UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

Facultatea Cadastru, Geodezie şi Construcţii

Catedra Securitatea Activităţii Vitale

STABILITATEA CONSTRUCŢIILOR

ÎN CONDIŢII DE INCENDIU

Ciclu de prelegeri

Chişinău
U.T.M.
2007
1
 Ciclul de prelegeri la disciplina Stabilitatea
construcţiilor în condiţii de incendiu este destinat
studenţilor U.T.M. care îşi fac studiile la specialitatea
582.5 – Inginerie Antiincendii şi Protecţia Civilă pentru a
facilita însuşirea materialului prevăzut de programa de
învăţământ la disciplina cu aceeaşi denumire. Este prima
lucrare de acest gen în limba română în şirul disciplinelor
de specialitate şi va fi un suport eficient atât pentru
studenţii facultăţii de construcţii, cât şi pentru profesorii
care vor preda disciplina menţionată.

Responsabil de ediţie: conf. univ. dr. E. Olaru

Recenzent: conf. univ. dr. N. Soroceanu

© U.T.M., 2007
Redactor: Elvira Gherghişteanu

Bun de tipar 15.06.07. Formatul hârtiei 60x84 1/16.

Hîrtie ofset. Tipar RISO Tirajul 100 ex.
Coli de tipar 4,0 Comanda nr. 101.

U.T. M., 2004, Chişinău, bd. Ştefan cel Mare, 168.

Secţia Redactare şi Editare a U. T. M.
2068, Chişinău, str. Studenţilor, 9/9.

2
 Introducere

Dezvoltarea tehnico-ştiinţifică, tehnologică şi de construcţii

în diverse domenii ale activităţii umane cu utilizarea unui număr
considerabil de materiale şi substanţe cu pericol de incendiu şi
explozie, tendinţele de sporire a suprafeţei şi înălţimii clădirilor de
locuit, publice şi industriale necesită o atenţie permanentă faţă de
problemele ce ţin de prevenirea şi stingerea incendiilor. Incendiile
ca fenomen pot avea diverse forme, însă toate în final se reduc la
reacţia chimică dintre substanţele combustibile şi oxigenul din aer.
Fiind controlată, această reacţie, care poartă denumirea de ardere,
aduce beneficii colosale umanităţii, ca sursă de energie şi căldură,
dar atunci când este scăpată de sub control, ea poate provoca
pagube considerabile materiale şi umane.
Scopul principal al activităţilor de profilaxie a incendiilor
este: prevenirea incendiilor; asigurarea condiţiilor pentru localizarea
şi lichidarea cu succes a incendiilor; asigurarea condiţiilor de
evacuare a oamenilor, animalelor şi bunurilor materiale. Acest scop
poate fi atins printr-un şir de măsuri constructive şi soluţii de
compartimentare spaţială a încăperilor.
Printre cele mai însemnate soluţii constructive sunt
menţionate acelea care împiedică aprinderea şi asigură rezistenţa la
foc necesară a elementelor de construcţii şi a clădirilor în ansamblu.
O însemnătate, deloc neglijabilă, pentru reducerea pagubei
materiale de la un posibil incendiu şi asigurarea securităţii evacuării
oamenilor o au construcţiile antifoc speciale, aşa ca: pereţii şi
planşeele antifoc, pereţii şi planşeele rezistente la foc, pereţii şi
planşeele rezistente la explozie, construcţiile de protecţie antifum,
construcţiile ce asigură evaluarea oamenilor în condiţii de
securitate.
De menţionat, că elaborarea şi realizarea soluţiilor tehnice şi
organizatorice de protecţie contra incendiilor a obietivelor
economice sunt un element organic şi indispensabil al activităţii
proiectanţilor, constructorilor şi utilizatorilor şi se efectuează în
baza cerinţelor actelor normative în vigoare.

3
 1. Materiale de construcţii

1.1. Proprietăţile de bază al materialului de construcţii

1.1.1. Clasificarea materialelor de construcţii conform

provenienţei, destinaţiei şi capacităţii de ardere

Conform provenienţei, materialele de construcţii pot fi

divizate în două grupe: naturale şi artificiale.
Naturale numim aşa materiale, care se întâlnesc în natură în
stare gata şi pot fi folosite în construcţii fără o prelucrare
considerabilă.
Artificiale numim materialele de construcţii care nu se
întâlnesc în natură, dar care se confecţionează prin diverse procese
tehnologice.
Conform destinaţiei, materialele de construcţii se divizează
în următoarele grupe:
- materiale destinate pentru înălţarea pereţilor (cărămida,
lemnul, metalele, betonul, betonul armat);
- materialele liante (cimentul, varul, ipsosul), utilizate pentru
căpătarea articolelor netratate termic, a zidăriei şi tencuielii;
- materialele termoizolatoare (gazobetonul, betonul spongios,
pâsla, vata minerală, masele plastice spongioase etc.);
- materiale pentru finisare şi făţuire (rocile pietroase, plăcile
ceramice, diverse mase plastice, linoleumul etc.);
- materiale pentru acoperişuri, învelitori, hidroizolare (tabla
de oţel pentru acoperişuri, olanele, foile din azbestciment, ardezia,
cartonul gudronat, izolul, brizolul, izolul poros etc.).
Conform combustibilităţii (inflamabilităţii), materialele de
construcţii se divizează în trei grupe:
- necombustibile (care nu ard),
- greu combustibile (care ard doar în prezenţa sursei de
aprindere),
- combustibile (care ard).

4
 Tradiţional s-a convenit a considera necombustibile acele
materiale care nu ard, nu mocnesc şi nu se carbonizează sub
acţiunea flăcării deschise sau a temperaturii înalte;
Greu combustibile – materialele care se aprind şi ard numai
sub acţiunea asupra lor a focului deschis;
Combustibile – materialele, arderea cărora continuă după
înlăturarea sursei de aprindere de la care au fost aprinse.
Această tendinţă şi-a găsit oglindire în STAS 12.1.004 – 89
la clasificarea materialelor şi substanţelor conform combustibilităţii.
În conformitate cu cerinţele acestui standard din grupa materialelor
şi substanţelor combustibile sunt evidenţiate cele uşor combustibile
(uşor inflamabile).
Uşor combustibile (inflamabile) sunt numite materialele şi
substanţele capabile să se aprindă de la acţiunea de scurtă durată
(<30s) a unei surse de aprindere cu energie redusă (flacăra
chibritului, scânteia, mucul de ţigară nestins ş.a.).
Indicii cantităţii ce determină apartenenţa materialelor la o
grupă sau alta de combustibilitate se vor studia în materialul ce va
urma.

1.1.2. Proprietăţile fundamentale ale

materialelor de construcţii

Densitate – mărime fizică definită prin raportul dintre masa

şi volumul unui corp, masă specifică.

ρ =m/V, g/cm3 (kg/m3). (1.1)

Densitatea majorităţii materialelor de construcţii este mai

mare de o unitate, cu excepţia lemnului şi a unor mase plastice.
Pentru materialele pietroase densitatea variază în limitele 2,2…3,3
g/cm3 , pentru materialele organice (lemnul, bitumul, gudronul,
lacurile, masele plastice) – 0,9…1,6 g/cm3 şi pentru metalele feroase
(oţelul, fonta) – 7,25…7,85 g/cm3.

5
 Densitate medie ( ρm ) – a unui corp neomogen din punct
de vedere al distribuţiei maselor: mărime fizică şcolară definită prin
raportul dintre masa unui element de volum ( ∆m ) al corpului şi
volumul ( ∆V ) acelui element ( ρm = ∆m / ∆V ). Volumul
materialului V1 se stabileşte conform dimensiunilor exterioare ale
epruvetei sau după volumul de lichid substituit (dislocuit):

ρ0 =m/V1 , (1.2)

unde: V1 – volumul materialului în stare naturală

Masa volumică a materialelor în vrac (nisip, pietriş etc.)
determinată cu considerarea golurilor dintre particule este numită
masă în grămadă (vrac).
Masa volumică (aparentă) a majorităţii materialelor de
construcţii este mai mică decât densitatea lor. Numai pentru
materialele absolut dense (sticla, metalele, lichidele) valorile
densităţii şi masei volumice (densităţii aparente) coincid.
În funcţie de densitate şi porozitate masa volumică a
materialelor de construcţii variază de la 20…7850 kg/m3.
Creşterea umidităţii materialului majorează densitatea
aparentă a acestuia.
Porozitatea reprezintă proporţia în care volumul aparent al
unui material este format din pori:

ρ − ρ0
P= ⋅ 100% , (1.3.)
ρ

De porozitate sunt legate un şir de proprietăţi esenţiale ale

materialelor de construcţii, aşa ca: rezistenţa, absorbţia de apă,
permeabilitatea la apă, conductibilitatea termică, rezistenţa la
îngheţ-dezgheţ, fonopermeabilitatea etc. Materialele cu porozitate
mare au rezistenţă scăzută şi nu sunt utile pentru construcţiile
portante, fiind folosite, în principal ca materiale pentru izolare
termică. Porozitatea materialelor de construcţii se schimbă de la 0
6
(oţel, sticlă) până la 85% (betonul spumant, masele plastice poroase
ş.a.).

Proprietăţile termofizice

Conductibilitatea termică – capacitatea materialului de a

transmite fluxul termic prin stratul propriu care apare ca rezultat a
diferenţei de temperaturi pe suprafeţele încălzită şi neîncălzită.
Termoconductibilitatea se ia în consideraţie la selectarea
materialelor pentru elementele îngrăditoare ale clădirilor (pereţii
exteriori, acoperişurile, învelitoarele etc.) destinate păstrării căldurii
în încăperi, precum şi la calcularea construcţiilor la rezistenţă la foc.
Perioadele de căldură Q pe durata de timp τ printr-un
perete omogen plan la o diferenţă constantă de temperaturi pe
suprafeţele acestuia (t1 – t2 ) se determină după formula:

F ( t1 − t2 )
Q= λ , (1.4)
δ

unde λ – coeficientul de termoconductibilitate, W/(m · 0C);

F – aria suprafeţei peretelui, m2;
δ – grosimea peretelui, m.
Din formula (1.4) reiese că:

Qδ
λ= . (1.5)
F ( t1 − t 2 )

Valoarea numerică a coeficientului de termoconductibilitate

se determină când δ =1m, F=1m2, t1 – t2=10C şi τ =1h. Ea este
egală cu cantitatea de căldură în jouli, care trece printr-un perete cu
grosimea de 1m, suprafaţa de 1m2, în timp de 1 oră la diferenţa
temperaturilor pe suprafeţele peretelui de 10C.
Termoconductibilitatea depinde în mare măsură de
porozitatea şi structura materialului, însă asupra acestuia pot
7
influenţa umiditatea şi temperatura. La umezirea materialului
termoconductibilitatea acestuia creşte, deoarece coeficientul de
termoconductibilitate al apei este de 25 ori mai mare decât al
aerului. Termoconductibilitatea materialelor depinde de asemenea
de temperatură, de aceea la calcularea rezistenţei la foc a
materialelor de construcţii se ţine cont de schimbarea coeficientului
de termoconductibilitate la creşterea temperaturii.
Capacitatea termică – proprietatea materialului de a
absorbi căldura la încălzire. Este caracterizată de coeficientul
termocapacităţii, care indică căldură în jouli ce trebuie consumată
pentru a încălzi 1kg de material cu 10C.
Capacitatea termică ca şi termoconductibilitatea nu este o
constantă fizică a materialului, ea se schimbă în funcţie de
temperatură.
Alături de termoconductibilitate, capacitatea termică este
folosită în calculele de rezistenţă la foc a elementelor de construcţii.
Refractaritatea (rezistenţa la foc) – capacitatea materialului
de a se opune, fără deformare, acţiunii îndelungate a temperaturilor
înalte.

Proprietăţile mecanice

Rezistenţa (durabilitatea) este proprietatea materialului de a

se opune distrugerii sub acţiunea tensiunilor ce apar de la solicitări,
încălzire, umezire sau alţi factori.
În construcţii materialele acestora fiind expuse diferitor
solicitări suferă tensiuni de comprimare, întindere, încovoiere,
tăiere, răsucire. Pietrele naturale, betoanele şi cărămida foarte bine
lucrează la comprimare, mai rău la tăiere şi cu mult mai rău la
întindere. La întindere ele sunt mai slabe de 10-15 ori decât la
comprimare. Alte materiale de construcţii, aşa ca lemnul, oţelul
lucrează bine şi la comprimare, şi la întindere.
Tensiunea de comprimare şi întindere centrală (normală) δ
(Pa) se determină prin împărţirea sarcinii P(N) la suprafaţa iniţială a
secţiunii transversale (m2)
8
 δ =P/F (Pa). (1.6)

Rezistenţa materialelor de construcţii este caracterizată de

limita de rezistenţă la comprimare sau întindere, adică tensiunea,
care corespunde sarcinii ce provoacă distrugerea epruvetei
materialului. Limita de rezistenţă (Pd), împărţită la aria iniţială a
secţiunii transversale a epruvetei.

R=± (Pd /F), (1.7)

unde: semnul plus indică întinderea, iar semnul minus –

comprimarea.
Duritatea este capacitatea materialului de a se opune
pătrunderii în el a unui corp străin cu duritate mai mare.
Elasticitatea este proprietatea materialului de a-şi schimba
forma sub acţiunea sarcinii şi a şi-o restabili după înlăturarea
sarcinii.
Plasticitatea este proprietatea materialului de a-şi schimba
forma sub acţiunea sarcinii fără formarea fisurilor şi să şi-o păstreze
după înlăturarea sarcinii.

1.1.3. Metodele de probare a materialelor la

inflamabilitate (combustibilitate)

Metoda determinării grupei materialelor necombustibile.

Apartenenţa materialului la grupa celor necombustibile se
determină dup metodica prevăzută de Standardul CAER 382 – 76
„Norme de securitate la incendii la proiectarea în construcţii.
Probarea materialelor de construcţii la inflamabilitate. Determinarea
grupei materialelor necombustibile”.
Probarea materialelor se efectuează la un aparat special, care
prezintă în sine un cuptor electric tubular întărit pe un suport de
sprijin. Înainte de probare cuptorul se încălzeşte până ce
temperatura suprafeţei interioare a acestuia se stabilizează în
9
limitele de 800…850 0C. După aceasta, în spaţiul interior al
cuptorului se introduce epruveta materialului studiat, confecţionată
sub formă de cilindru cu diametrul de 45mm şi înălţimea de 50mm.
Pentru întărirea epruvetei este prevăzut un suport special. Epruveta
se menţine în cuptor timp de 20min. În procesul experienţei, cu
ajutorul cuplurilor termice se înregistrează temperaturile în cuptor,
pe suprafaţă şi în interiorul epruvetei, precum şi se efectuează
observaţii vizuale în scopul stabilirii locurilor, timpului şi duratei de
aprindere a epruvetei. Aprinderea se consideră stabilă la prezenţa
flăcării în cuptor pe o durată de 10sec. şi mai mult.
Pentru studierea unui material se probează o serie din 5
epruvete. Fiecare epruvetă se cântăreşte până la şi după probare.
Materialul se atribuie la grupa materialelor necombustibile, dacă se
respectă următoarele condiţii:
- media din toate indicaţiile maximale ale termocuplului
pentru măsurarea temperaturii în cuptor nu a depăşit mai
mult decât cu 50 0C temperatura care s-a stabilit iniţial în
cuptor;
- media din toate indicaţiile maximale ale termocuplului
pentru măsurarea temperaturii la suprafaţa epruvetei nu a
depăşit mai mult decât cu 50 0C temperatura iniţial
stabilizată;
- pierderea medie din greutatea epruvetelor nu depăşeşte 50%
din greutatea iniţială;
- media din toate valorile maximale observate ale duratei de
ardere nu a depăşit 10s.
Metoda determinării grupei materialelor greu combustibile.
Apartenenţa materialului la grupa celor greu combustibile se
stabileşte după metodica prevăzută de Standardul CAER 2437-80
„Securitatea la incendii în construcţii. Inflamabilitatea materialelor
de construcţii. Metoda determinării grupei materialelor greu
combustibile”.
Pentru efectuarea probării este folosită instalaţia ce prezintă
în sine un cuptor cilindric vertical cu înălţimea de 2700mm,
executat din material refractat (rezistent la foc), dotat cu arzător cu
gaz, sistem de ventilaţie ce asigură aducţia aerului în partea de jos a
10
cuptorului, diafragmă pentru asigurarea omogenităţii curentului de
aer, conductă de fum, suport pentru epruvetă şi termocupluri
instalate la 4 nivele diferite pe înălţimea cuptorului.
Pentru probare se confecţionează 3 epruvete, asamblate din
4 plăci separate cu dimensiunile de 1000x190x50mm.
La probare epruveta este supusă acţiunii focului de către
flacăra arzătorului de gaz timp de 10min, iar după aceasta se
înregistrează durata arderii de sine stătător a epruvetei cu sistemul
de ventilaţie in funcţiune. În procesul efectuării probării se
înregistrează temperatura gazelor fumoase. După terminarea
probării în cuptor se măsoară lungimea părţilor neafectate ale
plitelor şi se determină masa restantă a epruvetei.
Materialul se atribuie la grupa celor greu combustibile, dacă
se respectă următoarele condiţii:
- temperatura medie aritmetică a gazelor fumoase după
rezultatul a 3 probe nu mai mare de 235 0C, iar valoarea maximală a
uneia din 3 probe nu mai mare de 250 0C.
- durata medie aritmetică a arderii de sine stătător după
rezultatul a 3 probe nu mai mare de 30sec., iar durata maximală a
arderii oricărei din 3 probe nu mai mare de 60 sec.
- gradul mediu de afectare pe lungime nu mai mare de 85%, iar
afectarea maximală a oricărei probe din trei nu mai mult de 90%.
- gradul mediu de afectare după masă nu mai mare de 80%, iar
afectarea maximală a oricărei probe din trei nu va depăşi 85%.
Metoda determinării grupei materialelor combustibile.
Apartenenţa materialului la grupa celor combustibile se stabileşte
dup metoda „Tubului de foc” pentru determinarea grupei de
substanţe şi materiale combustibile, prevăzută de STAS 12.1.004-89
„Pericolul de incendiu-explozie al substanţelor şi materialelor.
Nomenclatura indicilor şi metodelor determinării lor”.
Aparatul „Tubul de foc” constă din camera de ardere care
prezintă un tub metalic cu diametrul interior de 50mm şi lungimea
de 165mm întărit pe un suport, dispozitivul de menţinere a
epruvetei, arzătorul de gaz şi oglinda de observare. La probarea
materialelor foliante se confecţionează şase epruvete cu lăţimea de
35mm, lungimea de 150mm şi grosimea nu mai mare de 10mm.
11
Substanţele şi materialele pulverulente se probează în coşuleţe din
plasă metalică. Materialele sub formă de peliculă, capabile să se
răsucească la încălzire se vor întări în rame metalice. Materialele
capabile să se topească la încălzire se plasează între făşii din pânză
de sticlă aranjate în formă de laţ.
La probare sub epruveta plasată în tub se instalează arzătorul
de gaz cu o flacără de 40mm înălţime. Se fixează momentul
aprinderii epruvetei până la arderea stabilă a acesteia şi durata
arderii (mocnirii) de sine stătător după înlăturarea flăcării
arzătorului. După probare se determină pierderea din greutate a
epruvetei.
Materialul este atribuit la grupa materialelor şi substanţelor
combustibile în următoarele cazuri:
- arderea de sine stătător cu flacără sau mocnirea a durat mai
mult de 60 s. şi pierderea în greutate la cel puţin două (din şase)
epruvete a depăşit valoarea de 20%;
- arderea de sine stătător a durat mai puţin de 60 s., însă flacăra
a cuprins întreaga suprafaţă a epruvetei şi cel puţin două epruvete
au pierdut în greutate mai mult de 90%;
- arderea de sine stătător cu flacără a materialelor
compoziţionale care constau din componente combustibile şi
necombustibile a durat mai puţin de 60 s, însă flacăra a cuprins
toată suprafaţa epruvetei, totodată a ars toată fracţia organică a
materialului;
- arderea de sine stătător cu flacără a materialelor
compoziţionale a durat mai mult de 60 s., iar pierderea în greutate a
constituit mai puţin de 20%. În acest caz pierderea de greutate este
raportată doar la fracţia organică a materialului.
Dacă aceste condiţii nu se respectă, atunci probarea
materialului este continuată după metoda „Tubului ceramic”, care
este descrisă în acelaşi STAS 12.1.004-89. Din lipsă de spaţiu
această metodă nu este studiată în lucrarea de faţă.
1.2. Materialele de construcţii necombustibile

1.2.1. Materialele pietroase

12
 Materialele pietroase naturale sunt numite materialele de
construcţii căpătate din rocile muntoase doar prin prelucrare
mecanică (mărunţire, tăiere, despicare, şlefuire etc.). Rocile
muntoase sunt principala sursă de căpătare a materialelor de
construcţii. Acestea sunt folosite pentru înălţarea pereţilor,
executarea pardoselilor, scărilor şi fundaţiilor clădirilor, făţuirea
diverselor construcţii. Pe lângă aceasta rocile muntoase sunt folosite
la producerea materialelor pietroase artificiale (ceramica, sticla,
materialele termoizolante etc.), precum şi în calitate de materie
primă pentru producerea substanţelor liante – ipsosul, varul,
cimenturile.
Acţiunea temperaturilor înalte asupra materialelor
pietroase naturale. Toate materialele pietroase naturale folosite în
construcţii sunt materiale necombustibile, fapt ce poate crea
impresia că elementele de construcţii, executate din aceste materiale
se vor comporta ireproşabil în condiţiile incendiului. Lucrurile însă
stau cu totul altfel. Sub acţiunea temperaturilor înalte în materialele
pietroase au loc diverse procese care duc la scăderea rezistenţei şi la
distrugere. Cele mai caracteristice procese le vom studia pe
exemplul comportării în condiţiile temperaturilor înalte a trei
materiale foarte larg utilizate în domeniul construcţiilor.
Granitul. Unul din cele mai răspândite minerale în scoarţa
terestră, are o natură poliminerală: această rocă muntoasă constă din
cuarţ (20…40%), ortoclaz (40…70%) şi mică (5…20%). Mineralele
ce fac parte din compoziţia granitului au coeficient diferit de
dilatare termică ceea ce duce la apariţia tensiunilor interioare în
cazul încălzirii şi defectarea structurii granitului. Cuarţul SiO2 care
intră în componenţa granitului la temperatura de 575 0C suferă o
modificare a structurii reţelei cristaline legată de creşterea bruscă a
volumului. Acest proces duce la fisurarea monolitului şi căderea
rezistenţei pietrei.
Calcarul. Spre deosebire de granit calcarul este o rocă
monominerală care constă în principal din calcit CaCO3. În
comparaţie cu rocile poliminerale şi cele ce conţin cuarţ calcarul,
până la 800 0C are o dilatare termică omogenă şi neesenţială şi îşi

13
păstrează rezistenţa în integritate. La creşterea temperaturii mai sus
de 800 0C are loc descompunerea mineralului după reacţia
Ca CO3 T>800°C CaO+CO2

La încălzirea îndelungată acest proces se va desfăşura de la

suprafaţa construcţiei în interiorul acesteia. De menţionat, că stratul
de CaO ce se formează la suprafaţa construcţiei este un material
poros, posedă conductibilitate termică mică şi, astfel, exercită
funcţia unei cămăşi termoizolatoare care încetineşte încălzirea
construcţiei în adâncime. La nimerirea apei pe aceste construcţii
oxidul de calciu, care nu este altceva decât varul nestins, se stinge,
se transformă în var hidratat care se macină şi cade.
În condiţiile incendiului nu se admite udarea cu apă a
construcţiilor din piatră, deoarece acest fapt aproape totdeauna
provoacă distrugerea momentană a acestora, dacă nu din cauza
descrisă mai sus, atunci din cauza deformaţiilor termice mari ca
rezultat a răcirii bruşte.
Azbestul. Particularitatea caracteristică de bază a acestei
roci muntoasă este aceea, că ea are o structură fibroasă şi are
capacitatea de a se desface în fibre elastice subţiri, ceea ce a
condiţionat specificul folosirii acestui material în diferite domenii
ale tehnicii în calitate de material termoizolator necombustibil. Din
câteva modificaţii ale acestei roci cea mai mare însemnătate o are
hrizotil-azbestul, deoarece rezervele acestuia în natură depăşesc de
câteva ori rezervele celorlalte tipuri de azbest luate împreună,
precum şi pentru faptul ca fibrele acestuia sunt mai rezistente şi mai
elastice decât la alte tipuri de azbest. Componenţa mineralogică a
hrozotil-azbestului este 3MgO·2SiO2·2H2O. Apa legată chimic din
componenţa azbestului la temperatura de 400-500 0C începe să se
descompună, iar la temperatura de 700 0C ea este complet înlăturată,
ceea ce duce la pierderea elasticităţii şi distrugerea structurii
materialului. Această particularitate a comportării azbestului sub
acţiunea temperaturilor înalte creează necesitatea controlului
elementelor constructive de protecţie antifoc care au fost expuse
influenţei incendiului în care azbestul a fost folosit nu ca umplutură,
ci ca pânză, carton, legături, deoarece ele se vor transforma în praf,
14
se vor măcina şi nu vor mai putea să exercite a doua oară funcţiile
sale.
De menţionat că toate materialele pietroase sub acţiunea
temperaturilor înalte îşi pierd proprietăţile ireversibil, de aceea
construcţiile executate din aceste materiale (mai cu seamă cele
portante, chiar dacă nu s-au prăbuşit), trebuie supuse controlului de
rezistenţă sau schimbate.

1.2.2. Articolele ceramice

Ceramice sunt numite articolele pietroase, căpătate din

materia primă minerală pe calea fasonării şi arderii la temperaturi
înalte. În tehnologiile ceramice sunt folosite, în principal, argilele,
dar de rând cu acestea se pot folosi şi alte tipuri de materie primă
minerală, spre exemplu oxizii puri (ceramica oxidotehnică).
Materialele ceramice sunt cele mai vechi materiale pietroase
artificiale utilizate de om. Vârsta cărămizii ceramice ca material de
construcţie depăşeşte 5000 de ani.
Temperatura arderii articolelor ceramice în dependenţă de
tipul materiei prime utilizate se află în limitele de 950…2000 0C şi
chiar mai mult.
După destinaţie materialele şi articolele ceramice se împart
în următoarele tipuri: articole pentru pereţi (cărămida, pietrele cu
goluri, panourile); pentru acoperişuri (olanele); articolele pentru
făţuiala faţadelor (cărămida pentru făţuială, plăcile ceramice de mici
dimensiuni, piese arhitectural-decorative, panourile-mozaic);
articole pentru făţuială interioară a pereţilor (plăcile ceramice
smălţuite şi articolele fasonate la acestea – corniere, cornişe);
agregate pentru betoanele uşoare (cheramzitul, agloporitul); articole
termoizolatoare (perlitoceramică, ceramica celulară etc.); articole
sanitaro-tehnice (lavoare, căzi, scaune de veceu); plăci pentru
pardoseli; cărămidă pentru drumuri; articole rezistente la acizi;
articole refractoare; articole pentru comunicaţiile subterane.
Comportarea materialelor şi articolelor ceramice în
condiţiile incendiului. Deoarece toate materialele şi articolele
15
ceramice în procesul prelucrării sunt supuse arderii la temperaturi
înalte este clar evident, că acţiunea repetată a temperaturilor înalte
în condiţiile incendiului nu exercită o influenţă considerabilă asupra
proprietăţilor fizico-mecanice a acestora în cazul, bineînţeles, dacă
aceste temperaturi nu ating temperatura de înmuiere (topire) a
materialelor. Materialele ceramice poroase (cărămida obişnuită
ş.a.), fabricate prin ardere, dar necoapte, pot suferi anumite
schimbări la acţiunea temperaturilor înalte şi ca rezultat este
posibilă o anumită contracţie a construcţiilor executate din
asemenea materiale. Acţiunea temperaturilor înalte, în cazul
incendiilor, asupra articolelor ceramice compacte arderea cărora s-a
efectuat la temperaturi apropiate de 1300 0C, practic nu exercită nici
o influenţă negativă, deoarece temperatura la incendiu nu depăşeşte
temperatura de ardere. Cărămida roşie din argilă este unul din cele
mai bune materiale pentru executarea pereţilor antifoc.

1.2.3. Metalele

În construcţii metalele şi-au găsit o largă răspândire pentru

executarea scheletelor industriale şi civile sub formă de diverse
profile, o cantitate mare de oţel se consumă pentru producerea
armăturii pentru betonul armat, sunt folosite ţevile din oţel şi fontă,
tabla pentru acoperişuri. În ultimii ani o largă utilizare revine
elementelor de construcţii din aliaje de aluminiu.
Metalele sunt divizate în două grupe de bază: feroase şi
neferoase (sau colorate). Metalele feroase prezintă un aliaj din fier
şi carbon. Aliajul fier-carbon cu un conţinut de 2…4,3% poartă
denumirea de fontă, iar aliajul fier-carbon forjabil cu un conţinut de
carbon până la 2% se numeşte oţel.
În dependenţă de procedeul de prelucrare oţelurile pot fi de
tipul marten, convector şi electrice. După calitate oţelurile pot fi
obişnuite, calitative, de calitate superioară şi de calitate deosebită.
Conform componenţei chimice în dependenţă de elementele
chimice ce intră în aliaj oţelurile pot fi carbonice şi aliate.

16
 Către oţelurile carbonice sunt atribuite aliajele ferului cu
carbonul şi impurităţi de mangan, siliciu, sulf şi fosfor.
Conform standardului, marca oţelului carbonic de calitate
obişnuită se notează cu literele ST şi cifrele de la 0 până la 7.
Oţelirile carbonice calitative sunt marcate cu numere din două cifre,
care indică conţinutul de carbon în sutimi de procent.
Cel mai răspândit în construcţii este oţelul de marca ST3 din
care se execută elementele metalice ale clădirilor şi instalaţiilor,
rezervoarele şi conductele, precum şi armătura pentru betonul
armat. Elementele de construcţii din oţel se execută în principal din
profil laminate de diverse tipuri (corniere, profil T, profil I, profil U,
foi ş.a.).
Oţeluri aliate sunt numite oţelurile în componenţa cărora
sunt incluse adaosuri de aliere (nichelul, cromul, wolframul,
molibdenul, cuprul, aluminiul ş.a.).Conform conţinutului sumar de
adaosuri oţelurile se divizează în:
- oţeluri slab aliate (conţinutul adaosurilor de aliere până la
2,5%);
- oţeluri mediu aliate (conţinutul adaosurilor de aliere de la
2,5 până la 10%);
- oţeluri înalt aliate (conţinutul adaosurilor de aliere mai
mare de 10%).
Oţelurile slab aliate au caracteristici mecanice mult mai
bune decât oţelurile obişnuite (carbonice), sunt mai rezistente la
coroziune, mai bine se comportă şi în condiţiile incendiului.
Pentru armarea construcţiilor din beton armat se utilizează
oţel-beton sub formă de bare şi sârmă.

17
 Comportarea oţelurilor în condiţii de incendiu

Una din cele mai caracteristice particularităţi a tuturor

metalelor este capacitatea de a se înmuia la încălzire şi de a-şi
restabili proprietăţile sale fizico-mecanice după răcire. Dacă
metalele nu ar poseda această proprietate excepţională ele nu ar fi
căpătat o răspândire atât de largă în toate domeniile tehnicii,
deoarece posibilităţile de prelucrare la rece a metalelor sunt limitate.
Însă această prioritate a metalelor se transformă în neajuns esenţial
în cazul, când căldura influenţează asupra construcţiilor executate
din metale. La producerea incendiului construcţiile metalice se
încălzesc foarte repede, îşi pierd rezistenţa, se deformează şi se
prăbuşesc.
Pentru calcularea rezistenţei la foc (RF) a construcţiilor din
oţel şi din beton armat conform capacităţii portante este necesar să
cunoaştem caracterul schimbării proprietăţilor fizico-mecanice ale
oţelurilor folosite în construcţii în condiţiile acţiunii temperaturilor
înalte asupra lor.
Raportul limitei de rezistenţă sau limitei de curgere a
materialelor la temperatura dată faţă de limita de rezistenţă
(curgere) în condiţii normale s-a convenit să fie numit coeficient de
variaţie termică a rezistenţei şi este notat prin mt,

Rt
mt =
Rn

Deoarece temperatura construcţiei în cazul incendiului se

schimbă în timp, variază de asemenea şi valoarea coeficientului mt
Valoarea coeficientului de variaţie termică a rezistenţei la care
limita de rezistenţă a materialului scade până la tensiunile de lucru
în elementele de construcţii, poartă denumirea de valoare critică
deoarece în acest caz se va produce prăbuşirea construcţiei.
Valoarea temperaturii care a provocat această situaţie se
consideră temperatură critică.

18
 Cel mai bine în condiţiile incendiului, la valoarea lui mt
=0,625, ceea ce corespunde coeficientului de rezervă după
rezistenţă kr =1,6 se comportă oţelul uşor aliat de marca 25G2C din
care este confecţionată armatura de clasa AIII, a cărei temperatură
critică constituie 570oC.
Mai rău se vor comporta în condiţiile incendiului oţelurile
pentru armare, care au căpătat o rezistenţă suplimentară prin
prelucrare termică sau trefilare (broşare) la rece. Cauza acestui
fenomen constă în aceea, că aceste oţeluri capătă o rezistenţă
suplimentară din contul deformării reţelei cristalice, însă sub
acţiunea încălzirii reţeaua cristalică îşi revine la starea de echilibru
şi adaosul de rezistenţă se pierde. Trebuie considerată şi acea
împrejurare, că această pierdere de rezistenţă are un caracter
ireversibil, de aceea există pericolul, chiar dacă construcţia nu s-a
prăbuşit, că ea nu va mai asigura rezerva proiectată de rezistenţa.
Aliajele aluminiului. Aluminiul este un metal uşor de
culoare alb-argintie, cu densitatea de 2,7 g/cm3 şi temperatura de
topire de 657oC. La aer liber suprafaţa aluminiului îşi pierde repede
luciul metalic, acoperindu-se cu o peliculă subţire şi rezistentă de
protecţie, constând din oxid de aluminiu. Pelicula de protecţie
protejează metalul de oxidarea ulterioară, posedă o rezistenţă
anticorozivă performantă în multe medii agresive.
Aliajele de aluminiu sunt căpătate prin adăugarea în
aluminiu a cuprului, manganului, magneziului, siliciului.
Din aliajele de aluminiu se confecţionează diverse tipuri de
laminate: corniere, profile I, T etc., foi plane şi ondulate, ţevi ş.a.
Domeniul de utilizare a aliajelor de aluminiu se lărgeşte permanent.
Actualmente acestea sunt utilizate la edificarea construcţiilor cu
travee mare, a întreprinderilor chimice cu medii agresive, pentru
construcţiile uşoare montabile - demontabile, pentru vitrine,
ferestre, construcţii îngrăditoare, panouri de acoperiş, tavane
suspendate, împrejmuire pentru balcoane ş.a.
Cu toate acestea, alături de calităţi, aliajele de aluminiu au şi
neajunsuri esenţiale. Elasticitatea aliajelor de aluminiu este de trei
mai mică decât a oţelului. Acest fapt duce la deformaţii mari ale
construcţiilor din aluminiu sub acţiunea solicitărilor şi de aceea,
19
pentru a asigura stabilitatea locală şi generală, precum şi rigiditatea
necesară pentru exploatarea construcţiei, foarte frecvent se cer un
şir de măsuri suplimentare (dimensionarea elementelor, scheme
statice rigide etc.).
Alt neajuns al aliajelor de aluminiu este coeficientul mare de
dilatare termică (de 2 - 3 ori mai mare decât la oţel), fapt ce necesită
majorarea numărului de rosturi termice. La încălzire are loc de
asemenea micşorarea bruscă a indicilor fizico-mecanici. Limita de
rezistenţă şi de curgere a aliajelor de aluminiu scade de două ori
doar la temperatură de 235 – 325oC. În condiţii de incendiu
temperatura în încăpere poate atinge aceste valori în mai puţin de un
minut, de aceea a conta pe o rezistenţă la foc considerabilă a
construcţiilor din aliaje de aluminiu evident, nu are nici un rost.

1.2.4. Materialele şi articolele obţinute pe

baza topiturilor minerale

Materialele şi articolele din mase minerale topite şi-au găsit

o utilizare largă în construcţii. Sortimentul acestora este destul de
mare: de la sticla obişnuită pentru geamuri, cunoscuta cu încă 3-4
mii de ani până la era noastră în Egipt şi Mesopotamia, până la
articolele din topituri pietroase, tehnologia producerii cărora este
relativ tânără. O dezvoltare deosebit de rapidă în ultimii ani a
căpătat-o producţia materialelor de termoizolare şi a unor tipuri
speciale de sticlă. Aceste materiale sunt perspective deoarece au
proprietăţi fizico-mecanice performante, o înaltă duritate, rezistenţă
la acizi, calităţi decorative uimitoare, precum şi datorită faptului că
materia primă este foarte răspândită, iar procesele de producţie pot
fi mecanizate la maximum.
În funcţie de tipul materiei prime iniţiale şi compoziţia
chimică a topiturii se capătă materiale sticloase, articole din zguri şi
topitură de piatră, sitale şi zgură-sitale.
Materialele şi articolele din topituri sticloase. Materialele
prime principale pentru producerea articolelor din sticlă destinată
20
domeniului construcţiilor sunt: nisipul de cuarţ, carbonatul sau
sulfatul de sodiu, calcarul, creta. Fierberea sticlei se efectuează la
temperatura de 1000-1600oC.
În construcţii sunt utilizate următoarele tipuri de sticlă:
pentru geamuri şi vitrine, cu uzor, armată, cu protecţie de soare şi
căldură, pentru făţuială, ornamentată.
Sunt folosite aşa elemente ca laminatele din sticlă de
secţiune „U” sau dreptunghiulară închisă, pachete din sticlă (2 sau
mai multe foi din sticlă unite ermetic între ele pe perimetru, placi –
mozaic din sticlă, blocuri din sticlă etc.).
O utilizare specifică în construcţii revine fibrei sticloase. Ea
se foloseşte sub formă de vată de sticlă în calitate de material termo
şi fonoizolant. Vata de sticlă este elastică, chimic rezistentă, nu
putrezeşte şi nu arde. Fibra de sticlă poate fi folosită în calitate de
umplutură (în locul azbestului) la confecţionarea articolelor din
azbestociment, precum şi în calitate de umplutură fină în mortarele
pentru tencuială şi făţuială. Fibra şi pânza de sticlă în amestec cu
polimerii se foloseşte pentru căpătarea plasticelor de sticlă.
Un material de construcţii cu perspectivă este considerată
sticla spongioasă folosită ca termo şi fonoizolator şi în alte scopuri.

Comportarea materialelor şi articolelor din topituri

minerale în condiţii de temperaturi înalte

Materialele şi articolele din topituri minerale sunt

incombustibile şi nu favorizează dezvoltării incendiului. Excepţie
fac materialele confecţionate pe bază de fibre minerale cu un anumit
conţinut de liant organic aşa ca: plitele termoizolatoare din
substanţe minerale, plitele şi saltelele din fibra de bazalt ş.a. Afară
de aceasta, materialele căpătate din topituri minerale pot intra în
componenţa materialelor compoziţionale în amestec cu polimerii. În
acest caz materialul compoziţional poate avea un pericol incendiar
destul de mare, acest pericol fiind determinat de cantitatea
polimerului prezent în materialul compoziţional.

21
 Atunci când sunt folosite materiale şi articole din topituri
minerale pure, fără ingrediente organice, comportarea lor în
condiţiile incendiilor se va examina, în principal, din punct de
vedere a păstrării funcţiilor de lucru sub acţiunea temperaturilor
înalte.
Unul din cele mai răspândite materiale – sticla de geamuri –
nu suportă sarcinile termice timp îndelungat, însă momentul de timp
când aceasta se va distruge nu poate fi pronosticat din timp. Dacă
geamul este supus încălzirii de către căldura radiantă sau convectivă
şi nu este expus acţiunii directe a flăcării acesta se încălzeşte încet şi
poate suporta încălzirea fără a se distruge un timp destul de
îndelungat. Distrugerea sticlei în golurile de lumină imediat după ce
aceasta a fost expusă atingerii directe de către flăcări.
Comportarea sticlei armate aproape că nu diferă de a celei
obişnuite – ea se distruge după puţin timp de la începutul
incendiului. Totuşi, după ce sticla plesneşte, bucăţile ei sunt
menţinute de plasa metalică şi continuă să asigure un baraj efectiv
în calea aerului proaspăt spre focarul de incendiu şi eliminarea
produselor arderii. De menţionat, că distrugerea geamurilor prezintă
un moment important în procesul dezvoltării incendiului. Atâta
timp, cât geamurile sunt întregi dezvoltarea incendiului are loc doar
din contul oxigenului din încăpere şi pe măsura consumării acestuia
intensitatea arderii scade. Deschiderea golurilor de fereastră la
distrugerea geamurilor schimbă complet tabloul schimbului de gaze
în încăpere. Are loc înlăturarea produselor arderii şi se asigură
accesul aerului proaspăt din exterior şi, ca rezultat, procesul de
ardere se intensifică.
Construcţiile din plăci, pietre, blocuri pe baza topiturilor
minerale au o rezistenţă la foc cu mult mai mare, decât sticla de
geam, deoarece chiar şi după fisurare ele continuă să poarte sarcina
şi să rămână suficient de impermeabile pentru produsele arderii.
Limita reală de RF a fiecărei construcţii în parte va depinde de
temperatura la care are loc fisurarea sau înmuierea tipului concret
de material din care aceasta este confecţionată. Un caz particular îl
prezintă construcţiile împrejmuitoare realizate din elemente
transparente (blocuri de sticlă).
22
 Rezistenţa la foc a acestor construcţii, din cauza fisurării,
încălzirii rapide, precum şi a capacităţii de permeabilitate a fluxului
de căldură radiantă, este destul de mică şi nu depăşeşte un sfert de
oră.
Materialele poroase din topituri minerale îşi păstrează
structura aproape până la temperatura de topire (pentru sticla
spongioasă, spre exemplu, această temperatură constituie cca
850oC) şi de aceea un timp îndelungat îşi exercită funcţiile de
termoizolare. Aşa cum, materialele poroase au un coeficient foarte
mic de conductivitate termică, chiar şi atunci când partea orientată
spre foc se va topi, straturile din adâncime pot exercita funcţiile de
termoprotecţie.
Caracterul comportării materialelor termoizolatoare în
condiţiile incendiului (realizate din fibre minerale) depinde în mare
măsură de cantitatea şi tipul materialului liant.
Experienţele efectuate cu plitele executate din fibre de
dioxid de siliciu (SiO2) au demonstrat, că la acţiunea temperaturilor
înalte acestea se fisurează şi de aceea nu pot fi utilizate în calitate de
îmbrăcăminte antifoc pentru construcţiile metalice. În acelaşi timp
plitele şi saltelele din fibră de bazalt un timp îndelungat şi-au păstrat
integritatea, asigurând o izolare sigură de foc a suprafeţelor metalice
pe care acestea au fost întărite.
De menţionat, că multe materiale pe bază de topituri
minerale după capacitatea de a se opune acţiunii temperaturilor
înalte nu cedează materialelor tradiţionale de construcţii cum sunt
pietrele naturale sau artificiale pe bază de lianţi minerali, de aceea
sunt utilizate pe larg în calitate de înveliş termoizolator efectiv.

1.2.5. Materialele pietroase artificiale pe bază

de lianţi minerali

Lianţi minerali sunt numite materialele artificiale sub

forma de pulberi fin dispersate care la amestecare cu apa sau
soluţiile apoase ale unor săruri formează o pastă plastică, capabilă
să se întărească în rezultatul unor procese fizico-chimice, trecând
23
din starea de pastă în stare de piatră (corp solid). Substanţele liante
consolidează între ele pietrele, granulele de nisip, prundişul,
pietrişul ş.a. Această particularitate a lianţilor este folosită la
prepararea betoanelor, cărămizilor refractare, materialelor din
azbestociment şi altor materiale artificiale nearse, mortarelor pentru
tencuială şi zidărie etc.
Lianţii minerali se divizează în aerieni şi hidraulici.
Lianţii aerieni se întăresc, îşi păstrează şi îşi majorează
rezistenţa sa doar în mediul aerian.
La aceşti lianţi se referă: varul aerian, lianţii pe bază de
ghips şi magneziu, sticla lichidă ş.a.
Lianţii hidraulici sunt capabili să se întărească şi timp
îndelungat să-şi păstreze şi să-şi majoreze rezistenţa nu numai la
aer, ci şi în apă. La această grupă se referă: varul hidraulic,
romancimentul, cimentul portland şi derivatele acestuia, cimentul
pe baza oxidului de aluminiu (Al2O3), cimenturile speciale.
Varul aerian prezintă în sine o substanţă liantă căpătată
prin ardere moderată (nu până la coacere)a calcarelor ce conţin până
la 6% de particule argiloase. În rezultatul arderii se formează un
produs sub formă de bulgări de culoare albă numit var nestins.
Arderea calcarului se efectuează la temperatura de 1000 – 1200oC în
cuptoare speciale. În procesul arderii se petrece disocierea termică a
calcarului după următoarea reacţie
1000-1200
CaCO3 CaO + CO2

La arderea calcarului se elimină dioxidul de carbon care

constituie până la 44% din masa acestuia. Volumul produselor
arderii scade nu mai mult decât cu 14%, din care cauză bulgării de
var nestins au o structură poroasă. În funcţie de caracterul
prelucrării ulterioare se deosebesc următoarele tipuri de var aerian:
var nestins măcinat, var hidratat măcinat, pastă de var, lapte de var.
La amestecarea cu apă are loc stingerea (hidratarea) varului nestins
conform reacţiei

CaO + H2O → Ca (OH)2

24
 Aceasta este o reacţie exotermică însoţită de degajarea unei
cantităţi considerabile de căldură. O parte din apă la stingere se
transformă în vapori şi se creează impresia că varul fierbe.
În pasta sau laptele de var se conţine o cantitate mare de apă
şi cristalele de Ca(OH)2 sunt separate de pelicule de apă. Uscarea
mortarelor de var provoacă apropierea cristalelor şi unirea lor într-
un conglomerat cristalic care în continuare se carbonizează la unirea
cu dioxidul de carbon din aer după reacţia

Ca(OH)2 + CO2 → CaCO3 + H2O

Carbonul de calciu care se formează concreşte cu cristalele

de Ca(OH)2, fapt ce provoacă creşterea rezistenţei pietrei de var.
La acţiunea temperaturii înalte asupra pietrei de var are loc
înlăturarea apei legate chimic din hidratul de calciu după reacţia

Ca(OH)2 → CaO + H2O

Acest proces decurge la temperatura de 520 – 580oC. La

încălzirea ulterioară până la temperatura de 900oC şi mai sus are loc
disocierea carbonatului de calciu.
Oxidul de calciu (CaO) care se formează în ambele cazuri
este capabil de hidratare repetată, însoţită de mărirea volumului,
ceea ce duce la distrugerea structurii pietrei de var. La temperatura
de 500 – 600oC are loc o scădere considerabilă a rezistenţei pietrei
de var cu pierderea completă a acesteia la temperatura de 900oC.
Ipsosul de construcţii – liant aerian căpătat prin prelucrarea
termică a pietrei de ghips (CaSO4 · 2H2O). Arderea ghipsului
natural se efectuează la temperatura de 110 – 180oC după reacţia

CaSO4 · 2H2O → CaSO4 · 0,5 H2O + 1,5 H2O

Produsul căpătat în rezultatul arderii este mărunţit în mori

speciale până la căpătarea unui praf fin. La amestecarea acestuia cu

25
apa se capătă o masă plastică care foarte repede începe a se întări
trecând în stare de piatră. Rezistenţa pietrei de ghips la comprimare
constituie 75 – 100 kg/cm2.
Ipsosul de construcţii este folosit pe larg în mortarele pentru
tencuială, iar masa principală a acestuia se foloseşte pentru
căpătarea articolelor industriale (panouri şi blocuri pentru pereţi şi
despărţituri, foi de tencuială uscată, conducte de ventilaţie etc.).
Ghipsul este foarte sensibil la încălzire: rezistenţa acestuia
scade de două ori la temperatura de 100oC. Însă faptul, că piatra de
ghips se încălzeşte încet, datorită porozităţii şi consumului de
căldură înlăturarea apei legată chimic, permite folosirea cu succes a
ipsosului pentru construcţiile împrejmuitoare.
Cimentul portland – produsul mărunţirii fine a clincherului
căpătat prin arderea până la coacere a amestecului natural sau
artificial ce constă din argilă şi calcar. Temperatura arderii
amestecului este de cca. 1500oC. Pentru reglarea termenului de
întărire în timpul măcinării clincherului se adaugă până la 3% de
ghips natural, iar pentru sporirea stabilităţii la coroziune şi
reducerea costului se adaugă diferite adaosuri minerale.
Datorită proprietăţii de întărire la aer şi în apă, capacităţii de
protecţie a armaturii de coroziune şi rezistenţei înalte cimentul
portland ocupă primul loc printre alte tipuri de cimenturi folosite în
construcţii la etapa actuală.
Este folosit la pregătirea betoanelor şi mortarelor, pentru
construcţii supraterane, subterane şi subacvatice. Este principalul tip
de ciment pentru confecţionarea construcţiilor şi articolelor
prefabricate din beton şi beton armat.
La acţiunea temperaturilor înalte din piatra de ciment se
înlătură toate tipurile de apă (liberă, legată fizic şi chimic) ceea ce
duce la dereglarea structurii şi pierderea rezistenţei.
La temperatura de 200 – 300oC rezistenţa pietrei de ciment
la comprimare creşte din contul tasării structurii ca rezultat al
înlăturării apei. Încălzirea mai sus de 300oC duce la scăderea
rezistenţei cimentului. O scădere considerabilă are loc la
temperatura de 550 – 600oC ca rezultat al dehidratării de calciu şi a
modificării dioxidului de siliciu.
26
 Cea mai mare scădere a rezistenţei pietrei de ciment şi
distrugerea structurii acesteia are loc la încălzirea până la 900oC şi
mai sus ca rezultat al disocierii calcarului din straturile superioare
ale pietrei. De menţionat, că durata încălzirii nu influenţează
considerabil scăderea rezistenţei pietrei de ciment, acţiunea
hotărâtoare aparţine temperaturii.
Pe lângă cimentul portland în construcţii sunt folosite şi alte
tipuri de cimenturi: cimentul din tuf vulcanic (din puzolană),
cimentul alimentul, cimentul hidrofob, cimentul expansibil,
cimentul cu priză rapidă ş.a. Pentru confecţionarea construcţiilor din
beton şi beton armat de rezistenţă înaltă într-o durată de timp
limitată este folosit cimentul aluminos, pentru zidăriile ce se află în
condiţii de umiditate sunt folosite cimenturile de puzolană, pentru
elementele prefabricate din beton şi beton armat – cimenturile
portland şi cele mixte, iar pentru hidroizolare şi ştemuire – cimentul
exparsibil.
Betonul. Beton este numit materialul pietros artificial,
căpătat în rezultatul întăririi unui amestec raţional ales şi minuţios
amestecat din liant mineral, apă, agregate de umplutură şi în cazuri
de necesitate a unor adaosuri speciale. Amestecul acestor
componente până la începutul prizei este numit amestec de beton.
Substanţa liantă şi apa constituie componentele active ale
betonului. În rezultatul interacţiunii chimice dintre acestea se
formează un compus nou sub formă de masă cleioasă, care învăluie
cu un strat subţire granulele de nisip şi agregat măşcat, iar apoi cu
timpul se întăreşte şi le leagă între ele, transformând amestecul de
beton într-o piatră monolită dură – betonul.
Rezistenţa pietrei de ciment creşte foarte intensiv în primele
3 – 7 zile, ca apoi în intervalul de 7 – 28 zile această creştere să
scadă. În continuare creşterea rezistenţei este relativ mică, dar poate
continua pe parcursul multor ani mai cu seamă în mediu umed şi
cald.
În dependenţă de domeniul de utilizare se deosebesc
următoarele betoane: obişnuit – pentru construcţiile din beton armat
(fundaţii, coloane, grinzi, panouri de planşeu ş.a.); hidrotehnic –
pentru baraje, ecluze, instalaţii de alimentare cu apă şi canalizare
27
ş.a.; beton pentru pereţii clădirilor (de regulă, beton uşor) şi planşee
uşoare; termoizolator, deosebit de uşor (gazobetonul şi betonul
spumant); betonul pentru pardosele, trotuare, drumuri, piste de
decolare – aterizare; cu destinaţie specială – rezistent la acizi şi
temperaturi înalte. La betoanele speciale pot fi atribuite şi cele
deosebit de grele, folosite în construcţii şi instalaţii speciale pentru
protecţie de acţiunile radioactive. În calitate de ingrediente în aşa
beton sunt folosite materialele cu mare densitate, aşa ca: magnetitul,
limonitul, baritul ş.a. Masa volumetrică a unui asemenea beton
poate atinge până la 5 t/m3.
Comportarea betonului la încălzire este determinată de
acţiunea temperaturilor înalte asupra componenţilor de bază: piatra
de ciment şi agregatele de umplutură.
Sub acţiunea temperaturilor înalte piatra de ciment pierde
toate tipurile de apă (liberă, legată fizic şi chimic), fapt ce provoacă
dereglarea structurii pietrei de ciment şi pierderea de către aceasta a
rezistenţei.
Piatra de ciment la încălzire se comprimă, iar agregatele
(nisipul, pietrişul) se dilată. Cu cât este mai mare coeficientul de
dilatare termică a umpluturii, cu atât sunt mai mari tensiunile
interioare în masa betonului, fapt ce provoacă scăderea coeziunii de
contact dintre piatra de ciment şi ingrediente de umplutură,
provocând scăderea rezistenţei. Cele mai răspândite agregate pentru
beton sunt rocile carbonate şi silicate. Rocile silicate conţin dioxidul
de siliciu care la temperatura de 575oC se măreşte brusc în volum,
de aceea aceste betoane se comportă mai rău în condiţii de incendiu,
decât betoanele cu umplutură carbonată.
Sticla lichidă. Sticla lichidă prezintă în sine silicatul de
natriu (NA2O·nSiO2) sau de caliu (K2O·nSiO2) căpătat prin topirea
în sobe pentru fierberea sticlei la temperatura de 1300 – 1400 oC a
nisipului de cuarţ curat şi mărunţit împreună cu soda
(Na2CO3).Bucăţile care se formează după răcirea rapidă a topiturii
sub influenţa vaporilor în autoclave la presiunea de 0,4 – 0,6 MPa
se dizolvă, transformându-se într-o soluţie vâscoasă, capabilă să se
întărească la aer.

28
 Sticla lichidă se utilizează pentru căpătarea vopselelor
silicate antifoc, a cimentului rezistent la acizi şi a betonului rezistent
la foc, precum şi pentru tasarea solurilor.
O particularitate caracteristică în comportarea sticlei lichide
întărită, este topirea acesteia la încălzire şi înfoierea cu formarea
unui strat stabil de spumă, care posedă o conductibilitate termică
mică. Pe această proprietate a sticlei lichide (solubile) este bazată
folosirea vopselelor silicate antifoc.
Articolele din azbociment. Azbocimentul este un material
pietros artificial, căpătat ca rezultat al întăririi amestecului ce constă
din ciment, fibre de azbest şi apă. Azbestul armează piatra de
ciment, asigurând o rezistenţă înaltă articolelor din azbociment la
întindere şi încovoiere.
Articolele din azbociment au o rezistenţă înaltă, sunt
rezistente la îngheţ - dezgheţ şi au o permeabilitate la apă mică.
Din azbociment se confecţionează diferite articole: plăci şi
foi plane şi ondulate pentru făţuială şi acoperişuri, panouri cu strat
termoizolator, ţevi de presiune, uluce, mufe, scânduri de pervaz,
articole cu destinaţie specială. Din foi de azbociment se asamblează
elemente spaţiale. Comportarea azbocimentului la încălzire este
determinată de comportarea pietrei de ciment şi a azbestului.
Particularitatea caracteristică a comportării azbocimentului
în condiţiile incendiului este predispoziţia spre distrugere explozivă
la acţiunea temperaturilor înalte. Cauza principală a acestui
fenomen se consideră conţinutul sporit de apă. La temperaturi înalte
aceasta se transformă în vapori creând în pori şi capilare o presiune
înaltă, fapt ce provoacă distrugerea explozivă a materialului.
Materialele autoclave. La utilizarea varului în calitate de
liant, fără alţi adezivi suplimentari, doar în amestec cu nisipul şi în
condiţii normale de întărire la aer rezultă piatra de var cu o
rezistenţă redusă (1 – 2 MPa), care se înmoaie uşor sub acţiunea
apei.
Materialele artificiale cu calităţi performante de rezistenţă,
durabilitate şi stabilitate la apă se capătă în rezultatul fasonării şi
prelucrării ulterioare a amestecului de var, adaosurilor fin mărunţite
de dioxid de siliciu (SiO2), a nisipului şi apei. În condiţii naturale
29
nisipul, în amestecurile var – nisip este inert, nu reacţionează cu
varul şi rezistenţa acestor amestecuri se realizează doar din contul
întăririi varului.
Însă în mediu de vapori saturaţi la temperatură mai mare de
170oC şi presiune excesivă mai mare de 0,98 MPa dioxidul de
siliciu capătă activitate chimică şi începe să interacţioneze cu varul
formând hidrosilicatul de calciu CaHsiO3 – o substanţă rezistentă şi
stabilă în apă. La fabricarea materialelor autoclave un rol prioritar
revine cărămidei silicate şi articolelor pentru silicate.
Domeniul de folosire a cărămidei silicate este acelaşi ca şi a
cărămidei obişnuite, însă aceasta nu este recomandată pentru
folosire în condiţii de umiditate sporită (fundaţii, pereţi – subsol
etc.), precum şi în construcţiile expuse acţiunii temperaturilor înalte
(sobe, coşuri de fum etc.).
Articolele din beton silicat de asemenea nu se recomandă
pentru construcţii ce lucrează în condiţii similare celor descrise
pentru cărămida silicată.
În condiţiile incendiului la temperaturi mai mari de 500oC
are loc dehidratarea hidrosilicaţilor de calciu şi a hidratului de
calciu, fapt ce provoacă distrugerea structurii pietrei şi reducerea
considerabilă a rezistenţei.
La temperatura de 575oC are loc modificarea cuarţului cu o
majorare considerabilă de volum, proces ce reduce şi mai mult
rezistenţa acestor articole.
Incendiile produse şi studiile efectuate au demonstrat că
betoanele silicate sunt mult mai predispuse distrugerii explozive (cu
pocnituri) decât betonul greu obişnuit pe bază de ciment portland.
Betonul armat prezintă un material de construcţii în care
sunt unite într-un tot întreg betonul întărit şi armătura de oţel care
lucrează împreună în construcţii. Apariţia acestuia a fost
condiţionată de faptul, că betonul are o rezistenţă mică la întindere
şi din acesta nu pot fi confecţionate construcţii ce lucrează la
întindere sau încovoiere. În construcţiile din beton armat, armătura
se plasează astfel, ca aceasta să recepţioneze solicitările de
întindere, cele de comprimare revenind betonului. Lucrul în comun
a acestor materiale este condiţionat de forţele considerabile de
30
coeziune dintre beton şi armătură la coeficienţi egali de deformare
termică.
În funcţie de procedeele de confecţionare construcţiile din
betonul armat pot fi monolite şi prefabricate.
Construcţiile din betonul armat monolit realizează direct pe
şantierul de construcţii în obiectivele nestandarde la solicitări
considerabile. Neajunsul acestora – lucrul considerabil manual şi
consum mare de materiale pentru cofraje.
Construcţiile din betonul armat prefabricat sunt considerabil
mai ieftine faţă de cele monolite, deoarece se confecţionează la
uzine sau poligoane cu procese tehnologice înalt industrializate.
Armarea construcţiilor din betonul armat poate fi obişnuită
sau precomprimată. Întinderea prealabilă a armăturii preîntâmpină
apariţia fisurilor în beton, permite reducerea consumului de metal
prin utilizarea oţelurilor şi betoanelor de mare rezistenţă, precum şi
reducerea masei acestora şi mărirea termenului de exploatare.
Datorită dimensiunilor masive şi indicilor termofizici de
calitate, construcţiile din beton armat se opun destul de bine acţiunii
focului în condiţiile incendiului.
Limita de RF a construcţiilor din beton armat este
determinată de caracterul lucrului acestora în condiţiile incendiului.
Pentru construcţiile la care starea limită este condiţionată de lucrul
la întindere, limita de RF intervine în momentul încălzirii armăturii
până la temperatura critică, iar pentru cele ce lucrează la
comprimare limita de RF intervine atunci, când secţiunea betonului
se micşorează până la valoarea critică.

1.2.6. Materialele termoizolatoare incombustibile

Termoizolatoare sunt numite materialele folosite în

construcţia clădirilor industriale şi civile, a agregatelor termice şi
conductelor cu scopul reducerii pierderilor de căldură în mediul
ambiant. Materialele termoizolatoare se caracterizează printr-o
structură poroasă şi, ca urmare, o densitate mică (nu mai mult de
600 kg/m3) şi termoconductibilitate joasă (nu mai mult de 0,18 W/
(m·oC). Folosirea materialelor termoizolatoare permite reducerea
31
grosimii şi masei pereţilor şi a altor construcţii împrejmuitoare,
micşorarea consumului de materiale de construcţii, a cheltuielilor de
transport şi corespunzător, reduce costul clădirilor şi instalaţiilor.
După formă şi aspect sunt distinse următoarele materiale
termoizolatoare:
- blocuri rigide (panouri, segmente, cărămizi, carapace,
cilindre);
- flexibile (rogojine, coarde, cordoane ş.a.);
- înfoiate şi friabile (vata minerală, vermiculitul, perlitul
ş.a.).
Materialele termoizolatoare se folosesc sub formă de
turnătură şi pentru confecţionarea articolelor fasonate.

1.3. Materialele de construcţii combustibile

1.3.1. Lemnul

Lemnul ca material de construcţii este folosit din cele mai

străvechi timpuri, dar nu şi-a pierdut nici astăzi actualitatea,
deoarece posedă un şir de calităţi pozitive: rezistenţă relativ sporită
la o densitate redusă, elasticitate suficientă, conductibilitate termică
mică, prelucrare mecanică uşoară, viabilitate mare. La o exploatare
corespunzătoare construcţiile din lemn se păstrează o durată
îndelungată. Nu există ramură a economiei naţionale în care nu ar fi
folosit lemnul. O utilizare deosebit de mare o are lemnul în
domeniul construcţiilor. Din lemn se confecţionează construcţiile
portante ale clădirilor: ferme, arcuri, grinzi, căpriori, costoroabe,
carcase, precum şi elemente împrejmuitoare: panouri pentru pereţi,
despărţituri ş.a. Din lemn se confecţionează o gamă variată de
articole de tâmplărie: ferestre, uşi, pardosele, ancadramente
(chenare), plinte, balustrade ş.a. În construcţii lemnul este folosit
sub formă de bârne sau de cherestea (dulapi, scânduri, şipci, stinghii
etc.). Deşeurile lemnului sunt folosite pentru confecţionarea plăcilor
din strujitură, cartonului presat, arbolitului ş.a. În ultimele decenii o
largă utilizare au căpătat-o construcţiile încleiate şi alte articole pe
32
bază de cleiuri şi lemn. Folosirea cleiurilor de mare rezistenţă
permite utilizarea lemnului de lungime limitată şi căpătarea
construcţiilor de orice formă şi dimensiune. Afară de aceasta,
construcţiile încleiate sunt mai uşoare şi mai durabile decât cele
obişnuite şi cu mult mai sigure în timpul exploatării.
Cu toate acestea, pe lângă şirul proprietăţilor pozitive,
lemnul ca material de construcţii are şi neajunsuri substanţiale,
printre care – combustibilitatea.
La încălzirea lemnului până la 110oC din acesta se înlătură
umiditatea şi încep să se elimine produse ale descompunerii
termice. La încălzirea până la 150oC suprafaţa lemnului supusă
încălzirii se îngălbeneşte, iar cantitatea substanţelor volatile
degajate sporeşte. La 150 – 250 oC lemnul capătă culoarea maro
(cafeniu) din cauza carbonizării, iar la 250 – 300 oC are loc
inflamarea produselor descompunerii lemnului. Temperatura
autoaprinderii lemnului se află în limitele de 350 – 450 oC.
Aşa dar, procesul descompunerii termice a lemnului decurge
în două faze: prima fază a descompunerii se observă la încălzirea
până la 250 oC (până la temperatura inflamării) şi decurge cu
absorbţie de căldură, iar a doua – procesul arderii propriu zis,
decurge cu degajare de căldură. Faza a doua, la rândul său, se
divizează în două perioade: arderea gazelor, ce se formează la
descompunerea termică a lemnului (faza arderii cu flacără) şi
arderea cărbunelui de lemn format (faza arderii mocnite).
Protecţia antifoc a lemnului. În tehnica protecţiei antifoc a
construcţiilor există câteva procedee de protecţie antifoc a lemnului,
care se deosebesc după mecanismul efectului de protecţie antifoc:
îmbrăcăminte termoizolatoare, vopsele şi tencuieli antifoc, tratarea
cu produse ignifuge.
La căptuşelile termoizolatoare se referă: învelişurile cu foi
din azbestociment, plăci din ipsosbeton, din perlit, din
azbestovermiculit, din azbestocarton, saltelele din diverse fibre
minerale, tencuielile cu materiale termoizolatoare incombustibile.
Esenţa efectului de protecţie antifoc a căptuşelilor termoizolatoare
constă în faptul, că aceste învelişuri, o anumită durată de timp, care

33
depinde de grosimea stratului de protecţie, împiedică încălzirea
construcţiei din lemn până la temperatura de descompunere.
Cel mai accesibil procedeu de protecţie antifoc a
construcţiilor din lemn este acoperirea acestora cu vopsele şi
tencuieli antifoc. Vopselele şi mortarele pentru muruire constau din
substanţa liantă, umplutură şi pigment. Destinaţia liantului este de a
asigura întărirea amestecului cu formarea unei pelicule dure
incombustibile; destinaţia umpluturii – sporirea efectului de
protecţie antifoc şi reducerea contracţiei; destinaţia pigmentului –
îmbunătăţirea calităţilor decorative a învelişului de protecţie.
Tencuiala se deosebeşte de vopseală printr-o rezistenţă mai mică a
peliculei, o grosime mai mare a stratului aplicat, calitatea mai
proastă a agregatelor de umplutură şi lipsa pigmentului.
În calitate de lianţi pentru vopselele şi mortarele ignifuge se
utilizează sticla lichidă, leşia sulfitică, cimentul, ipsosul, varul,
argila ş.a. În calitate de umplutură sunt folosite creta, azbestul,
vermiculitul, cenuşa, talcul ş.a. Pigmenţii pot fi de diverse culori, de
regulă, de provenienţă minerală: albul de zinc, mumia, ocru, oxidul
de crom, miniul de fier ş.a.
Învelişurile ignifuge se divizează în: stabile la intemperii –
pentru protecţia suprafeţelor exterioare a elementelor clădirilor şi
instalaţiilor; stabile la umezeală – pentru protecţia construcţiilor ce
lucrează în condiţii de umiditate sporită (61...75%); instabile la
umezeală – pentru protecţia ignifugă a construcţiilor din încăperile
cu umiditatea mai mică de 60%. Se aplică învelişurile în câteva
reprize, pentru a asigura consumul necesar a materialului, iar fiecare
strat următor se aplică numai după uscarea completă a stratului
precedent.
Mecanismul efectului ignifug al vopselelor şi tencuielilor
constă în aceea, că construcţiile din lemn acoperite cu aceste
componente nu se pot aprinde de la sursele de aprindere cu energie
mică, adică devin capabile să împiedice izbucnirea incendiului. În
cazul unui incendiu dezvoltat învelişul ignifug un timp oarecare
reţine creşterea temperaturii construcţiei, apoi împiedică ieşirea
produselor de descompunere termică a lemnului şi propagarea
focului pe suprafaţa acestora.
34
 Efectul de protecţie antifoc a unor învelişuri se fortifică prin
faptul că la descompunerea lor se degajă fracţii gazoase care
frânează procesul de ardere.
Destul de efectiv este procedeul de protecţie antifoc prin
impregnare în instalaţii speciale cu diverse soluţii de substanţe
ignifuge (antipirene). Pentru căpătarea lemnului greu combustibil
trebuie asigurată absorbirea de săruri în cantitate nu mai mică de
66kg/m3.
Impregnării se va expune doar materialul lemnos sănătos cu
umiditatea nu mai mare de 25%. Lemnul se plasează în autoclav în
care se creează o presiune negativă (vacuum) de 80 kPa pentru
înlăturarea aerului din porii lemnului, apoi în acesta se introduce 55
– 60oC, apoi se ridică presiunea în autoclav până la valori de
0,8...1,6 MPa (funcţie de specia lemnului) şi se menţine atâta timp
până lemnul absoarbe cantitatea necesară de săruri (durata
menţinerii sub presiune constituie de la 2 până la 20 ore).
Eficacitatea impregnării profunde sub presiune este destul
de mare, însă acest procedeu necesită utilaj complicat şi costisitor.

1.3.2. Materialele pe bază de bitum şi gudron

Materialele de construcţii în componenţa cărora sunt incluse

bitumurile şi gudroanele sunt numite materiale bituminoase sau
gudronate. Ele formează o grupă destul de mare de materiale de
diversă destinaţie.
La calităţile cele mai de preţ a acestor materiale sunt
atribuite impermeabilitatea pentru apă, stabilitatea la acţiunea
acizilor, bazelor, lichidelor şi gazelor agresive, precum şi
capacitatea bună de aderenţă cu lemnul, metalul, piatra.
Materialele rulou (sul) pentru învelitori se confecţionează
din carton special sau ţesătură din fibre de sticlă pe calea
impregnării acestora cu substanţe liante organice cu aplicarea
ulterioară din una sau din ambele părţi a lianţilor pe bază de bitum
sau gudron cu umplutură şi a presărăturii minerale. Sortimentul

35
materialelor pentru învelitori sub formă de rulou este destul de
mare: ruberoidul, pergaminul, hidroizolul, izolul, brizolul ş.a.
Bitumurile şi gudroanele sunt materiale organice, de aceea
toate materialele din care acestea fac parte sunt combustibile.
Învelitoarele din ruberoid sau carton gudronat (толь) se pot aprinde
chiar şi de la surse de aprindere cu energie mică (scântei) şi
continuă să ardă de sine stătător cu emisie masivă de fum negru şi
dens. La ardere bitumurile şi gudroanele se înmoaie şi încep să
curgă, complicând esenţial situaţia în caz de incendiu.
Destul de mare este pericolul de incendiu în perioada
executării învelitoarelor când se execută diverse lucrări cu foc
(aplicarea pe masticuri fierbinţi, încleierea fierbinte, sudarea
cusăturilor ş.a.).
Cel mai răspândit şi efectiv procedeu de reducere a
inflamabilităţii învelitoarelor din materiale bituminoase şi gudronate
este presărarea acestora cu nisip, cu strat neîntrerupt de zgură sau
prundiş, acoperirea cu plăci necombustibile. Efect special de
protecţie antifoc are acoperirea acestora cu folie metalică.
Asemenea învelitori nu se aprind sub acţiunea scânteilor.
Se va avea în vedere, că materialele rulou pe bază de bitum
şi gudron sunt predispuse autoaprinderii, ţinându-se cont de aceasta
la depozitarea acestor materiale.

1.3.3. Materialele polimerice de construcţii

Materialele polimerice de construcţii (MPC) au apărut,

relativ, nu demult, însă tehnologia producerii acestora se dezvoltă
rapid, domeniul de utilizare se lărgeşte, datorită unui şir de priorităţi
faţă de materialele de construcţii tradiţionale. Dezvoltarea
permanentă a producţiei şi utilizării MPC este o direcţie prioritară a
progresului tehnico-ştiinţific în domeniul construcţiilor. Folosirea
MPC permite: un grad sporit de industrializare; reducerea
considerabilă a masei clădirilor şi instalaţiilor; îmbunătăţirea
calităţii lucrărilor şi a finisării; reducerea volumului lucrărilor de
transport şi a termenelor de montare; efect economic considerabil.
36
 Folosirea MPC la confecţionarea elementelor de construcţii
permite a da noi forme instalaţiilor, a ameliora aspectul exterior al
acestora.
MPC de regulă constau din câteva componente: polimerul,
umpluturile, plastificatoarele, antipirenele, stabilizatorii, coloranţii
şi alte componente. În cazuri rare acestea constau doar din polimer,
exemplu – pelicula nevopsită de polietilen.
Componentul de bază al MPC este agregatul de umplutură,
de care depind proprietăţile fizico – chimice şi mecanice, precum şi
combustibilitatea. După provenienţă agregatele se divizează în:
organice şi minerale. Foarte răspândite sunt umpluturile: făina de
lemn, creta, caolinul, talcul, mica, cuarţul. Folosirea umpluturilor
din materiale fibroase este cel mai efectiv procedeu de căpătare a
materialelor de mare rezistenţă. În calitate de umpluturi fibroase
sunt folosite pe larg fibrele din sticlă, azbest, lemn, deşeurile
industriei textile. În calitate de umpluturi sub formă de folii se
utilizează: hârtia, ţesăturile, furnirul (шпон) de lemn ş.a.
MPC sunt clasificate după diverşi indici: tipul polimerului
(polivinileloride, din polietilen, fenolformaldehidice ş.a.);
tehnologia de producţie (turnate, extruzive, vălţuite ş.a.); după
destinaţia lor în construcţii (de construcţie, finisare, pentru
pardoseli, materiale termofonoizolatoare, ţevi, articole sanitaro –
tehnice şi liniare, masticuri şi cleiuri adezive).
Materialele de construcţii. Reprezentanţii de bază ai
materialelor pe bază de mase plastice, utilizaţi pentru realizarea
elementelor portante, împrejmuitoare sau de altă natură sunt:
polimerbotoanele, plasticele din sticlă şi din lemn stratificat.
Polimerbetoanele – materiale compoziţionale căpătate pe
bază liantului polimeric cu umpluturi minerale, se utilizează, în
principal, pentru executarea învelitoarelor rezistente la uzură a
dambelor şi a instalaţiilor portuare, pentru pardoseli chimic
rezistente în clădirile industriale, uluce, canale de scurgere şi alte
construcţii exploatate în condiţii de mediu agresiv.
Materialele plastice din lemn-stratificat – materialele
confecţionate sub formă de foi şi plăci prin presare la fierbinte a
pachetelor din furnir de lemn îmbibat cu răşini polimerice. După
37
proprietăţile fizico-mecanice aceste materiale plastice depăşesc
materialul iniţial – lemnul şi se folosesc pentru realizarea
elementelor portante, în calitate de materiale constructiv –
finisatoare pentru finisarea pereţilor şi despărţiturilor, tavanelor.
Sticloplasticele – masele plastice ce conţin în calitate de
umplutură de rezistenţă materiale din fibre de sticlă. Au rezistenţă
mare şi greutate mică. Folosirea construcţiilor uşoare din
sticloplastice permit reducerea greutăţii clădirilor de 16 ori faţă de
cele din cărămidă şi de 8 ori faţă de cele din beton. În construcţii
acestea sunt folosite sub formă de folii plane sau ondulate pentru
executarea de acoperişuri fotopermeabile a clădirilor industriale,
serelor şi oranjeriilor, cupolelor şi membranelor, panourilor cu
multe straturi fotopenetrante şi înfundate, blocurilor de uşi şi
ferestre, articole sanitaro-tehnice ş.a.
Materialele pentru finisare au căpătat cea mai largă
răspândire în construcţii. Pentru finisarea interioară este raţional de
utilizat materiale sub formă de folii de dimensiuni mari, care posedă
calităţi înalte decorative şi de exploatare. Aceste materiale nu
necesită pregătirea specială a suprafeţelor expuse finisării, fapt ce
reduce considerabil volumul lucrărilor de finisare şi durata
construcţiei în ansamblu.
MPC pentru finisare se confecţionează sub formă de folii,
plăci şi materiale în rulou.
La acestea se referă : plasticul pe bază de hârtie, lincrustul,
textovinitul, diverse tipuri de tapete, peliculele din polivinilclorid
(izoplen, povinol, vinisten ş.a.), pelicule adezive (самоклеящиеся
пленки), linoleumul, mocheta ş.a., plăcile polimerice, masticurile,
articolele liniare (plinte, pervazuri, mâini curente, platbande pentru
trepte, stinghii pentru făţuire interioară, chenare ş.a.).
Unul din cele mai mari neajunsuri a polimerilor şi a maselor
plastice ca materiale de construcţii este stabilitatea foarte joasă a
acestora la acţiunea termică. Capacitatea de înmuiere la încălzire –
proprietate care a condiţionat prelucrarea tehnologică de un nivel
înalt a maselor plastice în articole – aici se manifestă în calitate de
neajuns. Stabilitatea termică a diferitor polimeri este diversă. Spre
exemplu, polimetilacrilatul (sticla organică) îşi pierde complet
38
rezistenţa la 100oC, polimerii cu umplutură de siliciu îşi păstrează
calităţile şi la 200oC. La incendiu însă, temperatura peste câteva
minute atinge deja valori de 400 - 500oC, de aceea aceste deosebiri
n-au nici o importanţă şi a vorbi despre RF a construcţiilor
executate din MPC, actualmente, nu are rost.
Inflamabilitatea, intensitatea arderii, temperatura de
aprindere, autoaprindere şi izbucnire, temperatura de ardere,
capacitatea de formare a fumului şi descompunerea termică cu
emisie de produse toxice caracterizează proprietăţile pericolului de
incendiu al MPC. Ţinând cont de aceste caracteristici, se poate
vorbi că polimerii şi masele plastice, într-o măsură mai mare sau
mai mică sunt incendiar periculoase. Dacă ar fi să comparăm MPC
cu aşa material combustibil tradiţional cum este lemnul ne vom
convinge că majoritatea din MPC au temperatura de ardere,
intensitatea arderii şi capacitatea fumigenă mult mai înaltă. Ele se
aprind de la surse de aprindere mult mai slabe şi au temperatura de
inflamabilitate mai joasă decât lemnul. Multe tipuri de polimeri sub
acţiunea focului se topesc şi curg în torente arzânde, fapt ce
complică considerabil situaţia în caz de incendiu.
Unul din cele mai esenţiale neajunsuri ale MPC este acela,
că la descompunerea termică şi ardere acestea elimină în mediu
produse toxice capabile să irite învelişurile mucozitare ale ochilor şi
ale căilor respiratorii, să deregleze ritmul şi să paralizeze respiraţia,
să provoace intoxicaţii grave şi chiar decesul.
De menţionat, că în faza iniţială a incendiului, când MPC
încă nu ard, ci doar se descompun sub influenţa temperaturii înalte,
produsele ce se degajă în mediu sunt mult mai toxice decât
produsele arderii.

1.3.4. Materialele termoizolatoare combustibile

Din sortimentul larg de materiale termoizolatoare

combustibile utilizate în construcţii cea mai mare răspândire o au
următoarele:

39
 1) pâsla de construcţie, confecţionată din lână de animale de
calitate joasă cu adaos de fibre vegetale;
2) saltele din stuf, căpătate prin presarea tulpinilor de stuf şi
coaserea acestora în direcţie transversală cu sârmă zincată;
3) plitele turboizolatoare, căpătate prin presarea şi
prelucrarea termică a turbei slab descompusă fără folosirea
substanţelor liante. Acestea şi-au găsit o largă utilizare la izolarea
termică a camerelor frigorifice. Particularitatea pericolului de
incendiu a acestor plite este capacitatea de a mocni chiar şi sub strat
de tencuială, fapt ce complică lucrările de lichidare a incendiului;
4) şevelinul – material, ce prezintă un strat de câlţi sau
puzderie (resturi lemnoase de cânepă sau în) amplasat între două foi
de hârtie gudronată.
În ultimii ani a fost creată o mare grupă de materiale
termoizolatoare din mase plastice, cele mai răspândite fiind:
penolistirolul, penopoliuretanul, penopolivinilcloridul, mipora ş.a.
O grupă aparte o constituie sofoplasturile - materiale
termoizolatoare cu goluri ce amintesc fagurii de albine. Pereţii
acestora pot fi confecţionaţi din diferite materiale sub formă de folii
(kraft-hârtie, pânză de bumbac ş.a.)impregnate cu polimeri.
Materialele polimerice sunt destul de efective şi economice,
fapt ce a condiţionat utilizarea lor largă în domeniul construcţiilor,
însă după caracteristicile pericolului de incendiu ele depăşesc mult
materialele tradiţionale, cauzând într-un şir de cazuri incendii de
proporţii cu urmări grave, de aceea MPC se vor utiliza doar în
strictă corespundere cu cerinţele actelor normative.

1.4. Materialele de construcţii greu combustibile

1.4.1. Tipurile materialelor greu combustibile şi

domeniul de utilizare a acestora

După cum s-a menţionat deja, greu combustibile se

consideră materialele care se pot aprinde sub acţiunea flăcării
deschise, dar nu sunt capabile să ardă de sine stătător.
40
 Din punct de vedere a evaluării comportamentului
materialelor în condiţiile incendiului toate materialele organice sunt
combustibile, iar cele neorganice – incombustibile.
Prin urmare, greu combustibile pot fi, în general, materialele
de construcţii artificiale care prezintă în sine un amestec, luat în
anumite proporţii de materiale combustibile şi incombustibile,
precum şi materialele căpătate cu utilizarea unor mijloace înalt
efective de protecţie antifoc de provenienţă chimică.
Materialele de construcţii greu combustibile se folosesc
pentru pardoseli, executarea despărţiturilor, în calitate de materiale
termoizolatoare şi constructive pentru pereţi şi acoperişuri.
Tipurile de bază de materiale greu combustibile sunt:
fibrolitul, samanul, lemnul impregnat cu antipirene. În această
grupă pot fi incluse articolele din vată minerală în care au fost
folosiţi lianţi organici în cantitate de 7 – 15% de greutate şi unele
tipuri de mase plastice.
Fibrolitul – prezintă în sine plăci presate şi întărite din
strujitură de lemn şi alte materiale fibroase vegetale (tulpini de
plante, paie, resturi de cânepă şi in etc.) cu material liant. În funcţie
de liantul utilizat poate fi: cimentofibrolit, fibrolit pe bază de var şi
magneziu.
Materialele pe bază de vată minerală se confecţionează din
vată minerală cu diverse materiale liante. La grupa materialelor greu
combustibile se atribuie materialele din vată minerală cu conţinut
organic de la 7 până la 15%. Dacă acest procent este mai mic ele se
consideră incombustibile, iar mai mare – combustibile.

1.4.2. Soluţii de reducere a combustibilităţii

materialelor polimerice

Pentru reducerea combustibilităţii materialelor polimerice de

construcţii (MPC) se folosesc următoarele procedee: includerea
umpluturilor; includerea substanţelor antipirene; modificarea
chimică a polimerilor; învelişuri antifoc.

41
 Includerea umpluturilor. Deoarece toate materialele
polimerice la fel ca şi alte materiale organice sunt materiale
combustibile, reducerea combustibilităţii acestora poate fi realizată
prin includerea în componenţa lor a fracţiilor incombustibile, care
reduc conţinutul de componenţi combustibili, influenţează procesul
de piroliză a polimerilor, schimbă condiţiile schimbului de masă şi
căldură la ardere. Pentru producerea materialelor polimerice
protejate de foc se folosesc umpluturile cu proprietăţi de stingere a
flăcării: hidrooxidul de aluminiu, hidroxarbonatul de calciu şi
magneziu, apa. Spre exemplu, materialele pe baza poliefiracrilatelor
cu distribuirea uniformă în masa acestora a picăturilor minuscule de
apă sau conţin umplutură minerală umezită posedă nu numai
combustibilitate joasă, ci şi stabilitate termică mare şi
inflamabilitate redusă în cazul temperaturilor înalte.
Se va avea în vedere faptul, că în unele cazuri viteza arderii
MPC poate creşte, spre exemplu la folosirea fibrelor de sticlă.
Efectul negativ se lămureşte prin aceea că sticla are conductibilitate
termică mare şi desprinderea liantului de la fibre fi, ca urmare,
majorarea suprafeţei de confort cu oxigenul din aer.
Includerea antipirenilor. Cel mai răspândit, efectiv şi
econom procedeu de căpătare a MPC protejate de foc este folosirea
antipirenilor – substanţe ce reduc combustibilitatea. Antipirenii se
împart în două mari clase: care se combină mecanic cu polimerii şi
care reacţionează chimic, acestea incluzându-se în procesul de
sinteză sau producere a materialelor polimerice în structura
moleculară a polimerului. Actualmente există câteva ipoteze care
lămuresc reducerea combustibilităţii MPC în prezenţa antipirenilor.
În conformitate cu aceste ipoteze, materialele antipirene, după
mecanismul de acţiune, condiţional pot fi divizate în următoarele
grupe:
- care se descompun cu degajare de gaze incombustibile
(arderea încetineşte din cauza creşterii limitei concentraţiei de jos a
inflamabilităţii şi reducerii temperaturii flăcării ca rezultat a diluării
produselor combustibile ale pirolizei cu produse incombustibile);
- cu conţinut de halogeni, acţiunea cărora este bazată pe
inhibarea proceselor în lanţ în faza gazoasă;
42
 - care formează pelicule protectoare şi favorizează sporirea
coxificării (combustibilitatea MPC se reduce în rezultatul încetinirii
schimbului de masă şi căldură între flacără şi suprafaţa
materialului).
Materialele antipirene trebuie să satisfacă următoarele
cerinţe: să posede o eficacitate înaltă de stingere a flăcării, să se
combine bine cu polimerii, să înrăutăţească proprietăţile fizico -
mecanice a MPC, să nu fie toxice, să fie accesibile şi ieftine.
Modificarea chimică a polimerilor. Această direcţie este
considerată cea mai prosperă. Folosirea antipirenilor capabili de
reacţie în chimică în principiu poate fi studiată ca o modificare
chimică a polimerilor, deoarece se schimbă reţeaua chimică şi
proprietăţile macromoleculelor. În acelaşi timp, modificarea
chimică a polimerilor este o noţiune mult mai vastă, sub care se
înţelege modificarea polimerilor cu scopul majorării stabilităţii
termice şi de oxidare termică. Direcţia prioritară este sinteza
polimerilor cu conţinut minimal de fracţie combustibilă, precum şi a
polimerilor rezistenţi la temperatură, care degajă la descompunere
produse netoxice şi incombustibile.
Învelişurile de protecţie la foc. În principiu pentru protecţia
de foc a MPC pot fi folosite învelişurile pentru protejarea
construcţiilor din lemn, însă în majoritatea cazurilor acest lucru nu
este raţional din cauza înrăutăţirii calităţilor decorative a
suprafeţelor protejate. Mai frecvent aceste învelişuri se folosesc
pentru protecţia de foc a plăcilor din strujitură sau fibre de lemn
care se aplică în procesul confecţionării acestora fără a schimba
procesul tehnologic. În unele cazuri, aceste învelişuri îmbunătăţesc
calităţile produselor finite.
Industria construcţiilor se completează permanent cu noi
materiale şi construcţii efective, care însă pe lângă un şir de calităţi
pozitive, adesea au caracteristici de pericol incendiar mult mai rele
decât materialele tradiţionale.
Soluţionarea problemei de asigurare a securităţii la incendiu
a obiectivelor în construcţie prin interzicerea folosirii unor sau altor
materiale nu are sorţi de izbândă. Serviciul de pompieri împreună
cu alte servicii trebuie să caute şi să implementeze activ soluţii
43
tehnice de reducere a pericolului de incendiu a clădirilor edificate,
ci nu interzicerea utilizării noilor materiale.

2. Comportarea elementelor de construcţii

în condiţii de incendiu

2.1. Factorii ce influenţează asupra elementelor de

construcţii în condiţii de incendiu

Sarcinile şi solicitările la care sunt supuse clădirile în

condiţii normale de exploatare se iau în consideraţie la calcularea
rezistenţei elementelor de construcţii.
În cazul incendiilor, însă, apar sarcini şi solicitări
suplimentare, care adesea provoacă distrugerea unor elemente luate
în parte şi chiar a clădirilor în integritate.
Către factorii nefavorabili, ce influenţează asupra
construcţiilor în caz de incendiu, se atribuie: temperatura înaltă,
presiunea gazelor şi a produselor arderii, sarcinile dinamice de la
căderea bucăţilor de elemente prăbuşite ale clădirii şi ale apei
turnate, variaţiile bruşte de temperatură.
Temperatura înaltă în încăperea incendiată se formează din
contul căldurii, degajată la arderea substanţelor. O parte din căldură
se consumă pentru încălzirea elementelor de construcţii şi a
utilajului. Temperatura nu este aceeaşi pe toată înălţimea încăperii:
temperatura mai înaltă se stabileşte în zona de sus a încăperii.
În scopuri practice este comodă utilizarea, aşa – numitei,
„temperaturi medii spaţiale”, care caracterizează valoarea medie
aritmetică a temperaturii în încăperea ce arde.
Temperatura mediului la incendiu depinde de proprietăţile
fizico – chimice şi cantitatea sarcinii termice, gradul de ventilare a
încăperilor şi un şir de alţi factori.
Pentru aprecierea rezistenţei la foc a elementelor de
construcţii este utilizată curba standard „temperatură – timp”
caracterizată de relaţia:
44
 T - To = 345 lg (8t + 1),

unde: To - temperatura iniţială, oC;

T - temperatura la un anumit moment considerat după
intervalul de timp t (min).
Curba este utilizată ca program termic pentru cuptorul de
determinare în laborator a rezistenţei la foc (RF) a principalelor
elemente de construcţii (pereţi, stâlpi, grinzi, ferme, planşee şi
acoperişuri).
Regimul termic standard este caracteristic pentru incendiile
din clădirile de locuit. Regimurile termice reale în cazul incendiilor
în clădirile industriale, de depozitare şi social–culturale, în
încăperile subsolurilor se pot deosebi considerabil de regimul
standard.
La incendiu, în majoritatea cazurilor, presiunea mediului
gazos este neînsemnată. Totuşi, în condiţii specifice (spre exemplu,
pe scenele teatrelor), arderea are loc atât de intensiv şi vertiginos,
încât produsele arderii ce se formează provoacă o presiune
considerabilă asupra construcţiilor împrejmuitoare.
În rezultatul exploziilor amestecurilor gaz - vapori şi praf –
aer care în multe cazuri precedează incendiile în clădirile
industriale, presiunea în încăperi o poate depăşi considerabil pe cea
admisă pentru elementele de construcţii.
Construcţiile se pot expune, de asemenea, unor solicitări
dinamice suplimentare, condiţionate de căderea bucăţilor de clădire
şi sarcinilor de la apa vărsată, fapt ce poate provoca distrugerea lor
parţială sau completă.

2.2. Rezistenţa la foc a elementelor de construcţii

Prin RF a elementelor de construcţii se subînţelege

capacitatea acestora de a-şi păstra în condiţii de incendiu funcţiile
portante sau de împrejmuire şi să se opună propagării focului.
RF a elementului de construcţie se caracterizează prin limita
de RF şi limita de propagare a focului.
45
 Limita de RF a elementului de construcţie este timpul în ore
de la începutul incendiului (probării la foc) până la apariţia
criteriilor (semnelor) de intervenţie a limitelor de RF.
S-au constatat patru criterii de intervenţie a limitelor de RF
(patru stări- limită a construcţiei după RF):
- pierderea capacităţii portante, care se manifestă în
prăbuşirea elementului şi a îmbinărilor sau în apariţia unei curburi
inadmisibile pentru exploatarea de mai departe a construcţiei;
- pierderea capacităţii de împrejmuire (termoizolare),
caracterizată de ridicarea temperaturii pe partea neîncălzită a
construcţiei în mediu mai mult decât cu 160oC, în orice punct a
acestei suprafeţe mai mult decât cu 190 C comparativ cu temperatura
iniţială sau mai mult de 220 oC indiferent de temperatura iniţială a
construcţiei;
- pierderea etanşeităţii elementelor şi construcţiilor
împrejmuitoare care se manifestă în apariţia fisurilor şi golurilor
perforante, prin care pot pătrunde în încăperile alăturate focul sau
fumul şi produsele arderii;
- atingerea valorii temperaturii critice pentru materialul
construcţiei – pentru construcţiile protejate cu cămăşi antifoc şi
probate fără solicitări.
Pierderea capacităţii de împrejmuire şi a etanşeităţii se iau în
consideraţie doar la aprecierea RF a elementelor împrejmuitoare
interioare, deoarece în acest caz există un pericol potenţial de
propagare a incendiului în încăperile vecine (alăturate).
Capacitatea elementului de construcţie de a arde şi a
propaga focul se caracterizează prin limita de propagare a focului.
Criteriul de apreciere a limitei de propagare a focului
serveşte dimensiunea (cm) afectării de către foc a construcţiei în
afara limitelor zonei de încălzire (în timpul probării la foc).
Valorile limitelor de RF şi propagare a focului pe suprafaţa
elementelor de construcţii depinde de tipul construcţiei, valoarea
sarcinii, grosimea (dimensiunile secţiunii transversale) construcţiei,
materialul din care aceasta este confecţionată, prezenţa golurilor în
construcţie şi de alţi factori.

46
 2.3. Construcţiile din beton armat şi piatră în condiţii de
incendiu. Metodele de sporire a RF

Datorită masivităţii şi indicilor termofizici de bună calitate

construcţiile din beton armat şi piatră se opun bine acţiunii în
condiţii de incendiu.
Limită mare de RF posedă pereţii, stâlpii şi despărţiturile
executate din cărămidă. În caz de incendiu construcţiile din
cărămidă pe bază de argilă timp de câteva ore suportă încălzirea
până la 700 – 900 oC, practic păstrându-şi rezistenţa fără semne
vizibile de distrugere. În acest caz se observă doar defecte de
suprafaţă a zidăriei sub formă de fisuri foarte subţiri şi cojirea unor
straturi de grosime redusă. Limita de RF a construcţiilor din
cărămidă de silicat după încălzire este aceeaşi ca şi la cărămida de
argilă, fapt ce se lămureşte prin aceleaşi caracteristici termofizice.
Însă după schimbarea rezistenţei la acţiunea temperaturii înalte
cărămida de silicat cedează întâietatea cărămizii de argilă: stâlpii,
pereţii, despărţiturile din cărămidă de silicat încălziţi până la 700 oC
şi apoi răciţi îşi pierd rezistenţa de două ori.
Pereţii şi despărţiturile din piatră naturală se comportă
satisfăcător până la temperatura de 900 oC.
Limitele de RF a construcţiilor din pietre artificiale şi
naturale se normează în funcţie de tipul materialului, grosimea,
suprafaţa sau dimensiunea minimală a secţiunii construcţiei, iar
uneori şi în funcţie de solicitare.
Cauzele atingerii limitelor de RF a construcţiilor din beton
armat în mare măsură sunt determinate de caracterul lucrului
acestora în condiţii de incendiu. Pentru construcţiile la care starea
limită este determinată de lucrul la întindere, limita de RF intervine
în momentul încălzirii armăturii până la temperatura critică. Pentru
construcţiile, starea limită a căror este condiţionată de lucrul la
comprimare, limita de RF intervine când secţiunea de lucru a
betonului se micşorează până la valoarea critică. Printre altele, în
condiţii egale, limita de RF a stâlpului încărcat central este mai
mare decât limita de RF a stâlpului încărcat necentral (sarcina este
aplicată cu excentricitate). Aceasta se lămureşte prin faptul că la
47
stâlpii încărcaţi central toată secţiunea lucrează la comprimare şi
armătura nu influenţează asupra RF a acestuia. În stâlpii comprimaţi
necentral limita de RF este determinată de încălzirea armaturii în
zona întinsă până la temperatura critică. Aşadar, limita de RF a
stâlpilor din beton armat se normează luând în consideraţie
suprafaţa secţiunii transversale şi a sarcinii.
Limita de RF a pereţilor agăţaţi, a pereţilor interiori
neportanţi şi a despărţiturilor este determinată de pierderea
capacităţii termoizolatoare sau a etanşeităţii şi depinde de tipul
betonului (greu, uşor, celular) şi grosimea construcţiei.
Limita de RF a pereţilor din beton armat autoportanţi şi
portanţi este determinată de pierderea capacităţii portante şi depinde
nu atât de caracteristicile de rezistenţă ale betonului şi armaturii, cât
de deformarea elementului. Elementele unor asemenea construcţii,
în condiţii de incendiu, lucrează la comprimare cu încovoiere şi
construcţia din central comprimată se poate transforma în necentral
comprimată cu majorarea în timp a excentricităţii. Valoarea şi
direcţia încovoierii depind de elasticitatea elementului, metoda de
sprijin a capetelor elementului (articulat sau încastrat), de sarcină,
diferenţa de temperaturi în secţiunea peretelui şi proprietăţile de
elasticitate – plasticitate a materialelor. În cazul sprijinului încastrat
al panourilor este limitată libertatea răsucirii secţiunilor din sprijin,
fapt ce micşorează deformarea acestora la acţiunea temperaturii. De
aceea panourile cu reazem încastrat au limita de RF mai mare decât
panourile cu reazem articulat. Micşorarea procentului de armare a
pereţilor reduce limita de RF a panourilor cu reazem articulat şi
practic nu influenţează asupra RF a panourilor cu reazem încastrat.
Considerabil influenţează asupra limitei de RF a pereţilor şi
despărţiturilor din beton armat protecţia nodurilor metalice de
întărire (fixare) a panourilor. În lipsa protecţiei nodurilor de fixare
(îmbinare) limita de RF a peretelui sau despărţiturii din beton armat
constituie doar 0,25 – 0,5 ore.
Limita de RF a planşeelor şi acoperişurilor din beton armat
depinde de modul de realizare, gradul de solicitare, proprietăţile
termofizice şi de rezistenţă a materialelor. De regulă, aceste
construcţii sunt prefabricate, de aceea limita lor de RF se determină
48
după cea mai mică limită de RF a unui element constructiv.
Excepţie fac planşeele şi acoperişurile din beton armat încovoiere
în majoritatea cazurilor expiră ca rezultat al prăbuşirii (pierderea
capacităţii portante) la scăderea caracteristicilor de rezistenţă a
armaturii şi betonului în condiţii de incendiu. Doar în unele cazuri
pentru plitele şi panourile din beton armat de mică grosime limita
de RF poate interveni după capacitatea de termoizolare.
În elementele din beton armat liber sprijinite sub acţiunea
sarcinii de exploatare apar zona de întindere (în partea de jos) şi
zona de comprimare (în partea de sus). Tensiunile de întindere sunt
suportate de armatura de lucru din zona de jos. Cele mai mari
tensiuni apar la mijlocul traveei (deschiderii). În condiţiile
incendiului succesiv se încălzesc stratul de protecţie din beton şi
armatura de lucru. Dacă armatura nu s-a încălzit până la
temperatura critică, atunci deformaţiile sunt reversibile şi după
răcire elementul din beton armat îşi revine la poziţia iniţială
(încovoiere reversibilă).
La încălzirea armaturii până la temperatura critică la
mijlocul deschizăturii apare aşa – numita „articulaţie plastică”,
legată de deschiderea considerabilă a fisurilor în zona întinsă a
plăcii (încovoiere ireversibilă) şi distrugerea completă a elementului
din beton armat. Limita de RF a elementelor din beton armat liber
sprijinite depinde, în primul rând, de grosimea stratului de protecţie,
de clasa şi marca armaturii. Astfel, limita de RF a unei plăci din
beton armat continue cu grosimea de 8 cm la grosimea stratului de
protecţie până la axa armaturii de clasa A–III de 25 mm constituie
1,2 ore; pentru o plită identică, dar cu armatura de clasa B–II limita
de RF constituie doar 0,8 ore.
Asupra timpului de încălzire a armaturii de lucru până la
temperatura critică influenţează, de asemenea, condiţiile de încălzire
a construcţiei la incendiu. La aceeaşi grosime a stratului de protecţie
mai intensiv se încălzeşte armatura în acele elemente, care au un
raport mai mare a perimetrului încălzit faţă de secţiunea
transversală a construcţiei, fapt ce reduce limita de RF la asemenea
construcţii. Spre exemplu, o grindă liber sprijinită cu dimensiunea
minimală a secţiunii de 8 cm (încălzirea din trei părţi) la grosimea
49
stratului de protecţie până la centrul armaturii din toate părţile de 25
mm , are limita de RF de 0,6 ore, iar o placă din beton armat
(încălzirea doar de jos) cu aceeaşi armatură şi grosime a stratului de
protecţie – de 1,2 ore.
Asupra limitei de RF şi a condiţiilor de încălzire
influenţează de asemenea masivitatea elementului din beton armat.
Cu majorarea masei construcţiei sporeşte capacitatea termică a
acesteia, ceea ce duce la mărirea întrucâtva a limitei de RF. Între
altele, limita de RF a unei plăci cu goluri este cu 10% mai mică
decât limita de RF a plăci din beton armat cu aceleaşi dimensiuni,
însă de secţiune continuă.
RF a plăcilor cu nervuri depinde în primul rând de modul de
montare a elementului constructiv. De regulă, elementele montate
cu nervurile în sus au o limită de RF mai mare.
Cu totul altfel se comportă în condiţii de incendiu plăcile şi
grinzile din beton armat încastrate. Din cauza dilatării zonei întinse
a acestora are loc redistribuirea tensiunilor şi reducerea lor în partea
de jos încălzită. Din această cauză elementele încastrate au o limită
de RF mult mai mare decât elementele din beton armat liber
sprijinite. Limita de RF a acestor construcţii depinde de grosimea
lor, clasa şi marca armaturii, grosimea stratului de protecţie, precum
şi de raportul armaturii deasupra reazemului şi în deschizătură.
Majorarea limitei de RF a elementelor din beton armat,
atunci când este necesar, poate fi realizată prin soluţii constructive
şi folosirea materialelor (betonului şi armaturii) cu caracteristici de
termorezistenţă mai performante. Către măsurile constructive se
referă:
- majorarea secţiunii transversale a elementelor;
- majorarea grosimii stratului de protecţie a armaturii;
- reducerea sarcinii asupra construcţiilor portante;
- schimbarea condiţiilor de încălzire a elementelor în
condiţii de incendiu;
- schimbarea schemei de sprijin şi de lucru a construcţiei;
- folosirea betoanelor rezistente la foc;
- făţuirea elementelor cu materiale care conduc rău căldura;

50
 - tencuirea elementelor cu mortare rău conductoare de
căldură;
- folosirea betoanelor cu conductibilitate redusă.
Din materialele folosite pentru confecţionarea elementelor
din beton armat prioritare sunt betonul greu cu umplutură din calcar
şi oţelul aliat de marca 25G2C cu profil periodic prelucrat la
fierbinte.
La construirea şi exploatarea clădirilor o atenţie deosebită
trebuie acordată protecţiei nodurilor metalice de îmbinare sau
atârnare a panourilor, precum şi la ermetizarea rosturilor dintre
panouri. Protecţia nodurilor de îmbinare şi astuparea golurilor în
locurile de joncţiune a panourilor cu alte părţi ale clădirii trebuie să
asigure limita de RF necesară pentru elementele corespunzătoare.

2.4. Construcţiile metalice. Metodele de sporire a RF a

construcţiilor din oţel

Construcţiile din metal, în condiţii de incendiu, se încălzesc

foarte repede, din cauza conductibilităţii termice considerabile şi a
capacităţii termice mici, până la temperaturile critice. Foarte des
prăbuşirea construcţiilor metalice nu se limitează la locul izbucnirii
incendiului, ci datorită legăturilor existente dintre elemente (ferme,
grinzi, contravântuiri) aceasta se poate extinde pe suprafeţe
considerabile, agravând urmările incendiului. Îndeosebi, condiţii
nefavorabile de lucru pentru construcţiile metalice la incendiu se
creează atunci, când acestea se află împreună cu materialele
combustibile.
Durata încălzirii construcţiilor până la temperatura critică
depinde de grosimea condiţională a metalului δcnd, determinată ca
raportul suprafeţei secţiunii transversale F la partea încălzită a
perimetrului „U”,

δcnd, = F/U.

51
 Spre exemplu, la construcţiile neprotejate din oţel la
valoarea δcnd, = 0,3 cm limita de RF este de 0,12 ore, iar la δcnd, = 3
cm – 0,45 ore.
Şi mai mică este limita de RF a construcţiilor din aluminiu.
Astfel de limite de RF în multe cazuri sunt insuficiente, fapt ce
necesită protecţia de foc a construcţiilor metalice.
Procedeul tradiţional de protecţie antifoc a construcţiilor din
oţel este căptuşirea acestora cu materiale necombustibile: cărămidă,
tencuială, plăci termoizolatoare etc. În cazul protecţiei coloanelor
metalice cu cărămidă, zidăria se armează cu tiranţi metalici sudaţi
de construcţia protejată, iar pentru a preveni distrugerea zidăriei din
cauza dilatării termice diferite, între coloană şi zidărie se lasă un
spaţiu nu prea mare. În calitate de plăci termoizolatoare sunt
folosite plăcile din ipsos, azbest – perlit - ciment, perlit – vermiculit
- ciment ş.a., care se întăresc către coloane şi grinzi cu tiranţi
metalici sudaţi de construcţiile protejate şi capetele de armatură
incluse în plăci la confecţionarea acestora. Tencuiala antifoc
(mortar de ciment sau perlit - vermiculit - ciment) se aplică pe
coloane sau grinzi pe plasă spaţială şi carcase din armatură.
Limita de RF a construcţiilor din oţel protejate depinde de
tipul şi grosimea stratului de protecţie şi constituie de la 0,75 până
la 4,5 ore.
Totuşi, nu totdeauna făţuielile şi tencuielile sunt acceptate
din considerente estetice sau economice. În acest caz pentru
protecţia antifoc a construcţiilor metalice se utilizează învelişurile
antifoc spumante (care se înfoie), care prezintă un amestec de
umpluturi fibroase, termostabile cu formarea de gaze la încălzire în
soluţii apoase de lianţi polimeri. Învelişurile aplicate cu o grosime
de câţiva milimetri pe suprafaţa protejată la încălzire se înfoie (se
umflă) majorând grosimea învelişului până la câţiva centimetri:
limita de RF depinde de tipul învelişurilor (VPM-2; VPM-3; Ecran-
M; OEP-MV ş.a.) şi grosimea stratului aplicat şi poate constitui de
la 0,8 până la 2 – 3 ore.
Un procedeu efectiv de majorare a RF a construcţiilor
metalice este răcirea acestora cu apă, care poate fi aplicată
nemijlocit pe suprafaţa construcţiei de la sistemele „sprinkler” sau
52
„drencer” sau în interiorul acestora. În cel din urmă caz construcţia
protejată se execută cu interior gol şi ermetic din oţeluri stabile la
coroziune sau în apă se adaogă componente anticorozive.
Pentru majorarea RF a elementelor portante ale planşeelor şi
acoperişurilor se folosesc tavanele suspendate confecţionate din
materiale necombustibile. Limita de RF a planşeelor şi
acoperişurilor protejate în acest mod depinde de tipul şi grosimea
tavanului suspendat şi, în unele cazuri, poate atinge valoarea de 2
ore.
O însemnătate deosebită la etapa actuală o are protecţia
antifoc şi împotriva incendiilor a clădirilor din construcţii metalice
uşoare cu termoizolator efectiv. Cea mai radicală măsură pentru
securitatea la incendii este folosirea în elementele acestor clădiri
(pereţi, despărţituri, tavane, acoperişuri etc.) a căptuşelilor
termoizolatoare din materiale incombustibile sau greu combustibile
(plăcile din vată minerală sau vată sticloasă, sticla spongioasă ş.a.).
Pentru reducerea vitezei de propagare a flăcării pe suprafaţa
învelitoarelor din ruberoid acestea se acoperă cu un strat de 20 mm
grosime de prundiş mărunt plasat pe un strat de mastic bituminos cu
grosimea nu mai mare de 2 mm. În cazul folosirii termoizolatorului
combustibil în panourile pentru pereţii clădirilor din construcţii
metalice uşoare se prevede amenajarea brâelor antiincendiu din
materiale incombustibile cu lăţimea de 0,6 m în locurile de
joncţiune (racordare) a panourilor cu planşeele dintre nivele.

2.5. Construcţiile din lemn şi mase plastice. Metodele de

protecţie antifoc a construcţiilor din lemn

Construcţiile din lemn posedă un pericol sporit de incendiu.

Temperatura joasă de aprindere (280 – 300 oC, iar la încălzire
îndelungată – 130 oC) face ca acestea să ia foc chiar şi în cazul unor
focare de incendiu neesenţiale. Pe suprafaţa construcţiilor din lemn
cu umiditatea de exploatare flacăra se poate răspândi cu o viteză
până la 2 m / min. Limita de propagare a focului pe construcţiile din
lemn orizontale depăşeşte 25 cm, iar pe cele verticale mai mult de
40 cm. Viteza, însă, de carbonizare a lemnului este foarte mică (de
53
la 0,7 până la 1 mm/min în funcţie de secţiunea transversală a
elementului), de aceea timpul prăbuşirii elementelor masive din
lemn este comparabil într-un şir de cazuri cu limita de RF a
construcţiilor din beton armat.
Necătând la pericolul incendiar sporit, lemnul este folosit pe
larg în construcţii la etapa actuală. În acelaşi timp odată cu
construcţiile din lemn integral sunt pe larg folosite şi elemente
constructive din lemn încleiat şi din deşeuri lemnoase.
Cel mai răspândit şi efectiv procedeu de protecţie antifoc a
construcţiilor din lemn este tencuirea acestora. Tencuiala este un
material care conduce rău căldura, reduce viteza de încălzire şi
descompunere a lemnului, precum şi împiedică contactul nemijlocit
a oxigenului din aer cu lemnul. Limita de RF a elementelor din
lemn protejate depinde de grosimea acestora (dimensiunile secţiunii
transversale) şi grosimea stratului de tencuială.
Către procedeele efective de protecţie antifoc a lemnului,
care îl transformă pe acesta în greu combustibil, se referă
ignifugarea în profunzime (cu soluţii apoase de săruri antifoc) cu
absorbirea a cel puţin 66 kg / m3 de săruri. Efectul de protecţie
antifoc constă, în principal, în aceea, că la încălzire se descompune
nu numai lemnul ci şi sărurile de protecţie antifoc, care
combinându-se, formează compuşi necombustibili şi reduc
cantitatea de produse combustibile rezultate din descompunerea
lemnului. Însă elementele din lemn supuse ignifugării în
profunzime îşi reduc rezistenţa, îşi majorează higroscopicitatea, se
încleie rău. Prelucrarea de suprafaţă cu materiale ignifuge
transformă lemnul doar în categoria materialelor care se aprind
greu.
În ultimul timp pentru protecţia construcţiilor din lemn se
folosesc pe larg învelişuri care se înfoaie, precum şi învelişurile
antifoc pe bază de fosfaţi, care transformă lemnul în material greu
combustibil. Aplicarea învelişului este raţională pe construcţiile
deja montate care s-au aflat câteva zile sub acţiunea sarcinii,
deoarece în acest caz se poate fisura învelişul ca rezultat al
deformaţiei construcţiei.

54
 În unele cazuri construcţiile din lemn sunt protejate cu
muruieli antifoc (var – argilă – săruri , superfosfat) şi vopseli (SC –
L, PHVO). Însă aceste procedee de protecţie antifoc transformă
lemnul doar în material greu inflamabil.
Reducerii pericolului incendiar al construcţiilor din lemn îşi
aduc contribuţia soluţiile constructive. Esenţa acestora constă în
reducerea cantităţii de material combustibil în construcţiile din
lemn, crearea condiţiilor ce împiedică propagarea mascată a focului
şi protecţia nodurilor construcţiilor cu pericol incendiar sporit.
Reducerea cantităţii de materiale combustibile în
construcţiile contemporane se realizează prin folosirea panourilor
de pereţi şi acoperiş cu garnitură din azbestociment, aluminiu şi
termoizolator incombustibil.
Condiţiile, care împiedică propagarea mascată a focului se
creează prin excluderea golurilor din interiorul construcţiilor din
lemn sau limitarea suprafeţei goluri. Suprafaţa golurilor din planşee
şi acoperişuri nu trebuie să depăşească 54 m2 şi se limitează cu
diafragme înfundate sau cu presurătură din zgură. În încăperile
sociale (cu excepţia coridoarelor, caselor scărilor, holurilor,
vestibulelor, foaierelor) pereţii se vor făţui cu plăci din aşchii sau
fibre de lemn pe şipci de lemn prelucrate din ambele părţi cu
vopsele sau lacuri antifoc. Această făţuială se întăreşte de
construcţiile împrejmuitoare fără goluri sau cu formarea straturilor
aeriene cu suprafaţa nu mai mare de 3 m2.
Coloanele şi grinzile din lemn executate prin încleiere,
datorită secţiunii destul de mari şi vitezei reduse de carbonizare îşi
păstrează capacitatea portantă un timp îndelungat în caz de
incendiu.
Masele plastice în construcţii se folosesc, cu prioritate, în
calitate de materiale termoizolatoare şi de finisare. Majoritatea
maselor plastice sunt combustibile. Elementele constructive din
mase plastice au o stabilitate termică redusă, la temperatura de
100oC acestea deja se înmoaie, iar temperatura maximală de
înmuiere şi descompunere nu depăşeşte 300 oC. Produsele
descompunerii şi arderii polimerilor posedă proprietăţi toxice şi
prezintă pericol pentru viaţa şi sănătatea omului.
55
 Bibliografia

1. P. Bălulescu, I. Crăciun. Agenda pompierului. ET, Bucureşti,

1993.
2. I. Crăciun, V. Lencu, S. Calotă. Stabilirea şi prevenirea cauzelor
de incendii. Editura Tehnică, Bucureşti, 1993.
3. Reglementări privind protecţia împotriva incendiilor la
proiectarea şi realizarea construcţiilor.
4. Райтман М.Я. и др. Пожарная профилактика в стр-ве. -М. :,
Стройиздат. 1978.
5. Грушевский Б.В. и др. Пожарная профилактика в стр-ве.
-М. :, Стройиздат. 1989.
6. А.Н. Баратов и др. Пожарная опасность строительных
материалов. –М.: Стройиздат, 1988.

56
 Cuprinsul

Introducere …………………………………………………… 3

1. Materiale de construcţii ……………………………………... 4

1.1. Proprietăţile de bază al materialului de construcţii …………. 4
1.2. Materialele de construcţii necombustibile ………………….. 13
1.3. Materialele de construcţii combustibile …………………….. 32
1.4. Materialele de construcţii greu combustibile …………...….. 40
2. Comportarea elementelor de construcţii în condiţii de
incendiu ……………………………………………………….....44
2.1. Factorii ce influenţează asupra elementelor de
construcţii în condiţiile incendiului …………………………… ..44
2.2. Rezistenţa la foc a elementelor de construcţii …………… ...45
2.3. Construcţiile din beton armat şi piatră în condiţiile
incendiului. Metodele de sporire a RF ……………………….... .47
2.4. Construcţiile metalice. Metodele de sporire a RF a
construcţiilor din oţel …………………………………………...51
2.5. Construcţiile din lemn şi mase plastice. Metodele de
protecţie antifoc a construcţiilor din lemn ………………………53

Bibliografia ………………………………….………………… 56

57
 UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

Efim Olaru

STABILITATEA CONSTRUCŢIILOR

ÎN CONDIŢII DE INCENDIU

Ciclu de prelegeri

Chişinău
2007
58