri;
- existenţa mijloacelor speciale de transport (tărgi, cărucioare pentru operaţii etc.),
necesare evacuării bolnavilor;
- măsurile luate de personalul medico-sanitar pentru salvarea şi evacuarea
bolnavilor din încăperile periclitate de incendiu;
- starea bolnavilor care trebuie evacuaţi şi locurile unde vor fi transportaţi în
vederea continuării tratamentelor (transfuzii, perfuzii etc.), urgenţa evacuării;
- numărul bolnavilor care se deplasează dirijat, căile de evacuare şi locul unde vor
fi adăpostiţi după scoaterea lor din zonele ameninţate de incendiu;
- prezenţa în sălile de operaţie a bolnavilor asupra cărora se execută intervenţii
chirurgicale ce nu pot fi întrerupte şi măsurile speciale ce trebuie luate pentru asigurarea
continuităţii acestora (asigurarea iluminatului cu proiectoarele din dotarea
autospecialelor pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat, evacuarea
fumului, protecţia sălilor de operaţie împotriva efectului focului şi a apei refulate pe
timpul ducerii acţiunilor de stingere);
- locul incendiului, proporţiile acestuia şi posibilităţile lui de propagare;
- existenţa aparaturii, a instrumentarului medical valoros şi a medicamentelor în
încăperile cuprinse de incendiu sau ameninţate de către acesta şi măsurile ce trebuie
luate pentru evacuarea sau protejarea lor împotriva efectelor distructive ale fumului,
focului sau apei;
- posibilitatea evacuării fumului de pe coridoare, din holuri şi casele scărilor, în
vederea facilitării acţiunii de evacuare a bolnavilor, a personalului medico-sanitar, a
instrumentarului şi aparaturii;
- căile cele mai scurte pe care să se realizeze dispozitivele de luptă, fără a
îngreuna sau împiedica însă operaţiunile de salvare şi evacuare.
b). Substanţe stingătoare
Pentru stingerea incendiilor izbucnite în încăperile instituţiilor medicale, se vor
folosi următoarele substanţe stingătoare:
- apa, refulată cu ţevi tip „C”, cu robinet şi ajutaje pulverizatoare;
- pulberile stingătoare sau spumele cu coeficient mare de înfoiere;
- apa, refulată cu ţevi tip „B” şi jet compact, la stingerea incendiilor din poduri şi
de la acoperişurile construcţiilor.
c). Stingerea
În cazul incendiilor izbucnite în încăperile instituţiilor medicale, operaţiunile de
stingere sunt mult îngreunate, datorită prezenţei bolnavilor în încăperile incendiate sau a
celor ameninţate.
Din această cauză, acţiunea de stingere a incendiului trebuie să fie subordonată
operaţiunilor de salvare a persoanelor aflate în pericol.
Una din sarcinile deosebite ce revin comandantului intervenţiei este aceea de a
preveni panica şi a menţine calmul şi ordinea fermă, mai ales în casele de naştere şi în
sanatoriile de neuropsihiatrie, pe timpul salvării şi evacuării bolnavilor, folosind în acest
scop personalul spitalului. El trebuie, totodată, să ia măsuri, prin intermediul
39
personalului tehnico-medical din componenţa echipei de recunoaştere, de scoatere de
sub tensiune a instalaţiilor electrice de electroterapie, iluminat, forţă, ventilaţie etc.
Dacă în sălile de operaţii se lucrează, comandantul intervenţiei va lua măsuri să
protejeze aceste săli împotriva focului şi fumului, destinând ţevi cu misiune specială de
protecţie, iar în caz de nevoie, folosind accesoriile specializate din dotarea autospecialei
pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat, să evacueze fumul, să asigure aer
proaspăt şi să alimenteze instalaţiile de iluminat ale acestei săli.
În perioada executării operaţiunilor de salvare, comandantul intervenţiei va
destina, în primul rând, ţevi cu misiunea de protejare a căilor de acces pe care a hotărât
să se execute evacuarea, precum şi cu misiunea de limitare a propagării incendiului spre
încăperile unde s-au refugiat cei cuprinşi de incendiu sau în care au rămas persoane
blocate, din cauza prăbuşirii elementelor de construcţie ale clădirii.
În desfăşurarea acţiunilor de stingere, comandantul intervenţiei este obligat:
- să asigure protejarea contra apei a depozitelor de medicamente, a farmaciilor,
laboratoarelor şi aparatelor din sălile de tratament;
- să organizeze stingerea incendiului pe sectoare de stingere, de regulă pe nivele,
etajând ţevile, în scopul opririi propagării incendiului pe orizontală şi verticală;
- să realizeze stingerea incendiilor de saloane şi din săli de operaţii, cu apă
pulverizată, însă numai după evacuarea bolnavilor;
- să asigure securitatea servanţilor care acţionează pentru localizarea şi lichidarea
incendiului, ordonînd echiparea acestora cu mijloacele de protecţie individuală, cum
sunt: aparatele izolante, măştile contra fumului şi gazelor etc.
O altă activitate importantă a comandantului intervenţiei se referă la organizarea
salvării şi evacuării aparatajului şi instrumentarului medical valoros, cât şi a aparatelor
şi substanţelor din laboratoarele medicale, a medicamentelor din farmacii - în cazul
când acestea sunt în pericol. Sarcina principală a salvării şi evacuării materialelor
respective revine personalului specializat din cadrul spitalului, comandantul intervenţiei
sprijinind acţiunea acestuia cu forţe de transport şi luând măsuri de depozitare şi apărare
a valorilor împotriva focului şi apei.
După lichidarea incendiului, comandantul intervenţiei va verifica, cu toată
atenţia, încăperile afectate şi va lichida micile focare descoperite, prevenind eventualele
reizbucniri ale incendiului.
În cazul intervenţiei la spitalele de boli infecţioase, după lichidarea incendiului,
întregul personal al gărzii de intervenţie va fi supus unui sever tratament sanitar, iar
accesoriile folosite în acţiunea de stingere vor fi dezinfectate.

III. STINGEREA INCENDIILOR ÎN INSTITUŢIILE DE ÎNVĂŢĂMÂNT

(CREŞE, GRĂDINIŢE, ŞCOLI Şl INTERNATE)

1. Caracteristicile constructive ale instituţiilor de învâţământ

Instituţiile de învăţământ sunt construcţii special realizate sau amenajate pentru
şcolarizarea copiilor şi cazarea acestora.
Construcţiile acestor instituţii sunt de gradul I-III de rezistenţă la foc şi numai cu
caracter de excepţie, de gradul IV-V, în baracamente provizorii, pe marile şantiere, până
la darea în folosinţă a construcţiilor definitive.
Din punct de vedere constructiv, aceste clădiri sunt prevăzute: cu parter şi un etaj,
pentru creşe şi grădiniţe; cu parter şi 3-4 etaje, pentru şcoli şi internate.
Caracteristic pentru toate aceste construcţii este faptul că planul lor interior este
de tip coridor, prevăzut cu cel puţin două case de scări sau intrări şi cu ascensoare,
40
pentru clădirile cu mai multe etaje. În afara încăperilor destinate claselor, în clădirile
instituţiilor de învăţământ sunt instalate şi laboratoare, biblioteci, secţii sau ateliere
industriale special utilate pentru instruirea copiilor, iar la creşe, cămine şi internate sunt
amenajate bucătării, săli de mese, spălătorii şi călcătorii, depozite de materiale şi
lenjerie.
2. Caracteristicile incendiilor izbucnite în clădirile instituţiilor de
învăţământ
În încăperile acestor instituţii sunt adăpostiţi numeroşi copii, a căror salvare sau
evacuare pune probleme deosebite comandantului intervenţiei.
Dezvoltarea incendiilor este determinată de gradul de combustibilitate a
elementelor de construcţie, a mobilierului din clase, a lenjeriei din dormitoare şi
magazii, a substanţelor combustibile sau inflama păstrate sau folosite pe timpul
desfăşurării procesului de învăţământ în laboratoare sau ateliere.
Propagarea incendiului se face cu repeziciune în plan orizontal, de la o încăpere
la alta, datorită tirajului ce se formează pe coridoare, şi în plan vertical, prin casa
scărilor sau prin intermediul planşeelor combustibile şi instalaţiilor de ventilaţie din
laboratoare şi ateliere.
Pe timpul arderii se degajă mari cantităţi de fum însoţit de gaze toxice, care se
acumulează în sălile de clasă, amfiteatre, laboratoare, dormitoare, coridoare şi casele
scărilor, inundând în scurt timp şi caturile superioare, fapt ce va îngreuna foarte mult
operaţiunea de căutare, descoperire şi evacuare a copiilor din încăperi şi va crea
pericolul de intoxicare şi asfixiere a persoanelor blocate de incendiu în clase şi
laboratoare. Totodată, apare frecvent pericolul creării panicii în rândul copiilor (se
ascund în zonele cele mai retrase ale încăperilor, în şi după dulapuri, sub paturi, în
debarale şi WC-uri), precum şi cel al rătăcirii, intoxicării sau asfixierii elevilor sau
persoanelor neprotejate, care încearcă să se salveze sau să salveze copii în mod izolat.
În laboratoare şi ateliere, pericolul de propagare a ineendiului se măreşte, datorită
exploziei flacoanelor şi recipientelor cu substanţe inflamabile, care se sparg cu uşurinţă
la temperaturi ridicate sau în căzul manipulării lor greşite. În aceste încăperi sporeşte şi
pericolul de intoxicare sau asfixiere a persoanelor neprotejate, întrucât prin arderea sau
combinarea unor substanţe chimice aflate aici se degajă gaze toxice.
Deosebit de mare este pericolul intoxicării şi asfixierii persoanelor aflate în creşe,
grădiniţe, cămine şi internate, pe timpul când acestea se odihnesc, din cauza abundenţei
fumului şi gazelor toxice rezultate arderea vatei din saltele sau a lenjeriei aflate în
dormitoare.
Prezenţa unui numeros efectiv de copii aflat în pericol, uneori de ordinul sutelor,
cât şi vârsta redusă a unora, impun o acţiune rapidă şi foarte bine organizată, pentru
evacuarea sau salvarea acestora, precum şi o protejare deosebită, fapt ce presupune
folosirea unui numeros personal din organica obiectivului şi a unor forţe importante ale
subunizăţii care a intervenit.
3. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere
a). Recunoaşterea
Prezenţa unui mare număr de copii aflaţi în pericol în încăperile incendiate ale
instituţiilor de învăţământ impune executarea unei rapide şi amănunţite recunoaşteri,
plecându-se de la constatarea că, în general copii nu se evacuează singuri, ci se ascund
în cele mai nebănuite 1ocuri unde riscă să se asfixieze sau să fie arşi, dacă nu au fost
descoperiţi şi salvaţi la timp. Recunoaşterea trebuie executată de mai multe grupe,
cărora comandantul intervenţiei le ordonă itinerarele de recunoscut, problemele de
urmărit, locul şi timpul de întâlnire şi ce propuneri aşteaptă de la comandanţii acestora.
41
 În această situaţie, recunoaşterea trebuie începută de la încăperile cuprinse de
incendiu sau ameninţate de către acesta şi unde se deţin informaţii că se găsesc copii.
Pe timpul acestei recunoaşteri, grupele de recunoaştere, în cooperare cu
personalul didactic sau administrativ al obiectivului, care le vor conduce pe căile cele
mai scurte şi sigure, vor stabili:
- numărul copiilor, al personalului didactic şi de deservire aflat în încăperile
construcţiei incendiate;
- dacă întregul efectiv de copii şi cadre a fost evacuat, iar dacă nu, unde se găsesc
aceştia, starea în care se află, pericolul ce-1 prezintă incendiul pentru ei, modalitatea
evacuării sau salvării lor din încăperile incendiate sau ameninţate de incendiu, chiar pe
timpul executării recunoaşterii;
- prezenţa şi gradul de inundare cu fum a încăperilor cu copii, a holurilor clădirii
şi a casei scărilor, necesitatea şi posibilitatea evacuării acestuia, în vederea asigurării
desfăşurării rapide şi eficace a operaţiunilor de evacuare sau salvare a copiilor;
- locul în care copiii au fost adăpostiţi sau unde vor fi adăpostiţi şi supravegheaţi
de personalul didactic după scoaterea din zona incendiată. Aceasta în scopul
împiedicării întoarcerii lor la încăperile din care au fost evacuaţi sau salvaţi, ştiindu-se
că unii copii, din dorinţa de a-şi aduce jucăriile preferate sau îmbrăcămintea lăsată în
acele încăperi, ignoră pericolul şi se întorc acolo, riscând, din cauza fumului şi a
flăcărilor, să se rătăcească, să se accidenteze, să se intoxice sau să se asfixieze;
- locul incendiului, proprietăţile şi natura acestuia, direcţia de propagare pe
orizontală şi verticală;
- existenţa instalaţiilor electrice de iluminat şi de forţă aflate sub tensiune,
necesitatea deconectării lor;
- existenţa aparatelor şi instrumentarului de preţ în clase, laboratoare sau ateliere,
în zona incendiată sau în apropierea acesteia, necesitatea şi modalităţile practice de
evacuare şi de depozirtare a acestora sau de protecţie a celor ce nu pot fi deplasate,
împotriva efectelor distrugătoare ale fumului, focului etc.;
- prezenţa substanţelor chimice, care, în contact cu apa sau cu alte substanţe aflate
în laboratoare sau ateliere, pot intra în reacţie, generând amestecuri explozive sau gaze
toxice şi, deci, pericolul de a provoca noi victime;
- căile de acces cele mai sigure şi mai scurte, care vor fi folosite pentru realizarea
dispozitivelor de luptă (scările de incendiu, scările şi autoscările din dotare), fără a se
împiedica sau îngreuna acţiunea de salvare a copiilor.
b). Substanţe stingătoare
Pentru stingerea incendiului în încăperile instituţiilor de învăţământ, se vor folosi
următoarele substanţe stingătoare:
- apa, refulată cu ţevi tip „C” cu robinet şi ajutaje pulverizatoare, în toate
încăperile cu mobilier şi lenjerie, în călcătorii şi depozite de ţesături, şi cu ţevi tip ,,B”,
la podurile şi acoperişurile cu suprafeţe mari şi în depozitele de materiale combustibile;
- pulberea stingătoare de tip „Florex” sau spumele cu mare coeficient de înfoiere -
în laboratoare, pulberea „Florex” şi spumele clasice - în depozitele cu produse
inflamabile.
c). Stingerea
Intervenţia pompierilor pentru stingerea incendiului în clădile instituţiilor
de învăţământ este complicată şi plină de răspundere morală pentru viaţa persoanelor
rămase în încăperile afectate, mai ales când incendiul a izbucnit în perioada de timp în
care copiii sunt la cursuri sau odihnă.

42
 În această situaţie, misiunea principală a subunităţii de intervenţie o reprezintă
asigurarea, în primul rînd şi cu orice preţ, a salvării tuturor persoanelor rămase blocate
în încăperi din cauza focului sau fumului (copii, elevi, studenţi, personalul didactic, de
deservire).
Când numărul persoanelor rămase în încăperi este mare, pentru evacuarea sau
salvarea acestora se va folosi întregul efectiv din compunerea gărzii de intervenţie, se
vor întrebuinţa toate mijloacele specializate: brâie, corzi, cordiţe, scări manuale şi
autoscări, cabluri de salvare sau scripeţi, saci de salvare, ciorapi de salvare, perne
pneumatice de salvare etc.
În cazul concentrării unui număr suficient de forţe şi mijloace, concomitent cu
acţiunea de salvare a persoanelor se pot executa şi operaţiunile de localizare şi lichidare
a incendiului şi evacuare a bunurilor materiale de preţ.
În vederea asigurării condiţiilor optime de evacuare şi salvare, comandantul
intervenţiei va destina ţevi tip ,,C” cu ajutaje pulverizate pentru protecţia căilor de acces
împotriva focului şi fumului.
În cazul inundării cu fum a acestor căi, pompierii vor folosi toate sistemele de
ventilare (naturale, mecanice sau mijloacele specializate din dotarea autospecialei
pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru minat), pentru a înlesni operaţiunile de
salvare. De asemenea, de la început, vor fi instalate la intrările şi ieşirile din coridoare şi
pe alte căi de salvare, proieotoare sau lămpi cu acumulatori, care vor asigura iluminarea
acestora şi vor constitui, totodată, puncte de reper pentru retragerea oamenilor pe timpul
salvării.
După terminarea operaţiunii de evacuare a copiilor, comandantul intervenţiei
va îndrepta întregul efort al forţelor şi mijloacelor de care dispune pentru limitarea
propagării incendiului şi lichidarea acestuia.
Stingerea propriu-zisă se execută cu ţevi tip „C”, cu robinet şi ajutaje
pulverizatoare. O mare atenţie trebuie acordată evacuării şi depozitării instrumentarului
şi aparatajului de mare valoare tehnică, ştiinţifică şi materială din dotarea sălilor de
clasă şi a laboratoarelor. Cât priveşte acţiunea de evacuare a flacoanelor, buteliilor sau
recipienţilor cu substanţe chimice, la aceasta va fi folosit cu precădere personalul
didactic. Transportul trebuie făcut cu mare grijă, pentru a se evita spargerea lor şi, drept
consecinţă, intrarea în reacţie a substanţelor revărsate, urmată de regulă, de degajări de
gaze toxice sau explozive, ori de pierderea unor substanţe extrem de preţioase.
În cazul incendiului în laboratoare, se va acţiona numai cu ţevi tip „C" cu ajutaj
pulverizator. Refularea prafurilor stingătoare şi a spumelor cu coeficient mare de
înfoiere trebuie făcută în aşa fel încât să nu se doboare flacoanele şi buteliile păstrate pe
rafturi sau stelaje.
Şi în această situaţie, comandantul intervenţiei trebuie să acorde o deosebită
atenţie asigurării securităţii servanţilor, în special a personalului care acţionează pentru
evacuarea sau salvarea copiilor în zonele inundate cu fum, echipându-i cu aparate
izolante sau cu măşti contra fumului cu cartuş pentru oxid de carbon, organizând rulajul
şi odihna lor, precum şi administrarea de lapte pentru dezintoxicare.
Dacă incendiul a izbucnit în podul clădirii sau la acoperiş, acesta va putea fi stins
cu ţevi tip ,,B”, concomitent cu executarea de către servanţii toporaşi a dezvelirilor,
tăierilor şi demolărilor, în scopul pătrunderii servanţilor şefi de ţeava, a evacuării
fumului şi a creării de intervale pentru limitarea propagării incendiului. Pentru
asigurarea păstrării capacităţii portante a elementelor de susţinere a acoperişului,
servanţii vor acţiona, în primul rînd, cu jet compact şi de sus în jos, asupra porţiunilor

43
incendiate ale elementelor respective, pentru desprinderea jeraticului de părţile nearse
ale acestora.
După lichidarea completă a incendiului, comandantul intervenţiei este obligat să
execute o recunoaştere amănunţită a zonei unde s-a produs incendiul şi, prin
scormonire, să descopere şi să lichideze micile focare ascunse, prevenind, astfel,
reizbucnirea incendiului.

IV. STINGEREA INCENDIILOR ÎN CLĂDIRILE MUZEELOR,

EXPOZIŢIILOR Şl BIBLIOTECILOR

Numeroase vestigii de cultură materială, realizări tehnice şi ştiinţifice,

monumente istorice şi de artă, valoroase opere de arhitectură, literatură, pictură,
sculptură, făurite de-a lungul secolelor, relevând cu toată elocvenţa forţa geniului,
sensibilitatea şi capacitatea creatoare a poporului nostru, se găsesc adăpostite şi
conservate în muzee şi biblioteci. Unele dintre aceste valori sunt expuse publicului, cu
ocazia marilor manifestări expoziţionale.
1. Caracteristicile constructive ale muzeelor, expoziţiilor şi bibliotecilor
Muzeele, expoziţiile şi bibliotecile sunt construcţii special amenajate, care
adăpostesc imense valori materiale, reprezentând arta, cultura şi realizările obţinute de
patria noastră, trecutul ei de luptă, precum şi exponate şi creaţii privind munca, tradiţiile
de cultură, artă, istorie, tehnică etc., ale altor popoare.
Muzeele şi bibliotecile sunt amplasate, de regulă, în construcţii de gradul III de
rezistenţă la foc şi sunt special amenajate pentru accesul publicului sau deservirea
acestuia, conţinând săli de expunere, de studiu, de împrumut sau documentare. În afara
încăperilor destinate publicului, acestea mai dispun de depozitele în care se păstrează
fondul de cărţi, periodicele (revistele, la biblioteci) şi de depozitele de seif, rezervate
tablourilor cu regim special.
Cât priveşte expoziţiile, acestea se pot amenaja fie în construcţii special destinate
acestui scop, fie în construcţii improvizate, având caracter permanent sau provizoriu. În
special acestea din urmă ridică probleme deosebite privind pericolul de incendiu,
întrucât în ele se fac des modificări la construcţii şi instalaţii, iar datorită tendinţei de
marire a suprafeţei de expunere, căile de acces sunt întortocheate, în zigzag, etc.
2. Caracteristicile incendiilor izbucnite în muzee, biblioteci şi expoziţii
Pericolul de incendiu în muzee, biblioteci şi expoziţii este generat de:
- existenţa unor mari cantităţi de materiale combustibile (lemn, hârtie, ţesături,
vopseluri şi substanţe chimice inflamabile);
- amplasarea pe suprafeţe mici a unor însemnate cantităţi de bunuri materiale;
- existenţa instalaţiilor de iluminat şi forţă, cu multe racordări şi improvizaţii;
- existenţa căilor de acces întortocheate, care îngreunează intervenţia.
Incendiile izbucnite la muzee, biblioteci şi expoziţii se caracterizează prin:
- propagarea cu repeziciune, datorită existenţei elementelor de construcţie
arhitectural-artistice combustibile (pilaştri, coloane, pereţi despărţitori, plafoane sub
formă de cupolă etc.), a sistemelor de ventilaţie şi a panourilor pe care sunt fixate
exponatele (de cele mai multe ori combustibile);
- prăbuşirea rafturilor, stelajelor sau panourilor combustibile pe care se găsesc
exponatele sau cărţile, care vor bloca căile de evacuare şi vor contribui la creşterea
intensităţii arderii;

44
 - apariţia unor focare ascunse sub grămezile de materiale prăbuşite, care creează
pericolul propagării incendiului şi al distrugerii altor bunuri depozitate pe rafturile sau
stelajele vecine;
- distrugerea sau deteriorarea unor mari valori ştiinţifice sau artistice, ca urmare a
efectului incendiului, fumului sau apei, când aceasta este folosită în cantităţi excesive;
- posibilitatea formării unui tiraj puternic în zona incendiată, îndeosebi la sălile
înalte, prevăzute cu luminatoare;
- degajarea de mari cantităţi de fum şi gaze toxice, care inundă sălile, depozitele
şi încăperile auxiliare (ateliere de tâmplărie şi de staurare, legătorii, laboratoare,
cinemateci şi săli de proiecţie), producând panică şi dezordine în rândul vizitatorilor şi
al personalului de deservire, având drept urmare răsturnarea rafturilor sau standurilor cu
exponate şi accidentarea gravă a celor ce încearcă să se salveze cu orice preţ,
nerespectând regulile şi traseele stabilite prin planurile de evacuare;
- pericolul de intoxicare cu fum şi gaze toxice a personalului de deservire, a
vizitatorilor aflaţi în incintele supuse arderii, cât şi a servanţilor care vor acţiona în
aceste zone.
3. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere
a). Recunoaşterea
Pe timpul executării recunoaşterii, comandantul intervenţiei trebuie să
stabilească:
- existenţa persoanelor aflate în pericol, locul unde se găsesc, căi şi mijloace de
salvare;
- încăperile cu bunuri de preţ ce trebuie apărate contra incendiului şi de unde
trebuie evacuate marile valori;
- dacă a început evacuarea, ordinea şi procedeele ce trebuie folosite pentru
evacuare (această acţiune trebuie începută chiar pe timpul recunoaşterii, organizându-se
depozitarea şi paza exponatelor);
- locul şi posibilităţile de propagare a incendiului;
- dacă au fost scoase de sub tensiune circuitele electrice de iluminat şi de forţă;
- dacă au fost puse în acţiune mijloacele speciale de stingere, iar în caz negativ,
punerea lor în funcţiune de către personalul obiectivului ce intră în componenţa echipei
de recunoaştere;
- prezenţa specialiştilor obiectivului, numărul acestora, posibilitatea folosirii lor
pentru protecţia, transportul şi depozitarea bunurilor care trebuie salvate şi evacuate.

b). Substanţe stingătoare

Substanţele stingătoare cel mai frecvent folosite pentru stingerea incendiilor în
muzee, biblioteci şi expoziţii sunt:
- bioxidul de carbon;
- prafurile stingătoare;
- apa refulată sub formă de ceaţă, în cantităţi foarte mici şi numai la incendiile de
hârtie şi lemn.
c). Stingerea
Folosind personalul instruit al obiectivului, comandantul intervenţiei este obligat
să organizeze şi să desfăşoare acţiunea de evacuare a vizitatorilor din săli şi din alte
încăperi, luând toate măsurile pentru prevenirea panicii. Totodată, el trebuie:

45
 - să ia măsuri pentru evacuarea fumului din încăperi, acţionând sistemele de
ventilaţie din dotarea obiectivului, iar în lipsa acestora, prin folosirea ventilaţiei naturale
sau prin întrebuinţarea mijloacelor specializate din dotarea subunităţii de pompieri;
- să stabilească ordinea şi modul de evacuare a bunurilor, pe baza indicaţiilor
conducerii şi specialiştilor obiectivului;
- să asigure protejarea exponatelor împotriva incendiului şi a apei, prin acoperirea
cu prelate, pături de azbest sau alte materiale;
- să ia măsuri de asigurarea capacităţii portante a rafturilor şi stelajelor, în scopul
prevenirii prăbuşirii şi distrugerii exponatelor, a accidentării personalului aflat în zonele
incendiate sau a blocării căilor de acces şi evacuare;
- să ia măsuri de protejarea încăperilor cu finisare arhitectonică valoroasă sau în
care se află exponate cu dimensiuni mari, greu de evacuat din zona incendiată;
- să asigure securitatea personalului pe timpul acţiunii de stingere echipându-1 cu
costume de protecţie anticalorică şi aparate izolante sau măşti contra fumului şi gazelor
cu cartuşe pentru oxid de carbon.
Imediat după lichidarea incendiului, comandantul intervenţiei trebuie să ia măsuri
de lichidarea consecinţelor acestuia, evacuând rapid apa, cu ajutorul ejectoarelor pentru
ape mici, fumul şi produşii arderii incomplete, cu ajutorul eleotroexhaustoarelor şi
electroventilatoarelor, să asigure demolarea şi scoaterea din zonă a stelajelor şi rafturilor
sau elementelor de construcţie deteriorate, sprijinind, totodată, acţiunea de recuperare a
bunurilor afectate de incendiu. Operaţiunea de restaurare şi conservare a acestora revine
personalului obiectivului.

V. STINGEREA INCENDIILOR
ÎN CLĂDIRILE CU SPAŢII DESTINATE CAZĂRII, ODIHNEI,
AGREMENTULUI Şl TRATAMENTULUI BALNEOCLIMATERIC

Din grupa „clădiri cu spaţii destinate cazării, odihnei, agrementului şi

tratamentului balneoclimateric” fac parte hotelurile, motelurile, complexele hoteliere
balneoclimaterice, cabanele turistice şi campingurile. Toate aceste construcţii, din punct
de vedere al prevenirii şi stingerii incendiilor, sunt socotite clădiri cu aglomerări de
persoane, în care orice intervenţie a pompierilor ridică probleme deosebite privind atât
salvarea oamenilor, cât şi stingerea incendiilor.
Din punct de vedere constructiv, aceste construcţii sunt de tip coridor, dispunând
de un mare număr de încăperi destinate odihnei oamenilor şi de unul sau mai multe
culoare de legătură cu casele scărilor. Fac excepţie campingurile, care, de regulă, sunt
formate dintr-un număr variabil de căsuţe din lemn, care adăpostesc cel mult patru
persoane.
În general, construcţiile hotelurilor, motelurilor şi complexelor hoteliere
balneoclimaterice sunt de gradul I-II de rezistenţă la foc. Fac excepţie clădirile mai
vechi, în care se mai găsesc amplasate hoteluri de gradul III-IV de rezistenţă la foc.
Clădirile sunt dispuse pe verticală şi au mai multe caturi.
Destinaţia încăperilor este, de regulă, următoarea:
- cele din subsoluri sunt folosite ca spaţii tehnologice (săli de cazane, spălătorii,
călcătorii, magazii, terminale ale canalelor de colectare a gunoaielor, instalaţii de
ventilaţie etc.);
- majoritatea încăperilor de la parter şi caturile inferioare sunt folosite pentru
deservirea marelui public (recepţii, foaiere, restaurante, baruri, bucătării, cofetării mici,

46
magazine comerciale şi magazii de materiale, ateliere de coafură şi frizerie, săli de
tratamente, biblioteci, săli de mese);
- restul încăperilor sunt amenajate pentru odihna oamenilor;
- încăperile ultimului cat au, de asemenea, întrebuinţări tehnologice şi adăpostesc
casa liftului cu agregatele de tracţiune (motoare electrice, tamburi etc.) sau o parte din
elementele sistemului de ventilaţie.
Construcţiile moderne ale hotelurilor şi complexelor hoteliere balneoclimaterice
sunt prevăzute cu una-două case de scări protejate împotriva propagării fumului şi
incendiului, precum şi cu unul sau mai multe lifturi rapide, care pot fi folosite de
pompieri în cazul unor intervenţii pentru stingere.
În vederea intervenţiei rapide pentru stingerea unor eventuale incendii, aceste
construcţii sunt dotate cu instalaţii de stingere cu hidranţi interiori, amplasaţi la fiecare
nivel, de la care se pot realiza cel puţin două jeturi simultane.
Incendiile izbucnite în hoteluri, moteluri şi complexele hoteliere
balneoclimaterice se manifestă cu aceleaşi caracteristici analizate la subcapitolul
„Stingerea incendiilor în clădirile înalte”. De asemenea, intervenţia pentru stingere se
subordonează principiilor analizate în respectivul subcapitol.
Comandanţii de intervenţii trebuie să aibă în vedere marea răspundere ce le
revine, în cazul unor incendii la aceste clădiri, pentru reducerea sau lichidarea stării de
panică care cuprinde, de regulă, pe majoritatea oamenilor treziţi din somn de fum şi
flăcări, stare care îi determină să acţioneze necugetat, neţinând cont de indicaţiile
pompierilor şi încercând să se salveze cu orice preţ. În asemenea situaţii, trebuie să se
intervină cu toată fermitatea, folosindu-se staţia de radio-amplificare a hotelului sau
gigafoanele, pentru a determina pe cei cuprinşi de panică să aştepte intervenţia
pompierilor, destinată salvării lor. Pentru desfăşurarea rapidă a operaţiunilor de salvare,
va fi folosită întreaga gamă a mijloacelor din dotare: autoscările, scările culisabile şi de
fereastră din dotarea maşinilor de luptă, scările mecanice şi platformele ridicătoare de la
întreprinderile de distribuţia energiei electrice etc., cu ajutorul cărora servanţii şi
accesoriile de salvare vor fi ridicate la locurile unde se află oameni în pericol, care vor fi
salvaţi folosindu-se cablurile cu scripeţi de salvare, perna de salvare, tubul extensibil de
salvare şi celelalte mijloace specifice acestei activităţi.
Dispozitivele de intervenţie vor fi ridicate pe verticală cu ajutorul cordiţelor.
Dacă apar flăcări la ferestre, comandantul intervenţiei va ordona să se acţioneze cu ţevi
tip „B”, amplasate la catul imediat inferior, de-a lungul faţadei, pentru lichidarea
acestora şi, apoi, cu scara de fereastră, să se atace etajul incendiat, pătrunzându-se în
interior. În mod excepţional şi numai dacă lifturile cu comandă prioritară pot fi folosite,
se va încerca pătrunderea prin clădire, scările interioare fiind lăsate, însă, în
exclusivitate pentru evacuarea oamenilor.
Construite potrivit tradiţiilor locale şi stilului arhitectonic specific zonelor
montane, cabanele turistice sunt, de regulă, clădiri de gradul III-IV de rezistenţă la foc,
având elementele de construcţie din material lemnos, de cele mai multe ori neprotejat.
Şi acestea au aceeaşi repartizare a încăperilor ca şi hotelurile. În mod deosebit, cabanele
turistice pun probleme din punct de vedere al apei necesare stingerii incendiilor, datorită
amplasării lor la înălţime, depante de sursele naturale de apă din zonă şi cu căi de acces
în pantă, uneori inaccesibile maşinilor de luptă.
În anotimpurile ploioase şi iarna, deplasarea la aceste obiective este, de
asemenea, deosebit de dificilă, existând pericolul, generat de îngustarea drumurilor, de
numeroasele curbe şi straturile de gheaţă sau mâzgă formate, al derapării sau prăbuşirii
maşinilor de luptă. În consecinţă, în situaţii de incendii la aceste cabane, comandantul
47
intervenţiei va deplasa la obiectiv maşini uşoare şi camioane de intervenţie cu
motopompe remorcabile şi transportabile, precum şi cantităţi mari de furtun, pentru a
asigura alimentarea cu apă pentru stingere. Totodată, acesta va trebui să exploateze
toate posibilităţile locale de alimentare cu apă, executând, la nevoie, mici baraje pe
pâraiele existente în vederea acumulării apei necesare stingerii.
Pentru stingere, se va acţiona numai cu ţevi tip „C”, cu ajutaje pulverizatoare,
combinându-se lucrul şefilor de ţeavă cu cel al toporaşilor, executându-se desfaceri şi
tăieri pe direcţia de propagare a incendiului, precum şi evacuarea mobilierului sau a
altor materiale combustibile din zona periclitată.
Destul de numeroase şi amplasate la distanţe mari faţă de oraşe, dar pe
principalele căi de acces rutier, campingurile sunt cele mai periculoase din punct de
vedere al incendiului, fiind construite din leimn bine uscat, care se aprinde şi arde cu
uşurinţă, punând în pericol viaţa persoanelor care se adăpostesc în ele şi ameninţând cu
propagări rapidă a focului la pădurile în apropierea cărora sunt amenajate.
Pericolul de incendiu este amplificat la campinguri şi de folosirea de multe ori, a
iluminatului cu felinare cu petrol sau a altor mijloa improvizate, cât şi de concentrarea
pe spaţii mici a unui număr mare de căsuţe, de oameni şi de valori materiale aparţinând
acestora, precum şi a numeroase mijloace de transport aflate în parcările special
amenajate. Aceste caracteristici impun necesitatea cunoaşterii amănunţite locului de
dispunere a campingului, a surselor de apă şi, în mod deosebit, o intervenţie foarte
rapidă, cunoscându-se că o căsuţă incendiată este distrusă de flăcări în timp de 20-25
minute.
În acţiunea de stingere, comandantul intervenţiei trebuie să acorde o mare atenţie
căutării şi scoaterii din căsuţele incendiate a oamenilor şi bunurilor materiale aparţinând
acestora, concomitent cu acţiunea de localizare şi lichidare a incendiului cu ţevi tip „B”.
În scopul limitării propagării incendiului la pădurea sau la plantaţiile din
apropierea campingului, comandantul intervenţiei trebuie să realizeze o pânză de apă
prin încrucişarea jeturilor compacte ale unor ţevi tip „B”, eşalonate pe două-trei
aliniamente în adâncimea pădurii. Pentru a preveni izbucnirea unor incendii în pădure,
ca urmare a transportului scânteilor şi jeraticului de către curenţii ascendenţi de aer, se
vor organiza echipe de vânători de scântei, care vor executa serviciul de patrulare pe
direcţia de mişcare a curenţilor de aer.

VI. STINGEREA INCENDIILOR ÎN CLĂDIRI CU DEPOZITE

DE BUNURI DE LARG CONSUM

1. Caracteristicile constructive ale depozitelor cu bunuri de larg consum

Clădirile depozitelor în care se păstrează materiale combustibile sunt amplasate în
construcţii de gradul I-III de rezistenţă la foc. Dacă materialele combustibile depozitate
sunt considerate de mare valoare şi de importanţă deosebită, depozitele au rezistenţa la
foc de gradul I, fiind compartimentate prin pereţi antifoc, ale căror suprafeţe maxime
sunt stabilite în funcţie de valoarea şi importanţa materialelor depozitate, nedepăşind
2500 m2.
Depozitele principale sau cele de bază pentru materiale şi substanţe combustibile
sunt amenajate în clădiri independente sau în încăperi separate, prin pereţi antifoc, de
restul construcţiei.
Celelalte depozite de mărfuri, amplasate în construcţii de gradul I-III de rezistenţă
la foc, sunt prevăzute, de regulă, cu subsol şi mai multe etaje. Uneori, acestea se găsesc

48
amplasate în construcţii mai vechi, a căror proiectare şi execuţie nu au fost făcute în
funcţie de comportarea la foc a materialelor.
În multe situaţii, depozitele de mărfuri au construite în apropierea lor şoproane
sau baracamente cu materiale, precum şi materiale combustibile aşezate în stive, în aer
liber.
De asemenea, construcţiile cu această destinaţie au un număr mare de goluri
practicate în pereţi şi planşee, pentru ascensoare, benzi transportoare, elevatoare, pante
elicoidale sau înclinate şi scări rulante.
Depozitarea materialelor solide, lichide şi gazoase, precum şi a deşeurilor şi
ambalajelor, se face, de obicei, în raport de natura, forma, dimensiunea, modul de
ambalare, dar şi de proprietăţile fizico-chimice ale acestora din punct de vedere al
prevenirii şi stingerii incendiilor (grupa sau clasa de combustibilitate ori inflamabilitate,
tendinţa de autoaprindere, de autoinflamare şi de explozie, comportarea în contact sau
în prezenţa altor substanţe).
Mărfurile, materialele şi ambalajele depozitate în interiorul spaţiilor special
construite sau pe suprafeţele de teren aferent acestora, care au forme geometrice sau
dimensiuni similare, precum şi cele ambalate în lăzi, saci şi baloturi, sunt organizate pe
stive, grupe, secţii sau sectoare, cu spaţii de siguranţă şi de acces între ele.
Rafturile sau stelajele pe care se depozitează mărfurile şi materialele sunt, în
general, incombustibile. Cele combustibile sunt ignifugate.
Date fiind complexitatea mărfurilor şi materialelor ce se păstrează în depozite,
marea valoare ce o reprezintă acestea pentru economia naţională, proprietăţile fizico-
chimice sau comportarea lor diferită pe timpul unui incendiu, depozitele sunt
specializate pe categorii principale de mărfuri, cum sunt depozitele de:
- mărfuri textile (textile din in, cânepă, lână, mătase, fibre sintetice, bumbac etc.)
şi încălţăminte (din piele şi din cauciuc sintetic);
- mărfuri metalo-chimice (chimicale, lacuri şi vopsele, nitrolacuri şi lacuri
poliesterice, cosmetice, covoare şi tuburi p.v.c, detergenţi, fiole de benzină, materiale
uscate, de tipul măturilor, periilor conductori, prize, corpuri de iluminat);
- articole de uz casnic;
- articole din celuloid (jucării, filme, clişee fotografice, diafilme, discuri, mijloace
audio-vizuale etc.);
- produse electrotehnice şi electrice (aparate de radio, televizoare, magnetofoane,
aparataj electrocasnic, de tipul frigiderelor, maşinilor de spălat, mixerelor etc.);
- produse alimentare (făină, zahăr, orez, paste făinoase, uleiuri, băuturi alcoolice,
conserve, mezeluri etc.);
- ambalaje;
- lichide combustibile (carburanţi, lubrifianţi, solvenţi etc.);
- recipienţi transportabili cu gaze comprimate sau lichefiate (clor, oxigen,
hidrogen, butan, propan etc.);
- material lemnos;
- hârtie;
- carbid şi var nestins;
- cărbuni;
- cauciuc natural sau sintetic şi articole din cauciuc;
- produse chimice : sulf, colofoniu, acizi (azotic, clorhidric, sulfuric etc.),
produse emulsionabile, lichide cu compuşi cloruraţi (Detox, Dublitox,
Heclotox, Alorinat), produse dezinsectizante pe bază de fosfură de aluminiu
(Delicia-pulvis, Phostoxin etc.);
49
 - materiale de construcţie (cherestea, plăci aglomerate şi fibroase din lemn, plăci
SUPEREX, ASCO, cofraje, podini, bile, manele şi cochilii din plută, bitum, carton şi
pânză asfaltată, polistiren expandat, poliuretan expandat, policlorură de vinil expandată,
linoleum, polietilenă, tapete din mase plastice, solvenţi, pulberi de aluminiu etc).
Majoritatea depozitelor închise sunt prevăzute, în funcţie de gradul lor de
periculozitate la incendiu, cu detectoare de fum şi avertizoare, precum şi cu instalaţii
speciale de stingere cu apă (tip sprinkler, drencer sau apă pulverizată) sau de refulare a
altor substanţe stingătoare (instalaţii de stingere cu bioxid de carbon ş.a.), care, dacă
sunt exploatate şi întreţinute corespunzător, pot lichida sau micşora efectele oricărui
incendiu izbucnit în încăperile acestor depozite.
2. Caracteristicile incendiilor izbucnite în clădiri cu depozite de bunuri de
larg consum
Propagarea incendiilor în încăperile depozitelor de bunuri de consum este
favorizată de:
- concentrarea în spaţii relativ mici a unor mari cantităţi de materiale felurite, cele
mai multe din acestea fiind combustibile;
- depozitarea în aceleaşi spaţii sau în spaţii apropiate, a unei mari
varietăţi de sortimente de mărfuri cu caracteristici de ardere şi comportare la foc
diferite (articole de celuloid şi cauciuc, alături de parfumuri, mobile şi bijuterii etc.);
- existenţa unei mari cantităţi de ambalaje de diferite categorii, care contribuie la
creşterea intensităţii arderii şi la propagarea incendiului cu repeziciune.
Incendiile izbucnite la depozite se caracterizează prin:
- distrugerea prin ardere sau degradare cu fum şi apă a unor mari valori materiale
concentrate pe suprafeţe relativ mici;
- aprinderea întregii suprafeţe a încăperii şi a suprafeţelor libere ale materialelor
combustibile, proces favorizat şi de intervalele relativ mici dintre ambalaje;
- arderea şi descompunerea termică a mărfurilor şi substanţelor depozitate,
însoţite de o abundentă degajare de fum, de vapori şi de gaze toxice, care se
răspândesc cu rapiditate în toate încăperile;
- propagarea rapidă a incendiului prin intermediul substanţelor combustibile
expuse, al stelajelor, rafturilor şi ambalajelor combustibile, precum şi datorită tirajului
ce se formează prin numeroasele goluri practicate în pereţi şi planşee, prin sistemele de
ventilaţie sau alte deschideri din construcţie;
- creşterea rapidă a temperaturii şi presiunii gazelor, ca rezultat al afluxului de
aer, al descompunerii oxidanţilor, fapt ce favorizează formarea flăcărilor înalte,
creându-se condiţii de propagare a incendiului la elementele de construcţie ale
depozitului, la pod şi acoperiş;
- posibilitatea formării amestecurilor explozive cu manifestări violente, având
drept consecinţă blocarea căilor de acces şi îngreunarea acţiunilor de stingere;
- prăbuşirea stivelor de materiale, a rafturilor şi stelajelor combustibile, care
contribuie la creşterea intensităţii arderii, împiedică evacuarea bunurilor materiale,
îngreunează acţiunea de stingere şi poate duce la accidentarea servanţilor, amplasaţi în
intervalele dintre acestea;
- prăbuşirea planşeelor combustibile, datorită pierderii capacităţii lor portante,
precum şi a elementelor acoperişurilor, în situaţia când incendiul s-a propagat la ele.
3. Comportarea la foc a principalelor mărfuri
Textilele păstrate în baloturi se aprind numai la suprafaţă, focul pătrunzând cu
greutate în masa de substanţă. Dacă sunt aşezate în strat subţire sau în poziţie verticală,

50
baloturile vor arde mai repede, incendiul propagându-se cu uşurinţă de la un balot la
altul.
Pe timpul arderii textilelor, se degajă fum în cantităţi mari, arderile sunt
incomplete şi însoţite de mari cantităţi de oxid de carbon, iar temperaturile dezvoltate la
incendiu ating 700-800°C.
Articolele de uz casnic şi tehnic se deteriorează din cauza incendiului, arzând
toate elementele combustibile din componenţa lor. Arderea acestora este favorizată şi de
existenţa ambalajelor în care sunt păstrate.
Produsele alimentare ard cu flăcări mici, dar degajă fum înecăcios şi temperaturi
ridicate.
În cazul incendiilor de articole din cauciuc se creează focare foarte puternice,
care se propagă cu repeziciune, prin intermediul ambalajelor şi stelajelor. Totodată, are
loc o degajare abundentă de fum şi se dezvoltă temperaturi ridicate.
Şi pe timpul arderii produselor chimice se dezvoltă temperaturi ridicate,
degajându-se gaze toxice. În plus, au loc explozii, datorită reacţiilor dintre diferitele
substanţe chimice depozitate.
Când ard articole de sport din mase plastice şi alte materiale, incendiile sunt
violente, ca urmare a prezenţei cauciucului, celuloidului şi vopselelor, se degajă
temperaturi ridicate, fum şi gaze toxice în cantităţi mari.
Dintre rechizite, hârtia se aprinde în timp foarte scurt la suprafaţa de contact cu
aerul, în schimb, focul pătrunde cu greutate în masa de substanţă depozitată în baloţi sau
rulouri. Pe timpul arderii hârtiei se dezvoltă temperaturi mijlocii, însoţite de degajări de
oxid şi bioxid de carbon.
4. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere
a). Recunoaşterea
În raport de proporţiile incendiului, recunoaşterea se execută cu una sau mai
multe echipe, având în componenţa fiecăreia câte un speciallist din cadrul obiectivului
incendiat.
La recunoaşterea incendiului comandantul intervenţiei trebuie să stabilească:
- prezenţa oamenilor în încăperi şi în ascensoare, metodele şi mijloacele
pentru salvarea şi evacuarea lor;
- locul, proporţiile şi direcţiile principale de propagare ale incendiului;
- natura, cantitatea şi modul de depozitare a mărfurilor incendiate şi a celor care
trebuie protejate; natura stelajelor şi mărimea spaţiilor dintre ele;
- posibilităţile de descompunere termică a mărfurilor cuprinse de incendiu, de
degajare şi răspândire a fumului şi gazelor toxice;
- necesitatea şi posibilitatea practicării unor deschideri pentru pătrunderea în
clădire, în scopul salvării oamenilor şi bunurilor materiale, cât şi a introducerii ţevilor
de refulare pentru stingerea incendiului;
- necesitatea evacuării şi protejării materialelor neincendiate împotriva efectelor
focului, fumului şi apei, căi şi locuri de evacuare, mijloacele mecanizate (benzi rulante,
electrocare, autoridicătoare, cărucioare, autocamioane) şi forţa de muncă existentă în
obiectiv în momentul incendiului;
- gradul de inundare cu fum a încăperilor depozitului şi posibilităţile de evacuare
a acestuia;
- posibilităţile de evacuare a mărfurilor cu pericol de explozie;
- prezenţa instalaţiilor speciale de stins incendii, dacă sunt sau nu puse în
funcţie şi efectul acţiunii acestora asupra incendiului;

51
 - substanţele stingătoare ce vor fi folosite pentru lichidarea incendiului, în raport
cu specificul materialelor supuse arderii;
- măsurile de securitate ce trebuie respectate de personalul care acţionează pentru
evacuarea bunurilor materiale şi lichidarea incendiului.
b). Substanţe stingătoare
În raport cu materialele supuse arderii, se vor folosi următoarele substanţe
stingătoare:
- în depozitele de textile - apă refulată cu ţevi tip „C”, cu robinet şi ajutaje
pulverizatoare;
- în depozitele cu încălţăminte din piele - apă refulată cu ţevi tip „C”, cu robinet
şi ajutaje pulverizatoare;
- în depozitele cu încălţăminte din cauciuc sintetic - pulbere ,,Florex” şi spumă
aeromecanică;
- în depozitele de produse metalo-chimice - pulbere „Florex”, spumă sau apă
pulverizată;
- în depozitele de articole de uz casnic - pulbere „Florex”, apă pulverizată;
- în depozitele de materiale electrotehnice:
- la piese în ambalaj de hârtie, carton sau baloţi - apă pulverizată sau spumă
chimică;
- la piese în uleiuri şi unsori - spumă chimică sau mecanică;
- la produse electrotehnice - bioxid de carbon, pulbere „Florex", spumă chimică
sau mecanică, apă pulverizată;
- în depozitele de produse alimentare:
- la făină, zahăr, orez, paste făinoase - apă pulverizată;
- la ulei comestibil - spumă chimică sau mecanică;
- la băuturi alcoolice - apă pulverizată;
- în depozitele de ambalaje - apă refulată cu jet compact prin ţevi tip „B”;
- în depozitele de lichide combustibile - spumă chimică sau mecanică şi pulbere
„Florex”;
- în depozitele cu recipienţi portabili, de gaze lichefiate sau comprimate - apă
pulverizată sau substanţele stingătoare adecvate gazului lichefiat sau comprimat;
- în depozitele de hârtie - apă pulverizată;
- în depozitele de carbid şi var nestins - pulberi „Florex”;
- în depozitele de cărbuni - apă în cantităţi mari, până la inundare, refulată prin
ţevi tip „B” sau furtunuri fără ţeavă;
- în depozitele de cauciuc şi articole din cauciuc:
- la cauciuc natural depozitat în stive - spumă chimică, mecanică sau apă în
cantităţi mari refulată cu ţevi tip „B”;
- la cauciuc sintetic, când este depozitat pe rafturi - apă pulverizată, când este
depozitat în vrac - apă în cantităţi mari;
- la articole din cauciuc - apă pulverizată;
- în depozitele de produse chimice:
- la sulf - pulbere „Florex”, nisip, apă pulverizată;
- la colofoniu - apă pulverizată, spumă chimică;
- la acid azotic - apă pulverizată;
- la acid clorhidric - se neutralizează cu substanţe alcaline (carbonat de sodiu sau
var nestins);
- la acid sulfuric - nisip, pulbere „Florex”, interzicându-se folosirea apei;
- la detexan - spumă chimică, mecanică sau apă pulverizată;
52
 - în depozitele cu materiale de construcţii:
- pentru materiale din lemn, produse din cauciuc, policlorură de vinil, polietilenă,
linoleum, tapet din plastic, carton şi pânză asfaltată - apă sau spumă refulată cu ţevi tip
„B”;
- pentru prenadez, alţi adezivi sau solvenţi şi lichide combustibile - spuma
chimică sau mecanică, aburul şi gazele inerte;
- pentru bitum - nisip, pulbere „Florex”, apă în cantităţi mari;
- pentru produse din plută - apă pulverizată, pulbere „Florex”, spumă chimică sau
mecanică;
- pentru pulberile de aluminiu - 3 kg nisip pentru fiecare kilogram de pulbere
supusă arderii;
- pentru spumele din mase plastice (polistiren, poliuretan) - apă pulverizată.
c). Stingerea
Pentru localizarea şi lichidarea incendiului izbucnit în încăperile depozitelor cu
bunuri de larg consum, comandantul intervenţiei este obligat:
- să organizeze urgent evacuarea şi salvarea oamenilor ce se găsesc în pericol,
dirijând efortul principal al forţelor şi mijloacelor de luptă pe direcţiile de pătrundere în
depozite;
- să intervină autoritar pentru micşorarea şi înlăturarea panicii, stabilind
personalul care să evacueze şi să ilumineze căile de acces ce vor fi folosite pentru
evacuare;
- să concentreze de la început forţele şi mijloacele necesare stingerii, conform
planului unic de intervenţie, ţinând cont de existenţa cantităţilor mari de mărfuri aflate
în depozit, de posibilităţile multiple de propagare rapidă a incendiului;
- să folosească pentru stingere substanţele stingătoare adecvate categoriei de
materiale supuse arderii (pulberea „Florex”, gazele inerte, apa şi spuma, îndeosebi cea
cu coeficient mare de înfoiere);
- pe timpul realizării dispozitivului de luptă şi al folosirii substanţelor
stingătoare, pentru evitarea degradării bunurilor materiale, să ia măsuri de
utilizare a apei în mod raţional, prin dirijarea jeturilor numai în focarele de ardere sau
asupra elementelor de construcţie; să organizeze stingerea pe sectoare de intervenţie,
repartizate în raport de suprafaţa incendiului şi de categoria de materiale care ard,
astfel:
- un sector de intervenţie cu misiunea de localizare şi lichidare a incendiului;
- un sector de intervenţie cu misiunea de protecţie a golurilor, a mărfurilor ce nu
pot fi evacuate şi a încăperilor ameninţate;
- un sector de evacuare;
- concomitent cu acţiunea de stingere, să execute operaţiunea de evacuare a
materialelor şi de protejare a acestora împotriva efectelor focului, fumului sau apei,
folosind în acest scop personalul obiectivului şi mijloacele mecanizate din dotarea
acestuia (cărucioare, benzi rulante, autocare, autoridicătoare şi maşini de transport).
Când o anumită categorie de mărfuri nu pot fi evacuate, comandantul intervenţiei va lua
măsuri de protejarea lor, acoperindu-le cu prelate, folii de polietilenă sau alte materiale
existente în obiectiv, pe care le va umecta.
O atenţie deosebită trebuie acordată evacuării mărfurilor de preţ (aparataj electro-
casnic, ambalaje necuprinse de flăcări conţinând articole scumpe, maşini şi piese de
schimb din import). Echipele de evacuare trebuie să scoată din rafturi şi să transporte cu
grijă aceste materiale, să le depoziteze în locurile special desemnate, unde este
organizată şi paza acestora.
53
 Servanţii şefi de ţeavă vor acţiona, de regulă, cu ţevi tip „C” cu robinet şi ajutaje
pulverizatoare şi vor refula apa numai în zona focarelor, interzicându-se refularea apei
sub forma jetului compact asupra mărfurilor expuse în rafturi (aparataje, sticlărie,
cristaluri etc.) şi supuse temperaturilor ridicate, întrucât jetul compact le poate produce
grave deteriorări.
Comandantul intervenţiei va lua măsura ventilării spaţiului incendiat, pentru
reducerea temperaturii, evacuarea fumului şi gazelor de ardere, prin deschiderea uşilor
şi ferestrelor, prin practicarea de deschideri în planşee şi acoperiş sau folosirea
mijloacelor specializate (electroexhaustoare şi electroventilatoare), din dotarea
autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat. Golurile din
construcţie trebuie protejate prin acoperirea cu panouri sau prin destinarea unor ţevi cu
diametre mici şi ajutaje pulverizatoare.
În mod special, se va veghea la asigurarea securităţii servanţilor, cu atât mai mult
cu cât acţiunea de stingere este de lungă durată, ordonându-se echiparea şefilor de ţeavă
cu mijloacele de protecţie individuală, organizându-se rulajul în luptă şi odihna
acestora.
De asemenea, servanţii trebuie să se amplaseze cât mai aproape de focar, pe
acelaşi plan sau mai sus decât acesta, la capetele rafturilor, în apropierea elementelor de
construcţie rezistente, evitându-se, astfel, accidentarea lor la prăbuşirea rafturilor,
asigurându-li-se retragerea din zonă, în caz de pericol.
Comandantul intervenţiei va acorda o atenţie deosebită sectoarelor în care se
găsesc butelii şi recipienţi cu gaze lichefiate sau comprimate, ori cu lichide inflamabile,
luând măsuri, mai întâi pentru răcirea, apoi pentru evacuarea acestora în afara zonei de
ardere sau a celei periclitate de incendiu.
În cazul arderii baloturilor, a substanţelor fibroase, a ţesăturilor, se va executa
stingerea incendiului la suprafaţa acestora, în încăperi, iar după evacuarea lor, afară, se
va organiza un sector special pentru desfacerea şi lichidarea micilor focare din interiorul
substanţelor respective, destinându-se, în acest scop, ţevi tip „C”, ou robinet şi ajutaje
pulverizatoare.

VII. STINGEREA INCENDIILOR ÎN MAGAZINELE COMERCIALE

1. Caracteristicile constructive ale magazinelor comerciale

Clădiri cu dimensiuni din ce în ce mai mari, cu multe etaje, cu activităţi diferite,
cu personal şi public numeros şi unde se efectuează expunerea mărfurilor şi vânzarea cu
amănuntul a unui număr mare de obiecte, materiale şi materii prime foarte diferite, în
majoritatea lor deosebit de combustibile, inflamabile sau chiar explozive, magazinele
comerciale prezintă o importanţă deosebită din punct de vedere al intervenţiei pentru
stingerea incendiilor.
În aceste clădiri este stocată, expusă şi manipulată o sarcină termică atât de
considerabilă, încât se poate aprecia că marile magazine se situează printre obiectivele
cu riscurile cele mai mari din punct de vedere al pericolului de incendiu.
Magazinele de dimensiuni mici şi medii (localuri izolate, cu 1-2 niveluri, având,
de regulă, o arie totală de vânzare de 200-500 m 2 sunt considerate clădiri cu pericol
mediu de incendiu. Se are în vedere în acest sens, faptul că încărcarea cu materiale
combustibile nu ating valori ridicate, probabilitatea producerii unui incendiu nu este
mare, iar eventualele incendii nu ating proporţii deosebite şi nu pun în pericol grav viaţa
oamenilor.

54
 Faţă de magazinele mici sau medii (clasice), marile magazine prezintă un pericol
mare de incendiu.
Desfăşurate pe unul sau mai multe nivele, având suprafaţa de vânzare de
1000-20000 m2, marile magazine concentrează într-o singură construcţie spaţii
echivalente cu aria unui număr mare de magazine mici sau medii (clasice). De exemplu,
magazinul „Unirea” - Bucureşt are o arie de vânzare de cca 18000 m 2, iar „Bucur” de
cca 42000 m2, ceea ce echivalează cu 60 şi, respectiv, 140 de magazine clasice.
Complexele comerciale acoperite ating dimensiuni şi mai mar: Literatura de
specialitate se referă la construcţii de acest tip cu arii de la 70000 până la 100000 m 2,
grupând la un loc unul sau două mai magazine universale şi numeroase localuri
comerciale mai mici.
O primă consecinţă a acestei concentrări este creşterea probabilităţii de producere
a unui incendiu în asemenea imobile, la care se adaugă şi cea determinată de echiparea
construcţiei cu instalaţii utilitare, pe care magazinele mici nu le au (ventilare-
condiţionare, ascensoare, scări rulante, instalaţii electrice complexe etc.). De asemenea,
tot ca urmare a concentrării, suprafaţa spaţiilor supuse simultan la efectul aceluiaşi
incendiu este mai mare, ca şi numărul de persoane şi volumul de mărfuri.
Construcţiile marilor magazine au o structură rezistentă la foc. Elementele
portante au o rezistenţă la foc de 1,5-2 ore, şarpantele aparente de 30 de min, iar
faţadele sunt astfel alcătuite, încât nu permit propagarea pe verticală a incendiului.
Finisajul interior, de regulă, este greu combustibil şi are o viteză de propagare a flăcării
redusă.
Compartimentarea interioară a clădirilor este realizată prin elemente rezistente la
foc circa 2-4 ore, asigurând o bună separare faţă de spaţiile cu alte destinaţii, la care
magazinul este alipit sau înglobat, acesta fiind prevăzut cu pereţi antifoc şi planşee
rezistente la incendiu cel puţin o oră şi jumătate.
Spaţiul afectat magazinului este împărţit în compartimente, a căror arie, pe nivel,
nu depăşeşte 2500 m2, având, separat, anexe cu pericol de incendiu şi depozite de bază,
despărţite prin pereţi şi planşee cu rezistenţă la foc de 4 şi, respectiv, 3 ore.
Ghenele verticale şi puţurile de ascensor, în special atunci când leagă între ele
spaţii în care se află materiale combustibile, au o rezistenţă la foc de cel puţin o oră, iar
capacele şi uşile de vizitare, de minimum 30 min.
2. Caracteristicile incendiilor izbucnite în magazinele comerciale
În magazinele comerciale pot izbucni incendii în:
- compartimentele de vânzare;
- restaurante, bucătării, cantine;
- magazii şi camere de expediţie;
- birouri;
- încăperi tehnice şi la instalaţii;
- în depozitele de mărfuri anexă ale raioanelor de vânzare. Propagarea incendiilor
în magazinele comerciale este favorizată de:
- expunerea pe mari suprafeţe de vânzare (de la câteva sute la zeci de mii de metri
pătraţi) a mărfurilor;
- numărul mare de mărfuri - în majoritatea lor combustibile sau inflamabile -
amplasate pe rafturi, stative sau dispuse în stive, pe podea;
- tapisajele combustibile de pe pereţi, tavanele suspendate, scările rulante,
canalele de ventilaţie şi casele scărilor, care permit acumularea rapidă a fumului şi
propagarea incendiului;

55
 - numărul mare de persoane, în special în orele de vârf sau în perioadele de
vânzare (cercetările efectuate în mai multe ţări au stabilit că în timpul unui vârf
comercial - orele 12,00 pe m2 de suprafaţă, în sălile de vânzare situate la parter, revin
două persoane);
- numărul mare de cumpărători aflaţi simultan în acelaşi local, fapt ce face ca
magazinele comerciale să se încadreze în categoria obiectivelor cu aglomerări de
persoane, în care problemele asiguri evacuării şi evitării panicii sunt deosebit de dificile;
- amenajările interioare, prin instalarea de panouri decorative şi alte dispozitive
publicitare, care sporesc pericolul izbucnirii incendii şi măresc riscurile propagării
rapide a acestuia;
- instalaţia de încălzire, cu rezerva ei de combustibil, transformatoarele, cabinele
şi tablourile de distribuţie electrică de joasă şi înaltă tensiune, sălile maşinilor
(alternatoare, motoare Diesel, compresoare), diferitele ateliere (tâmplării, vopsitorii, de
decoraţii, electrice etc), la ratoarele şi depozitele magazinului, în care se păstrează
întreaga gamă de produse aflate în vânzare, de la articolele de menaj, în care predomină
materialul plastic, la gazele lichefiate şi produsele cosmetice şi întreţinere, care folosesc
butelii cu aerosoli de toate calibrele, având drept element propulsor hidrocarburi
lichefiate;
- existenţa unor mari cantităţi de ambalaje de diferite categorii şi a volumelor
mari ale încăperilor, care contribuie la creşterea intensităţii arderii şi propagarea
incendiilor cu repeziciune pe orizontală şi verticală.
Incendiile izbucnite la marile magazine prezintă un pericol deosebit pentru
viaţa oamenilor, în special din cauza intoxicării cu fum şi a sufocării. De aceea,
protejarea persoanelor ameninţate trebuie cepută încă de la semnalizarea,
incendiului de către detectoare şi atunci când flăcările încep să se propage spre tavan şi
să se răspândească cu putere.
Prima reacţie a oamenilor cuprinşi de panică, într-un magazin, este aceea de a
ajunge în fugă la scară, în speranţa că pe această cale vor reuşi să părăsească clădirea.
Dacă scara este închisă sau plină cu fum, atmosfera de panică se amplifică. În acest caz,
chiar dacă mai există şi alte căi sigure de evacuare, oamenii nu mai sunt în stare să le
utilizeze. În această situaţie, un rol decisiv în instaurarea liniştii şi înlăturarea panicii îl
au personalul specializat al obiectivului şi pompierii militari, care, prin apeluri repetate
şi operaţiuni de dirijarea persoanelor spre căile de evacuare, grăbesc ieşirea acestora în
afara zonei incendiate.
Studiile întreprinse în ultimii ani au arătat că:
- densităţile de la care panica prezintă pericol pentru evacuarea persoanelor sunt
de ordinul a 0,28 m2/om;
- fenomenul panicii se poate produce şi fără existenţa unei situaţi de pericol. La
densităţi de 0,26 m2/om, când oamenii, aflaţi unul lângă altul, se ating între ei şi nu mai
pot evita contactul, se creează o stare de stress, care poate genera panică, fără nici o
altă cauză exterioară;
- atâta timp cât publicul continuă să se deplaseze spre un loc pe care-1 consideră
sigur, posibilitatea de apariţie a panicii este redusă. Dacă, însă, deplasarea încetineşte
sau se opreşte, pericolul apariţiei acesteia este iminent.
Propagarea rapidă a fumului şi acumularea lui în clădire, constituie un pericol
deosebit de grav pentru viaţa oamenilor aflaţi în magazinele comerciale incendiate.
Umplerea cu fum a magazinelor îngreunează, totodată, pătrunderea pompierilor
în obiectiv, desfăşurarea de către aceştia a operaţiunilor de descoperire, evacuare şi
salvare a persoanelor aflate în pericol.
56
 Pentru prevenirea unor asemenea situaţii, magazinele comerciale sunt prevăzute
cu un sistem de goluri pentru evacuarea fumului şi a gazelor fierbinţi în exteriorul
clădirii. Suma acestor goluri este de aproximativ 1/100 din aria nivelului respectiv.
În concluzie, incendiile izbucnite în magazinele comerciale se caracterizează
prin:
- prezenţa unui numeros public în încăperile magazinului, pe diferite nivele şi în
ascensoare, a cărui viaţă este în pericol, din cauza intoxicării sau sufocării cu fum;
- aprinderea întregii suprafeţe a încăperii, precum şi a suprafeţelor libere ale
materialelor combustibile, lucru favorizat şi de intervalele relativ mici dintre stelaje;
- arderea şi descompunerea termică a mărfurilor şi substanţelor depozitate,
însoţite de o degajare abundentă de fum şi vapori de gaze toxice fierbinţi, care se
răspândesc în toate părţile;
- distrugerea prin ardere sau degradarea cu fum şi apă a unor valori materiale
concentrate în rafturile magazinelor sau pe suprafeţele de expunere;
- propagarea incendiului cu rapiditate şi cu manifestări diferite, în funcţie de
sortimentele de mărfuri şi de modul de depozitare a acestora, prin intermediul rafturilor,
stelajelor şi ambalajelor combustibile, prin sistemele de ventilaţie şi deschiderile din
construcţie, fapt ce pune în pericol viaţa cumpărătorilor şi a personalului de deservire;
- creşterea rapidă a temperaturii şi presiunii gazelor, ca rezultat al afluxului de aer
şi al descompunerii oxidanţilor, fapt ce favorizează formarea flăcărilor înalte, care pot
ajunge până la tavan, creându-se condiţii de propagare a incendiului la elementele de
construcţie ale magazinului, la pod şi acoperiş (în magazinele amplasate în construcţii
mai vechi);
- posibilitatea formării amestecurilor explozive cu manifestări violente, având
drept consecinţă blocarea căilor de acces şi îngreunarea acţiunilor de stingere;
- apariţia pericolului de explozie, ca rezultat al reacţiilor dintre apă şi diferite
substanţe chimice sau din combinarea acestora, însoţite de degajări de oxid de carbon şi
alte gaze toxice;
- prăbuşirea stivelor de materiale sau a rafturilor şi stelajelor, fapt ce contribuie la
creşterea intensităţii arderii, împiedică evacuarea bunurilor materiale, îngreunează
acţiunea de stingere şi poate duce la accidentarea servanţilor amplasaţi în intervalele
dintre acestea;
- prăbuşirea planşeelor combustibile, datorită pierderii capacităţii portante,
precum şi a elementelor acoperişurilor, în cazul când acestea există şi incendiul s-a
propagat la ele;
- pătrunderea cu greutate la focarele de ardere şi introducerea dificilă a ţevilor,
datorită numărului redus de goluri, care, de regulă, sunt folosite pentru salvarea
oamenilor şi evacuarea bunurilor materiale, iar pe timpul nopţii, din cauza sistemelor
de siguranţă masive (gratii metalice, porţi rezistente şi încuiate);
- propagarea incendiului de la un etaj la altul, prin intermediul golurilor şi
instalaţiilor scărilor rulante;
- apariţia fumului şi flăcărilor cu alte culori decât la incendiile clasice (albe,
albastre, verzi, violete, vernil etc), din cauza materialelor sintetice prezente printre
mărfuri.
3. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere
a). Recunoaşterea
Se execută de una sau mai multe grupe, în funcţie de dezvoltarea obiectivului şi
proporţiile incendiului, pe căile de acces neocupate de cumpărătorii care se evacuează,

57
pe scările fixe de incendiu şi chiar pe scările şi autoscările de incendiu din dotarea
companiei de pompieri, sub conducerea personalului specializat din magazin.
Dacă intervenţia pentru stingere se execută pe timp de noapte, situaţie când, de
regulă, intrările în magazin şi în spaţiile de vânzare sunt blocate, prin uşi şi grilaje
metalice încuiate, a căror desfacere presupune timp mult şi efort mare, pătrunderea la
parterul magazinului se va face prin spargerea unui geam în interior. Deschiderea astfel
realizată trebuie păzită de către servanţi, pentru a împiedica pătrunderea unor
răufăcători şi înstrăinarea valorilor materiale expuse.
Pentru pătrunderea la etajele magazinului, comandantul intervenţiei va folosi
scările fixe de incendiu, scările şi autoscările din dotarea subunităţii.
Pe timpul recunoaşterii, comandantul intervenţiei va stabili:
- prezenţa oamenilor rămaşi în încăperile magazinului, 1a diferite etaje sau în
ascensoare, starea în care se află, necesitatea acordării primului ajutor medical,
metodele şi mijloacele ce pot fi folosite pentru salvarea lor rapidă, dacă a fost acţionat
iluminatul de siguranţă. Acţiunea de acordare a primului ajutor medical şi de dirijare a
cumpărătorilor spre căile de acces sigure, în vederea evacuării, începe chiar pe timpul
executării recunoaşterii. În acest scop, se destină servanţi pentru iluminatul intrărilor în
căile de acces stabilite pentru dirijarea oamenilor de salvat şi, mai ales, pentru
intervenţia energică, în vederea liniştirii celor intraţi în panică şi restabilirea ordinii
normale de evacuare;
- gradul de inundare cu fum a caselor scărilor ce vor fi folosite pentru salvarea
oamenilor, necesitatea şi posibilitatea ventilării lor sau a evacuării fumului cu ajutorul
mijloacelor specializate din dotarea autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi
pentru iluminat, ori a executării unor deschideri în placa de beton a acoperişului;
- natura, cantitatea şi modul de depozitare ale mărfurilor supuse arderii;
- locul şi proporţiile incendiului, direcţiile principale de propagare a acestuia;
- cantitatea şi modul de depozitare a mărfurilor care trebuie evacuate sau numai
protejate împotriva efectelor fumului, focului sau apei;
- prezenţa substanţelor îmbuteliate, susceptibile de a exploda şi provoca victime
în rândul cumpărătorilor, personalului de deservire şi al servanţilor care acţionează la
incendiu, precum şi măsurile ce trebuie luate pentru protecţia acestora;
- existenţa personalului şi mijloacelor tehnice din dotarea magazinului,
posibilităţile de folosire a acestora în acţiunea de evacuare a valorilor materiale (benzi
transportoare, elevatoare, electrocare, cărucioare, conteinere, coşuri etc.);
- existenţa instalaţiilor speciale de stingere (sprinkler sau drencer), dacă au fost
puse în funcţiune şi efectul acestora pentru limitarea propagării incendiului;
- existenţa uşilor antifoc pentru acoperirea golurilor scărilor rulante şi, în lipsa
acestor uşi, necesitatea acoperirii lor cu panouri protejate cu ţevi tip „C”, care vor avea
misiunea de a împiedica propagarea incendiului şi de a preveni prăbuşirea şi
accidentarea servanţilor;
- prezenţa instalaţiilor electrice de iluminat, forţă şi ventilaţie sub tensiune şi
necesitatea deconectării lor;
- existenţa tablourilor generale sau a cabinelor telefonice şi electrice în subsoluri,
dacă acestea au fost scoase de sub tensiune, în vederea prevenirii electrocutărilor, ce
măsuri trebuie luate pentru protecţia lor împotriva apei ce se va acumula în subsoluri pe
timpul ducerii acţiunilor de stingere;
- măsuri de asigurare a servanţilor care vor acţiona în încăperile incendiate ale
magazinului.
b). Substanţe stingătoare
58
 În alegerea substanţelor stingătoare, comandantul intervenţiei trebuie să ţină cont
de varietatea produselor depozitate, de proprietăţile fizico-chimice şi de comportarea
diferită la foc a acestora. Substanţele cel mai des utilizate în acţiunea de stingere sunt:
apa pulverizată, spumele uşoare, cu coeficient mare de înfoiere şi pulberea stingătoare
de tip „Florex”.
c). Stingerea
Când incendiul a izbucnit pe timp de zi şi în magazin se găsesc cumpărători şi
personalul de deservire, sarcina cea mai importantă şi plină de răspundere a
comandantului intervenţiei este să organizeze şi să conducă personal acţiunea de salvare
şi evacuare a persoanelor rămase blocate şi neevacuate, concomitent cu realizarea
dispozitivelor premergătoare de luptă.
Deşi analizată şi în alte capitole, problema salvării persoanelor aflate în
pericol trebuie pusă din nou în atenţia comandantului intervenţiei, dată fiind marea
responsabilitate ce o are acesta în asemenea situaţii.
Stabilind încă de pe timpul recunoaşterii numărul oamenilor rămaşi în
încăperile magazinului, starea acestora, gradul de pericol ce-l prezintă fumul şi
flăcările pentru ei, precum şi starea lor morală, comandantul intervenţiei este obligat:
- să instaleze lămpi cu acumulator sau proiectoare, la ieşirile din casele scărilor
sau ale altor spaţii destinate evacuării, la nivelul fiecărui etaj;
- să numească, special, la fiecare nivel, servanţi, care să adune şi să îndrume
cumpărătorii şi personalul magazinului spre ieşiri, să tempereze spiritele, chemând la
ordine pe cei cuprinşi de panică;
- să organizeze echipe de trei-patru oameni din subunitatea specializată de
salvatori, pentru fiecare nivel, cu misiunea de a căuta descoperi victimele, de a le
acorda, pe loc sau în spaţii mai puţin poluate sau periclitate de incendiu, primul ajutor
medical şi de a le transporta până la punctele sanitare, în care sunt concentrate
autosalvări cu personal medico-sanitar specializat, chemat încă de la plecarea subunităţii
la locul incendiului;
- în cazul când numărul victimelor este mai mare, să ceară sprijin, încă de pe
timpul executării recunoaşterii, grupele sanitare ale forţelor civile de apărare locală din
obiectivele apropiate magazinului incendiat, pe care să le folosească în acţiunile de
salvare şi de acordare a primului ajutor medical;
- să instaleze şi să folosească mijloacele speciale din dotare pentru evacuarea
fumului şi a gazelor toxice fierbinţi, în primul rând din casele scărilor folosite pentru
evacuare, începând cu caturile superioare, unde sunt concentrate cele mai mari cantităţi
din aceste substanţe;
- tot pentru evacuarea fumului, folosindu-se utilajele specializate pentru demolări,
din dotarea autospecialei pentru evacuarea fumului gazelor şi pentru iluminat
(perforatorul, picamerul, aparatul de sudură), să ordone executarea unor deschideri în
placa de beton a acoperişului, care vor grăbi efectuarea schimbului de gaze în spaţiile de
evacuare;
- să destine, dacă incendiul ameninţă căile de evacuare, ţevi „C”, cu ajutaje
pulverizatoare, cu misiunea de a precipita fumul, de a micşora temperatura ridicată a
mediului ambiant şi a împiedica cu orice preţ incendierea acestor căi.
În situaţia, mai gravă, când, independent de justeţea şi corectitudinea măsurilor
luate, căile de evacuare devin nefolosibile, comandantul intervenţiei trebuie să
concentreze efortul întregului efectiv chemat la locul incendiului pentru salvarea
persoanelor, folosind toată gama de mijloace şi procedee de salvare a celor rămaşi
neevacuaţi sau blocaţi, cum sunt:
59
 - scările fixe de incendiu;
- autoscările cu ascensor rapid;
- scările de incendiu din dotarea subunităţii de pompieri;
- mijloacele specializate din dotare: coş de salvare, tub extensibil de salvare,
pernă pneumatică de salvare, cablu de salvare cu scripeţi.
Ordinea salvării trebuie să fie următoarea: răniţii, copiii, femeile şi bătrânii.
Bărbaţii adulţi vor fi evacuaţi ultimii, până atunci cerându-li-se concursul în acţiunea de
ajutorare şi de transport a celor ce urmează să fie evacuaţi.
Succesul operaţiunilor de salvare este asigurat de organizarea şi menţinerea
legăturilor radio cu şefii echipelor de la fiecare etaj, fapt ce va permite comandantului
intervenţiei să cunoască în orice moment situaţia şi să dirijeze efortul forţelor în zonele
sau direcţiile cele mai periclitate.
Este necesar ca această acţiune să se subordoneze unui singur om - comandantul
intervenţiei, care trebuie să manifeste maximum de intransigenţă şi să nu permită
amestecul nici unei persoane în conducerea operaţiunilor.
Pe măsura sosirii la locul incendiului a cadrelor din tura liberă, acestea vor fi
numite în funcţii de şefi de sectoare, pe etaje, cu misiunea de a conduce efectiv acţiunea
echipelor specializate de salvatori, pentru evacuarea oamenilor şi, ulterior, de a conduce
acţiunea şefilor de ţeava, pentru localizarea şi lichidarea incendiului şi evacuarea
marilor valori materiale aflate în pericol.
Aşa cum s-a amintit şi în alte capitole, problema stabilirii şi menţinerii ordinii în
exteriorul clădirii incendiate este deosebit de importantă.
De asemenea, comandantul intervenţiei va organiza punctul de întâmpinare a
forţelor chemate în sprijin, parcarea acestora şi dirijarea lor ulterioară, prin intermediul
şefului punctului de întâmpinare a forţelor, care trebuie să fie un ofiţer sau subofiţer de
pompieri, dotat cu staţie de radio.
Foarte importantă este şi cooperarea cu organele de ordine ale miliţiei şi, în cazuri
deosebite, cu subunităţile aparţinând Ministerului de Interne sau Ministerului Apărării
Naţionale, cărora trebuie să li se încredinţeze următoarele misiuni:
- dezafectarea căilor de acces, pentru deplasarea autosanitarelor şi maşinilor de
incendiu;
- organizarea punctului medical de acordare a primului ajutor persoanelor salvate,
a platformei de parcare a maşinilor şi a ordinii de deplasare a acestora în sens unic;
- îndepărtarea curioşilor, care împiedică acţiunea de salvare, realizarea
dispozitivelor premergătoare şi de luptă.
Concomitent cu executarea acţiunii de salvare a oamenilor, comandantul
intervenţiei, pe baza datelor obţinute prin recunoaştere, este obligat să realizeze
dispozitive de luptă, în primul rând pe direcţia hotărâtoare de acţiune, pentru asigurarea
salvării şi evacuării oamenilor şi limitarea incendiului în zona căilor de salvare şi a
încăperilor cu mari valori.
O sarcină deosebită, din acest punct de vedere, este ca dispozitivele de luptă să nu
încetinească sau să împiedice ritmul operaţiunilor de evacuare, lucru ce se poate realiza
prin:
- realizarea dispozitivelor de luptă pe căile de acces secundare;
- folosirea scărilor din dotare şi a ferestrelor pentru introducerea dispozitivelor pe
verticală, de-a lungul pereţilor, cu luarea unor măsuri severe de asigurarea acestora
împotriva producerii de accidente.
În cazul intervenţiei pe timp de noapte sau în zilele când în marile magazine de
mărfuri nu se află personal de deservire şi cumpărători, drept căi de acces pentru
60
ajungerea, în timp scurt, la etajele incendiate, în vederea executării recunoaşterii şi a
realizării dispozitivelor premergătoare şi de luptă, se vor folosi scările rulante, a căror
oprire trebuie făcută numai după ce au fost transportate la caturile superioare:
- accesoriile necesare stingerii;
- agregatele pentru evacuarea fumului şi pentru iluminat;
- motopompele uşoare;
- electrogeneratoarele sau hidrogeneratoarele pentru obţinerea spumei cu mare
capacitate de înfoiere;
- bidoanele de spumogen şi accesoriile pentru protecţia individuală a servanţilor.
Stingerea se organizează pe sectoare de intervenţie, de regulă, pe orizontală şi pe
nivele. La clădirile înalte, aceste sectoare se pot organiza şi pe verticală, în cazul când
se dispune de mijloace de acces prin exterior (căi de toate tipurile), la fiecare faţadă a
construcţiei.
Sectoarele de intervenţie trebuie organizate astfel:
- un sector de intervenţie cu misiunea de localizarea şi lichidarea incendiului în
încăperile incendiate, evacuarea fumului şi a valorilor materiale de preţ ameninţate
direct de incendiu sau de efectele fumului şi apei;
- un sector de intervenţie cu misiunea de supraveghere şi 1imitare a propagării
incendiului la caturile superioare, cu dispozitiv etajat, inclusiv la acoperiş, pentru
împiedicarea topirii şi scurgerii pe sol a bitumului din stratul de protecţie a plăcii de
beton;
- un sector de intervenţie cu misiunea de supraveghere şi limitare a propagării
incendiului la etajele inferioare, prin intermediul golurilor scărilor rulante sau al altor
instalaţii de legătură între etaje, cum sunt: casele lifturilor de transport, de mărfuri ş.a.
Acestui sector i se va încredinţa şi misiunea de evacuarea apei ce se acumulează pe
timpul ducerii acţiunilor de stingere la caturile inferioare şi, în special, la subsoluri, în
scopul protejării cabinelor instalaţiilor electrice de iluminat, forţă, ventilaţie, cât şi a
mărfurilor depozitate în aceste subsoluri;
- un sector de intervenţie pentru protecţia clădirilor vecine alipite magazinului
incendiat sau situate în apropierea acestuia, folosindu-se, de regulă, formaţiile
civile de pompieri şi mijloacele de stingere din dotarea lor.
În cazul când uşile de la intrările principale în magazin şi în încăperile pentru
vânzare ori golurile scărilor rulante şi intrările la caturile superioare sunt închise cu
uşi grele sau gratii încuiate, până când se vor practica deschideri în acestea, de către
grupa specializată de pe autospeciala pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru
iluminat, comandantul intervenţiei va hotărî în care zone se vor executa deschideri în
vitrine, pentru introducerea dispozitivelor de luptă, organizând, totodată, paza
acestora cu servanţi, până la sosirea organelor de miliţie.
Pentru intervenţia la caturile superioare, comandantul va hotărî în dreptul căror
ferestre se vor amplasa scările de incendiu şi prin care se vor introduce dispozitivele de
evacuarea fumului, de iluminat şi pentru stingerea incendiului.
În cazul când flăcările se propagă pe faţadele clădirii spre caturile superioare, prin
ferestre, până la realizarea dispozitivelor de luptă, comandantul intervenţiei va destina
1-2 autotunuri, care, prin perdele realizate cu ajutorul ţevilor de apă, vor lichida flăcările
la exterior şi chiar vor refula, prin ferestre, apă direct în magazin, în zonele cu arderile
cele mai intense.
În sectorul principal de lichidare a focarului, comandantul intervenţiei trebuie să
acorde, de la început, o atenţie deosebită protecţiei elementelor portante ale construcţiei,

61
destinând în mod special ţevi, care vor refula apa de sus în jos, pe întreaga suprafaţă a
acestora.
Pentru limitarea propagării incendiului prin golurile scărilor rulante sau ale altor
instalaţii, spre caturile superioare, se vor destina ţevi cu misiunea de răcire a uşilor sau
trapelor acestor deschideri sau de protejare a golurilor, folosindu-se acţiunea jeturilor
pulverizate.
În cazul golurilor neprotejate, în limita posibilităţilor, se vor confecţiona panouri
de închidere, care vor fi umectate permanent. Pentru prevenirea accidentelor, golurile
respective vor fi marcate, vizibil, cu steguleţe, proiectoare sau lămpi cu acumulatori,
numindu-se câte un servant cu misiunea de pază a acestora.
În încăperile incendiate, servanţii vor acţiona cu ţevi tip „C” cu ajutaje
pulverizatoare, amplasându-se la capătul rafturilor şi nu în intervalul dintre ele, în
scopul evitării accidentelor rezultate prin prăbuşirea acestora, în cazul pierderii
capacităţii lor portante.
După stingerea incendiului la suprafaţa mărfurilor îmbalotate, acestea vor fi
scoase în afara încăperilor incendiate, cu ajutorul coşurilor, conteinerelor, cărucioarelor,
electrocarelor, benzilor rulante etc, pe platforme sau pe locuri amenajate în apropierea
clădirii, unde, după desfacerea baloturilor, se vor stinge eventualele focare pătrunse în
masa mărfurilor respective, cu ajutorul unor ţevi tip „C”, destinate special în acest scop.
Concomitent cu acţiunea de stingere, se execută şi evacuarea mărfurilor
neincendiate, dar periclitate de incendiu, folosindu-se pentru aceasta efectivele gărzilor
patriotice sau ale altor forţe din compunerea unităţilor şi formaţiunilor Ministerului de
Interne sau Ministerului Apărării Naţionale, sub îndrumarea personalului din
conducerea obiectivului, care va stabili şi dirija modul de transport şi de depozitare a
mărfurilor, pentru a se evita degradarea lor.
Un rol deosebit în paza acestor bunuri îl au organele de miliţie şi membrii
gărzilor patriotice, cu care pompierii cooperează pe parcursul intervenţiei.
În cazul incendiilor izbucnite în raioanele de încălţăminte, confecţii şi ţesături sau
de alte substanţe care ard mocnit, se recomandă folosirea spumei uşoare cu coeficient
mare de înfoiere, refulată de electro-generatoarele sau hidrogeneratoarele din dotare.
Pentru protecţia mărfurilor aşezate pe rafturi şi ameninţate de incendiu, până la
evacuarea lor, acestea vor fi acoperite cu prelate, pentru a le proteja contra efectului
apei folosite la stingere şi a fumului.
Întrucât pe timpul dezvoltării incendiului se degajă mari cantităţi de gaze toxice,
care pot afecta starea sănătăţii personalului care acţionează la incendiu, dar şi crea
pericolul explodării unor bidoane cu vopsele, a unor butelii, flacoane cu sprayuri sau
poate avea loc prăbuşirea elementelor de construcţie, comandantul intervenţiei va lua
măsuri speciale de protecţie a militarilor prin:
- echiparea servanţilor şefi de ţeavă cu costume de protecţie anticalorică şi
aparate izolante;
- realizarea rezervei de aparate izolante, dar mai ales de butelii de oxigen şi
cartuşe filtrante şi absorbante;
- amplasarea servanţilor înapoia stâlpilor, a pereţilor sau a altor elemente de
construcţie, care să-i ferească de efectul exploziilor;
- rulajul servanţilor şefi de ţeavă care acţionează în zonele periculoase şi
organizarea odihnei acestora, scop în care va fi creată o rezervă de forţe şi mijloace;
- interzicerea amplasării, concentrării sau deplasării inutile a unui număr mare de
servanţi în zonele centrale ale încăperilor sau în cele cu pericol de explozie.

62
 Pentru a se preveni propagarea incendiilor prin căldura radiată prin transportul
de scântei şi jeratic aprins spre construcţiile vecine şi combustibile, se vor
realiza perdele de apă sau ziduri de apă, în intervalele dintre clădiri, folosindu-se, în
acest scop, ţevile de pe autotunurile de stins incendii sau ţevile tip „B” din dotare.
De asemenea, pe direcţia de mişcare a curenţilor de aer, se vor instala echipe de
vânători de scântei, în punctele cele mai periculoase şi se vor destina maşini sau echipe
de patrulare în zona cu construcţii combustibile.
După lichidarea incendiului, comandantul intervenţiei va lăsa în obiectiv forţe
şi mijloace, cu misiunea de supraveghere şi prevenire a reizbucnirii incendiilor în
zonele cu rafturi şi mărfuri prăbuşite, cât şi de lichidare rapidă a focarelor nou apărute.

VIII. STINGEREA INCENDIILOR IN DEPOZITELE DE MĂRFURI

CU STELAJE ÎNALTE

Depozitele cu stelaje înalte sunt construcţii de mare înălţime, vaste şi moderne,

care conţin mărfuri de mare valoare tehnică, economică, etc.
Incendierea unor astfel de depozite poate avea consecinţe deosebit de grave
atât din cauza pierderilor imediate, cât şi a consecinţelor întârzierii aprovizionării şi
producţiei obiectivelor pe care acestea le deservesc.
1. Caracteristicile constructive ale depozitelor cu stelaje înalte
Prin depozit de mărfuri cu stelaje înalte se înţelege un depozit cu un singur
etaj, a cărui înălţime (azi atinge cca 40 m) depăşeşte cea a halelor de depozitare
obişnuite (în ţara noastră cele cu înălţimea de peste 4 m).
Depozitele de mărfuri cu stelaje înalte sunt clasificate astfel:
- după modul de depozitare a mărfurilor: depozite cu stive compacte (stive bloc,
în care paletele se aşază unele peste altele) şi depozite cu stelaje, care pot fi simple,
duble sau multiple (stelajele duble sau simple, separate prin culoare cu lăţimea de un
metru, se consideră stelaje multiple);
- după modul de manipulare a mărfurilor: depozite cu electro (moto) stivuitoare
(cu culoare cu lăţimi de 2,20-2,40 m, în care se lucrează fie prin deservirea, laterală a
stivei, fie prin pătrunderea în interiorul acesteia), depozite cu pod rulant sau depozite cu
translatoare (specifice depozitelor cu stelaje simple şi duble);
- după alcătuirea stelajelor: stelaje cu poliţe pline sau din dulapi cu spaţii de
1-2 cm; stelaje fără poliţe formate numai din cadre de susţinere, la care diferitele unităţi
de depozitare (palete, conteinere) se aşază pe grinzi montate de-a lungul stelajelor,
înlocuind poliţele; stelaje din diafragme sau prefabricate din beton armat, la care
celulele de depozitare sunt separate între ele prin pereţi.
Stelajele din depozite, în principiu, sunt confecţionate din oţel, au
dimensiuni variate şi sunt aranjate în diferite sisteme, fără a avea o protecţie specială a
elementelor de construcţie.
Stelajele adaptate la aşezarea şi golirea automată a mărfurilor, cu ajutorul unei
instalaţii automate de încărcare, sunt prevăzute cu şine pentru transportarea
paletelor sau conteinerelor.
Dacă înălţimea de stivuire a mărfurilor în aceste depozite depăşeşte 4,5 m sau
în interiorul lor au fost montate numai sprinklere de tavan, atunci stâlpii portanţi ai
clădirii, existenţi între stelaje, sau elementele verticale care alcătuiesc construcţia
portantă a clădirii vor fi protejate prin realizarea unei căptuşeli cu rezistenţă la foc
de o oră sau prin montarea sprinklerelor pe pereţii laterali, la înălţimea de
4,5 m, care să dirijeze jetul de apă pe stâlpi.
63
 În cazul înălţimii de stivuire de 4,5-6 m, protecţia împotriva incendiului se face
prin asigurarea unei suprafeţe minime de pulverizare de 180 m2, cu ajutorul
sprinklerelor de tavan, temperatura de funcţionare fiind de 74°C sau de 141°C, iar
intensitatea de stropire de 14-26 l/sec/m 2, în funcţie de lăţimea culoarelor şi de clasa de
pericol a mărfurilor depozitate.
Depozitele cu stelaje înalte sunt caracterizate printr-un număr mare de instalaţii şi
prin căi de trecere înguste între stelaje, care blochează accesul în interior, îngreuând
pătrunderea pompierilor.
Introducerea şi scoaterea din depozit a mărfurilor paletizate sau conteinerizate se
face exclusiv cu ajutorul unor benzi rulante, de diferite tipuri de construcţie, ale căror
goluri sunt greu de închis. La fel de dificilă se prezintă şi obturarea certă a
străpungerilor pentru cabluri, ţinându-se cont de cantităţile mari de cabluri de energie şi
de comandă care sunt introduse în depozitele cu stelaje înalte.
Pentru evacuarea eficientă a fumului şi gazelor fierbinţi produse de un eventual
incendiu, depozitele cu stelaje înalte au prevăzute, în acoperişuri, trape pentru evacuarea
fumului, a căror suprafaţă eficace de evacuare reprezintă aproximativ 3% din suprafaţa
de bază a depozitului.
După natura mărfurilor şi ambalajelor şi după comportarea lor la foc, materialele
din aceste depozite se clasifică după cum urmează:
- clasa I - cuprinde mărfurile care, în majoritatea lor, ard greu şi sunt păstrate pe
palete de lemn, în cutii de carton ondulat sau alte ambalaje obişnuite (mobilă metalică
cu mici piese din material sintetic, utilaj electric în ambalaj metalic, vase de bucătărie,
baterii uscate, cutii goale de tablă, maşini de spălat, maşini de uscat, butelii de sticlă
goale sau cu conţinut neinflamabil, oglinzi, produse alimentare şi băuturi cu conţinut de
20% alcool, în ambalaje incombustibile, ciment în saci, plăci de ghips etc.);
- clasa a II-a - cuprinde mărfurile menţionate mai sus, păstrate în lăzi de lemn,
ajurate sau pline, precum şi în cutii de carton cu mai multe straturi, pe palete din lemn;
- clasa a IlI-a - cuprinde lemn, hârtie, ţesături naturale, păstrate pe palete din
lemn. Produsele respective pot conţine o cantitate neînsemnată de material sintetic. Din
această clasă fac parte: cărţile, revistele, materialele de scris, conteinerele de hârtie sau
de plastic, pentru articole alimentare, încălţămintea de piele, genţile, mănuşile,
produsele din lemn, tâmplăria de construcţii, mobila simplă şi mobila tapiţată din
materiale naturale, fibrele naturale, ţesăturile, îmbrăcămintea, produsele din tutun în
ambalaj de carton, produse alimentare greu combustibile etc.;
- clasa a IV-a - cuprinde mărfurile menţionate în clasele I, II şi III, care cuprind
părţi din materiale plastice, în ambalaje de carton sau sintetice, pe palete din lemn
(maşini şi instalaţii mici cu piese din material plastic - maşini de scris, aparate de filmat,
aparate de fotografiat, telefoane - utilaj menajer, ţesături şi îmbrăcăminte din materiale
plastice, cu excepţia fibrelor de vâscoză), mobilă cu tapiţerie din materiale sintetice,
plăci de p.v.c etc.
2. Caracteristicile incendiilor izbucnite în depozitele de mărfuri cu stelaje
înalte
Incendiul izbucnit la un depozit cu stelaje înalte poate fi provocat de:
- avarii la instalaţiile electrice de iluminat şi de forţă, la maşini şi la instalaţiile de
încălzire sau de climatizare;
- reacţii exoterme dintre diferite mărfuri;
- autoaprinderea unor substanţe;
- fumatul, folosirea focului deschis şi nesupravegheat;
- sudură etc.
64
 Pericolul de incendiu în depozitele cu stelaje înalte este incomparabil mai mare
decât în construcţiile cu depozite tradiţionale.
Propagarea incendiului în asemenea depozite este favorizată de:
- depozitarea afânată a mărfurilor pe stelaje, oxigenul şi aerul necesar arderii
putând pătrunde la materialul combustibil cu mai mare uşurinţă decât în cazul unei
depozitări în bloc;
- distanţa mică dintre diferite palete (stelaje), care înlesneşte propagarea
incendiului în plan orizontal şi vertical;
- spaţiile intermediare dintre mărfuri, care formează adevă coşuri prin care focul
se poate propaga în plan vertical, cu o viteză de 10-40 m/min.;
- coridoarele înguste, care înlesnesc propagarea incendiului la stelajele vecine, la
fel ca şi căderea materialului aprins de la înălţime, scânteile zburătoare şi căldura
radiată;
- în afara materialelor depozitate şi expuse pericolului, de distrugere, datorită
efectului focului, fumului şi apei, însăşi construcţia depozitului este periclitată de
incendiu, întrucât apar deformări ale cadrelor şi aparatelor de manipulare şi chiar
pericolul prăbuşirii întregului eşafodaj al stelajelor, din cauza pierderii capacităţii lor
porte urmată de deteriorarea mărfurilor şi creşterea intensităţii arderii.
În caz de incendiu la depozitele cu stelaje înalte, există un mare pericol de
inundare cu fum, ca rezultat al arderii substanţelor combustibile, care are ca efect:
- intoxicarea sau asfixierea personalului de deservire a depozitului sau a
servanţilor neprotejaţi cu mijloacele de protecţie individuală;
- periclitarea mărfurilor care nu au fost expuse direct acţiunii focului (alimentele,
textilele etc.);
- îngreunarea desfăşurării acţiunii de stingere şi de evacuare a bunurilor
ameninţate;
- apariţia fenomenului de coroziune a suprafeţelor metalice neprotejate, datorită
vaporilor şi gazelor rezultate din descompunerea termică a p.v.c-ului şi, în general, a
substanţelor halogenate.
- în afara sarcinii termice a depozitului, rezultată din combustibilitatea
materialelor folosite la construcţie şi a celor din compunerea instalaţiilor tehnice, un rol
decisiv în dezvoltarea arderii în depozitele cu stelaje înalte îl au combustibilitatea
încărcăturii (a mărfurilor depozitate), inclusiv a ambalajelor, şi viteza de ardere a
acestora.
Ca spaţiu de ardere, depozitul cu stelaje înalte este caracterizat prin dimensiuni
reduse în plan orizontal, în comparaţie cu planul vertical, din care cauză, în afara
concentraţiei de oxigen, a schimbului de aer şi de produse de ardere - fenomene
specifice circulaţiei gazelor într-un spaţiu redus (efectul de coş), apar şi alte aspecte ale
procesului de ardere, cum sunt: influenţa temperaturii şi schimbul foarte rapid de
energie termică cu alte sisteme învecinate, care provoacă creşterea spontană a vitezei de
ardere în fiecare focar de incendiu.
De aceea, un incendiu la un depozit cu stelaje înalte se propagă foarte rapid atât
pe verticală cât şi pe orizontală şi ia proporţii care nu mai pot fi controlate.
Procesul de evoluţie a incendiului în depozitele cu stelaje înalte are particularităţi
esenţiale, care îl deosebesc de incendiile izbucnite în depozitele clasice.
Depozitarea la înălţimi mari a materialelor, uneori pe suporţi de lemn, precum şi
faptul că acestea sunt păstrate în ambalaje combustibile şi în unsoare de conservare,
determină formarea, în timpul incendiului, a unor fluxuri puternice de convecţie ale

65
produselor de ardere fierbinţi, care facilitează viteza de propagare a incendiului pe
verticală.
Procesul de ardere a lăzilor de lemn, a cutiilor de carton şi a altor materiale pe
bază de celuloză, la care viteza de propagare, chiar în perioada iniţială, este de 8-10
m/min., se desăvârşeşte astfel:
- vaporii combustibili ce se eliberează (hidrocarburi, chetoni, alchizi, rezultaţi din
procesul de dezagregare a materiei) ard însoţiţi de flăcări;
- suprafeţele supuse arderii se carbonizează, apoi încep să ardă cu jeratic, fapt ce
furnizează energie termică considerabil superioară flăcărilor;
- viteza arderii şi energia termică ce se degajă cresc proporţional cu cantitatea de
aer proaspăt care vine în contact cu suprafaţa carbonizată;
- în cazul depozitelor cu stelaje înalte, chiar dacă uşile sunt închise, abundenţa de
aer este atât de mare încât vehemenţa arderii în faza preliminară este foarte puţin
influenţată de aerisire;
- după izbucnirea incendiului, flăcările se ridică cu mare viteză pe scheletul de
susţinere a rafturilor, la suprafaţa ambalajului combustibil al mărfurilor depozitate,
astfel că, la numai 1,5-2 min. de la izbucnirea incendiului, în partea inferioară a
stelajului se formează un focar de ardere cu înălţimea egală cu acesta, care cuprinde
toate ambalajele şi mărfurile păstrate pe poliţele stelajului sau pe palete;
- efectul accelerării vitezei de propagare a arderii se explică prin încălzirea
prealabilă a suprafeţei combustibile depozitate, de către gazele fierbinţi care se ridică
înspre partea superioară a construcţiei;
- viteza mare de propagare a incendiului influenţează direct şi creşterea vitezei
căldurii degajate de aceeaşi cantitate de substanţe combustibile supuse arderii, astfel: la
înălţimea stelajului de 2-5 m, viteza de propagare a incendiului creşte de 9 ori,
determinând, în acelaşi timp, creşterea cantităţii de căldură de la 12000 kcal/min. la
110000 kcal/min.;
- gazele fierbinţi acumulate în partea superioară a depozitului se propagă lateral,
incendiind, la nivelul ultimului raft, toate materialele combustibile existente. Incendiul
se propagă pe orizontală şi prin intermediul culoarelor înguste dintre stelaje (0,7-1 m),
precum şi prin căderea pe aceste culoare a elementelor arzânde ale ambalajelor şi
mărfurilor, blocând în acelaşi timp căile de acces, fapt ce va îngreuna substanţial
acţiunea de protejare cu prelate a stelajelor vecine, evacuarea mărfurilor periclitate de
incendiu şi intervenţia pentru stingere în zonele cu focare de ardere;
- datorită temperaturilor ridicate - în jur de 870-900°C - scheletul de
susţinere îşi pierde capacitatea portantă, are loc flambarea sau prăbuşirea acestuia, odată
cu mărfurile depozitate, fapt ce va amplifica intensitatea arderii şi va îngreuna şi mai
mult intervenţia pentru stingere.
Când incendiul atinge anumite proporţii, propagarea lui este favorizată şi de
următoarele condiţii de depozitare:
- în cazul depozitării în vrac, pe poliţe sau palete, oxigenul are acces mai uşor la
materiale decât în cazul stivuirii compacte, arderea fiind mai intensă şi propagarea
incendiului mai rapidă;
- distanţa mică dintre palete şi între mărfurile combustibile facilitează propagarea
incendiului pe orizontală;
- spaţiile dintre palete se transformă în coşuri tipice de propagarea incendiului pe
verticală, efect deosebit de mare în cazul rafturilor cu materiale cu combustie lentă, care
favorizează funcţionai coşurilor timp îndelungat. După încălzirea acestora, viteza de

66
propagare a incendiului este de 10-40 m/min., iar viteza de ardere a lemnului obişnuit,
exprimată în kcal/m2 sau în kg/min, creşte proporţional cu înălţimea raftului.
3. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere
a). Recunoaşterea
În cooperare cu personalul tehnic şi de deservire a depozitului cu stelaje înalte,
pe timpul recunoaşterii, comandantul intervenţiei va stabili:
- existenţa persoanelor rămase în depozit şi aflate în pericol, numărul şi starea lor,
căile şi metodele de salvare a acestora;
- natura, cantitatea şi clasa de pericol ale mărfurilor depozitate;
- tipul stelajelor şi materialul din care acestea sunt confecţionate;
- modul de depozitare a mărfurilor în sectorul incendiat (pe poliţe sau în
conteinere) şi materialele din care sunt confecţionate abma lajele, paletele şi
conteinerele;
- efectul incendiului asupra stelajelor, starea acestora şi eficacitatea
instalaţiei speciale de stingere tip sprinkler pentru protecţia elementelor de construcţie
ale depozitului şi ale stelajelor;
- efectul substanţelor stingătoare ce vor fi folosite pentru stingere asupra
mărfurilor depozitate şi pericolul activării unor reacţii exoterme sau al facilitării
formării amestecurilor explozive;
- gradul de inundare cu fum, starea trapelor, dacă acestea au fost acţionate sau nu,
necesitatea practicării de deschideri în acoperiş sau a folosirii mijloacelor specializate
din dotarea autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat;
- numărul şi starea agregatelor de transport şi de ridicare a mărfurilor (moto sau
electrostivuitoare, translatoare, cărucioare, benzi transportoare etc.) şi posibilitatea
folosirii lor pentru evacuarea paletelor sau conteinerelor din sectoarele periclitate de
incendiu;
- numărul culoarelor longitudinale şi transversale din depozit şi gradul de blocare
a acestora cu agregatele de transport şi ridicare în stare de nefuncţionare, din cauza
deconectării şi scoaterii de sub tensiune a instalaţiilor electrice de forţă şi iluminat;
necesitatea şi posibilitatea evacuării lor din zonă, pentru a crea condiţii favorabile de
acces servanţilor şi agregatelor necesare evacuării mărfurilor şi stingerii incendiului;
- personalul muncitor şi agregatele în funcţiune ce pot fi folosite pentru evacuarea
mărfurilor, precum şi existenţa unor zone libere, în care să fie depozitate paletele
sau conteinerele neincendiate;
- platforma pe care vor fi depozitate paletele şi conteinerele incendiate, în vederea
salvării mărfurilor afectate şi a stingerii micilor focare pătrunse în masa acestora.
b). Substanţe stingătoare
În alegerea substanţelor stingătoare, comandantul intervenţiei va ţine cont de
natura şi clasa de pericol a mărfurilor depozitate în tronsonul incendiat şi ale celor aflate
în pericol.
Pentru stingere, se recomandă folosirea apei refulată cu ţevi tip „C” şi ajutaje
pulverizatoare sau spuma cu coeficient mare de înfoiere.
Pulberea stingătoare tip „Florex” se va folosi, în special, în cazul incendiului la
lichide combustibile păstrate în ambalaje.
c). Stingerea
A stăpâni un incendiu într-un depozit cu stelaje înalte este o problemă foarte
dificilă, din cauza propagării accelerate a incendiului pe verticală, în spaţiile puternic
ventilate ale depozitelor paletizate.

67
 Datorită spaţiului îngust al intervalelor dintre stelaje, accesul liber la acestea, în
caz de incendiu, este mult îngreunat, la aceasta contribuind şi pericolul pierderii
capacităţii portante a stelajelor metalice, urmată de prăbuşirea mărfurilor, blocarea
culoarelor şi creşterea intensităţii arderii. De aceea, succesul în acţiunea de stingere a
incendiilor la depozitele cu stelaje înalte va depinde de:
- păstrarea în perfectă stare de funcţionare a detectoarelor de toate tipurile,
instalate în cât mai multe planuri, unul deasupra celuilalt, pentru a detecta cu certitudine
fumul şi căldura, încă din prima fază a incendiului, precum şi asigurarea funcţionării
perfecte a instalaţiei sprinkler;
- asigurarea continuităţii acţiunii capetelor sprinkler până la lichidarea
completă a incendiului, chiar dacă acest lucru se va produce după trecerea timpului
de o oră şi jumătate şi după epuizarea rezervei de apă a acestora, în care scop vor fi
destinate, special, maşini de 1uptă cu capacitate mare, care să pompeze apa în instalaţii
sau să mări debitul capetelor sprinkler intrate în funcţiune;
- întocmirea, cunoaşterea şi aplicarea unui plan unic de intervenţie viabil, în care
forţele şi mijloacele să fie folosite în raport de posibilităţile reale de acces la locul
incendiului şi de eventualele implicaţii generate de dimensiunile reduse ale culoarelor,
de blocarea acestora cu maşinile şi instalaţiile de transport al paletelor şi conteinerelor
sau cu mărfurile prăbuşite. Totodată, planul trebuie să prevadă concentrarea rapidă şi
intrarea în acţiune a forţelor în timp util, ştiindu-se că timpul de 5-8 min, calculat pentru
concentrarea la locul incendiului, depăşeşte cu mult durata admisă pentru evoluţia liberă
a incendiului.
Stingerea se organizează pe două sectoare de intervenţie:
- un sector de intervenţie cu misiunea de localizare şi lichidare a incendiului în
depozit şi evacuarea valorilor materiale depozitate;
- un sector de intervenţie pentru desfacerea conteinerelor sau paletelor evacuate şi
stingerea eventualelor focare pătrunse în int rul acestora.
Dispozitivul pentru stingere se va realiza pe culoarele secundare, lăsându-se
culoarele principale libere, pentru introducerea electro sau motostivuitoarelor ce vor
evacua paletele şi conteinerele cu mărfuri ameninţate de incendiu.
Servanţii trebuie echipaţi cu costume de protecţie anticalorică şi aparate izolante,
ştiindu-se că depozitele de mărfuri cu stelaje înalte nu suînt prevăzute cu instalaţii de
ventilaţie, ci numai cu trape de evacuarea fumului şi gazelor fierbinţi, care trebuie
acţionate după realizarea dispozitivului de intervenţie. Ei vor acţiona cu ţevi tip „C” cu
ajutaje pulverizatoare, la capetele stivelor şi nu în interiorul culoarelor, pentru a evita
accidentarea lor, în cazul pierderii capacităţii portante a stelajelor şi prăbuşirea acestora.
Pentru acţiunea la înălţime, vor fi folosite scările baston sau culisabile, instalate
în interior, pe stelajele neafectate de incendiu, bine ancorate. Servanţii se vor asigura cu
cirligele de siguranţă de treptele scărilor, de unde, cu ajutajele pulverizatoare, vor
acţiona de sus în protejând în primul rând elementele portante ale construcţiei şi
stelajele şi apoi paletele sau conteinerele cu mărfuri incendiate.
Pentru pătrunderea în depozitul incendiat folosind agregatele speciale de pe
autospeciala pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat (picamer, perforator,
aparat de sudură etc), comandantul intervenţiei va ordona practicarea unor deschideri în
pereţii depozitului sau desfacerea panourilor ce acoperă intrările în tunelurile special
amenajate în pereţii construcţiilor, prin care va introduce dispozitivele de luptă.
Întrucât culoarele foarte înguste împiedică accesul servanţilor în depozit şi
evacuarea materialelor, comandantului intervenţiei îi revine importanta sarcină de a
lichida incendiul în tronsonul în care a izbucnit. De aceea, întreaga acţiune trebuie
68
subordonată acestui deziderat, majoritatea forţelor şi mijloacelor trebuind dirijate pentru
lichidarea incendiului în limitele găsite.
În cooperare cu organele de miliţie şi subunităţile de gărzi patriotice,
comandantul intervenţiei va organiza evacuarea şi depozitarea corespunzătoare a
mărfurilor periclitate de incendiu, pentru a le feri de efectul focului, fumului şi apei,
precum şi paza acestora.
Pătrunzând în focar, servanţii vor lichida incendiul la exteriorul paletelor sau
conteinerelor, după care, folosind mijloacele mecanizate din dotarea depozitului, le vor
scoate de pe rafturi şi le vor transporta pe platforma de depozitare, unde se va acţiona
pentru stingerea focului pătruns în interiorul mărfurilor.
În cazul inundării masive cu fum, pentru evacuarea rapidă a acestuia şi dirijarea
incendiului pe o anumită direcţie, se vor executa deschideri în planşeul acoperişului, în
zona incendiată, care vor fi folosite şi pentru acţiunea directă asupra incendiului, cu
jeturi pulverizate de sus în jos.
Crearea condiţiilor optime de lucru pentru servanţi (reducerea cantităţii de fum şi
căldură) trebuie să constituie grija permanentă a comandantului intervenţiei. în acest
scop, el va folosi electroexhaustoarele şi electroventilatoarele din dotarea autospecialei
pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat, va asigura cu regularitate rulajul,
odihna, ajutorul medical şi hrănirea servanţilor care lucrează în condiţii foarte grele.
Indiferent de condiţiile în care se acţionează, concomitent cu activitatea de
stingere, comandantul intervenţiei va organiza şi evacuarea paletelor sau conteinerelor
din sectoarele vecine ameninţate de incendiu, folosind auto sau electrostivuitoarele şi
translatoarele din dotarea obiectivului. Organizarea circuitului de evacuare cu aceste
agregate trebuie încredinţată dispecerului sau mecanicului şef al obiectivului, care este
specializat în conducerea acestor activităţi.
După lichidarea incendiului, comandantul intervenţiei este obligat să continue
acţiunea de scoatere din zona cuprinsă de incendiu a paletelor sau conteinerelor afectate
şi, pe platforme special amenajate, să execute desfacerea mărfurilor şi lichidarea
focarelor mici, pătrunse în masa materialelor.
Dacă la subsoluri sau la nivelul parterului s-au acumulat mari cantităţi de
apă, vor fi folosite ejectoarele pentru ape mici în operaţiunea de îndepărtare a
acesteia.
Pentru prevenirea izbucnirii unor noi incendii, pe timpul activităţii de repunere în
funcţiune a instalaţiilor afectate, proces în care vor fi folosite şi aparatele de sudură,
comandantul intervenţiei va desemna efectivele şi tehnica de luptă a formaţiei civile de
pompieri din obiectiv să supravegheze lucrările. Numai cu caracter de excepţie, el va
lăsa, în acest scop, şi forţe din dotarea subunităţii.

CAPITOLUL 9
INTERVENŢIA POMPIERILOR PENTRU STINGEREA INCENDIILOR
IZBUCNITE LA MIJLOACELE DE TRANSPORT RUTIER Şl FEROVIAR

I. STINGEREA INCENDIILOR LA GARAJE Şl LA AUTOVEHICULE

Dezvoltarea extraordinar de rapidă a construcţiilor de autovehicule de călători şi
mărfuri, în patria noastră, a atras după sine şi construirea a numeroase obiective
destinate parcării, întreţinerii şi reparării acestora, de tipul garajelor.
Garajele sunt spaţii ale construcţiilor, destinate adăpostirii autovehiculelor,
întreţinerii şi reparării acestora. Ele sunt amenajate cu sisteme de încălzire, ventilaţie,
alimentare cu apă şi energie electrică.
69
 În afara spaţiilor de garare, încăperile destinate garajelor mai dispun de secţii
pentru deservirea şi întreţinerea tehnică, cât şi pentru repararea autovehiculelor (cu
ateliere de sudură, forje, tâmplărie, vopsitorie, electricitate, staţii de încărcare a
acumulatorilor etc).
1. Caracteristicile incendiilor izbucnite în garaje şi la autovehicule
Cauzele posibile care pot duce la izbucnirea unor incendii în garaje sunt foarte
numeroase şi variate, fiind specifice acestei categorii de obiective.
Pericolele de incendiu sunt, în cea mai mare măsură legate de prezenţa şi
mânuirea combustibilului lichid din rezervoarele automobilelor şi din cuvele de
degresare, lichide care prin evaporare formează, împreună cu aerul, amestecuri
explozive în limitele:
- inferioară 41 g/m3 ;
- superioară 317 g/m3
şi care, în prezenţa scânteilor de orice natură sau a altor surse de foc deschis, pot să se
aprindă sau să explodeze.
La autovehicule, cele mai frecvente cauze ale izbucnirii incendiilor sunt:
- accidentele de circulaţie, urmate de scurgerea benzinei şi aprinderea acesteia de
la scânteile demarorului sau de la alte surse;
- defecţiunile tehnice cum sunt deteriorările izolaţiilor instalaţiei electrice şi
producerea scurtcircuitelor;
- nerespectarea regulilor generale de prevenire şi stingere a incendiilor pe timpul
exploatării autovehiculelor;
- defecţiuni ale sistemului de alimentare cu combustibil.
În garaje pot izbucni incendii:
a). la autovehiculele garate (de la instalaţia electrică a acestora sau de la
carburanţi - benzina şi motorina din rezervoare, lichidele combustibile din cuvele de
spălare şi degresare);
b). la garajul propriu-zis (incendierea combustibililor şi uleiuri revărsate pe sol,
acumulate în şanţurile de canalizare şi în gropile de întreţinere sau a celor din cuvele de
spălare şi degresare, autoaprinderea cârpelor îmbibate cu ulei, precum şi incendierea
autovehicule garate, cu posibilităţi de propagare la elementele combustibile ale
acoperişului şi la secţiile vecine;
c). la elementele de construcţie ale garajelor, cu posibilităţi de propagare
a incendiilor la autovehicule, ca urmare a căderii jeraticului sau prăbuşirii acoperişurilor
peste acestea;
d). în atelierele de întreţinere şi reparaţii ale autovehiculelor a aferente garajului,
datorită folosirii focului deschis în prezenţa substanţelor combustibile, în secţiile de
spălare şi degresare sau în atelierele de sudură, forje, electricitate, tâmplărie, vopsitorie
etc.;
e). în depozitele de piese de schimb, de carburanţi şi lubrifianţi.
La autovehicule, pericolul de incendiu este determinat de combustibilul cu care
acestea funcţionează, tapiţeria şi îmbrăcămintea interioară, cablurile electrice, vopseaua,
cauciucurile şi celelalte materiale combustibile ce se găsesc pe autovehicule sau se
transportă de către ele.
De asemenea, pericolul de incendiu la acestea mai este determinat de cantităţile
suplimentare de benzină transportată în bidoane şi canistre, de prezenţa remorcilor de
transport al buteliilor de aragaz încărcate cu propan, care pot exploda datorită
neetanşeităţilor.

70
 În garaje, pericolul de incendiu este generat, în primul rând, de existenţa unui
număr mare de autovehicule, garate pe suprafeţe mici, a carburanţilor din rezervoare, a
vaporilor de benzină.
În sectorul de întreţinere pericolul de incendiu este generat şi de prezenţa cârpelor
îmbibate în ulei şi a carburanţilor şi lubrifianţilor revărsaţi.
La propagarea incendiului la garaje mai contribuie şi lipsa compartimentărilor,
precum şi existenţa acoperişurilor combustibile.
În caz de incendiu la autovehiculele aflate în garaje, de cele mai multe ori se
produce explozia rezervoarelor cu benzină, fapt ce contribuie la revărsarea lichidelor pe
pardoselile garajelor şi propagarea incendiului la autovehiculele vecine, la încăperile
auxiliare, în gropile de întreţinere şi gurile de canalizare.
Prin arderea benzinei, uleiului, cauciucurilor etc., se dezvoltă temperaturi ridicate.
Totodată, volumul mare al garajului, înălţimea acestuia, existenţa multor deschideri
favorizează crearea curenţilor de convecţie în spaţiul incendiat, care vor accelera
schimbul de gaze şi vor favoriza propagarea incendiului la elementele combustibile ale
acoperişului, producând deformarea elementelor metalice de susţinere ale acestuia şi
prăbuşirea lor.
Existenţa în ateliere a buteliilor de oxigen şi butoaielor de carbid necesare
sudurilor, prezintă un mare pericol, în caz de explozie, atât pentru viaţa servanţilor cât şi
pentru construcţiile incendiate, pe care le distrug, amplificând şi mai mult intensitatea
arderii.
Degajarea unor temperaturi ridicate şi a fumului în cantităţi mari, împiedică
desfăşurarea rapidă a recunoaşterii, realizarea dispozitivului de luptă şi începerea
operaţiunii de evacuare a autovehiculelor neincendiate.
La propagarea incendiului şi îngreunarea acţiunilor de evacuare mai contribuie şi
existenţa autovehiculelor demontate pentru reparaţii, unele cu motoarele scoase, altele
fără roţi.
În garaje, pe timpul intervenţiei pentru stingerea incendiilor, apare frecvent
pericolul de intoxicare şi explozie.
Riscul de intoxicare în atelierele de reparare a autovehiculelor este datorat, în
primul rând, gazelor de eşapament. De asemenea, mulţi dintre detergenţii folosiţi pentru
curăţirea motoarelor şi şasiurilor sunt extrem de nocivi: tricloretilena, percloretilena şi
mai ales tetraclorura de carbon.
Riscul exploziei, în atelierele de reparaţii şi în garaje, derivă din posibilitatea
formării unor amestecuri de gaze şi vapori de benzină.
Consecinţe dezastruoase pot avea exploziile de amestecuri aer-vapori de benzină,
formate în recipienţi. Aceştia, sub enorma presiune a exploziei, pot să se deformeze sau
să se rupă. Amestecuri de aer şi vapori explozivi de benzină se formează ori de câte ori
într-un metru cub de aer sunt prezente de la 60 g la 250 g benzină sub formă de vapori.
Comportarea vaporilor de benzină în aer
Benzina auto este un amestec de hidrocarburi cu puncte diferite de aprindere
(-30 la + 200°C).
Vaporii de benzină sunt de trei-paitru ori mai grei decât aerul, la temperatura de
20°C, un metru cub de aer conţinând 1200 g vapori de benzină. Un astfel de amestec
este de 1,7 ori mai greoi ca aerul şi tinde să atingă punctele cele mai de jos ale
construcţiei, în cazul nostru, gropile de lucru. Din această cauză, amestecurile explozive
rămân zile întregi în gropile acoperite şi neventilate.
Rezervoarele autovehiculelor pot conţine un amestec exploziv de aer şi de vapori
de benzină, în cazul că:
71
 - temperatura mediului ambiant este sub 4°C;
- un rezervor nu a conţinut de mult timp benzină lichidă, fapt ce îl face foarte
periculos în situaţie de incendiu.
2. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere
a). Recunoaşterea
Pe timpul executării recunoaşterii, comandantul intervenţiei este obligat să
stabilească:
- existenţa oamenilor rămaşi în încăperile incendiate şi a căror evacuare trebuie
făcută chiar pe timpul recunoaşterii;
- locul incendiului, proporţiile lui şi direcţiile de propagare;
- numărul de maşini incendiate, numărul de maşini care sunt ameninţate de
incendiu şi numărul de maşini aflate în reparaţie, care nu pot fi evacuate şi trebuie
protejate;
- numărul şoferilor şi al autovehiculelor care pot fi folosite în desfăşurarea
operaţiunilor de evacuare, precum şi ordinea evacuării şi locul de parcare a maşinilor
evacuate;
- starea căilor de acces din interiorul şi din exteriorul garajului, posibilitatea
folosirii lor pentru evacuarea maşinilor necuprinse de incendiu, cât şi pentru realizarea
dispozitivelor de luptă;
- pericolul de prăbuşire a acoperişurilor, datorită degradării şi pierderii capacităţii
portante a elementelor de construcţie ale acestora;
- pericolul formării amestecurilor de vapori de benzină cu aerul şi modalităţile de
prevenire a exploziilor prin folosirea ventilaţiei naturale, acţionarea ventilaţiei mecanice
sau folosirea mijloacelor specializate din dotarea autospecialei pentru evacuarea
fumului, gazelor şi pentru iluminat (electroexhaustoarele şi electroventilatoarele);
- existenţa în încăperi a buteliilor de oxigen ale agregatelor de sudură electrică
sub tensiune, a butoaielor de carbid sau a cuvelor de spălarea pieselor cu petrol şi
benzină, care, odată aprinse, pot provoca accidente şi contribui la propagarea
incendiului;
- existenţa sub tensiune a circuitelor electrice de iluminat şi forţă;
- pericolul de intoxicare pentru oameni şi măsurile de securitate ce se impun;
- dacă s-a întrerupt alimentarea cu gaze naturale a sistemelor de încălzire.
b). Substanţe stingătoare
Existenţa în garaje, ateliere sau staţii de benzină, a unei mari cantităţi de
carburanţi şi lubrifianţi, impune folosirea cu precădere a pulberii stingătoare de tip
„Florex”, combinate cu spumele chimice sau mecanice.
Pentru incendiile de mici proporţii, la autovehiculele la care nu s-au aprins
rezervoarele cu benzină, se recomandă folosirea apei refulate de ţevi tip „C” sub forma
jetului pulverizat.
Pentru lichidarea incendiilor propagate la acoperiş, când acesta este combustibil,
se va folosi apa refulată cu ţevi tip „B”.
Pentru lichidarea incendiilor de instalaţii electrice, la maşini cu motoare în
funcţiune, se recomandă folosirea pulberii stingătoare de tip „Florex” şi bioxidul de
carbon. Folosirea apei este contraindicată, întrucât duce la deteriorarea chiuloasei sau a
blocului motor supraîncălzit.

c). Stingerea

72
 Existenţa în construcţiile garajelor a încăperilor cu multe destinaţii, impune
comandantului intervenţiei folosirea unor procedee de stingere diferite, în raport de
locul şi de substanţele combustibile supuse arderii.
În cazul incendiilor de autovehicule aflate în garaj sarcina deosebită a
comandantului intervenţiei este evacuarea urgentă a maşinilor aflate în pericol şi
lichidarea incendiilor. Operaţiunea de evacuare trebuie executată de personalul garajului
şi dirijată de comandantul intervenţiei. Pentru aceasta se vor folosi toate mijloacele
posibile de evacuare.
În funcţie de situaţie, evacuarea maşinilor se poate face prin una din următoarele
metode:
- punerea maşinilor în funcţiune şi evacuarea lor cu ajutorul motorului propriu;
- remorcarea lor de către alte maşini;
- prin împingere.
Maşinile fără roţi nu se evacuează, dar se acoperă cu prelate şi se protejează cu
jeturi de apă.
Se va supraveghea ca maşinile să nu se răstoarne, blocând astfel căile de
evacuare. Ordinea evacuării va fi stabilită de comandantul intervenţiei, împreună cu
conducerea obiectivului, în cazul când această activitate nu începuse deja înainte de
sosirea subunităţii. Operaţiunea trebuie executată în aşa fel încât ea să nu stingherească
intervenţia pentru stingere.
În cazul existenţei acoperişului combustibil sau a unui acoperiş pe ferme
metalice, fără pod, comandantul intervenţiei trebuie să destine ţevi tip „B” pentru
protecţia acestuia şi, în raport de nevoi, să ordone executarea unor obstacole pe direcţia
de propagare a incendiului, prin tăieri şi demolări. Pentru aceasta, se recomandă
folosirea autotunurilor sau a ţevilor tip „B” amplasate direct în garaj, pe scări culisabile
sprijinite de zidurile portante sau de fermele neafectate de incendiu.
Concomitent cu evacuarea autovehiculelor, se scot din zona de ardere
buteliile de oxigen, de acetilenă şi butoaiele de carbid. Pentru a preveni explozia
acestora, se va executa mai întâi o răcire masivă a lor înainte de evacuare, operaţiune
care va continua şi după ce aceste recipiente periculoase vor fi scoase în afara zonei
afectate de incendiu.
Pentru evacuarea fumului, a gazelor fierbinţi şi pentru iluminatul sectoarelor de
intervenţie, va fi folosită autospeciala pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru
iluminat.
Când incendiul este de mari proporţii, stingerea se organizează pe sectoare de
intervenţie, astfel:
- un sector de intervenţie la acoperiş, cu dispunerea ţevilor tip „B” în interior, pe
scări culisabile, folosindu-se ajutaje şi presiuni mari. Când învelitoarea este de material
combustibil, se vor destina ţevi ti „B” şi pe acoperiş, luându-se toate măsurile pentru
asigurarea securităţii servanţilor ce lucrează la înălţime. Misiunea de bază a acestui
sector este să păstreze capacitatea portantă a elementelor de construcţii ale acoperişului.
O mare atenţie trebuie acordată, în această situaţie, protejării fermelor şi grinzilor
metalice, pentru evitarea pierderii capacităţii lor portante, a deformării şi prăbuşirii lor;
- un sector de intervenţie la parterul garajului, pentru protecţia maşinilor ce se
evacuează şi a celor ce nu se pot evacua din diferii motive.
Când ard maşinile şi incendiul ameninţă acoperişul sau alte elemente
combustibile ale construcţiei, incendiul se va stinge cu apă sub formă pulverizată. Dacă
s-a revărsat benzina din rezervoarele maşinilor, se vor folosi pentru stingere pulberea

73
stingătoare „Florex” şi, ulterior spuma aeromecanică. Şi în acest caz, acoperişul va fi
protejat cu jeturi compacte de apă, folosindu-se ţevile tip „B”.
Când se acţionează pentru stingere cu spumă, dirijarea jeturilor de apă pentru
protecţia construcţiei se va realiza în aşa fel, încât apa să nu cadă peste stratul de spumă,
degradând-o şi facilitând o reaprindere a substanţelor acoperite de către aceasta.
Când incendiul a cuprins atât maşinile cât şi acoperişul, pentru stingere se vor
folosi apa pulverizată sau pulberea stingătoare tip „Florex” combinate cu spumă pentru
lichidarea arderii la maşini, şi jeturi compacte refulate cu ţevi tip „B” la acoperiş,
acordându-se prioritate protecţiei elementelor portante.
Dacă sunt ameninţate construcţiile vecine sau autovehiculele garate pe platforme
lângă construcţia incendiată, comandantul intervenţiei va destina ţevi pentru protecţia
acestora.
În toate situaţiile analizate mai sus, maşinile ameninţate de incendiu se evacuează
sub protecţia jeturilor de apă pulverizată. Numai în cazuri extreme, maşinile în stare
de nefuncţionare şi fără roţi se pot evacua prin tractare. Restul maşinilor în stare de
nefuncţionare, dar pe roţi, se evacuează după procedeele analizate, avându-se în vedere
să fie garate în aşa fel încât să nu aglomereze căile de acces sau să împiedice
operaţiunile de evacuare şi acţiunea de stingere.
Comandantul intervenţiei este obligat să acorde o mare atenţie asigurării securităţii
servanţilor împotriva exploziilor, intoxicărilor sau prăbuşirii unor elemente
combustibile care şi-au pierdut capacitatea portantă, prin echiparea acestora cu costume
de protecţie antioalorică, aparate izolante, măşti contra gazelor şi cartuşe pentru oxid de
carbon sau cartuşe polivalente. Totodată, va lua măsuri de asigurarea servanţilor cu
cârlige de siguranţă sau cordiţe, de treptele scărilor culisabile sau de elementele portante
ale construcţiei.
Pentru stingerea unui autovehicul se procedează astfel:
- se opreşte motorul (dacă era în funcţiune) şi se închide benzina;
- se închide capota;
- se stinge incendiul cu stingătoare de praf şi C02, ori cu nisip, pământ sau alte mase
pulverulente.
Dacă s-a scurs benzina din rezervor, se va îndepărta autovehiculul din acel loc, iar
când acest lucru nu este posibil, se va lichida arderea benzinei revărsate, folosindu-se
pulberea stingătoare de tip „Florex”, combinată cu spumă. Numai după efectuarea
acestei activităţi, se va acţiona pentru stingerea motorului.
În situaţia când arde întreg autovehiculul, se va acţiona cu pulberi stingătoare şi
spumă pentru stingerea incendiului de benzină, lichidân-du-se mai întâi flacăra din jurul
rezervorului. Caroseria autovehiculului şi diferitele materiale depozitate în aceasta, vor
fi evacuate sub protecţia jeturilor de apă sau, dacă sunt aprinse, se va acţiona mai întâi
pentru lichidarea incendiului şi apoi vor fi îndepărtate.

II. STINGEREA INCENDIILOR ÎN GARAJELE SUBTERANE

Odată cu creşterea numărului de locuri de parcare subterane, se diversifică şi
problematica protecţiei contra incendiilor a acestui tip de construcţii.
1. Caracteristicile incendiilor izbucnite în garajele subterane
Deşi, aparent, cantitatea de combustibil (benzine, motorine) existentă în garajele
subterane este importantă, sarcina termică a acestora abia atinge 17 kg/m 2, deoarece
accesele şi distanţele dintre maşini însumează un spaţiu foarte mare. Chiar şi în situaţiile
când caroseriile autovehiculelor sînt din materiale plastice, sarcina termică a garajelor
subterane nu va depăşi 30 kg/m2. Aceasta în vreme ce la magaziile de mărfuri, de pildă,
74
sarcina termică este de peste 100 kg/m 2. Totuşi, sarcina termică a garajelor subterane
prezintă un pericol de incendiu considerabil.
Întrucât carburanţii şi lubrifianţii sunt păstraţi în rezervoare, există pericolul
izbucnirii de incendii la carburatoarele motoarelor sau al aprinderii benzinei revărsate.
Pe timpul incendiului, în garajele subterane se dezvoltă temperaturi de peste
800°C. Piesele şi materialele combustibile ale autovehiculelor degajă, prin ardere, fum
în cantităţi mari, oare, împreună cu gazele fierbinţi, inundă întregul spaţiu al garajului,
reducând vizibilitatea şi îngreunînd operaţiunea de evaouare a autovehiculelor.
Numărul redus de căi de acces, folosite, de regulă, pentru evacuare, împiedică
accesul rapid al pompierilor la locul incendiului. De asemenea, accesul pompierilor în
garajele subterane este îngreunat de acumularea unor mari cantităţi de fum şi gaze
fierbinţi.
Realizarea dispozitivelor premergătoare de luptă, în acest caz, va fi efectuată în
sensul circuitului din garaj, principala măsură pe care trebuie să o ia comandantul
intervenţiei constând în organizarea evacuării rapide a autovehiculelor din imediata
apropiere a locului incendiului şi, ulterior, trecerea la lichidarea incendiului la
autovehiculul sau autovehiculele incendiate.
Mai mult ca în garajele clasice, în garajele subterane, comandantul intervenţiei
este obligat să ordone măsuri severe pentru asigurarea securităţii servanţilor pe timpul
lucrului la incendii, concretizate în:
- limitarea la maximum a numărului de persoane ce acţionează în garaje;
- echiparea servanţilor cu costume de protecţie antioalorică şi aparate
izolante;
- lucrul pe echipe, pentru întrajutorare şi evitarea rătăcirilor şi accidentărilor;
- iluminatul intrărilor şi locurilor de intervenţie;
- evacuarea fumului şi gazelor fierbinţi, folosindu-se sistemele de ventilaţie ale
obiectivului şi accesoriile specializate din dotarea autospecialei pentru evacuarea
fumului, gazelor şi pentru iluminat;
- rulajul servanţilor oare acţionează în condiţii grele şi organizarea odihnei,
hrănirii, schimbării echipamentului şi acordării primului ajutor medical acestora, în
încăperi lipsite de gaze nocive.
În organizarea şi desfăşurarea acţiunii de stingere a incendiilor în asemenea
obiective, se vor respecta principiile analizate la subcapitolul „Stingerea incendiilor în
garaje” şi, în raport de situaţia concretă din garajul subteran, se vor folosi metodele
şi procedeele analizate acolo.

III. STINGEREA INCENDIILOR LA MIJLOACELE AUTO CARE

TRANSPORTĂ SUBSTANŢE PERICULOASE PE CĂILE RUTIERE

Rezultat al politicii partidului şi statului nostru de dezvoltare armonioasă a tuturor

zonelor ţării, pe teritoriul patriei noastre au apărut numeroase obiective industriale
petroliere, chimice şi petrochimice, care impun transferul masiv al materiilor prime
(petrolul), al produselor de bază pentru industriile chimice (clor, sulf etc.), al
monomerilor şi al reactivilor necesari multiplelor sinteze organice. De asemenea,
dispunerea pe întregul teritoriu al ţării a unor puncte de realimentare cu carburanţi,
unele situate în interiorul oraşelor, altele la distanţe mari de calea ferată, precum şi
necesitatea transportului rapid şi în cantităţi mici a unor substanţe extrem de valoroase,
au impus organizarea transportului (rutier cu ajutorul camioanelor cisternă, al
semiremorcilor cisternă sau al altor autocamioane clasice sau specializate.
75
 1. Substanţe periculoase transportate pe căile rutiere
Cu mijloacele auto se transportă pe căile rutiere substanţe periculoase, cum sunt:
- hidrocarburi lichide;
- gaze lichefiate din cele trei categorii: hidrocarburi gazoase, gaze chimice, fluide
criogenice (substanţe solide topite, diverse produse şi substanţe chimice);
- substanţe radioactive.
Mijloacele care transportă hidrocarburi lichide, prin tonajul lor, sunt cele mai
numeroase. Riscurile acestor transporturi sînt bine cunoscute şi merg de la incendiu
până la explozii.
Atât hidrocarburile lichefiate (butanul, propanul, propilena etc), cât şi gazele
chimice (clorul, amoniacul etc), prezintă cele mai mari pericole de explozie şi incendiu,
pentru că se lichefiază la temperaturi şi presiuni obişnuite.
Scăparea gazelor chimice ridică probleme deosebite din punct de vedere al
intervenţiei, întrucât clorul atacă căile respiratorii şi provoacă asfixierea organismului.
Pe de altă parte, aceste gaze devin corozive în contact cu umiditatea din aer, masa toxică
ce ia naştere în aceste condiţii putând fi deplasată, în funcţie de direcţia vânturilor
dominante, la mari distanţe.
Fluidele criogenice sunt gazele transportate în stare lichidă, la temperaturi foarte
joase, de tipul produselor de distilare a aerului lichid (oxigen, azot, argon etc.). Pericolul
acestora este mai puţin important decât al gazelor chimice, numai oxigenul fiind capabil
să activeze arderile.
Substanţele solide topite se transportă în stare lichidă, întrucât ele trebuie să fie
reutilizate sub această formă. Din respectiva categorie fac parte: fonta transportată în
stare lichidă, provenită de la furnalele înalte ale oţelăriilor; gudroanele; sulful necesar
sintezei acidului sulfuric, care are caracteristica de a fi combustibil, dar mai ales aceea
de a forma gazul sulfuros, care este foarte toxic.
Cu excepţia gudroanelor, oare se transportă pe căile de circulaţie rutieră, celelalte
substanţe topite se transportă pe calea ferată.
Iată caracteristicile câtorva produse care se transportă: monomerii organici, la fel
ca şi alcoolii, prezintă pericole de incendii şi explozii şi, uneori, sunt toxici; produsele
acide şi bazice sunt corozive; derivaţii halogenaţi şi derivaţii fenolului sunt toxici în
majoritatea cazurilor.
Substanţele chimice explozive sunt foarte periculoase, întrucât arderea lor se face
fie prin simpla creştere a temperaturii, fie prin şocuri şi prin reacţie chimică spontană
(numeroşi derivaţi şi nitraţi aromatici).
În sfârşit, produsele radioactive cele mai periculoase sunt produsele lichide şi
pulverulente. Circulaţia lor este din ce în ce mai frecventă, deoarece toate marile
industrii şi laboratoare de cercetare utilizează astfel de substanţe.
Produsele periculoase transportate pe căile rutiere prezintă următoarele pericole
principale: pericolul de incendiu, de explozie, de arsuri. de toxicitate, de coroziune şi de
radioactivitate.
Camioanele cisternă sunt vehicule specializate, la care cisterna şi echipamentul
său de pompare şi de distribuţie sunt instalate permanent pe şasiu şi sunt destinate
transportului lichidelor şi gazelor. Capacitatea acestui echipament variază între 3500 şi
15000 litri.
Ansamblurile articulate (tractoare, semiremorci, cisterne) sunt, de asemenea,
vehicule specializate cu capacitatea de 16000-34000 litri.
În majoritatea cazurilor, vehiculele cisternă sunt vehicule mixte, capabile să
transporte simultan mai multe tipuri de produse în compartimentele separate ale
76
cisternei (benzină super, motorină şi alţi combustibili etc). Fac excepţie cisternele
specializate in transportul de produse speciale, ca de exemplu, al gazelor lichefiate.
Cisternele nu se umplu complet, reglementările în vigoare impunând
obligativitatea ca deasupra lichidului să rămână un anumit spaţiu liber, pentru a se evita
suprapunerile şi a se permite variaţiile de volum.
2. Caracteristicile accidentelor şi incendiilor izbucnite la camioanele cisternă
Materialele periculoase ce se transportă pe şosele sunt cuprinse într-o gamă largă
de produse, de la gaze, începând cu cele iritante, care provoacă numai greaţă, până la
lichidele inflamabile şi explozive, care produc avarii şi incendii şi, mai ales, la
substanţele radioactive, care pot produce grave accidente.
Diferitele modalităţi de ambalare, începând cu pungile de hârtie, cu vasele din
material sintetic deschise la capăt şi până la vasele metalice cu pereţii groşi, de cele mai
diferite mărimi, toate contribuie la creşterea intensităţii arderii, la propagarea
incendiului.
Datorită accidentelor (coliziuni, răsturnări), pot avea loc: smulgerea capotei de
protecţie a vanelor, deteriorarea şi fisurarea sau spargerea cisternelor şi a conductelor,
care au drept consecinţă pierderea produsului sub formă lichidă sau gazoasă şi
răspândirea sa în atmosferă, creându-se pericolul intoxicării sau asfixierii persoanelor
(automobilişti în trecere sau locuitorii din vecinătatea locului accidentului) ori al
producerii de incendii sau explozii.
Urmările accidentelor, la camioanele care transportă substanţe periculoase, în
special dacă acestea se întâmplă în localităţi sau pe artere de circulaţie aglomerată, sunt
mult mai grave decât accidentele rutiere clasice.
Unele produse aprinse (superbenzinele, motorinele, butanul lichid, propanul,
acidul sulfuric etc), se întind pe partea carosabilă a şoselei ori prin şanţurile de
colectarea apelor pluviale, la fel ca lava vulcanică.
Alteori, odată cu producerea accidentului are loc şi explozia produsului
(transportat sau a unei părţi din acesta (când este transportat în butoaie sau alte
ambalaje), având drept consecinţă avarierea gravă a autovehiculului şi aruncarea la
distanţe mari (30-100 m) a butoaielor sau a altor ambalaje, care pot genera noi
accidente.
Arderile se manifestă violent, pe suprafeţe mari, fiind însoţite, în multe cazuri, de
explozii repetate ale ambalajelor cuprinse de incendiu.
Exploziile deosebit de puternice pot avea urmări grave, cum sunt: un număr mare
de victime, distrugeri de proporţii etc. (Explozia din oraşul San-Aman-I-Zou s-a soldat
cu 6 morţi, 37 de răniţi, 40 de case distruse complet şi 100 de case rămase fără
acoperiş).
Acizii ce se scurg din cisternele accidentate au un efect distrugător asupra
materialelor întâlnite (corodarea metalelor şi degradarea recipienţilor, urmate de
scurgerea produselor păstrate în aceştia, de facilitarea unor reacţii explozive sau
exoterme etc.).
3. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere
a). Recunoaşterea
Ajuns la locul accidentului, comandantul intervenţiei este obligat:
- să determine natura încărcăturii, descoperind simbolul sau numele substanţei
înscrise pe autocisternă sau pe ambalaj, pentru a-şi da seama de proprietăţile fizico-
chimice ale .produsului transportat şi pentru a vedea dacă poate să identifice natura
gazului sau gazelor rezultate din arderea produsului;

77
 - când nu găseşte aceste date, comandantul intervenţiei trebuie să ceară
conducătorului auto sau să caute personal fişa tehnică a produsului, în care sunt înscrise
caracteristicile fizico-chimice şi cantitatea acestuia, precum şi instrucţiunile cu privire la
măsurile de siguranţă şi de acţiune ce trebuie luate în caz de pericol, pe timpul
transportului. Dacă totuşi nu poate obţine aceste date, trebuie să consulte volumul
„Substanţe-Pericole-Măsuri”, sau catalogul cu proprietăţile fizico-chimice ale
substanţelor, pentru a obţine datele referitoare la produsul transportat în cisterna sau
conteinerul accidentat;
- să stabilească starea cisternei şi gradul ei de deteriorare, direcţia de scurgere a
lichidului şi vaporilor, suprafaţa acoperită de acestea (uneori benzile acoperite de vapori
au o lungime de trei-patru km şi o lăţime de 800-1000 m), pericolul de intoxicare, de
explozie sau incendiere a produsului revărsat;
- să lămurească situaţia persoanelor accidentate şi blocate în zona de
avarie şi să aleagă metodele şi procedeele potrivite scoaterii 1or din zonă, acordării
primului ajutor medical şi transportului acestora la cel mai apropiat spital;
- să decidă asupra naturii incendiului;
- să determine substanţele stingătoare pe care le va folosi;
- să stabilească personal sau să ordone depistarea unor surse de apă care pot fi
folosite pentru alimentarea maşinilor de luptă.
b). Substanţe stingătoare
Ţinându-se cont de marea varietate de substanţe chimice periculoase ce se
transportă, la incendiul izbucnit pe căile rutiere, comandantul intervenţiei trebuie să
dispună de autospeciale capabile să refuleze substanţe stingătoare diferite (apă,
spumogen, detergenţi), dar şi de autotunuri speciale pentru lucrul cu praf şi azot,
precum şi autotunuri de stins incendii.
c). Stingerea
Acţiunea pentru limitarea efectelor accidentelor sau pentru localizarea şi
lichidarea incendiilor izbucnite la camioanele cisternă pune în faţa comandantului
intervenţiei probleme deosebite, care trebuie rezolvate de urgenţă. O decizie greşită, în
astfel de cazuri, poate duce la producerea unor daune considerabile, atât umane cât şi
materiale. În plus, el trebuie să lupte cu aglomerarea circulaţiei, pentru a ajunge la locul
accidentului, trebuie să-şi deplaseze maşinile pe drumuri laterale uneori peste câmp, sau
chiar să se deplaseze pe jos, pentru a putea acorda primul ajutor conducătorilor auto şi
persoanelor blocate.
Intervenţia pentru limitarea scurgerilor de gaze toxice sau explozive, pentru
prevenirea exploziei sau pentru stingerea incendiilor, începe prin explicarea întregului
efectiv a modului cum comandantul intervenţiei concepe să desfăşoare acţiunea, a
pericolelor ce se pot ivi şi a misiunii pe care o are fiecare participant la acţiune.
Acţiunea de stingere propriu-zisă nu poate începe decât în momentul când se
cunosc proprietăţile fizico-chimice ale substanţelor, modul de comportare la foc, modul
de acţiune şi implicaţiile ce pot surveni pe timpul acţiunii.
Când nu se deţin aceste date, prin grupul de pompieri al judeţului respectiv, se
vor cere datele necesare de la întreprinderea producătoare, de la aceea care urmează să
folosească produsul chimic ori de la marile laboratoare chimice ale unor institute de
cercetări diin zonă, cu ai căror specialişti trebuie să se coopereze direct la locul
accidentului.
După stabilirea situaţiei reale la locul incendiului sau accidentului, comandantul
intervenţiei trebuie să concentreze aici forţe şi mijloace capabile să limiteze sau să
anuleze efectele acestora, astfel:
78
 - autocisterne obişnuite sau specializate în transportul produselor chimice
periculoase, în vederea transvazării şi transportului produsului, în situaţia când acesta nu
este incendiat;
- două-trei macarale portal, pentru a repune pe roţi autovehiculul accidentat ori
pentru a scoate din zona periclitată conteinerele sau ambalajele nedeteriorate, dar aflate
în pericol.
Intervenţia pentru limitarea scurgerii produsului revărsat şi a efectelor acestuia
asupra mediului ambiant, pentru prevenirea accidentelor ori pentru localizarea şi
lichidarea incendiului izbucnit, obligă pe comandantul intervenţiei să ia următoarele
măsuri:
- să marcheze zona afectată de scurgerea vaporilor toxici (delimitarea se face cu
uşurinţă, observându-se starea vegetaţiei din zona respectivă, în comparaţie cu zonele
vecine, ştiindu-se că vegetaţia este foarte sensibilă la acţiunea vaporilor toxici);
- să aducă de la întreprinderile de exploatarea gazului metan sau de la
întreprinderile din apropiere, detectoare de gaz pentru stabilirea concentraţiei
periculoase din pînza de gaz ce se scurge şi arde;
- să constituie .un comandament de intervenţie în care vor intra specialişti în
transporturi periculoase şi organele de miliţie;
- să izoleze poligonul periculos cu interdicţie de acces, destinând echipe sau chiar
maşini de luptă pentru supravegherea înaintării pînzei toxice;
- să reglementeze circulaţia, în cooperare cu organele de miliţie, interzicând
accesul autovehiculelor în zona accidentului;
- tot împreună cu miliţia, să îndepărteze curioşii, evitând astfel intoxicarea,
asfixierea sau accidentarea lor gravă, în cazul unei explozii;
- să interzică folosirea surselor de foc deschise aflate pe direcţia de mişcare a
curenţilor de aer permanenţi, destinând echipe pentru alertarea populaţiei şi pentru
controlul respectării acestei dispoziţii;
- să evacueze foarte repede locuitorii şi animalele din localităţile aflate pe direcţia
de deplasare a benzii de gaz;
- să încerce colmatarea (astuparea) fisurilor produse, cu ciment rapid sau benzi
adezive în cazul când, din cauza presiunii gazelor, operaţiunea de colmatare nu dă
rezultate, se va proceda la eliberarea unei cantităţi de lichid sau gaz, în scopul reducerii
acestei presiuni, ştiindu-se că în caz de incendiu, vaporii îşi măresc volumul până la
1800 de ori;
- să concentreze mijloace de salvare şi personal medical specializat, în vederea
acordării primului ajutor medical şi a transportului eventualelor victime;
- la sosirea autocisternelor specializate, să încerce transvazarea produsului,
operaţiunea trebuind efectuată de către specialiştii întreprinderii de transporturi. Dacă
transvazarea nu este posibilă, lichidul ce se scurge din cisterna avariată va fi dirijat, cu
ajutorul jeturilor de apă, spre şanţuri sau batale de acumulare, realizate cu personal şi
accesorii de pe maşinile de luptă sau cu mijloace tehnice specializate, după care se va
executa operaţiunea de neutralizare, distrugere sau stingere;
- pentru a se asigura evacuarea întregului gaz din cisternele incendiate, după
epuizarea arderii, comandantul intervenţiei, consultându-se cu specialiştii chimişti, va
lua măsuri de spălare a interiorului cisternei cu nitrogen, pe care-1 va introduce
printr-unul din ştuţurile deschise ale acesteia. Operaţiunile de racordare a recipientului
cu nitrogen şi de spălare a cisternei se vor face de către personalul specializat din
întreprinderile chimice, după ce acesta a fost echipat cu costume de protecţie
anticalorică şi aparate izolante;
79
 - când operaţiunea se execută pe timp de noapte, să ia măsuri ca iluminare a
locului incendiului;
- să acorde o atenţie deosebită securităţii servanţilor ce acţionează la incendiu,
protejându-i cu aparate izolante pentru prevenirea intoxicărilor şi cu costume
anticalorice pentru prevenirea arsurilor, asigurându-le rulajul la lucru, hrana, odihna,
primul ajutor medical, în caz de nevoie.
Când nu s-a produs incendierea lichidului sau gazului revărsat după colmatare, cu
ajutorul macaralelor, se repune cisterna pe roţi sau pe alte platforme şi se transportă,
pentru descărcare, la una din întreprinderile de profil din apropiere.
Deplasarea cisternei se va face sub escortă (miliţie, pompieri, specialişti) şi sub
strictă supraveghere, pentru a înlătura pericolul apariţiei de noi fisuri.
Pe întregul traseu se va întrerupe circulaţia şi va fi atenţionată populaţia asupra
pericolului existent, rnai avantajos, atunci când este posibil, fiind transportul pe căi de
acces ocolite, care trec prin afara localităţilor.
Pentru asigurarea unei acţiuni prompte, în caz de incendiu comandantul
intervenţiei va alerta toate formaţiile civile de pompieri sau subunităţile de pompieri de
pe traseu, oare vor fi pregătite să intervină la primul apel.
Ţinându-se seama de diversitatea incendiilor ce pot izbucni pe timpul
transportului cu camioane cisternă, iată în continuare câteva principii de bază referitoare
la cazurile de incendii sau accidente cel ma des întîlnite:
- Camioane cisternă care transportă carburanţi.
Cazul cel mai frecvent pentru un camion încărcat cu hidrocarburi lichide
(benzine, benzine super etc.) este incendiul de dom. Incendiul are loc la deschiderea
capacului unui compartiment, când lichidul se poate aprinde brusc.
Fenomenul este explicat astfel:
- în timpul deplasărilor, frecarea produsului de pereţii cisterne generează sarcini
electrostatice, care pot produce scântei.
Când domul este închis, aceste scântei se produc într-un mediu prea bogat de
vapori pentru ca să aibă loc aprinderea. În schimb, în momentul deschiderii capacului, o
cantitate însemnată de aer pătrunde în cisternă, se formează un amestec de aer şi vapori,
care atinge limitele de explozibilitate şi produce aprinderea.
În cazul incendiului la domul unui camion cisternă, simpla închidere a capacului
este suficientă pentru realizarea stingerii.
Dacă incendiul se produce prin revărsarea carburantului, în timpul încărcării unui
compartiment sau ca urmare a unui accident, cea mai potrivită metodă de stingere
constă în:
- realizarea unui covor de spumă sub cisternă, cu ajutorul ţevilor generatoare de
spumă de 2500 1/min sau 5000 de 1/min, cu grosimea de 0,5 m;
- atacul suprastructurii autocisternei cu două jeturi de pulbere „Florex”, unul
dinspre partea din faţă a vehiculului, altul din sens opus. Jeturile vor fi îndreptate în sens
orizontal, puţin mai sus decît suprastructura camionului.
- Camioane cisternă care transportă gaze lichefiate.
În cazul unui şoc, soldat cu avarierea robinetelor, accesoriilor şi mantalei
cisternei, fără răsturnarea vehiculului, pot avea loc:
- scurgeri de lichide neaprinse, care, uneori, se diluează în atmosferă sau
formează o pânză de gaze.
În această situaţie, pompierii acţionează cu ţevi tip „C” cu ajutaje pulverizatoatre,
pentru a împiedica propagarea pânzei de gaze, pentru a o dilua, în cazul când s-a format,
sau a o dirija într-o zonă nepericuloasă.
80
 Concomitent cu desfăşurarea acestei acţiuni, se vor executa următoarele:
- întreruperea circulaţiei de către organele de miliţie sau dirijarea ei pe alte şosele;
- îndepărtarea curioşilor;
- interzicerea folosirii focului deschis în zonă şi pe direcţia de curgere a pânzei de
gaze;
- astuparea fisurilor cu ciment rapid, dopuri de lemn sau de cârpe şi cu benzi
adezive;
- transvazarea produsului în alte cisterne specializate, chemate de la
întreprinderile de transport sau de distribuţia gazelor lichefiate.
În cazul unei scurgeri aprinse importante, care nu poate fi stinsă, pentru a se
preveni o explozie, se execută numai răcirea cu apă a structurii cisternei, până la arderea
lichidului transportat.
În cazul când cisterna s-a răsturnat, indiferent dacă se produce sau nu scurgerea
lichidului sau gazului, se vor lua următoarele măsuri :
- oprirea circulaţiei şi dirijarea ei spre alte şosele;
- îndepărtarea curioşilor;
- interzicerea folosirii focului deschis;
- protejarea vecinătăţilor cu perdele de apă, pe direcţia de scurgere a pânzei de
gaze.

IV. STINGEREA INCENDIILOR LA DEPOURILE

DE TRAMVAIE Şl TROLEIBUZE

Depourile de tramvaie şi troleibuze sunt construcţii înalte, special amenajate şi

dotate cu instalaţii şi aparatură pentru gararea, întreţinerea şi repararea tramvaielor şi
troleibuzelor.
1. Caracteristicile constructive ale depourilor
Construcţiile depourilor de tramvaie şi troleibuze sunt clădiri de gradul II-III de
rezistenţă la foc, având următoarele caracteristici:
- sunt construcţii înalte, de regulă fără pod, tip hală, cu suprafaţă mare, având
acoperişul cu deschideri mari, montate pe ferme metalice, sprijinite pe pereţii portanţi ai
halelor. Astereala este din lemn, iar învelitoarea, în majoritatea cazurilor, este
combustibilă;
- au în dotarea lor aparatură şi instalaţii electrice de forţă, cu numeroase trasee de
cabluri pentru furnizarea energiei electrice necesare acţionării motoarelor tramvaielor şi
troleibuzelor, care, în caz de incendiu, creează un mare pericol de electrocutare;
- în afara spaţiilor de garare, depourile de tramvaie şi troleibuze sunt prevăzute cu
ateliere anexe, unele cu mare pericol de incendiu, cum sunt: atelierele de distribuţie
electrică, de vopsitorie, tâmplărie, reparaţii motoare, precum şi cu depozite;
- au un însemnat număr de linii de cale, necesare deplasării tramvaielor din hale
spre traseele de deservire a populaţiei.
2. Caracteristicile incendiilor izbucnite în depourile de tramvaie şi troleibuze
În depourile de tramvaie şi troleibuze pot izbucni incendii 1a motoarele
tramvaielor şi troleibuzelor, la elementele combustibile ale acoperişului sau în atelierele
de reparaţii.
Incendiul poate cuprinde unul sau mai multe tramvaie sau troleibuze, ameninţând
să se extindă, prin intermediul gropilor de întreţinere şi verificare, în care sunt
acumulate unele cantităţi de materiale combustibile (carburanţi, lubrifianţi, cârpe
îmbibate cu ulei), la celelalte vehicule apropiate.
81
 Incendiile izbucnite la elementele combustibile ale acoperişurilor sau în
încăperile destinate atelierelor se pot propaga rapid la tramvaiele sau troleibuzele garate
în interior. Specific acestui gen de incendii este pierderea capacităţii portante a
elementelor de susţinere ale acoperişului, urmată de prăbuşirea acestuia în hala
depoului, însoţită de deteriorarea tramvaielor şi troleibuzelor garate şi creşterea
intensităţii arderii, fapt ce va îngreuna mult atât acţiunea de evacuare, cât şi pe cea de
stingere
Pe timpul arderilor se degajă mari cantităţi de fum şi gaze toxice predominând
oxidul şi bioxidul de carbon, gaze cu acţiune deosebit de nocivă asupra organismului
omenesc.
Prezenţa unui mare număr de tramvaie şi troleibuze în hala depoului, pe
platformele şi pe liniile de garare va împiedica desfăşurarea rapidă a acţiunilor de
evacuare şi stingere, mai ales când reţelele de conductori electrici au fost deconectate şi
scoase de sub tensiune sau deteriorate de incendiu. Din aceeaşi cauză, maşinile de luptă
nu vor putea pătrunde în depou, iar dispozitivele de luptă se vor realiza cu mare
greutate.
3. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere
a). Recunoaşterea
La recunoaşterea incendiilor izbucnite în depourile de tramvaie şi troleibuze,
comandantul intervenţiei, însoţit ide personalul tehnic al depoului, va stabili:
- locul şi proporţiile incendiului, direcţiile de propagare a acestuia;
- prezenţa persoanelor aflate în pericol, locul unde se găsesc, căile şi mijloacele
de salvare a acestora;
- numărul tramvaielor sau troleibuzelor incendiate şi a celor vecine aflate în
pericol;
- gradul de aglomerare a căilor de acces cu tramvaie sau troleibuze şi modalitatea
folosirii acestor căi pentru evacuarea materialului rulant din zonele periclitate de
incendiu;
- natura elementelor componente ale acoperişului, starea acestora (carbonizate,
flambate), precum şi pericolul ce-1 prezintă ele pentru mijloacele de transport
neevacuate, pentru servanţi şi personalul tehnic ce acţionează în depou;
- prezenţa mijloacelor mecanizate (locomotive Diesel, autocamioane grele) şi a
personalului tehnic care să contribuie la evacuarea tramvaielor şi troleibuzelor din
depou;
- ordinea evacuării tramvaielor şi troleibuzelor şi liniile pe care vor fi garate
acestea, pentru a nu împiedica realizarea dispozitivelor de luptă şi continuarea
operaţiunii de evacuare;
- căile de acces secundare şi ocolite, dar libere, care permit accesul rapid şi în
apropierea locului incendiului al maşinilor de luptă şi realizarea dispozitivelor conform
planului unic de intervenţie;
- pericolul de electrocutare şi de intoxicare a servanţilor pe timpul lucrului în hala
depoului incendiat şi măsurile ce se impun pentru înlăturarea acestui pericol.
b). Substanţe stingătoare
Pentru localizarea şi lichidarea incendiilor din depourile de tramvaie şi troleibuze,
se folosesc următoarele substanţe stingătoare:
- bioxidul de carbon;
- pulberea stingătoare tip „Florex”;
- apa pulverizată;
- spumele.
82
 c). Stingerea
Stingerea incendiilor izbucnite în depourile de tramvaie şi troleibuze pune
probleme deosebite comandantului intervenţiei, întrucât, de cele mai multe ori, liniile de
cale din depou, de pe platformele şi din curtea acestuia, cât şi străzile din apropiere sunt
blocate, împiedicând desfăşurarea intervenţiei pe căile principale ale depoului. De
aceea, itinerariul de deplasare la incendiile izbucnite în asemenea obiective trebuie
stabilit din timp, prin recunoaşteri şi aplicaţii, alegându-se căile secundare de acces, care
vor permite: executarea rapidă a recunoaşterii, amplasarea maşinilor de luptă la sursele
apropiate locului incendiat şi realizarea dispozitivului de intervenţie.
În timpul localizării şi lichidării incendiului, comandantul intervenţiei este
obligat să înceapă acţiunea de stingere numai după ce a luat măsuri de întreruperea
curentului electric în depou şi a verificat personal deconectarea şi scoaterea de sub
tensiune a tuturor instalaţiilor electrice.
Pentru stingerea incendiului, comandantul va organiza două sectoare de
intervenţie:
- un sector de intervenţie cu misiunea de evacuare din depou a tramvaielor şi
troleibuzelor neincendiate, dar garate în apropierea incendiului şi de localizarea şi
lichidarea incendiului la vehiculele incendiate;
- un sector de intervenţie cu misiunea de limitarea propagării incendiului la
acoperiş şi menţinerea capacităţii portante a elementelor de construcţie ale acestuia.
Pentru stingere se va acţiona cu apă pulverizată, prin ţevi tip „C” cu ajutaje
pulverizatoare, asigurându-se, concomitent, şi răcirea tramvaielor sau troleibuzelor
vecine, până la evacuarea lor din zona incendiată.
În situaţia că ard mai multe tramvaie sau troleibuze, comandantul intervenţiei
trebuie să destine câte o ţeava tip „C” pentru fiecare vehicul incendiat.
Operaţiunea de evacuare, care se execută concomitent cu desfăşurarea acţiunilor
de localizare şi lichidare a incendiului, trebuie făcută cu ajutorul locomotivelor Diesel
sau al autocamioanelor grele, special destinate acestui scop, sub protecţia jeturilor de
apă.
Comandantul intervenţiei va acorda o atenţie deosebită limitării propagării
incendiului la rampele de verificare şi întreţinere, în care se găsesc depozitate unele
cantităţi de carburanţi, lubrifianţi şi cârpe îmbibate, destinând în acest scop ţevi
generatoare de spumă cu coeficient mai de înfoiere.
Localizarea şi lichidarea incendiului la acoperişul depoului se va executa în
modul prezentat la capitolul „Stingerea incendiilor la clădiri destinându-se ţevi tip „B”,
care vor acţiona din interiorul depoului, pe scări culisabile fixate pe pereţii sau
elementele portante ale acoperişului. Servanţii vor fi atenţionaţi, în mod cu totul
deosebit, să nu refuleze apa pe conductorii electrici şi nici să nu se sprijine cu mâinile
de aceştia, în scopul prevenirii accidentării lor prin electrocutare.

V. STINGEREA INCENDIILOR LA GARNITURILE DE TREN

Din grupa mijloacelor de transport feroviar fac parte: locomotivele (cu aburi,
Diesel electrice, Diesel hidraulice şi electrice), vagoanele de călători şi vagoanele de
mărfuri clasice, cât şi vagoanele cisternă care deservesc staţiile de cale ferată.
1. Pericole de incendiu la locomotive
Locomotivele sunt mijloace de tracţiune feroviare dotate cu motoare de mare
putere, capabile să tracteze un mare număr de vagoane de călători şi de mărfuri. Ele se
deosebesc din punct de vedere constructiv prin motoarele şi anexele acestora (cu aburi,
83
cu ardere internă şi electrice, sau numai electrice), precum şi prin tipul de combustibili
folosiţi, care prezintă un grad mai redus sau mai ridicat de pericol de incendiu.
Locomotivele clasice cu abur prezintă un pericol mai redus de incendiu întrucât
folosesc drept combustibil cărbunii. Aceştia pot provoca şi ei incendii, pe timpul trecerii
locomotivei prin apropierea pădurilor de conifere sau foioase, a lanurilor de cereale sau
a obiectivelor în care se produc sau se prelucrează substanţe combustibile (depozite de
lichide combustibile, rafinării, combinate petrochimice, depozite sau fabrici de
cherestea şi de mobilă, depozite de in, de cânepă, de furaje etc.), din cauza scânteilor
aruncate prin coşul de fum al locomotivei, când dispozitivul de parascântei lipseşte sau
este deteriorat, dar mai ales din cauza cenuşii cu jeratic de la grătarul focarului
cazanului de abur, dacă acesta este curăţat pe timpul deplasării locomotivei şi nu în
locurile special amenajate în staţiile de cale ferată.
În ceea ce priveşte pericolul prezentat de acţiunea scânteilor, acesta se datoreşte
faptului că, în urma curenţilor de aer produşi de mersul rapid al locomotivei sau din
cauza vântului, zborul acestor particule de carbon în suspensie, aflate în stare aprinsă şi
încălzite la temperaturi ridicate, este mai lung, având o durată de câteva secunde, fapt ce
le permite să provoace aprinderea substanţelor combustibile la distanţe destul de mari
faţă de calea ferată. Pericolul de incendiu generat de scânteile locomotivei depinde şi de
cărbunele folosit drept combustibil (pericolul este mai mare când focarul cazanului este
alimentat cu cărbune fărâmiţat).
Incendiile sunt mai frecvent posibile pe locomotivele cu aburi care folosesc
combustibili lichizi (păcura), fie din cauza deteriorării injectoarelor sau conductelor de
alimentare, fie datorită unor defecţiuni la rezervorul de combustibil.
Rod al modernizării rapide a mijloacelor de tracţiune feroviară, locomotivele
Diesel hidraulice şi Diesel electrice reprezintă azi ponderea de maşini de tracţiune a
parcului feroviar din ţara noastră.
Pericolul de incendiu pe aceste tipuri de locomotivă este mărit atât datorită
marilor cantităţi de combustibil lichid (motorină) folosit pentru acţionarea motoarelor
ou ardere internă, cât şi datorită motoarelor electrice sub tensiune.
Punctele cele mai periculoase la incendiu pe aceste locomotive sunt:
a). La locomotivele Diesel hidraulice:
- zona atacurilor de osie de pe toate roţile, unde uleiul scurs de la agregatele
hidraulice, din cauza neetanşeităţilor se poate aprinde datorită supraîncălzirii saboţilor
de fâînă, care produc jerbe de scântei;
- toba de eşaparea gazelor arse de la motoare, care, fiind deteriorată, permite
accesul gazelor pe suprafeţele acoperite cu ulei rezultat din scurgerile normale de la
îmbinările şi flanşele conductelor, generând aprinderea acestuia;
- trecerea gazelor încinse din toba de eşapare în tava de scurgere a apei şi
evacuarea acestora pe rezervorul principal de combustibil sau la părţile inferioare ale
transmisiei şi reductorului;
- schimbătorul de căldură (în care se execută răcirea uleiului folosit în acţionările
hidraulice), la care, prin spargerea tuburilor de legătură „Argus” dintre transmisia
hidraulică şi schimbătorul de căldură, uleiul se scurge pe părţile supraîncălzite ale
motorului şi se poate aprinde;
- dyniastarterul (dispozitivul de pornirea motorului Diesel şi de încărcarea
bateriei), care, prin scurtcircuitare, poate provoca incendiu.
b). La locomotivele Diesel electrice:

84
 Pericolul cel mai frecvent de incendiu îl constituie scurgerea motorinei din
conductele de alimentare pe părţile supraîncălzite ale motorului şi autoaprinderea
vaporilor acesteia.
De asemenea, prezintă pericol de incendiu uleiul folosit pentru ungerea pieselor
motorului care se rotesc şi pentru acţionarea agregatelor hidraulice, care poate ţâşni,
prin fisurile produse în tuburile de legătură „Argus”, peste părţile supraîncălzite ale
motorului, autoaprinzându-se.
Mai pot produce incendii scânteile electrice produse de contactele slabe ale
instalaţiilor electrice, atunci când în jur există vapori de substanţe combustibile.
În ceea ce priveşte instalaţiile electrice propriu-zise de pe aceste locomotive
(blocul de aparate, generatorul de curent şi motoarele electrice de tracţiune), acestea pot
provoca şi ele incendii, care se pot propaga apoi la combustibilii scurşi (motorină sau
ulei) sau la rezervoarele de combustibil.
c). Locomotivele electrice:
Sunt cele mai importante din categoria mijloacelor de tracţiune feroviare. Aceste
utilaje au caracteristici tehnice deosebite, folosesc energia electrică pentru acţionarea
motoarelor de tracţiune, dezvoltă puteri de 4500 şi 7100 de cai putere şi sunt compuse
din:
- 2 posturi de conducere;
- 4-6 blocuri de redresare;
- 4-8 blocuri de aparate (cu contactorri de linie şi contactorii de frânare,
transformatorul principal - cu ulei, seiful de aplatizare cu bobine pentru fiecare motor de
tracţiune, motoarele de tracţiune, blocul de protecţie şi semnalizare, care are rolul de a
semnaliza la panouri circuitul pe care se produce o defecţiune, deconectând automat
locomotiva de la reţeaua electrică şi pantograful, care asigură legătura mobilă dintre
locomotiva electrică şi conductorii aerieni de transport ai energiei electrice).
Pe acest tip de locomotivă pot izbucni incendii:
- la blocurile de redresare, ca urmare a unor scurtcircuite;
- la blocurile de aparate, ca urmare a deteriorării camerelor ceramice de stingere,
însoţită de împroşcarea cu metal topit, care poate cuprinde izolaţia conductorilor;
- la transformatorii ou ulei, ca urmare a conturnării izolatorilor de trecere sau
străpungerii înfăşurărilor acestora;
- la motoarele electrice de tracţiune, ca urmare a aprinderii cablurilor de becuri
sau înfăşurărilor rotorului sau statorului.
De asemenea, pe locomotivele electrice mai pot izbucni incendii din cauza
supraîncărcării conductorilor suprasolicitaţi, a flamelor produse în faza de conturnare,
ca urmare a depunerilor particulelor de fum şi a altor impurităţi, a descărcărilor electrice
din atmosferă, din cauza scânteilor funcţionale produse la deschiderea circuitelor
electrice, precum şi datorită scurtcircuitelor ce se produc oa urmare a deprecierii
proprietăţilor izolante ale învelişurilor de protecţie ale conductorilor electrice.
În vagoanele pentru transportul călătorilor, pot izbucni incendii la panourile
instalaţiilor electrice de iluminat şi de încălzit, în compartimentele cu sobe de la
vagoanele de dormit sau de la vagoanele restaurant. La aceste vagoane, mai pot izbucni
incendii datorită aprinderii uleiului folosit la ungerea osiilor, care poate provoca
incendierea podelelor vagonului sau a altor materiale combustibile aflate în apropierea
locului unde a izbucnit incendiul.
La vagoanele ce transportă mărfuri generale, incendiile pot izbucni datorită
autoaprinderii mărfurilor şi a intrării în reacţie a acestora, sub acţiunea scânteilor de
locomotivă sau uleiului aprins folosit la ungerea osiilor.
85
 La vagoanele cisternă, poate avea loc incendierea produsului scurs pe la vane,
datorită încălzirii la roşu a roţilor cu frâna blocată sau a aprinderii uleiului folosit la
ungerea osiilor.
Pericole însemnate de incendiu există şi la căile ferate electrificate, din cauza
reţelei de conductori aflate sub înaltă tensiune (27000 V). Instalaţiile electrice de pe linii
pot da naştere unor incendii atât prin producerea unor scurtcircuite, cât şi prin ruperea
conductorilor, situaţie în care survine şi pericolul de electrocutare a persoanelor.
Incendiile la garniturile de tren cu vagoane de călători, de mărfuri şi cu vagoane
cisternă încărcate cu produse petroliere siau alte substanţe combustibile, izbucnesc, în
cele mai multe cazuri, din cauza accidentelor tehnice sau de circulaţie. Aceste incendii,
dacă nu sunt localizate la timp, capătă caracter de proporţii şi pot provoca victime.
Când incendiile izbucnesc pe timpul deplasării, situaţie deosebit de dificilă,
propagarea acestora se face cu repeziciune, de la un vagon la altul şi de la o cisternă la
alta, datorită tirajului format, crâîndu-se pericolul exploziilor, accidentelor şi incendierii
întregii garnituri.
Când incendiile au izbucnit în timpul staţionării garniturilor în gări, triaje sau pe
calea ferată curentă, în cazul accidentelor (ciocniri, deraieri, avarii), incendiile pot fi
precedate de explozii, oare deteriorează locomotivele şi vagoanele, împrăştie lichidele
combustibile şi inflamabile la distanţe şi pe suprafeţe mari.
Datorită temperaturilor ridicate ce se dezvoltă pe timpul arderii produselor
petroliere sau chimice (1000-1200°C), rezistenţa cisternelor scade concomitent cu
creşterea presiunii în interiorul acestora, situaţie în care, dacă sunt fisuri, apare şi
pericolul exploziei.
Totodată, în urma accidentului unei garnituri de tren are loc scurgerea lichidelor
combustibile din rezervoarele locomotivei şi din cisternele avariate, putând apare şi
pericolul intrării în reacţie a substanţelor chimice revărsate în timpul coliziunii.
Pe timpul acestor incendii, se degajă fum şi gaze toxice în cantităţi mari, se
dezvoltă temperaturi ridicate în focarele de ardere, iar pericolul propagării lor la restul
garniturii şi construcţiilor vecine este deosebit de mare, degajându-se fum şi gaze toxice
în cantităţi mari.
În cazul incendiilor la vagoanele de transport de mărfuri generale, creşterea
intensităţii arderii se datorează şi deteriorării ambalajelor, spargerii recipienţilor sau
buteliilor, lucru care va permite, şi în acest caz, intrarea în reacţie a diferitelor substanţe,
o reacţie de multe ori violentă şi exotermă, facilitând propagarea incendiului la
vagoanele vecine sau da garniturile de tren garate în apropierea celei incendiate.
2. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere
a). Recunoaşterea
La recunoaşterea incendiilor izbucnite la garniturile de tren, comandantul
intervenţiei va stabili:
- prezenţa personalului accidentat care trebuie salvat de urgenţă şi căruia trebuie
să i se acorde primul ajutor (medical, metodele folosite pentru scoaterea acestora din
vagoanele avariate;
- numărul vagoanelor incendiate şi deraiate;
- numărul vagoanelor incendiate, dar nederaiate şi posibilitatea scoaterii lor din
zonă, în vederea stingerii incendiului în locuri izolate;
- numărul şi locul în garnitură ale vagoanelor neincendiate, dar periclitate de
incendiu sau de eventualele explozii ce pot avea loc;
- în raport de marcarea vagoanelor şi de conţinutul documentelor şefului de tren,
care dintre aceste vagoane au încărcătura cea mai periculoasă (substanţe explozive,
86
toxice, lichide inflamabile), pentru a lua măsuri de răcirea şi protecţia lor în vederea
micşorării sau înlăturării pericolului de explozie sau incendiu;
- care sunt vagoanele cu mărfurile cele mai de preţ, locul unde se găsesc în
garnitură şi posibilitatea scoaterii lor urgente din zona incendiată;
- pericolul de explozie a cisternelor încărcate cu lichide şi gaze combustibile
expuse efectului termic sau care au suferit şocuri mecanice puternice în urma
accidentului;
- căile de acces ce vor fi folosite pentru realizarea dispozitivelor de luptă, astfel
încât să nu se împiedice circulaţia pe liniile curente de cale ferată;
- pericolul de electrocutare în cazul incendiilor izbucnite la locomotivele Diesel
electrice şi electrice, precum şi la garniturile de cale ferată cu tracţiune electrică şi dacă
s-au luat măsuri de întreruperea curentului de înaltă tensiune de pe liniile de alimentare;
- numărul de locomotive şi de vagoane cisternă cu apă aflate în gările apropiate
locului incendiului, pentru a fi folosite în alimentarea cu apă a maşinilor de luptă şi
prezenţa în zonă a garniturilor de intervenţie cu macarale de mare capacitate, pentru a fi
folosite în acţiunea de scoatere din zonă a vagoanelor deraiate, dar neincendiate şi
punerea ulterioară a liniei de cale ferată în circulaţie curentă (aceste informaţii,
comandantul intervenţiei le va obţine prin radio).
b). Substanţe stingătoare
Pentru stingerea incendiilor izbucnite la locomotivele cu aburi şi „Diesel” se
folosesc substanţele pulverulente de tip „Florex”, spuma aeromecanică şi apa
pulverizată.
Pentru stingerea incendiilor izbucnite ia locomotivele electrice se utilizează
bioxidul de carbon, pulberile stingătoare „Florex” şi, în mod excepţional, apa
pulverizată.
Pentru stingerea incendiilor la vagoanele ce transportă mărfuri generale şi la
vagoanele cisternă cu produse petroliere şi chimice lichide, substanţele stingătoare se
vor alege şi folosi în raport de natura substanţelor ce ard, aşa cum s-a analizat în
capitolele anterioare.
c). Stingerea
Incendiile izbucnite la garniturile de tren, prin proporţiile ce le pot lua şi prin
complexitatea situaţiilor ce le creează, impun comandantului intervenţiei obligativitatea
luării unor măsuri încă de la plecarea din subunitate, astfel:
- concentrarea la faţa locului a forţelor şi mijloacelor necesare pentru salvarea
oamenilor şi stingerea incendiilor;
- alarmarea cadrelor şi aducerea lor la incendiu;
- prealarmarea formaţiilor civile de pompieri din localităţile apropiate, pentru
asigurarea intervenţiei lor în oraşul de reşedinţă şi în raionul de responsabilitate;
- concentrarea autosalvărilor şi a personalului tehnico-sanitar specializat pentru
acordarea primului ajutor medical persoanelor accidentate;
- aducerea la locul incendiului a autostropitorilor întreprinderilor de gospodărire
orăşenească, a autocisternelor de la întreprinderile de industrializarea laptelui şi a
eimentrucurilor de la şantierele de construcţii.
Când incendiile au izbucnit pe locomotivele cu aburi care folosesc combustibili
lichizi (păcură), comandantul intervenţiei va stabili dacă s-a închis robinetul de
alimentare a ejectoarelor cu păcură şi s-a început operaţiunea de purjare.
În toate cazurile când arde păcura, pentru stingere se acţionează iniţial cu pulbere
„Florex”, iar ulterior cu spumă chimică sau mecanică. Numai în cazul răsturnării şi
avarierii locomotivei, urmate de scurgerea din rezervor a păcurei şi aprinderea ei, se
87
admite utilizarea apei pentru stingere, refulată cu ţevi tip „C” cu ajutaje pulverizatoare,
dacă stratul de păcură este superficial. Când scurgerile sunt mai mari, mai întâi se
asigură realizarea unor diguri de retenţie din pământ sau nisip şi apoi se acţionează
pentru stingerea cu jet de apă compact, refulat în zig zag, din aproape spre departe.
Servanţii vor fi echipaţi cu costumele de protecţie anticalorică şi se vor amplasa
în locuri în care să fie feriţi de efectul exploziei cazanului cu aburi sau al fisurării sale,
întrucît aburul supraîncălzit produce opărirea.
La incendiile izbucnite pe locomotivele Diesel hidraulice şi Diesel electrice, când
incendiul a izbucnit sub locomotivă, ca urmare a aprinderii rezidurilor de ulei sau de
motorină din părţile inferioare ale locomotivei, datorită corpurilor incandescente
provenite de la saboţii de frână, comandantul intervenţiei, înainte de începerea acţiunii
de stingere, trebuie să verifice:
- dacă s-a oprit motorul Diesel;
- dacă s-a deconectat întrerupătorul principal al bateriei;
- dacă s-au deconectat siguranţele automate ale curentului de comandă, cele de
excitaţie a dynastarterului (la locomotivele Diesel hidraulice) şi ale pompelor de apă
pentru încălzire şi recirculare;
- dacă s-a executat închiderea robinetului de izolare a motorinei sau dacă au fost
obturate conductele de alimentare în zona tuburilor „Argus” prin turtirea sau îndoirea
acestora.
Pentru stingere, se va acţiona iniţial cu pulbere „Florex”, apoi cu spumă chimică
sau mecanică. În cazul răsturnării locomotivei şi scurgerii combustibilului din
rezervoare, comandantul intervenţiei trebuie să ia măsuri de oprirea acestei scurgeri prin
ermetizarea capacelor rezervoarelor sau prin astuparea cu dopuri de lemn, a spărturilor,
concomitent cu interzicerea focului deschis până la încheierea operaţiunilor de stingere
şi redare în trafic normal a căii ferate pe care s-a produs avaria.
Dacă motorina revărsată s-a incendiat, după realizarea digului de retenţie, se
acţionează pentru stingerea incendiului cu spumă chimică sau mecanică. O atenţie
deosebită trebuie acordată protecţiei, prin răcire cu ţevi generatoare de spumă, a
rezervoarelor cu motorină, pentru a se preîntâmpina pericolul exploziei acestora, urmată
de revărsarea lichidului combustibil şi creşterea intensităţii arderii. Servanţii şefi de
ţeavă vor fi echipaţi cu costume de protecţie anticalorică şi se vor amplasa în locuri
ferite de efectul unei eventuale explozii a rezervoarelor.
Când incendiul s-a produs în cabina locomotivei, comandantul intervenţiei este
obligat să verifice:
- dacă s-a oprit motorul Diesel;
- dacă s-a deconectat întrerupătorul principal al bateriei;
- dacă s-a deconectat curentul de comandă şi siguranţa automată de la excitaţia
dynastarterului.
Pentru stingerea incendiului se va acţiona numai cu stingătoarele cu bioxid de
carbon de pe locomotivă şi din dotarea subunităţii sau cu pulbere tip „Florex”.
Servanţii şefi de ţeavă care acţionează în interiorul cabinei pentru stingerea
incendiului izbucnit la una din instalaţiile electrice ale locomotivei, vor fi echipaţi cu
cizme şi mănuşi din cauciuc, costume de protecţie anticalorice, măşti contra fumului cu
cartuş polivalent sau cu aparate izolante. Ei vor lucra în echipe de câte doi, pentru
întrajutorare.
La incendiile izbucnite pe locomotivele electrice, înainte de a permite începerea
acţiunii de stingere, comandantul intervenţiei trebuie să verifice:
- dacă s-a deconectat disjunctorul;
88
 - dacă s-a coborât pantograful;
- dacă s-a deconectat circuitul de comandă şi cel al bateriei.
Pentru stingere, se vor folosi aceleaşi metode şi se vor respecta aceleaşi măsuri
de securitate indicate la stingerea incendiilor la instalaţiile electrice de pe locomotiva
Diesel electrică.
Ţinându-se cont de marele pericol de incendiu ce-1 prezintă vagoanele de marfă
care transportă substanţe capabile să producă explozii şi vagoanele cisternă cu lichide
inflamabile, încă de la sosirea sa, comandantul intervenţiei este obligat să ia măsuri de
decuplarea acestor vagoane şi scoaterea lor din zona periclitată, garându-le departe de
incendiu şi pe linii secundare. Când cisternele sunt deraiate şi avariate, comandantul
intervenţiei va lua toate măsurile posibile pentru prevenirea curgerii şi împrăştierii
lichidelor respective, prin astuparea găurilor cu dopuri de lemn, dopuri de ciment rapid,
prin realizarea unor cuiburi de pământ sau nisip pe direcţiile de scurgere şi chiar prin
amenajarea unor gropi de acumulare, prevenind astfel eventualele incendii produse de
aceste lichide la restul de vagoane ori la obiectivele învecinate.
Acţiunea de stingere trebuie începută cu răcirea cisternelor sau vagoanelor din
imediata apropiere a focarelor, până la realizarea evacuării lor, asigurându-se prin
aceasta limitarea propagării incendiului şi prevenirea exploziilor.
Când lichidele sunt revărsate, acţiunea de stingere începe cu realizarea digurilor
de retenţie din pământ sau nisip şi lichidarea acestor focare. Numai după aceea se va
trece la lichidarea incendiilor la cisternele deraiate sau aflate pe linii şi incendiate,
refulându-se mari cantităţi de spumă, cu ajutorul autotunurilor de stins incendii şi al
ţevilor generatoare de spumă.
Când incendiile se manifestă sub forma torţelor la capacele gurilor de vizitare (a
domurilor), sau sub forma unor vâne, în cazul fisurilor, crăpăturilor sau spărturilor,
stingerea se va executa cu ajutorul jeturilor de apă refulată de ţevile tip „B” sau de
tunurile de apă, asigurându-se în acest fel îndeplinirea simultană a două misiuni:
lichidarea torţelor şi răcirea cisternelor.
Când decuplarea vagoanelor incendiate sau a celor neavariate nu se poate realiza,
comandantul intervenţiei trebuie să ia măsuri pentru lichidarea incendiului, în funcţie de
modul cum acesta se manifestă, acţionând cu întreaga gamă de substanţe stingătoare din
dotarea maşinilor de luptă şi luând măsuri de răcirea vagoanelor vecine locului
incendiat şi a construcţiilor situate în apropierea locului avariei, destinând în acest scop
ţevi tip „B”.
Servanţii vor fi amplasaţi înapoia terasamentelor de cale ferată şi vor acţiona din
poziţia culcat, ferindu-se, astfel, de eventualele accidente ce pot avea loc ca urmare a
exploziilor repetate. Pe timpul lucrului, ei vor fi echipaţi cu costume anticalorice şi vor
folosi aparatele izolante.
Deosebit de complicată este stingerea incendiilor izbucnite la garniturile
de tren care transportă mărfuri generale. Şi la aceste incendii, comandantul intervenţiei
este obligat să scoată din zona incendiată vagoanele aflate în pericol.
Dacă garnitura de vagoane incendiate se află în staţii în care sunt garate şi alte
garnituri de tren, comandantul intervenţiei este obligat să asigure protecţia acestor
garnituri până la îndepărtarea lor din zona incendiată, realizând ziduri de apă cu
autotunurile de stins incendii sau pânze de apă prin încrucişarea ţevilor tip „B”. Când
situaţia permite, este recomandabil ca şi vagoanele incendiate să fie scoase şi
îndepărtate din zona obiectivelor ce pot fi incendiate în urma exploziei acestora sau a
transmiterii incendiului prin scântei, jeratic sau căldură radiată.

89
 În raport de datele obţinute de la şeful de tren sau după marcajul vagoanelor,
comandantul intervenţiei va hotărî tipul substanţelor stingătoare ce le va folosi.
Pe măsură ce se asigură stingerea, mărfurile vor fi evacuate din vagoane pe
terenurile din apropierea locului incendiilor, unde se va executa desfacerea baloturilor şi
lichidarea focarelor pătrunse în masa de material sau depozitarea mărfurilor neafectate
de incendiu.
Când avarierea garniturilor de tren a avut loc în apropierea podurilor de cale
ferată, comandantul intervenţiei trebuie să ia măsuri de protecţia acestora împotriva
căldurii radiate, destinând ţevi tip ,,B” cu misiunea de răcire a elementelor metalice.
Este indicat ca alimentarea cu apă a acestor ţevi să se facă cu motopompe amplasate la
sursele naturale peste care sunt construite podurile de cale ferată aflate în pericol
În situaţia revărsării şi scurgerii produselor în sursele naturale de apă,
comandantul intervenţiei este obligat ca, împreună cu organele de cale ferată şi
întreprinderile aflate în aval de locul accidentului, să amenajeze şi să instaleze pe apă
„baraje flotante”, pentru reţinerea produselor respective şi prevenirea izbucnirii de noi
incendii în zonele prin care trece apa. Barajele flotante se confecţionează din scânduri
legate cap la cap şi ancorate cu cabluri de stâlpi, pe ambele maluri ale apei. Cele mai
bune rezultate le-au dat barajele flotante formate din grinzi sau traverse, pe care s-au
fixat table de oţel cu o înălţime deasupra apei de 20-30 cm. La aceste baraje, grinzile
din lemn au rolul de a asigura plutirea, iar tabla are rolul de a reţine hidrocarburile care
se scurg şi de a apăra grinzile împotriva focului cînd produsul revărsat este incendiat.
Şi barajele flotante din grinzi şi tablă se fixează, cu ajutorul unor cabluri, de
stâlpii plantaţi pe ambele maluri ale apei.
Pentru a fi eficace, barajele flotante se montează pe 2-3 rânduri, la distanţa de
câteva sute de metri unul de altul, în acest fel asigurându-se reţinerea tuturor produselor
ce se scurg, înainte ca ele să ajungă în zona obiectivelor sau a localităţilor.
Pentru a se preveni aprinderea produsului reţinut în perimetrele îndiguite, este
indicat să se amplaseze motopompe sau maşini de luptă în aval de aceste baraje, care
vor refula un strat de spumă chimică sau, aeromecanică în zona barajului. După aceea,
ţevile vor rămâne în supraveghere, până când în zonă se vor aduce substanţe chimice
coagulante, care vor ajuta la culegerea produsului de pe suprafaţa apei.
Barajele cu zonele de retenţie a produsului revărsat trebuie amplasate în porţiuni
de teren nelocuite şi cât mai departe de obiectivele industriale sau de localităţi.
În scopul prevenirii incendiilor sau exploziilor pe direcţia de scurgere a
produselor, comandantul intervenţiei va lua măsuri de alertare a populaţiei şi a
obiectivelor, de evacuare a clădirilor situate în imediata apropiere a apei curgătoare şi
interzicerea oricărei surse de foc deschis în zona respectivă.
Deosebit de periculoase sunt situaţiile când produsul revărsat se scurge în
canalele subterane de colectare a apelor pluviale în acest caz, în intervalul dintre două
guri de vizitare va avea loc o intensă vaporizare sau gazeificare, perna de vapori astfel
formată, ajunsă în dreptul unei guri de vizitare, se va combina cu aerul păitruns din
mediul ambiant şi va forma amestecuri explozive care se vor amorsa de la orice sursă de
foc deschis. Explozia produsă în astfel de situaţii este atât de violentă, încât unda de şoc
poate arunca la distanţa de 100-200 m capacele.
În acest caz, pentru prevenirea producerii acestui fenomen, comandantul
intervenţiei trebuie să destine la fiecare gură de vizitare situată în aval de locul
accidentului, câte o ţeavă generatoare de spumă, pentru a umple cu spumă canalele
respective. La locul de ieşire a produsului din canal, va fi amplasat un baraj flotant, iar
zona de retenţie a acestuia va fi, de asemenea, acoperită cu spumă.
90
 O altă metodă de recuperare a lichidului revărsat constă în amenajarea unor gropi
sau bartale, în apropierea barajelor flotante, produsul acumulat fiind dirijat spre acestea
prin şanţuri. Şi aceste gropi sau batale trebuie acoperite cu un strat de spumă, până la
sosirea autospecialelor întreprinderilor petroliere, care vor recupera acest produs.
Problema stingerii incendiilor în instalaţiile electrice ale substaţiilor de tracţiune
va fi analizată în capitolul stingerea incendiilor în obiectivele unui metrou.

VI. STINGEREA INCENDIILOR LA DEPOURILE DE LOCOMOTIVE

1. Caracteristicile constructive ale depourilor de locomotive

Depourile de locomotive sunt, de regulă, spaţii înalte, cu acoperişuri fără pod, cu
suprafaţă mare, având învelitoarea fixată pe fermi metalice. Aceste depouri cuprind
spaţii pentru mişcarea locomotivelor, precum şi diferite ateliere şi magazii de materiale
necesare pentru întreţinerea şi repararea locomotivelor.
Caracteristic spaţiilor pentru mişcarea locomotivelor este faptul că fiecare linie de
locomotivă dispune de un canal pentru lucru, în care se acumulează cantităţi însemnate
de carburanţi şi lubrifianţi, ce se pot aprinde de la orice sursă de foc deschisă.
În general, construcţiile depourilor de locomotive sunt de gradul II-III de
rezistenţă la foc, având multe deschideri şi linii de cale pentru mişcarea locomotivelor.
Pentru deplasarea, întreţinerea şi repararea locomotivelor electrice, depourile acestora
sunt dotate cu aparate, instalaţii şi reţele de forţă şi de iluminat, care acoperă cea mai
mare parte din suprafaţa părţii superioare a pereţilor construcţiei, în special sub forma
conductorilor neizolaţi pentru curentul de înaltă tensiune, deosebit de periculoase în caz
de incendiu. Anexele depoului, cum sunt: atelierele de vopsitorie, de distribuţie
electrică, depozitele de materiale şi piese de schimb etc., prezintă şi ele pericol de
incendiu.
2. Particularităţile incendiilor izbucnite la depourile de locomotive
Incendiile izbucnite în depourile de locomotive, la gropile de lucru sau la
locomotivele te care se execută întreţineri şi reparaţii, se propagă cu repeziciune, atât la
maşinile vecine cât şi la elementele acoperişului datorită:
- existenţei unei mari caratităţi de material combustibil (astereală ferme, grinzi cu
un grad redus de umiditate);
- formării tirajului, din cauza deschiderilor mari şi numeroase din construcţii;
- bucăţilor de jeratic căzute pe rampele de curăţare a locomotivelor sau în zonele
de reparaţii, unde se găsesc mari cantităţi de lichide combustibile revărsate;
- pericolului de prăbuşire a elementelor de construcţie ale acoperişului, generat
de temperaturile mari degajate pe timpul incendiului care favorizează pierderea
capacităţii portante a acestora, flambarea şi prăbuşirea lor în interiorul depoului, fapt ce
va duce la creşterea intensităţii arderii şi la propagarea incendiului la locomotivele ce nu
au putut fi evacuate.
Pe timpul intervenţiei pentru stingerea incendiilor la locomotivele electrice, sunt
posibile electrocutări ale servanţilor, de către conductorii electrici neizolaţi căzuţi din
cauza temperaturilor ridicate, a prăbuşirii elementelor de susţinere ale acoperişului, ori a
proiectării jeturilor de apă pe reţeaua electrică nescoasă de sub tensiune.
Totodată apare şi pericolul intoxicării servanţilor, datorită acumulării în depou a
unor mari cantităţi de fum şi gaze toxice, în care oxidul şi bioxidul de carbon ocupă
locul preponderent.
91
 3. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere
a). Recunoaşterea
Executînd recunoaşterea, împreună cu personalul tehnic din obiectiv,
comandantul intervenţiei va trebui să stabilească:
- locul şi proporţiile incendiului (în depou, la locomotive, la gropile de lucru sau
la acoperiş), direcţia de propagare a acestuia;
- numărul oamenilor aflaţi în pericol, căile şi metodele de evacuare a acestora;
- pericolul de eleotrocutare, în cazul depourilor de locomotive electrice, şi de
intoxicarea oamenilor pe timpul acţiunii de stingere;
- natura elementelor portante ale acoperişului, gradul de carbonizare sau de
deformare (din cauza temperaturii ridicate) şi pericolul de prăbuşire a acestora;
- numărul locomotivelor aflate în depou, situaţia acestora (în garare, revizie,
întreţinere sau în reparaţie), posibilitatea evacuării lor din zona periclitată de incendiu
sau de protecţie a celor care nu pot fi evacuate;
- prezenţa locomotivelor de serviciu şi a personalului de deservire (mecanici de
locomotive, acari etc), pentru asigurarea rapidă a evacuării locomotivelor şi a garării lor
pe linii secundare de cale;
- numărul de locomotive demontate şi imposibil de evacuat, locul acestora faţă de
locul incendiului, necesitatea şi posibilitatea de protejare a acestora prin acoperirea cu
prelate şi udarea cu apă;
- dacă instalaţiile electrice de iluminat şi forţă au fost scoase de sub tensiune şi
deconectate;
- numărul locomotivelor cu aburi sub presiune aflate în depou şi al vagoanelor
cisternă cu apă care pot fi folosite pentru asigurarea alimentării maşinilor de luptă;
- prezenţa şi locul pompelor de alimentare cu apă a locomotivelor, în ideea
folosirii acestora la alimentarea cu apă a maşinilor subunităţii;
- numărul liniilor de cale ferată existente între depoul de locomotive şi sursele de
apă şi posibilitatea amenajării unor rampe de trecere a maşinilor de luptă peste acestea.
b). Substanţe stingătoare
Pentru stingerea incendiilor izbucnite la acoperişurile fără pod ale depourilor de
locomotive se va folosi apa refulată sub forma jetului compact.
Pentru stingerea incendiilor la rampele de reparare a locomotivelor şi la gropile
de lucru în care se găsesc acumulate mari cantităţi de combustibil, se va acţiona,
combinat, cu pulbere stingătoare tip „Florex” şi cu spumă.
Protecţia elementelor metalice ale acoperişului şi a locomotivelor imposibil de
evacuat se va face cu jeturi de apă refulată de ţevi tip „C” cu ajutaje pulverizatoare.
c). Stingerea
Acţiunea de stingere, deşi îngreunată de existenţa acoperişurilor înalte fără pod,
care împiedică amplasarea servanţilor în apropierea locului incendiat, la acelaşi nivel
sau mai sus decât acesta, cât şi de prezenţa unui mare număr de locomotive în depou,
impune o intervenţie foarte rapidă.
Pentru stingere, se va acţiona cu ţevi tip „B”, cu servanţi amplasaţi pe autoscări
sau scări culisabile, în interiorul depoului, folosindu-se forţa de şoc a jetului pentru
desprinderea părţilor arse de cele nearse şi pentru răcirea elementelor portante
neafectate de incendiu, dar solicitate de către acesta.

92
 Pentru îndeplinirea acestei misiuni cel mai mare randament îl dau autotunurile de
intervenţie, introduse direct în hală, întrucât acestea pot acoperi o mare suprafaţă din
acoperiş, putând realiza chiar şi spaţii de siguranţă, datorită forţei de şoc a jetului.
Concomitent cu desfăşurarea acţiunii de stingere, se execută evacuarea
locomotivelor din depou, cele sub presiune de către mecanici, celelalte cu ajutorul
locomotivelor de manevră, sub protecţia apei pulverizate, asigurându-se securitatea
personalului şi a dispozitivelor de luptă.
Locomotivele evacuate vor fi garate pe linii secundare, pentru a nu bloca liniile
curente de tranzit, asigurându-se circulaţia normală a trenurilor. De asemenea, se vor
păstra libere liniile de cale ferată din apropierea depoului, pentru asigurarea manevrării
locomotivelor cu aburi, a vagoanelor cisternă cu apă sau a „trenului pompier”, care vor
alimenta cu apă maşinile de luptă.
Pentru prevenirea accidentării servanţilor, comandantul intervenţiei va lua
următoarele măsuri:
- amplasarea acestora se va face la distanţă de liniile de cale ferată;
- servanţii care lucrează la înălţime vor fi asiguraţi cu cârlige de siguranţă sau
cordiţe de salvare de treptele scărilor sau de elementele portante ale construcţiei;
- şefii de ţeavă şi toporaşii care lucrează de pe sol vor fi amplasaţi lângă zidurile
sau stâlpii portanţi, fiind astfel feriţi de accidente în cazul prăbuşirii acoperişului;
- toţi servanţii care acţionează în interior vor fi echipaţi cu aparate izolante şi cu
măşti contra fumului cu cartuş pentru oxid de carbon, iar cei care lucrează în condiţii
grele vor fi rulaţi pentru odihnă şi se va asigura acordarea primului ajutor medical;
- liniile de furtun vor fi întinse pe sub liniile de cale ferată, creându-se locaşuri
printre traverse sau folosindu-se podeţele, burlanele sau şanţurile de scurgerea apelor
pluviale.
În situaţia când forţele şi mijloacele aduse la locul incendiului sunt insuficiente,
comandantul intervenţiei va asigura, în primul rând, localizarea incendiului, prin
executarea de tăieri şi demolări la partea din acoperiş aflată pe direcţia de propagare a
incendiului, acordând toată atenţia asigurării servanţilor desemnaţi să execute această
operaţiune la mare înălţime.
În scopul prevenirii incendiilor la lichidele combustibile îmbibate în solul
rampelor de întreţinere sau în gropile de lucru, se vor destina ţevi tip „C”, cu misiunea
de lichidare a micilor focare create de jeraticul sau părţile din astereala aprinsă căzute în
aceste locuri.
Când incendiile au izbucnit în gropile de lucru sau pe platformele de întreţinere,
comandantul intervenţiei va organiza stingerea pe două sectoare de intervenţie, astfel:
- un sector de intervenţie cu misiunea de lichidare a incendiului pe platformele de
întreţinere şi în gropile de reparaţii (folosind pulberea stingătoare „Florex” şi spuma
aeromecanică), de protecţia locomotivelor ce nu pot fi evacuate (folosind ţevi tip „C” cu
ajuiaje pulverizatoare) şi de evacuarea locomotivelor pe roţi, acţionate de instalaţiile de
propulsie proprii sau cu ajutorul locomotivei de manevră;
- un sector de intervenţie cu misiunea de limitare a propagării incendiului la
acoperiş şi de protecţie a elementelor de construcţie ale acestuia, în scopul păstrării
capacităţii lor portante, destinînd ţevi tip „B” care vor acţiona din interior, amplasate pe
scările culisabile sau pe elementele de construcţie ale acoperişului.

VII. STINGEREA INCENDIILOR ÎN TUNELURILE DE CALE FERATĂ

Practica a demonstrat că sunt posibile deraieri şi accidente de cale ferată în
tunele.
93
 În cazul acesta, incendiul izbucnit la cisternele cu lichide combustibile sau la
mărfurile generale transportate are următoarele caracteristici:
- se manifestă violent în zona de avarie;
- produsele lichide se scurg prin domuri, guri de vizitare, vane de umplere şi
golire sau prin spărturile şi fisurile create în urma deraierii, sub formă de torţă sau vână;
- lichidele combustibile aprinse se scurg prin şanţurile de colectarea apelor,
contribuind la propagarea incendiului la cisternele sau vagoanele ce transportă mărfuri
generale;
- au loc degajări de mari cantităţi de fum şi gaze toxice fierbinţi, temperaturile
ating 1500-2000°C, se produce aprinderea traverselor şi solului îmbibat cu lichide
combustibile, precum şi contorsionarea şinelor de cale ferată, fenomene ce vor
împiedica desfăşurarea acţiunii de decuplare şi scoatere din zonă a vagoanelor şi
cisternelor nedeteriorate;
- fumul şi flăcările se preling de-a lungul pereţilor tunelului şi datorită tirajului
care se formează, ies prin cele două guri ale acestora ca printr-un coş, ameninţând cu
incendierea substanţele combustibile din zonă, mai ales pădurile, şi complicând si mai
mult intervenţia pompierilor;
- pericolul de explozie a cisternelor neavariate, dar afectate de incendiu, este
iminent, iar producerea acesteia va intensifica şi mai mult arderile în tunel;
- lipsa unor canale verticale de aerare va determina propagarea incendiului pe
orizontală.
Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere
Deplasarea forţelor şi mijloacelor la locul incendiului este deosebit de dificilă, cu
atât mai mult cu cât intervenţia trebuie făcută prin ambele intrări în tunel.
Când spre una din aceste intrări nu sunt căi de acces, de la cea mai apropiată gară
se vor îmbarca în vagoane platformă maşinile de luptă şi rezerva de substanţă
stingătoare, formându-se o garnitură de intervenţie, cu maşinile amplasate în ordinea:
autospeciala de lucru cu praf şi azot, autotunul de stins incendii, alte tipuri de maşini.
La această garnitură trebuie cuplate vagoanele cisternă pline cu apă din gara
respectivă, locomotivele cu aburi care au în tendere o rezervă de apă de 20-30 m 3,
precum şi „trenul pompier” aparţinând regionalei de cale ferată din zonă.
Forţele se vor deplasa pe cele două direcţii, fie din aceeaşi subunitate, fie din
subunităţi şi formaţii civile de pompieri apropiate intrărilor în tunel. Odată cu aceste
coloane, se vor deplasa şi autosalvările cu personal medical specializat din spitalele
apropiate intrărilor în tunel, pentru acordarea primului ajutor.

a). Recunoaşterea
Echipele care execută recunoaşterea trebuie să fie echipate cu costume de
protecţie anticalorică, aparate izolante sau măşti contra fumului cu cartuş polivalent şi
lămpi cu acumulatori. Deplasarea acestor echipe se va face în coloană, în apropierea
pereţilor laterali ai tunelului, menţinându-se o permanentă legătură radio cu exteriorul,
pentru a informa cu privire la situaţia din tunel.
Pe timpul recunoaşterii, comandantul intervenţiei va stabili:
- numărul vagoanelor şi cisternelor neincendiate, dar ameninţate de incendiu,
starea lor şi a liniilor de cale ferată, posibilitatea decuplării şi scoaterii acestora din tunel
cu locomotiva de manevră sau cu locomotiva ce a transportat garnitura de intervenţie la
incendiu;

94
 - locul şi proporţiile incendiului, numărul aproximativ de vagoane incendiate şi
starea lor (dacă sunt pe linie sau sînt avariate), modul de manifestare a arderii şi
direcţiile de propagare a incendiului;
- natura substanţelor care ard şi pericolul ce-1 prezintă pentru oameni şi pentru
vagoanele vecine, ce substanţe stingătoare pot fi folosite în acţiunea de stingere;
- locul de garare a vagoanelor scoase şi posibilitatea de continuare a acţiunii de
stingere a acestora;
- pericolul ce-1 prezintă incendiul pentru podurile din apropierea tunelului, pentru
obiectivele sau gospodăriile cetăţeneşti din zonă, prezenţa pădurilor, distanţa până la
acestea şi gradul de afectare a lor, în cazul propagării incendiului la ele;
- direcţia de scurgere a lichidelor revărsate şi pericolul de deversare a lor în
sursele de apă naturale, necesitatea blocării canalelor de scurgere sau a realizării unor
batale de colectare, stingere şi recuperare a acestora, precum şi necesitatea instalării pe
sursa naturală de apă a unor baraje flotante pentru oprirea scurgerii lichidului în aval de
locul avariei.
b). Substanţe stingătoare
În raport de substanţele supuse arderii, de natura şi comportarea lor la foc,
substanţele stingătoare cele mai utilizate în acest gen de incendii sunt:
- pulberi stingătoare, combinate cu spumă chimică, pentru stingerea incendiilor
de produse chimice şi petroliere transportate în cisterne;
- apa refulată sub forma jetului pulverizat, pentru stingerea incendiilor la
mărfurile generale transportate;
- apa refulată sub forma jetului compact, pentru răcirea pereţilor şi boltei
tunelului, cât şi a pereţilor vagoanelor de transport de mărfuri generale.
c). Stingerea
Acţiunea de stingere începe cu decuplarea şi scoaterea din tunel, pe la ambele
capete ale acestuia, a vagoanelor şi cisternelor neincendiate, operaţiune care trebuie
făcută sub protecţia a două-trei ţevi cu apă de tip „B”, cu misiunea de răcire a acestora
sau de lichidarea focarelor existente la exteriorul lor. Acţiunea de răcire continuă şi în
zona de evacuare şi garare a acestor vagoane şi cisterne, destinându-se special ţevi în
vederea realizării acestui scop. După asigurarea garării, vagoanele de transport de
mărfuri generale se desfac şi se verifică dacă incendiul a pătruns sau nu în masa de
mărfuri. Când se descoperă mici focare, mărfurile se descarcă din vagoane şi se aşază
pe platforme, unde se execută lichidarea acestora. Mărfurile neincendiate se păstrează în
vagoane sau, în situaţia când pereţii acestora au fost afectaţi de incendiu, depozitează
separat, după descărcarea lor, pe platforme destinate acestui scop. Vagoanele cisternă se
răcesc până când temperatura pereţilor acestora va reveni la temperatura mediului
ambiant, limitându-se, în acest fel, pericolul exploziei pernelor de vapori acumulate în
zona domurilor, datorită căldurii radiate.
Conducerea acţiunilor în acest punct va fi încredinţată unui şef de sector (ofiţer,
subofiţer), care va stabili natura mărfurilor incendiate şi gradul de pericol ce-1 prezintă
acestea pentru oameni şi vecinătăţi (pericolul intrării în reacţie a substanţelor
transportate cu apa refulată sau, la contactul dintre substanţele chimice, pericolul
degajării vaporilor şi gazelor toxice, pericolul de explozii etc).
Acţiunea de stingere se organizează din direcţia celor două intrări. În cadrul
acţiunii de stingere, la fiecare intrare se va organiza:
- un sector de evacuare a vagoanelor şi cisternelor neincendiate şi de stingere a
flăcărilor de la ieşirea din tunel;
- un sector de stingere a incendiului în tunel, la locul accidentului.
95
 Succesul în acţiunea de stingere a incendiului izbucnit în tunelul de cale ferată
depinde de rapiditatea cu care se concentrează forţe şi mijloace suficiente la ambele
intrări ale tunelului.
Când distanţa de la gura tunelului până la locul accidentului este mare, se
recomandă ca după evacuarea vagoanelor şi cisternelor neincendiate, operaţiune
executată în prezenţa unor ţevi cu misiune de răcire, să se introducă direct în tunel la
locul incendiului, platformele cu maşini de luptă aşezate în ordinea arătată. Pe parcurs
se va realiza dispozitivul de alimentare cu apă a acestora din exteriorul tunelului, de-a
lungul şinelor de cale ferată, până la maşinile care acţionează la incendiu, în perioada
când se realizează dispozitivele de alimentare, maşinile de luptă de pe platforme se vor
alimenta cu apă din vagoanele cisternă şi din tenderele locomotivelor cu aburi care au
fost ataşate garniturii de intervenţie.
Pentru limitarea efectului căldurii radiate, de la intrarea în tunel şi până la
amplasarea garniturii în apropierea focarului, se recomandă să se acţioneze cu ciuperca
pulverizatoare de pe primul tun.
La ajungerea în zona incendiată, se va acţiona, la început cu pulberea stingătoare
de tip „Florex”, în scopul micşorării intensităţii arderii, iar ulterior, cu spuma
aeromecanică, pentru lichidarea incendiilor la cisternele cu produse chimice şi
petroliere, sau cu apă pulverizată, pentru stingerea incendiilor la vagoanele de transport
de mărfuri generale.
Se atrage în mod deosebit atenţia asupra necesităţii luării tuturor măsurilor de
prevenirea accidentelor rezultate din prăbuşirea boitei tunelului în zona incendiată sau a
exploziei vagoanelor cisternă şi a altor recipienţi cu lichide combustibile. Servanţii vor
acţiona de la distanţă mai mare de incendiu, fiind amplasaţi lângă pereţii laterali ai
tunelului, înaintarea făcându-se numai la ordinul comandantului de intervenţie, care, pe
baza constatărilor proprii, va aprecia necesitatea apropierii acestora de foc şi a
reamplasării lor în vederea lichidării incendiului.
Pentru asigurarea unor condiţii optime de lucru, este nevoie să se asigure o bună
iluminare a sectoarelor de stingere, folosindu-se proiectoarele de pe maşinile amplasate
pe platformele garniturii de intervenţie sau instalându-se proiectoare alimentate cu
curent de către autospeciala pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat.
În scopul limitării scurgerilor de produse pe şanţurile de colectare a apelor
pluviale, se vor amenaja diguri de pământ sau de nisip, înalte de cel puţin 50 cm, iar
zonele îndiguite vor fi acoperite cu spumă, până la evacuarea vagoanelor şi cisternelor
neincendiate. După aceasta, se vor realiza gropi sau bataluri în afara tunelului, în care
produsele revărsate vor fi colectate în vederea recuperării lor.
Ţinându-se cont de condiţiile foarte grele în care se acţionează, comandantul
intervenţiei trebuie să ia, de la început, măsuri de organizare a rulajului şi odihnei
servanţilor şefi de ţeava în exteriorul tunelului.
Pentru prevenirea accidentelor, în tunel va acţiona numai personalul strict necesar
lucrului la incendiu (şefii de ţeava şi 1-2 toporaşi), pentru fiecare sector în parte.

CAPITOLUL 10
INTERVENŢIA POMPIERILOR PENTRU STINGEREA INCENDIILOR
IZBUCNITE PE MIJLOACELE DE TRANSPORT MARITIM Şl FLUVlAL

I. STINGEREA INCENDIILOR PE NAVELE DE

TRANSPORT DE MĂRFURI GENERALE

96
 Navele maritime şi fluviale sînt corpuri scobite de dimensiuni apreciabile,
capabile să plutească şi să transporte călători şi mărfuri. O navă de mărfuri de 8.000
B.R.T. (tone registru brut) are 100 m lungime, iar calele acesteia au 20 m lăţime, 20 m
lungime şi 15 m înălţime, fiecare cală putând înmagazina mărfurile transportate de 2-3
garnituri cu trenuri de marfă.
Registrul Naval Român prevede că o navă pentru transport de mărfuri generale
are următoarele încăperi:
- postul de comandă;
- încăperile de locuit (pentru echipaj, pentru pasageri, cabinete medicale, încăperi
sociale, încăperi sanitare şi de igienă);
- încăperi de serviciu (bucătării, brutării şi coridoarele acestora, oficii de
preparare în general);
- încăperi pentru mărfuri;
- încăperi pentru maşini (compartimente de maşini, compartimente de căldări,
încăperi pentru echipament electric şi compartimente de maşini auxiliare);
- spaţii pentru combustibil şi lubrifianţi;
- compartimente de pompare;
- încăperi de producţie;
- încăperi de categorie specială.
Pe nave sunt instalate cele mai diferite aparate şi instalaţii de stingere a
incendiilor, se deţin însemnate cantităţi de substanţe stingătoare, numărul şi cantitatea
acestora depinzând de felul navei (navă de pasageri, cargou, nave de transport mărfuri
generale, navă petrolieră etc.).
O navă este construită din tablă de oţel (coca, puntea, pereţii despărţitori etc.),
care în (timpul incendiului se încălzeşte foarte mult, contribuind la propagarea rapidă a
acestuia, prin conducţie, dintr-un compartiment în altul.
Coca navei este întretăiată de punţi şi pereţi despărţitori, care delimitează
diferitele compartimente, mai mari sau mai mici (sălile de maşini, calele de mărfuri etc.)
şi în interiorul cărora sunt montate instalaţiile de ventilaţie, cu rol de aerisire a
mărfurilor depozitate în cale şi a restului de încăperi.
Postul de comandă al navei se amplasează pe puntea de comandă, într-o încăpere
închisă. Aici sunt concentrate toate mijloacele de comandă ale navei, precum şi
mijloacele de comunicare şi semnalizare. Alăturat postului de comandă se găseşte
camera hărţilor.
Magaziile pentru mărfuri uscate sunt prevăzute cu un paiol (pod), cu grosimea de
40-60 mm şi, în funcţie de lungimea navei, aşezat, la navele cu fund simplu, peste
varange. La navele cu fund dublu, acest paiol este gros de cel puţin 65 mm, iar în zona
gurilor de magazie grosimea sa devine dublă, dacă încărcarea şi descărcarea magaziei se
face cu macarale cu greifer sau cu alte dispozitive mecanizate.
În vederea transportării mărfurilor conteinerizate, magaziile sunt prevăzute cu
glisiere verticale şi grinzi orizontale, pe care se aşază conteinerele.
Compartimentele pentru locuinţe, bucătăriile şi magaziile de alimente, de
echipament şi de materiale sunt amplasate în castelul navei, situat, de regulă, în partea
centrală a acesteia.
Sălile de maşini sunt amplasate într-un compartiment separat, de asemenea în
castelul navei, el constituind punctul vital al acesteia.
De când există nave maritime, există şi catastrofe navale. Cauzele acestor
catastrofe nu au fost numai furtunile, ci, adeseori, şi focul. Majoritatea incendiilor

97
izbucnite pe nave îşi au originea în încărcătura transportată şi, mai rar, în elementele
combustibile din structură, care sînt foarte reduse ca număr şi cantitate.
Incendiile pe navele de transport de mărfuri generale se produc, de regulă, în
sălile de maşini, în magaziile de mărfuri şi, mai rar, în compartimentele de locuit ale
navei.
În sala maşinilor incendiile izbucnesc din următoarele cauze: scurtcircuit,
încălzire defectă, conducte neetanşe pentru combustibil, radiatoare cu gaze lichefiate,
cârpe îmbibate cu ulei şi păstrate în apropierea surselor de încălzire, curăţarea cu
benzină a pieselor de maşini.
În magaziile de mărfuri, pot produce incendii: substanţele şi obiectele explozive
(nitroceluloză, explozivi, muniţii etc.), substanţele care în contaot cu apa degajă gaze
inflamabile (carbura de calciu, care generează acetilena), materialele autoinflamabile
(fosforul), substanţele solide uşor inflamabile (sulful, celuloidul), substanţele cu acţiune
inflamabilă şi explozivă (îngrăşămintele chimice), lagărele supraîncălzite ale benzillor
transportoare.
1. Caracteristicile incendiilor izbucnite pe navele de transport de mărfuri
generale
Incendiile izbucnite pe navele de transport de mărfuri generale sunt complexe
prin caracterul şi dezvoltarea lor şi aduc pagube apreciabile. Din cauza incendiilor
izbucnite pe navele de transport de mărfuri generale, pe plan mondial se distrug sau sunt
scoase din uz un timp îndelungat numeroase nave.
La propagarea rapidă a incendiilor pe nave contribuie:
- planificarea complexă a încăperilor;
- instalaţiile de ventilaţie foarte ramificate;
- cantitatea mare de materiale combustibile (40-50 kg/m2 punte);
- stocurile de combustibil lichid şi de ulei aflate la bordul navelor (4-5000 1, iar la
navele mari cantităţi de combustibil de ordinul zecilor sau sutelor de mii de litri);
- amplasarea unei părţi din recipienţii cu carburanţi pe punţile de sus şi pe
platforme.
Din statistici, rezultă că din 50 de incendii, numai câteva (două-trei) se produc pe
navele aflate în larg. Majoritatea izbucnesc în timpul staţionării acestora în dane.
Viteza liniară medie de propagare a incendiului la suprastructura navei este
rapidă. În interior, aceasta este de 1,2-2,7 m/min, pe când la exterior, ea atinge valori de
1,9-6 m/min.
În magaziile (calele) de mărfuri, când acestea sunt închise, dezvoltarea
incendiilor este mai lentă, din cauza reducerii procentului de oxigen pe timpul arderii,
aceasta fiind, în schimb, însoţită de degajări de mari cantităţi de fum şi gaze fierbinţi şi
toxice, care inundă compar mentele neetanşe în 3-5 min după izbucnirea incendiului,
îngreunând descoperirea focarelor, mai ales când incendiul a izbucnit in interiorul
magaziei.
Iniţial, arderea în magazii este mai intensă, datorită prezenţei unei anumite
cantităţi de oxigen în acestea. Pe măsura scăderii procentului de oxigen, procesul de
ardere devine mai lent, apărând însă produşii arderilor incomplete şi creşterea
temperaturilor până la 900°C.
Incendiul se poate propaga atât la magaziile vecine, prin intermediul pereţilor
despărţitori metalici supraîncălziţi, cît şi la încăperile de locuit şi de serviciu, prin
sistemele de ventilaţie, deschiderile neetanşe prin puţuri, case de scări etc.

98
 In caz de incendiu, întrerupându-se ventilarea în compartimentele afectate, fumul
şi gazele fierbinţi neevacuate pot provoca efectul de propagare a incendiului la
vecinătăţi, prin încălzirea tablelor de oţel din care sunt confecţionaţi pereţii.
Incendiile la suprastructura navei, cele din încăperile pentru maşini şi incendiile
încărcăturilor trebuie tratate cu o atenţie deosebită, tactica folosită pentru stingerea lor
fiind guvernată de reguli speciale.
Sunt numeroase cazurile când comandantul navei nu poate să dea suficiente
informaţii referitoare la proprietăţile fizico-chimice ale mărfurilor transportate şi asupra
comportării lor la foc.
Prezenţa printre mărfurile transportate a unor substanţe radioactive adaugă un
pericol suplimentar, datorită fenomenului de radioactivitate ce se poate produce, în
urma unui accident sau a izbucnirii incendiului.
Imposibilitatea executării unor recunoaşteri amănunţite în compartimentul sau
încăperile incendiate, face ca măsurile luate pentru localizarea şi lichidarea incendiului
să fie, uneori, insuficiente şi să prezinte riscuri.
În sălile de maşini şi casele pompelor, pericolul de incendiu este generat de
existenţa lichidelor combustibile, de formarea amestecurilor explozive având în
compunere vaporii produselor inflamabile şi aerul, precum şi de posibilitatea
deteriorării conductelor şi garniturilor, din care cauză carburanţii şi lubrifianţii căzuţi pe
părţile fierbinţi ale motoarelor se aprind, generând incendii şi explozii. Pe timpul
acestor incendii se dezvoltă temperaturi de peste 950°C.
În încăperile de locuit şi de serviciu ale navei de transport de mărfuri generale,
incendiile izbucnite au aspectul celor din încăperile destinate locuinţelor de la parterul şi
etajul construcţiilor, locuri unde se dezvoltă temperaturi de 850-900°C.
În aceste încăperi, datorită prezenţei maselor plastice din compunerea
mobilierului şi a altor materiale combustibile din dotarea lor, incendiile se propagă cu
repeziciune, pătrund în izolaţiile termice ale pereţilor şi prin arderea lor emană fum şi
gaze foarte toxice, cu acţiune iritantă şi sufocantă. Fumul şi gazele toxice fierbinţi
inundă foarte rapid coridoarele şi toate încăperile castelului navei, prin intermediul
hublourilor, al uşilor neetanşe, al panourilor şi puţurilor, reducând vizibilitatea şi
împiedicând evacuarea personalului navei sau intervenţia acestuia pentru localizarea şi
lichidarea incendiului.
Pe timpul unui incendiu, apa utilizată pentru stingere nu poate fi evacuată
totdeauna de pe fundul navei, din care cauză se formează o carenă lichidă în
compartimentele incendiate, care dă navei o anumită înclinare, ameninţându-i
stabilitatea şi afectând serios acţiunea de stingere.
De aceea, una din grijile comandantului intervenţiei pe timpul desfăşurării
acţiunilor de stingere este evacuarea apei acumulate, pentru redresarea navei,
introducând, în acest scop, dacă e posibil, motopompe transportabile cât mai aproape de
carena lichidă sau folosind ejectoarele din dotarea maşinilor de luptă şi pompele
electrice submersibile din dotarea navelor de stins incendii sau cele de pe autospeciala
pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat.
2. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere
a). Recunoaşterea
Se execută împreună cu comandantul navei sau alt ofiţer care cunoaşte foarte bine
nava, precum şi cu comandantul rolului de stins incendii (pichetul de incendiu de pe
navă), care, de regulă, este ofiţerul de siguranţă.
În ceea ce priveşte stabilirea precisă a locului şi proporţiilor incendiului, pe navă
întâlnim două situaţii:
99
 a). echipele de recunoaştere pot determina precis locul incendiului şi proporţiile
acestuia, întrucât accesul în zona incendiată a fost posibil;
b). recunoaşterea nu a putut stabili decât cu aproximaţie situaţia incendiului, din
cauza fumului şi a căldurii prea intense, precum şi datorită faptului că locul unde se află
incendiul este inaccesibil (de exemplu, incendiul într-o cală încărcată cu mărfuri).
Înainte de începerea recunoaşterii, comandantul intervenţiei est obligat să ceară
de la comandantul navei planul de apărare contra incendiilor al navei, plănul de stivuire
şi catalogul principalelor substanţe periculoase aflate la bord.
Indiferent de situaţie, comandantul intervenţiei este obligat să stabilească:
- numărul persoanelor aflate în pericol, locul unde se găsesc, starea lor, căi şi
metode de salvare a acestora;
- pericolul ce-1 prezintă incendiul pentru personalul navei şi pentru
servanţii ce vor acţiona la stingerea acestuia;
- locul incendiului (încăperea, magazia sau puntea), proporţiile acestuia şi
direcţiile de propagare;
- cantitatea şi natura mărfurilor afectate de incendiu şi celor aflate în pericol,
modul de depozitare a acestora şi acţiunea focului, fumului şi apei asupra lor, pericolele
de explozie sau intoxicare ce decurg din această situaţie;
- starea punţilor şi a pereţilor despărţitori, în urma influenţei căldurii radiate;
- dacă s-a executat închiderea pereţilor despărţitori de apă şi de foc;
- dacă au fost puse în funcţiune instalaţiile speciale şi aparatele de stingere de pe
navă în sectorul incendiat şi care este efectul acestora asupra limitării propagării
incendiului;
- dacă au fost închise intrările şi ieşirile la diferite punţi, oberlichturile şi clapele
de la coşuri, hublourile şi sabordurile, uşile etanşe şi uşile de incendiu;
- dacă au fost oprite instalaţiile de ventilaţie şi au fost etanşate, de către membrii
echipajului, canalele de ventilaţie din cale;
- dacă s-a început operaţiunea de mutare a mărfurilor din magaziile aflate pe
direcţia de propagare a incendiului;
- existenţa detectoarelor, dozimetrelor şi explozimetrelor, pentru a fi folosite în
scopul determinării amestecurilor explozive, a mediilor toxice sau radioactive şi a
gradului de infectare a zonei afectate de incendiu;
- dacă au fost instalate pe culoare perdelele de azbest pentru limitarea propagării
incendiului;
- dacă s-a întrerupt curentul electric în compartimentul incendiat;
- căile de acces spre locul incendiului (scările de la prova şi pupa, gurile de
vizitare, puţurile, tubulatura sistemului de ventilaţie şi alte deschideri), care pot fi
folosite pentru pătrunderea servanţilor la focar sau pentru refularea substanţelor
stingătoare;
- gradul de inundare a încăperilor cu fum şi gaze fierbinţi, necesitatea şi
posibilitatea evacuării acestora, numărul de electroexhaustoare şi electroventilatoare
existente la formaţiile civile de pompieri din port şi pe navele speciale de stins incendii,
precum şi modul cum vor fi acestea folosite;
- numărul navelor acostate în apropierea navei incendiate şi necesitatea
remorcării şi scoaterii lor din zona periclitată.
b). Substanţe stingătoare
Pentru stingerea incendiilor izbucnite la bordul navelor de transport de mărfuri
generale se folosesc următoarele substanţe stingătoare :

100
 - bioxidul de carbon, ale cărui avantaje ca agent stingător sunt cunoscute. Acesta
se foloseşte mai ales la incendiile din sălile de maşini, sala pompelor şi la tablourile
electrice. Nu este eficace în acţiunea de stingere a incendiilor uscate (bumbac, ţesături,
iută, saci etc.);
- spuma cu coeficient mare de înfoiere se foloseşte pentru stingerea incendiilor în
compartimentele castelului navei (încăperi de locuit, de serviciu şi de producţie);
- spuma mecanică grea se foloseşte la stingerea incendiilor izbucnite la tancurile
(rezervoarele) cu carburanţi;
- apa pulverizată se foloseşte pentru stingerea incendiilor din calele
(magaziile) de mărfuri şi pentru răcirea pereţilor punţilor navei.
c). Stingerea
Întrucât pe timpul ducerii acţiunilor de localizare şi lichidare a incendiului este
prezent un numeros personal cu funcţii de conducere, reprezentanţi ai organelor de
partid şi de stat, comandantul unităţii pompieri, comandantul portului, comandantul
navigaţiei, comandantul navelor speciale de salvare şi stingere a incendiilor, cărora
regulamentele de funcţionare specifice, le atribuie importante răspunderi în asemenea
împrejurări, conducerea acţiunilor de salvare a oamenilor, de evacuare a mărfurilor
neincendiate şi stingerea incendiilor va fi făcută de un comandament unic, în care vor
intra obligatoriu persoanele mai sus amintite, cât şi alţi specialişti, hotărârile luându-se
în comun, iar măsurile specifice ordonându-se de către fiecare şef personalului
subordonat.
Modul de acţiune, substanţele stingătoare şi tehnica lucrului se aleg în raport de
compartimentul sau încăperea unde se află locul incendiului, de substanţa sau
materialele care ard, precum şi de tipul de navă. Un incendiu la cabine sau la sala de
maşini nu se stinge în acelaşi mod cu incendiul izbucnit într-o sală de mărfuri sau
într-un depozit de muniţii sau explozivi.
Când incendiul a izbucnit la magaziile de mărfuri, stingerea se organizează pe
două sectoare de intervenţie, astfel:
- un sector de intervenţie în partea dinspre pupa navei;
- un sector de intervenţie în partea dinspre prova navei, ambele cu misiunea de
localizare şi lichidare a incendiului în magazia incendiată, precum şi de protecţie contra
incendiului a mărfurilor din magaziile vecine, de evacuare a acestora din calele
ameninţate şi de răcire a pereţilor despărţitori.
Când incendiul a izbucnit la castelul navei, stingerea se organizează tot pe două
sectoare de intervenţie:
- un sector de intervenţie cu misiunea de localizare a incendiului la încăperile de
locuit şi de serviciu şi la sala maşinilor;
- un sector de intervenţie cu misiunea de limitare a propagării incendiului spre
magaziile de mărfuri şi de protecţie a acestora împotriva efectelor căldurii radiate.
În scopul dirijării incendiului spre exteriorul navei, acţiune ce va favoriza
limitarea propagării lui, comandantul intervenţiei trebuie să ceară căpitanului navei să
schimbe orientarea acesteia, fie prin lăsarea la pupa a unei noi ancore, fie folosind un
remorcher.
Dacă incendiul ameninţă navele vecine sau instalaţiile portuare, comandantul
intervenţiei trebuie să ceară comandantului portului să ordone fie deplasarea navei în
larg, unde se va desfăşura acţiunea de stingere, fie scoaterea de la chei a avelor
ameninţate.
Când recunoaşterea a putut stabili cu precizie locul incendiului, proporţiile şi
direcţiile lui de propagare, comandantul intervenţiei va interveni cu ţevi de apă tip
101
„C” cu jet pulverizat sau cu gaze inerte, pulbere stingătoare „Florex” sau ţevi
generatoare de spumă.
La incendiile din cale şi din sălile maşinilor, direcţiile de atac vor fi de sus în jos,
fapt condiţionat de lipsa altor intrări în cale decât panourile acestora, situate la partea lor
superioară, servanţii subunităţii având de luptat, în special, cu fumul şi cu temperaturile
ridicate.
Pentru acţiunea directă într-o cală, comandantul intervenţiei trebuie să destine cel
puţin patru ţevi tip „C” cu ajutaje pulverizatoare şi patru ţevi generatoare de spumă de
5000 1/min.
Accesul în compartimentul incendiat este întotdeauna foarte dificil, în prezenţa
fumului dens, a gazelor toxice fierbinţi şi a flăcărilor. Pericolul este agravat şi de
bioxidul de carbon folosit, în faza iniţială de intervenţie, de către echipajul navei.
Pentru a se asigura accesul servanţilor la locul focarului, comandantul intervenţiei
va cere comandantului navei să acţioneze sistemul de ventilaţie din coridoarele ce duc
spre compartimentele incendiate, precum şi pe cel din aceste încăperi. Personalul
specializat, care va executa această misiune, va fi echipat cu aparate izolante sau cu
măşti contra fumului şi va acţiona în echipe de câte doi, pentru întrajutorare.
Când compartimentul incendiat este prevăzut cu două deschideri, comandantul
intervenţiei, după ce şi-a amplasat servanţii cu ţevi în dreptul acestora, va ordona
deschiderea alternativă a uşilor, obţinând astfel evacuarea fumului şi gazelor fierbinţi şi
descoperirea rapidă a focarului, asupra căruia se va acţiona imediat de către servanţii
respectivi.
Rezultate foarte bune, în acest sens, se obţin prin folosirea mijloacelor
specializate din dotarea autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru
iluminat, care trebuie aduse pe navă, în apropierea locului incendiat, chiar pe timpul
realizării dispozitivelor premergătoare de luptă.
Electroexhaustoarele trebuie amplasate în partea superioară a compartimentului
incendiat, unde s-au acumulat cele mai mari cantităţi de fum, gaze toxice şi gaze
fierbinţi, executându-se, în acest scop, deschideri în plafonul compartimentului inundat
cu fum. Se vor instala, însă, electroexhaustoare şi în partea inferioară a încăperii, acolo
unde a izbucnit incendiul, în scopul descoperirii şi lichidării rapide a acestuia.
Pentru stingere, este absolut necesar ca şefii de ţeava să ajungă în timpul cel
mai scurt la locul incendiului, folosind scările de la prova sau pupa navei, cât
şi punţile situate deasupra calei incendiate, în scopul limitării propagării incendiului,
realizându-se un dispozitiv de stingere etajat.
Ţevile vor fi introduse prin lucarnele calelor, până la fundul acestora, servanţii
fiind asiguraţi cu cordiţe şi echipaţi cu aparate izolante.
O atenţie deosebită trebuie acordată protecţiei calelor vecine, prin controlul
temperaturii pereţilor despărţitori de cala incendiată şi destinarea unor ţevi tip „C” cu
ajutaje pulverizatoare, cu misiunea de răcire.
Mărfurile vor fi acoperite cu prelate şi umectate continuu, iar dacă acestea sunt
depozitate până în apropierea peretelui calei incendiate, se vor lua măsuri de
îndepărtarea lor din această zonă.
Pantru asigurarea intervenţiei cu spumă, în vederea micşorării cantităţilor de fum,
se vor realiza dispozitive de rezervă cu ţevi generatoare, amplasate în apropierea
panourilor calelor.
Servanţii vor acţiona la aceste incendii la fel ca la intervenţia pentru stingerea
incendiilor din depozitele de mărfuri, folosind jetul pulverizat pentru stingerea
incendiilor de la suprafaţa mărfurilor sau baloturilor.
102
 Concomitent cu stingerea incendiilor se execută scoaterea din magazii a sacilor,
baloturilor, paletelor sau conteinerelor şi depozitarea acestora pe punţi sau pe chei, unde
se organizează desfacerea lor, în vederea lichidării focarelor din masa produselor.
Această activitate se desfăşoară într-un sector special organizat şi dotat cu ţevi tip
„C” cu ajutaje pulverizatoare şi robinet.
În cazul când nu se poate ajunge direct în calele incendiate, se vor executa, cu
ajutorul aparatelor de sudură, deschideri cu diametrul de 100-150 mm în pereţii
despărţitori, prin care se va refula apă pulverizată. Pentru protecţia calelor vecine pline
cu mărfuri şi ameninţate de incendiu, comandantul intervenţiei, de acord cu
comandantul navei, va trece la ermetizarea acestora şi umplerea lor cu bioxid de carbon.
Foarte dificilă este situaţia când în cala cu mărfuri incendiate nu se poate
pătrunde decât prin singura deschidere existentă în aceasta şi acoperită cu un
panou. În acest caz, comandantul intervenţiei va încerca să atace incendiul pe la
partea de sus a panoului, cu ajutorul ţevilor de apă cu ajutaje pulverizatoare.
Pentru pătrunderea şefilor de ţeavă în cală, în vederea acţiunii directe asupra
incendiului, se va proceda astfel:
- se vor instala electroexhaustoarele de pe autospeciala pentru evacuarea fumului,
gazelor şi pentru iluminat în spatele panoului, asigurându-se o evacuare masivă a
fumului şi gazelor fierbinţi;
- în faţa panoului, se vor plasa electroventilatoarele, care vor introduce aer
proaspăt în cală;
- servanţii şefi de ţeavă, asiguraţi cu costume de protecţie anticalorica şi aparate
izolante, bine ancoraţi cu cordiţele de salvare, vor pătrunde în cală pe direcţia refulării
aerului proaspăt. Acţionând cu jet pulverizat, aceştia vor răci atmosfera plină de gaze
fierbinţi şi de substanţe combustibile deshidratate, ca efect al acţiunii căldurii radiate şi,
precipitând fumul, vor descoperi adevăratul focar, asupra căruia vor acţiona imediat,
asigurând, totodată, începerea operaţiunii de îndepărtare din zonă a mărfurilor
periclitate de incendiu.
Incendiul propagat la exterior va fi atacat cu jeturi compacte de apă refulate de
ţevi tip „B”, servanţii amplasându-se pe poziţii de lucru cât mai aproape de zonele prin
care acesta se manifestă, având curenţii de aer în faţă.
Pentru prevenirea accidentelor (înec, prăbuşirea de la mare înălţime), servanţii
care acţionează pe punţile exterioare vor fi echipaţi cu centuri de salvare şi asiguraţi cu
costume de protecţie anticalorica şi corzi de salvare ancorate de balustradele navei.
Când accesul în compartimentul incendiat a devenit imposibil datorită
intensităţii incendiului, comandantul intervenţiei va trece la acţiunea de limitare a
propagării incendiului, protejând compartimentele şi încăperile vecine prin acţiunea
ţevilor tip „B”, iar pentru stingere în cala sau compartimentul afectat, cu acordul
comandantului navei, va proceda la inundarea acesteia.
Inundarea trebuie să se facă repede şi fără nici o ezitare, când încăperea conţine
materiale explozive sau care degaje gaze explozive (muniţii, explozivi, nitraţi etc.),
deschizându-se larg panourile calelor incendiate.
În situaţia incendiului inaccesibil, fie datorită imposibilităţii apropierii de focar,
fie pentru că acesta nu a putut fi descoperit (în cazurile când incendiul a izbucnit la
partea de jos a calei şi aceasta este încărcată în întregime), sarcina stingerii incendiului
sau numai a micşorării intensităţii arderii şi a menţinerii lui în stare de dezvoltare lentă,
până când se vor pune în funcţiune mjloace de stingere mai eficiente, va fi încredinţată
instalaţiilor fixe de stingere de la bordul navei (instalaţiile de stingere cu apă

103
pulverizată, instalaţiile tip sprinkler, instalaţiile fixe de stingere cu C0 2, cu spumă
mecanică sau chimică, instalaţiile de stingere cu aburi etc).
În cazuri excepţionale, când nu este posibilă o altă soluţie, după consultarea
comandantului navei şi a comandantului portului, se trece la inundarea
compartimentului, concomitent cu luarea măsurilor de securitate, pentru a se evita
pierderea stabilităţii navei, răsturnarea sau scufundarea acesteia.
În toate cazurile de incendiu, dar mai ales în cazul incendiilor ce nu pot fi stinse
datorită evoluţiei lor rapide şi a degajării de mari cantităţi de căldură şi gaze toxice
fierbinţi, comandantul intervenţiei trebuie să folosească metoda combinată de stingere,
constând din lucrul instalaţiilor fixe de stingere cu apă şi lucrul servanţilor pompieri cu
accesoriile din dotarea maşinilor de luptă.
În situaţia incendiului la calele de mărfuri, atunci când lipsesc instalaţiile fixe de
stingere cu apă pulverizată, comandantul intervenţiei va ataca direct focarul, cu ajutorul
ţevilor din dotarea subunităţii. Ţevile vor fi introduse prin panourile calelor, prin
canalele de ventilaţie sau prin orificii practicate în pereţii laterali ai calei sau în punte,
cu ajutorul suflaiurilor.
Este posibil ca acest mod de lucru să nu dea totdeauna rezultatele dorite, din
cauza numeroaselor obstacole între focar şi punctele prin care se refulează apa.
Concomitent cu acţiunea de stingere a incendiului în cală, compartimentul sau
încăperea afectată, comandantul intervenţiei va lua măsuri de răcire, la exterior, a
pereţilor compartimentului incendiat şi a punţilor, ţinându-se cont de faptul că întreaga
structură a navei este metalică şi, deci, pericolul transmiterii incendiilor prin conducţie
este foarte mare.
Pe tot timpul ducerii luptei, comandantul intervenţiei trebuie să nu uite nici o
clipă că pierderea unei nave reprezintă o pagubă însemnată pentru economia naţională.
Pe timpul ducerii luptei, comandantul intervenţiei va avea în vedere valoarea
deosebit de mare a navei, precum şi a mărfurilor transportate, luând măsuri care să
conducă la stingerea cât mai rapidă incendiului şi cu pagube cât mai mici, folosind
substanţele stingătoare cele mai eficiente.
Pentru stingerea incendiilor izbucnite în încăperile de locuit şi de
serviciu, vor fi respectate aceleaşi reguli ca la stingerea incendiilor din clădiri.
Intervenţia la această categorie de incendii are, însă, şi reguli specifice lucrului pe
nave, şi anume:
- intervenţia pentru stingere începe cu acţiunea de salvare şi evacuare a
persoanelor rămase în încăperi. În cazul că pătrunderea în aceste încăperi nu e posibilă,
se vor executa deschideri în bordul navei, în zona hublourillor, prin care se vor scoate
oamenii;
- pentru limitarea inundării cu fum, se va refula spuma uşoară cu coeficient mare
de înfoiere, în acest scop aducându-se pe puntea navei motogeneratorul şi substanţele
stingătoare necesare;
- in încăperi, se va acţiona cu ţevi tip „C” cu ajutaj pulverizator, o atenţie
deosebită acordându-se desfacerii placajelor pereţilor şi lichidării incendiului pătruns în
izolaţia termică (plută, polistiren expandat, poliuretan), după ce s-a determinat, prin
palparea pereţilor, dacă aceştia sunt calzi sau nu;
- ţinându-se cont de faptul că pereţii încăperilor sunt metalici şi deci pot contribui
la propagarea incendiului în încăperile vecine prin conducţie, comandantul intervenţiei
este obligat să prevină acest proce destinând ţevi tip „C” cu misiune de supraveghere şi
răcire a pereţilor;

104
 - servanţii vor lucra echipaţi cu aparate izolante şi în echipe, asiguraţi cu cordiţe.
Pentru evitarea rătăcirilor, la intrările în coridoare, în casa scărilor, în puţuri etc., se vor
instala proiectoare sau lămpi cu acumulatori.
În cazul incendiilor izbucnite în sălile de maşini, cel mai important lucru este
închiderea ermetică a deschiderilor şi punerea în funcţiune a instalaţiilor fixe de stingere
cu bioxid de carbon, concomitent cu protejarea încăperilor vecine.
Pentru stingerea incendiilor de carburanţi, se vor folosi spumele chimice sau
mecanice combinate cu pulberea stingătoare „Florex”, bioxidul de carbon, aburul sau
apa pulverizată, iar la motoarele electrice se va acţiona numai cu bioxid de carbon.
Înainte de începerea acţiunii de stingere, comandantul intervenţie va lua măsuri
de verificarea închiderii robinetelor de alimentare cu combustibil a motoarelor şi dacă
instalaţiile electrice de iluminat, de forţă şi de ventilaţie au fost deconectate şi scoase de
sub tensiune, dacă s-a realizat etanşarea sălii prin închiderea tuturor uşilor,
luminatoarelor şi hublourilor.
După lichidarea incendiului, se vor lua măsuri de ventilarea încăperilor, pentru
înlăturarea pericolului de explozie a amestecurilor explozive ce s-au format, şi de
evacuarea apei acumulate pe timpul intervenţiei.

II. STINGEREA INCENDIILOR LA BORDUL NAVELOR PETROLIERE

Potrivit prevederilor Registrului Naval Român, petrolierele au în compunerea lor

aceleaşi încăperi ca şi navele pentru transportul mărfurilor generale. Cu excepţia
tancurilor de marfă pentru lichidele combustibile, majoritatea încăperilor sunt dispuse în
castelul navei, situat la pupă, şi sunt separate de aceste tancuri prin coferdamuri.
Una din importantele dificultăţi, pe care le întâmpină pompierii pe timpul ducerii
acţiunilor de stingere a incendiilor izbucnite la cisternele marilor petroliere, o reprezintă
dimensiunile foarte mari ale acestora. De exemplu: un petrolier cu capacitatea de
116000 tone are o lungime de 265 m, o lăţime de 45 m şi o adâncime de 21 m. Aceste
dimensiuni sunt şi mai mari în cazul petrolierelor de mare tonaj, iar tendinţa de sporire a
dimensiunilor acestui tip de nave este încă foarte actuală.
Valorile limită admise pentru volumul cisternelor (tancurilor) unui petrolier sunt
următoarele:
- pentru cisterna centrală - 50000 m3;
- pentru cisternele laterale - 30000 m3.
În cazul navelor cu coca dublă, ale căror funduri duble micşorează riscul de
poluare prin revărsarea încărcăturii în caz de eşuare se admit, pentru cisternele
centrale, volume mai mari de 50000 m3.
De cele mai multe ori, accesul în cisterne (tancuri) se face numai printr-un singur
panou prevăzut cu scară.
Compartimentul maşinilor este echipat cu detectoare de incendiu cuplate la o
centrală de semnalizare şi alarmare instalată pe pasarelă.
Numărul şi amplasarea detectoarelor sunt determinate de mărimi şi forma
compartimentului şi de sistemul de ventilaţie, astfel ca acestea să permită o detecţie, în
timpul cel mai scurt de la izbucnirea unui incendiu, în orice punct al compartimentului.
Pentru stingerea incendiilor, pe navele petroliere sunt montate următoarele tipuri
de instalaţii fixe:
- pentru sălile de maşini - instalaţii de stingere cu spumă uşoară şi gaze inerte;
- pentru compartimentele pompelor - instalaţii de stingere cu apă pulverizată, cu
spumă sau cu gaze inerte;
105
 - pentru cisterne - instalaţii de stingere cu gaze inerte sau cu spumă.
Puntea petrolierului este prevăzută cu un număr suficient de ţevi şi tunuri pentru
acoperirea completă cu spumă a acesteia, precum şi cu hidranţi care să poată realiza
presiuni suficiente pentru acţionarea ţevilor generatoare de spumă sau a ţevilor cu apă.
Pompa de incendiu se instalează, de regulă, în sala maşinilor şi este în măsură
să alimenteze cu apă cel puţin trei ţevi generatoare de spumă, la presiunea de 12-14 atm.
Dintre lichidele combustibile transportate, ţiţeiul nerectificat prezintă relativ mai
puţine pericole de incendiu, având o temperatură de aprindere mai ridicată, dar faptul că
se transportă în cantităţi mari cu navele petroliere prezintă, totuşi, un risc considerabil.
Mai periculoase din punct de vedere al aprinderii şi comportării la foc sunt
hidrocarburile cu temperaturi scăzute de aprindere (-10 la + 40°C). Pericolul de
incendiu pe timpul transportului acestora scade, dacă rezervoarele sunt pline şi închise
ermetic, iar orificiile de aerisire se află în perfectă stare de funcţionare. Acest pericol
creşte, însă, substanţial, când rezervoarele navelor petroliere sunt goale, dar continuă să
degaje gaze (din substanţele îmbibate în noroiul sedimentat pe fundul rezervorului),
care intră în componenţa reziduurilor petroliere sau în rugina şi depunerile piroforice de
pe pereţii rezervoarelor, dacă acestea nu au fost spălate, degazate şi curăţate.
Vaporii din cargourile cu petrol sunt, în principal, un amestec de hidrocarburi din
seria parafinelor normale. Concentraţia şi proporţiile fiecărui component variază în
funcţie de tipul cargoului şi de ceilalţi factori specifici operaţiunilor de la bordul unei
nave, având limitele de explozie cuprinse între valorile de l,3% până la 11,5%.
Aprinderea amestecurilor de vapori-aer se produce aproape întotdeauna la pupa
navei. Acest lucru se explică prin aceea că la încărcarea sau descărcarea cargourilor
petroliere, acestea se găsesc întotdeauna cu pupa mai adânc în apă decât cu prova.
Puntea prezintă, din această cauză, o înclinare uşoară către pupă şi vaporii lichidelor
inflamabile se scurg din armăturile pentru egalizarea presiunii sau pe la capacele
rezervoarelor care nu sînt închise etanş, către partea din spate a navei.
Majoritatea incendiilor declanşate la bordul navelor petroliere sunt rezultatul unor
revărsări, explozii sau avarii suferite ca urmare a coliziunii, situaţie când, într-un timp
scurt, lichidele revărsate pe punte sau pe apă se aprind pe suprafeţe mari, înconjurând
nava cu flăcări.
Pericolul producerii de explozii, la bordul unui petrolier, apare datorită
amestecurilor aer-vapori inflamabili, în limitele inferioare şi superioare specifice
fiecărui produs transportat, care se amorsează de la orice sursă de foc deschisă.
Elementele esenţiale ale exploziei unui tanc petrolier sunt: de aprindere,
hidrocarburile gazoase emanate de petrol sau de reziduuri ale acestuia şi oxigenul
prezent în proporţii capabile să alimenteze ar derea celorlalte gaze.
Aceste elemente se întâlnesc în toate fazele de exploatare a navei petroliere,
perioadele cele mai periculoase fiind cele de curăţare, încărcare şi descărcare.
La izbucnirea incendiului, flăcările şi gazele care se degaje năpădesc foarte
repede puntea suprastructurilor.
Datorită temperaturilor, care cresc brusc până la 1500°C, geamurile scotei se
sparg, încăperile sînt inundate cu fum şi gaze fierbinţi şi instalaţiile pot fi cuprinse de
flăcări. Prin distrugerea geamur încăperile de locuit, temperatura devine în scurt timp
insuportabilă, astfel că echipajul este împiedicat să ia măsurile de apărare impuse
situaţia creată.
În cazul izbucnirii unui incendiu pe. punte sau la o cisternă, faţada castelului este
supusă direct flăcărilor şi acţiunii gazelor fierbinţi,care au o temperatură de peste
1000°C.
106
 În timp foarte scurt (2--8 minute) de la izbucnirea incendiului, temperatura
tablelor pereţilor exteriori ai castelului atinge valori de 800°C.
În primele două minute, geamurile hublourilor, cu grosimea 12-16 mm, încep să
se înmoaie, la temperatura de 5005500C, iar după 3-5 min, la temperatura de 800-
900°C, se topesc, favorizând inundarea culoarelor şi compartimentelor castelului cu fum
toxic şi gaze fierbinţi, în special cu oxid de carbon, care, după numai trei minute, atinge
valori periculoase, de 2-4%, producând intoxicarea sau moartea personalului aflat în
compartimentele respective. De asemenea, fumul şi gazele îngreunează sau chiar
împiedică intervenţia echipajului pentru acţionarea instalaţiilor fixe sau a utilajelor de
stins incendii de pe navă.
1. Acţiunea pompierilor portuari şi a altor forţe care cooperează pentru
stingerea incendiului pe un petrolier
Danele petroliere pentru încărcarea şi descărcarea hidrocarburilor sunt prevăzute
cu instalaţii fixe de stingere cu apă şi spumă formate dintr-o reţea deasă de tunuri de
spumă şi apă, care pot fi acţionate atât de membrii formaţiei civile de pompieri a
portului, cât şi prin comandă de la distanţă. Danele porturilor special construite pentru
petrolieree mult prelungite în larg, pentru a permite acostarea navelor de tonaj, sunt
prevăzute şi cu tunuri montate pe estacade înalte de 20 m, care pot acţiona la acelaşi
nivel cu focarul izbucnit pe nave. De regulă, aceste instalaţii sunt comandate de la
distanţă, dintr-un pnct central.
Sarcina acestor instalaţii fixe şi a maşinilor de luptă din dotarea pompierilor
portuari este să completeze dispozitivul de luptă al navei cu misiunea de localizare a
incendiului (răcirea punţilor şi suprastructurilor, protecţia pereţilor cisternelor
incendiate şi a celor vecine acestora, a castelului etc.).
Un rol deosebit revine, în asemenea situaţii, navelor speciale de stins incendii,
care vor acţiona, de pe mare, asupra incendiului, folosind întreaga gamă de instalaţii de
stingere din dotarea lor (tunuri de apă, tunuri de spumă, instalaţii speciale de stins
incendiile cu praf şi azot etc).
2. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere de către pompierii militari
a). Recunoaşterea
La recunoaştere, comandantul intervenţiei este obligat să ia legătura cu
comandantul navei, căruia trebuie să-i ceară:
- planul de apărare al navei, în vederea studierii compartimentărilor, a caselor
scărilor, tubulaturilor şi altor deschideri, prin care să execute recunoaşterea şi să
introducă dispozitivul de luptă sau substanţele stingătoare;
- fişa de însoţire a încărcăturii, în care sunt prevăzute caracteristicile fizico-
chimice ale hidrocarburilor transportate şi substanţele stingătoare recomandate a fi
folosite în acţiunea de lichidare a incendiului.
Împreună cu comandantul navei, reprezentantul căpităniei portului şi al
comandantului portului, la recunoaştere, comandantul intervenţiei va stabili:
- numărul persoanelor rămase în compartimente şi aflate în pericol, căile şi
metodele ce vor fi folosite pentru salvarea sau evacuarea lor;
- locul, proporţiile şi direcţiile de propagare ale incendiului, numărul cisternelor
incendiate şi al celor vecine cu acestea;
- numărul cisternelor neincendiate, dar aflate în pericol, măsurile luate de
personalul navei pentru protejarea lor (umplerea cu bioxid de carbon, spumă, aburi etc.)
şi dacă se desfăşoară acţiunea de răcire a acestora cu ajutorul tunurilor de apă sau de
acoperire a panourilor şi gurilor de vizitare cu spumă;

107
 - starea pereţilor cisternelor şi ai navei, gradul de încălzire a acestora, măsurile
luate pentru răcirea lor şi necesitatea sprijinirii acestei acţiuni de pe sol şi de pe mare,
prin punerea în funcţiune a tunurilor şi ţevilor din 'dotarea maşinilor de stins incendii şi
a navelor speciale;
- posibilitatea transmiterii incendiului prin puţuri şi alte deschideri în elementele
de construcţie ale navei, la punţi şi celelalte părţi ale suprastructurii, necesitatea
protecţiei acestora în vederea limitării propagării incendiului;
- prezenţa scărilor, a punţilor de legătură sau a altor mijloace ce pot fi folosite de
către garda de intervenţie pentru abordarea navei, în scopul realizării dispozitivelor de
luptă, posibilitatea folosirii în acţiunea de stingere a autoscării mecanice, a scărilor
culisabile şi platformelor cu braţe hidraulice din dotarea formaţiilor civile de pompieri
şi a subunităţilor de pompieri;
- pericolul de alunecare pe punţile navei, din cauza uleiurilor şi altor substanţe
transportate;
- existenţa zăpezii şi gheţii pe scările, pasarelele şi punţile navei, pericolul ce-1
reprezintă acestea pentru servanţi şi măsurile de asigurarea securităţii lor (echiparea cu
veste de salvare, asigurarea cu cordiţe a servanţilor care abordează nava pe scările de
pisică, asigurarea şefilor de ţeavă de balustradele navei);
- existenţa în port a unor nave capabile să transporte maşini de luptă şi substanţe
stingătoare, pentru acţiunea de stingere la navele incendiate ancorate în acvatoriu,
departe de cheiurile danelor;
- prezenţa altor nave acostate la acelaşi chei, pericolul ce-1 prezintă incendiul
pentru acestea şi necesitatea remorcării şi scoaterii lor din zona periclitată;
- dispozitivul de luptă şi alte măsuri ce au fost luate de forţele sosite la incendiu
înaintea pompierilor militari şi efectul de localizare realizat de către acestea;
- tipurile de substanţe stingătoare eficiente în acţiunea de lichidare a incendiului
pe navă.
b). Substanţe stingătoare
Pentru stingerea incendiilor izbucnite la cisternele petrolierelor, se va acţiona,
iniţial, cu pulbere „Florex”, pentru înăbuşirea flăcările apoi cu spumă mecanică, pentru
a împiedica reaprinderea vaporilor acumulaţi deasupra oglinzii produsului, datorită
căldurii radiate de pereţii supraîncălziţi ai cisternelor.
Pentru răcirea pereţilor despărţitori şi a capacului cisternei incendiate, precum şi a
celor vecine, se va folosi apa refulată, în cantităţi mari, cu ţevi tip „B” şi tunuri de apă.

c). Stingerea
Pentru conducerea intervenţiei, se organizează un comandament unic de
intervenţie, căruia i se vor subordona nemijlocit toate forţele concentrate la locul
incendiului, conform prevederilor planurilor unice dinainte stabilite.
În îndeplinirea sarcinilor acestui comandament, un rol deosebit revine organizării
legăturilor radio de conducere şi cooperare, fiind necesar ca fiecare membru al grupei
operative să dispună de operatorul şi staţia sa de radio, prin care să transmită ordinele şi
măsurile stabilite de comandament sau să primească rapoartele şi cererile
subordonaţilor.
În acest sens, planul de apărare al portului va trebui să cuprindă, concret, modul
de organizare a legăturilor, fapt ce va permite o conducere fermă şi viabilă a acţiunilor.
Stingerea incendiilor se organizează pe trei sectoare de intervenţie, astfel:
108
 1. Un sector de intervenţie cu misiunea de lichidare a incendiului direct la
cisterna incendiată, folosindu-se tunurile de stins incendiu cu spumă de pe nava afectată
şi de pe vasele specializate în stingerea incendiilor, acestea din urmă putând refula
spuma la nivelul panoului sau al gurii de vizitare a cisternei incendiate. Acţiunea
tunurilor va fi completată cu lucrul ţevilor generatoare de pe maşinile de luptă, ridicate
la bordul navei cu ajutorul corzilor, sau cu dispozitive realizate pe punţile şi scările
navei.
Pentru intervenţia în interiorul compartimentelor navei, se destină ţevi
generatoare pentru stingere şi ţevi tip „C” cu misiune de răcire, introduse pe casele
scărilor, prin puţurile navei sau prin alte deschideri, până la fundul cisternelor. Pentru
refularea spumei direct la focar, se pot folosi tuburile prelungitoare, care vor feri
servanţii de efectul căldurii radiate.
Numărul ţevilor generatoare şi cantitatea de spumă necesară stingerii unui
incendiu la o cisternă sînt determinate prin calcul, după formula:
Q incendiu = S • I nec. ... 60 sec în care:
Q incendiu - debitul de stingere;
S - suprafaţa cisternei;
I nec. - intensitatea necesară.
2. Un sector de intervenţie cu misiunea de limitare a propagării incendiului la
cisternele situate spre prova navei şi răcirea punţilor, folosindu-se acţiunea combinată a
tunurilor de stins incendii de pe navă, cu cea a tunurilor de stins incendii de pe navele
speciale de stins incendii, precum şi dispozitivele de luptă ale formaţiei civile de
pompieri din port şi ale subunităţii de pompieri militari.
Protecţia cisternelor ameninţate se realizează prin introducerea în
compartimentele navei, până la fundul acesteia, a unor dispozitive de răcirea pereţilor
cisternelor, în primul rând pe direcţia de propagare a incendiului. Acestui sector i se va
încredinţa şi misiunea de evacuare a apei care formează carena lichidă, influenţând
stabilitatea navei până la scufundare, operaţiune care se va face cu ajutorul pompelor
submersibile din dotarea navelor speciale de stins incendii, a navelor de salvare şi de pe
autospeciala pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat din dotarea
formaţiilor civile de pompieri şi a subunităţii de pompieri militari.
3. Un sector de intervenţie cu misiunea de limitare a propagării incendiului în
castelul de la pupa navei şi la compartimentele suprastructurii acesteia, în special în sala
de maşini, destinându-se numărul de ţevi prevăzut prin planul de apărare sau în urma
recunoaşterii, în raport de tipul navei, deplasamentul acesteia, de scările, puţurile sau
alte deschideri existente în pereţii săi.
Foarte importantă pentru toate sectoarele este rezolvarea problemei evacuării
fumului şi gazelor fierbinţi, care inundă toate încăperile navei, împiedicând accesul în
compartimente, întârziind intervenţia şi iluminatul sectoarelor.
Pentru prevenirea acestor situaţii, comandantul intervenţiei este obligat să
destine fiecărui sector electroexhaustoare şi electroventilatoare din dotarea navelor
de salvare, a navelor speciale de stins incendii şi a autospecialei pentru evacuarea
fumului, gazelor şi pentru iluminat din dotarea pompierilor civili şi militari. Totodată,
va ordona amplasarea de proiectoare la intrările în casele de scări şi în compartimente,
cerând comandantului navei să dispună acţionarea sistemului de ventilaţie, pentru
grăbirea evacuării fumului şi gazelor fierbinţi.
Foarte importantă este şi problema măsurilor de prevenire a a accidentelor.

109
 Servanţii vor fi echipaţi cu veste de salvare, costume de protecţie anticalorică şi
aparate izolante, se vor destina bărci de salvare sau şalupe care să execute
patrulări în zona navei incendiate, acţionând prompt la semnalul „om la apă”.
Abordarea navei incendiate se va face cu mare grijă, servanţii mergând în coloană
şi ţinându-se de balustradele punţilor şi scărilor, care noaptea vor fi iluminate.
Dispozitivele de luptă vor fi ridicate cu ajutorul corzilor, autoscărilor,
platformelor hidraulice cu braţ sau al macaralelor din port şi se vor asigura prin legarea
lor la balustradele navei.
Acţiunea de stingere, desfăşurată în condiţii foarte grele (spaţii înguste, fum şi
gaze fierbinţi, temperaturi ridicate etc.), impune comandantului intervenţiei obligaţia de
a rula servanţii la lucru, de a le asigura odihna, hrănirea şi acordarea primului ajutor
medical, precum şi de a constitui o rezervă de oameni gata să înlocuiască pe cei obosiţi
sau afectaţi.
Acţiunea de stingere a unui incendiu pe o navă petrolieră trebuie desfăşurată
combinând lucrul instalaţiilor speciale de stingere de pe navă cu lucrul de pe
sol (când navele sunt acostate la chei), folosind tehnica de luptă, accesoriile şi
substanţele stingătoare din dotarea subunităţilor şi a formaţiilor civile de pompieri,
precum şi cu lucrul de pe apă, cu instalaţiile speciale de stingere (tunuri de spumă şi
apă din dotarea remorcherelor, navelor de salvare sau navelor speciale de stins
incendii).
Acţiunea de stingere începe prin refularea masivă a spumei, până la acoperirea
cisternei incendiate cu un strat corespunzător de spumă folosindu-se concomitent toate
mijloacele din dotare pentru limitarea scurgerii lichidului incendiat pe punţi. Acoperirea
rapidă cu spuma punţii şi a zonelor incendiate se realizează, îndeosebi, cu ajutorul
tunurilor de spumă.
Când distanţa de la bordul navei până la locul incendiului este mai mare şi
refularea spumei de pe sol sau de pe remorcher este ineficace, comandantul intervenţiei,
cu asentimentul comandantului navei, ridică la bordul acesteia servanţii, furtunurile şi
accesoriile de stins incendiul, cu care va acţiona cât mai aproape de acesta.
Concomitent cu refularea spumei, trebuie să se execute răcirea masivă a pereţilor
exteriori ai navei, folosindu-se tunurile de apă fixe de pe cheiul portului.
Pentru limitarea sau împiedicarea propagării incendiului la vecinătăţi, prima
măsură ce trebuie luată este protecţia punţii suprastructurilor din spate.
Acest lucru se poate realiza prin:
- acţionarea tunurilor de spumă instalate pe punte;
- acţionarea instalaţiilor fixe de stingere de pe navă;
- realizarea unui zid de apă, prin încrucişarea jeturilor a două-trei tunuri de apă de
pe două nave speciale de stingerea incendiilor, amplasate la babordul şi tribordul
petrolierului;
- realizarea unui zid de apă, de către o navă amplasată la babordul sau tribordul
petrolierului - pe partea dinspre apă, şi de către ţevile autotunurilor de pe maşinile de
luptă ale pompierilor şi tunurile cu prelungitor - dinspre chei.
Pentru obţinerea unui bun efect de stingere, debitul de apă va trebui să fie
suficient de mare (de regulă 6-8 l/m2/min).
O altă măsură de limitare a propagării incendiului constă în acoperirea cu spumă
a punţii, oare se realizează prin:
- punerea în funcţie de către servanţii rolului de incendiu a instalaţiei fixe de
producerea spumei de pe punte, având ţevile generatoare fixate la hidranţii de pe navă;

110
 - refularea spumei cu ajutorul tunurilor de pe minimum două nave speciale de
stins incendii amplasate la tribordul şi babordul petrolierului;
- refularea combinată a spumei de către 1-2 nave speciale de stins incendii - de pe
mare şi unul-două autotunuri de stins incendii - de pe chei, când cargoul este acostat la
dană.
La bordul unui petrolier, incendiile se pot propaga şi în încăperile sălilor de
maşini şi în casele pompelor, unde se pot ivi numeroase pericole de explozii. Pentru
stingerea incendiilor în aceste încăperi, în afara acţiunii echipajului cu instalaţia fixă de
stingere cu C02 sau cu abur, se vor folosi, iniţial, jeturi de pulbere stingătoare „Florex”,
refulate de pistoalele instalaţiilor speciale de stins cu praf de azot, din dotarea maşinilor
de luptă şi a navelor de stins incendiu. Ulterior, se va refula spumă mecanică, ou
ajutorul ţevilor generatoare, până când toate încăperile vor fi acoperite cu un strat de
spumă cu grosimea de cel puţin 50 cm.
Acţiunea de stingere devine deosebit de grea în cazul producerii, într-o cisternă
golită, a unei explozii urmată de incendiu.
În acest caz, comandantul intervenţiei trebuie să conteze foarte puţin pe efectul
instalaţiilor speciale de stingere cu gaze inerte sau C0 2, cât şi al instalaţiilor de stingere
cu spumă de pe navă, deoarece astfel de explozii sunt atât de puternice, încât distrug
pereţii laterali ai rezervoarelor, în care sunt montate instalaţiile speciale de stingere, iar
uneori, chiar pereţii navei.
Pe timpul acţiunii de stingere, mai apar dificultăţi şi datorită înălţimii mari a
navei (peste 20 m deasupra liniei de plutire), care îngreunează sau face imposibil
accesul şi transportul accesoriilor, materialelor şi servanţilor pe punţile acesteia.
Urcarea accesoriilor, în acest caz, se face folosind unul din următoarele mijloace:
aparatul pentru urcarea piloţilor la bordul navelor, remorcherele cu platformă
supraînălţată, scările de corzi şi elicopterele.
În situaţia incendiilor în rezervoarele goale ale navelor petroliere, se ridică şi
problema imposibilităţii refulării spumei în rezervor, datorită curentului ascensional
foarte puternic al tirajului, care împrăştie jetul de spumă.
Pentru realizarea stingerii, comandantul intervenţiei va comandantului navei
una din următoarele soluţii:
- introducerea spumei prin panoul rezervorului, dacă acesta este intact. (În mod
normal panourile sunt montate pe articulaţii şi blocate prin piuliţe, dar acţionarea
acestor piuliţe este foarte dificilă, din cauza temperaturilor ridicate);
- introducerea spumei prin orificiile de inspectare a punţii sau ale panourilor;
- introducerea spumei prin conductele de gaze, care pot fi întrerupte, în
apropierea rezervorului incendiat, pentru racordarea ţevii generatoare de spumă.
În scopul prevenirii împrăştierii produselor petroliere pe teritoriul întregului
acvatoriu, comandantul intervenţiei, împreună cu organele portuare, va dispune
instalarea de baraje flotante de reţinerea acestor produse în jurul navei, folosindu-se în
acest scop şalupele sau remorcherele care au în dotare barajele respective.
Perimetrul împrejmuit cu barajul flotant se acoperă cu un strat de spumă, refulat
de tunurile navelor speciale de stins incendii, pentru împiedicarea aprinderii vaporilor
acestor produse şi se tratează stanţe chimice coagulante.

III. STINGEREA INCENDIILOR ÎN MAGAZIILE Şl PE PLATFOMELE

DE DEPOZITARE A MĂRFURILOR DIN PORTURI

111
 Imensele cantităţi de mărfuri care se încarcă sau se descarcă la danele unui port,
în majoritatea lor combustibile, se depozitează, pe sortimente sau pe nave, în magazii,
pe platforme, în aer liber sau sub şoproane. Din punct de vedere constructiv, acestea au
dimensiuni presionante, fără a fi compartimentate potrivit prevederilor normativelor în
vigoare, chiar dacă sunt construite din cărămidă şi nu au poduri, având mai mult
aspectul unor hale înalte.
Specific acestor construcţii şi platforme este şi faptul că sunt dispuse în
apropierea danelor de încărcare şi descărcare (deci aproape de apa mării, uşurând
problema alimentării maşinilor de luptă), sunt străbătute sau au amenajate în apropiere
linii de cale ferată, pe care, de regulă, se găsesc garate garnituri de tren cu numeroase
vagoane, ce pot împiedica sau îngreuna amplasarea maşinilor de luptă cât mai aproape
de locul incendiului, realizarea dispozitivelor de intervenţie şi evacuarea bunurilor
salvate.
În schimb, magaziile şi platformele din porturi sunt deservite de un numeros parc
de maşini şi de agregate de ridicare şi transport (autoridicătoare, macarale, camioane,
benzi transportoare etc.), care pot contribui la evacuarea rapidă a mărfurilor din
magazii, de sub şoproane sau de pe platformele cu mărfuri depozitate în aer liber, în caz
de incendiu.
1. Caracteristicile incendiilor izbucnite în magaziile şi pe platformele
porturilor
Dispunând de un numeros număr de magazii, depozite de mărfuri generale şi
periculoase, silozuri, antrepozite, depozite frigorifice, platforme cu mărfuri stivuite în
aer liber, şoproane şi dane, obiectivele portuare sunt deosebit de periculoase din punct
de vedere al stingerii incendiilor, având următoarele caracteristici specifice:
- pericolul de incendiu pe platformele portuare şi în magazii şi şoproane este, în
comparaţie cu cel existent în marile depozite de mărfuri, mult mai mare, datorită
prezenţei la danele de încărcare-descărcare a unor mari cantităţi de mărfuri diferite şi a
navelor, incendiul izbucnit aici putându-se transmite la instalaţiile portuare, mijloacele
de transport, magaziile şi platformele cu mărfuri din tranzit;
- tendinţa de reducere a staţionării navelor în port a impus folosirea în
operaţiunile de încărcare şi descărcare a unui modern şi numeros parc de maşini şi
utilaje, acţionate electric sau cu combustibil;
- depozitarea şi păstrarea îndelungată a mărfurilor în magaziile portului, în
şoproanele sau pe platformele descoperite ale acestuia şi a partidelor de încărcături
pentru recepţie sau export, măresc pericolul de incendiu sau de explozie în aceste locuri,
datorită prezenţei substanţelor ce se autoaprind sau a celor cu grad de combustibilitate
mărit (prin porturile noastre trec peste 1500 de substanţe de acest gen);
- depozitarea pe spaţii mici a unor însemnate cantităţi de mărfuri, ceea ce
determină ca încărcătura combustibilă a acestora să corespundă unei sarcini termice de
500-900 kg/lemn/m2 (de 5-10 ori încărcătura combustibilă din atelierele uzinelor
chimice). Din această cauză, orice început de incendiu în magaziile, şoproanele,
docurile şi pe platformele de mărfuri în aer liber poate să se transforme repede într-un
incendiu de mari proporţii, cu implicaţii deosebite pentru economia naţională;
- suprafeţele mari acoperite de mărfuri, natura lor şi a ambalajelor folosite,
multiplele deschideri existente, materialele combustibile din compunerea elementelor de
construcţie, lipsa compartimentărilor, înălţimea, reprezintă tot atâţia factori care
favorizează dezvoltarea rapidă a incendiului;

112
 - flăcările se propagă pe fronturi largi, cu înălţime de peste 20 m, afectând
capacitatea portantă a elementelor de construcţie până la prăbuşirea lor (în 20-25 de
minute de la izbucnirea incendiului);
- formarea tirajului determină ca părţi aprinse din elementele de construcţie, din
ambalajele mărfurilor, să fie ridicate de curenţii de convecţie la mare înălţime şi purtate
de vânt, putând genera incendii în alte zone cu mărfuri combustibile, la instalaţii şi pe
nave.
Varietatea mare de mărfuri depozitate în porturi şi numărul mare de obiective cu
caracteristici deosebite existente aici impun necesitatea întocmirii unui plan unic de
intervenţie judicios analizat, prin care să se prevadă folosirea rapidă şi în totalitate a
forţelor şi mijloacelor rezultate din calcul şi aflate pe platformele portului sau în
apropierea acestuia.
Operaţiunile de intervenţie, metodele şi procedeele folosite la stingere sunt
aceleaşi cu cele studiate în capitolele „Stingerea incendiilor la marile depozite de
mărfuri, la depozite frigorifice, silozuri de cereale, garaje, depouri de locomotive,
garnituri de tren etc.”.
2. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere
a). Recunoaşterea
În afara problemelor specifice fiecărei categorii de incendiu analizate în alte
capitole ale manualului, pe timpul executării recunoaşterii unor incendii izbucnite în
magaziile de mărfuri, în şoproanele şi pe platformele portului, comandantul
intervenţiei trebuie să stabilească plus următoarele:
- pericolul ce-1 prezintă incendiul pentru mărfurile din magaziile, şoproanele sau
de pe platformele în aer liber vecine, necesitatea şi posibilitatea îndepărtării acestora din
zona afectată de incendiu sau numai a protejării lor prin acoperirea cu prelate, umectate
de ţevi tip „C” cu ajutaje pulverizatoare, sau prin folosirea perdelelor şi zidurilor de apă;
- numărul garniturilor de tren şi al vagoanelor de marfă staţionate în apropierea
obiectivului incendiat, pericolul ce-1 prezintă incendiul pentru acestea şi necesitatea
scoaterii lor din zonă, în scopul creării de condiţii favorabile desfăşurării operaţiunilor
de stingerere;
- prezenţa în apropierea magaziilor sau platformelor incendiate, a navelor de
transport de mărfuri generale sau periculoase, căile pe care incendiul s-ar putea propaga
spre acestea, necesitatea apărării lor contra incendiilor prin perdele şi ziduri de apă sau a
remorcării şi scoaterii lor din zonă;
- prezenţa în rada portului (acvatoriului) a şalupelor şi remocherelor de salvare
dotate cu accesorii de stingerea incendiilor, dar mai ales a navelor speciale de stins
incendii, care vor participa la acţiune dinspre mare, fie cu tunurile de apă de pe bord, fie
cu liniile de furtun din dotare, în scopul atacului circular al focarului.
b). Stingerea
În afara celor analizate la capitolul „Stingerea incendiilor în marile depozite de
mărfuri”, în acţiunea de stingere a incendiilor izbucnite în magazii şi şoproane sau pe
platformele de mărfuri în aer liber din porturi, apare în plus problema folosirii în luptă a
şalupelor şi remorcherelor de salvare, dar mai ales a navelor speciale de stins incendii,
care, dispunând de accesorii de stingere a incendiilor, în special de tunuri de apă, pot
contribui direct fie la stingere, fie la alimentarea cu apă a maşinilor de luptă, în cazul
când căile de acces spre mare sunt blocate cu macarale, elevatoare, punţi, benzi rulante,
camioane şi vagoane.

113
 O altă problemă specifică este cea a necesităţii realizării unei strânse
cooperări între toate forţele concentrate la locul incendiului şi a unei conduceri
ferme de către comandamentul unic al intervenţiei.
Fiind vorba de imense valori materiale, comandantul intervenţiei, prin grupa
operativă, va organiza evacuarea, depozitarea şi paza mărfurilor salvate, în aşa fel ca
nici cea mai mică parte din acestea să nu se înstrăineze, să se piardă sau să se distrugă.
Rămâne în continuare o mare obligaţie pentru toţi comandanţii, problema luării
măsurilor de prevenirea accidentelor, în special a înecului. Şoferii şi servanţii care
lucrează în sectorul de alimentare, vor fi echipaţi în mod obligatoriu cu veste de salvare.
Se va interzice, totodată, accesul şi staţionarea pe chei a servanţilor oare nu au
atribuţiuni exprese.

IV. STINGEREA INCENDIILOR ÎN ŞANTIERELE DE CONSTRUCŢII

Şl REPARAŢII NAVALE

Pericolul de incendiu este deosebit de mare, atunci când o navă se află în

reparaţie şi pe aceasta se execută lucrări de tăiere, sudură, vopsire etc., nava fiind
împăienjenită de cabluri electrice şi schele, iar echipamentele sale parţial sau integral
scoase din funcţiune.
1. Caracteristicile incendiilor izbucnite în şantierele de construcţii şi
reparaţii navale
Diversitatea specialiştilor şi a operaţiunilor care se execută pe o navă în
construcţie sau în reparaţie, depozitarea de însemnate cantităţi de materiale combustibile
din cele mai diferite, alături de nerespectarea în totalitatea lor a normelor de prevenirea
şi stingerea incendiilor generează însemnate pericole de incendiu pe teritoriul
şantierelor de construcţii şi reparaţii navale.
Pe timpul în care se află într-un şantier, navele se pot găsi în situaţia de a fi
amarate sau a nu fi amarate.
Situaţia când nava este neamarată presupune că aceasta se află în construcţie sau
în reparaţie capitală (reparaţie de mari proporţii, executată într-un timp îndelungat). În
acest caz, sarcina asigurării prevenirii şi stingerii incendiilor pe navă revine organelor
specializate ale şantierului.
Când este în situaţia de „amarat”, nava se află în şantierul naval pentru reparaţii,
împreună cu comandantul şi echipajul său, care vor răspunde de prevenirea şi stingerea
incendiilor, în cooperare cu personalul specializat al şantierului.
Vulnerabilitatea unei nave aflată în construcţie sau reparaţie provine din faptul că:
- compartimentarea de incendiu nu mai funcţionează, întrucât uşile antifoc sunt
blocate cu conductori electrici sau furtunuri de aer necesare operaţiunilor de nituire ori
de sudură electrică sau autogenă;
- materialele combustibile din structura navei sau cele care urmează a le înlocui
pe acestea sunt depozitate în toate punctele de lucru;
- se execută foarte multe tăieri şi suduri, în numeroase puncte ale navei, chiar în
cele periculoase la incendii, cum sunt cabinele de locuit, comanda navei, sălile de
maşini şi pompe, calele şi copartimentele, bunkărele şi rezervoarele.
Numeroase din incendiile izbucnite pe navele aflate în reparaţie sunt provocate
datorită folosirii incorecte a aparatelor de sudură şi de nituit, a întrebuinţării defectuoase
a unor instalaţii electrice sau a focului deschis şi nesupravegheat, în special în
anotimpurile cu temperaturi scăzute.

114
 Un mare pericol de propagare a incendiului odată izbucnit există pe bordurile
pacheboturilor, din cauza cantităţilor mari de materiale combustibile ce se găsesc pe
acestea, a existenţei numeroaselor cabine şi compartimente mici, a coridoarelor lungi şi
strâmte, a caselor scărilor şi puţurilor pentru ascensoare etc. Acestea, în caz de incendiu,
îndeplinesc rolul unor coşuri de fum sau canale de ventilaţie, contribuind la propagarea
rapidă a incendiului pe verticală şi inundarea cu fum şi gaze fierbinţi a întregii nave şi
transformând un început de incendiu într-un incendiu de mari proporţii.
Pericol foarte mare de incendiu există şi pe bordul petrolierelor şi al navelor care
transportă gaze lichefiate aflate în reparaţie.
Din grupa materialelor combustibile care contribuie la propagarae incendiilor pe
navele aflate în construcţie sau în reparaţie, fac parte:
- lemnul, talaşul, mobilierul, cleiul, lacurile şi vopselele;
- pulberile combustibile aflate pe marginile şi pe tălpile grinzilor, pe bordaje, în
conductele de ventilaţie sau în planşeele duble, care, turbionate, pot forma amestecuri
explozive, aanorsabile de la orice sursă de foc deschisă;
- îngrămădirile de odgoane, împletituri de cânepă sau de alte materiale folosite în
operaţiunile de încărcare sau descărcare a navelor;
- deşeurile de hidrocarburi lichide sau gazoase rămase în compartimentul de
propulsie (sala maşinilor);
- noroiul şi sedimentele depuse în tancurile petroliere, precum şi vaporii şi gazele
inflamabile rămase în acestea, ca urmare a spălării şi degazării lor necorespunzătoare,
înainte ca nava să fie trimisă în şantierul de reparaţie. În mod corect, degazarea
cisternelor se face prin spălarea cu ajutorul injectoarelor cu aburi, operaţie terminată cu
o ventilare puternică cu aer proaspăt, urmată de controlul existenţei gazelor inflamabile,
cu ajutorul detectoarelor de gaze.
Aceeaşi operaţiune trebuie făcută canalelor de ventilaţie, conductelor de stingere
a instalaţiilor fixe de pe navă, pompelor şi conductelor acestora, colectoarelor şi
traversărilor circuitului de fund şi ale punţii, şi scărilor de coborâre.
2. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere
a). Recunoaşterea
Împreună cu specialiştii de pe şantierul de construcţii sau de reparaţii,
comandantul intervenţiei este obligat să stabilească:
- compartimentul, cala sau încăperea în care s-a produs incendiul;
- persoanele aflate în pericol în compartimentul incendiat sau în cele ameninţate,
numărul şi starea lor, căi şi metode de salvare a acestora în timpul cel mai scurt -
operaţiune ce trebuie începută chiar pe timpul recunoaşterii;
- natura şi cantitatea materialelor combustibile aflate în compartimentul incendiat
şi în încăperile vecine, necesitatea apărării lor împotriva efectelor focului şi posibilitatea
evacuării acestora din zonele periclitate;
- prezenţa uşilor etanşe şi antifoc, dacă acestea au fost trecute în poziţia „închis”;
- prezenţa caselor scărilor şi a golurilor pentru puţuri şi ascensoare, dacă acestea
au fost ermetizate sau nu, cum contribuie ele la propagarea fumului şi focului pe
verticală şi posibilitatea închiderii lor în caz de nevoie;
- gradul de inundare cu fum a compartimentului incendiat şi a celor vecine;
- existenţa ventilatoarelor electrice sau hidraulice cu Q = 3-5 000 m 3/oră, dacă
acestea au fost puse în funcţiune, necesitatea dublării acţiunii lor cu cea a accesoriilor de
pe A.Sp.F.G.I.;
- dacă pe coridoare au fost instalate perdelele de azbest pentru limitarea
propagării incendiului la vecinătăţi şi evitarea inundării cu fum;
115
 - numărul schelelor (din lemn sau metal), starea lor, pericolul ce-l prezintă
incendiul pentru acestea şi necesitatea protejării lor cu jeturi de apă;
- existenţa instalaţiilor şi agregatelor electrice de sudură şi iluminat, a tablourilor
volante de branşament sau a altor aparate electrice, precum şi a aparatelor de nituit
nedeconectate sau nesooase de sub tensiune;
- prezenţa vaporilor şi gazelor inflamabile în încăperile incendiate şi în cele
vecine, pericolul ce-1 prezintă acestea pentru formarea concentraţiilor explozive
(concentraţia amestecurilor expilozive se va determina folosindu-se detectoarele de gaze
şi explozimetrele din dotarea şantierului);
- dacă instalaţia fixă de stingere a fost menţinută în stare de lucru (prin păstrarea
ei sub presiune cu ajutorul pompelor de bord sau prin branşarea unei ţevi la conductele
de incendiu ale cheiului) şi pusă în funcţie, care este efectul ei asupra incendiului.
b). Substanţe stingătoare
Pentru stingerea incendiilor clasice, se va acţiona cu apă refulată cu ţevi tip „C” şi
ajutaje pulverizatoare.
Pentru stingerea incendiilor la instalaţiile electrice, se acţionează cu CQ2.
Pentru stingerea incendiilor în compartimentele navelor petroliere, se va acţiona
cu spumă mecanică.
c). Stingerea
Se organizează pe sectoare de intervenţie, astfel :
- un sector de intervenţie la prova, cu misiunea de limitare a propagării
incendiului la compartimentele şi magaziile navei, prin acţiunea de răcire a pereţilor
despărţitori cu jeturi de apă refu ţevi tip „C” cu ajutaje pulverizatoare, şi de lichidare a
incendiului partea dinspre pupa a compartimentului incendiat;
- un sector de intervenţie la pupa, cu misiunea de limitare a propagării incendiului
la compartimentele castelului navei (sala de maşini, sala pompelor, cabinele de odihnă
şi de serviciu) şi la cele învecinate cu incendiul, folosindu-se ţevi tip „C” cu ajutaje
pulverizatoare in interior şi creându-se pânze sau ziduri de apă, realizate cu ţevi tip „B”
şi tunuri de stins incendii, în exterior. O altă misiune a acestui sector constă în lichidarea
incendiului în compartimentul incendiat, acţionând în raport de cantitatea de substanţe
combustibile şi de natura acestora cu ţevi tip „B”.
În situaţia când accesul în compartimentul incendiat este imposibil din cauza
fumului şi a gazelor fierbinţi, pe baza planului de apărare al navei, a consultării
comandantului navei şi a specialiştilor de pe şantier, se vor stabili alte căi decât cele
obişnuite pentru introducerea substanţelor stingătoare direct la focar.
Pentru reducerea cantităţii de fum şi de gaze toxice, se va acţiona pentru
îndepărtarea acestora, cu ajutorul electroexhaustoarelor din dotarea A.Sp.F.G.I. şi prin
introducerea în coridoare şi compartimente a spumei cu coeficient mare de înfoiere.
În mod deosebit, comandantul intervenţiei va lua toate măsurile de asigurarea
securităţii servanţilor, dintre care cele mai importante sunt:
- echiparea cu aparate izolante;
- asigurarea cu cordiţe de salvare de balustrade;
- lucrul în echipe de cel puţin doi servanţi;
- interzicerea deplasărilor pe alte itinerare decât cele stabilite împreună cu
comandantul navei şi specialiştii veniţi la faţa locului, în scopul prevenirii prăbuşirilor
în golurile deschise ale navei;
- marcarea cu proiectoare şi lămpi cu acumulatori a intrărilor în casele scărilor
sau în alte goluri folosite pentru pătrunderea 1a locul incendiului;

116
 - rularea servanţilor la lucru şi asigurarea odihnei, hranei şi primului ajutor
medical celor oare acţionează în condiţii grele.

CAPITOLUL 11
INTERVENŢIA POMPIERILOR PENTRU STINGEREA INCENDIILOR
LA MIJLOACELE DE TRANSPORT AERIAN

I. STINGEREA INCENDIILOR PE AEROPORTURI Şl LA AVIOANE

În ultimele decenii transportul aerian din patria noastră s-a dezvoltat vertiginos,
prelâînd o parte destul de însemnată din sarcinile transportului de călători şi de mărfuri.
Odată cu avioanele s-au dezvoltat şi modernizat aerodromurile, precum şi
instalaţiile şi obiectivele anexă ale acestora.
Alături de pistele de decolare şi aterizare a avioanelor, pe aeroporturi se află o
serie de alte obiective, cum sunt: platformele de parcare a aeronavelor, turnul de
control, hangarele pentru reparaţii şi pentru controlul tehnic al avioanelor, rezervoarele
cu combustibil, garajele şi atelierele de reparaţii ale autovehiculelor ce deservesc
aeroportul şi platformele de parcare a acestora.
Pericolele de incendiu la aerodromuri sunt variate, avându-se în vedere caracterul
complex al obiectivelor şi utilajelor existente pe aeroport, fapt ce face ca intervenţia
pentru stingerea incendiilor la aceste obiective să devină deosebit de dificilă.
1. Caracteristicile aeroporturilor.
Potrivit prevederilor Organizaţiei Internaţionale a Aviaţiei Civile, nivelul de
protecţie a unui aeroport se determină prin raportul dintre lungimea avioanelor care
utilizează aeroportul respectiv şi frecvenţa mişcărilor aeriene ce se execută pe acesta
(decolări, aterizări).
Categoria aeroportului se determină, din punct de vedere al serviciilor de salvare
şi stingere, în funcţie de calculul numărului mişcărilor avioanelor în timp de 3 luni.
Astfel, în cazul când numărul mişcărilor avioanelor cu lungimea cea mai mare este de
700 sau mai mult, categoria aeroportului se adoptă conform tabelului nr.23.

Tabelul nr. 23
Categoria aeroportului Lungimea totală a avionului (m)
1 0-9
2 9-12
3 12-18
4 18-24
5 24-28
6 28-39
7 39-49
8 49-61
9 61-76

O.I.A.C. recomandă, totodată, ca pentru stingerea incendiilor izbucnite la

avioane să se folosească următoarele substanţe stingătoare:

117
 - substanţe stingătoare principale: apă uşoară, spumele de proteine, spumele
fluoroproteinice;
- substanţe stingătoare complementare: bioxidul de carbon, pulberi stingătoare
(monex, florex etc), halonii.
De asemenea, Organizaţia Internaţională a Aviaţiei Civile recomandă cantităţile
substanţelor stingătoare principale şi oomplementare, cu care să fie dotate maşinile de
luptă din dotarea formaţiilor civile de pompieri şi a subunităţilor de pompieri militari
care asigură int venţia pe aeroport, tot în raport de categoria acestuia, aşa cum se arată
în tabelul nr. 24.

Tabelul nr. 24
Spume de proteine Substanţe complementare
Categoria Apă pentru Debit
Pulberi Haloni CO2
aeroportului producerea apă/agent
(kg) (kg) (kg)
spumei l/min)
1 350 350 45 45 90
2 1 000 800 90 90 180
3 1 800 1300 135 135 270
4 3 600 2 600 135 135 270
5 8 100 4 500 180 180 360
6 11 800 6 000 225 225 450
7 18 200 7 900 225 225 450
8 27 300 10 800 450 450 900
9 36 400 13 500 450 450 900

Cantităţile indicate în tabelele nr. 24 şi 25 sunt determinate în raport de cantitatea

de substanţă stingătoare necesară pentru a obţine stingerea, într-un minut, în interiorul
„zonei critice practice” (când trebuie să se reducă intensitatea iniţială a incendiului cu
90%) şi de cantităţile de substanţe stingătoare necesare pentru continuarea lucrului la
incendiu

Tabelul nr. 25

AFFF (Light-watter)
Categoria aeroportului
Cantitatea de apă Debit apă agent/mim
1 230 230
2 670 550
3 1 200 900
4 2 400 1800
5 5 400 3 000
6 7 900 4 000
7 12 100 5 300
8 18 200 7 200
9 24 300 9 000

118
 Zona critică este porţiunea de teren pe care s-a prăbuşit un avion şi în limitele
căreia trebuie să se asigure integritatea fuselajului aeronavei şi menţinerea unor condiţii
acceptabile de viaţă călătorilor şi echipajului până la salvarea acestora.
Zona critică este, pe de o parte, o noţiune teoretică şi reprezintă suprafaţa în
interiorul căreia trebuie să se locallizeze incendiul, fiind socotită ca un dreptunghi cu
lungimea egală cu cea totală a navei şi cu lăţimea variabilă în funcţie de lăţimea
fuselajului.
Pe de altă parte, zona critică este şi o zonă practică reprezentând suprafaţa reală
cuprinsă de incendiu după producerea accidentului.
Potrivit experienţelor efectuate, s-a stabilit că pentru un avion cu lungimea
fuselajului egală sau mai mare de 20 m, la un vânt de 16-19 km/h care bate
perpendicular pe fuselaj, lăţimea zonei critice teoretice este de 24 m pe partea în care
bate vântul şi de 6 m pe partea opusă. Pentru avioanele mai mici, se consideră că o
lăţime de 6 m a zonei critice pe fiecare parte a fuselajului este acceptabilă. Această zonă
critică practică are suprafaţa egală cu două treimi din cea a zonei critice teoretice:

Ap = 0,667 AT
Cantitatea de apă folosită pentru producerea spumei necesare stingerii totale se
calculează astfel:
Q = Q 1 + Q2
în care
Q - cantitatea totală de apă;
Q1 - cantitatea de apă necesară pentru localizarea incendiului în zona critică practică;
Q2 - cantitatea de apă necesară, când incendiul a fost localizat în zona critică şi se
continuă localizarea şi stingere completă a acestuia.
Cantitatea de apă necesară pentru localizarea incendiului în zona critică practică
(Q1) este:
Q1 = Ap x H x T
în care:
Ap - suprafaţa zonei critice practice;
H - proporţia de aplicare;
T - timpul de aplicare.
Cantitatea de apă (Q2) nu poate fi calculată exact, deoarece ea depinde de un mare
număr de factori variabili, din care mai principali sunt: greutatea totală maximă a
aeronavei şi cantitatea maximă de carburanţi a aeronavei.
Aceşti factori sunt stabiliţi de o diagramă utilizată la calcularea cantităţii de
apă necesară pentru fiecare categorie de aeroport în parte. Cantitatea de apă Q 2
exprimată în procente faţă de Q1 variază între 0%, pentru aeroporturile de categoria 1,
şi 170%, pentru aeroporturile de categoria 9.
Diagrama amintită prevede următoarele valaori aproximativ cantităţii de apă, în
funcţie de categoria aeroportului (tabelul nnr.26).

Tabelul nr. 26

Categoria aeroportului Q2 = % Q1

119
 1 3
2 27
3 30
4 58
5 75
6 100
7 129
8 152
9 170

Debitele spumei de proteine sau ale agentului AFFF nu pot fi inferioare celor care
sunt indicate în tabelele de mai sus.
În cazul folosirii agenţilor complementari, debitul este stabilit în aşa fel încât să
asigure eficacitatea optimă a agentului utilizat.
Cantităţile diverselor substanţe stingătoare cu care sunt dotate autovehiculele de
salvare-incendiu sînt stabilite în funcţie de categoria aeroportului şi de anumite indicaţii
specifice acestuia. Rezarva de substanţe stingătoare de spumare şi a celor
complementare este egală cu 200% din cantitatea substanţelor cu care sunt dotate
autovehiculele de salvare-incendiu şi se depozitează pe aeroport, pentru refacerea
plinurilor autovehiculelor.
Timpul de intervenţie necesar începerii operaţiunilor de salvare-incendiu trebuie
să fie de maximum 3 min., iar când starea căilor de acces şi vizibilitatea în toate zonele
aeroportului sunt optime, acest timp trebuie să fie de maximum 2 min. Timpul de
intervenţie este timpul care se scurge între prima alarmă a serinciilor de salvare-
incendiu şi prima intervenţie efectivă la locul de salvare şi de luptă contra incendiului.
Numărul minim şi tipurile vehiculelor de salvare-incendiu prevăzute pe un
aeroport sunt arătate în tabelul nr. 27.

Tabelul nr. 27

Vehicule de
Categoria aeroportului Vehicule grele
intervenţie rapide
1 1 0
2 1 0
3 1 0
4 1 1
5 1 1
6 1 2
7 1 2
8 1 2
9 1 2 sau 3

Aeroporturile în a căror zonă se află terenuri mlăştinoase sau întinderi de apă,

unde vehiculele clasice cu roţi cu care sunt dotate aeroporturile nu pot interveni, vor fi
asigurate, în plus, cu echipamentul şi materialul specializat aparţinând serviciilor de
salvare apropiate. Aceste vehicule speciale vor efectua salvarea ocupanţilor avioanelor
accidentate în zonele respective.

120
 Materialul de salvare poate fi transportat şi cu ambarcaţiuni sau alte vehicule,
cum ar fi: elicoptere, vehicule amfibii etc.
2. Caracteristicile constructive ale avioanelor
Pe aeroporturile româneşti aterizează şi decolează numeroase tipuri de avioane de
transport călători şi de mărfuri. Din punct de vedere al stingerii incendiilor, principalele
puncte periculoase la incendiu pe un avion sunt: rezervoarele de combustibil şi de ulei,
bateriile de acumulatori, rezervoarele cu lichid hidraulic si buteliile de oxigen.
Rezervoarele de combustibil sunt montate în general în aripi. În unele tipuri de
avion acestea se prelungesc şi în fuselaj. Rezervoarele comunică între ele, fiind
prevăzute cu robinete de intercomunicaţie. Uneori, pentru mărirea razei lor de
acţiune, avioanelor li se adaugă rezervoare suplimentare de carburanţi, care se
montează, de regulă, în afara bordului navei, sub aripi.
Rezervoarele de ulei sunt montate în axul motoarelor, înapoia sau în faţa pereţilor
antifoc ai acestora.
Bateriile, de acumulatori sunt amplasate, de regulă, în partea din faţă a
aeronavei, fiind uşor de descoperit datorită marcajului exterior pe care îl au; la unele
avioane acestea pot fi plasate la puţul roţii dinainte. Bateriile de acumulatori sunt
înzestrate cu racorduri de deconectare rapidă.
Rezervoarele cu lichid hidraulic sunt plasate fie în partea dinainte a fuselajului,
fie în zona aripilor.
Locul buteliilor de oxigen variază în raport cu tipurile avionului.
Ieşiri normale de evacuare a pasagerilor şi echipajului dintr-un avion
Pentru salvarea sau evacuarea pasagerilor si echipaiului se folosesc uşile şi
ferestrele aeronavelor.
Principalele ieşiri de evacuare sunt:
- uşa de acces a echipajului, amenajată normal în partea dreaptă-faţă a cabinei
echipajului;
- ieşirea de securitate din dreapta (câteodată, accesul în avion se poate face şi prin
uşa de serviciu a lavabourilor sau prin cea a compartimentului bagajelor şi mărfurilor);
- uşa principală de acces în cabinele pentru călători, care este situată, la
majoritatea avioanelor, în spate, pe partea stângă a corpului navei.
Majoritaitea uşilor se deschid spre exterior şi sunt articulate la partea dinainte. De
asemenea, majoritatea mînerelor se învârt în sensul acelor unui ceasornic.
Uneori, şi ferestrele avionului sunt proiectate pentru a servi ca ieşiri de salvare.
Aceste ieşiri sunt marcate şi sunt prevăzute cu zăvoare, care permit deschiderea
ferestrelor atît din interior cât şi din exterior.
Amplasarea ieşirilor de salvare nu este aceeaşi pe toate tipurile de avioane.
Ele pot fi, totuşi, uşor identificate, datorită marcărilor care împrejmuiesc deschiderile
respective pe fuselaj şi pe dispozitivele de acţionare a acestora.
Uşile principale ale unor tipuri moderne de avioane sunt prevăzute şi cu tobogane
de evacuare, care fie că trebuie acţionate la sol de către servanţi, fie sunt autogonflabile,
trebuind numai să se sară pe ele.
Alte tipuri de avioane sunt prevăzute cu scări mobile de salvare. După
deschiderea zăvoarelor şi împingerea uşii în sus, servanţii pot trage în afară scara
mobilă, urmând ca pasagerii să coboare pe aceasta.
Numărul mare de pasageri aflaţi într-un avion prăbuşit, pericolele iminente de
intoxicare sau carbonizare a acestora din cauza incendiului, impun necesitatea executării
de către pompieri a unor tăieri în pereţii fuselajului, pentru realizarea a cât mai multor
deschideri de salvare.
121
 Deşi deschiderea unei breşe în pereţii fuselajului avioanelor de transport moderne
este cât se poate de dificilă, din cauza metalului utilizat, a osaturii întărite a fuselajului
şi a izolaţiei, constructorii au prevăzut, pe fiecare tip de avion, mai multe zone marcate
cu roşu sau galben, care, în caz de nevoie, vor fi decupate cu ajutorul fierăstraielor
abrazive, realizându-se ieşiri suplimentare de salvare.
Când ieşirile de salvare sunt întrebuinţate pentru aerisire, deschiderea lor se va
face pe partea din care bate vântul.

II. STINGEREA INCENDIILOR LA AVIOANELE AFLATE ÎN ZBOR

Deşi în aer incendiile izbucnesc foarte rar, ele nu trebuie excluse ţinându-se cont
de numărul mare de vieţi omeneşti aflate în pericol şi de valoarea pagubelor materiale
ce se pot produce într-o catastrofă aeriană.
Cauzele mai frecvente ale izbucnirii incendiului la bordul unui avion aflat în zbor
sunt:
- apariţia unor cantităţi de lichide inflamabile, ca urmare a scurgerii acestora prin
avarierea instalaţiilor de combustibil, a sistemelor de ungere şi hidraulic etc., care fie se
aprind, în prezenţa unor surse de foc deschise, fie pot forma amestecuri explozive
(vapori, benzină), care se amorsează sub acţiunea unor factori exteriori, cum sunt
trăsnetul sau descărcările electrostatice;
- supraîncălzirea mecanică a motoarelor şi a aparatului de rulare, din care
cauză se pot aprinde substanţele combustibile aflate în apropiere;
- supraîncălzirea conductorilor electrici şi aprinderea lor în canalele de cabluri;
- aprinderea sau autoaprinderea mărfurilor transportate;
- neglijenţe în folosirea focului deschis de către pasageri şi echipaj.
Pentru prevenirea şi stingerea incendiilor pe timpul zborului, avioanele sunt
dotate (unele) cu pereţi despărţitori, rezistenţi la foc, care separă motoarele de restul
avionului, cu căptuşeli pentru pereţi, tavane şi podele.
De asemenea, avioanele sunt prevăzute ou un sistem de avertizare şi stingere a
incendiilor la motoarele de propulsie şi la motorul auxiliar, pentru celelalte
compartimente fiind prevăzute stingătoare.
Ca substanţe stingătoare, instalaţia specială de stingere foloseşte hidrocarburile
halogenate (care conţin fluor), câte 4-5 kg. Pentru propulsia acestei substanţe
stingătoare din rezervoare se foloseşte azotul.
Pentru prevenirea aprinderii substanţelor inflamabile datorită acumulărilor de
electricitate statică, avioanele au la capetele aripilor nişte bare cu perii de sârmă, prin
intermediul cărora încărcătura statică este cedată aerului.
Pericolul de incendiu la avioanele aflate în zbor se datorează prezenţei pe aceste
nave a unei mari cantităţi de materiale combustibile, dar mai ales de carburanţi
(benzine, cherosen, petrol) în cantităţi de până la 30000 litri (la unele avioane mari de
transport rezervoarele pot înmagazina până la 90000 litri de combustibil).
Iată prezentate în tabelul nr. 28 câteva caracteristici de bază ale acestor
carburanţi:

Tabelul nr. 28
122
 Gazolină, Amestec benzină
Carburantul Kerosen
benzină kerosen
Punct de inflamare - 60 - 40 - 51
Limita inferioară de
1,4% 1,4% 1,16%
explozie
Limita superioară de
7,6% 5,3% 7,63%
explozie
Temperatura de aprindere -45°- - 1° +35°- +73° -23°- +30°
Temperatura de
43 - 163 163- 232 57 - 527
autoinflamare
Viteza de propagare a
213 - 244m 30,5 m 213 - 244 m
flăcării pe min.

Din cauza unor cantităţi atât de mari de combustibil, orice început de incendiu
reprezintă un mare pericol pentru securitatea navei în zbor, a pasagerilor şi mărfurilor ce
le transportă.
Misiunea stingerii incendiilor izbucnite pe timpul zborului avioanelor revine
echipajului, toate avioanele fiind dotate cu instalaţii speciale de stingere cu CQ2, Light-
water, franco sau altele.
Pe timpul unui accident sau incident de aviaţie eforturile membrilor echipajului
trebuie să se îndrepte spre asigurarea securităţii tuturor ocupanţilor navei.
Când se produce un incident în zbor, pe care comandantul navei trebuie să-1
declare „o urgenţă”, el va indica turnului de control natura incidentului (incendierea
motoarelor, pericol la butelii, incendiu în cabină) şi maniera în care a hotărât să-i facă
faţă.
Piloţii cunosc un anumit număr de reglementări şi proceduri de intervenţie în
asemenea situaţii. Mai mult, toţi membrii echipajului sunt instruiţi cum să procedeze, în
caz de incident pe aeronavă, pentru evacuarea de urgenţă a ocupanţilor navei şi
îndepărtarea lor din zona periculoasă. Aceştia vor executa, de asemenea, instrucţiunile
privitoare la utilizarea toboganelor de evacuare şi a corzilor de salvare. Totoodată
echipamentul de salvare de pe aeroport trebuie să conţină pasarele de debarcare lejere,
care să poată fi folosite în situaţia în care echipamentul navei nu funcţionează.
Când toboganele sunt amenajate şi se află în serviciu, ele vor fi mânuite de către
servanţii echipelor de salvare imediat după sosirea lor la locul accidentului. După
acţionarea toboganelor, servanţii echipelor de salvare le vor menţine în poziţie verticală,
pentru a-i ajuta pe călători să se ridice şi să se îndepărteze de aeronavă.
Pasagerii care folosesc pentru salvare corzile fixate pe aripile avionului vor fi
lăsaţi să alunece lin pe bordul de fugă sau de-a lungul boleţilor. Servanţii îi vor ajuta să
evite rănirea în contactul cu jambele aparatului.

III. APLICAREA UNUI COVOR DE SPUMA, CA MĂSURĂ DE PROTECŢIE

ÎMPOTRIVA INCENDIULUI, ÎN CAZUL ATERIZĂRILOR FORŢATE

În unele cazuri de urgenţă (mai ales la aterizările cu trenurile de aterizare blocate

sau la aterizările defectuoase), care se pot produce pe aeroport, este necesar să se aplice
pe pista de aterizare un covor de spumă capabil să reducă amploarea distrugerilor şi
posibilitatea izbucnirii unui incendiu după impactul cu solul.

123
 Aplicarea acestui covor de spumă pe pistă, ca măsură de prevenire, prezintă
următoarele avantaje deosebite: reducerea stricăciunilor suferite de avion, micşorarea
forţei de acceleraţie şi a pericolului de incendiu provocat prin frecarea avionului de sol.
Măsura de acoperire a pistei cu spumă va fi luată de comandantul intervenţiei,
după consultarea cu comandantul aeroportului şi cu alţi factori de răspundere, ţinând
cont de toţi factorii care pledează pentru sau împotriva acestei hotărâri, cum ar fi:
- construcţia avionului (elemente ca: rezistenţa fuselajului la loviri şi căderi, aripi
înalte sau joase, stricăciunile provocate de fragmentele de elice rupte etc.);
- abilitatea pilotului în executarea aterizării în condiţii critice;
- natura, lungimea şi starea suprafeţei pistei;
- greutatea navei la aterizare;
- condiţiile de temperatură şi vizibilitate;
- care este natura cazului de urgenţă pe timpul zborului avionului;
- dacă avionul nu poate să scoată trenul de aterizare principal sau are un tren scos
dar nu-1 poate reintroduce în lăcaşul special amenajat din fuselajul avionului;
- câte pneuri sau roţi au fost avariate sau pierdute.
Totodată, comandantul intervenţiei va mai ţine cont şi de:
- timpul disponibil pentru producerea şi aplicarea covorului de spumă (operaţia
poate fi desfăşurată aproximativ într-o oră sau mai mult, această durată fiind evaluată
în raport cu natura „urgenţei”);
- numărul şi posibilităţile tehnico-tactice ale accesoriilor de producere a spumei
(maşini speciale de realizat covor de spumă, tunuri şi ţevi generatoare de spumă);
- timpul necesar pentru refularea de către pompieri a covorului de spumă şi dacă
acesta este suficient pentru a permite echipajului să arunce carburantul din rezervoare în
aer, când apreciază că este oportună această operaţiune, în scopul reducerii riscului în
momentul aterizării forţate;
- ce efect va avea aplicarea covorului de spumă asupra căilor de acces ale
aeroportului şi care vor fi repercusiunile folosirii operaţiunilor de curăţare a spumei
asupra securităţii traficului de pe aeroport (aterizări, decolări, rulaj etc.);
- posibilitatea ca temperatura mediului ambiant să facă contraindicată aplicarea
covorului de spumă, din cauza pericolului de îngheţare a apei conţinute de aceasta, care
va crea un grav pericol dacă avionul va încerca să frâneze.
Luând în considerare elementele analizate mai sus, rezultă clar că iniţiativa
aplicării covorului de spumă pe pistă, într-un caz de urgenţă, trebuie să aparţină
responsabililor cu exploatarea zborului. Cererea trebuie să emane de la comandantul
aeronavei sau de la conducerea aeroportului, presupunându-se că aceştia cunosc cel mai
bine necesitatea folosirii covorului de spumă, iar hotărârea o vor lua comandantul
aeroportului sau locţiitorul său, în cooperare cu comandantul intervenţiei.
Pe aeroporturile care nu sunt înzestrate cu material adecvat (maşini şi agregate
specializate de producerea şi aplicarea covorului de spumă) nu trebuie să se încerce
folosirea metodei.
Tehnica aplicării covorului de spuma pe pista de aterizare
Dacă s-a hotărât aplicarea covorului de spumă pe o pistă, pentru a oferi cele mai
bune condiţii de securitate în cazul unei aterizări de urgenţă, comandantul aeroportului
sau locţiitorul său şi comandantul intervenţiei vor asigura ca:
- legătura radio să fie menţinută permanent între comandantul intervenţiei şi
pilotul avionului, pe de o parte, şi între comandantul aeroportului şi comandantul
intervenţiei, pe de altă parte, pentru ca fiecare să cunoască stadiul operaţiunii şi
protecţia oferită de către aceasta;
124
 - maşinile primei intervenţii să nu fie întrebuinţate în desfăşurarea acţiunii de
aplicare a covorului de spumă, în afară de cazul când numărul acestor autovehicule
păstrate în rezervă este suficient şi pentru această operaţiune.
Pentru aplicarea covorului de spumă, se vor folosi, în primul rând, autospecialele
destinate acestui scop şi camioanele cisternă auxiliare. Acestea vor fi echipate cu
agregate de producerea spumei şi distribuirea uniformă a acesteia (prin ţevi generatoare
de spumă amplasate lateral sau fixate special pe grinzi metalice) sau cu oricare alt
echipament specializat în producerea spumei, care să deverseze produsul în partea
dinapoi a maşinii.
În desfăşurarea operaţiunii se va ţine cont de timpul necesar aplicării
spumei şi reîncărcării maşinilor cu apă şi spumogen, luându-se, în acest sens,
măsura aducerii la locul intervenţiei a unor cantităţi suplimentare de apă şi spumogen.
Organizarea alimentării cu aceste substanţe se va face pe timpul întocmirii
planului de apărare, în aşa fel ca în momentul intervenţiei toţi factorii angrenaţi să
participe la executarea activităţilor prevăzute în timpul şi în modul aprobat.
Experienţa a arătat că la o aterizare forţată cu trenul de aterizaj retras în locaşul
său din fuselaj, avionul se aşază pe sol mult mai departe - circa 150-600 m de pragul de
aterizare normal.
Ţinându-se cont de această particularitate, spuma trebuie aşezată astfel:
- în cazul aterizării unui avion cu avarii la bord, spuma trebuie refulată de la un
punct situat, faţă de pragul de aterizare, la o depărtare egală cu jumătatea distanţei utile
pentru aterizare;
- în cazul aterizării forţate, cu trenul de aterizaj blocat în locaşul său, spuma
trebuie să fie refulată, faţă de pragul de aterizare, la o depărtare egală cu o treime din
distanţa disponibilă pentru aterizare;
- lungimea şi lăţimea covorului de spumă necesar vor depinde de natura
incidentului, de tipul de avion, cantitatea de spumogen şi apă de care se dispune şi de
răgazul existent între anunţarea incidentului şi producerea aterizării forţate.
În tabelul nr.29 sunt prezentate date referitoare la cantităţile de apă şi de
spumogen necesare realizării unui covor de spumă, stabilite de către Organizaţia
Internaţională a Aviaţiei Civile pentru situaţia aterizărilor forţate.

Tabelul nr.29
La aterizări La aterizări fortaţe cu trenul de aterizare blocat
de avioane Bi şi Cvadrimotoare
Denumirea Bimotor
cu avarii trimotor
cu elice Cu elice Cu reacţie
la bord cu reacţie
Lăţimea
8m 12 m 12 m 23 m 23 m
covorului
Lungimea 450 m 600 m 750 m 750 m 900 m
Suprafaţa
pistei
3600 m 7200 m 9300 m 17400 m 20900 m
acoperite cu
spumă
Canitatea
14400 l 30300 l 37800 l 71000 l 82200 l
de apă
Spumă 3% 432 l 908 l 1135 l 2130 l 2365 l
Spumă 6% 865 l 1816 l 2270 l 4260 l 4730 l

125
NOTĂ:
1. Aceste cifre au la bază ideea aplicării spumei cu ţevi cu debit de cel puţin
4 l/m de suprafaţă a pistei. Grosimea stratului de spumă a covorului va fi de 5 cm,
2

pentru un coeficient de înfoiere de 12, şi 3,8 cm, pentru coeficientul de înfoiere de 8.

2. Lăţimea indicată în tabel permite realizarea unui covor de spumă ceva mai
mare decât ecartamentul motoarelor majorităţii avioanelor qvadrimotoare cu elice şi cu
reacţie ce aterizează pe aeroporturile româneşti.
3. Dacă generatoarele de spumă utilizate sunt reglate pentru o concentraţie mai
mare de 3-6%, doza de substanţă va fi mărită.
4. Din cauza diferenţelor constructive ale duzelor care calibrează spuma şi a
erorilor de dozaj al spumogenului, este necesar să se sporească cantităţile de spumogen
stabilite teoretic în tabel, adăugându-se un plus de 5-10% spumogen.
Alţi factori de care trebuie să se ţină seama pe timpul realizării covorului de
spumă:
- când condiţiile de vizibilitate sunt reduse şi pilotul nu poate distinge începutul
covorului de spumă pe pistă, este necesar ca acesta să fie marcat sau semnalizat prin
repere foarte vizibile (faruri de ceaţă, proiectoare etc.);
- toate persoanele a căror prezenţă nu este absolut necesară (personal muncitor,
ziarişti, fotografi) trebuie ţinute departe de locul intervenţiei, până când toţi călătorii şi
echipajul au fost evacuaţi şi au fost luate toate celelalte măsuri de prevenirea şi
stingerea incendiilor;
- este de dorit să se lase un timp de 10-15 min. stratului de spumă, înainte de a se
efectua aterizarea pentru a da posibilitate apei din compoziţia spumei să se aşeze pe
suprafaţa pistei, sub covor. După o durată de două ore, două ore şi jumătate, spuma va
intra în procesul de descompunere, în special pe timp de vară, când evaporarea apei şi
uscarea spumei se produc mult mai repede;
- pentru a fi eficace, este necesar ca covorul de spumă să nu fie întrerupt.
Neasigurarea continuităţii acestui covor poate duce la formarea scânteilor şi aprinderea
vaporilor de hidrocarburi prezenţi în zonă;
- spuma trebuie să aibă grosimea de cel puţin 5 cm, pentru a se putea aşterne
uniform şi a-şi păstra calitatea de a ţine apa la suprafaţa pistei, evitându-se scurgerea
exagerată a acesteia din cauza înclinării longitudinale sau transversale a pistei;
- după ce s-a realizat covorul de spumă, pista trebuie folosită de pompieri, aceştia
amplasându-se într-un punct de unde vor putea să intervină, fără riscul de a răsturna
maşinile de luptă. Când avionul a aterizat, maşinile de luptă îl vor urma, de-a lungul
pistei, în vederea desfăşurării rapide a operaţiunilor de salvare şi stingere.
În tabelul nr. 30 se prezintă dimensiunile covorului de spumă pentru principalele
tipuri de avioane care aterizează pe aeroporturile româneşti.

IV. PARTICULARITĂŢILE INCENDIILOR IZBUCNITE ÎN DIFERITE

PUNCTE ALE UNEI AERONAVE Şl MODUL DE ACŢIUNE A POMPIERILOR

Pompierii pot interveni pentru stingerea următoarelor categorii de incendii

izbucnite în punctele vulnerabile ale unei aeronave:
a). Incendii de categoria „A”
În această categorie se clasează incendiile de mărfuri, de interioare şi de alţi
combustibili analogi. Incendiile izbucnite la aceste materiale se sting cu jet de apă
pulverizat, acţiune desfăşurată concomitent cu lucrul din exterior, pentru răcirea

126
fuselajului, folosindu-se ca substanţă stingătoare tot apa, refulată cu ţevi tip „C” sau „B”
cu ajutaje pulverizatoare.
b). Incendii la roţi cu sisteme de frânare, la care s-a produs supraîncălzirea
Supraîncălzirea roţilor şi a pneurilor avioanelor prezintă pericol de incendiu şi de
explozie.
Acţionând pentru stingerea unui incendiu la roţi, servanţii trebuie să se apropie de
acestea cu extremă prudenţă, prin faţă sau prin spate, dar niciodată la aceeaşi înălţime
cu axa osiei. Întrucât căldura rezulţi din supraîncălzirea frânelor se transmite roţilor,
este necesar ca pentru stingere să se refuleze apa pulverizată în zona acestora. Dacă se
impune continuarea acţiunii de răcire şi după stingerea incendiilor, apa va fi refulată în
această situaţie chiar pe frâne.
Răcirea prea rapidă a unei roţi riscă să producă explozia pneului, fapt pentru care
servanţii nu vor folosi jetul compact de apă sau de anhidridă carbonică, decât în
ultimă instanţă.
De îndată ce pneurile au fost dezumflate, se poate utiliza, în deplină siguranţă,
orice fel de substanţă stingătoare, nemaiexistând pericol de explozie.
c). Incendii la motoare cu piston
Când incendiile motoarelor sunt limitate pe axul acestora, dar nu pot fi stăpânite
cu dispozitivul de stingere din dotarea navei, acestea se vor stinge cu ajutorul pulberilor
stingătoare („Florex”, „Monex”) sau cu anhidridă carbonică - ambele tipuri de substanţe
fiind mai eficace decât apa sau spuma.
Refularea spumei sau pulverizarea apei se vor realiza din exterior, cu scopul de a
se evita încălzirea structurilor adiacente ale aerona
Se va evita, însă, atingerea elicei, chiar dacă aceasta nu se învârteşte, pentru
prevenirea unor eventuale accidente.
d). Incendii la motoarele turbopropulsoare şi turboreactoare
La toate tipurile de aeronave, imediat după semnalizarea incendiului în interiorul
sau la exteriorul motorului, prin acţiunea detectorului de flacără sau la comanda
echipajului, automat sau manual, se execută întreruperea alimentării cu carburanţi şi a
aprinderii, iar instalaţiile speciale de stingere de pe motoarele navei intră în funcţiune.
La asemenea incendii, pompierii trebuie să se amplaseze lateral faţă de ţevile de
eşapament, fiind obligaţi să protejeze cu apă pulverizată materialele combustibile din
apropiere, împotriva flăcărilor ce ies aceste ţevi.
Incendiile care se produc în afara camerelor de combustie ale motoarelor
turbopropulsoare, dar care sunt închise în corpul motorului, pot fi stăpânite cu uşurinţă
cu ajutorul instalaţiilor speciale de stingere de pe motoarele aeronavei.
Dacă incendiul persistă şi după ce a încetat acţiunea acestor instalaţii de stingere
iar motorul turbopropulsor sau turboreactor continuă să ardă, se vor folosi pentru
grăbirea stingerii anhidrida carbonică sau pulberile stingătoare de tip „Florex” sau
„Monex”.
În ceea ce priveşte întrebuinţarea spumei, este recomandabil să nu se refuleze
spumă în prizele de aer sau în ţevile de eşapament ale motoarelor turbopropulsoare, în
afară de cazul că nu este posibil să se stingă incendiul cu alte substanţe stingătoare sau
când incendiul ameninţă să se propage. Servanţii nu trebuie să se apropie de prizele de
aer ale motorului turbopropulsor aflat în funcţiune, la o distanţa mai mică de 7 5 m în
faţa acestora - pentru a evita absorbirea unor obiecte uşoare de către acestea, şi de 45 m
în spatele prizelor - pentru a evita rănirea lor de către jetul de gaze al motoarelor.
e). Lupta împotriva incendiilor izbucnite la motoarele montate în partea din
spate a avionului
127
 Din punct de vedere al stingerii incendiilor, motoarele instalate în partea dinapoi
a fuselajului avioanelor sau care sunt încorporate în derivă ridică probleme particulare.
Uneori, motoarele avioanelor pot fi montate la înălţimi care ating 10, 5 m. Pentru
a avea acces la ele, pompierii trebuie să dispună de scări sau de platformele ridicătoare
de pe vehiculele de incendiu şi de ţevi prelungitoare pentru refularea substanţelor
stingătoare asupra incendiului. Întrucât motoarele aeronavelor moderne au volume
importante, este necesar ca debitul ţevilor folosite pentru stingere să fie foarte ridicat.
În aceste condiţii, trebuie, însă, să se ţină seama că la presiune mare este foarte
greu ca ţevile prelungitoare lungi să fie ţinute în poziţia de lucru, din cauza reacţiei
jetului la ieşirea substanţelor stingătoare prin ajutaje.
Servanţii şi dispozitivele de luptă se vor amplasa cât mai departe de motoarele
incendiate, în scopul evitării accidentării lor de către carburanţii care se scurg din
rezervoarele motoarelor şi ard, de către metalul topit sau de către incendiul de pe sol.
Obiectivul principal al acţiunii pompierilor va fi lichidarea rapidă a incendiului şi
reducerea la minim a pagubelor produse de acesta. Unele substanţe stingătoare, cum
sunt hidrocarburile halogenate (halonii) şi, într-o mai mică măsură, anhidrida carbonică
(C02), permit lichidarea flăcărilor în părţile protejate ale motorului, fără ca să afecteze
diferitele elemente şi circuite auxiliare.
Aceste substanţe stingătoare sunt eficiente şi în acţiunea de lichidare a incendiilor
de carburanţi sau de echipament electric.
În caz de ruperea ţevilor pentru transportul carburanţilor, al lichidelor necesare
circuitului hidraulic (care sunt inflamabile), al alcoolului şi lubrifianţilor, se va proceda
la obturarea, îndoirea sau turtirea acestora, reducându-se, astfel, pierderile de lichide
inflamabile şi, deci, pericolul de propagare a incendiului.
Dacă focarul nu poate fi deplasat, iar flăcările devin ameninţătoare, rezervoarele
de carburanţi expuse, dar nu afectate de incendiu, vor fi răcite cu substanţe stingătoare,
pentru a se evita încălzirea şi explozia lor.
Când un incendiu la motor se dezvoltă în puncte ce pun în pericol elementele
apropiate ale structurii avionului, se vor folosi orice fel de substanţe stingătoare care au
eficacitate, întrucât necesitatea împiedicării propagării incendiului trebuie să
precumpănească dorinţei de a evita producerea unor deteriorări suplimentare
motoarelor.
f). Stingerea incendiilor de titan
Unele motoare au piese din titan, material care, dacă ia foc, nu poate fi stins cu
ajutorul substanţelor stingătoare clasice de care dispun pompierii.
Dacă incendiul a izbucnit la astfel de piese, în interiorul corpului motor, incendiul
poate fi lăsat să continue, fără ca avionul să fie grav ameninţat, cu condiţia să nu se
producă amestecuri de vapori inflamabili şi aer, care, în contact cu flăcările sau
suprafeţele încălzite ale motorului incendiat, pot lua foc sau chiar exploda. Totodată,
este necesar, în această situaţie, să se dispună de spumă sau de apă, pentru a se asigura
protejarea integrităţii blocului motor şi a structurilor apropiate ale avionului, aflate în
pericol de incendiu.
g). Stingerea incendiului la piesele din magneziu
Prezenţa aliajelor pe bază de magneziu în structura avioanelor pune o problemă
deosebită în faţa acţiunii de stingere a incendiului, întrucât acest metal arde uşor şi este
greu de stins.
În general, piesele realizate din aliaj de magneziu se aprind numai după ce au fost
expuse un timp îndelungat flăcărilor. Există totuşi o excepţie şi anume aceea a pieselor
subţiri de magneziu, folosite în avion sub formă de folii turnate sau de elemente ale
128
instalaţiilor motrice, care se aprind mai uşor în cazul incendiilor la motoare. De
asemenea, se aprind cu uşurinţă piesele din magneziu aflate în compunea trenului de
ateriazaj pe timpul unui accident survenit la aterizare sau decolare, ca urmare a
incendiilor la frâne. Pentru stingerea pieselor din magneziu incendiate, se vor folosi
substanţe stingătoare speciale (de pildă trimenthoxy-boraxid), iar când cantitatea de
piese din magneziu care arde este mare, refularea apei ne permite să obţinem efectul de
stingere cel mai bun.

V. STINGEREA INCENDIILOR IZBUCNITE LA AVIOANELE MARI

1. Caracteristicile incendiilor
Incendiile la avioanele mari pot izbucni în următoarele împrejurări:
- când avioanele se află pe sol, în timpul reviziilor, al alimentării cu carburanţi
(din cauza neluării măsurilor de protecţie împotriva electricităţii statice), la instalaţiile
electrice (ca urmare a unor scurtcircuite) la motoarele cu reacţie (ca urmare a aprinderii
vaporilor de carburanţi emanaţi de reactoare încă aproape 20 min. după încetarea
acţionărilor), în compartimentele pentru călători şi de mărfuri (ca efect al autoaprinderii
materialelor transportabile sau al intrării în reacţie a unora dintre ele), la instalaţiile de
oxigen ale navei (când în zona acestora şi, în special, la buteliile de oxigen se lucrează
cu uleiuri sau unsori);
- pe timpul decolării sau al aterizării nereuşite, urmată de prăbuşirea avionului,
din cauza unor defecţiuni tehnice (tren de aterizare rămas închis sau numai parţial scos
în afară, ruperea părţii din faţă a trenului de aterizare la depăşirea prin rulare a capătului
pistei).
Prăbuşirile la aterizare pot fi cu şoc puternic sau cu şoc uşor.
La prăbuşirea cu şoc puternic, aparatul se distruge, numărul victimelor este mare,
iar incendiul cuprinde întreaga aeronavă. În această situaţie, sarcina principală a
pompierilor va consta în stingerea incendiului, în scoaterea de sub dărâmături şi
transportul victimelor.
La prăbuşirea cu şoc uşor, fuselajul rămâne relativ întreg, existând posibilitatea
ca în cazul unei intervenţii rapide a pompierilor, să se asigure salvarea oamenilor în
spaţiul de timp necesar supravieţuirii.
Ca urmare a prăbuşirii sau a altui accident aviatic, în momentul impactului cu
solul, fuselajul avioanelor poate fi cuprins de incendiul provocat de vărsarea
combustibilului.
În astfel de cazuri, timpul de supravieţuire a pasagerilor şi personalului navigant
este scurt, pentru salvarea lor fiind necesar să se ia măsuri rapide de limitare a
propagării incendiului în compartimentele cu călători. Pentru a mări posibilitatea de
salvare, este necesar ca timpul de intrare în acţiune a mijloacelor de stingere de pe
bordul aeronavei să fie de cel mult 60 sec. sau chiar mai mic.
Comandantul aeronavei şi comandantul intervenţiei trebuie să acţioneze pentru
întreruperea contactului direct al flăcării cu avionul sau pentru deplasarea acesteia
înapoi, pentru a întârzia străpungerea pereţilor fuselajului prin încălzire şi pătrunderea
fumului, a gazelor fierbinţi şi flăcărilor în încăperile aeronavei.
Una din caracteristicile accidentelor de avion soldate cu prăbuşirea la sol este
timpul redus rămas pentru executarea operaţiunilor de salvare şi pentru lupta împotriva
incendiului.
Datorită slabei rezistenţe la foc a fuselajului şi lipsei compartimentărilor
rezistente la incendiu, acesta atinge intensitatea maximă în unul-două minute, iar timpul
129
rămas la dispoziţia pasagerilor şi echipajului pentru salvare nu este mai mare de două-
cinci minute.
Din experienţa practică rezultă că accidentarea unui avion de cursă lungă are loc
cu revărsarea carburanţilor pe o suprafaţă de aproximativ 2000 m 2. Miile de litri de
kerosen sau de benzină uşoară întreţin un incendiu complex de combustibili solizi,
materiale uşoare, cauciuc etc.. Avioanele ultramoderne de călători şi mărfuri, de pildă,
au la bord cantităţi de combustibili de peste 100000 litri, care, în caz de avarie, se
revarsă pe suprafeţe de pistă astfel:
- 50 m3 acoperă o suprafaţă de 2497 m2;
- 100 m3 acoperă o suprafaţă de 5024 m2;
- 150 m3 acoperă o suprafaţă de 7508 m2;
- 200 m3 acoperă o suprafaţă de 10024 m2;
- 250 m3 acoperă o suprafaţă de 12463 m2.
Acoperirea acestor suprafeţe presupune mari cantităţi de substanţe stingătoare
(pulbere florex, spumogen şi apă) şi un însemnat număr de forţe şi mijloace, care
trebuie calculate din vreme şi prevăzute în planul unic de intervenţie al aeroportului.
Un incendiu care izbucneşte în interiorul unui avion poate distruge părţile
superioare ale fuselajului, întreaga zonă a acestuia fiind inundată cu fum şi gaze
fierbinţi. În acest caz, intrarea aerului proaspăt prin găurile fuselajului reprezintă un
pericol deosebit de mare pentru creşterea intensităţii arderii.
Deoarece, uneori, este posibil să se pătrundă în compartimentele avionului prin
uşile destinate ieşirilor, acestea fiind dispuse, la avioanele moderne, la 4,7-5 m faţă de
sol, iar folosirea auto tunurilor pentru introducerea spumei în interiorul aeronavei nu
este eficace, este nevoie să se acţioneze cu ţevile generatoare de spumă direct în
compartimente, pentru limitarea propagării incendiului în restul avionului. Pentru
introducerea în aeronavă a acestor ţevi, se vor sparge geamurile hublourilor.
Incendiul izbucnit la un avion prăbuşit degajă mari cantităţi de căldură, fum, gaze
fierbinţi şi nocive, cu efecte dintre cele mai grave asupra organismului omenesc.
a). Efectul căldurii
Pe timpul incendiului, fuselajul este supus acţiunii flăcărilor În special la
avioanele subsonice, construite din aliaj de aluminiu, are loc topirea anumitor puncte
din fuselaj, chiar după două minute de la izbucnirea incendiului.
În interiorul fuselajului, temperaturile şi fumul pot deveni periculoase într-un
interval de trei minute.
Corpul uman rezistă destul de bine la căldură. Timpul în care omul este capabil să
trăiască în condiţiile expunerii la căldură are următoarele valori:
- 5 min la 250°C;
- 10 min la 160°C;
- 20 min ia 120°C;
- 30 min la 90°C;
- 50 min la 70°C .
b). Efectul lipsei de oxigen
Atât în cazul incendiilor izbucnite la sol, cât şi al celor survenite ca urmare a
prăbuşirii avionului, nu se pune problema lipsei de oxigen ca factor de pericol pentru
supravieţuire. Aceasta întrucât procentul minim de oxigen necesar întreţinerii vieţii este
de 6%. Experienţa a demonstrat, însă, că emoţia şi tensiunea provocate de avarierea
avionului şi de incendiul izbucnit măresc nevoia de oxigen a corpului, astfel că
simptomeile de intoxicare pot apare, uneori, şi la procentele mai mari decât acest 6%.
c). Efectul fumului şi gazelor toxice
130
 Fumul şi gazele nocive fierbinţi constituie un serios factor de panică. Acestea
reprezintă şi un impediment în acţiunea de evacuare, mai ales pe timpul nopţii,
provocând, totodată, iritarea ochilor şi căilor respiratorii, acţionând în mod fatal asupra
hemoglobinei, blocând accesul oxigenului în sânge şi facilitând formarea carbo-
oxihemoglobinei.
Fumul provine din descompunerea, datorită căldurii, a materialelor plastice, a
uleiurilor servomecanismelor, de la arderea scaunelor şi covoarelor. De asemenea, cu
ocazia anumitor accidente, (turbinele motoarelor continuă să se rotească, gazele de
combustie ale focarelor exterioare sunt introduse în interior prin circuitul de aerisire,
inundând cabina cu oxid şi bioxid de carbon.
În privinţa gazelor toxice rezultate din arderea maselor plastice, trebuie să se ţină
seama de următoarele:
- la cele care conţin carbon, oxigen şi hidrogen, numai oxidul de carbon prezintă
pericol deosebit de intoxicare;
- da cele care conţin azot, acidul din compoziţia acestor materiale prezintă mare
pericol, chiar mai mare decît oxidul de carbon;
- masele plastice care conţin halogeni (clor, fluor, brom) prin ardere, în urma
pirolizei, degajă halogenuri de hidrogen, care sunt considerate mai toxice decât oxidul
de carbon. Din aiceastă cauză, toxicitatea fumului va creşte în locurile unde sunt supuse
arderii materialele plastice halogenate. Astfel, prin arderea substanţelor din p.v.c. se
degajă cantităţi foarte mari de acid cianhidric.
2. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere
a). Recunoaşterea
În momentul când se anunţă că un avion se afllă în stare „critică” (are defecţiuni
tehnice care-1 obligă să execute o aterizare forţată), comandantul intervenţiei este
obligat, prin intermediul turnului de control sau prin convorbiri radio directe cu
comandantul aeronavei (dacă are în dotare staţie de radio pe aceeaşi lungime de undă cu
cea a turnului de control), să stabilească:
- care este tipul aeronavei aflată în pericol şi lungimea pistei pe care va ateriza;
- carburantul folosit pentru propulsia motoarelor şi substanţele stingătoare ce pot
fi folosite pentru stingerea acestuia;
- numărul persoanelor aflate la bord şi starea acestora;
- numărul şi starea mijloacelor de salvare de la bordul navei şi dacă pasagerii au
fost atenţionaţi asupra păstrării calmului, în vederea prevenirii sau reducerii stării de
panică, a folosiirii mijloacelor de salvare din dotarea avionului şi a părăsirii rapide şi în
ordine a aeronavei imediat după aterizare.
La avioanele prăbuşite ca urmare a decolării sau aterizării nereuşite, după
ajungerea la locul catastrofei, comandantul intervenţiei trebuie să stabilească:
- situaţia pasagerilor şi a personalului navigant, existenţa mijloacelor de salvare
de la bordul avionului, posibilităţile concrete de salvare a acestora;
- locul incendiului, direcţia de propagare, pericolul de explozie şi măsurile ce
trebuie luate pentru evitarea acesteia;
- modul de manifestare a incendiilor pe fuselaj, în special în zona ieşirilor de
evacuare şi salvare;
- starea rezervoarelor de carburanţi, avariile produse la acestea sau la conductele
de alimentare şi necesitatea obturării lor, suprafaţa pe care s-au scurs carburanţii şi dacă
aceştia s-au incendiat ori nu;
- natura mărfurilor şi bagajelor aflate în avion şi pericolul pe care îl prezintă
acestea pentru propagarea incendiului la întregul fuselaj;
131
 - tipul motoarelor avionului, locul lor de dispunere, dacă au fost cuprinse de
incendiu şi modul de manifestare a acestuia;
- dacă au fost concentrate la locul catastrofei toate forţele şi mijloacele de pe
aeroport prevăzute a interveni conform variantelor din planul unic de intervenţie.
b). Substanţe stingătoare
Pe aeroporturi, cele mai utilizate substanţe stingătoare sunt: pulberile, spumele,
apa uşoară şi halonii.
Esenţa acţiunii de stingere cu pulberea stingătoare tip „Florex” constă în
refularea a cel puţin 300 g pulbere la 1 m3 de spaţiu închis, cea mai eficientă stingere
obţinându-se prin refularea pulberii cu ajutorul pistoalelor din dotarea autospecialelor
cu pulberi (debit 400 kg/min.), dar suprafaţa incendiată să nu depăşească 400 m2.
Pe o suprafaţă deschisă, când bate vântul sau plouă, o bună parte din praf
(aproximativ o jumătate din cantitate) se pierde. Se impune în acest caz, să se refuleze o
cantitate de 750 g de pulbere pentru fiecare metru cub din spaţiul incendiat.
În cazul incendiilor cu suprafeţe mai mari de 400 m 2, debitul de pulbere trebuie să
fie de cel puţin 1000 kg/min.
Intervenind, de exemplu, pentru stingerea unui incendiu datorat unei catastrofe la
o aeronavă cu 70000 litri combustibil în rezervor, suprafaţa pe care o ocupă acest avion
este de circa 1800 m2. Folosindu-se pentru stingere pulberea „Florex”, este necesară o
cantitate de cel puţin 4050 kg pulbere, acoperindu-se suprafaţa respectivă cu un nor de
3 metri înălţime.
Avantajul folosirii pulberii constă în faptul că aceasta înlesneşte acţiunea
servanţilor care acţionează cu spumă, ferindu-i de efectul căldurii radiate de incendiu,
prin perdeaua protectoare ce o creează.
Spuma fizică este un excelent produs de stingere, deoarece are efect de stingere
asupra carburanţilor lichizi şi solizi, izolându-i de mediul înconjurător, împiedicând
evaporarea vaporilor combustibili din substanţele supuse arderii, precum şi accesul
aerului atmosferic proaspăt în zonele de ardere. Acţiunea ei este lentă, dar sigură. Pentru
stingerea incendiului cu spumă fizică este necesar să se realizeze un strat de spumă cu
grosimea de 0,50 cm.
Calculul necesarului de spumă se face avându-se în vedere intensitatea de refulare
a spumelor (în 1/min/m2), după cum se prezintă tabelul nr. 31.

Tabelul nr. 31
Spumă fizică
Spumă chimică
(aeromecanică)
Carburantul din praf spumant
din praf marca
saponi ficat
P.G.P.
P.G.P.—S
Benzină 0,75 1,25
Kerosen, motorină şi alte produse
petroliere cu un punct de 0,50 1,50
inflamabilitate între 28°C şi 45°C
Alcool etilic 91,3% 2,84 1,60
Alcool etilic 65,6% 1,50 1,50
Eter dietilic 0,80 0,80

Refularea spumei se face imediat după stingerea flăcărilor cu pulbere stingătoare

„Florex”, acţiunea acesteia având drept sarcină răcirea părţilor fierbinţi ale avionului
132
incendiat şi evitarea reaprinderii lichidelor revărsate sau a celorlalte substanţe supuse
arderii.
Întrucât spuma refulată pe corpul avionului incendiat se distruge destul de repede,
este necesar ca operaţiunea de acoperire cu spumă a acestuia să se continue până la
evacuarea sau salvarea tuturor pasagerilor şi echipajului şi lichidarea totală a
incendiului.
Apa uşoară. în ultima vreme, pentru stingerea incendiilor carburanţilor de
avioane se foloseşte apa uşoară, obţinută dintr-un amestec de spumă cu apă, în procent
de 3%, care, prin refulare la suprafaţa carburantului revărsat, formează o peliculă cu
efecte similare spumei fizice.
Halonii. Se folosesc pentru stingerea incendiilor speciale, aşa cum s-a analizat în
subcapitolul „Stingerea incendiilor la diferite părţi ale avionului".
c). Stingerea
Stingerea incendiilor la avioanele mici.
Stingerea avioanelor mici, cum sunt avioanele de sport, avioanele utilitare
(sanitare, pentru împrăştierea antidăunătorilor şi îngrăşămintelor chimice, de voiaj etc.),
avioanele de vânătoare etc., se execută astfel:
- prima măsură ce trebuie luată de comandantul intervenţiei, dacă e posibil,
constă în schimbarea poziţiei avionului, în aşa fel ca vântul să dirijeze flăcările spre
exteriorul avionului, scoţând în afara efectului caloric al acestora carlinga avionului şi
ieşirile de evacuare practicate, apoi motoarele avionului cu rezervoarele de combustibil.
Iniţial, pentru stingere, se acţionează cu pulbere „Florex” în direcţia vântului,
îndreptându-se jeturile către uşile de coborâre, carlingă etc.
Acţionându-se cu două pistoale de praf, acestea vor fi amplasate de ambele părţi
ale fuselajului, în faţă sau în spate, jetul de pulbere fiind dirijat astfel încât flăcările care
înconjoară nemijlocit fuselajul să fie înlăturate în cele mai scurt timp posibil. Cu alte
două pistoale de pulbere, se va interveni din aceeaşi direcţie, împotriva frontului de
flăcări de pe aripi şi motoare, urmărindu-se împingerea acestora în afara fuselajului.
Prin acest mod de lucru, zona fără flăcări va fi mărită pe măsura înaintării servanţilor,
creându-se front de lucru celor care mânuiesc ţevile generatoare de spumă.
Imediat ce flăcările din vecinătatea nemijlocită a fuselajului au fost stinse (cu
ajutorul pulberii „Florex” refulată de pistoalele de pulbere), începe acţiunea de
acoperire cu spumă, de către ţevile generatoare de spumă fizică stabilite în planul unic
de intervenţie, calculate pentru fiecare tip de avion în parte. Cu ajutorul a două ţevi
generatoare de spumă, se menţine liberă calea de evacuare până la salvarea echipajului
şi a pasagerilor, iar cu alte două asemenea ţevi se execută răcirea fuselajului, începând
cu zona rezervorului de carburanţi.
Când intervenţia se face în direcţia axului longitudinal al avionului, din faţă sau
din spate, fuselajul oferă sprijin şefilor de ţeavă pentru executarea intervenţiei de
stingere cu ajutorul ţevilor generatoare.
Acoperirea cu spumă a avionului prăbuşit trebuie făcută destul de repede,
deoarece timpul de supravieţuire în fuselajul închis al avionului este de numai două-trei
minute.
După evacuarea persoanelor, se trece la lichidarea incendiului de carburanţi.
În continuarea intervenţiei, servanţii care mânuiesc ţevile generatoare de spumă,
amplasate la fel ca pistoalele pentru refularea pulberii, de ambele părţi ale fuselajului,
vor acţiona, în primul rând, asupra zonelor potenţiale de aprindere (motorul, farurile
crăpate, radiatoarele de ulei, roţile mecanismului de rulare cu frâne supraîncălzite,
anvelope arzând etc.), în scopul prevenirii reaprinderilor.
133
 Pentru stingerea metalelor arzând (aluminiu, magneziu etc.), se vor folosi
substanţele stingătoare speciale din dotarea aeroportului.
Stingerea incendiilor la avioanele mari.
Intervenţia pentru evacuarea şi salvarea pasagerilor şi echipajului şi pentru
stingerea incendiului la avioanele mari ridică probleme deosebite, determinate de
numărul mare de oameni aflaţi în pericol în aeronavă sau sub sfărâmăturile acesteia,
marile cantităţi de carburanţi aflate în rezervoarele planurilor şi sub fuselaj, uneori
scurse pe pistă pe timpul impactului cu solul, gata în orice moment să se aprindă sau
deja incendiate.
Sarcina cea mai importantă a pompierilor o reprezintă, în primă instanţă,
stingerea flăcărilor de pe fuselaj şi executarea evacuării şi a salvării oamenilor aflaţi în
pericol pe aeronavă sau sub sfărâmăturile acesteia.
Stingerea flăcărilor se realizează la fel ca la intervenţia pentru stingerea
avioanelor mici, intervenindu-se cu două-patru pistoale de refulare a pulberii „Florex”,
acţiune urmată imediat de lucrul a două-patru ţevi generatoare de spumă (numărul
ţevilor se stabileşte la calculul „zone critice” specifice fiecărui tip de avion, în funcţie de
dimensiunile acestuia), cu misiunea de răcire a fuselajului şi împiedicarea reaprinderii
acestuia. Concomitent, se destină cel puţin două ţevi generatoare pentru răcirea surselor
potenţiale de aprindere şi, eventual, pentru acoperirea carburantului revărsat.
Amplasarea forţelor şi mijloacelor şi ducerea luptei se fac, de regulă, în raport de
direcţia vântului (când putem schimba poziţia avionului) şi de modul cum s-a împrăştiat
pe teren carburantul care s-a scurs din rezervoare.
Amplasarea forţelor şi mijloacelor şi ducerea luptei se fac, fără a se ţine seama de
direcţia vântului, pe ambele părţi ale fuselajului şi pe drumul cel mai scurt. Jeturile de
pulbere se refulează astfel încât flăcările care înconjoară nemijlocit fuselajul să fie
repede înlăturate.
Calea de salvare va fi aleasă pe acea parte a avionului, care asigură drumul cel
mai scurt până la ieşirile de salvare. Dacă este necesar, această cale poate fi stabilită
chiar şi contra direcţiei de mişcare a curenţilor de aer.
Cel mai bine este ca intervenţia să se facă în direcţia axului longitudinal al
avionului, din faţă sau din spate, fuselajul constituind un sprijin pentru şefii de ţeavă.
După stingerea flăcărilor de pe fuselaj, în dreptul ieşirilor de salvare, pe toată
durata fazei de salvare şi de evacuare a călătorilor şi echipajului, maşinile de luptă îşi
vor înceta lucrul, dar vor rămâne la locul catastrofei, în măsură să intervină în caz de
nevoie. Fac excepţie maşinile de luptă care alimentează ţevile generatoare de spumă,
aflate în funcţiune pentru răcirea în continuare a fuselajului, motoarelor şi rezervoarelor,
precum şi cele care acoperă cu spumă stratul de carburanţi revărsaţi în zona critică.
Toţi servanţii maşinilor concură la desfăşurarea operaţiunilor de salvare a
oamenilor din compartimentele de călători şi a echipajului. Şoferii autospecialelor
pentru lucrul cu pulberi şi cu spumă vor executa realimentarea acestora cu substanţele
necesare continuării luptei, folosind rezerva adusă la incendiu sau cea din depozitele
aeroportului.
Momentul deschiderii uşilor de salvare şi al începerii operaţiunii de evacuare vor
fi hotărâte de comandantul intervenţiei, după consultarea prealabilă a comandantului
navei şi a comandantului aeroportului şi, bineînţeles, după realizarea lichidării
incendiului în zona critică şi constatarea că această zonă este acoperită cu spumă şi se
află în afara pericolului de reapariţie a flăcărilor.
Echipele specializate de salvatori execută următoarele operaţiuni:

134
 - instalează scările de evacuare, benzile rulante, pernele pneumatice de salvare,
autoscările mecanice sau platformele hidraulice şi scările de incendiu de pe maşinile de
luptă, în dreptul ieşirilor de evacuare şi al zonelor marcate pentru desfacerea, în vederea
realizării acestor ieşiri, când uşile normale de evacuare sunt blocate şi nu pot fi
deschise;
- execută deschiderea uşilor de evacuare sau practică deschideri în corpul
fuselajului, folosind mijloacele tehnice din dotare (fierăstraie abrazive, topoare, răngi
etc.);
- execută evacuarea persoanelor valide şi le transportă imediat la autobuzele
special destinate. Pentru grăbirea ritmului de evacuare, se vor folosi, în primul rând,
toboganele şi pernele de salvare.
Răniţii transportabili vor fi conduşi urgent la autosalvările concentrate la locul
incendiului, conform prevederilor planului unic de intervenţie, unde li se va acorda
primul ajutor medical şi apoi vor fi transportaţi la spitalele de urgenţă.
Răniţilor cu afecţiuni mai grave (hemoragii, fracturi), li se va acorda un ajutor
medical sumar direct la locul catrastrofei, după care vor fi scoşi din zonă, folosindu-se
tărgile de salvare sau alte mijloace improvizate.
Comandantul intervenţiei, prin activitatea de recunoaştere permanentă, trebuie să
stabilească locul persoanelor rănite şi blocate sub elementele de construcţie ale
avionului şi să ia urgent măsuri de acordare a primului ajutor medical pe loc şi de
salvare a acestora. Pentru îndepărtarea sfărâmăturilor sub care se află oameni, vor fi
folosite mijloacele speciale existente pe aeroport (macarale, cricuri etc.).
Concomitent cu operaţiunea de salvare se execută scoaterea şi depozitarea
bagajelor şi mărfurilor transportate.
Comandantul intervenţiei trebuie să imprime operaţiunii de salvare un ritm atât
de alert, încât acestea să se termine într-un interval de 3-5 min. de la începerea primei
intervenţii.
Stabilind că are loc scurgerea carburanţilor pe pistă sau în zona catastrofei, fapt
ce are ca urmare directă mărirea suprafeţei incendiate, comandantul intervenţiei trebuie
să ia măsuri de limitare a acestor scurgeri, realizând diguri de pămînt sau nisip sau, dacă
condiţiile de teren permit, chiar săpând mici şanţuri de canalizare a lichidului spre gropi
sau porţiuni de teren fără obiecte şi materiale în jur, de unde acesta să fie recuperat sau
stins cu uşurinţă.
După terminarea operaţiunii de salvare şi de evacuare a pasagerilor şi echipajului,
întreg efortul forţelor prezente la locul catastrofei se va îndrepta spre lichidarea
incendiului de carburant revărsat.
Stingerea incendiilor de carburanţi revărsaţi începe, de asemenea, cu lucrul
pistoalelor de refulare a pulberii „Florex”, combinat cu cel al ţevilor generatoare de
spumă.
Trebuie avut în vedere ca pistoalele de refulare a pulberii să acţioneze de la o
oarecare depărtare de lichidul incendiat, ştiindu-se că jetul compact de pulbere este
complet ineficace în stingere şi că numai norul de pulbere, înalt de 3 m, are efect asupra
flăcărilor. Jetul de spumă trebuie refulat în aşa fel, încît el să nu împrăştie carburantul
scurs din rezervoare.
Ventilarea avionului după accident.
După accident, când incendiul a fost localizat sau stins, interiorul avionului poate
fi plin cu fum sau cu gaze toxice, rezultate din descompunerea materialelor de lipit, de
izolaţie, de tapiţerie sau de amenajare.

135
 O situaţie asemănătoare poate să se producă şi în cazul când carburantul aprins
s-a revărsat în jurul aeronavei, având ca efect inundarea acesteia cu fum şi gaze nocive
fierbinţi.
În acest cazuri, este foarte important să se acţioneze pentru a se crea condiţii de
supravieţuire a persoanelor aflate la bord, când acestea nu pot fi evacuate imediat,
condiţii care să favorizeze, în acelaşi timp, şi desfăşurarea operaţiunilor de salvare de
către echipele de pompieri.
Ventilarea compartimentelor aeronavei constituie singurul mijloc potrivit pentru a
crea în interiorul acesteia, un mediu în care supravieţuitorii catastrofei să reziste.
Operaţiunea se va face fie eliminând fumul şi gazele nocive, fie făcând să
pătrundă în interior aer curat, care va îndepărta acest fum sau gazele şi va purifica
progresiv atmosfera. Pentru a aplica una sau alta din aceste metode, în unele cazuri, se
va recurge la ventilaţia naturală, deschizându-se uşile şi ferestrele avionului în partea de
sus şi de jos a acestuia, creându-se astfel un curent de aer. Pot fi folosite, în acest scop,
şi geamurile culisabile, precum şi uşa cabinei piloţilor. Cele mai bune rezultate se obţin,
însă, utilizându-se mijloacele de ventilaţie mecanică din dotarea autospecialei pentru
evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat. în cazul că uşile de evacuare sunt blocate,
pentru introducerea tuburilor de refulare a aerului curat şi absorbţia fumului şi a gazelor
nocive, se vor practica deschideri speciale în fuselaj.

VI. STINGEREA INCENDIILOR IZBUCNITE LA HANGARE

Hangarele pentru avioane sunt construcţii de gradul I-III de rezistenţă la foc,

folosite atât pentru gararea unor avioane, cât mai ales, pentru repararea şi revizia
motoarelor, având amplasate, în acelaşi complex de clădiri, atelierele mecanice de
electricitate, vopsitorie, vulcanizare etc.
Specific hangarelor sunt acoperişurile înalte, fără pod, cu elemente de construcţie
nesprijinite pe stâlpi interiori. Hangarele sunt prevăzute cu instalaţii de ventilaţie, de
încălzire (cu apă caldă, cu abur de joasă presiune sau cu aer cald), de iluminat şi de
forţă.
În aceste construcţii pot izbucni incendii:
- în hangar, când ard unul sau mai multe avioane, existând pericolul propagării
incendiului la elementele combustibile ale acoperişului;
- la elementele combustibile ale acoperişului, cu pericol de producere a unui
incendiu şi la avioanele aflate în hangar.
1. Caracteristicile incendiilor izbucnite în hangare
În general, incendiile izbucnite în hangare au caracteristici şi manifestări
asemănătoare cu cele izbucnite la garaje, însă cu proporţii şi consecinţe mult mai
grave.
Incendiile izbucnite la hangare se propagă cu repeziciune datorită:
- marilor cantităţi de lichide combustibile aflate în rezervoarele avioanelor;
- materialului combustibil din compunerea elementelor de construcţie ale
acoperişului;
- tirajului ce se formează prin deschiderea uşilor de evacuare a avioanelor.
În aceste incendii există pericolul prăbuşirii acoperişului, generat de pierderea
capacităţii portante a elementelor metalice de construcţie ale acestuia, precum şi
pericolul formării amestecurilor explozive şi al amorsării acestora în prezenţa oricărei
surse de foc deschise, dacă nu s-au luat măsuri de ventilarea întregului spaţiu afectat.
2. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere
136
 a). Recunoaşterea
Pe timpul recunoaşterii, comandantul intervenţiei trebuie să stabilească:
Când în hangare ard avioane:
- numărul de avioane incendiate, locul de izbucnire, proporţiile şi modul de
manifestare ale incendiului;
- numărul avioanelor neincendiate, dar aflate în pericol şi necesitatea protejării lor
până la evacuare;
- poziţia avioanelor incendiate faţă de vecinătăţi, căile, mijloacele şi ordinea de
evacuare rapidă a acestora, pericolul propagării incendiului de la avion la elementele de
construcţie;
- locul unde se va executa stingerea avionului incendiat.
Când ard elementele de construcţie ale hangarului:
- tipul construcţiei hangarului, starea elementelor de construcţie ale acestuia,
existenţa pericolului de prăbuşire şi zona unde este posibil să se producă, avioane sau
utilaje de preţ ce pot fi afectate de prăbuşire şi măsurile ce se impun pentru scoaterea
rapidă a acestora din zona periclitată;
- suprafaţa incendiată, direcţiile de propagare a incendiului şi necesitatea
executării unor tăieri în scopul limitării acestei propagări, pericolul incendierii
avioanelor sau altor materiale, ca urmare a căderii jeraticului sau a unor părţi aprinse din
astereală;
- numărul avioanelor din hangar aflate în pericol de incendiere sau de distrugere,
ca urmare a prăbuşirii acoperişului, măsurile ce trebuie luate pentru menţinerea
capacităţii portante a elementelor de susţinere a acestuia şi pentru protejarea avioanelor
până la scoaterea lor din zona periclitată, căile şi mijloacele ce vor fi folosire în această
operaţiune.
b). Stingerea
În situaţia producerii incendiului pe teritoriul unui hangar, comandantul
intervenţiei este obligat să organizeze acţiunea de stingere pe două sectoare de
intervenţie, şi anume:
- un sector de intervenţie, cu misiunea de localizare şi lichidare a incendiului la
avioanele incendiate şi de protejarea avioanelor vecine aflate în pericol, până la
organizarea evacuării acestora în afara hangarului incendiat. Se vor folosi, de regulă,
ţevi cu apă, cu excepţia cazului că ard carburanţi, când se va acţiona cu spumă chimică;
- un sector de intervenţie cu misiunea de localizare (lichidare) a incendiului
izbucnit la acoperiş şi de păstrare a capacităţii portante a elementelor metalice de
construcţie ale acestuia, destinându-se ţevi tip „B”, care vor acţiona din interiorul
hangarului, de pe scări culisabile fixate pe pereţii hangarului, cât mai aproape de
elementele pe care urmează să le protejeze sau să le stingă.
În cazul unui incendiu generalizat, în hangar şi la acoperişul acestuia, se
organizează un singur sector de stingere, cu dispozitivul de intervenţie amplasat pe
perimetrul hangarului şi dotat cu numărul de ţevi tip „B” şi de tunuri stabilit prin
planurile unice de intervenţie. Şi în acest caz, comandantul de intervenţie este obligat să
concentreze întregul efort al forţelor şi mijloacelor de care dispune pentru evacuarea din
hangar a cât mai multor avioane, luând, totodată, măsuri de păstrarea capacităţii
portante a elementelor metalice, până la scoaterea pe piste a aeronavelor, activitate după
care va trece la îndeplinirea misiunii de lichidare totală a incendiului.
Pentru evacuare, se vor folosi mijloacele de tracţiune din dotarea aeroportului,
sarcina executării acestei operaţiuni încredinţându-se personalului tehnic specializat de
pe aeroport.
137
 În cazul revărsării carburanţilor în hangar, comandantul intervenţiei, concomitent
cu operaţiunea de evacuare, sub protecţia jeturilor de apă pulverizată, a avioanelor
periclitate de incendiu, va realiza diguri de nisip pentru limitarea scurgerii carburanţilor
şi acumularea acestora într-o zonă unde se va executa stingerea incendiului cu jeturi de
apă compacte, când stratul de carburanţi are grosimea mai mică de 5 cm sau cu spumă
fizică, când stratul este mai gros. Ulterior se va acţiona şi asupra orificiului sau spărturii
prin care carburantul se scurge, încercându-se obturarea acestora prin astuparea cu
dopuri de lemn sau îndoirea conductelor deteriorate.
Pentru evitarea exploziei rezervoarelor cu carburanţi încălzite, ca efect al căldurii
radiate de flăcări, comandantul intervenţiei trebuie să destine ţevi cu apă pentru răcirea
acestora.
O atenţie deosebită se va acorda securităţii servanţilor, în special a celor care
acţionează de pe scări culisabile, scări fixe de incendiu sau autoscări, la înălţime, aceştia
fiind obligaţi să se asigure cu cârligele de siguranţă sau cordiţele de salvare de treptele
scărilor sau de elemente sigure ale construcţiilor.
Servanţii care acţionează în interiorul hangarului se vor amplasa cât mai aproape
de pereţii portanţi ai hangarului şi vor acţiona echipaţi cu costumele de protecţie
anticalorice şi aparatele izolante.

VII. STINGEREA INCENDIILOR IZBUCNITE

LA AVIOANELE MILITARE

1. Caracteristicile avioanelor militare

Avioanele de luptă, în comparaţie cu avioanele de călători şi mărfuri, sunt
caracterizate de următoarele elemente:
- pericolul pentru personal este concentrat într-un singur loc, de dimensiuni mici -
postul de pilotaj -, situat la partea din faţa aparatului, lucru ce favorizează intervenţia
rapidă a pompierilor pentru salvarea pilotului sau a echipajului avionului;
- singura cale de acces la postul de pilotaj o reprezintă capota din plexiglas a
aparatului, care are o grosime considerabilă (un perete construit din două straturi din
plexiglas, separate printr-un strat de aer) şi care presupune forţă fizică şi mijloace
(răngi, topoare) pentru a reuşi să se pătrundă în carlingă şi să se salveze pilotul;
- mărirea dimensiunilor avioanelor a dus la creşterea înălţimii postului de pilotaj,
caracteristică ce impune folosirea scărilor pentru a se putea executa salvarea
echipajului;
- salvarea echipajului avionului este îngreunată de spaţiul liber redus din cockpit,
când acesta este aşezat în postul de pilotaj (marginea cockpitului se găseşte la înălţimea
umerilor sau a gâtului ocupanţilor). De asemenea, salvarea este îngreunată şi de faptul
că echipajul este înconjurat de echipament şi dispozitive de comandă, dar, mai ales, că
este legat de aparat printr-o varietate de hamuri şi legături;
- pentru salvarea rapidă a echipajului, tipurile moderne de avioane sunt prevăzute
cu scaune ejectabile, care se catapultează împreună cu parbrizul, atunci când situaţii
deosebite ivite în timpul zborului, cum sunt incendiile, coliziunile etc., obligă pe piloţi
să se salveze, aceste scaune având dispozitive de securitate menite să împiedice
catapultarea nedorită a scaunului ejectabil la sol, dispozitive care se deconectează
înaintea fiecărei decolări. Servanţii care acţionează pentru salvarea piloţilor ce nu s-au
putut catapulta, trebuie să blocheze aceste scaune, pentru a evita o eventuală catapultare
pe timpul desfăşurării operaţiunii de salvare, urmată de accidentarea salvatorilor sau a
piloţilor;
138
 - armamentul aflat în dotarea avioanelor militare cuprinde mitraliere, tunuri,
bombe sau rachete.
Mitralierele pot fi fixe sau mobile, acestea din urmă fiind montate în turele.
La mitralierele încărcate, cartuşele se pot amorsa singure pe timpul incendiului,
datorită încălzirii excesive a magaziei, a ţevii sau a benzii. De asemenea, mitralierele
încărcate se pot autodeclanşa şi din cauza scurtcircuitelor electrice.
Constatând, la recunoaştere, că magaziile de muniţii din aripi sau fuselaj sunt
pline, comandantul intervenţiei este obligat să ceară echipelor de armurieri de pe
aeroportul militar să execute descărcarea, transportul şi depozitarea muniţiilor,
pompierii fiind aceia care vor asigura protecţia necesară executării acestei operaţiuni.
În ceea ce priveşte forţele şi mijloacele cu care acţionează pentru stingerea
incendiilor, comandantul intervenţiei va introduce în luptă maşinile şi echipele de
salvatori, pe aliniamente paralele cu linia de foc a mitralierelor, pentru a evita
accidentarea militarilor din cauza declanşării involuntare a acestora.
Bombele, fixate în locaşe speciale din fuselaj sau pe aripi şi expuse căldurii
generate de incendiu, pot exploda în perioada de timp cuprinsă între 2' 15" şi 15'. Pentru
a evita aceasta, comandantul intervenţiei va stabili concret, la fiecare avion, pe timpul
executării recunoaşterii, unde se găsesc fixate bombele şi va ordona imediat începerea
acţiunii de răcire a lor, destinând ţevi tip „B”. Până la eliminarea pericolului de explozie
a bombelor, el va păstra în zona incendiului un număr foarte mic de oameni (doi-trei
şefi de ţeavă), care, din poziţii acoperite (şanţuri, gropi, denivelări, canale etc.), vor
refula spumă fizică sau apă asupra locului de dispunere a bombelor, împiedicând
propagarea flăcărilor şi asigurând desprinderea acestora de avion de către armurieri.
Rachetele. Arme moderne şi de mare eficacitate, prezente pe majoritatea tipurilor
de avioane militare, rachetele sunt foarte periculoase, întrucât se găsesc montate deja pe
dispozitivele de lansare (lans rachete), care, sub influenţa căldurii excesive, se pot
declanşa.
În acest caz, factorul timp este hotărâtor, ştiindu-se că în 5 min. de la expunerea
directă a rachetei propergolul se autoaprinde dacă temperatura depăşeşte valoarea de
300°C.
Dacă explodează încărcătura rachetei, unda de şoc va produce mari distrugeri
structurii avionului, precum şi amorsarea altor încărcături explozive de pe aeronavă.
Pentru răcirea rachetelor afectate de incendiu, comandantul de intervenţie va
ordona folosirea bioxidului de carbon, pulberii „Florex” şi spumei fizică.
Materialele pirotehnice sunt folosite de avioanele militare pentru semnalizare,
luminarea câmpului de luptă, descoperirea mai uşoară a ţintelor, fotografiere etc.
Aceste materiale cuprind pulberi inflamabile cu combustie rapidă, care propagă
foarte rapid un incendiu, când sunt aprinse în cabina pilotului sau în fuselaj.
În caz de intervenţie la un avion militar, comandantul intervenţiei va cere
armurierilor de pe aeroport să scoată din lăcaşele lor conteinerele sau încărcătoarele cu
aceste materiale, pompierii asigurându-le protecţia pe timpul desfăşurării acţiunii de
recuperare. Materialele pirotehnice vor fi depuse într-un loc ferit de efectele incendiului,
iar introducerea lor în depozite se va face numai după răcirea conteinerelor şi verificarea
de către specialişti a acestora.
2. Salvarea piloţilor şi stingerea incendiului
Ţinându-se cont de faptul că singurul mijloc de acces spre echipaj rămâne capota
de plexiglas, iar aceasta, datorită grosimii ei, rezistă la foc circa 30" până la 1 minut,
comandantul intervenţiei trebuie să acţioneze pentru stingerea flăcărilor ce se manifestă
la suprafaţa fuselajului, în special în zona compartimentului unde se găsesc piloţii,
139
situată atât de aproape de rezervoarele cu combustibili, imediat după sosirea forţelor pe
aeroport.
În cazul intervenţiei la incendiile izbucnite la avioanele militare, salvarea
echipajului nu mai poate fi socotită şi executată ca o operaţiune separată, ca în cazul
intervenţiei pentru stingerea incendiilor la avioanele de transport călători, ci este absolut
necesar să se atace imediat după sosirea pompierilor, o simplă acţiune de întârziere a
propagării incendiilor fiind suficientă. în acest scop, vor fi refulate masiv substanţe
stingătoare (pulbere „Florex” şi spumă fizică), pentru limitarea propagării incendiului în
zona în care se află echipajul, pentru protecţia echipelor de salvare şi izolarea pereţilor
fuzelajului de contactul cu flăcările, timp de cel puţin 5 min. (timp în care trebuie să se
execute operaţiunea de salvare), după care se continuă lucrul până la lichidarea
completă a incendiului.
Pe timpul acţiunii de stingere la avioanele militare, trebuie să se ţină seama de
faptul că benzina şi ceilalţi carburanţi care se scurg şi ard nu reprezintă întreaga
cantitate de combustibil aflată în rezervoare, în acestea rămânând încă o însemnată
parte supusă pericolului de incendiu. Pentru a preveni aprinderea şi a acestor carburanţi
comandantul intervenţiei va lua măsuri de acoperire cu spumă a întregului corp al
avionului, a suprafeţei de pistă sau de teren pe care s-a scurs carburantul. În caz contrar
topirea conductelor sau deformarea progresivă a structurii avionului vor contribui la
scurgerea de noi cantităţi de carburant preîncălzit, favorizând dezvoltarea intensă a
incendiului.
Intervenţia la incendiile izbucnite la avioanele militare impune şi necesitatea
acţiunii de lichidare a incendiului în interiorul corpului avionului, în scopul limitării sau
excluderii pericolului exploziei recipienţilor cu gaze lichefiate aflate sub presiune. O
asemenea explozie va produce, în afara efectului distructiv - deosebit de grav, şi o
dezvoltare a arderii, care poate anihila toate eforturile depuse pentru salvarea
echipajului şi stingerea incendiului. Intrucît practica intervenţiei pentru lichidarea
incendiului izbucnit la un avion militar a demonstrat că totdeauna operaţiunea de
salvare se poate realiza în timpul de 5 min. de la prăbuşirea acestuia, este necesar să se
facă tot ce este posibil pentru a împiedica propagarea flăcărilor spre postul de pilotaj,
prelungindu-se astfel şansa ca operaţiunea de salvare să fie eficace.
În afara acestor câteva particularităţi specifice avioanelor militare, operaţiunile
intervenţiei pentru salvarea piloţilor şi stingerea incendiilor se execută după metodele ce
au fost prezentate în subcapitolul „Stingerea incendiilor la avioanele mari".

CAPITOLUL 12
INTERVENŢIA POMPIERILOR PENTRU STINGEREA INCENDIILOR,
LIMITAREA SI LICHIDAREA URMĂRILOR CATASTROFELOR
FEROVIARE ÎN OBIECTIVELE APARŢINÂND METROULUI

I. STINGEREA INCENDIILOR ÎN OBIECTIVELE UNUI METROU

Metroul este un complex de construcţii şi instalaţii amplasate în cea mai mare
parte în subteran şi realizate în scopul asigurării funcţionării normale şi în limitele
parametrilor proiectaţi a trenurilor electrice de mare viteză destinate transportului
marelui public.
1. Caracteristicile constructive ale obiectivelor unui metrou
În principiu, un metrou se compune din:

140
 - unul sau anai multe tuneluri de formă cilindrică sau paralelipipedică, în care
sunt instalate linii de cale simple sau duble precum şi şina a treia sau şina de contact de
750 V, care are rolul de a alimenta cu energie motoarele trenului electric;
- un număr variabil de staţii de metrou, în care se găsesc:
- scările de acces ce permit intrarea şi ieşirea din staţie a călătorilor;
- vestibulul şi peronul de deservire a publicului;
- încăperi social-administrative şi grupuri sanitare;
- spaţii tehnice auxiliare, în care se găsesc montate instalaţiile vitale ale metroului
(încăperi de exploatare, încăperi pentru instalaţiile şi echipamentele electrice de
iluminat, de forţă şi tracţiune, dispeceratul energetic local, centrale de ventilaţie şi
climatizare, staţii de pompare, încăperea bateriei de acumulatoare, a grupului electrogen
şi a rezervorului de combustibil, subsoluri tehnice şi ateliere de întreţinere a aparatajului
electric şi electrotehnic, instalaţii speciale de stingerea incendiilor etc.);
- un dispecerat central dotat cu cameră de comandă, echipamente electrice,
încăperi pentru tehnica electronică de calcul şi a terminalelor, încăperi pentru
mecanografie şi depozit de programe;
- unul sau mai multe depouri subterane, destinate parcării şi întreţinerii curente a
materialului rulant din subteran;
- vagoanele trenului electric de metrou;
- ateliere centrale de reparare a materialului rulant aparţinând întreprinderii de
exploatare.
Rezistenţa la foc a structurilor metroului este de gradul I-II, neadmiţându-se sub
nici o formă reducerea limitelor de rezistenţă la foc a construcţiilor de gradul II, chiar
dacă sarcina termică este mai mică de 420 M J/m2 (100 Megacalorii/m2).
Elementele şi materialele de construcţie din care se realizează structura de
rezistenţă a metroului, instalaţiile şi finisajele folosite pentru pardoseli, pereţi şi tavane
sunt de regulă incombustibile şi, numai în unele cazuri, greu combustibile.
Fac excepţie de la această regulă covoarele de masă plastică folosite pentru
izolarea pardoselilor şi lambriurilor în încăperile cu echipament electric, benzile
izolante şi antiderapante de la peroane, uşile de lemn din interiorul grupurilor sanitare,
covoarele de cauciuc destinate protecţiei personalului care lucrează cu utilajele şi
echipamentele electrice, conform normelor de protecţia muncii.
În partea subterană a metroului nu sunt admise încăperi de categoria A şi B de
pericol de incendiu, cu excepţia rezervorului de combustibil al grupului electrogen.
2. Instalaţiile electrice specifice unei staţii de metrou
a). Instalaţia de alimentare cu energie electrică din sistemul energetic general,
formată dintr-o staţie subterană de 10 KV şi din surse autonome, cum sunt:
- bateriile de acumulatoare de 220V şi 24V pentru alimentarea iluminatului de
siguranţă, a instalaţiilor de comandă, automatizare şi telemecanică;
- un grup electrogen cu motor Diesel de 750 KVA.
b). Instalaţia electrică a substaţiilor de tracţiune, care cuprinde:
Instalaţia de distribuţie de 10 KV, dotată cu o bară de consum alimentată prin doi
fideri şi o bară de transfer.
Grupuri de redresare constituite fiecare din:
- transformatoare de 1200 KVA 10/0,05 KV;
- redresori de 2500 A 865 V c.c. (c.c. = curent continuu).
Instalaţia de distribuţie de 825 V c.c. pentru tracţiune, compusă din:
- instalaţia barei pozitive, la care se conectează redresoarele şi cablurile de
alimentare a şinei a treia;
141
 - instalaţia barei negative, la care se conectează cablurile de întoarcere de la calea
de rulare.
Instalaţii de cabluri de tracţiune, formate din cabluri monofilare pozate pe pereţii
tunelului, având sarcina de a asigura cantitativ şi calitativ energia necesară vagonului.
Legarea acestora de şina a treia se face prin intermediul unor secţioneri.
Instalaţiile de servicii proprii (auxiliare) ale substaţiei de tracţiune, constituite
din:
- transformatori de 250 KVA 10/0,4 KV;
- dulapuri de distribuţie de 0,4 KV c.a. (c.a. = curent alternativ), de 220 V c.c. şi
24 V c.c.;
- bateriile de acumulatori de 220 V c.c. şi 24 V c.c.;
- redresoarele pentru încărcarea bateriilor de acumulatori.
Aceste instalaţii auxiliare asigură alimentarea circuitelor de comandă, de
protecţie şi de automatizare ale instalaţiilor de iluminat şi forţă din substaţiile de
tracţiune.
Panoul de comandă centralizată, care asigură controlul şi condecerea întregii
substaţii de la dispeceratul central energetic.
Toate aceste instalaţii sunt prevăzute cu:
- aparatură de protecţie complexă, care preîntâmpină funcţionarea în
regim anormal (scurtcircuit, suprasarcină, supratensiuni sau avarierea
echipamentelor);
- aparatură de automatizare pentru ancloşarea automată a rezervei şi reancloşarea
automată rapidă a alimentării pe partea de înaltă tensiune, pe partea de curent continuu
sau de 0,4 KV;
- instalaţii de protecţia muncii, care deconectează automat instalaţiile ce prezintă
pericol de electrocutare;
- instalaţii de semnalizare a incendiilor şi de deconectare la izbucnirea acestora.
c). Instalaţiile de joasă tensiune pentru iluminat şi forţă în staţie, care se
compun din:
Instalaţiile de iluminat, care asigură:
- iluminatul de siguranţă (se alimentează din bateriile de 220 V c.c.);
- iluminatul normal.
Instalaţiile de forţă, care asigură alimentarea cu energie electrică a
ventilatoarelor, pompelor, hidrofoarelor, puţurilor de mare adâncime, escalatoarelor
(scărilor rulante), turchineţilor, porţilor de închidere a staţiilor.
Pentru alimentarea cu curent de joasă tensiune, necesar alimentării uneltelor de
intervenţie şi de lucrări curente, cât şi pentru iluminatul suplimentar, tunelurile sunt
prevăzute cu cutii de distribuţie, amplasate la distanţa de 40-50 m una de alta, pe ambele
sensuri de circulaţie.
Fiecare cutie de distribuţie (nişte cutii dreptunghiulare, vopsite cu culoarea gri şi
amplasate la înălţimea de 1,60 m faţă de sol) are montate pe pereţii exteriori o priză
trifazică şi una nionofazică cu transformator de separaţie de 600 W şi un
întrerupător de punere sub tensiune.
Postul de transformare, cu transformatoare uscate pentru alimentarea tabloului
general de distribuţie al staţiei.
Instalaţii de semnalizare şi comandă.
Bateria de acumulatori de 220 V c.c.
Grupul electrogen cu motor Diesel şi generator de 750 KVA, care asigură cu
energie staţia, atunci cînd alimentarea este întreruptă.
142
 d). Conducerea instalaţiilor electrice. Sistemul informaţional de conducere a
instalaţiilor energetice este organizat pe mai multe nivele: local, de la punctul de
comandă centralizată din substaţie şi de la panourile sinoptice de telemecanică ale
dispeceratului central, cuplate cu staţia de telesemnalizare şi telecomandă şi liniile de
transmisie.
e). Protecţia împotriva tensiunii de pas reprezintă principala măsură de
protecţie împotriva electrocutării şi constă în legarea carcaselor echipamentelor la
centurile de împământare astfel:
- echipamentele de 10 KV (celule, transformatoare, separatoare), precum şi
ecranele şi armăturile cablurilor de 10 KV sunt conectate la priza de pământ exterioară;
- barele de nul ale tablourilor de 0,4 KV, nulul înfăşurărilor de 0,4 KV şi
carcasele echipamentelor de 0,4 KV sunt legate de armătura structurii de beton armat a
construcţiei;
- calea de rulare constituie o a treia centură de protecţie împotriva electrocutării,
de care se leagă carcasele echipamentelor de 825 V, prin intermediul unei instalaţii de
suprareglare.
Priza de pământ exterioară, aferentă instalaţiei de 10 KV, şi centura de protecţie a
tunelurilor de metrou sunt prevăzute cu un separator care se închide pe timpul cât se
lucrează în posturile de transformare, pentru a nu se crea diferenţe de tensiune între cele
două instalaţii de punere la pământ.
Apariţia unor tensiuni periculoase pe carcasele celulelor de 825 V c.c. sau ale
redresoarelor se semnalizează acustic şi optic, iar în cazul depăşirii valorilor limită
instalaţia defectă este deconectată automat.
Linia de contact (şina a treia) este protejată cu o carcasă din masă plastică.
f). Instalaţia de exploatare propriu-zisă a metroului cuprinde:
- instalaţia de centralizare electrodinamică a staţiei, cu bloc de linie automată,
instalaţii de telemecanică pentru transmiterea permanentă de date dispeceratului central
şi pentru controlul continuu de viteză;
- instalaţii de sonorizare, oeasoficare, televiziune în circuit închis,
radiocomunicaţii locale şi cu trenul electric.
Aceste instalaţii funcţionează la tensiuni cuprinse între 24 şi 220 V curent
continuu şi alternativ, reprezentând un pericol de incendiu prin masa izoilantă a
cablurilor care sunt pozate pe fluxuri, în unele cazuri împreună cu cabluri comune.
Lucrând cu curenţi foarte slabi, aceste instalaţii, aflate în stare de funcţionare, nu
constituie prin ele însele o sursă de incendiu.
3. Măsuri tehnice de prevenire şi stingere a incendiilor
În vederea prevenirii incendiilor, a limitării propagării acestora, precum şi a
stingerii lor, sunt luate următoarele măsuri tehnice:
- utilizarea transformatorilor uscaţi, a cablurilor cu izolaţie şi manta p.v.c. cu
întârziere la propagarea flăcării;
- întrebuinţarea releelor şi echipamentelor cu clasă majorată 1a curentul continuu
(3 KV) şi instalarea izolată a cablurilor de curent continuu şi de 10 KV (două trepte de
izolare);
- separarea în încăperi sau zone distincte a diferitelor categorii de cabluri,
instalaţii, echipamente, precum şi utilizarea de treceri rezistente la foc prin pereţii
despărţitori;
- instalarea unei protecţii de suprasarcină, care deconectează echipamentele la
apariţia unor suprasarcini de lungă durată;

143
 - supravegherea directă a temperaturilor, pe timpul funcţionării instalaţiilor, prin
sonde sau microrelee termice instalate pe echipamente, prin aparatură de semnalizare a
începuturilor de incendiu, dotată cu detectoare de temperatură şi de fum în încăperile de
echipamente, în podurile de cabluri etc.;
- întreruperea automată a încărcării bateriilor de acumulatoare la oprirea
ventilaţiei în încăperile respective;
- asigurarea dublei alimentări cu energie electrică a receptoarelor care participă la
stingerea incendiilor (pompe de apă, ventilatoare etc.);
- montarea unor instalaţii speciale de stingere cu apă pulverizată în tunelurile de
cabluri de sub peroane şi la subsolul de cabluri ai substaţiei de tracţiune, precum şi
ventilarea acestora.
În acele spaţii, limitate ca volum, în care nu au putut fi montate instalaţii speciale
de stingere cu apă pulverizată, sunt prevăzute instalaţii cu bioxid de carbon pentru
stingerea incendiilor izbucnite la cabluri.
4. Instalaţii de semnalizare a incendiului
Fiind considerate spaţii aglomerate, staţiile de metrou sunt prevăzute cu instalaţii
centralizate de semnalizarea incendiilor, dotate cu detectoare termice de tip velocimetrie
şi detectoare de fum sau gaze de ardere.
Dispeceratul central şi depourile subterane dispun de instalaţii de semnalizarea
incendiilor proprii.
Centralele de semnalizare sunt instalate în camera dispeceratului energetic local.
Semnalul de incendiu se transmite prin instalaţiile de telemecanică la dispeceratul
central şi la formaţia civilă de pompieri.
Spaţiile prevăzute cu detectoare automate sunt dotate şi cu butoane de
semnalizare manuală a incendiului da dispeceratul energetic local (butoanele sunt
amplasate lângă uşi, la înălţimea de 1,40 m de la pardoseală). În încăperile cu mari
valori materiale, peroane şi culoare lungi, butoanele de semnalizare sunt amplasate la
distanţa de 50-100 m unul de celălalt.
5. Instalaţii speciale de stingere
Pentru stingerea incendiilor izbucnite în obiectivele metroului s-au prevăzut
următoarele instalaţii:
a). Hidranţi de incendiu interiori, care sunt amplasaţi:
- în staţii, pe pardoseala peroanelor sau pe pereţi, astfel încât toate punctele staţiei
să fie acoperite cu două jeturi simultane;
- în tunelurile sau galeriile de circulaţie, la distanţa de maxim 45 m unul de
celălalt, în dreptul lămpilor de siguranţă.
Hidranţii sunt dotaţi cu 20 m furtun tip „C”, având ţeava cu ajutaj pulverizator.
Robineţii acestor hidranţi sunt montaţi pe pereţi, la înălţimea de 1,4 m de la
pardoseală.
Rezerva de apă pentru alimentarea acestor hidranţi o constituie puţurile de mare
adâncime forate la capetele staţiilor şi interconectate de-a lungul magistralelor.
Căminele de branşament sunt prevăzute cu racorduri fixe uscate, care permit
alimentarea reţelei interioare de apă a metroului pentru stins incendii cu ajutorul
pompelor mobile (motopompelor, maşinilor de luptă).
Reţeaua de apă pentru incendiu este realizată inelar şi prevăzută cu robineţi de
izolare a tronsonului defect (sunt montaţi şi sigilaţi în poziţia „deschis”, închiderea lor
făcându-se numai în caz de avarie).

144
 b). Instalaţii fixe de apă pulverizată. Sunt montate în încăperile cu gospodării
importante de cabluri şi sunt racordate la reţeaua de apă pentru incendii din staţie. Au o
intensitate medie de stropire a suprafeţelor protejate de minim 0,2 l/sec/m2.
Înclinarea duzelor de pulverizare este astfel aleasă, încât o singură duză stropeşte
pe verticală tot şirul de rafturi sau rastele suprapuse. Distanţa între o duză şi axul celui
mai apropiat cablu nu depăşeşte 1,5 m.
c). Instalaţii de stingere cu gaze inerte. Unele încăperi speciale, cu gospodării
importante de cabluri, sunt prevăzute cu instalaţii fixe de stingere cu gaze inerte (bioxid
de carbon sau haloni).
Asemenea instalaţii sunt montate în încăperi de tip etanş, în care spaţiul
disponibil rămas între fluxurile de cabluri nu permite instalarea conductelor cu duze
pentru pulverizarea apei, sau în locuri în care instalaţiile de stingere cu apă
pulverizată pot aduce grave prejudicii construcţiilor şi instalaţiilor (încăperile
calculatorului electronic, încă perile arhivei de programe a dispeceratului).
d). Instalaţii de ventilare. Instalaţiile de ventilaţie sunt montate: în staţii, între
staţii, în depouri, în galeriile de calbluri sau subsoluri, când acestea nu au asigurată o
ventilaţie naturală capabilă să menţină temperatura în limitele prescripţiilor tehnice. Ele
au rolul să asigure a evacuarea fumului provenit dintr-un eventual incendiu, în vederea
evacuării publicului călător aflat în pericol din cauza blocării vagoanelor sau a unui
accident şi să împrospăteze aerul viciat.
Camerele bateriilor de acumulatori sunt prevăzute cu ventilaţie naturală,
organizată printr-un tub de evacuare spre exterior. Tavanul acestor camere au o formă
înclinată, pentru a nu permite formarea pungilor de hidrogen atunci când ventilaţia
mecanică nu funcţionează (cantitatea admisă de hidrogen este de cel mult 2% ceea ce
reprezintă 50% din limita inferioară de explozie a acestuia).
În afara ventilaţiei naturale organizate, camerele de acumulatori sunt prevăzute şi
cu instalaţii mecanice de evacuare, independente de restul instalaţiilor de ventilaţie din
staţie şi aflate în legătură directă atmosfera.
Canalele de ventilaţie pentru toate instalaţiile metroului sunt confecţionate din
materiale incombustibile, iar la trecerile prin pereţii de compartimentare, sunt prevăzute
cu clapete antifoc.

6. Căile de evacuare în caz de incendiu

Fiecare staţie de metrou este prevăzută cu cel puţin două căi evacuare, prin care
publicul poate ajunge în exterior la nivelul terenului.
Tunelurile de circulaţie, precum şi scările spre exterior ale centralelor de
ventilaţie se consideră căi de salvare numai în cazurile deosebite, când căile normale de
evacuare nu pot fi utilizate.
Lungimea maximă admisă a căilor de evacuare în construcţiile subterane ale
metroului este de cel mult 160 m până la baza scării ce duce spre exterior, fapt ce
favorizează executarea unei evacuări rapide a publicului din staţie.
Dispeceratul central dispune de două căi de evacuare, din care una direct spre
exterior, iar cealaltă spre căile de evacuare ale staţiei adiacente.
7. Puncte periculoase şi pericolul de incendiu în aceste puncte
Zonele cu cel mai mare pericol de incendiu în obiectivele unui metrou sunt:
a). substaţiile de tracţiune cu încăperile pentru transformatoaare, dulapurile de
redresare, barele negative şi pozitive, încăperile pentru instalaţiile auxiliare şi de

145
ventilaţie, canalele şi tunelele cu rastele sau poduri şi puţuri verticale de cabluri,
încăperile pentru acumulatoare;
b). staţiile de metrou cu încăperile instalaţiilor de distribuţie, subsolurile de
cabluri amplasate sub peroanele staţiilor de călători, grupurile electrogene cu
rezervoarele de carburanţi, încăperile instalaţiilor de ventilaţie, dispeceratul local şi
dispeceratul energetic local
c). dispeceratul general, cu încăperile calculatorului şi ale anexelor sale, cu
rastele, canale şi puţuri de cabluri;
d). tunelurile metroului, unde pot izbucni incendii la fluxurile de cabluri pozate
pe pereţii acestora sau la vagoanele trenului electric deraiat în tunel;
e). vagoanele trenului electric, la care pot izbucni incendii la rezistenţele de
pornire (datorită scurtcircuitelor cu temperaturi de peste 1000°C), la întrerupătoarele de
putere uscate, la fluxul de cabluri (datorită defectelor de izolaţie), la motoarele de
tracţiune;
f). depourile subterane ale metroului, cu posibilitatea izbucnirii unor incendii la
vagoanele trenurilor electrice aflate pe rampele de revizie şi depanare, în spaţiile cu
utilajele aferente (transformatoare, redresoare, tablouri de distribuţie etc.) şi în atelierele
specifice unui depou (strungărie, electricitate, sudură).
Pericolul de incendiu în instalaţiile obiectivelor metroului este determinat de
prezenţa, în majoritatea instalaţiilor, a curentului electric de înaltă şi joasă tensiune
(10KV, 825V şi 0,4KV), care, în condiţiile exploatării anormale sau ale apariţiei
suprasarcinilor de. lungă durată, generează scurtcircuite capabile să aprindă marile
cantităţi de izolaţie combustibilă a cablurilor şi a altor conductori electrici.
De asemenea, pericolul de incendiu în aceste obiective mai este determinat de
existenţa rezervoarelor de carburanţi ale grupurilor electrogene din staţii şi depouri
(5-10 tone), cât şi a uleiului aflat în cuvele întrerupătoarelor cu ulei din instalaţiile
electrice (7-10 1 ulei în fiecare cuvă).
Cel mai mare pericol de incendiu în instalaţiile metroului îl prezintă canalele,
puţurile şi tunelurile de cabluri, în care sunt pozate, pe pereţi sau rastele, în poziţie
orizontală sau verticală,. numeroase fluxuri de cabluri cu secţiuni diferite şi cu lungimi
de mii de km, care alimentează din circuitul naţional instalaţiile substaţiilor de tracţiune
şi instalaţiile auxiliare specifice staţiilor de metrou, tunelurilor acestuia şi dispeceratele.
8. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere
Intervenţiile pentru stingerea incendiilor la obiectivele metroului sunt foarte
dificile.
Factori deosebiţi îngreunează intervenţia rapidă a pompierilor pentru salvarea
oamenilor şi stingerea incendiilor, pentru limitarea şi lichidarea urmărilor unor
catastrofe şi calamităţi produse în obiectivele aparţinînd metroului. Dintre aceşti factori
notăm:
- existenţa în subteran a tuturor încăperilor cu instalaţii de deservire a metroului,
dispuse departe de vestibulele şi peroanele staţiilor de metrou şi la diferite nivele;
- insuficienţa căilor de acces şi de salvare (câte două la fiecare staţie, care în faza
iniţială se folosesc aproape în exclusivitate pentru evacuarea călătorilor) şi, din această
cauză, îngreunarea deplasării grupelor de recunoaştere şi a realizării dispozitivelor
premergătoare şi de luptă;
- capacitatea redusă a instalaţiilor proprii de alimentare cu apă ale metroului
(conductă inelară cu diametrul de 80 mm);
- amplasarea la distanţe mari a surselor naturale sau artificiale de la suprafaţă
necesare alimentării cu apă a maşinilor de luptă din dotarea subunităţilor de pompieri,
146
fapt ce impune realizarea unor dispozitive lungi, uneori organizate în releu şi duce la
întârzierea intrării în luptă. În plus, aceste surse naturale şi artificiale sunt amplasate pe
marile artere de circulaţie ale capitalei, aproape tot timpul supraaglomerate, element ce
împedică sau îngreunează accesul maşinilor de luptă spre locul incendiului, dar mai ales
realizarea dispozitivelor de luptă, presupunând în acest scop interzicerea circulaţiei, în
special în zona ieşirilor de salvare şi pe itinerariile de realizare a dispozitivelor de luptă,
ori dirijarea acesteia pe căi colaterale, conform planului de cooperare cu organele de
circulaţie ale Miliţiei Capitalei;
- degajarea, încă din primele minute ale izbucnirii incendiului, a unor imense
cantităţi de fum toxic, în care predomină bioxidul de carbon şi acidul clorhidric şi care
inundă cu repeziciune peroanele, încăperile staţiilor de călători şi substaţiilor electrice
de tracţiune şi chiar tunelurile metroului. Această situaţie va genera apariţia panicii în
rândul călătorilor aflaţi în staţii şi a celor aflaţi în trenurile electrice la trecerea prin
zonele cu fum.
Pentru stingerea incendiilor în spaţiile subterane ale metroului se vor folosi
următoarele substanţe stingătoare:
- apa pulverizată, care reprezintă substanţa stingătoare principală. Se refulează de
către instalaţiile speciale de stingerea incendiilor din canalele de cabluri sau de către
ţevi tip „C” cu ajutaj pulverizator, alimentate de la hidranţii interiori amplasaţi pe o
conductă cu diametrul de 3 ţoli.
În cazul căderii alimentării din reţeaua oraşului, această conductă va fi alimentată
cu apă de către pompele proprii ale staţiei, din puţurile de mare adâncime săpate la
fiecare staţie.
În continuare, se va analiza modul de intervenţie pentru stingerea incendiilor în
cele mai vulnerabile obiective ale metroului.

II. STINGEREA INCENDIILOR IZBUCNITE ÎN SUBSTAŢIILE

ELECTRICE DE TRACŢIUNE

Dispuse toate în subteran, obiectivele metroului sunt deservite de un număr

însemnat de instalaţii alimentate cu energie electrică (pentru tracţiune, de forţă, de
iluminat normal şi de avarie, pentru ventilaţie, pentru alimentare cu apă etc.).
Obiectivul specializat în asigurarea primirii şi distribuirii energiei electrice
necesare diverşilor consumatori este „substaţia electrică de tracţiune".
Amplasată într-o construcţie de gradul I-II de rezistenţă la foc, separat sau
încorporată în edificiul unei staţii de călători, substaţia electrică de tracţiune este
compartimentată în încăperi destinate adăpostim diferitelor instalaţii componente.
Cu excepţia subsolului de cabluri, format dintr-un canal principal cu cabluri de
10KV pozate pe rafturi cu înălţimea de 0,80 m şi având ramificaţii în canale secundare
pentru fiecare încăpere, în instalaţiile substaţiei electrice pericolul de incendiu este mai
redus, datorită cantităţii mici de substanţe combustibile (izolaţia de p.v.c. a
conductorilor electrici), precum şi elementelor de automatizare, care, în situaţia
funcţionării anormale a instalaţiilor sau a apariţiei suprasarcinilor, le deconectează,
înlăturând sau reducând sursa de iniţiere a arderii şi semnalizând avaria la tabloul
central de comandă. Pe baza acestui semnal, personalul de la locul de muncă este în
măsură să lichideze începuturile de incendiu, folosind mijloacele de stingere iniţiale
(stingătoare ou bioxid de carbon şi praf sau numai cu bioxid de carbon).
Prezenţa instalaţiilor de ventilaţie în funcţiune, în momentul izbucnirii
incendiului, poate contribui la propagarea acestuia, dar, în acelaşi timp, are rolul de
147
îndepărtare din zonă a fumului rezultat din arderea p.v.c, în a cărui compoziţie
predomină gazele toxice de tipul oxidului de carbon şi, mai ales, al acidului clorhidric,
ambele cu efecte nocive asupra organismului.
La începerea acţiunii de stingere, personalul de la locul de muncă este obligat să
deconecteze instalaţia incendiată şi să oprească funcţionarea sistemului de ventilaţie,
pentru a se putea acţiona cu praf şi bioxid de carbon, în caz contrar substanţa stingătoare
putând fi absorbită de această instalaţie şi refulată în afara staţiei.
Intervenind pentru stingerea unui incendiu izbucnit în instalaţiile unei substaţii
electrice de tracţiune, când acesta nu a putut fi lichidat cu mijloace iniţiale de stingere,
comandantul intervenţiei este obligat să aducă la locul incendiului autospecialele de
stins incendii cu pulbere „Florex” şi azot, autospecialele pentru evacuarea fumului,
gazelor şi pentru iluminat şi autopompele cisternă pentru lucrul cu apă - toate în
numărul rezultat din calculul forţelor şi mijloacelor, executat la întocmirea planurilor
unice de intervenţie.
Dispozitive premergătoare de luptă trebuie să realizeze, în primul rând şi în
timpul cel mai scurt, autospecialele pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru
iluminat, cu linii pentru cel puţin două proiectoare şi două electroexhaustoare la fiecare
intrare, precum şi autospecialele pentru lucru cu pulberi şi azot, cu cel puţin un pistol de
refulare a substanţelor. Ambele tipuri de maşini se vor amplasa în imediata apropiere a
intrărilor de salvare ale fiecărei staţii.
Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere
a). Recunoaşterea
Se execută de către echipa de recunoaştere, echipată cu cizme şi mănuşi de
cauciuc şi aparate izolante.
Din compunerea acestei echipe va face parte, în mod obliatoriu, şeful staţiei sau
maistrul de schimb, pentru a conduce personalul echipei de recunoaştere, pe drumul cel
mai scurt şi mai sigur, la focar şi pentru a acţiona instalaţiile sau agregatele
nedeconectate, dar aflate în pericol.
Deplasarea echipei se face în coloană, interzicându-se pătrunderea în încăperi fără
avizul şefului staţiei sau maistrului de schimb. De asemenea, se interzice atingerea
instalaţiilor şi agregatelor sau acţionarea butoanelor sau heblurilor de pornire sau oprire
a diferitelor agregate, această sarcină revenind personalului tehnic al substaţiei, după
consultarea şi numai la cererea expresă a comandantului intervenţiei.
Pe timpul recunoaşterii, comandantul intervenţiei va stabili:
- dacă sunt persoane rămase în încăperile substaţiei electrice de tracţiune, starea
lor, necesitatea acordării primului ajutor medical sau a evacuării lor;
- locul incendiului, proporţiile acestuia, măsurile de stingere luate de către
personalul de la locul de muncă şi efectul substanţelor stingătoare (folosite asupra
evoluţiei incendiului;
- cantitatea de fum acumulată în instalaţii şi necesitatea acţionării sistemului de
ventilaţie al staţiei sau necesitatea folosirii mijloacelor specializate din dotarea
subunităţii (electroventilatoare, electroexhaustoare);
- dacă incendiul a pătruns în subsolul de cabluri, lungimea fluxului incendiat,
efectul de limitarea propagării incendiului realizat de dopurile ignifuge şi dacă au fost
puse în funcţiune instalaţiile speciale de stingere cu bioxid de carbon sau cu apă
îmbunătăţită, efectul lor asupra incendiului, necesitatea asigurării continuităţii lucrului
acestor instalaţii prin realimentarea (cele cu C02) sau alimentarea cu apă de la racordul
uscat instalat în căminul branşamentului. Această activitate se execută prin ridicarea

148
dalelor mobile de beton din podeaua fiecărei încăperi sau de pe coridor, putându-se
stabili, în condiţii de vizibilitate optimă, situaţia reală pentru fiecare ramificaţie în parte;
- starea zidului despărţitor dintre subsolul de cabluri al substaţiei şi canalele de
cabluri ce leagă substaţia electrică de tracţiune de staţia de călători (canalele cu cabluri
de 10KV, 825V şi 0,4KV), necesitatea amplasării de ţevi cu apă pulverizată pentru
interzicerea propagării incendiului la instalaţiile staţiei de călători.

b). Stingerea
Instalaţiile aferente staţiei afectate de incendiu se sting cu pulbere „Florex”
refulată de pistoalele din dotarea autospecialei pentru pulberi şi azot. Se interzice
utilizarea apei pentru stingerea instalaţiilor electrice ale substaţiei.
Pentru prevenirea accidentelor, comandantul intervenţiei trebuie să ilumineze
sectoarele de lucru, introducând proiectoare în încăperile instalaţiilor electrice ale
substaţiei. Servanţii şefi de ţeavă vor acţiona din apropierea pereţilor, mai departe de
instalaţii, fiind echipaţi în mod obligatoriu cu cizme şi mănuşi de cauciuc, cu aparate
izolante şi costume de protecţie antiealorieă.
Ţinându-se cont de prezenţa gazelor nocive (bioxid de carbon şi vapori de acid
elorhidric) şi temperaturii ridicate, comandantul intervenţiei va rula servanţii ce
acţionează în condiţii grele din 30 în 30 min. Militarii aflaţi la odihnă trebuie cazaţi în
încăperi încălzite, unde vor primi ajutor medical, hrană şi echipament uscat.
După lichidarea incendiului, comandantul intervenţiei va cere şefului staţiei
(maistrului de schimb) să pună în funcţiune instalaţia de ventilaţie a substaţiei, în scopul
evacuării fumului acumulat şi a pulberii stingătoare „Florex” depuse pe instalaţii şi
agregate, creându-se astfel condiţii optime pentru executarea recunoaşterii finale şi a
lichidării micilor focare rămase nestinse, precum şi pentru executarea cercetării
incendiului şi stabilirea cauzelor acestuia, pentru deşfăşurarea activităţilor de repunere
în funcţiune a instalaţiilor substaţiei electrice de tracţiune.
Intervenţia pentru stingerea unui incendiu la instalaţiile unei substaţii electrice de
tracţiune încorporată în construcţia staţiei de călători devine mult mai complicată,
ştiindu-se că acestea sunt amplasate la nivelurile inferioare ale obiectivului, la distanţă
mare de peroanele de călători, de intrările în staţie, de sursele de apă naturale şi
artificiale de la suprafaţa solului.
În acest caz, intervenţia pentru stingerea incendiului la aceste instalaţii se face
numai cu stingătoarele cu bioxid de carbon şi pulbere „Florex” din dotarea substaţiei de
tracţiune şi a staţiei de călători, pompierii realizând obligatoriu dispozitivele de
protecţie sau de stingere cu apă pulverizată prevăzute pentru subsolurile de cabluri,
canalele şi puţurile verticale, conform planului unic de intervenţie.

III. STINGEREA INCENDIILOR IZBUCNITE ÎN DEPOURILE SUBTERANE

PENTRU TRENURILE ELECTRICE ALE METROULUI

Depourile subterane pentru trenurile electrice ale metroului sunt construcţii de

gradul I de rezistenţă la foc, având organizarea interioară similară cu depourile de
tramvaie.
Aceste depouri dispun de:
- un sector tehnic, cuprinzând ateliere de reparaţii pentru agregatele trenului
electric;
149
 - un sector de instalaţii pentru substaţia electrică de tracţiune şi de instalaţii
electrice auxiliare (centrala de ventilaţie, posturile de trafo, transformatoare, grupuri
electrogene, secţioneri, ateliere de acumulatoare şi relee etc.);
- un sector de garare, cu un număr variabil de linii de cale suspendate pe piloni
din beton armat la 1,5 m înălţime, pe care se adună toate trenurile electrice pentru
întreţinere şi reparaţii pe timp de noapte. Acestui sector îi aparţine şi secţia de spălare (o
încăpere separată, cu două linii de cale, pe care se execută întreţinerea simultană a două
trenuri electrice).
În depourile subterane pericolul de incendiu este generat de prezenţa instalaţiilor
electrice ale substaţiei de tracţiune şi de prezenţa agregatelor vagoanelor trenului
electric.
Incendiile izbucnite în instalaţiile electrice ale unei substaţii de tracţiune au fost
analizate în prima parte a acestui capitol, stabilindu-se modul concret de acţiune în caz
de incendiu. În continuare vor fi analizate caracteristicile constructive şi modul de
acţiune pentru stingerea unui incendiu izbucnit la agregatele unui vagon sau ale unei
rame (complex format din două vagoane).
Vagoanele trenului electric, în afară de carcasa formată din cabinele pentru
mecanicul trenului electric şi cabina pentru călători, au montate pe boghiuri un
complex de instalaţii, care asigură tracţiunea şi condiţiile tehnice normale de
funcţionare a agregatelor (motoare electrice, acumulatori, rezistenţe, canale de cabluri
interioare etc).
În caz de incendiu la instalaţiile vagonului electric, de regulă, arde învelişul
protector al cablurilor electrice din mase plastice, degajându-se mari cantităţi de fum
toxic care poate afecta căile respiratorii ale oamenilor.
Intervenţia pentru stingerea unui incendiu este îngreunată de:
- distanţele mari de la sursele de apă cu debit constant, amplasate în afara
depoului, care impun folosirea sistemelor de alimentare cu apă în releu sau directă, dar
cu dispozitive foarte lungi, lucru ce necesită un timp mai îndelungat de intrare în luptă;
- prezenţa unui număr mare de vagoane, grupate pe trenuri electrice, garate pe
toate liniile depoului, care împiedică realizarea rapidă a dispozitivelor de stingere, dar,
mai ales, care ridică probleme deosebite pentru degajarea locului unde a izbucnit
incendiul;
- existenţa instalaţiilor electrice de tracţiune (şina a III-a), aflate sub tensiune şi,
deci, prezentând pericol de electrocutare a oamenilor.
Stingerea incendiului într-un depou subteran se execută la fel ca în depourile de
tramvaie şi troleibuze, cu următoarele particularităţi:
- acţionându-se într-un depou subteran, după scoaterea de sub tensiune a
instalaţiilor electrice de forţă, iluminatul de siguranţă al depoului este insuficient, fapt
ce impune deplasarea autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat
la locul incendiului, amplasarea acesteia direct în depou şi instalarea a cel puţin patru
proiectoare pe direcţiile pe care se realizează dispozitivele de intervenţie şi la locul
incendiului;
- înainte de realizarea dispozitivelor de intervenţie şi de începerea lucrului pentru
stingerea incendiului comandantul intervenţiei este obligat să verifice dacă specialiştii
depoului au executat scoaterea de sub tensiune a instalaţiilor electrice de forţă şi
iluminat şi numai după aceea să aprobe începerea lucrului;
- pentru prevenirea electrocutărilor, şefii de ţeavă vor fi echipaţi cu cizme şi
mănuşi de cauciuc;

150
 - înainte de începerea acţiunii de stingere, este bine ca, fodosindu-se locomotivele
de manevră din depou, să se aducă garnitura cu vagonul incendiat cât mai aproape de
platforma unde sunt amplasate maşinile de luptă ale pompierilor, sub protecţia
instalaţiei sprinkler în acţiune, iar după decuplarea vagoanelor neincendiate şi scoaterea
lor în tunelul metroului, să se înceapă acţiunea de stingere.

IV. STINGEREA INCENDIILOR IZBUCNITE IN CANALELE DE CABLURI

ALE INSTALAŢIILOR ELECTRICE DIN METROU

Prezente pe teritoriul tuturor obiectivelor metroului, cablurile electrice de diferite

dimensiuni, cu multiple întrebuinţări şi însumând zeci de fluxuri şi mii de kilometri
lungime, sunt periculoase la incendiu, datorită izolaţiei lor formată din hârtie, iută,
asfalt sau mase plastice.
Cauzele care provoacă aprinderea izolaţiei cablurilor sunt:
- ruperea mantalei protectoare de plumb, care are drept consecinţă străpungerea
izolaţiei între vinele cablului, urmată de aprinderea acesteia;
- suprasarcina de lungă durată, cu energie de intensitate superioară secţiunii
cablului, lucru ce duce la pierderea calităţilor izolaţiei şi la străpungerea cablului,
urmată de formarea arcului electric şi de aprinderea acestei izolaţii. În acest caz,
aprinderea poate avea loc în mai multe locuri simultan;
- curenţii turbionari, care se induc în mantaua de plumb a cablului, încălzesc
metalul şi îl topesc, în aceste locuri aprinzându-se învelişul combustibil al izolaţiei.
Cablurile se pozează în canale, tunele şi puţuri, în fluxuri sau pe pereţii
construcţiilor.
Gospodăria de cabluri este acea parte a compartimentelor instalaţiilor electrice ale
staţiei de metrou, în care sunt concentrate majoritatea cablurilor ce deservesc agregatele
acesteia. În cadrul gospodăriei de cabluri sunt folosite trei categorii principale de
cabluri:
- cabluri de forţă de înaltă tensiune;
- cabluri de forţă şi iluminat de joasă tensiune;
- cabluri de joasă tensiune pentru instalaţiile auxiliare (de comandă, control-
automatizare, telemecanică, telecomunicaţii).
În caz de incendiu la aceste cabluri, dată fiind pozarea lor în subsoluri şi canale
cu gabarite reduse (0,80-1,00 m), pe trasee întortocheate, uneori cu denivelări şi cu
multe ramificaţii din canalele principale, intervenţia ridică probleme deosebite în ceea
ce priveşte accesul pompierilor pentru stabilirea locului unde a izbucnit incendiul,
direcţia de propagare şi proporţiile atinse, ventilarea pentru evacuarea fumului şi a
gazelor nocive fierbinţi, cât şi lucrul pentru lichidarea incendiului.

1. Caracteristicile incendiilor din canalele de cabluri

Dezvoltarea incendiilor izbucnite în canalele de cabluri este favorizată de:
- prezenţa marilor cantităţi de policlorură de vinil şi a altor substanţe
combustibile (gudroane, hârtie, iută etc.) din compunerea izolaţiilor cablurilor şi a
învelişurilor de protecţie;
- temperatura specifică ridicată ce se degajă la trecerea curentului electric prin
cabluri (80-150°C), care contribuie la uscarea excesivă a izolaţiei şi la deteriorarea

151
acesteia, facilitînd, astfel, crearea condiţiilor optime pentru producerea scurtcircuitelor,
urmate de cele mai multe ori de incendii;
- funcţionarea ventilaţiei sub limitele parametrilor proiectaţi, din care cauză în
canalele de cabluri se acumulează continuu cantităţi mari de căldură, de fum şi de gaze
toxice fierbinţi neevacuate;
- tirajul ce se formează în tunelurile de cabluri lungi şi necompartimentate
regulamentar, fapt ce va determina intensificarea arderii în zonele în care a izbucnit
incendiul şi propagarea rapidă a fumului, gazelor toxice fierbinţi (cu un bogat conţinut
de oxid de carbon şi acid clorhidrie) şi a flăcărilor pe direcţia de ridicare a curenţilor de
aer permanenţi, mai ales dacă în aceste canale nu au fost montate instalaţii speciale de
stingere cu bioxid de carbon sau cu apă pulverizată.
Iniţial, incendiile izbucnite în canalele de cabluri, mai ales în condiţiile
funcţionării anormale a instalaţiilor de ventilaţie, ale lipsei sau neintrării la timp în
funcţiune a instalaţiilor speciale de stingere cu bioxid de carbon sau cu apă pulverizată,
se dezvoltă relativ încet, fără flacără, cu depăşiri mici de temperaturi, dar cu emanări de
mari cantităţi de fum şi gaze toxice fierbinţi, care inundă cu repeziciune tunelurile,
instalaţiile pe care le deservesc, încăperile staţiei, peroanele pentru călători (creând
premize pentru apariţia panicii).
Ulterior, pe măsura creşterii intensităţii arderii şi a vitezei de propagare a
incendiului, are loc un puternic schimb de gaze, favorizat de existenţa puţurilor verticale
sau a unor goluri deschise (uşi, chepenguri, guri de ventilare etc.).
În timpul arderii izolaţiei cablurilor, se dezvoltă temperaturi cuprinse între
700-1000°C şi apare pericolul formării amestecurilor explozive între oxidul de carbon
şi aer, cu limita inferioară de explozie de 12,5% (145 g/m 3), iar limita superioară de
explozie de 74% (870 g/m3), prin a căror amorsare se pot produce accidente grave.
În cazul arderii cablurilor pozate vertical în puţuri şi canale, se produce şi
fenomenul de picurare (topirea izolaţiei din mase plastice a cablurilor şi scurgerea
acesteia sub formă de picături în stare arzândă). Căzând pe sol sau pe cablurile pozate
pe rastelele (rafturile) inferioare, acestea (picăturile arzânde) vor aprinde materialele
combustibile din canale sau tuneluri, precum şi izolaţiile combustibile ale cablurilor
neincendiate. De asemenea, căzând pe părţile neprotejate ale corpului persoanelor ce
acţionează la incendiu în zonele cu cabluri, acestea vor provoca arsuri.
2. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere
a). Recunoaşterea
Recunoaşterea se execută, de regulă, pe două direcţii, folosindu-se scările ce duc
la capetele vestibulelor sau peroanelor staţiilor de călători, unde se găsesc şi trapele
(chepengurile) de acces în subsolurile şi canalele de cabluri. Comandantul va stabili, la
intrarea în staţia de metrou, misiunea grupelor de recunoaştere, itinerariile de deplasare,
locul de întâlnire şi măsurile de securitate ce trebuie respectate pe tot timpul ducerii
luptei.
Fiecare comandant de grupă de recunoaştere va verifica dacă efectivul din
subordine s-a echipat cu cizme şi mănuşi de cauciuc, aparate izolante, cordiţe de
salvare, lămpi cu acumulatori şi lămpi pentru controlul tensiunii (care se iau de la
maistrul de schimb al substaţiei electrice de tracţiune).
În compunerea fiecărei grupe de recunoaştere intră doi servanţi de pe autospeciala
de evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat, care vor transporta două-trei bobine de
cablu necesare instalării de proiectoare pentru iluminatul zonei incendiate pe timpul
executării recunoaşterii şi al ducerii luptei (pe care le vor alimenta cu energie electrică
de la prima casetă de distribuţie întâlnită după intrarea în staţie).
152
 Când fumul a inundat peronul şi vestibulul staţiei şi nu au fost evacuate toate
persoanele aflate în trenul electric sau în încăperile staţiei, comandantul intervenţiei va
acţiona în primul rând pentru iluminatul scărilor de legătură între vestibul şi suprafaţă,
cu câte cel puţin un proiector, luat fie de la o maşină de luptă (în situaţia când nu are în
dotare autospeciala pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat), fie de la
aceasta din urmă, mai puţin cele două proiectoare păstrate pentru grupele de
recunoaştere. Totodată, folosind gigafonul, acesta va interveni autoritar pentru
micşorarea fenomenului de panică, şi instaurarea ordinii necesare desfăşurării acţiunii
de evacuare a persoanelor din staţie.
Tot pe timpul recunoaşterii, comandantul intervenţiei va organiza două echipe,
formate din câte doi servanţi, dotate cu trusa sanitară, care vor executa cercetarea
spaţiilor staţiei (grupuri sanitare, garderobe, spaţii tehnice), în vederea descoperirii şi
evacuării persoanelor rătăcite sau ascunse, vor acorda primul ajutor medical şi vor
transporta persoanele rănite până la suprafaţă.
Pentru executarea misiunii, grupa de recunoaştere trebuie să fie însoţită, în mod
obligatoriu, de reprezentantul staţiei, care cunoaşte foarte bine intrările cablurilor în
staţie, traseul canalelor şi puţurilor de cabluri, gurile de acces în acestea (trape,
chepenguri etc), dispunerea subsolurilor si a pereţilor despărţitori dintre canalele de
10KV, 0,8 KV, 0,4 KV etc.
Pe timpul recunoaşterii, comandantul intervenţiei (comandantul grupei de
recunoaştere) va stabili:
- prezenţa butoanelor de scoatere de sub tensiune a şinei a treia, cerând acţionarea
lor pe loc de către personalul tehnic aflat în compunerea grupei de recunoaştere, în
scopul prevenirii accidentării prin electrocutare a personalului pe timpul executării
recunoaşterii, al realizării dispozitivelor de luptă şi al lucrului cu apă (butoanele se
găsesc fixate la capetele peronului şi la mijlocul acestuia);
- dacă sunt afişate apariţiile tensiunilor periculoase pe carcasele celulelor şi
redresoarelor şi dacă s-au luat măsuri de deconectarea instalaţiilor de curent continuu;
- existenţa, în canalul de cabluri unde s-a semnalat izbucnirea incendiului, a
curentului remanent sau a vreunui cablu nescos de sub tensiune, folosind în acest scop
aparatele de măsură din dotarea staţiei şi lămpile de control;
- dacă instalaţiile de ventilaţie au fost trecute pe poziţia „evacuare fum”, dacă au
fost acţionate capacele gurilor de aspiraţie din staţie, în scopul evitării inundării sale cu
fum, precum şi efectul acţiunii acestor instalaţii în zona de ardere (evacuarea totală a
fumului sau crearea unei atmosfere respirabile, care să permită accesul grupei de
recunoaştere şi lucrul servanţilor în canale, condiţii de vizibilitate optimă etc.);
- prezenţa instalaţiilor speciale de stingere cu apă pulverizată sau cu
bioxid de carbon, dacă au fost puse în funcţiune şi efectul pe care-1 au asupra evoluţiei
incendiului, necesitatea asigurării funcţionării în continuare a instalaţiei speciale de stins
incendii cu apă pulverizată;
- locul incendiului, proporţiile (numărul canalelor, podurilor sau puţurilor
incendiate) şi modul de manifestare a acestuia (ardere mocnită cu degajări de mari
cantităţi de fum şi gaze toxice, ardere cu flacară etc.);
- categoria, natura şi felul cablurilor şi ale izolaţiei acestora;
- locul ramificaţiilor de cabluri şi pericolul propagării incendiului în instalaţiile
substaţiei electrice de tracţiune şi în spaţiile tehnice ale instalaţiilor electrice de
tracţiune;
- pericolul prezentat de incendiul izbucnit în tunelul de cabluri pentru instalaţiile
energetice, gradul de inundare cu fum a acestora şi necesitatea protecţiei lor prin
153
acţionarea stingătoarelor cu pulberi şi bioxid de carbon sau numai a celor cu bioxid
de carbon sau prin destinarea expresă a unor ţevi cu apă cu misiune de răcire;
- locul golurilor de acces în canalele cu cabluri incendiate şi traseele cele mai
scurte de realizare a dispozitivelor de stingere;
- locul instalării proiectoarelor pentru iluminatul sectoarelor de stingere, în
vederea asigurării unor condiţii optime de lucru servanţilor;
- necesitatea introducerii în luptă a electroexhaustoarelor şi a evacuării
fumului şi gazelor în staţie, de unde va fi preluat de ventilaţia generală a acesteia şi
evacuat în afară;
- posibilitatea reală de menţinere a legăturii radio în subteran cu grupele de
recunoaştere şi cu personalul gărzii de intervenţie, precum şi a legăturii cu staţiile de
radio de pe maşinile de luptă şi cu dispeceratul central. În cazul că legătura radio nu mai
este posibilă, comandantul intervenţiei va lua măsura realizării legăturii cu sectoarele de
stingere prin fir şi prin telefoanele publice şi de serviciu instalate, în punctele vitale ale
staţiei (dispeceratul local, dispeceratul energetic, peron, vestibul etc.).
b). Substanţe stingătoare
Pentru stingerea incendiilor în canalele de cabluri, se vor folosi următoarele
substanţe stingătoare:
- bioxidul de carbon, debitat de instalaţii speciale de stingere, în canale cu
înălţimea mică (sub 80 cm), acolo unde nu pot pătrunde servanţii. Folosirea acestor
instalaţii depinde de buna compartimentare şi etanşare a canalului şi, mai ales, de
oprirea funcţionării instalaţiei de ventilaţie. Ele sunt acţionate de către personalul de la
locul de muncă;
- apa, refulată de instalaţiile speciale de stingere cu apă pulverizată instalate în
canale cu fluxuri vitale. Aceasta va prelua o mare cantitate de căldură, va răci învelişul
cablurilor neincendiate, va stinge izolaţia aprinsă, contribuind, totodată, şi la
precipitarea fumului. Când lipsesc asemenea instalaţii, se vor introduce în canale ţevi tip
„C” sau „B” cu ajutaje pulverizatoare;
- bioxidul de carbon şi pulberea „Florex” refulate cu ajutorul stingătoarelor P 125,
P 250 care se află instalate la capetele staţiilor, vor stinge flăcările de la suprafaţa
izolaţiei cablurilor. Neavând şi efect de răcire, acţiunea acestor substanţe trebuie
completată, în timpul cel mai scurt, de intervenţia cu apă;
- spuma cu coeficient mare de înfoiere, care se foloseşte în canalele de cabluri
compartimentate.
c). Stingerea
Intervenţia pentru stingerea incendiilor sau pentru limitarea şi lichidarea
urmărilor unor catastrofe în obiectivele metrolui este complicată şi de lungă durată,
fiind influenţată negativ de următorii factori:
- circulaţia intensă de pe marile artere ale Capitalei, care împiedică amplasarea
maşinilor de luptă la sursele de apă dispuse pe acestea şi, mai ales, realizarea
dispozitivelor. În scopul evitării acestor situaţii, este necesar ca încă în momentul
primirii anunţului de incendiu, să se ceară deplasarea în zona staţiei afectate a unor
echipaje de miliţie, care să dirijeze circulaţia pe alte căi;
- prezenţa unui numeros public în vagoanele trenului electric, pe peroane şi în
vestibule (în perioadele de vârf ale circulaţiei în staţii se pot găsi 1000-2000 de oameni,
iar în vagoanele trenului electric circa 1000-1200 de persoane), public care trebuie
evacuat rapid, în condiţii de securitate deplină, evitându-se producerea stării de panică.
Din această cauză şi în scopul facilitării acţiunii de evacuare a publicului, pompierii nu

154
vor putea să realizeze, în faza iniţială a intervenţiei, dispozitivele de luptă planificate
prin planurile de intervenţie;
- formarea în zona staţiei a unei mase de curioşi, care alături de persoanele
evacuate din staţie, vor îngreuna operaţiunile de realizare a dispozitivelor şi de
concentrare în imediata apropiere a intrărilor în staţie a autospecialelor pentru evacuarea
fumului, gazelor şi pentru iluminat, a autosalvărilor, a altor accesorii necesare lucrului
în subteran (proiectoare, aparate izolante, corzi şi cordiţe, costume de protecţie
anticalorică etc.), precum şi a unor agregate din dotarea întreprinderilor din zonă,
necesare pentru degajarea tunelurilor sau a staţiilor de elementele deteriorate în cazul
catastrofelor. Şi în acest caz, intervenţia organelor de ordine ale miliţiei pentru
îndepărtarea curioşilor şi eliberarea platformei de realizare a dispozitivelor de luptă, de
la maşini până la intrarea în staţie, este deosebit de necesară.
Comandantul intervenţiei va ordona ca şefii de ţeavă să fia echipaţi cu cizme şi
mănuşi de cauciuc, cu aparate izolante şi costume de protecţie anticalorice, să fie
asiguraţi cu corzi şi cordiţe şi să 1ucreze în echipe de cel puţin doi oameni.
Stingerea se organizează astfel:
Când incendiul a izbucnit la încăperile substaţiei electrice de tracţiune, situate la
nivelul vestibulului:
- un sector de intervenţie cu misiunea de localizare şi lichidare a incendiului la
dulapurile substaţiei (acţionînd cu jeturi de apă pulverizată) şi la subsolul de cabluri al
acestor încăperi (acţionând cu jet de apă compact). Tot acest sector va destina câte o
ţeava la capetele subsolului, pentru limitarea propagării incendiului la instalaţiile
substaţiei electrice de tracţiune şi la spaţiile tehnice cu instalaţiile auxiliare ale staţiei
situate la nivelul peronului;
- un sector de intervenţie cu misiunea de localizare a incendiului la nivelul
trecerilor din subsolul de cabluri incendiat, situat în vestibul, la canalul de cabluri ce
alimentează cu energie restul instalaţiei, aparţinând substaţiei aflate la nivelul
peronului şi la canalele de cabluri de sub peron.
Când incendiul a izbucnit la instalaţiile substaţiei electrice de tracţiune, situate în
încăperile de la nivelul peronului:
- un sector de intervenţie cu misiunea de localizare şi lichidare a
incendiului în canalul de cabluri de sub instalaţii sau de sub peron, prin trapele
(chepengurile) de acces de la capătul canalului.
Iniţial, comandantul intervenţiei va cere încetarea funcţionării sistemului de
ventilaţie pentru cel mult un minut, timp în care va acţiona de la capetele tunelului
(canalului) cu două stingătoare P 125 sau P 250 cu pulbere „Florex” şi bioxid de carbon.
Concomitent, la nivelul intrării în canal vor fi aduse ţevi tip „B” pentru lucrul cu apă,
aparate izolante, costume de protecţie anticalorică, rezerve de furtun, corzi, cordiţe,
bobine cu cablu, proiectoare, staţii radio etc, servanţii echipându-se pentru începerea
luptei.
După trecerea timpului de un minut, se repune sub tensiune instalaţia de
ventilaţie, în scopul evacuării fumului şi gazelor nocive fierbinţi acumulate în canalul
(tunelul) incendiat, iar în cazul existenţei instalaţiilor speciale de stins incendii cu bioxid
de carbon, şi pentru evacuarea acestui gaz inert, care poate afecta organismul
oamenilor.
Echipele de servanţi, având luminat cu proiectoare locul de intervenţie iniţial,
acţionează la intrarea în tunel cu jet de apă pulverizat. Pe măsura reducerii procentului
de fum şi a temperaturii, se trece la acţiunea cu jet compact, pentru a se stropi cu apă
zone cât mai lungi de învelişuri combustibile. Lichidarea focarelor din apropierea
155
şefilor de ţeavă se face cu ajutorul apei pulverizate, îndepărtându-se învelişurile arse,
pentru ca apa să pătrundă în pachetele de cabluri.
Foarte importantă, în această perioadă, pentru comandantul intervenţiei este
limitarea propagării incendiului la instalaţiile substaţiei electrice sau ale sectorului
tehnic auxiliar, în care scop el va destina ţevi tip „C” la trecerea fluxurilor de cabluri
prin pereţi către subsolurile instalaţiilor neafectate de incendiu. Tot atât de importantă,
chiar hotărâtoare, pentru ducerea luptei, este rezolvarea evacuării fumului şi a gazelor
fierbinţi din canalele de lucru, fără de care introducerea servanţilor în canale şi
subsoluri, în condiţii de securitate, este imposibilă. Ţinând cont de acestea, comandantul
intervenţiei va concentra în sectorul respectiv, încă de la începutul acţiunii,
electroexhaustoarele din dotarea autospecialelor pentru evacuarea fumului, gazelor şi
pentru iluminat, conform planului de intervenţie (cel puţin două maşini la fiecare staţie)
şi, în raport de situaţia concretă, va sprijini cu acestea efortul instalaţiilor de ventilaţie
din staţie.
Condiţiile deosebit de grele în care se lucrează (pericolul electrocutării,
temperatura ridicată din subsoluri, canale sau tunele, poziţii incomode, pericolul
permanent de intoxicare cu produşii arderii, predominanţi fiind oxidul de carbon şi
acidul clorhidric), impun comandantului intervenţiei o permanentă grijă pentru
securitatea servanţilor, el fiind obligat să supravegheze în permanenţă activitatea
acestora pe timpul ducerii luptei şi să-i determine să folosească integral accesoriile de
protecţie şi iluminat. Servanţii vor fi rulaţi la lucru, asigurându-li-se ajutor medical,
odihnă, servirea hranei, înlocuirea cartuşelor filtrante şi absorbante consumate sau
blocate cu particule de carbon.
La intervenţiile de acest gen, este necesară organizarea serviciului spatelui, care
răspunde de instalarea punctelor sanitare, de asigurarea rezervei de cartuşe filtrante şi
absorbante, de furtune şi de alte materiale necesare ducerii luptei.
Lungimea, sinuozitatea şi gabaritul redus ale canalelor şi tunelelor de cabluri
creează dificultăţi activităţii de supraveghere şi îndrumare a lucrului servanţilor sau
echipelor, impunând obligativitatea organizării unei bune legături radio. În mod
obligatoriu, echipele ce acţionează în subteran vor fi dotate cu câte o staţie portabilă de
radio telefon.
Grupa operativă va avea legătură telefonică cel puţin cu vestibulul şi cu cele două
capete ale tunelului în care a izbucnit incendiul.
Pentru îndeplinirea unor intervenţii de natură tehnică, comandantul acţiunii va
solicita în mod obligatoriu sprijinul inginerilor sau maiştrilor de schimb.
Acţiunea de stingere trebuie condusă cu fermitate. Fiecare hotăâîre trebuie să
reprezinte rodul consultării cu specialiştii obiectivului. Acţionându-se simultan la mai
multe nivele ale construcţiei staţiei, este nevoie ca şefii de sectoare, în primul rând, să
conducă acţiunea servanţilor în punctele cheie, rezolvând situaţiile pe loc, dar în
concordanţă cu concepţia generală a comandantului intervenţiei, concentrând efortul
întregului efectiv pentru lichidarea rapidă a incendiului şi limitarea la maximum a
pagubelor.

V. INTERVENŢIA POMPIERILOR PENTRU STINGEREA INCENDIILOR

ÎN TUNELURILE METROULUI

1. Caracteristicile incendiilor izbucnite în tunelurile metroului

Intervenţia la incendiile ce ar putea izbucni la vagoanele trenului electric ale
metroului Capitalei nu ridică probleme deosebite. Aceasta datorită faptului că prin
156
construcţie, vagoanele conţin un număr redus de materiale combustibile, sarcina termică
a acestora fiind acceptabilă. Totodată, compartimentările existente între agregatele
vagonului nu permit propagarea şi dezvoltarea rapidă a incendiului. Deosebit de
important este şi faptul că distanţa între staţii este relativ mică (1,5-2 km), iar
construirea liniei de cale sub formă de cocoaşe face ca în cazul avariei sau incendiului
produs la agregatele unui vagon al trenului electric, cu excepţia situaţiilor de catastrofă
feroviară, acesta să poată ajunge în circa unul-două minute fie în staţia de plecare, fie în
staţia următoare, datorită înclinării pantei traseului liniei de cale, când s-a produs
scoaterea de sub tensiune a şinei a treia.
Intervenţia pentru stingerea unui incendiu izbucnit la un tren avariat sau rămas
blocat între staţii se complică mult, însă, datorită următorilor factori:
- distanţa de la staţiile de plecare şi sosire până la locul de producere a
avariei măreşte timpul de ajungere a pompierilor la locul incendiului şi împiedică
realizarea în scurt timp a dispozitivelor de stingere. La mărirea timpului de
intervenţie în subteran mai contribuie şi faptul că trotuarul montat paralel cu pereţii
metroului are o lăţime de numai 60 cm şi este presărat cu elemente de structură ale căii
de rulare, cu hidranţi interiori din 40 în 40 de m şi cutii de distribuţie a energiei electrice
de 220V şi 380V, iar terasamentul căii de rulare este de tip clasic (şine metalice
montate pe traverse din beton aşezate pe obişnuitul pat de pietriş), din care cauză
deplasarea echipelor de pompieri salvatori şi a servanţilor este mult îngreunată;
- fumul rezultat din arderea izolaţiei cablurilor electrice ale motoarelor şi
agregatelor vagonului electric şi, uneori, din arderea izolaţiei cablurilor pentru
transportul energiei interstaţii şi pentru alimentarea şinei a treia, va afecta, prin
conţinutul său mărit de oxid de carbon şi acid clorhidric, căile respiratorii ale celor care
intervin fără a fi echipaţi cu mijloace de protecţie. De asemenea, în cazul nefuncţionării
sau scoaterii de sub tensiune a instalaţiilor de ventilaţie montate între staţii, fumul va
inunda cu repeziciune întregul tunel, reducînd simţitor vizibilitatea, chiar în condiţiile
iluminatului de siguranţă;
- pericolul de electrocutare rezultat din existenţa şinei a treia, care este alimentată
cu energie electrică de 820V (dacă aceasta nu a fost scoasă de sub tensiune), cât şi a
numărului mare de cabluri cu multiple funcţionalităţi, dacă incendiul de la vagoanele
trenului electric s-a propagat şi la acestea şi nu s-au luat măsuri de scoatere a lor de sub
tensiune;
- numărul şi cantitatea mare de accesorii şi agregate necesare ducerii luptei, a
căror transportare cere timp şi efort;
- imposibilitatea întrebuinţării electroexhaustoarelor sau a electroventilatoarelor
de pe autospeciale, datorită lipsei golurilor practicate în planşeul tunelului metroului, cât
şi imensele cantităţi de fum ce se acumulează în tunel şi care depăşesc cu mult
capacitatea de absorbţie şi refulare a acestor accesorii, fiind necesar să se studieze din
timp posibilităţile realizării, chiar pe timpul intervenţiei, a unui aeraj tip minier.
Intervenţia pentru stingerea incendiilor izbucnite în tunelurile metroului şi pentru
salvarea victimelor în urma catastrofelor feroviare se realizează simultan din două
direcţii, prin staţiile limitrofe tronsonului unde s-a produs incendiul sau avaria. Aceasta
presupune că operaţiunile de intervenţie vor fi executate independent de cel puţin două
subunităţi de pompieri (cele mai apropiate de locul respectiv), dar în aceeaşi ordine,
comandanţii intervenţiilor fiind obligaţi să menţină o strânsă legătură radio pentru
realizarea cooperării în subteran (care este facilitată de montarea expresă pe tavanul
tunelului a unei benzi de cupru, cu rol de antenă). Totodată, ei vor avea legătură şi cu
unitatea de pompieri de la exterior, destinînd, în acest scop, câte un radio-telefon în
157
fiecare staţie de metrou. Ulterior, prin staţiile vecine locului incendiului sau catastrofei,
se vor întinde cabluri telefonice, instalându-se posturi telefonice de legătură cu maşinile
de comandă şi cu eşalonul superior.
2. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere
La primirea anunţului de incendiu, dispecerul de serviciu al unităţii este obligat:
Să alarmeze şi să trimită la locul incendiului: formaţiile civile de pompieri din
obiectivele vecine locului accidentului, companiile de pompieri cele mai apropiate de
staţiile care încadrează locul incendiului, compania de pompieri salvatori, cu câte un
pluton la fiecare staţie, serviciul medical al unităţii.
Să ceară dispeceratului general al metroului:
- să întrerupă circulaţia trenurilor electrice din tunelul incendiat, oprindu-le în
staţiile vecine sau dirijându-le spre depouri;
- să ceară, prin mijloacele de radioficare sau alte sisteme din staţiile vecine
tunelului incendiat, ca toţi călătorii să părăsească aceste staţii, creându-se, astfel,
condiţii optime pentru pătrunderea rapidă a pompierilor în subteran, în vederea
executării recunoaşterii şi ducerii luptei;
- să verifice dacă dispeceratele locale şi tehnice au luat măsuri de scoatere de sub
tensiune a şinei a treia, indicându-le acestora să trimită specialişti cu aparate de măsură,
pentru a determina cu precizie dacă mai există curent electric pe această şină.
Să alarmeze Inspectoratul miliţiei municipiului Bucureşti, cerând acestuia,
conform planului de cooperare, să realizeze cordoane de ordine în jurul staţiilor prin
care se intervine la incendiu, să evacueze că călătorii şi să îndepărteze curioşii care
împiedică deplasarea maşinilor, realizarea dispozitivelor de luptă sau îndeplinirea altor
măsuri;
Să ceară Spitalului de urgenţă să trimită la nivelul celor două staţii autosalvări
cu personal medical specializat.
a). Recunoaşterea
Înainte de începerea recunoaşterii, comandantul intervenţiei va verifica
prezenţa personalului de ordine al staţiei şi dacă acesta a executat evacuarea
persoanelor. Când în staţie mai sunt încă oameni, folosind gigafonul, el va cere
părăsirea imediată şi în ordine a acesteia şi lăsarea liberă a scărilor pentru intervenţia
pompierilor.
În efectivul grupei de recunoaştere, în afară de comandantul intervenţiei, de
comandanţii de grupă şi de sanitarul companiei, vor mai intra: şefii de ţeavă ce vor
acţiona cu ţevile de apă (cu câte o ţeavă tip „C” şi linii de furtun tip „C”), doi servanţi
de pe autospeciala pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat cu două
proiectoare şi două bobine de cablu-proiector, grupa de pompieri salvatori ai companiei.
Întregul personal al acestei grupe va fi echipat cu mijloacele de protecţie
individuală (măşti contra fumului cu cartuş polivalent, aparate izolante, mănuşi şi cizme
din cauciuc) şi dotat cu staţii de radio portabile, accesorii de iluminat, truse sanitare,
tărgi etc.
Fiind însoţit de un maistru sau de un inginer de la substaţia electrică de tracţiune,
la intrarea în tunel, comandantul intervenţiei va cere acestuia să acţioneze încă odată
butonul de scoatere de sub tensiune a şinei a treia (aceste butoane se găsesc
fixate pe pereţii laterali ai tunelurilor, în apropierea lămpilor iluminatului de
siguranţă).
Deplasarea grupei de recunoaştere se va face în coloană câte unul, pe trotuarul
existent, de-a lungul căilor de rulare, pe lângă ambii pereţi ai tunelului sau pe
traversele căii de rulare, fără a se atinge şina a treia sau cablurile pozate pe pereţi.
158
 în acest timp, servanţii de pe maşinile de luptă vor aduce la nivelul peronului linii
de furtun tip „B” şi „C”, ţevi, cutia cu scule pentru intervenţia în tunel, topoare, corzi,
bobine de cablu proiector, electroexhaustoarele şi electroventilatoarele, tărgi şi truse de
salvare etc., apoi vor coborî pe căile de rulare platformele pe roţi de vagoneţi existente
la ambele capete ale staţiei, încărcând pe ele materialele aduse.
Echipa de transmisiuni va întinde şi ea cablurile telefonice şi le va fixa de pereţii
tunelului, transportând aparatele telefonice şi bobinele cu platforma pe roţi. Restul
servanţilor au obligaţia de a realiza, până la nivelul peronului, cu cel puţin două linii de
furtun tip „B”, dispozitive preliminare. Cu ajutorul uneia din aceste linii, se va alimenta
cu apă reţeaua interioară a metroului, prin hidranţii uscaţi de la cămine, completându-se,
astfel, necesarul de apă la locul incendiului, iar cea de-a doua va fi prelungită de-a
lungul liniei de cale, realizându-se un dispozitiv de stingere până la locul incendiului,
unde, prin distribuitor, se vor instala trei linii de furtun tip „C”.
Imediat ce a ajuns la locul incendiului sau avariei, comandantul intervenţiei va
ordona instalarea proiectoarelor şi racordarea lor la cele mai apropiate cutii de
distribuţie, cu misiunea de iluminare a zonelor de evacuare (zona uşilor vagoanelor
trenului electric). Şefilor de ţeavă le va ordona să realizeze linii de furtun cu misiunea
de răcire a carcasei vagonului incendiat şi de limitare a propagării incendiului la
vagoanele neincendiate (aceste linii vor fi racordate la hidranţii interiori, amplasaţi de
o parte şi de alta a pereţilor tunelului, în dreptul lămpilor iluminatului de siguranţă, de
la reţeaua de alimentare a acestora putându-se realiza patru ţevi tip „C” cu ajutaj
pulverizator).
La locul avariei, comandantul intervenţiei va stabili şi raporta prin staţia de radio
situaţia reală, astfel:
- numărul de vagoane avariate şi incendiate;
- prezenţa oamenilor sub dărîmături sau aflaţi în pericol din cauza incendiului,
starea acestora şi necesitatea începerii acţiunii de salvare;
- prezenţa persoanelor în vagoanele trenului electric neafectate de avarie sau
incendiu şi necesitatea scoaterii lor din vagoane. (Tehnica scoaterii din vagoane a
persoanelor este următoarea: se deschid uşile - dacă acestea sunt blocate se forţează cu
răngi - se scot scările metalice din dreptul uşilor şi se fixează pe camele acestora, după
care oamenii vor coborî în ordine unul câte unul);
- starea restului de vagoane ale trenului electric şi posibilitatea decuplării şi
scoaterii lor din zona periclitată prin împingere de către servanţii gărzii de intervenţie
care au realizat dispozitivul premergător de luptă până în apropierea locului incendiului;
- dacă instalaţia de ventilaţie amplasată între staţii funcţionează şi efectul acesteia
în zona incendiului (evacuarea fumului, condiţii de vizibilitate şi supravieţuire). Când
capacitatea acestei instalaţii de ventilaţie nu satisface nevoile de evacuarea fumului,
chiar pe timpul executării recunoaşterii, comandantul intervenţiei va cere, prin radio,
dispeceratelor locale ale celor două staţii de metrou vecine să acţioneze sistemele
proprii de ventilaţie - una pentru refularea aerului, alta pentru absorbţia fumului împins
de aerul proaspăt.
Un alt procedeu de dublarea efectului de ventilaţie constă în refularea din ambele
staţii a aerului proaspăt spre zona unde s-a produs avaria, lăsând instalaţia de ventilaţie
din interstaţii să absoarbă fumul şi gazele nocive şi fierbinţi. În cazul nefuncţionării
acestor instalaţii, se va trece la montarea sistemului de aeraj tip minier, aducându-se
urgent la locul avariei tuburile de aeraj şi agregatele de absorbţie şi refulare. Aceste
tuburi se vor racorda de-a lungul pereţilor, pe trotuar sau între liniile de cale. Întrucât
această operaţiune este greoaie şi realizabilă în timp destul de mare, procedeul se
159
recomandă a fi folosit pentru intervenţiile de lungă durată, problemă ce nu se pune în
discuţie în cazul incendiilor la instalaţiile electrice ale vagoanelor trenului electric.
b). Stingerea
Sarcina cea mai importantă a comandantului intervenţiei este înlăturarea panicii
din rândul călătorilor rămaşi blocaţi în vagoanele trenului electric, în vederea
desfăşurării normale a acţiunii de evacuare.
Folosind gigafonul, el va înştiinţa oamenii că pompierii sunt prezenţi la locul
incendiului, cerându-le să fie disciplinaţi, să nu încerce să părăsească vagoanele prin
ferestre, să se adune în ordinea: copii, femei, bătrâni, bărbaţi, la ieşirile din vagoane şi
să aştepte instalarea scărilor de salvare.
Comandantul intervenţiei va destina doi servanţi din grupa de salvatori a
companiei la fiecare vagon, care vor deschide uşile de pe partea opusă incendiului, vor
instala scara de coborâre aflată sub banchetele din dreptul uşii, vor ajuta călătorii să
coboare unul câte unul şi îi vor dirija spre staţia de evacuare, intervenind cu autoritate
pentru evitarea busculadei şi panicii.
Acţiunea de evacuare va fi condusă personal de către comandantul intervenţiei.
În situaţia când cantitatea de fum rezultată din arderea substanţelor combustibile
nu este absorbită în întregime de instalaţiile de ventilaţie, comandantul intervenţiei va
cere călătorilor să-şi ude batistele şi să-şi acopere căile respiratorii, pentru reducerea
pericolului de asfixiere a acestora.
Concomitent cu acţiunea de evacuare, se desfăşoară şi acţiunea de răcire a
vagoanelor incendiate şi de stingere a incendiului, acţionându-se cu apă pulverizată.
Este necesar, însă, ca mai întâi servanţii să desfacă capacele gurilor de vizitare de la
fiecare agregat şi apoi să se acţioneze pentru stingere.
La sosirea grupei de recunoaştere de la compania care a pătuns în tunel prin cea
de-a doua staţie, comandanţii intervenţiei se informează reciproc asupra situaţiei şi îşi
coordonează acţiunile. Comanda revine celui mai mare în grad, având însă prioritate
comandantul a cărui companie are în raionul de intervenţie tronsonul de tunel incendiat,
aceasta până la sosirea grupei operative şi constituirea comandamentului de intervenţie.
După evacuarea călătorilor, acordarea primului ajutor medical răniţilor şi
scoaterea lor din zonă, efortul întregului efectiv se va îndrepta spre lichidarea totală a
incendiului, introducându-se în luptă dispozitivele realizate de către servanţii maşinilor
de luptă, dispozitive de la care se pot realiza încă două-trei ţevi tip „C” prin distribuitor.
Dacă vagonul (vagoanele) incendiate nu este deraiat, este indicat ca după
evacuarea călătorilor acesta să fie tractat în cea mai apropiată staţie, unde se va executa
stingerea incendiului.

VI. INTERVENEA POMPIERILOR PENTRU LICHIDAREA URMĂRILOR

UNEI CATASTROFE FEROVIARE PRODUSĂ ÎNTR-UN TUNEL
AL METROULUI

Deşi rare, catastrofele feroviare în tunelurile metrourilor sunt posibile, iar în

momentul în care s-au produs ridică probleme deosebite în ceea ce priveşte organizarea
şi ducerea acţiunilor de lichidare a urmărilor acestora. O asemenea catastrofă este
caracterizată prin deraierea şi distrugerea vagoanelor trenului electric, accidentarea
călătorilor prinşi sub sfărâmături, blocarea tunelului în zona respectivă, blocarea uşilor
de acces de la vagoanele trenului electric, deteriorarea fluxurilor de cabluri pozate pe
pereţii tunelului şi scoaterea de sub tensiune a instalaţiilor electrice de iluminat, forţă,
ventilaţie, alimentare cu apă etc., concomitent, uneori, şi cu izbucnirea unui incendiu.
160
 Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere
La primirea anunţului de chemare în sprijin, dispeceratul de serviciu al unităţii va
acţiona ca în cazul stingerii incendiilor în tunelurile metroului.
La sosirea gărzii de intervenţie în apropierea staţiei de metrou vecină tronsonului
în care s-a produs catastrofa, comandantul intervenţiei va ordona:
- realizarea dispozitivului premergător de luptă;
- componenţa grupei ce-1 însoţeşte la recunoaştere (comandanţii de plutoane şi de
grupe, patru şefi de ţeavă cu ţevi tip „C” cu ajutaj pulverizator şi câte două linii de
furtune tip „C”, doi servanţi de pe autospeciala pentru evacuarea fumului, gazelor şi
pentru iluminat, dotaţi cu câte un proiector, o bobină şi cablu-proiector de 50 m şi
trepied, sanitarul şi grupa de salvatori din dotarea companiei, care va avea tărgi şi alte
mijloace de salvare din dotare, radistul companiei. Toţi aceştia vor fi echipaţi cu măşti
contra fumului cu cartuş polivalent, aparate izolante, mănuşi şi cizme de cauciuc);
- ca materiale suplimentare se iau: scări baston, căngi, aparatul de reanimare,
măşti contra fumului, truse de tăiat metale, lămpi cu acumulatori, lanterne cu baterii etc.
Când compania nu are în dotare autospeciale pentru evacuarea fumului, gazelor şi
pentru iluminat, comandantul intervenţiei va ordona servanţilor „6” de pe două maşini
de luptă să transporte proiectoarele, bobinele cablu-proiector şi trepiedele din dotarea
acestor maşini;
- modul de organizare a sectorului tehnic, numind ca şef al acestuia pe şeful de
garaj, plutonierul de companie sau pe unul din cei mai destoinici subofiţeri-şoferi
prezenţi cu maşina la locul catastrofei, care execută următoarele:
- numeşte un gradat de pază la intrarea în tunel (până la venirea organelor de
ordine ale miliţiei), cu misiunea de a nu permite nimănui intrarea în tunel decât cu
aprobarea comandantului intervenţiei sau a comandanţilor săi ierarhici. Acesta va fi
dotat cu staţie de radio portabilă, iar ulterior, cu telefon de campanie;
- organizează la nivelul peronului, până la sosirea medicului, un punct de primire
a persoanelor evacuate, de numărarea, trierea şi acordarea primului ajutor medical. (În
acest punct va acţiona personalul medical al unităţii şi cel sosit în sprijin la spitalele cele
mai apropiate sau de la spitalul de urgenţă);
- numeşte, până la sosirea organelor de miliţie, militari de pază la intrările în
staţiile de metrou, cu misiunea de a interzice intrarea în staţie a oricărei persoane fără
aprobarea sa şi instalează un proiector spre gura tunelului, alimentat de la cea mai
apropiată cutie de distribuţie;
- ordonă adunarea la nivelul peronului, într-un punct de aprovizionare, a lăzilor
cu scule pentru intervenţia la metrou, aparatului de sudură autogenă, lăzilor cu rezerva
de mijloace de protecţie individuală (măşti contra fumului, aparate izolante, cartuşe
filtrante, absorbante şi polivalente, butelii de oxigen), furtunelor tip „B” şi „C”, corzilor,
cordiţelor, electroexhaustoarerelor, electroventilatoarelor, proiectoarelor şi aparatelor de
tăiat metal manuale sau electrice din dotarea autospecialei pentru evacuarea fumului,
gazelor şi pentru iluminat;
- organizează legătura telefonică între maşina de comandă şi locul catastrofei,
trimiţând în subteran grupa de transmisiuni care să întindă cablurile telefonice necesare.
La sosirea grupei operative, comanda tuturor activităţilor punctului tehnic va fi
preluată de un ofiţer foarte destoinic din compunerea acestuia care va fi ajutat de doi-
trei ofiţeri sau subofiţeri.
Când mai sunt persoane rămase în staţie, comandantul punctului tehnic ia măsuri
de scoaterea lor la suprafaţă, destinând una-două patrule pentru căutarea şi îndrumarea
călătorilor spre ieşirile din staţie.
161
 Înainte de pătrunderea în tunel, comandantul intervenţiei este obligat ca prin
personalul tehnic ce-1 însoţeşte la recunoaştere (şeful staţiei, un inginer, un maistru din
tura de serviciu), să verifice dacă s-a executat scoaterea de sub tensiune a şinei a treia,
acţionând încă odată din butoanele de deconectare şi măsurând cu aparatele din dotare
prezenţa curentului electric în instalaţii.
Deplasarea se va executa pe linia de cale, în coloană, interzicându-se
participanţilor să se sprijine sau să atingă cablurile pozate pe pereţi.
Ajuns la locul catastrofei, comandantul intervenţiei va ordona:
- instalarea a două proiectoare, cât mai aproape de locul avariei şi racordarea lor
la prizele de pe cutiile de distribuţie amplasate pe pereţii tunelului;
- echiparea de către şefii de ţeavă a cel puţin două linii de furtun tip „C” cu ajutaj
pulverizator, cât mai aproape de peretele opus avariei, care vor fi racordate la hidranţii
instalaţi pe sol, în dreptul lămpilor de siguranţă, şi pregătite să acţioneze pentru
umectarea mediului, precipitarea fumului, localizarea şi lichidarea eventualelor incendii
produse la vagoanele trenului electric.

a). Recunoaşterea
Pe timpul executării recunoaşterii, comandantul intervenţiei stabileşte:
- numărul de vagoane deteriorate din garnitura trenului electric, prezenţa
călătorilor sub sfărâmături şi starea acestora;
- numărul persoanelor rămase blocate în vagoanele neavariate, metode, procedee
şi mijloace care trebuie folosite pentru scoaterea lor cât mai grabnică din zonă. Acţiunea
de evacuare a persoanelor valide şi a celor uşor rănite, dar neblocate sub sfărâmături,
trebuie începută imediat ce s-a ajuns la vagonul respectiv. Persoanelor uşor rănite, în
special celor cu hemoragii, li se va acorda primul ajutor medical, după care vor fi
trimise în staţia cea mai apropiată, unde şeful punctului medical va hotărî situaţia lor.
Persoanelor cu răni mai grave (fracturi, hemoragii abundente, plăgi deschise), li se va
acorda primul ajutor medical, vor fi aşezate pe tărgi şi, cu ajutorul platformelor de
transport materiale, vor fi evacuate rapid spre punctul de triere;
- numărul persoanelor rămase blocate sub sfărâmături (răniţi şi decedaţi), pentru a
căror scoatere este necesară folosirea mijloacelor tehnice din dotare, de tăiat şi ridicat.
b). Intervenţia pentru deblocarea persoanelor şi evacuarea lor
Pentru deblocarea persoanelor rămase sub dărâmături, comandantul intervenţiei
trebuie să concentreze la locul catastrofei lăzile cu scule pentru intervenţia la
catastrofele din metrou, precum şi macaralele din dotare, aparatele de sudură etc. De
asemenea, se va aduce la locul catastrofei vagonul de intervenţie p.s.i. al metroului,
garat la unul din depourile acestuia şi macaralele de 1, 10 şi 20 de tone, ce vor fi folosite
pentru îndepărtarea sfărâmăturilor şi scoaterea lor în afara tunelului.
În raport de gravitatea avariilor vagoanelor şi de numărul de persoane blocate,
comandantul intervenţiei este obligat ca, prin dispeceratul unităţii, să aducă la locul
catastrofei echipele de muncitori şi utilajele speciale de tăiat stabilite prin planurile de
cooperare dintre conducerea metroului şi marile uzine situate în apropierea staţiilor de
metrou. în acest scop, în planul de apărare al metroului se vor nominaliza sculele ce pot
fi aduse de întreprinderile vecine metroului, numărul muncitorilor şi tehnicienilor care
să le mânuiască, numărul de muncitori necesari rulajului la lucru (în condiţii grele, un
muncitor nu poate lucra mai mult de o oră fără întrerupere), care se vor ocupa în acelaşi
timp şi de aprovizionarea cu piese de schimb.
Planul de apărare trebuie să stabilească şi forţele care vor concura la acţiune, în
afara pompierilor: personal medico-sanitar (şi instrumentar medical pentru organizarea,
162
în caz de nevoie, a unui microspital de campanie în vestibulul staţiei, în vederea
executării operaţiilor de mare urgenţă), grupe sanitare din obiective, gărzi patriotice şi
subunităţi ale Ministerului de Interne şi Ministerului Apărării Naţionale etc.
c). Organizarea activităţii de dezafectare a vagoanelor avariate
Organizarea şi planificarea muncii are rol determinant în executarea rapidă a
operaţiunilor de salvare. Răspunderea acestei activităţi îi revine comandamentului de
organizare şi conducere a acţiunilor de salvare, în a cărui compunere vor intra:
comandantul sau şeful de stat major al unităţii, medicul unităţii, un reprezentant al
Direcţiei sanitare a Capitalei, directorul sau inginerul şef al întreprinderii de exploatarea
metroului, ingineri mecanici etc.
Pe baza datelor obţinute la recunoaştere, în planul de acţiune se vor stabili:
1. Numărul de vagoane la care se poate lucra simultan, de către mai multe echipe,
fără a se stânjeni una pe alta;
2. Componenţa şi dotarea fiecărei echipe. O echipă de lucru este alcătuită din:
- un lăcătuş mecanic;
- un ajutor de lăcătuş mecanic;
- un servant pompier (dotat cu ţeava de tip „C” şi staţie de radio portabilă), cu
misiunea de umectare a spaţiului în care se lucrează şi răcirea părţilor metalice asupra
cărora se acţionează cu apăratele de sudură, cât şi de menţinerea legăturii cu punctul de
comandă;
- un servant din grupa de pe autospeciala pentru evacuarea fumului, gazelor şi
pentru iluminat, dotat cu un proiector şi o bobină de cablu-proiector de 50 m, cu
misiunea de iluminarea sectorului de lucru (când lipseşte proiectorul, acest servant va
avea una-două lămpi cu acumulatori);
- unul-doi medici cu misiunea de a acorda primul ajutor medical pe loc
persoanelor rămase blocate sub sfărâmături, de a participa la salvarea persoanelor
rămase în viaţă;
3. Sculele necesare pentru lucru şi locul unde acestea se vor păstra;
4. Schimburile de rezervă ale fiecărei echipe (unul-două schimburi) care vor
rămâne în aşteptare, în apropierea locului catastrofei sau în una din cele mai apropiate
staţii;
5. Echipa de alimentare cu scule şi piese de schimb (pentru fiecare vagon);
6. Numărul de servanţi şi brancardieri (din rândul grupelor sanitare ale apărării
civile sau al membrilor gărzilor patriotice), care vor deservi fiecare vagon sau vor
sprijini activitatea de scoatere din zonă a persoanelor salvate;
7. Modul de asigurare permanentă a legăturii între punctul de comandă şi locul
intervenţiei;
8. Rezerva de scule şi accesorii de protecţie;
9. Comandantul schimbului de lucru, la fiecare sector ce se organizează de către
compania de pompieri din direcţia staţiei vecine locului catastrofei (ofiţer sau subofiţer).
d). Modul de acţiune a echipelor de lucru
Echipele acţionează iniţial pentru executarea unor deschideri în pereţii sau
plafonul vagoanelor trenului electric, când uşile acestora au rămas blocate, în scopul
pătrunderii în interior şi începerii evacuării persoanelor valide sau accidentate.
Totodată, prin aceste deschideri intră în vagon şi personalul medico-sanitar, care are
misiunea de a stabili starea fiecărui călător rămas blocat sub sfărâmături, acordând
primul ajutor medical, îndeosebi în cazul hemoragiilor grave şi al fracturilor şi stabilind
ordinea scoaterii răniţilor de sub sfărâmături. Acţiunea echipelor continuă cu degajarea
sfărâmăturilor, în vederea scoaterii răniţilor, folosindu-se mijloacele tehnice acţionate
163
cu aer comprimat sau, cu caracter de excepţie, acţionate electric, pentru a nu se mări
excesiv temperatura în zonele de lucru şi micşora şansele de supravieţuire a răniţilor.
Pe timpul acestei activităţi, comandantul intervenţiei va asigura permanent exhaustarea
şi ventilarea mediului în spaţiile de lucru. De asemenea comandantul intervenţiei,
pe baza datelor obţinute la recunoaştere, trebuie să stabilească itinerariile de deplasare
pentru degajarea sfărâmăturilor şi pentru transportarea victimelor, evitând suprapunerea
acestora. O grijă deosebită se va avea pentru executarea rulajului la lucru. Echipele nu
vor acţiona mai mult de una-două ore, pentru a li se permite recuperarea forţelor. La
expirarea timpului de lucru al unui schimb, dispecerul va anunţa prin radio încetarea
activităţii şi retragerea, urmând ca un alt schimb să-i ia locul.
Echipelor care ies din tunel, li se acordă ajutor medical, primesc porţiile de sare,
apă, lapte, hrană, asigurându-li-se, apoi, condiţii de odihnă şi refacere.
Iluminatul locurilor de muncă este hotărâtor pentru asigurarea desfăşurării unui
ritm susţinut al lucrărilor de degajare. Pentru aceasta, comandantul intervenţiei trebuie
să ia măsura aducerii la intrările celor două staţii vecine locului catastrofei a câte una-
două autospeciale pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat, precum şi a
realizării unei rezerve de bobine cu cablu proiector, cu ajutorul cărora va asigura
alimentarea proiectoarelor. În acelaşi timp, acesta trebuie să aibă în vedere faptul că, pe
timpul lucrului, becurile proiectoarelor, ca şi unele utilaje folosite, degajă temperaturi
destul de ridicate, care măresc gradul de dificultate a operaţiunilor de salvare. În
consecinţă, comandantul intervenţiei va asigura exhaustarea permanentă a căldurii şi a
gazelor nocive acumulate în zonele de lucru.
e). Asigurarea medicală a persoanelor care participă la acţiunile de
deblocare a tunelului
Membrii echipelor vor fi echipaţi obligatoriu cu: combinezoane (costume de
protecţie), mănuşi de cauciuc lungi, cizme de cauciuc, măşti contra gazelor cu cartuş
polivalent şi căşti de protecţie. Rulajul echipelor se execută după una-două ore, uneori
numai după 20 min, în raport de situaţia concretă în care se lucrează (mediu infectat,
temperaturi ridicate). Numărul orelor de odihnă a membrilor echipelor va fi dublu faţă
de orele de lucru şi, obligatoriu, în afara zonelor afectate, de regulă în staţie, în locuri
special amenajate.
La ieşirea din schimbul de lucru, membrii echipelor predau materialele cu care au
lucrat, în vederea dezinfectării lor, fac duş pe loc şi apoi se echipează cu echipament de
protecţie curat, adus din depozit.
În vederea executării prelucrării sanitare a membrilor echipelor şi a dezinfectării
echipamentului şi sculelor, pe unul din peroanele staţiei celei mai apropiate, în
cooperare cu subunităţile chimice din garnizoană, se va instala un cort cu duşuri şi un
altul cu echipament dezinfectat. Membrii echipelor care au suferit arsuri sau răni trebuie
urgent vaccinaţi, pentru prevenirea infecţiilor. Pe timpul odihnei, li se serveşte acestora
o hrană substanţială şi li se administrează tonice şi medicamente.
f). Rezerva de scule şi butelii de oxigen
Se realizează în punctul de aprovizionare cu materiale, pe peronul staţiei celei
mai apropiate de locul accidentului sau chiar în vecinătatea zonei de acţiune.
Comandantul punctului de aprovizionare este obligat să menţină o strânsă
legătură cu punctele de lucru, asigurându-le materiale necesare, desfăşurării normale a
activităţii.
De asemenea, acesta va ţine o strânsă legătură cu şeful sectorului tehnic, prin care
va asigura trimiterea la recondiţionare a sculelor folosite şi aprovizionarea cu materiale
noi.
164
 Până la schimbarea lor, buteliile de oxigen goale trebuie marcate vizibil şi
depozitate separat. Materialele rezultate din tăieri ridică, de asemenea, probleme
comandantului intervenţiei, întrucât ele trebuie scoase din zonă. Este necesară, în acest
scop, aducerea în tunel, pe liniile de cale ferată ale metroului, de macarale şi vagoane
platformă, cu ajutorul cărora să se evacueze rapid aceste materiale. Elementele grele,
care nu pot fi scoase din zonă imediat, vor fi sprijinite cu stâlpi metalici, evitându-se,
astfel, prăbuşirea lor peste echipele de muncitori şi salvatori sau peste persoanele încă
nedeblocate de sub sfărâmături.
După terminarea operaţiunilor de salvare şi de degajare a sfărâmăturilor, încheiate
printr-o recunoaştere foarte amănunţită a locului, comandantul intervenţiei va ordona
retragerea treptată a forţelor, urmând ca scoaterea din zonă a elementelor metalice ale
vagoanelor tăiate şi redarea în circulaţie a tronsonului de cale ferată pe care s-a produs
catastrofa să fie făcute de organele tehnice specializate ale întreprinderii de exploatarea
şi întreţinerea metroului.
Ultimele elemente de dispozitiv, aparţinând pompierilor, care se retrag, vor fi cele
de iluminat.
g) Aerajul tunelului în cazul căderii instalaţiilor electrice ale metroului
În situaţiile deosebite, când instalaţiile electrice din tunelul metroului au fost
afectate de catastrofă, o măsură de extremă urgenţă o reprezintă asigurarea alimentării
cu aer proaspăt a zonei în care s-a produs catastrofa, în scopul asigurării condiţiilor de
supravieţuire a persoanelor.
În acest caz, trebuie să se organizeze aerajul tip rninier, aducându-se şi
montându-se în tunel, de la locul catastrofei, până la cea mai apropiată staţie, două
coloane de tuburi de aeraj (una pentru refularea aerului curat din atmosferă şi alta pentru
evacuarea aerului viciat şi a vaporilor şi gazelor calde ce se acumulează în partea
superioară a tunelului, ca urmare a funcţionării agregatelor şi proiectoarelor).
În staţie se vor monta electroventilatoare şi electroexhaustoare puternice, capabile
să asigure necesarul de aer proaspăt şi împrospătarea celui viciat.

165