Cuprins Manual TSI

1. Stingerea incendiilor în condiţiile lipsei de apă

2. Stingerea incendiilor pe timp de iarnă
3. Stingerea incendiilor pe timp de vânt puternic
4. Stingerea incendiilor pe timp de noapte
5. Stingerea incendiilor în subsolurile clădirilor
6. Stingerea incendiilor la etajele clădirilor
7. Stingerea incendiilor la acoperişuri cu pod şi la acoperişuri fără pod, cu suprafaţă mare
8. Stingerea incendiilor pe şantierele de construcţii
9. Stingerea incendiilor în clădiri înalte
10. Stingerea incendiilor în sălile de spectacole
11. Stingerea incendiilor in instituţiile medicale
12. Stingerea incendiilor în instituţiile de învăţământ (creşe, grădiniţe, şcoli şl internate)
13. Stingerea incendiilor în clădirile muzeelor, expoziţiilor şl bibliotecilor
14. Stingerea incendiilor în clădirile cu spaţii destinate cazării, odihnei, agrementului şl
tratamentului balneoclimateric
15. Stingerea incendiilor în clădiri cu depozite de bunuri de larg consum
16. Stingerea incendiilor în magazinele comerciale
17. Stingerea incendiilor in depozitele de mărfuri cu stelaje înalte
18. Intervenţia pompierilor pentru stingerea incendiilor izbucnite la mijloacele de transport
rutier şl feroviar
19. Stingerea incendiilor în garajele subterane
20. Stingerea incendiilor la mijloacele auto care transportă substanţe periculoase pe căile
rutiere
21. Stingerea incendiilor la depourile de tramvaie şl troleibuze
22. Stingerea incendiilor la garniturile de tren
23. Stingerea incendiilor la depourile de locomotive
24. Stingerea incendiilor în tunelurile de cale ferată
25. Stingerea incendiilor pe navele de transport de mărfuri generale
26. Stingerea incendiilor la bordul navelor petroliere
27. Stingerea incendiilor în magaziile şl pe platfomele de depozitare a mărfurilor din porturi
28. Stingerea incendiilor în şantierele de construcţii şl reparaţii navale
29. Stingerea incendiilor pe aeroporturi şl la avioane
30. Stingerea incendiilor la avioanele aflate în zbor
31. Aplicarea unui covor de spuma, ca măsură de protecţie împotriva incendiului, în cazul
aterizărilor forţate
32. Particularităţile incendiilor izbucnite în diferite puncte ale unei aeronave şl modul de
acţiune a pompierilor
33. Stingerea incendiilor izbucnite la avioanele mari
34. Stingerea incendiilor izbucnite la hangare
35. Stingerea incendiilor izbucnite la avioanele militare
36. Stingerea incendiilor la obiectivele unui metrou
37. Stingerea incendiilor izbucnite la substatiile electrice de tractiune
1
38. Stingerea incendiilor izbucnite in depourile subterane pentru trenurile electrice ale
metroului
39. Stingerea incendiilor izbucnite in canalele de cabluri ale instalatiilor electrice din metrou
40. Interventia pompierilor pentru stingerea incendiilor in tunelurile metrolului
41. Interventia pompierilor pentru lichidarea urmarilor unei catastrofe feroviare produsa intr-
un tunel al metroului

2
1. STINGEREA INCENDIILOR ÎN CONDIŢIILE LIPSEI DE APĂ

Pompierii se găsesc în situaţia de a acţiona în condiţiile lipsei de apă când intervin:

• în mediul rural, acolo unde nu există reţele de apă, iar sursele naturale se
găsesc la mari distanţe;
• în localităţi unde reţelele de apă nu pot asigura debitul şi presiunea
necesare alimentării cu apă a maşinilor de luptă pe timpul acţiunii la incendiu;
• în localităţi cu reţele de apă distruse sau parţial avariate, ca urmare a
producerii unor catastrofe, calamităţi naturale sau a iovi rilor din aer ale
inamicului.

Pentru asigurarea alimentării cu apă a maşinilor de luptă, în vederea îndeplinirii misiunilor de

localizarea şi lichidarea incendiilor, mandantul intervenţiei este obligat:
• să stabilească, pe timpul executării studiilor tactice şi recunoaşterilor
preliminare, sursele de apă suplimentare (fântîni cu capacitate şi debit mare,
rezervele de apă existente în obiectivele din agricultură – bazine şi rezervoare de
apă, castelele de apă ale instalaţiilor de adăparea automată a animalelor, etc.);
• să recunoască traseul canalelor de irigaţii ce trec prin apropierea
localităţilor, căilor de acces spre acestea şi posibilităţile concrete de folosire a lor,
să stabilească cu organele locale măsuri de consolidarea căilor de acces,
amenajarea rampelor de alimentare cu apă etc.;
• să ia în evidenţă instalaţiile şi agregatele de pomparea apei (staţii de
pompe, motopompe şi accesorii de transportul apei) din sistemele de irigaţii din
zona localităţii şi a obiectivelor importante din apropierea acesteia.

Pe timpul intervenţiei pentru stingerea incendiilor, comandantul intervenţiei este obligat:

• să amenajeze diguri din pământ, din fascine, scânduri, baloţi de paie sau
pari, pentru captarea surselor de apă cu debit mic;
• să organizeze transportul apei la locul incendiului, cu ajutorul
autocisternelor de la întreprinderile de gospodărie orăşenească, al cimentrucurilor
de la întreprinderile de construcţii, al locomotivelor cu abur şi al vagoanelor
cisternă, când locul incendiului este în apropierea căilor ferate.

Sistemele de alimentare se aleg în raport de distanţa până la sursa de apă şi dotarea subunităţii cu
tehnică de luptă, baza constituind-o dispozitivele lungi şi lucrul cu 3 ţevi tip „C" prin distribuitor.

În localităţile unde presiunea apei pe conductele de alimentare este mică, comandantul

intervenţiei, încă de la primirea anunţului de incendiu, va ordona subordonaţilor să ceară:
• uzinelor de apă, mărirea presiunii pe conducte în sectoarele unde au
izbucnit incendii, punerea în funcţiune a pompelor de rezervă sau închiderea apei
pe anumite magistrale, în scopul dirijării unei cantităţi maxime de apă direct la
incendiu;
• întreprinderilor de gospodărie locală ale oraşelor (I.G.O.), trimiterea la
locul incendiilor a autostropitoarelor din dotare;

3
 • şantierelor de construcţii-montaj utilaj petrolier şi celor de construcţii
edilitare, punerea la dispoziţia pompierilor a autocisternelor şi cimentrucurilor din
dotare;
• direcţiilor regionale C.F.R., trimiterea locomotivelor cu abur cu tender
mare şi a vagoanelor cisternă cu apă, existente în staţiile de cale ferată din
apropierea incendiului.

Când unele din sursele existente nu pot fi folosite, datorită înălţimii de aspiraţie mai mari decât
posibilităţile maşinilor de luptă, comandantul intervenţiei, pentru a asigura totuşi alimentarea cu
apă, va folosi ejectoarele pentru ape mici sau va coborî motopompele cât mai aproape de oglinda
apei.

Pentru îmbunătăţirea condiţiilor de alimentare cu apă a maşinilor de luptă, pe timpul executării

studiilor tactice sau a recunoaşterilor preliminare, comandantul intervenţiei va stabili necesarul
de apă de rezervă şi unele măsuri de asigurarea acesteia, pe care le va propune inspecţiilor
judeţene spre a fi prevăzute în procesele verbale de control pentru fiecare localitate, astfel:
• asigurarea din timp a rezervelor de apă (bazine, rezervoare);
• construirea unor diguri pe malurile de apă cu debit mic, în vederea
acumulării apei necesare pentru stingere în apropierea obiectivelor cu pericol
deosebit de incendiu din localităţi sau în zona rampelor de alimentare;
• amenajarea malurilor surselor de apă existente (lacuri, bălţi, râuri) şi
construirea de rampe de alimentare;
• amenajarea unor drumuri accesibile maşinilor de luptă pe tot timpul
anului;
• protejarea contra îngheţului a surselor artificiale şi marcarea locului unde
se găsesc aceste surse;
• amenajarea unor locaşe, pentru introducerea sorburilor în apă în straturile
de gheaţă şi protejarea lor împotriva îngheţului;
• curăţarea zăpezii de pe căile de acces spre sursele de apă naturale şi
artificiale.

Pe timpul ducerii luptei, comandantul intervenţiei are obligaţia de a folosi apa cât mai raţional, în
raport de situaţia concretă găsită la incendiu, ordonând debitele şi presiunile corespunzătoare şi
folosind următoarele procedee:
• lucrul cu ţevi cu robinet şi ajutaje pulverizatoare;
• combinarea lucrului cu apă al şefilor de ţeavă cu acela al toporaşilor sau al
echipelor de cetăţeni puse sub comanda toporaşilor în vederea creării intervalelor
(spaţiilor) de siguranţă, prin înlăturarea elementelor de construcţie şi materialelor
combustibile de pe direcţia de propagare a incendiilor;
• păstrarea în acţiune numai a ţevilor de pe direcţia de propagare a
incendiului, a celor cu misiune de localizare în zonele cu pericol de explozie, pe
căile de evacuare şi salvare a oamenilor, de evacuare a animalelor şi bunurilor
materiale de preţ.

4
2. STINGEREA INCENDIILOR PE TIMP DE IARNĂ

Iarna, anotimp friguros, caracterizat de prezenţa temperaturilor scăzute, a viscolelor şi a zăpezii,

a poleiurilor şi gheţii, îngreunează desfăşurarea acţiunilor de stingere, punând probleme
deosebite în faţa comandantului intervenţiei, pe timpul conducerii luptei.

Gheaţa şi zăpada creează dificultăţi pe timpul deplasării maşinilor de luptă (viteză scăzută,
conducere greoaie, risc de derapare şi împotmolire). Grosimea deosebită a stratului de zăpadă
impune necesitatea deblocării căilor de acces spre obiectivele indicate şi sursele de apă, mărind
timpul de realizarea dispozitivelor de luptă. În general, aceşti factori creează noi pericole de
accidentarea servanţilor pe timpul lucrului la incendii (alunecări şi prăbuşiri de pe locurile înalte,
apariţia degerăturilor).

Temperatura scăzută determină, totodată, îngheţarea dispozitivelor în cazul discontinuităţii în

refularea apei, împiedică sau întârzie alimentarea cu apă a maşinilor de luptă din sursele naturale
sau din cele artificiale neprotejate împotriva îngheţului. Acoperirea cu gheaţă a acoperişurilor,
scărilor interioare şi exterioare etc, creează, de asemenea, pericolul producerii unor accidente
grave, în cazul nerespectării regulilor de securitate pe timpul lucrului la incendiu.

De aceea, pentru asigurarea unor condiţii normale de lucru la incendiu pe timp de iarnă, este
necesar să se ia următoarele măsuri pregătitoare:

a). În obiective:

• protejarea contra îngheţului a surselor artificiale de apă;

• acoperirea cu rumeguş, paie, talaş, bălegar sau prelate a gurilor de apă şi a bazinelor
îngropate;
• tratarea cu sare de bucătărie a apei din butoaie şi acoperirea acestora;

• amenajarea unor locaşe pentru sorburi în sursele naturale de apă şi protejarea lor
împotriva îngheţului;

• marcarea surselor de apă şi a căilor de acces cu indicatoare înalte, vizibile în condiţiile de

zăpadă abundentă;

• curăţarea de zăpadă şi întreţinerea căilor de acces spre sursele de apă din zona secţiilor
celor mai periculoase din obiectiv;

• pregătirea accesoriilor şi tehnicii de luptă din dotarea formaţiilor civile de pompieri

pentru lucrul pe timp de iarnă.

5
Controlul respectării acestor reguli prin sporirea activităţii patrulelor de prevenirea şi stingerea
incendiilor şi a cadrelor ce execută antrenamente în conducere auto, studii tactice sau
recunoaşteri preliminare, trebuie intensificat pe timp de iarnă.

Orice nerespectare a acestor reguli trebuie sancţionată şi adusă imediat la cunoştinţa conducerii
obiectivelor şi organelor locale de partid şi de stat.

b). În subunităţi:

Actualizarea documentelor de organizare, pregătire şi desfăşurare a intervenţiilor la incendii.

Pe baza rezultatelor obţinute prin executarea studiilor tactice, recunoaşterilor preliminare, a

antrenamentelor în conducere de către şoferi şi a datelor reţinute cu ocazia intervenţiilor din iarna
precedentă, cât şi a celor puse la dispoziţie de către direcţiile şi serviciile de drumuri şi poduri de
pe lângă comitetele executive ale consiliilor populare, se actualizează aceste documente,
delimitându-se precis porţiunile din sectorul sau raionul de intervenţie expuse înzăpezirilor.

Comandantul subunităţii trebuie să stabilească, din timp, împreună cu organele locale, măsurile
de protejare şi curăţare a acestor zone, în vederea asigurării accesului maşinilor de luptă (în
special drumurile principale de deplasare). De asemenea, prin studiul terenului, el trebuie
stabilească itinerarii ocolitoare dar sigure, nesupuse înzăpezirii, pe care se va deplasa cu garda de
intervenţie la obiectivele şi localităţile din raionul de intervenţie. Aceste itinerarii trebuie
cunoscute de toţi şoferii şi comandanţii gărzilor de intervenţie, luându-se măsuri de planificarea
şi executarea la timp a unor antrenamente în conducere şi a recunoaşterilor preliminare pe aceste
itinerarii.

Asigurarea materială a intervenţiei pe timp de iarnă, care se referă la:

1. Asigurarea etanşeităţii garajelor, pentru menţinerea unor temperaturi constante, iar când nu e
posibil, organizarea serviciului de încălzire şi pornire temporară a motoarelor;

2. Pregătirea tehnicii de luptă şi a agregatelor pentru funcţionarea în condiţii de temperaturi

scăzute, care constă din:

- protejarea împotriva îngheţului a conductelor de alimentare prin înfăşurarea lor cu pâslă,

deşeuri de azbest sau postav etc.;

- verificarea şi punerea în stare de funcţionare a instalaţiei de încălzire a maşinii;

- folosirea lubrifianţilor de iarnă şi a soluţiilor antigel la sistemele de ungere;

- echiparea maşinilor cu cauciucuri şi lanţuri antiderapante;

- dotarea fiecărei maşini cu câte o lampă de benzină, pentru a fi folosită în cazul îngheţării
pompelor;

6
- asigurarea încălzirii pompelor cu apă recirculată de la radiator;

- asigurarea fiecărei maşini cu materiale (o canistră de benzină sau motorină, câlţi etc.) pentru
dezgheţarea gurilor de apă;

- mărirea numărului de răngi şi de lopeţi aflate în dotarea fiecărei maşini de luptă;

- pregătirea rezervei de furtun pe autocamionul de intervenţie şi în rastelele din garaj;

- pregătirea echipamentului de schimb al servanţilor, pentru înlocuirea celui ud sau îngheţat pe

timpul ducerii acţiunilor de stingere;

- golirea de apă a pompelor pe timpul deplasărilor la incendiu.

Măsuri de protecţie a maşinilor, dispozitivelor şi servanţilor pe timpul desfăşurării acţiunilor de

stingere.

1. Protecţia maşinilor şi dispozitivelor de intervenţie împotriva îngheţului:

- din punct de vedere tactic, se recomandă a se folosi sisteme de alimentare directă sau în releu,
asigurarea continuităţii în refularea apei fiind metoda cea mai eficace de a evita îngheţarea apei
în sorburi sau în pompe;

- racordurile şi distribuitoarele trebuie acoperite cu zăpadă, bălegar, paie sau pături;

- distribuitoarele să fie amplasate, pe cât posibil, aproape de 1ocul incendiului, în încăperi sau în
casele scărilor;

- în realizarea dispozitivelor de luptă este indicat să se folosească numai furtunuri tip „B”. Cele
tip „C” se vor întrebuinţa cu lungimi reduse şi mai mult în încăperi;

- pe direcţiile hotărâtoare de acţiune, în scopul asigurării continuităţii refulării apei la incendiu,

se recomandă dublarea dispozitivelor;

- refularea apei se realizează chiar în situaţiile când unele furtunuri s-au spart, în acest caz
reducându-se numai presiunea apei până la înlocuirea lor;

- pentru evitarea accidentelor, furtunurile trebuie asigurate cu cordiţe;

- la terminarea acţiunii de stingere, furtunurile îngheţate se strâng în panglică. Pentru aceasta, cu

ajutorul apei fierbinţi, se dezgheaţă din loc în loc (din 2 în 2 m) şi imediat se îndoaie. Îndoirea
furtunului îngheţat duce la spargerea sa.

2. Protecţia servanţilor împotriva îngheţului:

7
- toţi servanţii vor acţiona la incendiu echipaţi pentru iarnă, cu căciuli, costume de protecţie,
mănuşi îmblănite sau supramănuşi;

- servanţii 6 (şoferii) se vor echipa cu cizme de cauciuc şi vor fi asiguraţi cu cordiţe, pentru a se
evita căderea lor în apă, pe timpul realizării copcilor în gheaţă, necesare alimentării maşinilor de
luptă;

- se interzice adunarea mai multor servanţi pe acoperişurile incendiate şi acoperite cu zăpadă,

precum şi deplasarea acestora în picioare. Dacă situaţia cere, deplasarea se face numai pe creastă,
în poziţia şezând, servanţii fiind asiguraţi cu cordiţe;

- servanţii şefi de ţeavă se vor asigura cu cârligele de siguranţă de treptele scărilor de incendiu
sau, cu ajutorul cordiţelor, de elementele construcţiilor sigure;

- pentru evitarea degeraturilor, se recomandă ca servanţii care lucrează la înălţime, în poziţii

incomode, să fie schimbaţi mai des, asigurându-li-se condiţii de odihnă. În acest scop,
comandantul intervenţiei, în limita posibilităţilor existente la incendiu, va amenaja sau folosi o
încăpere încălzită, în care servanţii îşi vor schimba hainele ude, vor servi ceai cald sau chiar
hrană caldă, adusă de la subunitate, în cazul intervenţiilor de lungă durată;

- dacă temperaturile sunt foarte scăzute, servanţii trebuie să-şi ungă faţa şi mâinile cu vaselină.

3. STINGEREA INCENDIILOR PE TIMP DE VÂNT PUTERNIC

Vântul puternic contribuie la intensificarea arderii şi determină propagarea incendiilor cu viteză

mare. Pe timpul acţiunii de stingere, el poartă jeratic sau părţi din materialele aprinse la distanţe
mari 900-1000 m), pe direcţia în care bate, formând noi focare de ardere în locurile unde acestea
au întâlnit materiale combustibile. De asemenea, vântul facilitează prăbuşirea unor elemente de
construcţie parţial distruse de incendiu sau nesprijinite.

În situaţii de incendiu, vântul îngreunează şi acţiunile servanţilor, lucrul la înălţime fiind mai
dificil, efectul jeturilor reducându-se, datorită dispersării lor de către curenţii de aer care le
schimbă direcţia, putându-se crea situaţia dificilă ca servanţii să fie surprinşi de incendiu pe
poziţiile de luptă, uneori jerbele puternice de flăcări ameninţându-i cu producerea arsurilor.

Prin acţiunea sa, vântul creează curenţi ascendenţi şi de convecţie ce pot accelera rapid
dezvoltarea incendiilor, mărind suprafaţa de ardere şi depăşind aliniamentele pe care sunt
amplasate forţele şi mijloacele de luptă, creând noi focare şi periclitând construcţiile cu oameni,
animale sau cu alte valori materiale din zonele limitrofe, unde încă nu s-a organizat salvarea sau
evacuarea.

În special, stingerea incendiilor la păioase şi stuf, în localităţi la depozitele de in, de cânepă şi de

cherestea, precum şi a elementelor de construcţie (învelitori din şindrilă, stuf, sită, paie etc.), pe
timp de vânt puternic, este foarte anevoioasă.
8
Pentru a se asigura succesul acţiunii de stingere, în asemenea condiţii, trebuie luate măsuri
eficiente, unele încă de la plecarea din subunitate, astfel:

- vor fi aduse la locul sinistrului forţe şi mijloace suficiente pentru localizarea şi lichidarea
incendiului şi asigurarea rezervei;

- în situaţia când nu se dispune de forţele necesare pentru lichidarea incendiului, până la

concentrarea celor chemate în sprijin, să se execute misiunea de localizare, care se realizează pe
aliniamentul ultimelor focare, printr-un dispozitiv eşalonat în adâncime, pe două-trei linii, prin
crearea zidurilor sau pânzelor de apă, rezultate din încrucişarea jeturilor pe direcţia de propagare
a incendiului;

- în sectoarele periclitate se vor instala puncte de observare, dotate cu staţii radio, cu misiunea
descoperirii şi semnalării noilor focare pe direcţia de deplasare a vântului;

- învelitorile combustibile, şurile (clăile) cu furaje sau alte materiale combustibile depozitate în
vrac, în apropierea zonei incendiate, se vor proteja cu prelate umede;

- cu ajutorul populaţiei, se va trece la demolarea şi îndepărtarea materialelor combustibile aflate

pe direcţia de propagare a incendiilor;

- concomitent cu acţiunea de localizare a incendiului, se executa salvarea oamenilor şi evacuarea

animalelor şi bunurilor materiale, folosindu-se, în acest scop, populaţia locală şi atelajele C.A.P.
şi I.A.S.;

- un rol deosebit în depistarea şi lichidarea noilor focare, apărute datorită transportului de scântei
şi jeratic, îl au şi echipele de vânători de scântei, dotate cu găleţi de apă, mături, furci, topoare şi
scări;

- în situaţia când se dispune de forţe suficiente, se destină una-două autopompe cisternă sau
autotunuri de stins incendii, cu misiuni de patrulare, care vor interveni ori de câte ori au
descoperit noi focare;

- comandantul intervenţiei trebuie să organizeze acţiunea de stingere pe sectoare, destinând, în

raport de densitatea obiectivelor incendiate şi de forţele avute la dispoziţie, una-două maşini de
luptă pentru fiecare gospodărie.

Concentrarea rapidă a formaţiilor civile de pompieri din raion şi a altor forţe chemate în sprijin şi
organizarea şi conducerea acţiunilor de stingere cu grupa operativă, vor asigura îndeplinirea
misiunii stingere în condiţii de vânt puternic, în timp scurt şi cu minimum de pierderi materiale.
Totodată, avându-se în vedere numărul mare de forţe şi mijloace angrenate, precum şi
diversitatea situaţiilor create, acţiunea de stingere nu poate fi condusă cu eficacitate decât în
cazul asigurării unei bune legături cu sectoarele de stingere, cu şeful sectorului tehnic şi cu
eşalonul superior, prin staţii de radio, posturi telefonice şi agenţi, lucru ce va permite
comandantului intervenţiei să obţină operativ informaţii din sectoarele de stingere şi să acţioneze
rapid şi eficace.
9
Intervenţia de lungă durată la incendiile de proporţii impune menţinerea permanentă a legăturilor
cu factorii de conducere de pe plan local şi cu staţiile meteo, crearea unei rezerve mobile pentru
rulajul servanţilor sau pentru intervenţia la noile focare apărute.

Avându-se în vedere posibilitatea unei acţiuni de durată, este necesar să se asigure, prin grupa
operativă, aducerea la locul incendiului a mijloacelor pentru iluminat şi a hranei necesare
servanţilor.

4. STINGEREA INCENDIILOR PE TIMP DE NOAPTE

Analizele făcute au demonstrat că incendiile care au provocat pierderi materiale mari au izbucnit
pe timp de noapte. Aceasta se datoreşte faptului că pe timpul nopţii intensitatea controlului de
prevenire şi stingere a incendiilor scade, unele incendii izbucnite nu sunt observate la timp şi se
propagă cu repeziciune, căpătând caracter de proporţii, necesitând pentru stingere eforturi
deosebite şi forţe şi mijloace numeroase. Din această cauză şi atunci când obiectivul nu este
cunoscut, intervenţia pe timp de noapte prezintă unele particularităţi şi greutăţi în ceea ce
priveşte acţiunea pompierilor pentru localizarea şi lichidarea incendiilor, astfel:

- descoperirea locului incendiului, stabilirea exactă a proporţiilor şi direcţiilor de propagare ale

acestuia se fac cu greutate, din cauza întunericului şi a fumului abundent acumulat în construcţii;

- sursele de apă se descoperă mai greu, producându-se oarecari întârzieri la amplasarea maşinilor
de luptă;

- uneori intrările la unele obiective sunt închise; alteori subunităţile militare de pompieri nu sunt
întâmpinate de personalul de serviciu al obiectivului, pentru a intra în componenţa grupelor de
recunoaştere; clădirile nu sunt iluminate sau sistemul de iluminat a fost deconectat şi scos de sub
tensiune, ori distrus de incendiu, fapt ce îngreunează executarea recunoaşterii şi obţinerea datelor
despre situaţia obiectivului şi a incendiului, necesare luării hotărârii şi realizării dispozitivelor de
luptă;

- din cauza întunericului, viteza de realizare a dispozitivelor, în special în interiorul

construcţiilor, se reduce, nu se pot descoperi la timp toate persoanele rămase în zona incendiată
şi aflate în pericol, nu se pot stabili cu mai mare exactitate valoarea bunurilor materiale de preţ şi
urgenţa în care să se execute evacuarea lor;

- lucrul servanţilor la incendiu este mai periculos pe timpul nopţii, golurile practicate în planşee
putând da naştere la accidente, pericol de electrocutare, menţinerea legăturii comandantului
intervenţiei cu sectoarele de intervenţie, precum şi primirea şi transmiterea ordinelor şi
rapoartelor se realizează mai greu decât ziua, depozitarea şi paza materialelor de preţ, evacuarea
din încăperile incendiate se realizează cu dificultate sporită etc.

În vederea pregătirii unei intervenţii rapide şi eficace la incendii pe timp de noapte, este necesar
ca, în cooperare cu inspecţiile judeţe pentru prevenirea incendiilor, subunităţile de pompieri să
10
execute controale în obiectivele vulnerabile, pe timp de noapte; totodată, pe tiranul executării
studiilor tactice şi recunoaşterilor preliminare, se va intensifica activitatea de îndrumarea
populaţiei din zonă cu privire la observarea şi anunţarea incendiilor; în obiectivele în care se
lucrează numai cu 1-2 schimburi, prin inspecţiile judeţene, se va prevedea ca un rând de chei să
se găsească la tabloul central, de unde să poată fi luat în caz de incendiu.

Se va asigura păstrarea în perfectă stare a accesoriilor de iluminat din dotarea subunităţilor

(lămpile cu acumulatori şi proiectoarele din dotarea maşinilor de luptă şi a autospecialei pentru
evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat).

În cazul intervenţiei subunităţilor de pompieri pe timp de noapte, se impune luarea următoarelor

măsuri:

- pe parcursul executării recunoaşterii, comandantul intervenţiei trebuie să stabilească locurile

(încăperile) ce trebuie iluminate, căile de evacuare a oamenilor, intrările în încăperi, direcţiile
principale de realizare a dispozitivelor de luptă;

- se va ordona echipelor de recunoaştere să folosească accesoriile de iluminat, stabilindu-se

itinerariile de pătrundere în clădiri, semnele şi semnalele de retragere în caz de pericol;

- se va verifica stadiul salvării oamenilor şi al evacuării bunurilor materiale din încăperi,

organizându-se, totodată, un control amănunţit, pentru a se stabili dacă au rămas în clădire
persoane neevacuate.

Mai este necesar ca pe timpul desfăşurării acţiunii de stingere comandantul intervenţiei să

asigure iluminatul celor mai importante şi periculoase sectoare de stingere, iar pentru evitarea
prăbuşirilor, prin golurile existente în planşee, să ia măsuri de marcarea acestora şi de acoperirea
lor cu panouri din scândură sau elemente de construcţie prefabricate.

Servanţii vor lucra în echipe de cel puţin doi-trei oameni, în scopul întrajutorării, stabilindu-se
din timp căi şi locuri de retragere, pentru situaţiile când sunt posibile prăbuşiri sau are loc
propagarea incendiului. De asemenea, este necesar să se organizeze şi să se ţină la dispoziţie o
echipă formată din 2-3 oameni, care să poată fi oricând trimisă în ajutorul celor ce s-au rătăcit
sau sunt în pericol de a fi prinşi de flăcări ori de a se prăbuşi în diferite goluri. Pentru conducerea
acţiunilor şi transmiterea ordinelor, se stabileşte, din timp, cod de semne luminoase şi semnale.

Personalul de comandă este obligat să supravegheze cu toată atenţia activitatea servanţilor, să

vegheze la respectarea strictă a tuturor regulilor de securitate, în scopul prevenirii accidentelor.

În locurile de evacuare şi demolare, se vor amplasa obligatoriu proiectoare pentru iluminat şi

pentru avertizarea pericolului.

Dacă incendiile au izbucnit în clădiri de locuit, spitale, cămine, hoteluri, staţiuni de odihnă, creşe
etc., comandantul intervenţiei trebuie să precizeze numărul persoanelor cazate care au fost
evacuate şi al celor care au nevoie de ajutor, să ordone cercetarea amănunţită a tuturor
încăperilor.
11
În vederea asigurării permanente a securităţii servanţilor pe timpul lucrului la incendiu, se
interzice pătrunderea acestora în încăperile în care se desfăşoară procese tehnologice şi sunt
instalate laboratoare, staţii electrice, staţii pilot etc., înainte de a se stabili cu precizie materialele
depozitate în ele, pericolul ce îl prezintă acestea şi dacă sunt necesare deschiderea uşilor,
întreruperea curentului electric, introducerea agenţilor stingători sau oprirea funcţionării unor
agregate.

Succesul acţiunilor de stingere a incendiilor pe timp de noapte se realizează printr-o conducere

fermă şi neîntreruptă din partea comandantului intervenţiei. El este obligat să urmărească
îndeaproape evoluţia incendiului şi să intervină cu forţe şi mijloace acolo unde situaţia impune.
De asemenea, experienţa dobândită de pompieri arată că la incendiile din combinatele chimice,
petrochimice un rol deosebit de important îl are amplasarea dispozitivelor cât mai aproape de
focare, care prin lovituri puternice să rupă flăcările, contribuind la lichidarea incendiilor.

5. STINGEREA INCENDIILOR ÎN SUBSOLURILE CLĂDIRILOR

Subsolurile sunt caturi a căror pardoseală este situată sub cota terenului, ele au adâncimi diferite
şi pot fi construite cu mai multe nivele, în raport de nevoile producţiei. Cu cât adâncimea
subsolului şi numărul de nivele este mai mare, cu atât şi condiţiile de lucru ale servanţilor pentru
stingerea incendiilor sunt mai dificile.

În cele mai multe cazuri, subsolurile sunt construite sub întreaga suprafaţă clădită, fapt ce
complică şi mai mult activitatea de stingere.

Subsolurile au un număr redus de intrări, deseori una singură, amenajate, de regulă, din casa
scărilor. Această caracteristică îngreunează şi ea activitatea subunităţilor de pompieri, întrucit în
situaţia inundării cu fum a casei scărilor şi, prin aceasta, a caturilor superioare, se creează pericol
de intoxicare, rătăcire sau accidentare ale persoanelor aflate în încăperi precum şi ale servanţilor
care acţionează pentru salvarea lor, pentru localizarea şi lichidarea incendiilor.

În schimb, în cele mai multe cazuri, elementele de construcţie principale ale acestora (pereţii
portanţi, stâlpii, planşeele) sunt incombustibile şi capabile să reziste la solicitările termice un
timp relativ îndelungat, lucru ce contribuie la limitarea propagării incendiului la restul încăpe-
rilor construcţiei.

De cele mai multe ori, golurile ferestrelor nu pot fi utilizate pentru pătrunderea în subsol, din
cauza dimensiunilor mici ale acestora şi a grătarelor metalice cu care sunt protejate. Când
subsolurile sunt utilizate pentru depozitarea bunurilor materiale sau pentru desfăşurarea unor
procese tehnologice, aceste goluri, în caz de incendiu, vor putea fi folosite numai pentru lucrul cu
ţevile şi evacuarea fumului. În cazul când numărul de intrări şi goluri de ferestre este limitat,
încăperile subsolul au aspectul unor camere ermetice, semiîntunecoase sau complet întunecate.

12
Din punct de vedere funcţional, subsolurile au destinaţii variate. De cele mai multe ori, ele se
folosesc ca încăperi auxiliare (depozite de materii prime, boxe, săli de cazane, ateliere etc.) şi
mai rar pentru locuit.

În multe situaţii, subsolurile servesc şi .pentru amplasarea conductelor de gaze, de apă, de

canalizare, de ventilaţie, pentru instalarea contoarelor de gunoi şi praf, a reţelelor de termoficare
etc., fapt ce le măreşte, în mod simţitor, gradul de pericol, în caz de incendiu.

1. Caracteristicile incendiilor din subsoluri

În faza iniţială a incendiului, în încăperile din subsol, arderile sunt mai intense, datorită existenţei
unor mari cantităţi de materiale combustibile şi a prezenţei oxigenului în mediul ambiant.

Ulterior, are loc o scădere a acestei intensităţi, fapt explicat de reducerea procentului de oxigen
în zona de ardere, precum şi de degajarea masivă de substanţe toxice şi fum, care se acumulează
în încăperi si apoi pătrund, prin intermediul casei scărilor sau altor deschideri, la caturile
superioare ale construcţiei, inundîndu-le.

Viteza de ardere în subsoluri depinde de natura şi cantitatea materialelor existente, de suprafaţa

deschiderilor şi de gradul de combustibilitate a elementelor de construcţie, degajându-se
temperaturi care depăşesc 650°C.

Incendiile se propagă la parter şi etajele superioare, cu uşurinţă, în cazul planşeelor combustibile,

şi ceva mai greu, în cazul celor incombustibile, prin intermediul canalelor de ventilaţie, golurilor
ascensoarelor, al deschiderilor în construcţie, prin conductibilitatea termică a grinzilor sau
conductelor metalice neprotejate, cât şi prin convecţie.

Existenţa numeroaselor instalaţii care fac legătura cu nivelele superioare sau păstrarea în
subsolul depozitelor a unor materiale şi substanţe cu proprietăţi fizico-chimice şi comportări la
foc diferite, întârzie pătrunderea la focar pentru recunoaştere, cât şi desfăşurarea acţiunii de
salvare a oamenilor, de evacuare a bunurilor materiale, acţiunea de stingere propriu-zisă.

2. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

a). Recunoaşterea

Se poate executa pe una sau mai multe direcţii. În cazul existenţei unei case a scărilor de utilitate
comună, a golurilor în elementele de compartimentare şi a trecerilor pentru canalele şi
conductele diverselor instalaţii, recunoaşterea se va executa simultan la subsol şi la toate celelalte
nivele, până la pod inclusiv. În restul cazurilor, recunoaşterea se va executa la subsol, casa
scărilor şi nivelul imediat superior.

Este indicat ca personalul care execută recunoaşterea în subsolurile pline cu fum, să fie echipat
cu mijloace de iluminat şi aparate izolante.

13
În cazul subsolurilor în care se desfăşoară procese tehnologice sau al celor folosite ca depozite,
din personalul recunoaşterii va face parte şi un cadru tehnic de la obiectiv.

Pe timpul executării recunoaşterii, comandantul intervenţiei tre buie să stabilească:

- prezenţa oamenilor în pericol, necesitatea evacuării lor, căile şi metodele de salvare a acestora ;

- locul incendiului şi direcţiile lui de propagare, cantitatea şi combustibilitatea materialelor

depozitate, necesitatea evacuării lor;

- dispunerea încăperilor din subsol, destinaţia lor;

- existenţa diferitelor instalaţii, urmărindu-se, în mod deosebit, dacă ele leagă subsolul cu
nivelele superioare şi nu au fost întrerupte ;

- natura planşeelor, stabilindu-se cu atenţie porţiunile traversate de către diverse canale, conducte
etc., şi posibilităţile de transmitere a incendiului prin acestea;

- prezenţa diferitelor goluri sau treceri îşi modalitatea utilizării lor pentru evacuarea fumului şi,
introducerea dispozitivului de stingere;

- existenţa căilor de acces spre subsol, gradul de inundare cu fum a acestora şi posibilitatea
folosirii lor pentru salvarea oamenilor şi evacuarea bunurilor materiale;

- necesitatea demolării sau demontării unor elemente de construcţie sau a executării de orificii în
acestea, pentru introducerea ţevilor focarele de ardere sau pentru evacuarea fumului;

- măsurile de securitate a servanţilor împotriva fumului, gaz toxice şi a prăbuşirilor, pe timpul

acţiunii de stingere.

b). Substanţe stingătoare

În funcţie de natura materialelor care ard, în acţiunea de stingere la subsoluri se folosesc ca

substanţe stingătoare: apa, spumele de coeficient mare de înfoiere, bioxidul de carbon şi alte gaze
inerte sau pulberile stingătoare. Apa, de regulă, se refulează prin ţevi cu diametre mari.

Pentru evacuarea fumului se vor folosi deschiderile existente sau mijloacele din dotarea unităţilor
de pompieri, în special electroexhaustoarele şi electroventilatoarele din compunerea
autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat.

c). Ducerea acţiunilor de luptă

Stingerea se organizează, de regulă, pe sectoare de intervenţie. Sectoarele se organizează

în raport de proporţiile incendiului şi de poziţia subsolului faţă de nivelele superioare. Dacă
există elemente care ar putea facilita transmiterea incendiului la celelalte nivele (canale,
conducte, goluri, planşee combustibile), se vor organiza obligatoriu sectoare de stingere la
14
subsol, parter, etaje şi pod, cu misiuni corespunzătoare: localizarea şi lichidarea incendiului,
supravegherea, evacuarea persoanelor, a bunurilor materiale şi a fumului.

Dacă transmiterea incendiului este posibilă numai la parter, se vor organiza două sectoare de
intervenţie: la subsol şi parter, cu misiuni de localizare-lichidare, la locul incendiului, şi de
supraveghere, evacuare a bunurilor şi a fumului, la parter. În cazul subsolurilor mari, cu încăperi
numeroase, se pot organiza, la nivelul acestora, mai multe sectoare de intervenţie.

Întrucât direcţia hotărâtoare de stingere o constituie subsolul, majoritatea forţelor vor fi dispuse
în acesta. Pentru pătrunderea personalului şi introducerea dispozitivului în subsol, se vor folosi
căile de acces obişnuite (casa scărilor, ferestrele), bineînţeles, dacă situaţia incendiului şi a lor
respective permite acest lucru. Dacă nu, se vor practica, cu ajutorul utilajelor din dotare,
deschideri în planşee sau pereţi (vezi subcapitolul salvarea persoanelor din subsoluri) dutpă ce în
prealabil s-a determinat locul focarelor şi s-au luat măsuri de preîntâmpinarea propagării
incendiului.

Dacă există posibilităţi pentru ermetizarea spaţiului incendiat, comandantul intervenţiei poate
inunda subsolul cu bioxid de carbon sau alte gaze inerte, dar numai după ce a evacuat personalul
din zona subsolului.

Pentru stingerea incendiului, la parter şi la celelalte nivele, se vor folosi, de regulă, ţevi
tip „C”, cu robinete şi ajutaje pulverizatoare, pentru a se evita acumularea unor mari cantităţi de
apă în aceste încăperi.

Concomitent cu acţiunea de stingere, se va organiza salvarea oamenilor, evacuarea bunurilor

materiale şi a fumului, folosindu-se, în acest scop, şi personalul specializat al obiectivului.

În cazul când incendiile sunt de lungă durată, iar temperatura este ridicată, comandantul
intervenţiei (şeful sectorului de intervenţie) trebuie să ia măsuri pentru îndepărtarea oamenilor, a
bunurilor materiale şi instalaţiilor aflate deasupra focarelor de ardere, în scopul asigurării
securităţii lor, al evitării prăbuşirii planşeului şi producerii accidentelor.

Pe toată durata operaţiunilor de stingere, comandantul intervenţiei va avea permanent în atenţie

respectarea strictă a măsurilor de securitate a servanţilor.

Se vor supraveghea permanent elementele de compartimentare, în mod deosebit porţiunile

expuse transmiterii căldurii prin convecţie si radiaţie, executându-se, în caz de pericol, chiar
desfaceri de control, în scopul împiedicării propagării incendiului de la subsol la nivelele supe-
rioare şi încăperile vecine acestuia.

Dacă din cauza carbonizării puternice, există pericolul de prăbuşire a nivelelor superioare,
comandantul intervenţiei va trebui să cunoască la timp această situaţie, ca rezultat al efectuării
permanente a recunoaşterii zonei şi să ia măsuri de retragerea psrsonalului şi mijloacelor folosite
în acţiunea de stingere, de evacuare a bunurilor şi instalaţiilor ameninţate.

15
Comandantul intervenţiei şi şefii de sectoare vor avea în atenţie organizarea, în cele mai bune
condiţiuni, a legăturii cu personalul care lucrează în subsol, pentru evitarea accidentării acestuia
şi intervenţia promptă în sprijin sau în caz de pericol.

După lichidarea incendiului, se va proceda la evacuarea apei acumulate în subsol. De asemenea,

se vor verifica cu atenţie locurile expuse transmiterii incendiilor (planşee, pereţi, goluri, zone cu
elemente combustibile) şi întreaga porţiune în care a avut loc arderea, pentru a se stabili dacă mai
există vreun pericol.

Întrucât pe timpul acţiunii de stingere, al evacuării bunurilor şi fumului, este posibil să apară
cazuri de intoxicarea personalului, comandantul intervenţiei va lua măsuri de aducerea la locul
incendiului a mijloacelor de reanimare şi a aparaturii din dotarea cabinetelor medicale ale
obiectivelor şi să administreze lapte celor ce au acţionat direct la incendiu, în scopul
dezintoxicării lor.

6. STINGEREA INCENDIILOR LA ETAJELE CLĂDIRILOR

1. Caracteristicile constructive ale etajelor

Etajele sunt părţi principale din clădiri, ale căror volume utile se folosesc ca încăperi de locuit,
încăperi industriale sau spaţii pentru depozitare.

Din această cauză, incendiile izbucnite la etajele clădirilor sunt periculoase pentru viaţa
oamenilor şi pentru valorile materiale adăpostite.

Drept amenajări comune, care fac legătura între etaje, servesc casele de scări, golurile pentru
ascensoare, golurile sistemelor de ventilaţie, conductele de gaze, apă şi canal, conductele reţelei
electrice şi ghenele (canalele pentru transportul gunoaielor menajere).

Etajele clădirilor sunt prevăzute cu un număr limitat de căi de acces, uneori cu o singură scară,
iar golurile pentru uşi şi ferestre sunt limitate şi situate la înălţime faţă de sol, fapt ce îngreunează
salvarea oamenilor, evacuarea bunurilor materiale şi intrarea rapidă în dispozitivul de intervenţie.

La etajele clădirilor sunt adăpostite însemnate bunuri materiale, multe dintre acestea fiind
combustibile sau inflamabile, fapt ce constituie mare pericol de incendiu. Principalele substanţe
combustibile întâlnite cu precădere sunt: lemnul, sub forma elementelor de planşeu, de pardoseli,
parchete şi imobile, precum şi ţesăturile, sub forma tapiţeriei mobilelor, a covoarelor, perdelelor,
lenjeriei, articolelor de îmbrăcăminte etc.

În funcţie de materialul supus arderii, puterea calorifică dezvoltată pe timpul incendiului este de
2500-3000 kcal/kg, la lemn şi 4200 kcal/kg, la bumbac.

2. Caracteristicile incendiilor la etaje.

16
Incendiile izbucnite la etaje se propagă în plan vertical, prin intermediul planşeelor combustibile,
al golurilor tehnologice şi al casei scărilor, datorită tirajului.

În plan orizontal, incendiul se propagă prin intermediul pereţilor despărţitori combustibili, al

mobilierului şi altor materiale combustibile din încăperi, cu o viteză liniară de 0,5-0,7 m/min.,
până la 4-5 m/min. (în cazul coridoarelor şi galeriilor), de regulă, în sens ascensional şi în
direcţia deschiderilor.

Incendiul se propagă pe căi ascunse, în cazul pereţilor despărţitori combustibili cu goluri umplute
cu rumeguş sau talaş, al pereţilor din paiantă sau al planşeelor duble şi cu straturi de aer, din
construcţiile mai vechi.

Pe timpul incendiului se degajă mari cantităţi de fum şi produşi ai arderii incomplete, care inundă
încăperile incendiate, pe cele vecine şi caturile superioare, punând viaţa oamenilor în pericol. Cu
cât clădirea este mai înaltă şi numărul de etaje mai mare, cu atât pericolul de inundare cu fum a
caturilor superioare şi de propagare a incendiului este mai mare. Propagarea incendiului este
favorizată, de asemenea, de existenţa instalaţiilor de ventilaţie rămase în stare de funcţionare pe
timpul incendiului.

3. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere.

a). Recunoaşterea

Se execută pe una sau mai multe direcţii, în funcţie de proporţiile incendiului şi de mărimea
clădirii. Când recunoaşterea se execută pe mai multe direcţii, comandantul intervenţiei trebuie să
stabilească fiecărui şef de echipă: misiunea, itinerariul, ora de întâlnire, punctul de întâlnire şi ce
probleme trebuie să i se raporteze.

De regulă, recunoaşterea se execută pe scările interioare ale clădirilor, iar în condiţiile blocării
acestora, ale inundării lor masive cu fum şi gaze toxice sau ale cuprinderii lor de flăcări, pe
scările de incendiu sau pe scările şi autoscările din dotarea pompierilor.

Pe timpul recunoaşterii, comandantul intervenţiei trebuie să stabilească:

- existenţa pericolului pentru oameni, prezenţa lor în încăperile incendiate şi în cele învecinate,
căile şi modul de salvare a acestora;

- locul, limitele şi posibilităţile de propagare a incendiului pe verticală şi orizontală, prin goluri,

deschideri sau elemente de compartimentare combustibile;

- gradul de combustibilitate a elementelor de construcţie din compunerea etajului incendiat, al

celor vecine, al podului şi acoperişului precum şi dacă există pericolul de prăbuşire a acestora;

- încăperile inundate cu fum şi modalităţile de evacuare a acestuia, prin ventilaţie naturală, prin
sistemul de ventilaţie existent sau prin folosirea exhaustoarelor şi electroventilatoarelor din
dotarea autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat;
17
- necesitatea întreruperii curentului electric, a închiderii gazelor pe conducte, a întreruperii
funcţionării instalaţiei de ventilaţie;

- necesitatea desfacerii planşeelor şi pereţilor despărţitori, când aceştia sunt combustibili

şi cu umplutură.

Descoperirea propagării incendiului pe căi ascunse, în cazul când acesta nu se manifestă în

exterior, se va face prin verificarea gradului de încălzire a elementelor constructive cu goluri,
determinându-se schimbările de culoare, crăpăturile produse în tencuială şi vopsea sau tempe-
ratura acestora prin palpare.

b). Substanţe stingătoare

Pentru stingerea incendiilor izbucnite la etajele clădirilor, se recomandă ca substanţe stingătoare:

pulberea stingătoare „Florex", spumele expandate (cu coeficient mare de înfoiere) şi apa refulată
cu ţevi tip ,,C” cu robinet, cu ajutaje pulverizatoare, cu debite şi presiuni mici.

c). Stingerea

Se organizează pe sectoare de intervenţie. Acestea se repartizează pe etaje (un sector la etajul

incendiat, cu misiunea de localizare şi lichidare a incendiului şi un sector la etajele periclitate de
incendiu, cu misiunea de supraveghere). În cazul existenţei planşeelor combustibile, se mai
organizează un sector şi la etajele inferioare, de asemenea cu misiunea de supraveghere, numărul
total al sectoarelor de intervenţie stabilindu-se în funcţie de proporţiile incendiului, de forţele şi
mijloacele cu care se va acţiona pentru stingere.

Acţiunea de stingere va fi subordonată, în principal, executării în cel mai scurt timp a

operaţiunilor de salvare a persoanelor surprinse de incendiu şi aflate în pericol.

La etajele ou pereţi despărţitori sau cu compartimentări combustibile, precum şi la cele la care

planşeul combustibil cu goluri este comun mai multor încăperi, se vor amplasa ţevi tip „C”, în
încăperile alăturate celei incendiate, cu misiunea de localizare a incendiului.

În scopul limitării propagării incendiului, se va executa deschiderea elementelor de construcţii în

porţiunea focarelor ascunse şi, la descoperirea acestora, se va trece imediat la lichidarea lor.
Operaţiunile de tăieri, demolări şi desfaceri se vor executa numai când ţevile tip „C” sunt gata de
acţiune, pentru a nu se da posibilitate incendiului să se dezvolte.

De obicei, ţevile se introduc la etaje, prin ferestre şi balcoane, pe scările exterioare de incendiu
sau folosindu-se scările de incendiu şi autoscările din dotarea pompierilor. Scările interioare se
vor folosi, de regulă, pentru executarea salvărilor de oameni şi a evacuării bunurilor materiale de
preţ.

Comandantul intervenţiei trebuie să ia măsuri de protejarea servanţilor care lucrează în interior.

În acest sens, aceştia vor fi echipaţi cu măşti contra fumului şi gazelor cu cartuş polivalent, dar
mai ales cu aparate izolante. De asemenea, el trebuie să ia măsuri pentru evacuarea fumului atât
18
din încăperile incendiate, cât şi din cele învecinate, prin deschiderea uşilor şi ferestrelor, prin
acţionarea sistemului de ventilaţie mecanic sau prin folosirea mijloacelor specializate din dotarea
companiilor de pompieri.

Pe timpul acţiunii de stingere, bunurile materiale care nu pot fi evacuate (piane, pianine, mobilă
grea, biblioteci etc.) vor fi ferite de efectul distructiv al focului, fumului şi apei, prin acoperirea
lor cu pături sau prelate şi prin umectarea lor cu jeturi pulverizate de apă.

Pentru a se reduce efectul distructiv al apei, încăperile incendiate de la etaj vor fi inundate cu
spumă cu coeficient mare de înfoiere sau se va acţiona cu pulberea stingătoare de tip „Florex".

Când planşeele sunt incendiate şi există pericolul pierderii capacităţii portante a acestora şi al
prăbuşirii lor, comandantul intervenţiei este obligat să îndepărteze din zona periclitată servanţii şi
bunurile materiale.

După lichidarea incendiului, etajul direct afectat, cel superior şi cel inferior, canalele de
ventilaţie şi alte goluri din construcţia etajelor, vor fi atent examinate, pentru a se preîntîmpina
reizbucnirea incendiului.

7. STINGEREA INCENDIILOR LA ACOPERIŞURI CU POD Şl LA

ACOPERIŞURI FĂRĂ POD, CU SUPRAFAŢĂ MARE

1. Caracteristicile constructive ale podurilor şi acoperişurilor clădirilor

Podurile şi acoperişurile sunt părţi importante ale construcţiei clădirilor.

Unele poduri mari sunt compartimentate prin pereţi contraincendiilor, pereţi laterali sau
principali, până la acoperiş, care au practicate goluri pentru uşi, uneori neprotejate şi fără
închideri speciale contra incendiilor.

De regulă, intrarea în pod se face pe scările interioare, dar sunt şi construcţii oare sunt
prevăzute cu scări fixe de incendiu, amplasate în dreptul lucarnelor sau luminatoarelor, legătura
dintre sol şi pod făcându-se prin intermediul lor.

În podurile clădirilor industriale întâlnim încăperi utilizate pentru adăpostirea canalelor de

ventilaţie, puţuri pentru ascensor cu săli de maşini, camere de colectare, canale de fum etc, iar în
cele ale clădirilor de locuit există, uneori, şi mansarde improvizate, folosite ca locuinţe sau
depozite de materiale combustibile.

Acoperişurile pot fi plane sau cu una sau mai multe pante.

Când acoperişurile au o suprafaţă mare sau o execuţie complexă, în pod sunt construite diverse
ansambluri constructive din lemn, de forme diferite.

19
Clădirile industriale, unele depozite, garaje, hale de montaj, depouri de tramvaie şi locomotive,
hangare şi expoziţii etc, dispun de acoperişuri fără pod şi se caracterizează prin aceea că au
suprafeţe foarte mari (ajung uneori la câteva mii de m2), sunt amplasate la înălţimi mari (10-20
m), pot fi plane sau boltite, cu luminatoare longitudinale şi transversale, cu sau fără obstacole
contra incendiilor.

Elementele de construcţie portante ale acoperişurilor pot fi de trei feluri: cu căpriori şi

coarde; cu cadre; cu arce boltite (netede, cu nervuri sau bolţi reticulare).

Ca elemente de construcţie portante ale acoperişurilor fără pod se folosesc, pe scară largă,
fermele din segmenţi metalici, care se sprijină pe zidurile portante principale şi pe stâlpii din
beton armat.

Acoperişurile sunt prevăzute cu termoizolaţie realizată prin: podină simplă de stinghii sau
scânduri ori podină dublă şi strat intermediar de aer. În cazul învelitorilor din carton asfaltat,
stratul izolant este format din gudron sau smoală, cu grosimea de 3-4 om şi mai mult.

Punctele periculoase mai importante în podurile şi la acoperişurile construcţiilor sunt:

- În poduri: canalele de fum practicate în planşeul podului, zona canalelor de ventilaţie,

încăperile mansardelor şi camerele de colectare;

- La acoperişuri: astereala şi elementele de susţinere a acoperişului, termoizolaţia, stratul

hidroizolant şi învelitoarea, în situaţiile când aceasta din urmă este construită din materiale
combustibile (şindrilă, şiţă, stuf, paie, carton asfaltat etc).

2. Caracteristicile incendiilor izbucnite în poduri şi la acoperişuri

Incendiile din poduri şi de la acoperişuri se propagă cu repeziciune, datorită: abundenţei de

material lemnos uscat, sub forma elementelor de construcţie (podină, ansambluri constructive din
lemn, astereala, termoizolaţii şi învelitori combustibile); prezenţei instalaţiilor de ventilaţie şi
mansardelor; lipsei compartimentărilor şi existenţei golurilor pentru uşi, neprotejate cu închideri
speciale contra incendiilor; formării tirajului de aer (a curenţilor de aer ascendenţi), favorizat de
existenţa lucarnelor şi a luminatoarelor.

În poduri, incendiile se propagă rapid şi în toate direcţiile, degajând cantităţi mari de fum, gaze
toxice şi căldură, mai ales în cazul celor necompartimentate, când se formează tirajul. Fumul
inundă în scurt timp podul, încăperile de la etaj şi casa scării, fapt ce îngreunează foarte mult
acţiunea de stingere. În cazul planşeelor combustibile, este posibilă prăbuşirea elementelor de
construcţie ale acoperişului la etajele inferioare.

Viteza de propagare este mai mare când incendiul s-a extins la acoperiş, el putându-se
întinde de-a lungul coamei şi cornişei acestuia, în situaţia că focul a cuprins elementele de
construcţie combustibile.

20
 În cazul acoperişurilor cu învelitori combustibile (paie, stuf, şindrilă, şiţă, carton asfaltat
etc.), incendiul cuprinde cu repeziciune întreaga suprafaţă a acestora, iar în exterior se manifestă
violent, cu flăcari înalte şi fum intens. Curenţii de aer ascendenţi ridică la mare înălţime paiele şi
alte părţi din elementele combustibile supuse arderii sau numai scântei şi jeratic şi le transportă
la distanţe mari, putând întâlni substanţe combustibile şi genera noi incendii.

Când învelitorile sunt realizate din tablă, incendiile se manifestă numai în pod, caracterizându-se
prin arderea asterelei şi a celorlalte elemente de construcţie ale acoperişului. În acest caz,
proporţiile incendiului se pot stabili prin observarea schimbării culorii tablei învelitoare (care
devine brumărie sau roşie) sau, pe timp de iarnă, prin topirea zăpezii în zona ce arde mai intens.

La incendiile izbucnite la acoperişurile cu poduri se întâlnesc următoarele situaţii caracteristice:

- arderea a cuprins numai podina podului;

- arderea a cuprins astereala şi învelitoarea combustibilă a clădirii;

- incendiul a izbucnit în mansardă.

Când incendiul a cuprins numai podina podului, propagarea acestuia este favorizată de prezenţa
materialului combustibil din care este confecţionată podina şi de tirajul format în poduri, în
special în cele lipsite de compartimentări, datorită lucarnelor, luminatoarelor şi altor goluri
deschise.

Iniţial, propagarea se face mai lent, din interior spre exterior, şi este însoţită de degajări de fum
mult, compus din oxid şi bioxid de carbon, iar temperatura variază între 900-1000°C.

Prezenţa planşeelor cu goluri permite şi ea propagarea ascunsă a incendiului, pe orizontală, iar

acumularea în zona coamei acoperişurilor a produşilor arderii incomplete şi a gazelor
combustibile volatile, supraîncălzite, creează pericolul înaintării incendiului la astereală şi la ele-
mentele portante ale acoperişului, putând duce la prăbuşirea acestuia, la înlesnirea pătrunderii
incendiului, prin planşeu, la etajele inferioare şi, deci, la generalizarea lui în întreaga construcţie,
la inundarea cu fum a caturilor inferioare, prin casa scărilor, îngreunând evacuarea persoanelor şi
bunurilor materiale, precum şi intervenţia la incendiu.

În cazul podurilor etanşe (cu lucarne şi luminatoare închise), arderea este iniţial mai intensă,
datorită prezenţei oxigenului în mediul înconjurător. Pe măsura, însă, a acumulării de mari
cantităţi de fum, aceasta devine mai lentă, ca o consecinţă a micşorării procentului de oxigen din
zonă.

Până la executarea desfacerilor în acoperiş, propagarea incendiului se face mai mult orizontal,
fiind favorizată de prezenţa materialelor combustibile din compunerea podinei. După desfacerea
acoperişului, propagarea se va face pe verticală, proces influenţat de afluxul de oxigen în zona de
ardere şi de formarea tirajului. În această situaţie, propagarea incendiului se va face de la cornişe
spre coamă şi de-a lungul acoperişului.

21
Dacă elementele portante sunt ignifugate, viteza de ardere şi de propagare a incendiului este mai
mică, dar jeraticul aprins, care cade pe podina combustibilă neprotejată, poate duce la aprinderea
acesteia şi, astfel, facilita propagarea incendiului spre caturile inferioare.

În momentul ieşirii incendiului la suprafaţa învelitorii, are loc o dezvoltare bruscă a arderii,
datorită afluirii spre locul incendiului a unei mari cantităţi de aer proaspăt, care va întreţine şi
intensifica arderea şi va contribui la propagarea incendiului pe întreaga suprafaţă a învelitorii,
dacă aceasta este combustibilă.

Când incendiul a cuprins învelitoarea combustibilă şi, prin intermediul materialelor combustibile
din componenţa acoperişului, s-a propagat în întregul pod, arderea se manifestă cu violenţă,
flăcările ies prin lucarne şi luminatoare, iar tirajul format contribuie puternic la creşterea
intensităţii arderii. În aceste condiţii, are loc pierderea capacităţii portante a elementelor de
susţinere, prăbuşirea acestora în pod şi la etajele inferioare fiind iminentă.

Incendiile izbucnite la mansarde pot lua forme de dezvoltare complicate, datorită marii varietăţi
de substanţe combustibile aflate în încăperile acestora. Din mansarde, incendiul se propagă cu
repeziciune, prin golurile existente şi pe căi ascunse, cuprinzând suprafaţa întregului pod.

La acoperişurile fără pod, situaţiile mai deosebite care se pot ivi sunt:

- incendiul a izbucnit la acoperiş (la elementele de construcţie combustibile) şi periclitează

secţiile pe care le adăposteşte acesta;

- incendiul a izbucnit în secţie şi periclitează acoperişul.

Când acoperişul este montat pe ferme metalice, acestea, datorită temperaturii ridicate, încep să se
flambeze, îşi pierd capacitatea portantă şi se prăbuşesc, odată cu acoperişul pe care îl susţineau,
în interiorul construcţiei, creând pericolul de accidentare şi de producere de noi incendii.

În situaţia când cea care arde este hidroizolaţia, incendiul se propagă cu repeziciune pe întreaga
suprafaţă a acoperişului, ulterior pătrunzând în masa combustibilă, distrugând elementele
portante şi creând posibilitatea prăbuşirii acestora. Totodată, smoala topită arde şi, prin picurare,
poate produce arsuri pe părţile descoperite ale corpului sau genera noi focare de incendiu pe
locurile unde cade.

Incendiile izbucnite în secţiile de producţie au posibilitatea să se propage şi la elementele

combustibile ale acoperişului, din cauza acumulării în părţile superioare ale acestuia a fumului şi
produşilor arderii incomplete supraîncălziţi sau a dezvoltării focului pe verticală, în cazul când
luminatoarele şi lucarnele sunt deschise.

3. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

a). Recunoaşterea

22
Aprecierea locului incendiului şi a proporţiilor acestuia se poate face, iniţial, din exterior, după
fum. flacără, locul de topire a zăpezii, culoarea învelitorii din tablă.

Pentru recunoaştere, se folosesc scările interioare care ajung la pod şi care se găsesc pe
căile probabile de propagare a incendiului, scările de incendiu sau autoscările din dotarea
pompierilor, acoperişurile construcţiilor vecine, pe oare se pot instala scări etc.

Echipa de recunoaştere trebuie să fie condusă de persoane care cunosc topografia locului
(ingineri, tehnicieni, şeful formaţiei civile de pompieri etc.) şi îşi va începe activitatea din podul
incendiat. La podurile cu suprafaţă mare, se recomandă ca recunoaşterea să se execute pe mai
multe direcţii, comandantul intervenţiei stabilind locul şi ora de întâlnire a echipelor ce au
executat recunoaşterea.

Pe timpul recunoaşterii se va stabili:

- prezenţa persoanelor în poduri şi mansarde, căile şi mijloacele de salvare a acestora;

- locul incendiului, suprafaţa incendiată, caracterul incendiului şi direcţiile de propagare,

caracteristicile constructive ale elementelor podului şi acoperişului, starea lor şi tipul învelitorii;

- prezenţa instalaţiilor electrice şi de ventilaţie sub tensiune şi necesitatea deconectării

lor;

- pericolul propagării incendiului la etajele superioare;

- poziţia lucarnelor şi luminatoarelor din apropierea locului incendiat, dacă acestea pot fi
folosite pentru evacuarea fumului, introducerea dispozitivelor de stingere în pod sau dirijarea
incendiului pe verticală;

- prezenţa zidurilor contra incendiilor, care pot fi folosite pentru amplasarea servanţilor;

- existenţa scărilor de incendiu necesare realizării dispozitivelor de luptă;

- necesitatea şi locurile unde se vor executa deschideri în acoperiş, pentru pătrunderea

servanţilor în pod, pentru evacuarea fumului şi dirijarea propagării incendiului pe verticală,
precum şi a locurilor unde se vor executa obstacole pentru limitarea propagării incendiului.

Pe timpul recunoaşterii la incendiile izbucnite la acoperişurile fără pod şi cu suprafaţă

mare, comandantul intervenţiei va stabili:

- prezenţa materialelor combustibile din componenţa elementelor de construcţie a acoperişului;

- tipul acoperişului, al termoizolaţiei şi hidroizolaţiei acestuia;

- înălţimea acoperişului de la nivelul pardoselii şi posibilitatea acţionării cu ţevile tip „B”, pentru
refularea jeturilor de apă de pe scările culisabile amplasate în clădire;
23
 - caracteristicile proceselor tehnologice ce se desfăşoară în secţia incendiată şi a
materialelor existente în încăperi, pericolul ce-1 prezintă pentru acestea focul, fumul şi apa ;
necesitatea evacuării bunurilor materiale.

La acest gen de acoperişuri recunoaşterea incendiului se execută iniţial în exterior şi apoi în

interiorul clădirii, pe toate laturile construcţiei, în toate încăperile, respectându-se regulile de
asigurarea securităţii servanţilor.

b). Substanţe stingătoare

Pentru stingerea incendiilor izbucnite în poduri şi la acoperişuri se recomandă folosirea

apei, refulată cu ţevi tip ,,B”. Servanţii vor folosi pentru protecţie măştile contra fumului cu
cartuş pentru oxid de carbon iau cartuş polivalent, dar mai ales aparatele izolante. La
acoperişurile fără pod, se va acţiona cu jeturi de apă compacte, refulate de ţevi tip „B” sau de
autotunurile de stins incendii, care vor fi introduse direct în interiorul construcţiilor.

c). Stingerea

Pentru lichidarea incendiilor izbucnite în poduri, se organizează, de regulă, două sectoare

de intervenţie:

- unul în podul incendiat, iar în cazul învelitorilor combustibile, şi pe acoperiş;

- altul la etajele inferioare, în interiorul clădirii.

Misiunea sectorului de stingere din pod este să protejeze elementele portante ale
acoperişului, localizând şi lichidând focarele descoperite, să evacueze fumul, să demoleze şi să
demonteze elementele de construcţie distruse prin ardere, care pot provoca accidente, sau pe cele
care sunt în pericol de a fi incendiate. De asemenea, acestui sector i se va încredinţa şi misiunea
de limitare a propagării incendiului, prin crearea de obstacole de-a lungul întregii suprafeţe
supuse arderii, cu lăţimi de 2-4 m şi prin desfacerea hidroizolaţiilor şi termoizolaţiilor, pentru a
descoperi căile ascunse de propagare.

Pentru crearea unor obstacole pe direcţia de propagare a incendiului şi grăbirea ritmului lucrării,
la această activitate vor fi concentraţi toţi servanţii toporaşi din garda de intervenţie.
Dimensiunile obstacolelor se stabilesc în funcţie de combustibilitatea elementelor constructive,
de condiţiile atmosferice, viteza vântului etc., iar pe aliniamentul lor se vor destina ţevi, cu
misiunea de protejarea acestor obstacole şi limitarea propagării incendiului.

Pentru pătrunderea în podul incendiat, în vederea desfăşurării acţiunilor de stingere, servanţii vor
executa deschideri în zona cornişelor, cât mai aproape de locul incendiat şi apoi vor acţiona cu
jetul de sus în jos şi de departe spre aproape.

În vederea evacuării fumului şi a produşilor arderii incomplete supraîncălziţi, se vor executa

deschideri la coamă, luându-se măsuri deosebite împotriva prăbuşirii servanţilor care îndeplinesc
această misiune.
24
Materialele arse se demolează şi se depozitează în pod, aşezându-se în apropierea elementelor
portante, în scopul evitării prăbuşirii lor. Planşeele se demolează, începând din partea exterioară
a focarului, spre centru.

Acţiunea servanţilor pe acoperiş este admisă numai în cazul existenţei învelitorilor combustibile,
cu condiţia ca aceştia să fie asiguraţi cu cordiţe şi să aibă la dispoziţie căi sigure de retragere.
Accesoriile de stingere vor fi asigurate cu cordiţe, pentru a nu se prăbuşi, târând după ele şi
servanţii. Deplasarea servanţilor pe acoperişuri, dacă aceasta este absolut obligatorie, se va face
numai pe coamă, de către un număr limitat de oameni, asiguraţi, şi numai la ordinul
comandantului intervenţiei.

Dispozitivele de stingere se vor realiza pe scările de incendiu, pe scări culisabile şi autoscări

mecanice sau paralel cu pereţii portanţi, prin ridicarea acestora de către servanţi, cu ajutorul
cordiţelor.

Pentru protecţia etajelor inferioare, în cazul planşeelor combustibile, în sectorul de localizare se

vor destina ţevi tip „C", care vor acţiona numai când incendiul a pătruns în încăperile de sub pod.
În zonele periclitate din acest sector, se vor lua măsuri de executarea evacuării oamenilor şi
bunurilor materiale.

În cazul incendiilor la acoperişurile fără pod şi cu suprafaţă mare, sectoarele de stingere se

organizează astfel:

- în interiorul clădirii;

- pe acoperiş, dacă învelitoarea este combustibilă.

Când are loc propagarea rapidă a incendiului, comandantul intervenţiei trebuie să ia măsura
executării unor intervale de siguranţă, prin tăieri şi demolări. La executarea acestei operaţiuni,
servanţii trebuie atenţionaţi să nu demoleze elementele de susţinere ale acoperişului, întrucât prin
aceasta are loc pierderea capacităţii portante a elementelor de susţinere, fiind posibile prăbuşiri.

În acelaşi timp, în paralel cu desfăşurarea acţiunilor de stingere, comandantul intervenţiei trebuie

să organizeze şi evacuarea bunurilor materiale şi a utilajelor ce pot fi mutate. În cazul existenţei
unor maşini grele, el va lua măsuri să le acopere cu prelate umede, ferindu-le, în acest fel, de
efectul focului şi al apei.

Când acoperişul s-a prăbuşit parţial, sectoarele de stingere se voi reorganiza astfel:

- un sector de stingere pe acoperiş, cu misiunea de limitare a propagării incendiului la porţiunile

neincendiate;

- un sector în zona prăbuşirii, pentru localizarea şi lichidarea noului factor. În acest sector, pentru
stingere se vor folosi ţevile tip ,,B" şi tunurile de apă cu acţiune din interior.

25
Când se intervine pentru stingerea incendiilor izbucnite în mansardele clădirilor, se va acţiona
astfel:

- se va proceda la dezvelirea acoperişului într-un loc, prin care se va refula apa

pulverizată direct asupra focarelor de ardere din încăperea incendiată;

- dacă incendiul a luat proporţii, pătrunzând şi în interiorul pereţilor dubli cu umplutură,

se va proceda la desfacerea acestora şi se va continua refularea apei, până la lichidarea completă
a focarelor.

Incendiile izbucnite la acoperişurile cu învelitori combustibile (carton asfaltat, şindrilă, şiţă, paie
şi stuf), cât şi la cele din ţiglă sau eternit pun, probleme deosebite comandantului intervenţiei,
datorită următoare lor caracteristici:

- de regulă, incendiile cuprind, până la sosirea gărzii de intervenţie, întreaga suprafaţă a

învelitorii, arderea manifestându-se violent cu flăcări înalte;

- datorită curenţilor de aer ascendenţi, părţi aprinse din învelitoare şi jeratic sunt ridicate
la mare înălţime şi purtate de vînt până la distanţa de 600-800 m, putând provoca noi incendii, la
locul de cădere;

- datorită temperaturilor ridicate, gudronul din componenţa cartonului asfaltat se topeşte şi se

scurge pe sol, producând arsuri pe părţii neprotejate ale corpului servanţilor şi crend pericolul
izbucnirii altor incendii.

Când intervenţia se face în timp scurt, este posibil ca incendiul a nu fi cuprins întreaga suprafaţă
a acoperişului. În acest caz, servanţi se vor amplasa pe acesta, astfel încât să aibă în faţă direcţia
de propagare a incendiului. Concomitent cu acţiunea de stingere, se va lucra şi la realizarea
obstacolelor împotriva incendiilor.

Acţiunea de dezvelire a învelitorilor se va desfăşura astfel:

- pentru învelitorile din carton asfaltat, se desfac mai întîi şipcile care fixează fâşiile de carton,
apoi se desface învelitoarea de la coamă, iar cartonul este strâns sul, prin împingere de către
servanţi cu picioarele, de la coamă spre cornişe. Înainte de expedierea acestora pe sol, servanţi
vor atenţia personalul, pentru a se preveni eventualele accidente;

- învelitoarele din şindrilă, şiţă, stuf şi paie se desfac tot de 1a coamă spre cornişă. Pentru
desfacere, se vor folosi căngile din dotarea maşinilor de luptă, cu ajutorul cărora se vor smulge
snopii de pai sau stuf sau părţi din şindrilă, în ordinea inversă a fixării pe astereală;

- pe timpul acţiunii de stingere a incendiilor la acoperişurile cu învelitori din ţiglă, eternit sau
azbociment, desfacerea va începe te de la coamă, prin îndepărtarea olanelor de la creastă, după
care ţiglele vor fi desfăcute cu mâna şi depuse în partea opusă propagării incendiu lui. Pentru a
nu spori valoarea pagubelor prin aruncarea şi distrugerea materialelor neafectate de incendiu,
acestea vor fi trecute din mână în mână, până la sol, unde se vor depozita în stive. Îndepărtarea
26
ţiglelor se poate face şi prin folosirea unui plan înclinat, de la cornişe la sol format din una-două
scânduri lungi.

Plăcile de eternit sau azbociment se desfac cu ajutorul toporaşelor, scoţându-se, placă cu placă,
din cuiele de fixare pe şipci, depozitându-se şi evacuându-se, apoi, la fel ca şi ţiglele.

În ceea ce priveşte lucrul cu apă, se atrage atenţia asupra faptului că refulându-se apa cu jet
compact, se ajunge la distrugerea ţiglelor şi a plăcilor, datorită forţei de şoc a acestuia. De
asemenea, aruncându-se cantităţi mari de apă pe ţiglele sau plăcile de eternit sau azbociment
supraîncălzite, se va obţine o contracţie rapidă a acestora, urmată de spargerea lor în bucăţi mici,
care pot răni grav pe servanţi, motiv pentru care se va folosi jetul pulverizat, şi aceasta numai în
cazul apariţiei flăcărilor.

Succesul în acţiunea de stingere la acoperişurile cu pod se obţine numai prin introducerea şefilor
de ţeava direct în pod, prin locaşe de pătrundere realizate cât mai aproape de incendiu, unde, de
pe poziţii de luptă aflate în apropierea zidurilor portante sau cornişelor, asiguraţi cu corzi şi
cordiţe şi echipaţi cu aparate izolante, aceştia vor putea să lichideze incendiul, în timpul cel mai
scurt.

Se interzice cu desăvârşire lucrul servanţilor de pe sol şi refularea apei pe învelitori

incombustibile, cât şi amplasarea acestora pe coama acoperişurilor, dacă învelitorile nu sunt
combustibile, iar incendiul nu se propagă, prin lucarne şi luminatoare, la exterior.

8. STINGEREA INCENDIILOR PE ŞANTIERELE DE CONSTRUCŢII

1. Caracteristicile constructive ale şantierelor

Şantierele sunt teritoriile care cuprind lucrări complexe, ale căror mărime şi importanţă depind,
în mare măsură, de natura obiectivului oare se construieşte.

Ele cuprind două sectoare de activitate, şi anume:

- lucrările de organizare de şantier, care sunt lucrări provizorii, cu o durată maximă de 5 ani,
având rolul de deservire a activităţii de execuţie a lucrărilor de bază, după care vor fi demolate;

- lucrările definitive, care au caracter permanent (se mai numesc şi lucrări de bază) şi se pot afla
în mai multe stadii: urmează a fi executate, sunt în curs de execuţie sau au fost executate.

Lucrările de organizare de şantier se caracterizează, din punct de vedere constructiv, prin aceea
ca majoritatea obiectivelor care le compun au întrebuinţări din cele mai diferite, sunt de tip
baracament, realizate din materiale combustibile (panouri fabricate din scândură, din stufit sau

27
p.f.l.), unele protejate, parţial, prin tencuieli din mortar de var, numai în interiorul
compartimentărilor (birouri, cantine, magazii, dormitoare etc.).

Specific acestor lucrări mai sunt:

- prezenţa unor depozite de materiale de diverse tipuri, cu pro-' prietăţi fizico-chimice

diferite, cu caracteristici de ardere şi comportare la foc variate, dispuse în aer liber sau adăpostite
în spaţii acoperite, deschise sau închise, în care se găsesc : vopseluri, carbid, butelii cu gaze
comprimate, uleiuri, lacuri, carton asfaltat, binale, lichide combustibile etc.;

- existenţa diferitelor ateliere de deservire, care dispun de instalaţii de iluminat, forţă şi

încălzire cu caracter de provizorat şi, deci, cu 'Un mare pericol ide incendiu;

- prezenţa unui numeros parc de maşini (autocamioane, autobasculante, tractoare,

cimentrucuri etc), a căror garare, întreţinere şi alimentare nu se pot face în condiţiile garajelor
permanente.

Datorită amplasării lor, în majoritatea situaţiilor, în afara localităţilor, uneori chiar la mari
distanţe de acestea, lucrările de organizare de şantier au o alimentare cu apă pentru incendiu de
tip provizoriu, reprezentată prin bazine, conducte subterane sau chiar suspendate şi, în mod
excepţional, prin surse naturale de apă amenajate pentru a fi folosite în caz de incendiu (cu
rampe de alimentare, diguri pentru păstrarea unor cantităţi mai mari de apă, consolidarea
malurilor şi amenajarea căilor de acces etc).

Căile de acces spre aceste lucrări au, iniţial, caracter de provizorat şi, de cele mai multe ori,
datorită deplasării a numeroase mijloace de transport, devin greu circulabile sau chiar
impracticabile şi, de aceea, inaccesibile maşinilor de luptă.

Lucrările definitive, în special cele aflate în faza de execuţie, se caracterizează prin:

- prezenţa în interiorul şi la exteriorul acestora a cofrajelor combustibile, a schelelor,

eşafodajelor, canalelor şi a jghiaburilor folosite temporar în construcţii, care, în majoritatea lor,
sunt confecţionate din materiale combustibile;

- existenţa unor elemente de construcţii care încă nu au rezistenţa corespunzătoare (scările

interioare, planşeele, pereţii etc), întrucât nu au fost finisate;

- transformarea multor încăperi finisate, situate la caturile inferioare ale construcţiei, în magazii
şi depozite cu însemnate cantităţi de materiale, multe combustibile, sau în încăperi de serviciu şi
ateliere, unde se desfăşoară activităţi specifice, care măresc considerabil atât pericolul de
incendiu cât şi posibilităţile de propagare a acestuia;

- folosirea unor instalaţii provizorii de iluminat, de forţă şi, mai ales, de încălzit, în sezonul rece,
pentru asigurarea condiţiilor normale de lucru, precum şi a altor agregate acţionate electric
(macarale, perforatoare, ascensoare etc), care pot genera incendii;

28
 - căi de acces greu practicabile, intersectate de diferite lucrări de instalaţii subterane
(şanţuri, canale) ori blocate cu materiale necesare lucrului, fapt ce îngreunează mult intervenţia
maşinilor de luptă în caz de incendiu.

2. Caracteristicile incendiilor izbucnite pe şantiere

Din studiul statisticii incendiilor izbucnite pe şantiere rezultă că majoritatea acestora au avut loc
în sectorul lucrărilor de organizare de şantier.

a). Incendiile izbucnite în acest sector au aceleaşi caracteristici şi se propagă asemenea celor
izbucnite în depozitele de mărfuri. În mod deosebit, propagarea incendiilor în sectorul organizare
de şantier este favorizată de concentrarea unor mari cantităţi de materiale combustibile de cele
mai multe ori în condiţii neregulamentare (mai multe tipuri de materiale în aceleaşi încăperi, cu
intervale şi distanţe micşorate şi măsuri de prevenirea şi stingerea incendiilor reduse).

b). Incendiile izbucnite în sectorul lucrărilor de organizare de şantier sunt mai periculoase,
întrucât se pot propaga cu repeziciune la construcţiile vecine, amplasate de regulă la distanţe
mici unele de altele şi în care se pot afla, de asemenea, mari cantităţi de materiale combustibile.

c). Pe timpul incendiului, în acest sector se poate crea pericolul producerii de explozii ale
buteliilor cu gaze lichefiate, ale butoaielor şi cutiilor cu carbid, lacuri, vopsele şi alte lichide
inflamabile şi foarte combustibile, care pot contribui în mod deosebit la propagarea incendiilor.

În sectorul lucrărilor de bază, pot izbucni incendii în următoarele puncte:

- la schelele combustibile folosite pentru ridicarea zidurilor construcţiilor, cu posibilitatea

propagării acestora la materialele depozitate în încăperile clădirilor, precum şi la construcţiile
improvizate şi depozitele de materiale combustibile din exterior;

- în interiorul clădirii, în faza de şantier, la cofrajele combustibile, schelele interioare sau la

depozitele improvizate din încăperile construcţiei.

Incendiul izbucnit se propagă cu repeziciune, favorizat fiind atât de existenţa marilor cantităţi de
materiale combustibile cât şi de accesul nestingherit al oxigenului în zona incendiată, prin
numeroasele deschideri existente la clădirile fără uşi şi ferestre.

Pe timpul incendiilor se degajă temperaturi până la 800°C, iar în cazul arderii lichidelor
combustibile sau inflamabile, acestea pot depăşi 1000°C.

Arderile sunt incomplete şi însoţite de degajări mari de fum dens şi gaze toxice, cum sunt oxidul
şi bioxidul de carbon, datorită prezenţei în depozitele improvizate a imaterialelor chimice
folosite în construcţii, substanţe cu proprietăţi fizico-chimice şi comportări la foc diferite.

Creşterea intensităţii arderii este determinată şi de formarea tirajului, care facilitează schimbul de
gaze şi schimbările de sens, contribuind la propagarea incendiului în toate direcţiile.

29
În sectorul de bază, deosebit de periculoase sunt incendiile izbucnite la elementele de susţinere
ale planşeelor şi zidăriilor, a căror distrugere prin ardere duce la prăbuşirea acestora.

Acţiunea servanţilor pentru localizarea şi lichidarea incendiilor din aceste sectoare este mai
periculoasă ca în alte situaţii, din cauza existenţei numeroaselor goluri neprotejate şi insuficient
consolidate, practicate în planşee sau casele scărilor, prin care se pot prăbuşi şi accidenta oameni.

3. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere.

a). Recunoaşterea

În raport de dimensiunile şantierului şi ale obiectivelor care ard, recunoaşterea se execută de

către una sau mai multe grupe.

Inexistenţa sau impracticabilitatea căilor de acces, a scărilor, precum şi prezenţa şanţurilor,

canalelor şi gropilor, impun necesitatea participării în cadrul echipei de recunoaştere şi a
personalului tehnico-ingineresc de pe şantier, care să-i conducă pe pompieri, pe drumurile cele
mai scurte şi sigure, spre locul incendiului.

Pe timpul executării recunoaşterii, comandantul intervenţiei trebuie să stabilească:

- dacă sunt persoane care nu ştiu de existenţa incendiului şi de pericolul ce-1 prezintă acesta
pentru integritatea lor;

- locul incendiului, proporţiile acestuia, posibilităţile de propan gare, natura substanţelor care ard
ori care se găsesc depozitate în construcţiile apropiate de incendiu şi sunt ameninţate de acesta,
trebuind urgent evacuate;

- natura şi starea schelelor incendiate sau a elementelor de susţinere ale cofrajelor, rezistenţa lor
în urma solicitărilor termice, pericolul de prăbuşire a acestora şi măsurile ce trebuie luate pentru
protecţia servanţilor şi a dispozitivelor de luptă;

- starea scărilor interioare, posibilitatea folosirii lor pentru realizarea dispozitivelor de luptă,
pericolul propagării incendiului, prin aceste scări, la încăperile sau caturile vecine locului
incendiat şi ce măsuri trebuie luate pentru împiedicarea acestui proces;

- prezenţa şi marcarea golurilor neprotejate, eliminarea pericolului ce-1 prezintă acestea pentru
oameni şi pentru propagarea incendiului, prin intermediul lor, la caturile superioare şi inferioare;

- posibilitatea evacuării materialelor şi substanţelor combustibile şi a depozitării lor în locuri

ferite de efectul distructiv al focului, fumului şi apei, iar, în caz contrar, măsurile de protecţie ce
pot fi luate;

- pericolul de electrocutare a servanţilor, datorită prezenţei numeroaselor instalaţii electrice şi

măsurile de deconectarea şi scoaterea lor de sub tensiune;

30
 - existenţa substanţelor care, în prezenţa apei, pot genera amestecuri explozive, numărul
şi starea buteliilor de oxigen aflate în perico de explozie, posibilitatea evacuării sau protejării lor;

- existenţa surselor de apă şi posibilităţile practice de folosire a lor pentru alimentarea

maşinilor de luptă.

b). Substanţe stingătoare

În funcţie de natura materialelor oare ard, pentru stingerea incendiilor pe şantiere se vor folosi
următoarele substanţe stingătoare:

- apa, refulată prin ţevi tip „B" sau autotunuri de intervenţie când ard materiale lemnoase, fie din
componenţa panourilor prefabricate din lemn ale baracamentelor, fie sub forma binalelor,
parchetelor, cherestelei etc.;

- spumele şi prafurile stingătoare tip „Florex", în cazul când s-au aprins şi ard lichide
combustibile sau inflamabile.

c). Stingerea

Operaţiunea de stingere a incendiilor izbucnite pe şantiere este mult îngreunată de lipsa

scărilor şi inexistenţa obstacolelor contra incendiilor, de lipsa de apă, de blocarea căilor de acces
către construcţie etc.

Varietatea de construcţii provizorii, de instalaţii şi de materiale, panica, mai ales în

situaţia incendiilor izbucnite la anexe (barăci, dormitoare), pun probleme deosebite
comandantului intervenţiei, care dacă nu execută o recunoaştere amănunţită şi nu face o
judicioasă analiză a situaţiei, poate rata acţiunea de stingere.

Stingerea incendiilor se organizează pe sectoare de stingere, de regulă, în interiorul şi la

exteriorul construcţiei.

Pentru stingere, se va acţiona cu ţevi tip „B” şi autotunuri de intervenţie, folosindu-se

jetul compact pentru localizarea şi lichidarea incendiilor izbucnite la exterior, urmărindu-se ca
prin forţa de şoc a jetului să se desprindă părţile arse de cele nearse şi să se limiteze pătrunderea
focului spre interiorul clădirii.

Se va urmări, în mod deosebit, să se păstreze capacitatea portantă a elementelor de construcţie şi

schelelor, servanţii acţionând de pe poziţii de lucru situate la acelaşi nivel sau mai sus decât
focarul, având curenţii de aer în faţă sau lateral şi refulând apa de sus în jos, pentru a se asigura
umectarea unei suprafeţe cât mai mari de material supus arderii.

În situaţia când ard numai schelele, este indicat ca dispozitivele de stingere să se realizeze prin
interiorul construcţiei şi să se acţioneze din aceasta spre exterior, la toate caturile, limitându-se,
astfel, propagarea incendiului în interiorul construcţiei.

31
Dacă incendiul a izbucnit în interiorul construcţiilor, comandantul intervenţiei trebuie să
acţioneze cu ţevi tip „C”, cu robinet şi ajutaje pulverizatoare, supraveghind ca apa să fie utilizată
în mod raţional, pentru a nu se slăbi capacitatea portantă a elementelor de construcţie nefinisate
(planşee, stîlpi, fundaţii).

În toate cazurile, comandantul intervenţiei trebuie să acorde o atenţie deosebită construcţiilor

vecine, în special celor provizorii, care adăpostesc materiale, apărându-le împotriva incendiilor
prin destinarea unor ţevi tip „C” şi instalarea echipelor de vânători de scântei, cu misiunea de
supraveghere şi lichidare a noilor focare apărute, ca urmare a transportului de către vânt a
scânteilor şi jeraticului.

Dacă nu se dispune de forţe şi mijloace suficiente pentru localizarea şi lichidarea

incendiului, comandantul intervenţiei trebuie să conjuge acţiunea ţevilor cu cea a servanţilor
toporaşi, pentru desfacerea cofrajelor ameninţate de incendiu şi demolarea schelelor şi
eşafodajelor aflate pe direcţia de propagare a incendiului.

Pe tot timpul desfăşurării acţiunii de stingere, comandantul intervenţiei va acorda o atenţie

deosebită asigurării securităţii servanţillor, ordonând acoperirea golurilor între etaje, asigurarea
cu cordiţele a şefilor de ţeavă ce lucrează pe schele, precum şi asigurarea liniilor cu furtun, în
vederea evitării prăbuşirii lor şi, implicit, a servanţilor la sol.

În interiorul construcţiei, servanţii vor lucra în echipe mici, (1-2 militari, interzicându-se
concentrarea mai multora dintre acest pe elementele de construcţie nefinisate. Şi în acest caz,
servanţii vor echipaţi cu aparate izolante sau măşti contra fumului şi gazelor, cu cartuş pentru
oxid de carbon.

9. STINGEREA INCENDIILOR ÎN CLĂDIRI ÎNALTE

Condiţiile vieţii moderne, marile aglomerări urbane au determinat dezvoltarea clădirilor pe

verticală, înălţimea construcţiilor administrative, social-culturale şi de locuit crescând continuu.

Din punctul de vedere al pompierilor, „clădiri înalte” sunt considerate acele construcţii civile la
care pardoseala ultimului cat folosibil este situată la înălţimea de 28 m sau mai mult, deasupra
nivelului terenului accesibil vehiculelor de intervenţie ale pompierilor, cu excepţia blocurilor de
locuinţe P+11 etaje şi a unor turnuri care nu sunt destinate adăpostirii oamenilor.

Intervenţia pentru stingerea incendiilor la clădirile înalte comportă pericole specifice deosebite,
generate de greutăţile legate de evacuarea rapidă a oamenilor aflaţi în pericol, de riscul de
prăbuşire parţială sau totală a clădirii, de dificultăţile pe care le întîmpină servanţii pentru a
acţiona la etajele superioare, pentru transportarea accesoriilor salvare şi stingere la mare înălţime.

1. Caracteristicile constructive ale clădirilor înalte

32
Clădirile înalte sunt construcţii numai de gradul I de rezistenţă la foc, cu pereţi şi acoperiş
incombustibile (cu excepţia încăperilor situate deasupra plăcii din beton armat a clădirii) şi cu
pardoseli, tâmplărie şi tavane suspendate, construite din materiale care nu trebuie să permită
propagarea incendiului.

În scopul limitării proporţiilor unui eventual incendiu, cantita de materiale combustibile care
poate exista în clădire (atât în alcătui unor elemente de construcţie sau finisaj, cât şi în mobilier
sau alte obiecte) este limitată.

Sarcina termică, rezultată din materialele şi elementele de construcţie ale unei clădiri înalte, nu
trebuie să depăşească 275 MJ/m2 (60000 kcal/m2), iar sarcina termică totală provenită din
elementele de construcţie, mobilier sau alte materiale şi obiecte ce se află în clădirea înaltă, nu
trebuie să fie mai mare de 840 MJ/m2 (200 Mkcal/m2), corespunzând unei durate teoretice de
incendiu de cea două ore. Această sarcină termică reprezintă echivalentul încărcăturii uniforme
cu lemn de 50 kg/m2, respectiv al unei grosimi a stratului de cca. 8 cm.

Pentru împiedicarea propagării incendiilor, în clădirile înalte sunt prevăzute compartimentări

eficace, realizate prin pereţi, planşee şi elemente de protecţie a golurilor.

Dimensiunile maxime ale compartimentului de incendiu, separat de restul construcţiei prin pereţi
antifoc, sunt de 2200 m2 suprafaţă şi 75 m lungime. Separarea încăperilor cu sarcină termică mai
mare de 840 MJ/m2 este făcută prin pereţi şi planşee cu o rezistenţă la foc de patru ore şi,
respectiv, două ore.

Golurile practicate în pereţii antifoc, la intersecţia coridoarelor sau a altor spaţii folosite pentru
circulaţie, sunt închise cu uşi din lemn pline sau geam armat, dotate cu dispozitive de
autoînchidere sau închidere automată în caz de incendiu şi proiectate cu o rezistenţă la foc de cel
puţin 3 ore şi 30 minute.

Pentru limitarea propagării incendiului între porţiunile de clădire înaltă cu destinaţii diferite,
precum şi între căile de evacuare şi încăperile adiacente, sunt prevăzuţi pereţi cu limita de
rezistenţă la foc de minimum două ore şi planşee incombustibile, rezistente la foc cel puţin o oră.

Pereţii exteriori ai clădirilor înalte sunt realizaţi din materiale incombustibile şi prevăzuţi cu
copertine, parapete, balcoane, precum şi cu tâmplărie, de asemenea, incombustibile, pentru
împiedicarea transmiterii incendiului pe faţade.

Ghenele verticale pentru instalaţii sunt separate de restul construcţiei prin pereţi incombustibili,
cu limita de rezistenţă la foc de cel puţin o oră, iar uşile şi trapele de acces în acestea au şi ele o
rezistenţă de minimum 30 minute.

Pentru intervenţia rapidă a pompierilor, în caz de incendiu la caturile superioare, clădirile înalte
sunt prevăzute cu ascensoare cu capacitatea de transport de 3-6 servanţi, plus echipamentul şi
accesoriile necesare ducerii acţiunilor de stingere, care sunt calculate să asigure o funcţionare de
cel puţin 2 ore de la izbucnirea incendiului.

33
Din punct de vedere al dotării cu mijloace de stingere, clădirile înalte, în afara mijloacelor
iniţiale de stingere, mai sunt prevăzute cu:

- instalaţii speciale de stingere tip sprinkler, cu rezervă de apă de o oră;

- hidranţi interiori capabili să refuleze 2,5 l/s şi să stropească simultan, cu jeturile a doi hidranţi,
toate punctele clădirii, timp de două ore.

2. Caracteristicile incendiilor izbucnite în clădirile înalte

Tendinţa de creştere a dimensiunilor clădirilor în plan vertical şi orizontal, numărul din ce

în ce mai mare de persoane adăpostite în acestea, apariţia unor structuri din ce în ce mai
complexe, cu destinaţii dintre cele mai diferite (hoteluri, restaurante, parcaje de autovehicule,
birouri administrative, magazine etc), precum şi utilizarea pe scară din ce în ce mai largă a
maselor plastice, reprezintă tot atâţia factori care contribuie la desfăşurarea cu mare greutate a
acţiunii de stingere a incendiilor şi de salvare a persoanelor din asemenea obiective.

În clădirile înalte pot izbucni incendii:

a). la instalaţiile electrice amplasate în etajele tehnice de la ultimul nivel (camera ascensoarelor,
camera de distribuţie a energiei electrice etc.), la subsoluri (instalaţii de încălzire centrală sau de
ventilaţie, pompe electrice pentru apă caldă şi rece etc.), precum şi la toate etajele unde se găsesc
montate instalaţii de distribuţie a curentului cu contoare pentru locuinţe;

b). în canalele (ghenele) pentru evacuarea gunoiului menajer, construite de la subsol până la
ultimul etaj şi, deci, susceptibile să înlesnească o propagare rapidă a incendiului izbucnit, de
pildă, la subsol, în depozitul de gunoi, către în sus, datorită tirajului, contribuind, totodată, la
inundarea cu fum şi gaze fierbinţi a etajelor neprotejate, prin locurile de.deversare a gunoaielor
menajere;

c). în încăperile pentru locuit şi în birourile administrative, unde pot arde materialele
combustibile din compunerea mobilierului şi celorlalte dotări interioare: lemn, ţesături sau mase
plastice, covoare, perdele, saltele, lenjerie de pat şi de corp, îmbrăcăminte din bumbac, lână şi
amestecuri cu poliesteri etc.;

d). în boxele de depozitare amenajate în subsoluri sau la etajele intermediare, unde pot arde
rafturile şi stelajele din lemn sau materialele combustibile depozitate aici.

Toate aceste incendii au următoarele caracteristici specifice:

- propagarea incendiului de la un etaj inferior la unul superior se face cu uşurinţă, prin

intermediul golurilor existente, cum sunt casele scărilor, dar mai ales prin trecerea directă prin
34
golurile faţadelor, când acestea nu sunt prevăzute cu copertine, parapete, balcoane etc.
Fenomenul este explicat de faptul că aceste imobile se comportă ca nişte coşuri foarte înalte, al
căror tiraj este deosebit de puternic şi din care cauză aerul are tendinţa să intre în construcţie la
nivelele inferioare şi să iasă din ele la cele superioare, favorizând deci propagarea flăcărilor a
gazelor fierbinţi;

- fumul, căldura şi gazele toxice degajate prin ardere, inundă întreaga clădire, fapt ce va facilita
apariţia panicii şi va îngreuna desfăşurarea acţiunilor de salvare şi evacuare, cât şi a celor de
stingere;

- formarea tirajului în clădire este favorizată şi de diferenţa densitate a aerului în interiorul

clădirii şi la exteriorul acesteia, provocată de diferenţa de temperatură, care, fiind mai ridicată la
interior, provoacă mişcarea aerului în sus şi ieşirea lui în exterior, prin etajele superioare. Cu cât
diferenţa dintre temperatura interioară şi cea de exteriorul clădirilor este mai mare, cu atât tirajul
de aer este mai ternic, creşterea lui fiind direct proporţională cu înălţimea clădirii;

- procesul de răspândire a fumului şi gazelor fierbinţi are foarte rapid şi provoacă apariţia unor
presiuni mari, care vor favoriza propagarea gazelor atât pe orizontală, cât şi pe verticală. Acest
fenomen apare indiferent de condiţiile atmosferice şi are drept rezultat afumarea geamurilor, încă
de la declanşarea arderii, înainte chiar ca detectoarele şi instalaţiile de evacuarea fumului să intre
în funcţiune.

Incendiile izbucnite în clădirile înalte se mai caracterizează prin:

- prezenţa în clădiri a unui număr mare de oameni ce trebuie să fie salvaţi, activitate care, în
multe situaţii, nu poate fi realizată decât pe scările de acces ale clădirii;

- crearea panicii în rândurile locatarilor, fapt ce va îngreuna şi mai mult acţiunea de salvare şi de
evacuare a acestora;

- blocarea ascensoarelor de intervenţie cu comandă prioritară şi a celor obişnuite, din care cauză
transportul pompierilor şi al accesoriilor de intervenţie în zonele incendiate, precum şi acţiunea
de salvare a persoanelor rămase în caturile superioare ale clădirii incendiate, vor fi realizate cu
mare dificultate.

Pe timpul incendiului la clădirile înalte, de regulă, se distrug total, prin ardere, mobilele,
finisările, încăperile şi izolaţia acustică de pe plafon. Pe măsură ce focul cuprinde mobila
tapiţată, pernele şi sofalele umplute cu fulgi sau poliuretan spongios, dezvoltarea incendiului se
accentuează. Intensitatea acestuia creşte şi mai mult, dacă au rămas instalaţii de ventilaţie
nedeconectate, mărindu-se astfel pericolul transmiterii incendiului la încăperile vecine, prin
deschiderile cabinelor electrice şi telefonice, prin spaţiile ascunse din jurul conductelor ce străbat
planşeele, prin branşamentele electrice şi chiar prin izolaţiile conductorilor electrici.

Din cauza temperaturii ridicate, grinzile de oţel se deformează sau sunt deviate, bolţurile de
legătură se rup, se distruge echipamentul telefonic şi electric etc.

35
3. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

a). Recunoaşterea

Folosind ascensoarele cu comandă prioritară, oasele scărilor şi autoscările din dotare,

comandantul intervenţiei trebuie să ajungă cât mai repede la locul incendiului, unde trebuie să
stabilească:

- numărul persoanelor aflate în clădirea incendiată, pericolul în care se află, starea lor (valizi,
invalizi, tineri sau vârstnici), căile de salvare a acestora, necesitatea şi posibilităţile concrete de
folosire a elicopterelor pentru salvare, modul de salvare (pe scări, cu ajutorul ascensoarelor, cu
autoscări pe cabluri de salvare, cu ajutorul tuburilor extensibile sau pernelor de salvare);

- existenţa şi funcţionarea ascensoarelor destinate acţiunilor de salvare şi evacuare;

- locul, proporţiile şi căile de propagare a incendiului;

- gradul şi căile de inundare cu fum şi gaze de ardere supraîncălzite, posibilitatea limitării

acestora prin acţionarea sistemelor de închidere, necesitatea acţionării sistemelor de ventilaţie din
dotarea obiectivului, în scopul micşorării presiunii interioare şi a ritmului de inundare cu fum a
caturilor superioare, posibilitatea întrebuinţării mijloacelor specializate din dotarea autospecialei
pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat (electroexhaustoare, electroventilatoare
etc.);

- existenţa instalaţiilor speciale şi a mijloacelor interioare de stingere (instalaţii sprinkler, staţii de

pompe, reţele de apă, hidranţi interiori). Dacă acestea nu au fost puse în funcţiune, vor fi
acţionate chiar pe timpul executării recunoaşterii, de către personalul tehnic din compunerea
grupelor de recunoaştere;

- existenţa conductei uscate de apă şi posibilitatea folosirii ei pentru racordarea dispozitivului de

luptă cât mai aproape de incendiu.

b). Substanţe stingătoare

Pentru stingerea incendiilor în încăperile clădirilor înalte, se va folosi apa refulată cu ţevi tip „C”,
cu robinet şi ajutaje pulverizatoare.

Pulberile stingătoare vor fi folosite pentru stingerea incendiilor la instalaţiile telefonice şi

electrice, alături de bioxidul de carbon.

c). Stingerea

Clădirile înalte ridică probleme deosebite pentru acţiunea de stingere, datorită pericolelor
specifice, a grabei rezultate din dificultăţile evacuării rapide şi totale a persoanelor aflate în
încăperile acestor construcţii (multe din acestea vârstnice, infirme sau neputincioase, lipsite de

36
posibilităţi fizice de a coborî pe scări), a tendinţei de transmitere a fumului, a gazelor arse
supraîncălzite şi a incendiului până la etajele superioare.

Acţiunea de salvare şi de stingere întîmpină mari greutăţi, chiai de la accesul rapid şi liber al
servanţilor la etajul unde a apărut incendiul, întrucât ascensoarele pot fi pline cu fum sau
inaccesibile, iar în caz de evacuare totală, casa scărilor este prea aglomerată.

Baza succesului intervenţiei la incendiile în clădiri înalte o constituie organizarea şi executarea

evacuării rapide a tuturor persoanelor aflate în imobil, ajungerea în timpul cel mai scurt a
pompierilor cu accesoriile necesare lucrului, la locul de izbucnire a incendiului, cu condiţia ca
întreaga clădire să rămână stabilă în timpul şi după stingerea incendiului, condiţie asigurată în
parte, de limita de rezistenţă la foc de două ore, calculată pentru elementele portante şi
autoportante.

În organizarea acţiunii de salvare şi evacuare a persoanelor din încăperile clădirilor înalte

cuprinse de incendiu, comandantul intervenţie trebuie să aibă în vedere şi alte dificultăţi, cum
sunt:

- faptul că timpul necesar pentru evacuare creşte direct proporţional cu înălţimea clădirii, în timp
ce fumul şi gazele arse se răspândesc rapid, prin casa scărilor şi alte canale verticale, complicând
şi mai mul acţiunea începută;

- concentrarea pe aceeaşi scară a mai multor zeci sau sute de persoane poate provoca, în caz de
panică, o dezordine atât de mare, încât evacuarea în continuare să devină extrem de dificilă, chiar
dacă est dirijată, având drept consecinţă şi mai gravă întârzierea intervenţiei pompierilor. Pentru
evitarea creării unor asemenea situaţii, comandantul intervenţiei este obligat să destine, la nivelul
fiecărui cat, servanţi dotaţi cu staţii de radio, cu misiunea de a dirija fluxul de evacuare, de a
menţine ordinea şi a linişti personalul intrat în panică;

- evacuarea trebuie făcută, de regulă, pe scările interioare, dacă acestea nu au fost inundate de
fum. Nu se vor neglija nici celelalte metode şi procedee de salvare de la înălţime.

Pentru a grăbi ritmul de salvare şi evacuare a persoanelor din clădirile înalte ale căror încăperi
sunt cuprinse de flăcări, în special a celor blocate în etajele superioare locului incendiat, din
cauza inundării casei scărilor cu fum sau gaze fierbinţi şi flăcări, comandantul intervenţiei
trebuie să ia următoarele măsuri:

- să folosească, cu maximum de rapiditate, autoscările mecanice de 37 şi 45 m cu lift de salvare

rapidă, pe care le va amplasa în dreptul faţadelor clădirii pe care flăcările nu se propagă spre
caturile superioare;

- să transporte la nivelul caturilor incendiate, cu ajutorul lifturilor de pe autoscări sau al lifturilor

cu comandă prioritară din compunerea obiectivului, servanţii şi mijloacele speciale de salvare
din dotare, cum sunt: coşurile, tuburile extensibile şi cablurile de salvare - pentru etajele
superioare, scările din dotare şi pernele pneumatice de salvare - pentru etajele inferioare.

37
Scoaterea fumului şi a gazelor arse în exteriorul clădirii, prin ventilarea zonelor incendiate încă
din stadiul iniţial al dezvoltării incendiului, este necesară. Aceasta contribuie la scăderea
presiunii în interior, apărută ca urmare a procesului de ardere, asigurând astfel eliminarea unuia
dintre principalii factori care contribuie la răspândirea fumului spre alte părţi ale clădirii. În
condiţiile actualei dotări a pompierilor, prin concentrarea mai multor autospeciale pentru
evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat şi folosirea electroexhaustoarelor,
electroventilatoarelor şi bobinelor cu cablu proiector, alături de organizarea ventilaţiei naturale
realizate prin deschiderea ferestrelor sau prin spargerea lor, în situaţia când clădirea incendiată
nu este prevăzută cu sisteme de ventilaţie, este posibilă efectuarea cu succes a operaţiunii de
evacuare a fumului.

În organizarea şi conducerea acţiunilor de stingere a incendiilor izbucnite în clădirile înalte,

comandantul intervenţiei trebuie să ţină cont de următoarele principii:

- transportul forţelor şi mijloacelor pentru stingere în clădirea incendiată trebuie făcut cu

ascensorul cu comandă prioritară (excepţie face situaţia în care incendiul a izbucnit chiar la etajul
tehnic, când servanţii vor trebui să folosească casa scărilor);

- servanţii, echipaţi cu costume de protecţie anticalorieă şi aparate izolante, vor transporta, în

prima urgenţă, furtun şi ţevi tip „C”, pe care le vor racorda la conducta uscată, alimentată cu apă
de maşinile de luptă, sau cu care vor realiza dispozitive de stingere de sus în jos, prin ferestre,
de-a lungul pereţilor clădirii, pe faţadele pe care nu se propagă incendiul.

Ei vor mai transporta şi lămpi cu acumulator, electroexhaustoare, electroventilatoare şi bobine cu

cablu proiector, în vederea desfăşurării acţiunii de evacuare ia fumului.

În cazul blocării ascensoarelor, pentru ajungerea în timp scurt a servanţilor şi accesoriilor în

zonele incendiate, se vor folosi autoscările cu ascensor, amplasate în dreptul faţadelor necuprinse
de incendiu;

- punctul de comandă al acţiunii trebuie instalat la etajul unde a izbucnit incendiul, iar la
incendiile de mari proporţii, într-un punct central al clădirii.

Întrucât în situaţiile de incendiu la clădirile înalte, pe străzile din jurul construcţiei incendiate şi
pe cele vecine se adună un mare număr de curioşi, care îngreunează accesul maşinilor de luptă şi
servanţilor la incendiu, realizarea dispozitivelor şi manevra acestora, este necesar, pentru
instaurarea ordinii, să se folosească cooperarea cu organele de miliţie, iar când forţele acestora
sunt insuficiente, să se apeleze la sprijinul altor forţe ale Ministerului de Interne şi Ministerului
Apărării Naţionale din localitate.

Acţiunea de stingere se organizează, de regulă, din interior, punerea rapidă în funcţiune a

mijloacelor de stingere existente în clădire (instalaţii sprinkler, hidranţi interiori etc.), atacul
trebuind realizat prin ambele case ale scărilor.

Organizarea stingerii se face pe sectoare de intervenţie, instalate la etajul incendiat, la cele

superioare şi la cel inferior, cu misiunea de instaurare a ordinii şi limitarea efectelor panicii, de
38
evacuare a persoanelor şi fumului, de localizare şi lichidare a incendiului, cu dispozitiv de luptă
circular şi etajat.

Pentru oprirea dezvoltării incendiului pe căi ascunse (canale de ventilaţie, ghene tehnice sau alte
goluri etc), comandantul intervenţiei va destina ţevi tip ,,C” pentru umectarea acestora.

În cazul când staţia de pompe nu funcţionează, datorită scoaterii de sub tensiune sau deteriorării
instalaţiilor electrice de iluminat şi forţă, alimentarea reţelei interioare de apă se va face cu
maşinile de luptă din dotarea formaţiilor civile de pompieri sau a subunităţilor pompieri militari.

În raport cu gradul de inundare cu fum şi de propagare a incendiului la caturile superioare,

comandantul intervenţiei trebuie să hotărască acţionarea sistemelor de ventilaţie, în vederea
evacuării aerului viciat şi alimentării cu aer proaspăt a zonelor inundate, aceasta în funcţie şi de
prezenţa vântului şi de condiţiile meteorologice locale.

Pentru lichidarea flăcărilor ce se extind prin ferestrele etajelor incendiate, spre caturile
superioare, datorită tirajului şi vântului, se recomandă folosirea ţevilor autotunurilor, care au
posibilitatea să fuleze apa la cotele cele mai înalte ale clădirilor, să lichideze aceste flăcări şi
chiar să introducă apa în încăperile incendiate prin ferestre, facilitând astfel intervenţia pentru
salvarea persoanelor din catul respectiv sau pentru stingerea incendiului în încăperile interioare.
În acest scop, se vor folosi şi ţevile de la vârful autoscărilor, care se pot manevra cu multă
uşurinţă.

În încăperile de locuit se va acţiona cu jeturi de apă, refulate ţevi tip ,,C” cu ajutaje
pulverizatoare.

Pentru lichidarea incendiilor izbucnite la instalaţiile electrice de iluminat şi forţă, se va proceda

mai întâi la deconectarea şi scoaterea acestora de sub tensiune, după care se va acţiona pentru
stingere stingătoare cu bioxid de carbon şi, numai cu caracter de excepţie, apă pulverizată.

Când se acţionează la aceste instalaţii, comandantul intervenţiei mai este obligat să execute
controlul traseelor de cabluri la etajul tehnic şi la etajul inferior acestuia, pentru a determina
starea cablurilor şi pentru a lichida eventualele focare descoperite la învelitorile de protecţie a
acestora.

Dacă s-au incendiat ghenele de evacuare a gunoaielor sau depozitele din subsol, se va acţiona cu
apă pulverizată, realizându-se un dispozitiv etajat, până la ultimul cat prevăzut cu aceste ghene.
Este necesar să se destine ţevi tip ,,C” la fiecare etaj, întrucât deschiderile de acces la aceste
ghene nu sunt protejate cu dispozitive de limitarea propagării fumului şi gazelor fierbinţi,
existând, deci, pericolul producerii incendiului la caturile superioare ale clădirii.

Fiind obligaţi să manevreze ţevile foarte aproape de focar, pompierii vor folosi pe timpul
intervenţiei costume de protecţie anticalorică, măşti contra fumului şi gazelor prevăzute cu cartuş
pentru oxid de carbon sau polivalent, dar mai ales, cu aparate izolante.

39
Pentru folosirea cât mai eficace a ţevilor, servanţii vor fi rulaţi la lucru, după un anumit timp de
expunere la căldură, şi vor lucra în echipe de cel puţin doi, pentru a se întrajutora.

În ducerea acţiunilor de salvare a oamenilor şi de stingere a incendiilor, o foarte mare importanţă

o are organizarea şi asigurarea legăturilor radio între comandantul intervenţiei şi personalul
numit pentru dirijarea evacuării persoanelor din încăperile etajelor incendiate, între comandant şi
şefii sectoarelor de intervenţie şi sectorului tablourilor de acţionare a sistemelor de ventilaţie.

10. STINGEREA INCENDIILOR ÎN SĂLILE DE SPECTACOLE

Din grupa săli de spectacole fac parte: opera, opereta, teatrele, casele de cultură, cinematografele,
căminele culturale, teatrele de vară, circurile etc.

În sălile de spectacole şi anexele acestora cel mai frecvent izbucnesc incendii în:

- casa scenei (pe scenă, în buzunarele acesteia şi sub scenă);

- în sălile de spectacole;

- la acoperişurile sălilor de spectacole;

- în cabinele de proiecţie ale cinematografelor.

În casa scenei sunt posibile incendiile din cauza:

- prezenţei unei mari cantităţi de material lemnos, folosit în construcţia scenei şi decorurilor ori
aflate pe scenă, în buzunarele scenei şi sub scenă;

- existenţei recuzitei, formată în cea mai mare parte din materiale combustibile (ţesături, hârtie,
mobilier etc.);

- folosirii pe timpul repetiţiilor şi spectacolelor a focului deschis şi a artificiilor, care pot aprinde
materialele combustibile;

- prezenţei orgii de lumini (când aceasta este amplasată pe scenă) sau a altor instalaţii electrice de
iluminat şi forţă, care pot da naştere la scurtcircuite urmate de incendii.

Sălile de spectacole prezintă pericol de incendiu datorită:

- existenţei unei mari cantităţi de materiale combustibile, sub forma mobilierului şi a

capitonajelor acustice;
40
 - prezenţei balcoanelor, care, în majoritatea lor, sunt construite din lemn.

Acoperişul sălilor de spectacole, de regulă, este construit din materiale combustibile,

prezentând, la rândul său, pericol de incendiu.

În podul şi la acoperişul unor săli de spectacole, pericolul este mărit şi de faptul că de fermele
podului se suspendă candelabrele folosite la iluminatul sălii de spectacole şi care, în caz de
incendiu, se pot prăbuşi în sală.

Incendiile izbucnite la cinematografe au aceleaşi caracteristici cu cele de la teatre, proporţiile şi

posibilităţile de propagare a lor depinzând de mărimea şi de gradul de combustibilitate ale
construcţiei şi dotărilor cinematografului. Ele pot izbucni la:

- cabina de proiecţie, cu tendinţă de propagare spre sala de spectacole;

- sala de spectacole, cu tendinţă de propagare spre cabina de proiecţie.

1. Caracteristicile incendiilor

a). În casa scenei, în timpul incendiului, materialele combustibile se aprind cu uşurinţă, prezenţa
lor în cantităţi, mari contribuind la propagarea rapidă a incendiului.

Prezenţa decorurilor suspendate permite propagarea incendiului pe verticală şi duce la aprinderea

întregii case a scenei. Existenţa volumului de aer în casa scenei cât şi a numeroaselor deschideri
între scenă şi încăperile din jurul ei (buzunare, cabine pentru actori, birouri, magazii de materiale
şi recuzită), contribuie din plin la propagarea incendiului, mai ales dacă pe timpul acestuia ele nu
au fost închise.

Închiderea tuturor golurilor şi păstrarea lor astfel, contribuie la localizarea temporară a

incendiului, în limitele scenei propriu-zise, cât şi la micşorarea intensităţii arderii, pe măsura
acumulării fumului şi a altor produse ale arderii incomplete.

Deschiderea bruscă a golurilor din casa scenei, fără prezenţa ţevilor, duce la alimentarea
incendiului cu noi cantităţi de aer, lucru ce determină o creştere rapidă a intensităţii arderii şi
propagarea focului, prin aceste goluri, la încăperile vecine. Prin intermediul podelei com-
bustibile, incendiul se poate propaga şi sub scenă.

Incendiile din casa scenei dezvoltă temperaturi cuprinse între 1000-2000°C şi au ca efect
deformarea construcţiilor metalice, distrugerea rapidă a decorurilor suspendate de grătare şi a
întregului a de suspendare, precum şi prăbuşirea lor pe scena propriu-zisă, fapt ce va determina
creşterea intensităţii arderii şi va îngreuna şi mai desfăşurarea acţiunii de stingere.

b). Sala de spectacol ocupă al doilea loc în ceea ce priveşte dezvoltarea incendiilor. Aici,
volumul mare al sălii creează condiţii rabile formării tirajului (a schimbului de gaze). La aceasta
41
mai contribuie şi existenţa sistemelor de ventilaţie, oare, în situaţia când nu au fost deconectate,
vor înlesni propagarea incendiului spre scenă, loji, balcoane şi acoperiş.

Propagarea incendiului în sală este favorizată şi de prezenţa unor mari cantităţi de materiale
combustibile ce compun ornamentaţiille pereţilor furniruiţi (tapiţeriilor cu ţesături sau mase
plastice), precum şi a mobilierului din dotarea sălii.

Incendiul izbucnit în sală prezintă un mare pericol pentru a mai ales când nu a fost coborâtă
cortina metalică, iar trapele de aerisire din partea superioară a scenei nu au fost închise, întrucât
poate duce la formarea unui tiraj puternic spre scenă, generând situaţii dintre mai grave, cum
sunt incendiile generalizate la întregul teatru.

Fumul şi produşii arderii incomplete (acumulaţi în sală) în situaţia izbucnirii unui incendiu pe
timpul spectacolelor, îngreunează operaţiunile de evacuare a spectatorilor, contribuind la
creşterea panicii, datorit reducerii condiţiilor de vizibilitate, şi la provocarea de victime, da
scăderii procentului de oxigen sub 17%. De reţinut este faptul că o sală de spectacole cu
dezvoltare medie se inundă cu fum în 1-2 min.

Gazele fierbinţi rezultate din ardere se acumulează în parte superioară a sălii, în zona balcoanelor
şi planşeului. Apoi, prin intermediul golurilor, pătrund în podul sălii, inundându-1 şi pregătind
materialele combustibile pentru aprindere (deshidratare, distilare, aprindere).

c). Incendiile izbucnite în podurile şi la acoperişurile sălilor de spectacole au comportări şi

caracteristici similare cu cele izbucnite la podurile şi acoperişurile construcţiilor obişnuite.

În plină dezvoltare, incendiul degajă temperaturi de 1100-1200°C, datorită arderii diferitelor

substanţe combustibile şi inflamabile folosite în teatre, fapt care îngreunează foarte mult acţiunea
servanţilor şi apropierea lor de focar. Caracteristic este faptul că atunci când podurile sălilor de
spectacol au acoperiş comun cu scenele, apare pericolul prăbuşirii incendiilor la scenă şi în sală.
Pierderea capacităţii portante a elementelor de construcţie ale acoperişurilor duce la prăbuşirea
acestora în poduri şi, de aici, în sală, unde distrug balcoanele şi lojele, incendiul propagându-se
la întreaga sală şi la scenă, atunci când aceasta din urmă nu are cortină metalică ori golul cortinei
nu este protejat cu instalaţii tip drencer şi ou ţevi racordate la hidranţii de pe scenă.

Din aceeaşi cauză, candelabrele, cu greutatea de 2-3 tone, se prăbuşesc în sală, deteriorează
mobilierul, provoacă victime şi contribuie la creşterea intensităţii arderii în zona prăbuşirii.

2. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

a). Recunoaşterea

Existenţa a numeroase încăperi cu diferite destinaţii (ateliere, depozite de recuzită şi decoruri,

cabine pentru actori, cabine pentru maşinişti etc), impune prezenţa obligatorie în componenţa
echipei de recunoaştere a unor persoane din partea obiectivului (şeful formaţiei civile de
pompieri, regizorul de scenă, directorul administrativ etc.). Aceştia trebuie să conducă echipa de

42
recunoaştere, pe căi de acces scurte şi sigure, spre locurile cele mai periculoase, iar ulterior tot ei
vor călăuzi şi echipele de salvare.

Recunoaşterea începe cu stabilirea situaţiei incendiului după indicii exteriori (fum, flăcări etc.),
precum şi pe ibaza informaţiilor obţinute din raportul şefului formaţiei civile de pompieri sau a
datelor furnizate de martorii oculari.

În situaţiile când până la sosirea subunităţii nu au fost evacuaţi spectatorii, artiştii şi personalul
de deservire, folosindu-se scările de serviciu, de incendiu sau intrările secundare, se va urmări
ajungerea, în timpul cel mai scurt, în încăperile cu oameni. Se va avea în vedere ca, încă de la
sosirea pompierilor, să se înlăture panica şi să se stabilească calmul general, organizându-se
evacuarea rapidă a persoanelor rămase în clădire şi salvarea celor aflate în pericol.

În raport de locul de izbucnire a incendiului, recunoaşterea se execută astfel:

- dacă incendiul a izbucnit pe scenă, recunoaşterea se execută dinspre sală spre scenă;

- dacă incendiul a izbucnit în sală, recunoaşterea începe dinspre scenă spre sală;

- dacă incendiul a izbucnit la acoperiş, recunoaşterea se execută din sală spre pod şi acoperiş.

Pe timpul recunoaşterii, comandantul intervenţiei va stabili:

- prezenţa persoanelor aflate în pericol, locul unde se găsesc, căile şi mijloacele de salvare;

- locul, mărimea şi posibilităţile de propagare a incendiului;

- dacă a fost sau nu coborâtă cortina metalică. În situaţi aceasta nu a fost coborâtă, se va acţiona
pentru coborârea ei chiar pe timpul recunoaşterii;

- dacă au fost deconectate şi scoase de sub tensiune instalaţiile de forţă, iluminat, ventilaţie şi
dacă s-a întrerupt alimentarea cu sau lichide combustibile a sistemului de încălzire;

- dacă a fost pus în funcţie iluminatul de siguranţă;

- dacă s-au acţionat instalaţiile interioare de alimentare cu şi instalaţiile speciale de stins,

incendiul (cu bioxid de carbon, cu şi bioxid de carbon, tip drencer şi sprinkler, ţevile de la
hidranţii tenori şi tunurile de apă de pe scenă);

- dacă au fost închise toate golurile şi trapele, în vederea limitării propagării incendiului,
a împiedicării formării tirajului şi a efectuării schimbului de gaze;

- dacă au fost coborâte pe scenă decorurile suspendate;

- căile pe unde se vor introduce dispozitivele de luptă;

43
- măsurile de securitate pentru personalul ce acţionează la incendiu.

La incendiile izbucnite în cinematografe, se va urmări, în mod deosebit, dacă au fost evacuaţi

spectatorii şi operatorii, dacă din cabinele de proiecţie au fost scoase rolele cu peliculele de film
şi aparatele proiecţie, iar din sală au fost evacuate aparatura de sonorizare şi mobilierul.

b). Substanţe stingătoare.

În general, pentru stingerea incendiilor izbucnite în sălile aglomerate, ca substanţă stingătoare se

foloseşte apa. Pe scenă şi la acoperişuri, apa va fi refulată cu ţevi tip „B”, iar în sălile de
spectacol şi cabinele de proiecţie se folosesc ţevile tip „C” cu robinet şi cu ajutaje pulverizatoare.
Servanţii trebuie să folosească aparatele izolante şi să fie asiguraţi, cu ajutorul cordiţelor, de
elementele portante ale construcţiei, mai ales când lucrează la înălţime.

c). Stingerea.

Întrucât realizarea dispozitivelor premergătoare şi a celor de intervenţie se execută concomitent

cu operaţiunile de evacuare şi salvare a spectatorilor, actorilor şi personalului de deservire, se
impune necesitatea ca, iniţial, acestea să fie realizate spre şi prin intrările secundare, scările de
serviciu şi de incendiu. Căile principale de acces vor fi folosite numai pentru salvări de oameni şi
evacuări de bunuri materiale.

Direcţiile principale de atac se aleg în raport de locul de izbucnire a incendiului şi de direcţiile de

propagare a acestuia, astfel:

- în situaţia unui incendiu izbucnit pe scenă, unde nu există cortină metalică sau aceasta nu a fost
coborâtă, direcţia principală de atac se alege dinspre sală spre scenă, asigurându-se, astfel,
salvarea sălii. După ce cortina metalică a fost coborâtă, se destină ţevi pentru răcirea ei în
permanenţă, iar cu majoritatea forţelor se atacă incendiul, circular, prin deschiderile existente,
limitându-se propagarea acestuia la sală, sub scenă, la buzunare, pasarele şi grătare;

- dacă incendiul a izbucnit în sală, direcţia principală de atac se alege dinspre scenă spre sală,
asigurându-se, astfel, protecţia scenei;

- când incendiul a izbucnit la acoperiş, direcţia hotărâtoare de acţiune se alege dinspre

sală spre acoperiş, urmărindu-se, în mod deosebit, protejarea elementelor de susţinere ale
acoperişului şi candelabrelor.

În toate situaţiile, în raport de sursele de apă exterioare şi de forţele şi mijloacele de care dispune,
comandantul intervenţiei trebuie să realizeze atacul circular al incendiului, organizând acţiunea
de stingere pe sectoare de intervenţie, după cum urmează:

În cazul incendiilor izbucnite pe scenă:

- un sector de intervenţie pe scenă, folosindu-se intrările din buzunare şi anexe, cu dispozitive

eşalonate la toate nivelele scenei, având misiunea de. a proteja şi cortina metalică dinspre scenă;
44
- un sector de intervenţie în sala de spectacole, cu eşalonarea dispozitivului la parter, lojă şi
balcoane, având misiunea de protejarea cortinei metalice dinspre sală sau protecţia partalului
scenei, în lipsa cortinei metalice;

- un sector de intervenţie la nivelul pasarelelor şi acoperişului casei scenei, având misiunea de a

acţiona asupra incendiului propagat la decorurile suspendate (dacă nu au fost coborâte) şi de a
asigura protecţia grătarelor şi dispozitivelor de suspendare a decorurilor.

În toate sectoarele de intervenţie, se va acorda o grijă deosebită iluminatului locurilor de lucru,

precum şi evacuării fumului, folosindu-se agregatele din dotarea autospecialei pentru evacuarea
fumului, gazelor şi pentru iluminat sau, în lipsa acesteia, proiectoarele de pe maşini şi farurile
acestora. Se mai poate dirija un număr minim de proiectoare pe direcţiile hotărâtoare de acţiune,
concentrându-se cablurile proiector de pe toate maşinile de luptă.

Pe timpul desfăşurării acţiunii de stingere, situaţia impune uneori cu necesitate deschiderea

golurilor scenei. Aceste situaţii se pot ivi:

- când pericolul de propagarea incendiului dinspre scenă spre sală (mai ales când portalul
scenei nu a fost protejat prin cortina talică) şi spre anexele scenei este iminent. În această
împrejurare deschiderea tuturor golurilor va schimba rapid situaţia incendiului. Afluxul masiv de
aer proaspăt va determina intensificarea arderii în această zonă şi propagarea rapidă a incendiului
pe verticală, în direcţia grătarelor. Comandantul intervenţiei poate recurge la această măsură
numai dacă prin recunoaştere amănunţită stabileşte că, procedând altfel, s-ar naşte pericolul ca
incendiul să se extindă asupra întregului teatru şi că forţele şi mijloacele ce le are la dispoziţie
nu-i permit oprirea propagării incendiului pe aliniamentul casei scenei;

- când casa scenei, anexele acesteia şi sala de spectacole sunt inundate cu fum, care îngreunează
executarea misiunii de localizare şi lichidare a incendiului, în lipsa autospecialei pentru
evacuarea fum gazelor şi pentru iluminat.

Şi în acest caz, reuşita acţiunii de localizare şi lichidare a incendiului în limitele casei scenei este
determinată de deschiderea golurilor. Condiţia este, însă, ca acest lucru să se facă numai în
prezenţa ţevilor amplasate în aceste goluri, iar instalaţiile fixe de stins incendiul (drecere,
sprinklere etc.) să funcţioneze.

Existenţa incendiului pe scenă, cu toţi factorii care determină intensificarea arderilor şi

propagarea lui pe anumite direcţii, duce la; prăbuşirea unor decoruri suspendate, a unor părţi din
grătare sau chiar la prăbuşirea scenei propriu-zise la caturile inferioare şi, implicit, la deteriorarea
unor conducte de apă, a tunurilor de apă amplasate pe scenă sau a unor părţi din instalaţiile
drencer şi sprinkler. Acest lucru duce la un consum iraţional al apei şi la inundarea subscenei şi
buzunar acesteia, cât şi la deteriorarea unor bunuri materiale adăpostite aici. În această situaţie,
comandantul intervenţiei trebuie să ia măsura opririi alimentării cu apă a acestor instalaţii, prin
deconectarea pompelor alimentare şi închiderea vanelor de la reţeaua de alimentare a oraşului.

În cazul incendiilor izbucnite în sală, comandantul va organiza mătoarele sectoare de intervenţie:

45
- un sector de intervenţie în sală, cu dispozitiv eşalonat la parterul sălii, loje şi balcoane, cu
misiunea de localizare şi lichidare a incendiului, de protecţie a cortinei metalice coborâte (sau a
portalului scenei, când lipseşte cortina metalică) şi de limitare a propagării incendiului spre
scenă;

- un sector de intervenţie la scenă, cu misiunea de protejare a cortinei metalice din partea dinspre
scenă (sau a portalului scenei, în cazul lipsei cortinei metalice);

- un sector de intervenţie la pod şi acoperiş, cu misiunea de supraveghere, localizare şi lichidare a

incendiului, în cazul propagării acestuia de la sală, prin intermediul planşeului combustibil.

În cazul incendiilor izbucnite in podurile şi la acoperişurile sălilor de spectacole, se va organiza:

- un sector de intervenţie cu misiunea de localizare şi lichidare a incendiului la acoperiş şi pod;

- un sector de intervenţie cu misiunea de supraveghere, localizare şi lichidare a incendiului în

sală, cu dispozitiv eşalonat pe verticală, în primul rând la balcon şi parter şi apoi la lojă;

- un sector de intervenţie la acoperişul şi casa scenei, în situaţia când atât sala cât şi scena au
acelaşi acoperiş. Direcţia hotărâtoare de acţiune trebuie aleasă în partea acoperişului dinspre
scenă, cu misiunea de a limita propagarea incendiului spre casa scenei.

Intervenţia la incendiile izbucnite la sălile de spectacole, în cele trei cazuri analizate mai
sus, presupune pentru comandantul intervenţiei următoarele obligaţii:

- de a deconecta şi scoate de sub tensiune toate instalaţiile electrice (de iluminat, de forţă şi de
ventilaţie), cu excepţia iluminatului de siguranţă;

- de a opri alimentarea cu combustibili (solizi, lichizi sau gazoşi) a instalaţiilor de încălzire;

- de a asigura, cu toate mijloacele, iluminatul sectoarelor de stingere şi de evacuare a oamenilor;

- de a acorda o grijă deosebită asigurării securităţii servanţilor pe timpul lucrului la incendiu, prin
amplasarea lor în golurile uşilor şi ferestrelor, în apropierea zidurilor portante şi, în mod
excepţional, pe acoperiş, în cazul când acesta are învelitori combustibile sau pentru a se lucra de
pe acoperiş în casa scenei. Servanţii vor fi asiguraţi cu cordiţe de salvare, vor lucra în echipe de
cel puţin doi oameni şi vor fi echipaţi cu măşti contra fumului şi gazelor cu cartuş polivalent sau
cu aparate izolante.

În cazul prăbuşirii acoperişurilor peste planşee, în sală, comandantul intervenţiei trebuie să

manevreze în aşa fel dispozitivul de intervenţie încât majoritatea forţelor şi mijloacelor să fie
concentrate pe perimetrul zidurilor portante, evitându-se astfel accidentarea servanţilor,
deteriorarea accesoriilor folosite în acţiunea de stingere şi propagare a incendiului la încăperile
vecine.

46
Complexitatea problemelor de rezolvat pe timpul acţiunii de stingere impune o conducere fermă
şi o execuţie ireproşabilă a ordinelor şi misiunilor.

Un rol deosebit de important îl are grupa operativă, al cărui nucleu trebuie să se formeze imediat
după sosirea la locul incendiului. Transmiterea ordinelor şi rapoartelor trebuie făcută prin agenţi
şi prin staţiile de radio din dotarea pompierilor.

Din categoria celorlalte săli aglomerate, câteva particularităţi le prezintă teatrele de vară şi
circurile. Ambele categorii de obiective au întrebuinţări limitate în timp.

Unele teatre de vară au casa scenei şi buzunarele acesteia construite din materiale
combustibile, prezentând pericole şi particularităţi ale dezvoltării incendiilor similare teatrelor
obişnuite. Pericolul dezvoltării incendiului este mărit, datorită marilor cantităţi de materiale
combustibile din componenţa construcţiei, cât şi datorită plasării acesteia în aer liber.

În caz de incendiu la un teatru de vară, realizarea dispozitivelor premergătoare şi de intervenţie

trebuie făcută evitându-se căile de evacuare a spectatorilor, prin căi secundare, cum sunt: curţile
şi grădinile apropiate construcţiei incendiate.

Succesul acţiunii de stingere esie determinat de cunoaşterea obiectivului de către întregul

efectiv, de asigurarea intrării rapide în acţiune şi a continuităţii în refularea apei necesare,
respectându-se principiile de stingere stabilite pentru localizarea şi lichidarea incendiilor din
sălile aglomerate.

În circuri, pericolul de incendiu este generat de existenţa unei mari cantităţi de materiale
combustibile: rampele, mobilierul, talaşul etc., aflate în incinta circului, cât şi în anexele acestuia
(cabine pentru actori, bucătării pentru animale, grajduri, cuşti, depozite de furaje etc).

Incendii în circuri pot izbucni:

- în circul propriu-zis (amfiteatru, tribune sau acoperiş);

- în anexele circului.

Incendiul izbucnit în circul propriu-zis pune probleme deosebite comandantului intervenţiei, mai
ales din punct de vedere al evacuării spectatorilor, întrucât pe timpul executării acestei operaţiuni
se pot ivi dese cazuri de panică şi accidentări.

Datorită temperaturilor dezvoltate prin arderea materialelor combustibile din circuri, are loc
pierderea capacităţii portante a elementelor de susţinere a imensului cort din pânză cauciucată
(stâlpi şi ferme metalice) şi prăbuşirea acestuia peste persoanele care nu s-au evacuat.

Prezenţa instalaţiilor electrice cu caracter temporar, având numeroase racorduri şi legături

neprotejate, poate facilita electrocutările.

47
 Incendiile izbucnite la circul propriu-zis au tendinţa de a se propaga spre anexele
acestuia, unde se găsesc, de asemenea, multe materiale combustibile.

Caracteristic este faptul că, de regulă, în zonele de amplasare a circurilor lipsesc sursele
de apă cu o capacitate corespunzătoare nevoilor de stingere.

În caz de incendiu, comandantul intervenţiei trebuie să acorde o atenţie deosebită evacuării

tuturor persoanelor aflate în incinta circului, precum şi limitării propagării incendiului spre
anexele acestuia.

El va trebui să realizeze dispozitivele de intervenţie prin intrările mai puţin frecventate de către
public, respectiv dinspre anexe, şi să intervină autoritar pentru a stabili ordinea de evacuare şi a
micşora panica ce se creează în asemenea situaţii, asigurând, totodată, iluminatul necesar
evacuării rapide a spectatorilor.

Ţevile tip „B”, introduse dinspre anexe, vor primi în principal misiunea de protejare a căilor de
evacuare, acţionând pentru răcirea stâlpilor de susţinere şi lichidarea incendiilor la cortul de
pânză cauciucată.

Împreună cu personalul circului, comandantul intervenţiei va lua măsuri de zăvorârea cuştilor cu

animale sălbatice şi evacuarea acestora din zona periclitată, folosind, în acest scop, mijloacele de
transport din dotarea circului. Animalele domestice se vor evacua de către îngrijitori, fiind ţinute,
apoi, legate şi sub pază. În acelaşi fel vor fi evacuate şi rulotele personalului circului, precum şi
bunurile materiale de preţ aparţinând acestuia (recuzita).

Când incendiul a izbucnit la anexele circului, comandantul intervenţiei va acorda o atenţie

deosebită limitării propagării incendiului la circul propriu-zis.

În cazurile grele (iminenta propagare a incendiului la circul propriu-zis, datorită vântului

puternic şi lipsei de apă), comandantul intervenţiei trebuie să ia măsuri de evacuare a
spectatorilor şi a instalaţiilor de radioamplificare (staţii, difuzoare, magnetofoane etc.).

Deosebit de importantă apare aici necesitatea cooperării cu organele de miliţie, pentru

păstrarea ordinii în vederea evacuării şi îndepărtării curioşilor, care pot îngreuna manevra de
materiale şi acţiunea de stingere.

11. STINGEREA INCENDIILOR IN INSTITUŢIILE MEDICALE

Din grupa „instituţii medicale” fac parte: spitalele, policlinicile, dispensarele, casele de naştere,
sanatoriile balneare etc.

1. Caracteristicile constructive ale clădirilor instituţiilor medicale

48
Clădirile instituţiilor medicale sunt construcţii special amenajate pentru deservirea oamenilor în
scop de tratament şi recuperare, având gradul I-III de rezistenţă la foc.

Din punct de vedere constructiv, aceste clădiri sunt de tip coridor cu 1-15 nivele,
prevăzute cu cel puţin două scări şi cu ascensoare.

În afara sălilor pentru bolnavi, clădirile instituţiilor medicale mai dispun de săli de operaţii şi
tratamente, laboratoare, farmacii, cabinete medicale cu aparatură şi instrumentar medical de mare
valoare tehnică ştiinţifică şi materială, bucătării, spălătorii şi călcătorii, depozite de materiale.

În toate aceste încăperi se găsesc materiale combustibile: vata şi lâna din compunerea saltelelor
şi păturilor, ţesături de bumbac sub forma lenjeriei şi, mai ales, substanţe chimice şi lichide
inflamabile (alcool etilic şi metilic, eter, colodiu şi chiar mici cantităţi de substanţe radioactive),
capabile să genereze incendii sau să contribuie la propagarea acestora.

2. Caracteristicile incendiilor din încăperile instituţiilor medicale

Incendiile izbucnite în încăperile instituţiilor medicale se caracterizează prin:

- o dezvoltare rapidă, favorizată, în clădirile vechi, de prezenţa elementelor de construcţie

combustibile (planşee, poduri, acoperişuri, scări etc.), iar în clădirile noi, de dispunerea specifică
a încăperilor tip coridor şi a sistemelor de ventilaţie şi de prezenţa substanţelor combustibile din
saloane sau a substanţelor chimice şi inflamabile din farmacii şi laboratoare;

- degajarea, pe timpul arderii, a unor temperaturi ridicate - 800-1000°C - şi a unor mari

cantităţi de fum şi produşi ai arderii incomplete, în special oxid şi bioxid de carbon, care, de
regulă, se acumulează în laboratoare, depozite, farmacii, în casa scărilor şi pe coridoare, fapt ce
va îngreuna substanţial operaţiunile de salvare şi evacuare a bolnavilor;

- prăbuşirea, în construcţiile vechi, a scărilor interioare şi a planşeelor combustibile din

saloanele cu bolnavi şi crearea panicii în rândul acestora, lucru ce va complica şi mai mult
operaţiunea de salvare, cu atât mai mult cu cât mulţi bolnavi nu au posibilitatea să se deplaseze
singuri (sunt infirmi, operaţi, urmează tratamente speciale).

3. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

a). Recunoaşterea

Ţinând cont de numărul mare şi de situaţia deosebită a persoanelor aflate în încăperile

instituţiilor medicale (bolnavi, unii din ei aflaţi în imposibilitate de a se deplasa, datorită
afecţiunilor, operaţiilor etc.), comandantul intervenţiei trebuie să execute recunoaşterea însoţit de
personalul specializat din cadrul spitalului (policlinicii, sanatoriului), care să-1 conducă, pe
drumul cel mai scurt, în secţiile periclitate şi să-1 ajute să stabilească, în raport de situaţia

49
existentă, măsurile ce se impun pentru evacuarea rapidă şi fără complicaţii medicale a bolnavilor,
pentru evacuarea aparatajului şi instrumentarului medical şi chiar pentru stingerea incendiului.

Recunoaşterea trebuie executată simultan pe mai multe direcţii, cu multă precauţie şi, pe cât
posibil, fără a intra în saloanele cu bolnavi, în scopul evitării creării panicii în rândul acestora. În
cazul necesităţii pătrunderii în saloanele cu bolnavi a personalului echipei de recunoaştere, acesta
va trebui să fie îmbrăcat cu halate albe şi să nu poarte căştile de protecţie.

Pe timpul recunoaşterii, comandantul intervenţiei va stabili:

- pericolul ce-1 prezintă incendiul pentru bolnavi şi personalul tehnico-medical;

- numărul bolnavilor aflaţi în secţiile periclitate de incendiu;

- prezenţa personalului medico-sanitar capabil să execute evacuarea bolnavilor gravi, a

celor operaţi, a celor afectaţi de boli contagioase sau care nu se pot deplasa singuri;

- existenţa mijloacelor speciale de transport (tărgi, cărucioare pentru operaţii etc.),

necesare evacuării bolnavilor;

- măsurile luate de personalul medico-sanitar pentru salvarea şi evacuarea bolnavilor din

încăperile periclitate de incendiu;

- starea bolnavilor care trebuie evacuaţi şi locurile unde vor fi transportaţi în vederea
continuării tratamentelor (transfuzii, perfuzii etc.), urgenţa evacuării;

- numărul bolnavilor care se deplasează dirijat, căile de evacuare şi locul unde vor fi
adăpostiţi după scoaterea lor din zonele ameninţate de incendiu;

- prezenţa în sălile de operaţie a bolnavilor asupra cărora se execută intervenţii

chirurgicale ce nu pot fi întrerupte şi măsurile speciale ce trebuie luate pentru asigurarea
continuităţii acestora (asigurarea iluminatului cu proiectoarele din dotarea autospecialelor pentru
evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat, evacuarea fumului, protecţia sălilor de operaţie
împotriva efectului focului şi a apei refulate pe timpul ducerii acţiunilor de stingere);

- locul incendiului, proporţiile acestuia şi posibilităţile lui de propagare;

- existenţa aparaturii, a instrumentarului medical valoros şi a medicamentelor în

încăperile cuprinse de incendiu sau ameninţate de către acesta şi măsurile ce trebuie luate pentru
evacuarea sau protejarea lor împotriva efectelor distructive ale fumului, focului sau apei;

- posibilitatea evacuării fumului de pe coridoare, din holuri şi casele scărilor, în vederea

facilitării acţiunii de evacuare a bolnavilor, a personalului medico-sanitar, a instrumentarului şi
aparaturii;

50
 - căile cele mai scurte pe care să se realizeze dispozitivele de luptă, fără a îngreuna sau
împiedica însă operaţiunile de salvare şi evacuare.

b). Substanţe stingătoare

Pentru stingerea incendiilor izbucnite în încăperile instituţiilor medicale, se vor folosi

următoarele substanţe stingătoare:

- apa, refulată cu ţevi tip „C”, cu robinet şi ajutaje pulverizatoare;

- pulberile stingătoare sau spumele cu coeficient mare de înfoiere;

- apa, refulată cu ţevi tip „B” şi jet compact, la stingerea incendiilor din poduri şi de la
acoperişurile construcţiilor.

c). Stingerea

În cazul incendiilor izbucnite în încăperile instituţiilor medicale, operaţiunile de stingere sunt

mult îngreunate, datorită prezenţei bolnavilor în încăperile incendiate sau a celor ameninţate.

Din această cauză, acţiunea de stingere a incendiului trebuie să fie subordonată operaţiunilor de
salvare a persoanelor aflate în pericol.

Una din sarcinile deosebite ce revin comandantului intervenţiei este aceea de a preveni panica şi
a menţine calmul şi ordinea fermă, mai ales în casele de naştere şi în sanatoriile de
neuropsihiatrie, pe timpul salvării şi evacuării bolnavilor, folosind în acest scop personalul
spitalului. El trebuie, totodată, să ia măsuri, prin intermediul personalului tehnico-medical din
componenţa echipei de recunoaştere, de scoatere de sub tensiune a instalaţiilor electrice de
electroterapie, iluminat, forţă, ventilaţie etc.

Dacă în sălile de operaţii se lucrează, comandantul intervenţiei va lua măsuri să protejeze

aceste săli împotriva focului şi fumului, destinând ţevi cu misiune specială de protecţie, iar în caz
de nevoie, folosind accesoriile specializate din dotarea autospecialei pentru evacuarea fumului,
gazelor şi pentru iluminat, să evacueze fumul, să asigure aer proaspăt şi să alimenteze instalaţiile
de iluminat ale acestei săli.

În perioada executării operaţiunilor de salvare, comandantul intervenţiei va destina, în primul

rând, ţevi cu misiunea de protejare a căilor de acces pe care a hotărât să se execute evacuarea,
precum şi cu misiunea de limitare a propagării incendiului spre încăperile unde s-au refugiat cei
cuprinşi de incendiu sau în care au rămas persoane blocate, din cauza prăbuşirii elementelor de
construcţie ale clădirii.

În desfăşurarea acţiunilor de stingere, comandantul intervenţiei este obligat:

- să asigure protejarea contra apei a depozitelor de medicamente, a farmaciilor, laboratoarelor şi

aparatelor din sălile de tratament;
51
 - să organizeze stingerea incendiului pe sectoare de stingere, de regulă pe nivele, etajând
ţevile, în scopul opririi propagării incendiului pe orizontală şi verticală;

- să realizeze stingerea incendiilor de saloane şi din săli de operaţii, cu apă pulverizată,

însă numai după evacuarea bolnavilor;

- să asigure securitatea servanţilor care acţionează pentru localizarea şi lichidarea incendiului,

ordonînd echiparea acestora cu mijloacele de protecţie individuală, cum sunt: aparatele izolante,
măştile contra fumului şi gazelor etc.

O altă activitate importantă a comandantului intervenţiei se referă la organizarea salvării şi

evacuării aparatajului şi instrumentarului medical valoros, cât şi a aparatelor şi substanţelor din
laboratoarele medicale, a medicamentelor din farmacii - în cazul când acestea sunt în pericol.
Sarcina principală a salvării şi evacuării materialelor respective revine personalului specializat
din cadrul spitalului, comandantul intervenţiei sprijinind acţiunea acestuia cu forţe de transport şi
luând măsuri de depozitare şi apărare a valorilor împotriva focului şi apei.

După lichidarea incendiului, comandantul intervenţiei va verifica, cu toată atenţia, încăperile

afectate şi va lichida micile focare descoperite, prevenind eventualele reizbucniri ale incendiului.

În cazul intervenţiei la spitalele de boli infecţioase, după lichidarea incendiului, întregul personal
al gărzii de intervenţie va fi supus unui sever tratament sanitar, iar accesoriile folosite în acţiunea
de stingere vor fi dezinfectate.

12. STINGEREA INCENDIILOR ÎN INSTITUŢIILE DE ÎNVĂŢĂMÂNT

(CREŞE, GRĂDINIŢE, ŞCOLI Şl INTERNATE)

1. Caracteristicile constructive ale instituţiilor de învâţământ

Instituţiile de învăţământ sunt construcţii special realizate sau amenajate pentru şcolarizarea
copiilor şi cazarea acestora.

Construcţiile acestor instituţii sunt de gradul I-III de rezistenţă la foc şi numai cu caracter de
excepţie, de gradul IV-V, în baracamente provizorii, pe marile şantiere, până la darea în folosinţă
a construcţiilor definitive.

Din punct de vedere constructiv, aceste clădiri sunt prevăzute: cu parter şi un etaj, pentru creşe şi
grădiniţe; cu parter şi 3-4 etaje, pentru şcoli şi internate.

Caracteristic pentru toate aceste construcţii este faptul că planul lor interior este de tip coridor,
prevăzut cu cel puţin două case de scări sau intrări şi cu ascensoare, pentru clădirile cu mai multe
etaje. În afara încăperilor destinate claselor, în clădirile instituţiilor de învăţământ sunt instalate
şi laboratoare, biblioteci, secţii sau ateliere industriale special utilate pentru instruirea copiilor,

52
iar la creşe, cămine şi internate sunt amenajate bucătării, săli de mese, spălătorii şi călcătorii,
depozite de materiale şi lenjerie.

2. Caracteristicile incendiilor izbucnite în clădirile instituţiilor de învăţământ

În încăperile acestor instituţii sunt adăpostiţi numeroşi copii, a căror salvare sau evacuare pune
probleme deosebite comandantului intervenţiei.

Dezvoltarea incendiilor este determinată de gradul de combustibilitate a elementelor de

construcţie, a mobilierului din clase, a lenjeriei din dormitoare şi magazii, a substanţelor
combustibile sau inflama păstrate sau folosite pe timpul desfăşurării procesului de învăţământ în
laboratoare sau ateliere.

Propagarea incendiului se face cu repeziciune în plan orizontal, de la o încăpere la alta, datorită

tirajului ce se formează pe coridoare, şi în plan vertical, prin casa scărilor sau prin intermediul
planşeelor combustibile şi instalaţiilor de ventilaţie din laboratoare şi ateliere.

Pe timpul arderii se degajă mari cantităţi de fum însoţit de gaze toxice, care se acumulează în
sălile de clasă, amfiteatre, laboratoare, dormitoare, coridoare şi casele scărilor, inundând în scurt
timp şi caturile superioare, fapt ce va îngreuna foarte mult operaţiunea de căutare, descoperire şi
evacuare a copiilor din încăperi şi va crea pericolul de intoxicare şi asfixiere a persoanelor
blocate de incendiu în clase şi laboratoare. Totodată, apare frecvent pericolul creării panicii în
rândul copiilor (se ascund în zonele cele mai retrase ale încăperilor, în şi după dulapuri, sub
paturi, în debarale şi WC-uri), precum şi cel al rătăcirii, intoxicării sau asfixierii elevilor sau
persoanelor neprotejate, care încearcă să se salveze sau să salveze copii în mod izolat.

În laboratoare şi ateliere, pericolul de propagare a ineendiului se măreşte, datorită exploziei

flacoanelor şi recipientelor cu substanţe inflamabile, care se sparg cu uşurinţă la temperaturi
ridicate sau în căzul manipulării lor greşite. În aceste încăperi sporeşte şi pericolul de intoxicare
sau asfixiere a persoanelor neprotejate, întrucât prin arderea sau combinarea unor substanţe
chimice aflate aici se degajă gaze toxice.

Deosebit de mare este pericolul intoxicării şi asfixierii persoanelor aflate în creşe, grădiniţe,
cămine şi internate, pe timpul când acestea se odihnesc, din cauza abundenţei fumului şi gazelor
toxice rezultate arderea vatei din saltele sau a lenjeriei aflate în dormitoare.

Prezenţa unui numeros efectiv de copii aflat în pericol, uneori de ordinul sutelor, cât şi vârsta
redusă a unora, impun o acţiune rapidă şi foarte bine organizată, pentru evacuarea sau salvarea
acestora, precum şi o protejare deosebită, fapt ce presupune folosirea unui numeros personal din
organica obiectivului şi a unor forţe importante ale subunizăţii care a intervenit.

3. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

53
a). Recunoaşterea

Prezenţa unui mare număr de copii aflaţi în pericol în încăperile incendiate ale instituţiilor de
învăţământ impune executarea unei rapide şi amănunţite recunoaşteri, plecându-se de la
constatarea că, în general copii nu se evacuează singuri, ci se ascund în cele mai nebănuite 1ocuri
unde riscă să se asfixieze sau să fie arşi, dacă nu au fost descoperiţi şi salvaţi la timp.
Recunoaşterea trebuie executată de mai multe grupe, cărora comandantul intervenţiei le ordonă
itinerarele de recunoscut, problemele de urmărit, locul şi timpul de întâlnire şi ce propuneri
aşteaptă de la comandanţii acestora.

În această situaţie, recunoaşterea trebuie începută de la încăperile cuprinse de incendiu sau

ameninţate de către acesta şi unde se deţin informaţii că se găsesc copii.

Pe timpul acestei recunoaşteri, grupele de recunoaştere, în cooperare cu personalul didactic sau

administrativ al obiectivului, care le vor conduce pe căile cele mai scurte şi sigure, vor stabili:

- numărul copiilor, al personalului didactic şi de deservire aflat în încăperile construcţiei

incendiate;

- dacă întregul efectiv de copii şi cadre a fost evacuat, iar dacă nu, unde se găsesc aceştia, starea
în care se află, pericolul ce-1 prezintă incendiul pentru ei, modalitatea evacuării sau salvării lor
din încăperile incendiate sau ameninţate de incendiu, chiar pe timpul executării recunoaşterii;

- prezenţa şi gradul de inundare cu fum a încăperilor cu copii, a holurilor clădirii şi a casei

scărilor, necesitatea şi posibilitatea evacuării acestuia, în vederea asigurării desfăşurării rapide şi
eficace a operaţiunilor de evacuare sau salvare a copiilor;

- locul în care copiii au fost adăpostiţi sau unde vor fi adăpostiţi şi supravegheaţi de personalul
didactic după scoaterea din zona incendiată. Aceasta în scopul împiedicării întoarcerii lor la
încăperile din care au fost evacuaţi sau salvaţi, ştiindu-se că unii copii, din dorinţa de a-şi aduce
jucăriile preferate sau îmbrăcămintea lăsată în acele încăperi, ignoră pericolul şi se întorc acolo,
riscând, din cauza fumului şi a flăcărilor, să se rătăcească, să se accidenteze, să se intoxice sau să
se asfixieze;

- locul incendiului, proprietăţile şi natura acestuia, direcţia de propagare pe orizontală şi

verticală;

- existenţa instalaţiilor electrice de iluminat şi de forţă aflate sub tensiune, necesitatea

deconectării lor;

- existenţa aparatelor şi instrumentarului de preţ în clase, laboratoare sau ateliere, în zona

incendiată sau în apropierea acesteia, necesitatea şi modalităţile practice de evacuare şi de
depozirtare a acestora sau de protecţie a celor ce nu pot fi deplasate, împotriva efectelor distrugă-
toare ale fumului, focului etc.;

54
- prezenţa substanţelor chimice, care, în contact cu apa sau cu alte substanţe aflate în laboratoare
sau ateliere, pot intra în reacţie, generând amestecuri explozive sau gaze toxice şi, deci, pericolul
de a provoca noi victime;

- căile de acces cele mai sigure şi mai scurte, care vor fi folosite pentru realizarea dispozitivelor
de luptă (scările de incendiu, scările şi autoscările din dotare), fără a se împiedica sau îngreuna
acţiunea de salvare a copiilor.

b). Substanţe stingătoare

Pentru stingerea incendiului în încăperile instituţiilor de învăţământ, se vor folosi următoarele

substanţe stingătoare:

- apa, refulată cu ţevi tip „C” cu robinet şi ajutaje pulverizatoare, în toate încăperile cu mobilier
şi lenjerie, în călcătorii şi depozite de ţesături, şi cu ţevi tip ,,B”, la podurile şi acoperişurile cu
suprafeţe mari şi în depozitele de materiale combustibile;

- pulberea stingătoare de tip „Florex” sau spumele cu mare coeficient de înfoiere - în laboratoare,
pulberea „Florex” şi spumele clasice - în depozitele cu produse inflamabile.

c). Stingerea

Intervenţia pompierilor pentru stingerea incendiului în clădile instituţiilor de învăţământ este

complicată şi plină de răspundere morală pentru viaţa persoanelor rămase în încăperile afectate,
mai ales când incendiul a izbucnit în perioada de timp în care copiii sunt la cursuri sau odihnă.

În această situaţie, misiunea principală a subunităţii de intervenţie o reprezintă asigurarea, în

primul rînd şi cu orice preţ, a salvării tuturor persoanelor rămase blocate în încăperi din cauza
focului sau fumului (copii, elevi, studenţi, personalul didactic, de deservire).

Când numărul persoanelor rămase în încăperi este mare, pentru evacuarea sau salvarea acestora
se va folosi întregul efectiv din compunerea gărzii de intervenţie, se vor întrebuinţa toate
mijloacele specializate: brâie, corzi, cordiţe, scări manuale şi autoscări, cabluri de salvare sau
scripeţi, saci de salvare, ciorapi de salvare, perne pneumatice de salvare etc.

În cazul concentrării unui număr suficient de forţe şi mijloace, concomitent cu acţiunea de

salvare a persoanelor se pot executa şi operaţiunile de localizare şi lichidare a incendiului şi
evacuare a bunurilor materiale de preţ.

În vederea asigurării condiţiilor optime de evacuare şi salvare, comandantul intervenţiei va

destina ţevi tip ,,C” cu ajutaje pulverizate pentru protecţia căilor de acces împotriva focului şi
fumului.

În cazul inundării cu fum a acestor căi, pompierii vor folosi toate sistemele de ventilare (naturale,
mecanice sau mijloacele specializate din dotarea autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor
şi pentru minat), pentru a înlesni operaţiunile de salvare. De asemenea, de la început, vor fi
55
instalate la intrările şi ieşirile din coridoare şi pe alte căi de salvare, proieotoare sau lămpi cu
acumulatori, care vor asigura iluminarea acestora şi vor constitui, totodată, puncte de reper
pentru retragerea oamenilor pe timpul salvării.

După terminarea operaţiunii de evacuare a copiilor, comandantul intervenţiei va îndrepta întregul

efort al forţelor şi mijloacelor de care dispune pentru limitarea propagării incendiului şi
lichidarea acestuia.

Stingerea propriu-zisă se execută cu ţevi tip „C”, cu robinet şi ajutaje pulverizatoare. O mare
atenţie trebuie acordată evacuării şi depozitării instrumentarului şi aparatajului de mare valoare
tehnică, ştiinţifică şi materială din dotarea sălilor de clasă şi a laboratoarelor. Cât priveşte
acţiunea de evacuare a flacoanelor, buteliilor sau recipienţilor cu substanţe chimice, la aceasta va
fi folosit cu precădere personalul didactic. Transportul trebuie făcut cu mare grijă, pentru a se
evita spargerea lor şi, drept consecinţă, intrarea în reacţie a substanţelor revărsate, urmată de
regulă, de degajări de gaze toxice sau explozive, ori de pierderea unor substanţe extrem de
preţioase.

În cazul incendiului în laboratoare, se va acţiona numai cu ţevi tip „C" cu ajutaj pulverizator.
Refularea prafurilor stingătoare şi a spumelor cu coeficient mare de înfoiere trebuie făcută în aşa
fel încât să nu se doboare flacoanele şi buteliile păstrate pe rafturi sau stelaje.

Şi în această situaţie, comandantul intervenţiei trebuie să acorde o deosebită atenţie asigurării

securităţii servanţilor, în special a personalului care acţionează pentru evacuarea sau salvarea
copiilor în zonele inundate cu fum, echipându-i cu aparate izolante sau cu măşti contra fumului
cu cartuş pentru oxid de carbon, organizând rulajul şi odihna lor, precum şi administrarea de
lapte pentru dezintoxicare.

Dacă incendiul a izbucnit în podul clădirii sau la acoperiş, acesta va putea fi stins cu ţevi tip ,,B”,
concomitent cu executarea de către servanţii toporaşi a dezvelirilor, tăierilor şi demolărilor, în
scopul pătrunderii servanţilor şefi de ţeava, a evacuării fumului şi a creării de intervale pentru
limitarea propagării incendiului. Pentru asigurarea păstrării capacităţii portante a elementelor de
susţinere a acoperişului, servanţii vor acţiona, în primul rînd, cu jet compact şi de sus în jos,
asupra porţiunilor incendiate ale elementelor respective, pentru desprinderea jeraticului de părţile
nearse ale acestora.

După lichidarea completă a incendiului, comandantul intervenţiei este obligat să execute o

recunoaştere amănunţită a zonei unde s-a produs incendiul şi, prin scormonire, să descopere şi să
lichideze micile focare ascunse, prevenind, astfel, reizbucnirea incendiului.

13. STINGEREA INCENDIILOR ÎN CLĂDIRILE MUZEELOR,

EXPOZIŢIILOR Şl BIBLIOTECILOR

Numeroase vestigii de cultură materială, realizări tehnice şi ştiinţifice, monumente istorice şi de

artă, valoroase opere de arhitectură, literatură, pictură, sculptură, făurite de-a lungul secolelor,
56
relevând cu toată elocvenţa forţa geniului, sensibilitatea şi capacitatea creatoare a poporului
nostru, se găsesc adăpostite şi conservate în muzee şi biblioteci. Unele dintre aceste valori sunt
expuse publicului, cu ocazia marilor manifestări expoziţionale.

1. Caracteristicile constructive ale muzeelor, expoziţiilor şi bibliotecilor

Muzeele, expoziţiile şi bibliotecile sunt construcţii special amenajate, care adăpostesc imense
valori materiale, reprezentând arta, cultura şi realizările obţinute de patria noastră, trecutul ei de
luptă, precum şi exponate şi creaţii privind munca, tradiţiile de cultură, artă, istorie, tehnică etc.,
ale altor popoare.

Muzeele şi bibliotecile sunt amplasate, de regulă, în construcţii de gradul III de rezistenţă

la foc şi sunt special amenajate pentru accesul publicului sau deservirea acestuia, conţinând săli
de expunere, de studiu, de împrumut sau documentare. În afara încăperilor destinate publicului,
acestea mai dispun de depozitele în care se păstrează fondul de cărţi, periodicele (revistele, la
biblioteci) şi de depozitele de seif, rezervate tablourilor cu regim special.

Cât priveşte expoziţiile, acestea se pot amenaja fie în construcţii special destinate acestui
scop, fie în construcţii improvizate, având caracter permanent sau provizoriu. În special acestea
din urmă ridică probleme deosebite privind pericolul de incendiu, întrucât în ele se fac des
modificări la construcţii şi instalaţii, iar datorită tendinţei de marire a suprafeţei de expunere,
căile de acces sunt întortocheate, în zigzag, etc.

2. Caracteristicile incendiilor izbucnite în muzee, biblioteci şi expoziţii

Pericolul de incendiu în muzee, biblioteci şi expoziţii este generat de:

- existenţa unor mari cantităţi de materiale combustibile (lemn, hârtie, ţesături, vopseluri şi
substanţe chimice inflamabile);

- amplasarea pe suprafeţe mici a unor însemnate cantităţi de bunuri materiale;

- existenţa instalaţiilor de iluminat şi forţă, cu multe racordări şi improvizaţii;

- existenţa căilor de acces întortocheate, care îngreunează intervenţia.

Incendiile izbucnite la muzee, biblioteci şi expoziţii se caracterizează prin:

- propagarea cu repeziciune, datorită existenţei elementelor de construcţie arhitectural-

artistice combustibile (pilaştri, coloane, pereţi despărţitori, plafoane sub formă de cupolă etc.), a
sistemelor de ventilaţie şi a panourilor pe care sunt fixate exponatele (de cele mai multe ori
combustibile);

- prăbuşirea rafturilor, stelajelor sau panourilor combustibile pe care se găsesc exponatele sau
cărţile, care vor bloca căile de evacuare şi vor contribui la creşterea intensităţii arderii;

57
 - apariţia unor focare ascunse sub grămezile de materiale prăbuşite, care creează pericolul
propagării incendiului şi al distrugerii altor bunuri depozitate pe rafturile sau stelajele vecine;

- distrugerea sau deteriorarea unor mari valori ştiinţifice sau artistice, ca urmare a
efectului incendiului, fumului sau apei, când aceasta este folosită în cantităţi excesive;

- posibilitatea formării unui tiraj puternic în zona incendiată, îndeosebi la sălile înalte,
prevăzute cu luminatoare;

- degajarea de mari cantităţi de fum şi gaze toxice, care inundă sălile, depozitele şi
încăperile auxiliare (ateliere de tâmplărie şi de staurare, legătorii, laboratoare, cinemateci şi săli
de proiecţie), producând panică şi dezordine în rândul vizitatorilor şi al personalului de deservire,
având drept urmare răsturnarea rafturilor sau standurilor cu exponate şi accidentarea gravă a
celor ce încearcă să se salveze cu orice preţ, nerespectând regulile şi traseele stabilite prin
planurile de evacuare;

- pericolul de intoxicare cu fum şi gaze toxice a personalului de deservire, a vizitatorilor aflaţi în

incintele supuse arderii, cât şi a servanţilor care vor acţiona în aceste zone.

3. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

a). Recunoaşterea

Pe timpul executării recunoaşterii, comandantul intervenţiei trebuie să stabilească:

- existenţa persoanelor aflate în pericol, locul unde se găsesc, căi şi mijloace de salvare;

- încăperile cu bunuri de preţ ce trebuie apărate contra incendiului şi de unde trebuie

evacuate marile valori;

- dacă a început evacuarea, ordinea şi procedeele ce trebuie folosite pentru evacuare

(această acţiune trebuie începută chiar pe timpul recunoaşterii, organizându-se depozitarea şi
paza exponatelor);

- locul şi posibilităţile de propagare a incendiului;

- dacă au fost scoase de sub tensiune circuitele electrice de iluminat şi de forţă;

- dacă au fost puse în acţiune mijloacele speciale de stingere, iar în caz negativ, punerea
lor în funcţiune de către personalul obiectivului ce intră în componenţa echipei de recunoaştere;

- prezenţa specialiştilor obiectivului, numărul acestora, posibilitatea folosirii lor pentru protecţia,
transportul şi depozitarea bunurilor care trebuie salvate şi evacuate.

58
b). Substanţe stingătoare

Substanţele stingătoare cel mai frecvent folosite pentru stingerea incendiilor în muzee, biblioteci
şi expoziţii sunt:

- bioxidul de carbon;

- prafurile stingătoare;

- apa refulată sub formă de ceaţă, în cantităţi foarte mici şi numai la incendiile de hârtie şi
lemn.

c). Stingerea

Folosind personalul instruit al obiectivului, comandantul intervenţiei este obligat să

organizeze şi să desfăşoare acţiunea de evacuare a vizitatorilor din săli şi din alte încăperi, luând
toate măsurile pentru prevenirea panicii. Totodată, el trebuie:

- să ia măsuri pentru evacuarea fumului din încăperi, acţionând sistemele de ventilaţie din
dotarea obiectivului, iar în lipsa acestora, prin folosirea ventilaţiei naturale sau prin
întrebuinţarea mijloacelor specializate din dotarea subunităţii de pompieri;

- să stabilească ordinea şi modul de evacuare a bunurilor, pe baza indicaţiilor conducerii

şi specialiştilor obiectivului;

- să asigure protejarea exponatelor împotriva incendiului şi a apei, prin acoperirea cu

prelate, pături de azbest sau alte materiale;

- să ia măsuri de asigurarea capacităţii portante a rafturilor şi stelajelor, în scopul prevenirii

prăbuşirii şi distrugerii exponatelor, a accidentării personalului aflat în zonele incendiate sau a
blocării căilor de acces şi evacuare;

- să ia măsuri de protejarea încăperilor cu finisare arhitectonică valoroasă sau în care se află

exponate cu dimensiuni mari, greu de evacuat din zona incendiată;

- să asigure securitatea personalului pe timpul acţiunii de stingere echipându-1 cu

costume de protecţie anticalorică şi aparate izolante sau măşti contra fumului şi gazelor cu
cartuşe pentru oxid de carbon.

Imediat după lichidarea incendiului, comandantul intervenţiei trebuie să ia măsuri de

lichidarea consecinţelor acestuia, evacuând rapid apa, cu ajutorul ejectoarelor pentru ape mici,
fumul şi produşii arderii incomplete, cu ajutorul eleotroexhaustoarelor şi electroventilatoarelor,
59
să asigure demolarea şi scoaterea din zonă a stelajelor şi rafturilor sau elementelor de construcţie
deteriorate, sprijinind, totodată, acţiunea de recuperare a bunurilor afectate de incendiu.
Operaţiunea de restaurare şi conservare a acestora revine personalului obiectivului.

14. STINGEREA INCENDIILOR ÎN CLĂDIRILE CU SPAŢII DESTINATE

CAZĂRII, ODIHNEI, AGREMENTULUI Şl TRATAMENTULUI
BALNEOCLIMATERIC

Din grupa „clădiri cu spaţii destinate cazării, odihnei, agrementului şi tratamentului

balneoclimateric” fac parte hotelurile, motelurile, complexele hoteliere balneoclimaterice,
cabanele turistice şi campingurile. Toate aceste construcţii, din punct de vedere al prevenirii şi
stingerii incendiilor, sunt socotite clădiri cu aglomerări de persoane, în care orice intervenţie a
pompierilor ridică probleme deosebite privind atât salvarea oamenilor, cât şi stingerea
incendiilor.

Din punct de vedere constructiv, aceste construcţii sunt de tip coridor, dispunând de un
mare număr de încăperi destinate odihnei oamenilor şi de unul sau mai multe culoare de legătură
cu casele scărilor. Fac excepţie campingurile, care, de regulă, sunt formate dintr-un număr va-
riabil de căsuţe din lemn, care adăpostesc cel mult patru persoane.

În general, construcţiile hotelurilor, motelurilor şi complexelor hoteliere

balneoclimaterice sunt de gradul I-II de rezistenţă la foc. Fac excepţie clădirile mai vechi, în care
se mai găsesc amplasate hoteluri de gradul III-IV de rezistenţă la foc. Clădirile sunt dispuse
pe verticală şi au mai multe caturi.

Destinaţia încăperilor este, de regulă, următoarea:

- cele din subsoluri sunt folosite ca spaţii tehnologice (săli de cazane, spălătorii,
călcătorii, magazii, terminale ale canalelor de colectare a gunoaielor, instalaţii de ventilaţie etc.);

- majoritatea încăperilor de la parter şi caturile inferioare sunt folosite pentru deservirea

marelui public (recepţii, foaiere, restaurante, baruri, bucătării, cofetării mici, magazine
comerciale şi magazii de materiale, ateliere de coafură şi frizerie, săli de tratamente, biblioteci,
săli de mese);

- restul încăperilor sunt amenajate pentru odihna oamenilor;

- încăperile ultimului cat au, de asemenea, întrebuinţări tehnologice şi adăpostesc casa

liftului cu agregatele de tracţiune (motoare electrice, tamburi etc.) sau o parte din elementele
sistemului de ventilaţie.

Construcţiile moderne ale hotelurilor şi complexelor hoteliere balneoclimaterice sunt prevăzute

cu una-două case de scări protejate împotriva propagării fumului şi incendiului, precum şi cu

60
unul sau mai multe lifturi rapide, care pot fi folosite de pompieri în cazul unor intervenţii pentru
stingere.

În vederea intervenţiei rapide pentru stingerea unor eventuale incendii, aceste construcţii sunt
dotate cu instalaţii de stingere cu hidranţi interiori, amplasaţi la fiecare nivel, de la care se pot
realiza cel puţin două jeturi simultane.

Incendiile izbucnite în hoteluri, moteluri şi complexele hoteliere balneoclimaterice se

manifestă cu aceleaşi caracteristici analizate la subcapitolul „Stingerea incendiilor în clădirile
înalte”. De asemenea, intervenţia pentru stingere se subordonează principiilor analizate în
respectivul subcapitol.

Comandanţii de intervenţii trebuie să aibă în vedere marea răspundere ce le revine, în cazul unor
incendii la aceste clădiri, pentru reducerea sau lichidarea stării de panică care cuprinde, de
regulă, pe majoritatea oamenilor treziţi din somn de fum şi flăcări, stare care îi determină să
acţioneze necugetat, neţinând cont de indicaţiile pompierilor şi încercând să se salveze cu orice
preţ. În asemenea situaţii, trebuie să se intervină cu toată fermitatea, folosindu-se staţia de radio-
amplificare a hotelului sau gigafoanele, pentru a determina pe cei cuprinşi de panică să aştepte
intervenţia pompierilor, destinată salvării lor. Pentru desfăşurarea rapidă a operaţiunilor de
salvare, va fi folosită întreaga gamă a mijloacelor din dotare: autoscările, scările culisabile şi de
fereastră din dotarea maşinilor de luptă, scările mecanice şi platformele ridicătoare de la
întreprinderile de distribuţia energiei electrice etc., cu ajutorul cărora servanţii şi accesoriile de
salvare vor fi ridicate la locurile unde se află oameni în pericol, care vor fi salvaţi folosindu-se
cablurile cu scripeţi de salvare, perna de salvare, tubul extensibil de salvare şi celelalte mijloace
specifice acestei activităţi.

Dispozitivele de intervenţie vor fi ridicate pe verticală cu ajutorul cordiţelor. Dacă apar flăcări la
ferestre, comandantul intervenţiei va ordona să se acţioneze cu ţevi tip „B”, amplasate la catul
imediat inferior, de-a lungul faţadei, pentru lichidarea acestora şi, apoi, cu scara de fereastră, să
se atace etajul incendiat, pătrunzându-se în interior. În mod excepţional şi numai dacă lifturile cu
comandă prioritară pot fi folosite, se va încerca pătrunderea prin clădire, scările interioare fiind
lăsate, însă, în exclusivitate pentru evacuarea oamenilor.

Construite potrivit tradiţiilor locale şi stilului arhitectonic specific zonelor montane, cabanele
turistice sunt, de regulă, clădiri de gradul III-IV de rezistenţă la foc, având elementele de
construcţie din material lemnos, de cele mai multe ori neprotejat. Şi acestea au aceeaşi
repartizare a încăperilor ca şi hotelurile. În mod deosebit, cabanele turistice pun probleme din
punct de vedere al apei necesare stingerii incendiilor, datorită amplasării lor la înălţime, depante
de sursele naturale de apă din zonă şi cu căi de acces în pantă, uneori inaccesibile maşinilor de
luptă.

În anotimpurile ploioase şi iarna, deplasarea la aceste obiective este, de asemenea, deosebit de

dificilă, existând pericolul, generat de îngustarea drumurilor, de numeroasele curbe şi straturile
de gheaţă sau mâzgă formate, al derapării sau prăbuşirii maşinilor de luptă. În consecinţă, în
situaţii de incendii la aceste cabane, comandantul intervenţiei va deplasa la obiectiv maşini
uşoare şi camioane de intervenţie cu motopompe remorcabile şi transportabile, precum şi
61
cantităţi mari de furtun, pentru a asigura alimentarea cu apă pentru stingere. Totodată, acesta va
trebui să exploateze toate posibilităţile locale de alimentare cu apă, executând, la nevoie, mici
baraje pe pâraiele existente în vederea acumulării apei necesare stingerii.

Pentru stingere, se va acţiona numai cu ţevi tip „C”, cu ajutaje pulverizatoare, combinându-se
lucrul şefilor de ţeavă cu cel al toporaşilor, executându-se desfaceri şi tăieri pe direcţia de
propagare a incendiului, precum şi evacuarea mobilierului sau a altor materiale combustibile din
zona periclitată.

Destul de numeroase şi amplasate la distanţe mari faţă de oraşe, dar pe principalele căi de acces
rutier, campingurile sunt cele mai periculoase din punct de vedere al incendiului, fiind construite
din leimn bine uscat, care se aprinde şi arde cu uşurinţă, punând în pericol viaţa persoanelor care
se adăpostesc în ele şi ameninţând cu propagări rapidă a focului la pădurile în apropierea cărora
sunt amenajate.

Pericolul de incendiu este amplificat la campinguri şi de folosirea de multe ori, a iluminatului cu

felinare cu petrol sau a altor mijloa improvizate, cât şi de concentrarea pe spaţii mici a unui
număr mare de căsuţe, de oameni şi de valori materiale aparţinând acestora, precum şi a
numeroase mijloace de transport aflate în parcările special amenajate. Aceste caracteristici impun
necesitatea cunoaşterii amănunţite locului de dispunere a campingului, a surselor de apă şi, în
mod deosebit, o intervenţie foarte rapidă, cunoscându-se că o căsuţă incendiată este distrusă de
flăcări în timp de 20-25 minute.

În acţiunea de stingere, comandantul intervenţiei trebuie să acorde o mare atenţie căutării şi

scoaterii din căsuţele incendiate a oamenilor şi bunurilor materiale aparţinând acestora,
concomitent cu acţiunea de localizare şi lichidare a incendiului cu ţevi tip „B”.

În scopul limitării propagării incendiului la pădurea sau la plantaţiile din apropierea campingului,
comandantul intervenţiei trebuie să realizeze o pânză de apă prin încrucişarea jeturilor compacte
ale unor ţevi tip „B”, eşalonate pe două-trei aliniamente în adâncimea pădurii. Pentru a preveni
izbucnirea unor incendii în pădure, ca urmare a transportului scânteilor şi jeraticului de către
curenţii ascendenţi de aer, se vor organiza echipe de vânători de scântei, care vor executa
serviciul de patrulare pe direcţia de mişcare a curenţilor de aer.

15. STINGEREA INCENDIILOR ÎN CLĂDIRI CU DEPOZITE DE BUNURI

DE LARG CONSUM

1. Caracteristicile constructive ale depozitelor cu bunuri de larg consum

Clădirile depozitelor în care se păstrează materiale combustibile sunt amplasate în construcţii de

gradul I-III de rezistenţă la foc. Dacă materialele combustibile depozitate sunt considerate de
mare valoare şi de importanţă deosebită, depozitele au rezistenţa la foc de gradul I, fiind
compartimentate prin pereţi antifoc, ale căror suprafeţe maxime sunt stabilite în funcţie de
valoarea şi importanţa materialelor depozitate, nedepăşind 2500 m2.
62
 Depozitele principale sau cele de bază pentru materiale şi substanţe combustibile sunt
amenajate în clădiri independente sau în încăperi separate, prin pereţi antifoc, de restul
construcţiei.

Celelalte depozite de mărfuri, amplasate în construcţii de gradul I-III de rezistenţă la foc, sunt
prevăzute, de regulă, cu subsol şi mai multe etaje. Uneori, acestea se găsesc amplasate în
construcţii mai vechi, a căror proiectare şi execuţie nu au fost făcute în funcţie de comportarea la
foc a materialelor.

În multe situaţii, depozitele de mărfuri au construite în apropierea lor şoproane sau

baracamente cu materiale, precum şi materiale combustibile aşezate în stive, în aer liber.

De asemenea, construcţiile cu această destinaţie au un număr mare de goluri practicate în

pereţi şi planşee, pentru ascensoare, benzi transportoare, elevatoare, pante elicoidale sau înclinate
şi scări rulante.

Depozitarea materialelor solide, lichide şi gazoase, precum şi a deşeurilor şi ambalajelor,

se face, de obicei, în raport de natura, forma, dimensiunea, modul de ambalare, dar şi de
proprietăţile fizico-chimice ale acestora din punct de vedere al prevenirii şi stingerii incendiilor
(grupa sau clasa de combustibilitate ori inflamabilitate, tendinţa de autoaprindere, de
autoinflamare şi de explozie, comportarea în contact sau în prezenţa altor substanţe).

Mărfurile, materialele şi ambalajele depozitate în interiorul spaţiilor special construite sau pe

suprafeţele de teren aferent acestora, care au forme geometrice sau dimensiuni similare, precum
şi cele ambalate în lăzi, saci şi baloturi, sunt organizate pe stive, grupe, secţii sau sectoare, cu
spaţii de siguranţă şi de acces între ele.

Rafturile sau stelajele pe care se depozitează mărfurile şi materialele sunt, în general,

incombustibile. Cele combustibile sunt ignifugate.

Date fiind complexitatea mărfurilor şi materialelor ce se păstrează în depozite, marea valoare ce

o reprezintă acestea pentru economia naţională, proprietăţile fizico-chimice sau comportarea lor
diferită pe timpul unui incendiu, depozitele sunt specializate pe categorii principale de mărfuri,
cum sunt depozitele de:

- mărfuri textile (textile din in, cânepă, lână, mătase, fibre sintetice, bumbac etc.) şi încălţăminte
(din piele şi din cauciuc sintetic);

- mărfuri metalo-chimice (chimicale, lacuri şi vopsele, nitrolacuri şi lacuri poliesterice,

cosmetice, covoare şi tuburi p.v.c, detergenţi, fiole de benzină, materiale uscate, de tipul
măturilor, periilor conductori, prize, corpuri de iluminat);

- articole de uz casnic;

- articole din celuloid (jucării, filme, clişee fotografice, diafilme, discuri, mijloace audio-
vizuale etc.);
63
 - produse electrotehnice şi electrice (aparate de radio, televizoare, magnetofoane, aparataj
electrocasnic, de tipul frigiderelor, maşinilor de spălat, mixerelor etc.);

- produse alimentare (făină, zahăr, orez, paste făinoase, uleiuri, băuturi alcoolice,
conserve, mezeluri etc.);

- ambalaje;

- lichide combustibile (carburanţi, lubrifianţi, solvenţi etc.);

- recipienţi transportabili cu gaze comprimate sau lichefiate (clor, oxigen, hidrogen, butan,
propan etc.);

- material lemnos;

- hârtie;

- carbid şi var nestins;

- cărbuni;

- cauciuc natural sau sintetic şi articole din cauciuc;

- produse chimice : sulf, colofoniu, acizi (azotic, clorhidric, sulfuric etc.), produse emulsionabile,
lichide cu compuşi cloruraţi (Detox, Dublitox, Heclotox, Alorinat), produse dezinsectizante pe
bază de fosfură de aluminiu (Delicia-pulvis, Phostoxin etc.);

- materiale de construcţie (cherestea, plăci aglomerate şi fibroase din lemn, plăci SUPEREX,
ASCO, cofraje, podini, bile, manele şi cochilii din plută, bitum, carton şi pânză asfaltată,
polistiren expandat, poliuretan expandat, policlorură de vinil expandată, linoleum, polietilenă,
tapete din mase plastice, solvenţi, pulberi de aluminiu etc).

Majoritatea depozitelor închise sunt prevăzute, în funcţie de gradul lor de periculozitate la

incendiu, cu detectoare de fum şi avertizoare, precum şi cu instalaţii speciale de stingere cu apă
(tip sprinkler, drencer sau apă pulverizată) sau de refulare a altor substanţe stingătoare (instalaţii
de stingere cu bioxid de carbon ş.a.), care, dacă sunt exploatate şi întreţinute corespunzător, pot
lichida sau micşora efectele oricărui incendiu izbucnit în încăperile acestor depozite.

2. Caracteristicile incendiilor izbucnite în clădiri cu depozite de bunuri de larg consum

Propagarea incendiilor în încăperile depozitelor de bunuri de consum este favorizată de:

- concentrarea în spaţii relativ mici a unor mari cantităţi de materiale felurite, cele mai multe din
acestea fiind combustibile;
64
- depozitarea în aceleaşi spaţii sau în spaţii apropiate, a unei mari varietăţi de sortimente de
mărfuri cu caracteristici de ardere şi comportare la foc diferite (articole de celuloid şi cauciuc,
alături de parfumuri, mobile şi bijuterii etc.);

- existenţa unei mari cantităţi de ambalaje de diferite categorii, care contribuie la creşterea
intensităţii arderii şi la propagarea incendiului cu repeziciune.

Incendiile izbucnite la depozite se caracterizează prin:

- distrugerea prin ardere sau degradare cu fum şi apă a unor mari valori materiale concentrate pe
suprafeţe relativ mici;

- aprinderea întregii suprafeţe a încăperii şi a suprafeţelor libere ale materialelor combustibile,

proces favorizat şi de intervalele relativ mici dintre ambalaje;

- arderea şi descompunerea termică a mărfurilor şi substanţelor depozitate, însoţite de o

abundentă degajare de fum, de vapori şi de gaze toxice, care se răspândesc cu rapiditate în toate
încăperile;

- propagarea rapidă a incendiului prin intermediul substanţelor combustibile expuse, al stelajelor,

rafturilor şi ambalajelor combustibile, precum şi datorită tirajului ce se formează prin
numeroasele goluri practicate în pereţi şi planşee, prin sistemele de ventilaţie sau alte deschideri
din construcţie;

- creşterea rapidă a temperaturii şi presiunii gazelor, ca rezultat al afluxului de aer, al

descompunerii oxidanţilor, fapt ce favorizează formarea flăcărilor înalte, creându-se condiţii de
propagare a incendiului la elementele de construcţie ale depozitului, la pod şi acoperiş;

- posibilitatea formării amestecurilor explozive cu manifestări violente, având drept consecinţă

blocarea căilor de acces şi îngreunarea acţiunilor de stingere;

- prăbuşirea stivelor de materiale, a rafturilor şi stelajelor combustibile, care contribuie la

creşterea intensităţii arderii, împiedică evacuarea bunurilor materiale, îngreunează acţiunea de
stingere şi poate duce la accidentarea servanţilor, amplasaţi în intervalele dintre acestea;

- prăbuşirea planşeelor combustibile, datorită pierderii capacităţii lor portante, precum şi a

elementelor acoperişurilor, în situaţia când incendiul s-a propagat la ele.

3. Comportarea la foc a principalelor mărfuri

Textilele păstrate în baloturi se aprind numai la suprafaţă, focul pătrunzând cu greutate în masa
de substanţă. Dacă sunt aşezate în strat subţire sau în poziţie verticală, baloturile vor arde mai
repede, incendiul propagându-se cu uşurinţă de la un balot la altul.

Pe timpul arderii textilelor, se degajă fum în cantităţi mari, arderile sunt incomplete şi însoţite de
mari cantităţi de oxid de carbon, iar temperaturile dezvoltate la incendiu ating 700-800°C.
65
Articolele de uz casnic şi tehnic se deteriorează din cauza incendiului, arzând toate elementele
combustibile din componenţa lor. Arderea acestora este favorizată şi de existenţa ambalajelor în
care sunt păstrate.

Produsele alimentare ard cu flăcări mici, dar degajă fum înecăcios şi temperaturi ridicate.

În cazul incendiilor de articole din cauciuc se creează focare foarte puternice, care se propagă cu
repeziciune, prin intermediul ambalajelor şi stelajelor. Totodată, are loc o degajare abundentă de
fum şi se dezvoltă temperaturi ridicate.

Şi pe timpul arderii produselor chimice se dezvoltă temperaturi ridicate, degajându-se

gaze toxice. În plus, au loc explozii, datorită reacţiilor dintre diferitele substanţe chimice
depozitate.

Când ard articole de sport din mase plastice şi alte materiale, incendiile sunt violente, ca
urmare a prezenţei cauciucului, celuloidului şi vopselelor, se degajă temperaturi ridicate, fum şi
gaze toxice în cantităţi mari.

Dintre rechizite, hârtia se aprinde în timp foarte scurt la suprafaţa de contact cu aerul, în
schimb, focul pătrunde cu greutate în masa de substanţă depozitată în baloţi sau rulouri. Pe
timpul arderii hârtiei se dezvoltă temperaturi mijlocii, însoţite de degajări de oxid şi bioxid de
carbon.

4. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

a). Recunoaşterea

În raport de proporţiile incendiului, recunoaşterea se execută cu una sau mai multe echipe, având
în componenţa fiecăreia câte un speciallist din cadrul obiectivului incendiat.

La recunoaşterea incendiului comandantul intervenţiei trebuie să stabilească:

- prezenţa oamenilor în încăperi şi în ascensoare, metodele şi mijloacele pentru salvarea şi

evacuarea lor;

- locul, proporţiile şi direcţiile principale de propagare ale incendiului;

- natura, cantitatea şi modul de depozitare a mărfurilor incendiate şi a celor care trebuie protejate;
natura stelajelor şi mărimea spaţiilor dintre ele;

- posibilităţile de descompunere termică a mărfurilor cuprinse de incendiu, de degajare şi

răspândire a fumului şi gazelor toxice;

- necesitatea şi posibilitatea practicării unor deschideri pentru pătrunderea în clădire, în scopul

salvării oamenilor şi bunurilor materiale, cât şi a introducerii ţevilor de refulare pentru stingerea
incendiului;
66
- necesitatea evacuării şi protejării materialelor neincendiate împotriva efectelor focului, fumului
şi apei, căi şi locuri de evacuare, mijloacele mecanizate (benzi rulante, electrocare,
autoridicătoare, cărucioare, autocamioane) şi forţa de muncă existentă în obiectiv în momentul
incendiului;

- gradul de inundare cu fum a încăperilor depozitului şi posibilităţile de evacuare a acestuia;

- posibilităţile de evacuare a mărfurilor cu pericol de explozie;

- prezenţa instalaţiilor speciale de stins incendii, dacă sunt sau nu puse în funcţie şi efectul
acţiunii acestora asupra incendiului;

- substanţele stingătoare ce vor fi folosite pentru lichidarea incendiului, în raport cu specificul

materialelor supuse arderii;

- măsurile de securitate ce trebuie respectate de personalul care acţionează pentru evacuarea

bunurilor materiale şi lichidarea incendiului.

b). Substanţe stingătoare

În raport cu materialele supuse arderii, se vor folosi următoarele substanţe stingătoare:

- în depozitele de textile - apă refulată cu ţevi tip „C”, cu robinet şi ajutaje pulverizatoare;

- în depozitele cu încălţăminte din piele - apă refulată cu ţevi tip „C”, cu robinet şi ajutaje
pulverizatoare;

- în depozitele cu încălţăminte din cauciuc sintetic - pulbere ,,Florex” şi spumă aeromecanică;

- în depozitele de produse metalo-chimice - pulbere „Florex”, spumă sau apă pulverizată;

- în depozitele de articole de uz casnic - pulbere „Florex”, apă pulverizată;

- în depozitele de materiale electrotehnice:

- la piese în ambalaj de hârtie, carton sau baloţi - apă pulverizată sau spumă chimică;

- la piese în uleiuri şi unsori - spumă chimică sau mecanică;

- la produse electrotehnice - bioxid de carbon, pulbere „Florex", spumă chimică sau mecanică,
apă pulverizată;

- în depozitele de produse alimentare:

- la făină, zahăr, orez, paste făinoase - apă pulverizată;

67
- la ulei comestibil - spumă chimică sau mecanică;

- la băuturi alcoolice - apă pulverizată;

- în depozitele de ambalaje - apă refulată cu jet compact prin ţevi tip „B”;

- în depozitele de lichide combustibile - spumă chimică sau mecanică şi pulbere „Florex”;

- în depozitele cu recipienţi portabili, de gaze lichefiate sau comprimate - apă pulverizată

sau substanţele stingătoare adecvate gazului lichefiat sau comprimat;

- în depozitele de hârtie - apă pulverizată;

- în depozitele de carbid şi var nestins - pulberi „Florex”;

- în depozitele de cărbuni - apă în cantităţi mari, până la inundare, refulată prin ţevi tip
„B” sau furtunuri fără ţeavă;

- în depozitele de cauciuc şi articole din cauciuc:

- la cauciuc natural depozitat în stive - spumă chimică, mecanică sau apă în cantităţi mari refulată
cu ţevi tip „B”;

- la cauciuc sintetic, când este depozitat pe rafturi - apă pulverizată, când este depozitat în vrac -
apă în cantităţi mari;

- la articole din cauciuc - apă pulverizată;

- în depozitele de produse chimice:

- la sulf - pulbere „Florex”, nisip, apă pulverizată;

- la colofoniu - apă pulverizată, spumă chimică;

- la acid azotic - apă pulverizată;

- la acid clorhidric - se neutralizează cu substanţe alcaline (carbonat de sodiu sau var nestins);

- la acid sulfuric - nisip, pulbere „Florex”, interzicându-se folosirea apei;

- la detexan - spumă chimică, mecanică sau apă pulverizată;

- în depozitele cu materiale de construcţii:

- pentru materiale din lemn, produse din cauciuc, policlorură de vinil, polietilenă,
linoleum, tapet din plastic, carton şi pânză asfaltată - apă sau spumă refulată cu ţevi tip „B”;
68
 - pentru prenadez, alţi adezivi sau solvenţi şi lichide combustibile - spuma chimică sau
mecanică, aburul şi gazele inerte;

- pentru bitum - nisip, pulbere „Florex”, apă în cantităţi mari;

- pentru produse din plută - apă pulverizată, pulbere „Florex”, spumă chimică sau mecanică;

- pentru pulberile de aluminiu - 3 kg nisip pentru fiecare kilogram de pulbere supusă arderii;

- pentru spumele din mase plastice (polistiren, poliuretan) - apă pulverizată.

c). Stingerea

Pentru localizarea şi lichidarea incendiului izbucnit în încăperile depozitelor cu bunuri de larg

consum, comandantul intervenţiei este obligat:

- să organizeze urgent evacuarea şi salvarea oamenilor ce se găsesc în pericol, dirijând efortul

principal al forţelor şi mijloacelor de luptă pe direcţiile de pătrundere în depozite;

- să intervină autoritar pentru micşorarea şi înlăturarea panicii, stabilind personalul care să

evacueze şi să ilumineze căile de acces ce vor fi folosite pentru evacuare;

- să concentreze de la început forţele şi mijloacele necesare stingerii, conform planului

unic de intervenţie, ţinând cont de existenţa cantităţilor mari de mărfuri aflate în depozit, de
posibilităţile multiple de propagare rapidă a incendiului;

- să folosească pentru stingere substanţele stingătoare adecvate categoriei de materiale

supuse arderii (pulberea „Florex”, gazele inerte, apa şi spuma, îndeosebi cea cu coeficient mare
de înfoiere);

- pe timpul realizării dispozitivului de luptă şi al folosirii substanţelor stingătoare, pentru

evitarea degradării bunurilor materiale, să ia măsuri de utilizare a apei în mod raţional, prin
dirijarea jeturilor numai în focarele de ardere sau asupra elementelor de construcţie; să
organizeze stingerea pe sectoare de intervenţie, repartizate în raport de suprafaţa incendiului şi de
categoria de materiale care ard, astfel:

- un sector de intervenţie cu misiunea de localizare şi lichidare a incendiului;

- un sector de intervenţie cu misiunea de protecţie a golurilor, a mărfurilor ce nu pot fi

evacuate şi a încăperilor ameninţate;

- un sector de evacuare;

69
- concomitent cu acţiunea de stingere, să execute operaţiunea de evacuare a materialelor şi de
protejare a acestora împotriva efectelor focului, fumului sau apei, folosind în acest scop
personalul obiectivului şi mijloacele mecanizate din dotarea acestuia (cărucioare, benzi rulante,
autocare, autoridicătoare şi maşini de transport). Când o anumită categorie de mărfuri nu pot fi
evacuate, comandantul intervenţiei va lua măsuri de protejarea lor, acoperindu-le cu prelate, folii
de polietilenă sau alte materiale existente în obiectiv, pe care le va umecta.

O atenţie deosebită trebuie acordată evacuării mărfurilor de preţ (aparataj electro-casnic,

ambalaje necuprinse de flăcări conţinând articole scumpe, maşini şi piese de schimb din import).
Echipele de evacuare trebuie să scoată din rafturi şi să transporte cu grijă aceste materiale, să le
depoziteze în locurile special desemnate, unde este organizată şi paza acestora.

Servanţii şefi de ţeavă vor acţiona, de regulă, cu ţevi tip „C” cu robinet şi ajutaje pulverizatoare
şi vor refula apa numai în zona focarelor, interzicându-se refularea apei sub forma jetului
compact asupra mărfurilor expuse în rafturi (aparataje, sticlărie, cristaluri etc.) şi supuse
temperaturilor ridicate, întrucât jetul compact le poate produce grave deteriorări.

Comandantul intervenţiei va lua măsura ventilării spaţiului incendiat, pentru reducerea

temperaturii, evacuarea fumului şi gazelor de ardere, prin deschiderea uşilor şi ferestrelor, prin
practicarea de deschideri în planşee şi acoperiş sau folosirea mijloacelor specializate
(electroexhaustoare şi electroventilatoare), din dotarea autospecialei pentru evacuarea fumului,
gazelor şi pentru iluminat. Golurile din construcţie trebuie protejate prin acoperirea cu panouri
sau prin destinarea unor ţevi cu diametre mici şi ajutaje pulverizatoare.

În mod special, se va veghea la asigurarea securităţii servanţilor, cu atât mai mult cu cât acţiunea
de stingere este de lungă durată, ordonându-se echiparea şefilor de ţeavă cu mijloacele de
protecţie individuală, organizându-se rulajul în luptă şi odihna acestora.

De asemenea, servanţii trebuie să se amplaseze cât mai aproape de focar, pe acelaşi plan sau mai
sus decât acesta, la capetele rafturilor, în apropierea elementelor de construcţie rezistente,
evitându-se, astfel, accidentarea lor la prăbuşirea rafturilor, asigurându-li-se retragerea din zonă,
în caz de pericol.

Comandantul intervenţiei va acorda o atenţie deosebită sectoarelor în care se găsesc butelii şi

recipienţi cu gaze lichefiate sau comprimate, ori cu lichide inflamabile, luând măsuri, mai întâi
pentru răcirea, apoi pentru evacuarea acestora în afara zonei de ardere sau a celei periclitate de
incendiu.

În cazul arderii baloturilor, a substanţelor fibroase, a ţesăturilor, se va executa stingerea

incendiului la suprafaţa acestora, în încăperi, iar după evacuarea lor, afară, se va organiza un
sector special pentru desfacerea şi lichidarea micilor focare din interiorul substanţelor respective,
destinându-se, în acest scop, ţevi tip „C”, ou robinet şi ajutaje pulverizatoare.

16. STINGEREA INCENDIILOR ÎN MAGAZINELE COMERCIALE

70
1. Caracteristicile constructive ale magazinelor comerciale

Clădiri cu dimensiuni din ce în ce mai mari, cu multe etaje, cu activităţi diferite, cu personal şi
public numeros şi unde se efectuează expunerea mărfurilor şi vânzarea cu amănuntul a unui
număr mare de obiecte, materiale şi materii prime foarte diferite, în majoritatea lor deosebit de
combustibile, inflamabile sau chiar explozive, magazinele comerciale prezintă o importanţă
deosebită din punct de vedere al intervenţiei pentru stingerea incendiilor.

În aceste clădiri este stocată, expusă şi manipulată o sarcină termică atât de considerabilă, încât
se poate aprecia că marile magazine se situează printre obiectivele cu riscurile cele mai mari din
punct de vedere al pericolului de incendiu.

Magazinele de dimensiuni mici şi medii (localuri izolate, cu 1-2 niveluri, având, de regulă, o arie
totală de vânzare de 200-500 m2 sunt considerate clădiri cu pericol mediu de incendiu. Se are în
vedere în acest sens, faptul că încărcarea cu materiale combustibile nu ating valori ridicate,
probabilitatea producerii unui incendiu nu este mare, iar eventualele incendii nu ating proporţii
deosebite şi nu pun în pericol grav viaţa oamenilor.

Faţă de magazinele mici sau medii (clasice), marile magazine prezintă un pericol mare de
incendiu.

Desfăşurate pe unul sau mai multe nivele, având suprafaţa de vânzare de 1000-20000 m 2, marile
magazine concentrează într-o singură construcţie spaţii echivalente cu aria unui număr mare de
magazine mici sau medii (clasice). De exemplu, magazinul „Unirea” - Bucureşt are o arie de
vânzare de cca 18000 m2, iar „Bucur” de cca 42000 m2, ceea ce echivalează cu 60 şi, respectiv,
140 de magazine clasice.

Complexele comerciale acoperite ating dimensiuni şi mai mar: Literatura de specialitate se referă
la construcţii de acest tip cu arii de la 70000 până la 100000 m2, grupând la un loc unul sau două
mai magazine universale şi numeroase localuri comerciale mai mici.

O primă consecinţă a acestei concentrări este creşterea probabilităţii de producere a unui

incendiu în asemenea imobile, la care se adaugă şi cea determinată de echiparea construcţiei cu
instalaţii utilitare, pe care magazinele mici nu le au (ventilare-condiţionare, ascensoare, scări
rulante, instalaţii electrice complexe etc.). De asemenea, tot ca urmare a concentrării, suprafaţa
spaţiilor supuse simultan la efectul aceluiaşi incendiu este mai mare, ca şi numărul de persoane şi
volumul de mărfuri.

Construcţiile marilor magazine au o structură rezistentă la foc. Elementele portante au o

rezistenţă la foc de 1,5-2 ore, şarpantele aparente de 30 de min, iar faţadele sunt astfel alcătuite,
încât nu permit propagarea pe verticală a incendiului. Finisajul interior, de regulă, este greu
combustibil şi are o viteză de propagare a flăcării redusă.

Compartimentarea interioară a clădirilor este realizată prin elemente rezistente la foc circa 2-4
ore, asigurând o bună separare faţă de spaţiile cu alte destinaţii, la care magazinul este alipit sau

71
înglobat, acesta fiind prevăzut cu pereţi antifoc şi planşee rezistente la incendiu cel puţin o oră şi
jumătate.

Spaţiul afectat magazinului este împărţit în compartimente, a căror arie, pe nivel, nu

depăşeşte 2500 m2, având, separat, anexe cu pericol de incendiu şi depozite de bază, despărţite
prin pereţi şi planşee cu rezistenţă la foc de 4 şi, respectiv, 3 ore.

Ghenele verticale şi puţurile de ascensor, în special atunci când leagă între ele spaţii în care se
află materiale combustibile, au o rezistenţă la foc de cel puţin o oră, iar capacele şi uşile de
vizitare, de minimum 30 min.

2. Caracteristicile incendiilor izbucnite în magazinele comerciale

În magazinele comerciale pot izbucni incendii în:

- compartimentele de vânzare;

- restaurante, bucătării, cantine;

- magazii şi camere de expediţie;

- birouri;

- încăperi tehnice şi la instalaţii;

- în depozitele de mărfuri anexă ale raioanelor de vânzare. Propagarea incendiilor în

magazinele comerciale este favorizată de:

- expunerea pe mari suprafeţe de vânzare (de la câteva sute la zeci de mii de metri pătraţi) a
mărfurilor;

- numărul mare de mărfuri - în majoritatea lor combustibile sau inflamabile - amplasate pe

rafturi, stative sau dispuse în stive, pe podea;

- tapisajele combustibile de pe pereţi, tavanele suspendate, scările rulante, canalele de

ventilaţie şi casele scărilor, care permit acumularea rapidă a fumului şi propagarea incendiului;

- numărul mare de persoane, în special în orele de vârf sau în perioadele de vânzare (cercetările
efectuate în mai multe ţări au stabilit că în timpul unui vârf comercial - orele 12,00 pe m2 de
suprafaţă, în sălile de vânzare situate la parter, revin două persoane);

- numărul mare de cumpărători aflaţi simultan în acelaşi local, fapt ce face ca magazinele
comerciale să se încadreze în categoria obiectivelor cu aglomerări de persoane, în care
problemele asiguri evacuării şi evitării panicii sunt deosebit de dificile;
72
- amenajările interioare, prin instalarea de panouri decorative şi alte dispozitive publicitare, care
sporesc pericolul izbucnirii incendii şi măresc riscurile propagării rapide a acestuia;

- instalaţia de încălzire, cu rezerva ei de combustibil, transformatoarele, cabinele şi tablourile de

distribuţie electrică de joasă şi înaltă tensiune, sălile maşinilor (alternatoare, motoare Diesel,
compresoare), diferitele ateliere (tâmplării, vopsitorii, de decoraţii, electrice etc), la ratoarele şi
depozitele magazinului, în care se păstrează întreaga gamă de produse aflate în vânzare, de la
articolele de menaj, în care predomină materialul plastic, la gazele lichefiate şi produsele
cosmetice şi întreţinere, care folosesc butelii cu aerosoli de toate calibrele, având drept element
propulsor hidrocarburi lichefiate;

- existenţa unor mari cantităţi de ambalaje de diferite categorii şi a volumelor mari ale
încăperilor, care contribuie la creşterea intensităţii arderii şi propagarea incendiilor cu
repeziciune pe orizontală şi verticală.

Incendiile izbucnite la marile magazine prezintă un pericol deosebit pentru viaţa oamenilor, în
special din cauza intoxicării cu fum şi a sufocării. De aceea, protejarea persoanelor ameninţate
trebuie cepută încă de la semnalizarea, incendiului de către detectoare şi atunci când flăcările
încep să se propage spre tavan şi să se răspândească cu putere.

Prima reacţie a oamenilor cuprinşi de panică, într-un magazin, este aceea de a ajunge în fugă la
scară, în speranţa că pe această cale vor reuşi să părăsească clădirea. Dacă scara este închisă sau
plină cu fum, atmosfera de panică se amplifică. În acest caz, chiar dacă mai există şi alte căi
sigure de evacuare, oamenii nu mai sunt în stare să le utilizeze. În această situaţie, un rol decisiv
în instaurarea liniştii şi înlăturarea panicii îl au personalul specializat al obiectivului şi pompierii
militari, care, prin apeluri repetate şi operaţiuni de dirijarea persoanelor spre căile de evacuare,
grăbesc ieşirea acestora în afara zonei incendiate.

Studiile întreprinse în ultimii ani au arătat că:

- densităţile de la care panica prezintă pericol pentru evacuarea persoanelor sunt de ordinul a
0,28 m2/om;

- fenomenul panicii se poate produce şi fără existenţa unei situaţi de pericol. La densităţi de 0,26
m2/om, când oamenii, aflaţi unul lângă altul, se ating între ei şi nu mai pot evita contactul, se
creează o stare de stress, care poate genera panică, fără nici o altă cauză exterioară;

- atâta timp cât publicul continuă să se deplaseze spre un loc pe care-1 consideră sigur,
posibilitatea de apariţie a panicii este redusă. Dacă, însă, deplasarea încetineşte sau se opreşte,
pericolul apariţiei acesteia este iminent.

Propagarea rapidă a fumului şi acumularea lui în clădire, constituie un pericol deosebit de grav
pentru viaţa oamenilor aflaţi în magazinele comerciale incendiate.

73
Umplerea cu fum a magazinelor îngreunează, totodată, pătrunderea pompierilor în obiectiv,
desfăşurarea de către aceştia a operaţiunilor de descoperire, evacuare şi salvare a persoanelor
aflate în pericol.

Pentru prevenirea unor asemenea situaţii, magazinele comerciale sunt prevăzute cu un

sistem de goluri pentru evacuarea fumului şi a gazelor fierbinţi în exteriorul clădirii. Suma
acestor goluri este de aproximativ 1/100 din aria nivelului respectiv.

În concluzie, incendiile izbucnite în magazinele comerciale se caracterizează prin:

- prezenţa unui numeros public în încăperile magazinului, pe diferite nivele şi în ascensoare, a

cărui viaţă este în pericol, din cauza intoxicării sau sufocării cu fum;

- aprinderea întregii suprafeţe a încăperii, precum şi a suprafeţelor libere ale materialelor

combustibile, lucru favorizat şi de intervalele relativ mici dintre stelaje;

- arderea şi descompunerea termică a mărfurilor şi substanţelor depozitate, însoţite de o degajare

abundentă de fum şi vapori de gaze toxice fierbinţi, care se răspândesc în toate părţile;

- distrugerea prin ardere sau degradarea cu fum şi apă a unor valori materiale concentrate
în rafturile magazinelor sau pe suprafeţele de expunere;

- propagarea incendiului cu rapiditate şi cu manifestări diferite, în funcţie de sortimentele

de mărfuri şi de modul de depozitare a acestora, prin intermediul rafturilor, stelajelor şi
ambalajelor combustibile, prin sistemele de ventilaţie şi deschiderile din construcţie, fapt ce pune
în pericol viaţa cumpărătorilor şi a personalului de deservire;

- creşterea rapidă a temperaturii şi presiunii gazelor, ca rezultat al afluxului de aer şi al

descompunerii oxidanţilor, fapt ce favorizează formarea flăcărilor înalte, care pot ajunge până la
tavan, creându-se condiţii de propagare a incendiului la elementele de construcţie ale
magazinului, la pod şi acoperiş (în magazinele amplasate în construcţii mai vechi);

- posibilitatea formării amestecurilor explozive cu manifestări violente, având drept

consecinţă blocarea căilor de acces şi îngreunarea acţiunilor de stingere;

- apariţia pericolului de explozie, ca rezultat al reacţiilor dintre apă şi diferite substanţe chimice
sau din combinarea acestora, însoţite de degajări de oxid de carbon şi alte gaze toxice;

- prăbuşirea stivelor de materiale sau a rafturilor şi stelajelor, fapt ce contribuie la creşterea

intensităţii arderii, împiedică evacuarea bunurilor materiale, îngreunează acţiunea de stingere şi
poate duce la accidentarea servanţilor amplasaţi în intervalele dintre acestea;

- prăbuşirea planşeelor combustibile, datorită pierderii capacităţii portante, precum şi a

elementelor acoperişurilor, în cazul când acestea există şi incendiul s-a propagat la ele;

74
- pătrunderea cu greutate la focarele de ardere şi introducerea dificilă a ţevilor, datorită
numărului redus de goluri, care, de regulă, sunt folosite pentru salvarea oamenilor şi evacuarea
bunurilor materiale, iar pe timpul nopţii, din cauza sistemelor de siguranţă masive (gratii
metalice, porţi rezistente şi încuiate);

- propagarea incendiului de la un etaj la altul, prin intermediul golurilor şi instalaţiilor

scărilor rulante;

- apariţia fumului şi flăcărilor cu alte culori decât la incendiile clasice (albe, albastre,
verzi, violete, vernil etc), din cauza materialelor sintetice prezente printre mărfuri.

3. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

a). Recunoaşterea

Se execută de una sau mai multe grupe, în funcţie de dezvoltarea obiectivului şi proporţiile
incendiului, pe căile de acces neocupate de cumpărătorii care se evacuează, pe scările fixe de
incendiu şi chiar pe scările şi autoscările de incendiu din dotarea companiei de pompieri, sub
conducerea personalului specializat din magazin.

Dacă intervenţia pentru stingere se execută pe timp de noapte, situaţie când, de regulă, intrările în
magazin şi în spaţiile de vânzare sunt blocate, prin uşi şi grilaje metalice încuiate, a căror
desfacere presupune timp mult şi efort mare, pătrunderea la parterul magazinului se va face prin
spargerea unui geam în interior. Deschiderea astfel realizată trebuie păzită de către servanţi,
pentru a împiedica pătrunderea unor răufăcători şi înstrăinarea valorilor materiale expuse.

Pentru pătrunderea la etajele magazinului, comandantul intervenţiei va folosi scările fixe de

incendiu, scările şi autoscările din dotarea subunităţii.

Pe timpul recunoaşterii, comandantul intervenţiei va stabili:

- prezenţa oamenilor rămaşi în încăperile magazinului, 1a diferite etaje sau în ascensoare, starea
în care se află, necesitatea acordării primului ajutor medical, metodele şi mijloacele ce pot fi
folosite pentru salvarea lor rapidă, dacă a fost acţionat iluminatul de siguranţă. Acţiunea de
acordare a primului ajutor medical şi de dirijare a cumpărătorilor spre căile de acces sigure, în
vederea evacuării, începe chiar pe timpul executării recunoaşterii. În acest scop, se destină
servanţi pentru iluminatul intrărilor în căile de acces stabilite pentru dirijarea oamenilor de salvat
şi, mai ales, pentru intervenţia energică, în vederea liniştirii celor intraţi în panică şi restabilirea
ordinii normale de evacuare;

- gradul de inundare cu fum a caselor scărilor ce vor fi folosite pentru salvarea oamenilor,
necesitatea şi posibilitatea ventilării lor sau a evacuării fumului cu ajutorul mijloacelor
75
specializate din dotarea autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat, ori a
executării unor deschideri în placa de beton a acoperişului;

- natura, cantitatea şi modul de depozitare ale mărfurilor supuse arderii;

- locul şi proporţiile incendiului, direcţiile principale de propagare a acestuia;

- cantitatea şi modul de depozitare a mărfurilor care trebuie evacuate sau numai protejate
împotriva efectelor fumului, focului sau apei;

- prezenţa substanţelor îmbuteliate, susceptibile de a exploda şi provoca victime în rândul

cumpărătorilor, personalului de deservire şi al servanţilor care acţionează la incendiu, precum şi
măsurile ce trebuie luate pentru protecţia acestora;

- existenţa personalului şi mijloacelor tehnice din dotarea magazinului, posibilităţile de folosire a

acestora în acţiunea de evacuare a valorilor materiale (benzi transportoare, elevatoare,
electrocare, cărucioare, conteinere, coşuri etc.);

- existenţa instalaţiilor speciale de stingere (sprinkler sau drencer), dacă au fost puse în
funcţiune şi efectul acestora pentru limitarea propagării incendiului;

- existenţa uşilor antifoc pentru acoperirea golurilor scărilor rulante şi, în lipsa acestor
uşi, necesitatea acoperirii lor cu panouri protejate cu ţevi tip „C”, care vor avea misiunea de a
împiedica propagarea incendiului şi de a preveni prăbuşirea şi accidentarea servanţilor;

- prezenţa instalaţiilor electrice de iluminat, forţă şi ventilaţie sub tensiune şi necesitatea

deconectării lor;

- existenţa tablourilor generale sau a cabinelor telefonice şi electrice în subsoluri, dacă

acestea au fost scoase de sub tensiune, în vederea prevenirii electrocutărilor, ce măsuri trebuie
luate pentru protecţia lor împotriva apei ce se va acumula în subsoluri pe timpul ducerii acţiu-
nilor de stingere;

- măsuri de asigurare a servanţilor care vor acţiona în încăperile incendiate ale magazinului.

b). Substanţe stingătoare

În alegerea substanţelor stingătoare, comandantul intervenţiei trebuie să ţină cont de varietatea

produselor depozitate, de proprietăţile fizico-chimice şi de comportarea diferită la foc a acestora.
Substanţele cel mai des utilizate în acţiunea de stingere sunt: apa pulverizată, spumele uşoare, cu
coeficient mare de înfoiere şi pulberea stingătoare de tip „Florex”.

c). Stingerea

Când incendiul a izbucnit pe timp de zi şi în magazin se găsesc cumpărători şi personalul de

deservire, sarcina cea mai importantă şi plină de răspundere a comandantului intervenţiei este să
76
organizeze şi să conducă personal acţiunea de salvare şi evacuare a persoanelor rămase blocate şi
neevacuate, concomitent cu realizarea dispozitivelor premergătoare de luptă.

Deşi analizată şi în alte capitole, problema salvării persoanelor aflate în pericol trebuie
pusă din nou în atenţia comandantului intervenţiei, dată fiind marea responsabilitate ce o are
acesta în asemenea situaţii.

Stabilind încă de pe timpul recunoaşterii numărul oamenilor rămaşi în încăperile magazinului,

starea acestora, gradul de pericol ce-l prezintă fumul şi flăcările pentru ei, precum şi starea lor
morală, comandantul intervenţiei este obligat:

- să instaleze lămpi cu acumulator sau proiectoare, la ieşirile din casele scărilor sau ale altor
spaţii destinate evacuării, la nivelul fiecărui etaj;

- să numească, special, la fiecare nivel, servanţi, care să adune şi să îndrume cumpărătorii şi

personalul magazinului spre ieşiri, să tempereze spiritele, chemând la ordine pe cei cuprinşi de
panică;

- să organizeze echipe de trei-patru oameni din subunitatea specializată de salvatori,

pentru fiecare nivel, cu misiunea de a căuta descoperi victimele, de a le acorda, pe loc sau în
spaţii mai puţin poluate sau periclitate de incendiu, primul ajutor medical şi de a le transporta
până la punctele sanitare, în care sunt concentrate autosalvări cu personal medico-sanitar
specializat, chemat încă de la plecarea subunităţii la locul incendiului;

- în cazul când numărul victimelor este mai mare, să ceară sprijin, încă de pe timpul executării
recunoaşterii, grupele sanitare ale forţelor civile de apărare locală din obiectivele apropiate
magazinului incendiat, pe care să le folosească în acţiunile de salvare şi de acordare a primului
ajutor medical;

- să instaleze şi să folosească mijloacele speciale din dotare pentru evacuarea fumului şi a

gazelor toxice fierbinţi, în primul rând din casele scărilor folosite pentru evacuare, începând cu
caturile superioare, unde sunt concentrate cele mai mari cantităţi din aceste substanţe;

- tot pentru evacuarea fumului, folosindu-se utilajele specializate pentru demolări, din
dotarea autospecialei pentru evacuarea fumului gazelor şi pentru iluminat (perforatorul,
picamerul, aparatul de sudură), să ordone executarea unor deschideri în placa de beton a
acoperişului, care vor grăbi efectuarea schimbului de gaze în spaţiile de evacuare;

- să destine, dacă incendiul ameninţă căile de evacuare, ţevi „C”, cu ajutaje pulverizatoare, cu
misiunea de a precipita fumul, de a micşora temperatura ridicată a mediului ambiant şi a
împiedica cu orice preţ incendierea acestor căi.

În situaţia, mai gravă, când, independent de justeţea şi corectitudinea măsurilor luate, căile de
evacuare devin nefolosibile, comandantul intervenţiei trebuie să concentreze efortul întregului
efectiv chemat la locul incendiului pentru salvarea persoanelor, folosind toată gama de mijloace
şi procedee de salvare a celor rămaşi neevacuaţi sau blocaţi, cum sunt:
77
 - scările fixe de incendiu;

- autoscările cu ascensor rapid;

- scările de incendiu din dotarea subunităţii de pompieri;

- mijloacele specializate din dotare: coş de salvare, tub extensibil de salvare, pernă pneumatică
de salvare, cablu de salvare cu scripeţi.

Ordinea salvării trebuie să fie următoarea: răniţii, copiii, femeile şi bătrânii. Bărbaţii adulţi vor fi
evacuaţi ultimii, până atunci cerându-li-se concursul în acţiunea de ajutorare şi de transport a
celor ce urmează să fie evacuaţi.

Succesul operaţiunilor de salvare este asigurat de organizarea şi menţinerea legăturilor

radio cu şefii echipelor de la fiecare etaj, fapt ce va permite comandantului intervenţiei să
cunoască în orice moment situaţia şi să dirijeze efortul forţelor în zonele sau direcţiile cele mai
periclitate.

Este necesar ca această acţiune să se subordoneze unui singur om - comandantul intervenţiei,

care trebuie să manifeste maximum de intransigenţă şi să nu permită amestecul nici unei
persoane în conducerea operaţiunilor.

Pe măsura sosirii la locul incendiului a cadrelor din tura liberă, acestea vor fi numite în
funcţii de şefi de sectoare, pe etaje, cu misiunea de a conduce efectiv acţiunea echipelor
specializate de salvatori, pentru evacuarea oamenilor şi, ulterior, de a conduce acţiunea şefilor de
ţeava, pentru localizarea şi lichidarea incendiului şi evacuarea marilor valori materiale aflate în
pericol.

Aşa cum s-a amintit şi în alte capitole, problema stabilirii şi menţinerii ordinii în
exteriorul clădirii incendiate este deosebit de importantă.

De asemenea, comandantul intervenţiei va organiza punctul de întâmpinare a forţelor chemate în

sprijin, parcarea acestora şi dirijarea lor ulterioară, prin intermediul şefului punctului de
întâmpinare a forţelor, care trebuie să fie un ofiţer sau subofiţer de pompieri, dotat cu staţie de
radio.

Foarte importantă este şi cooperarea cu organele de ordine ale miliţiei şi, în cazuri deosebite, cu
subunităţile aparţinând Ministerului de Interne sau Ministerului Apărării Naţionale, cărora
trebuie să li se încredinţeze următoarele misiuni:

- dezafectarea căilor de acces, pentru deplasarea autosanitarelor şi maşinilor de incendiu;

- organizarea punctului medical de acordare a primului ajutor persoanelor salvate, a

platformei de parcare a maşinilor şi a ordinii de deplasare a acestora în sens unic;

78
 - îndepărtarea curioşilor, care împiedică acţiunea de salvare, realizarea dispozitivelor
premergătoare şi de luptă.

Concomitent cu executarea acţiunii de salvare a oamenilor, comandantul intervenţiei, pe baza

datelor obţinute prin recunoaştere, este obligat să realizeze dispozitive de luptă, în primul rând pe
direcţia hotărâtoare de acţiune, pentru asigurarea salvării şi evacuării oamenilor şi limitarea
incendiului în zona căilor de salvare şi a încăperilor cu mari valori.

O sarcină deosebită, din acest punct de vedere, este ca dispozitivele de luptă să nu încetinească
sau să împiedice ritmul operaţiunilor de evacuare, lucru ce se poate realiza prin:

- realizarea dispozitivelor de luptă pe căile de acces secundare;

- folosirea scărilor din dotare şi a ferestrelor pentru introducerea dispozitivelor pe

verticală, de-a lungul pereţilor, cu luarea unor măsuri severe de asigurarea acestora împotriva
producerii de accidente.

În cazul intervenţiei pe timp de noapte sau în zilele când în marile magazine de mărfuri nu se află
personal de deservire şi cumpărători, drept căi de acces pentru ajungerea, în timp scurt, la etajele
incendiate, în vederea executării recunoaşterii şi a realizării dispozitivelor premergătoare şi de
luptă, se vor folosi scările rulante, a căror oprire trebuie făcută numai după ce au fost transportate
la caturile superioare:

- accesoriile necesare stingerii;

- agregatele pentru evacuarea fumului şi pentru iluminat;

- motopompele uşoare;

- electrogeneratoarele sau hidrogeneratoarele pentru obţinerea spumei cu mare capacitate

de înfoiere;

- bidoanele de spumogen şi accesoriile pentru protecţia individuală a servanţilor.

Stingerea se organizează pe sectoare de intervenţie, de regulă, pe orizontală şi pe nivele. La

clădirile înalte, aceste sectoare se pot organiza şi pe verticală, în cazul când se dispune de
mijloace de acces prin exterior (căi de toate tipurile), la fiecare faţadă a construcţiei.

Sectoarele de intervenţie trebuie organizate astfel:

- un sector de intervenţie cu misiunea de localizarea şi lichidarea incendiului în încăperile

incendiate, evacuarea fumului şi a valorilor materiale de preţ ameninţate direct de incendiu sau
de efectele fumului şi apei;

79
 - un sector de intervenţie cu misiunea de supraveghere şi 1imitare a propagării
incendiului la caturile superioare, cu dispozitiv etajat, inclusiv la acoperiş, pentru împiedicarea
topirii şi scurgerii pe sol a bitumului din stratul de protecţie a plăcii de beton;

- un sector de intervenţie cu misiunea de supraveghere şi limitare a propagării incendiului

la etajele inferioare, prin intermediul golurilor scărilor rulante sau al altor instalaţii de legătură
între etaje, cum sunt: casele lifturilor de transport, de mărfuri ş.a. Acestui sector i se va încredinţa
şi misiunea de evacuarea apei ce se acumulează pe timpul ducerii acţiunilor de stingere la
caturile inferioare şi, în special, la subsoluri, în scopul protejării cabinelor instalaţiilor electrice
de iluminat, forţă, ventilaţie, cât şi a mărfurilor depozitate în aceste subsoluri;

- un sector de intervenţie pentru protecţia clădirilor vecine alipite magazinului incendiat sau
situate în apropierea acestuia, folosindu-se, de regulă, formaţiile civile de pompieri şi mijloacele
de stingere din dotarea lor.

În cazul când uşile de la intrările principale în magazin şi în încăperile pentru vânzare ori golurile
scărilor rulante şi intrările la caturile superioare sunt închise cu uşi grele sau gratii încuiate, până
când se vor practica deschideri în acestea, de către grupa specializată de pe autospeciala pentru
evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat, comandantul intervenţiei va hotărî în care zone se
vor executa deschideri în vitrine, pentru introducerea dispozitivelor de luptă, organizând,
totodată, paza acestora cu servanţi, până la sosirea organelor de miliţie.

Pentru intervenţia la caturile superioare, comandantul va hotărî în dreptul căror ferestre se vor
amplasa scările de incendiu şi prin care se vor introduce dispozitivele de evacuarea fumului, de
iluminat şi pentru stingerea incendiului.

În cazul când flăcările se propagă pe faţadele clădirii spre caturile superioare, prin ferestre, până
la realizarea dispozitivelor de luptă, comandantul intervenţiei va destina 1-2 autotunuri, care,
prin perdele realizate cu ajutorul ţevilor de apă, vor lichida flăcările la exterior şi chiar vor refula,
prin ferestre, apă direct în magazin, în zonele cu arderile cele mai intense.

În sectorul principal de lichidare a focarului, comandantul intervenţiei trebuie să acorde,

de la început, o atenţie deosebită protecţiei elementelor portante ale construcţiei, destinând în
mod special ţevi, care vor refula apa de sus în jos, pe întreaga suprafaţă a acestora.

Pentru limitarea propagării incendiului prin golurile scărilor rulante sau ale altor
instalaţii, spre caturile superioare, se vor destina ţevi cu misiunea de răcire a uşilor sau trapelor
acestor deschideri sau de protejare a golurilor, folosindu-se acţiunea jeturilor pulverizate.

În cazul golurilor neprotejate, în limita posibilităţilor, se vor confecţiona panouri de închidere,

care vor fi umectate permanent. Pentru prevenirea accidentelor, golurile respective vor fi
marcate, vizibil, cu steguleţe, proiectoare sau lămpi cu acumulatori, numindu-se câte un servant
cu misiunea de pază a acestora.

80
În încăperile incendiate, servanţii vor acţiona cu ţevi tip „C” cu ajutaje pulverizatoare,
amplasându-se la capătul rafturilor şi nu în intervalul dintre ele, în scopul evitării accidentelor
rezultate prin prăbuşirea acestora, în cazul pierderii capacităţii lor portante.

După stingerea incendiului la suprafaţa mărfurilor îmbalotate, acestea vor fi scoase în afara
încăperilor incendiate, cu ajutorul coşurilor, conteinerelor, cărucioarelor, electrocarelor, benzilor
rulante etc, pe platforme sau pe locuri amenajate în apropierea clădirii, unde, după desfacerea
baloturilor, se vor stinge eventualele focare pătrunse în masa mărfurilor respective, cu ajutorul
unor ţevi tip „C”, destinate special în acest scop.

Concomitent cu acţiunea de stingere, se execută şi evacuarea mărfurilor neincendiate, dar

periclitate de incendiu, folosindu-se pentru aceasta efectivele gărzilor patriotice sau ale altor
forţe din compunerea unităţilor şi formaţiunilor Ministerului de Interne sau Ministerului Apărării
Naţionale, sub îndrumarea personalului din conducerea obiectivului, care va stabili şi dirija
modul de transport şi de depozitare a mărfurilor, pentru a se evita degradarea lor.

Un rol deosebit în paza acestor bunuri îl au organele de miliţie şi membrii gărzilor patriotice, cu
care pompierii cooperează pe parcursul intervenţiei.

În cazul incendiilor izbucnite în raioanele de încălţăminte, confecţii şi ţesături sau de alte

substanţe care ard mocnit, se recomandă folosirea spumei uşoare cu coeficient mare de înfoiere,
refulată de electro-generatoarele sau hidrogeneratoarele din dotare.

Pentru protecţia mărfurilor aşezate pe rafturi şi ameninţate de incendiu, până la evacuarea

lor, acestea vor fi acoperite cu prelate, pentru a le proteja contra efectului apei folosite la stingere
şi a fumului.

Întrucât pe timpul dezvoltării incendiului se degajă mari cantităţi de gaze toxice, care pot afecta
starea sănătăţii personalului care acţionează la incendiu, dar şi crea pericolul explodării unor
bidoane cu vopsele, a unor butelii, flacoane cu sprayuri sau poate avea loc prăbuşirea
elementelor de construcţie, comandantul intervenţiei va lua măsuri speciale de protecţie a
militarilor prin:

- echiparea servanţilor şefi de ţeavă cu costume de protecţie anticalorică şi aparate

izolante;

- realizarea rezervei de aparate izolante, dar mai ales de butelii de oxigen şi cartuşe
filtrante şi absorbante;

- amplasarea servanţilor înapoia stâlpilor, a pereţilor sau a altor elemente de construcţie,

care să-i ferească de efectul exploziilor;

- rulajul servanţilor şefi de ţeavă care acţionează în zonele periculoase şi organizarea odihnei
acestora, scop în care va fi creată o rezervă de forţe şi mijloace;

81
- interzicerea amplasării, concentrării sau deplasării inutile a unui număr mare de servanţi în
zonele centrale ale încăperilor sau în cele cu pericol de explozie.

Pentru a se preveni propagarea incendiilor prin căldura radiată prin transportul de scântei
şi jeratic aprins spre construcţiile vecine şi combustibile, se vor realiza perdele de apă sau ziduri
de apă, în intervalele dintre clădiri, folosindu-se, în acest scop, ţevile de pe autotunurile de stins
incendii sau ţevile tip „B” din dotare.

De asemenea, pe direcţia de mişcare a curenţilor de aer, se vor instala echipe de vânători de

scântei, în punctele cele mai periculoase şi se vor destina maşini sau echipe de patrulare în zona
cu construcţii combustibile.

După lichidarea incendiului, comandantul intervenţiei va lăsa în obiectiv forţe şi mijloace, cu

misiunea de supraveghere şi prevenire a reizbucnirii incendiilor în zonele cu rafturi şi mărfuri
prăbuşite, cât şi de lichidare rapidă a focarelor nou apărute.

17. STINGEREA INCENDIILOR IN DEPOZITELE DE MĂRFURI CU

STELAJE ÎNALTE

Depozitele cu stelaje înalte sunt construcţii de mare înălţime, vaste şi moderne, care conţin
mărfuri de mare valoare tehnică, economică, etc.

Incendierea unor astfel de depozite poate avea consecinţe deosebit de grave atât din cauza
pierderilor imediate, cât şi a consecinţelor întârzierii aprovizionării şi producţiei obiectivelor pe
care acestea le deservesc.

1. Caracteristicile constructive ale depozitelor cu stelaje înalte

Prin depozit de mărfuri cu stelaje înalte se înţelege un depozit cu un singur etaj, a cărui înălţime
(azi atinge cca 40 m) depăşeşte cea a halelor de depozitare obişnuite (în ţara noastră cele cu
înălţimea de peste 4 m).

Depozitele de mărfuri cu stelaje înalte sunt clasificate astfel:

- după modul de depozitare a mărfurilor: depozite cu stive compacte (stive bloc, în care paletele
se aşază unele peste altele) şi depozite cu stelaje, care pot fi simple, duble sau multiple (stelajele
duble sau simple, separate prin culoare cu lăţimea de un metru, se consideră stelaje multiple);

- după modul de manipulare a mărfurilor: depozite cu electro (moto) stivuitoare (cu culoare cu
lăţimi de 2,20-2,40 m, în care se lucrează fie prin deservirea, laterală a stivei, fie prin pătrunderea
în interiorul acesteia), depozite cu pod rulant sau depozite cu translatoare (specifice depozitelor
cu stelaje simple şi duble);

82
- după alcătuirea stelajelor: stelaje cu poliţe pline sau din dulapi cu spaţii de 1-2 cm; stelaje fără
poliţe formate numai din cadre de susţinere, la care diferitele unităţi de depozitare (palete,
conteinere) se aşază pe grinzi montate de-a lungul stelajelor, înlocuind poliţele; stelaje din
diafragme sau prefabricate din beton armat, la care celulele de depozitare sunt separate între ele
prin pereţi.

Stelajele din depozite, în principiu, sunt confecţionate din oţel, au dimensiuni variate şi sunt
aranjate în diferite sisteme, fără a avea o protecţie specială a elementelor de construcţie.

Stelajele adaptate la aşezarea şi golirea automată a mărfurilor, cu ajutorul unei instalaţii automate
de încărcare, sunt prevăzute cu şine pentru transportarea paletelor sau conteinerelor.

Dacă înălţimea de stivuire a mărfurilor în aceste depozite depăşeşte 4,5 m sau în interiorul lor au
fost montate numai sprinklere de tavan, atunci stâlpii portanţi ai clădirii, existenţi între stelaje,
sau elementele verticale care alcătuiesc construcţia portantă a clădirii vor fi protejate prin
realizarea unei căptuşeli cu rezistenţă la foc de o oră sau prin montarea sprinklerelor pe pereţii
laterali, la înălţimea de 4,5 m, care să dirijeze jetul de apă pe stâlpi.

În cazul înălţimii de stivuire de 4,5-6 m, protecţia împotriva incendiului se face prin asigurarea
unei suprafeţe minime de pulverizare de 180 m2, cu ajutorul sprinklerelor de tavan, temperatura
de funcţionare fiind de 74°C sau de 141°C, iar intensitatea de stropire de 14-26 l/sec/m 2, în
funcţie de lăţimea culoarelor şi de clasa de pericol a mărfurilor depozitate.

Depozitele cu stelaje înalte sunt caracterizate printr-un număr mare de instalaţii şi prin căi de
trecere înguste între stelaje, care blochează accesul în interior, îngreuând pătrunderea
pompierilor.

Introducerea şi scoaterea din depozit a mărfurilor paletizate sau conteinerizate se face exclusiv
cu ajutorul unor benzi rulante, de diferite tipuri de construcţie, ale căror goluri sunt greu de
închis. La fel de dificilă se prezintă şi obturarea certă a străpungerilor pentru cabluri, ţinându-se
cont de cantităţile mari de cabluri de energie şi de comandă care sunt introduse în depozitele cu
stelaje înalte.

Pentru evacuarea eficientă a fumului şi gazelor fierbinţi produse de un eventual incendiu,

depozitele cu stelaje înalte au prevăzute, în acoperişuri, trape pentru evacuarea fumului, a căror
suprafaţă eficace de evacuare reprezintă aproximativ 3% din suprafaţa de bază a depozitului.

După natura mărfurilor şi ambalajelor şi după comportarea lor la foc, materialele din aceste
depozite se clasifică după cum urmează:

- clasa I - cuprinde mărfurile care, în majoritatea lor, ard greu şi sunt păstrate pe palete de lemn,
în cutii de carton ondulat sau alte ambalaje obişnuite (mobilă metalică cu mici piese din material
sintetic, utilaj electric în ambalaj metalic, vase de bucătărie, baterii uscate, cutii goale de tablă,
maşini de spălat, maşini de uscat, butelii de sticlă goale sau cu conţinut neinflamabil, oglinzi,
produse alimentare şi băuturi cu conţinut de 20% alcool, în ambalaje incombustibile, ciment în
saci, plăci de ghips etc.);
83
 - clasa a II-a - cuprinde mărfurile menţionate mai sus, păstrate în lăzi de lemn, ajurate
sau pline, precum şi în cutii de carton cu mai multe straturi, pe palete din lemn;

- clasa a IlI-a - cuprinde lemn, hârtie, ţesături naturale, păstrate pe palete din lemn.
Produsele respective pot conţine o cantitate neînsemnată de material sintetic. Din această clasă
fac parte: cărţile, revistele, materialele de scris, conteinerele de hârtie sau de plastic, pentru
articole alimentare, încălţămintea de piele, genţile, mănuşile, produsele din lemn, tâmplăria de
construcţii, mobila simplă şi mobila tapiţată din materiale naturale, fibrele naturale, ţesăturile,
îmbrăcămintea, produsele din tutun în ambalaj de carton, produse alimentare greu combustibile
etc.;

- clasa a IV-a - cuprinde mărfurile menţionate în clasele I, II şi III, care cuprind părţi din
materiale plastice, în ambalaje de carton sau sintetice, pe palete din lemn (maşini şi instalaţii
mici cu piese din material plastic - maşini de scris, aparate de filmat, aparate de fotografiat,
telefoane - utilaj menajer, ţesături şi îmbrăcăminte din materiale plastice, cu excepţia fibrelor de
vâscoză), mobilă cu tapiţerie din materiale sintetice, plăci de p.v.c etc.

2. Caracteristicile incendiilor izbucnite în depozitele de mărfuri cu stelaje înalte

Incendiul izbucnit la un depozit cu stelaje înalte poate fi provocat de:

- avarii la instalaţiile electrice de iluminat şi de forţă, la maşini şi la instalaţiile de încălzire sau

de climatizare;

- reacţii exoterme dintre diferite mărfuri;

- autoaprinderea unor substanţe;

- fumatul, folosirea focului deschis şi nesupravegheat;

- sudură etc.

Pericolul de incendiu în depozitele cu stelaje înalte este incomparabil mai mare decât în
construcţiile cu depozite tradiţionale.

Propagarea incendiului în asemenea depozite este favorizată de:

- depozitarea afânată a mărfurilor pe stelaje, oxigenul şi aerul necesar arderii putând pătrunde la
materialul combustibil cu mai mare uşurinţă decât în cazul unei depozitări în bloc;

- distanţa mică dintre diferite palete (stelaje), care înlesneşte propagarea incendiului în plan
orizontal şi vertical;

- spaţiile intermediare dintre mărfuri, care formează adevă coşuri prin care focul se poate
propaga în plan vertical, cu o viteză de 10-40 m/min.;

84
- coridoarele înguste, care înlesnesc propagarea incendiului la stelajele vecine, la fel ca şi căderea
materialului aprins de la înălţime, scânteile zburătoare şi căldura radiată;

- în afara materialelor depozitate şi expuse pericolului, de distrugere, datorită efectului focului,

fumului şi apei, însăşi construcţia depozitului este periclitată de incendiu, întrucât apar deformări
ale cadrelor şi aparatelor de manipulare şi chiar pericolul prăbuşirii întregului eşafodaj al
stelajelor, din cauza pierderii capacităţii lor porte urmată de deteriorarea mărfurilor şi creşterea
intensităţii arderii.

În caz de incendiu la depozitele cu stelaje înalte, există un mare pericol de inundare cu fum, ca
rezultat al arderii substanţelor combustibile, care are ca efect:

- intoxicarea sau asfixierea personalului de deservire a depozitului sau a servanţilor neprotejaţi

cu mijloacele de protecţie individuală;

- periclitarea mărfurilor care nu au fost expuse direct acţiunii focului (alimentele, textilele
etc.);

- îngreunarea desfăşurării acţiunii de stingere şi de evacuare a bunurilor ameninţate;

- apariţia fenomenului de coroziune a suprafeţelor metalice neprotejate, datorită vaporilor şi

gazelor rezultate din descompunerea termică a p.v.c-ului şi, în general, a substanţelor halogenate.

- în afara sarcinii termice a depozitului, rezultată din combustibilitatea materialelor folosite la

construcţie şi a celor din compunerea instalaţiilor tehnice, un rol decisiv în dezvoltarea arderii în
depozitele cu stelaje înalte îl au combustibilitatea încărcăturii (a mărfurilor depozitate), inclusiv a
ambalajelor, şi viteza de ardere a acestora.

Ca spaţiu de ardere, depozitul cu stelaje înalte este caracterizat prin dimensiuni reduse în
plan orizontal, în comparaţie cu planul vertical, din care cauză, în afara concentraţiei de oxigen, a
schimbului de aer şi de produse de ardere - fenomene specifice circulaţiei gazelor într-un spaţiu
redus (efectul de coş), apar şi alte aspecte ale procesului de ardere, cum sunt: influenţa
temperaturii şi schimbul foarte rapid de energie termică cu alte sisteme învecinate, care provoacă
creşterea spontană a vitezei de ardere în fiecare focar de incendiu.

De aceea, un incendiu la un depozit cu stelaje înalte se propagă foarte rapid atât pe verticală cât
şi pe orizontală şi ia proporţii care nu mai pot fi controlate.

Procesul de evoluţie a incendiului în depozitele cu stelaje înalte are particularităţi esenţiale, care
îl deosebesc de incendiile izbucnite în depozitele clasice.

Depozitarea la înălţimi mari a materialelor, uneori pe suporţi de lemn, precum şi faptul că

acestea sunt păstrate în ambalaje combustibile şi în unsoare de conservare, determină formarea,
în timpul incendiului, a unor fluxuri puternice de convecţie ale produselor de ardere fierbinţi,
care facilitează viteza de propagare a incendiului pe verticală.

85
Procesul de ardere a lăzilor de lemn, a cutiilor de carton şi a altor materiale pe bază de celuloză,
la care viteza de propagare, chiar în perioada iniţială, este de 8-10 m/min., se desăvârşeşte astfel:

- vaporii combustibili ce se eliberează (hidrocarburi, chetoni, alchizi, rezultaţi din procesul de

dezagregare a materiei) ard însoţiţi de flăcări;

- suprafeţele supuse arderii se carbonizează, apoi încep să ardă cu jeratic, fapt ce furnizează
energie termică considerabil superioară flăcărilor;

- viteza arderii şi energia termică ce se degajă cresc proporţional cu cantitatea de aer proaspăt
care vine în contact cu suprafaţa carbonizată;

- în cazul depozitelor cu stelaje înalte, chiar dacă uşile sunt închise, abundenţa de aer este atât de
mare încât vehemenţa arderii în faza preliminară este foarte puţin influenţată de aerisire;

- după izbucnirea incendiului, flăcările se ridică cu mare viteză pe scheletul de susţinere a

rafturilor, la suprafaţa ambalajului combustibil al mărfurilor depozitate, astfel că, la numai 1,5-2
min. de la izbucnirea incendiului, în partea inferioară a stelajului se formează un focar de ardere
cu înălţimea egală cu acesta, care cuprinde toate ambalajele şi mărfurile păstrate pe poliţele
stelajului sau pe palete;

- efectul accelerării vitezei de propagare a arderii se explică prin încălzirea prealabilă a

suprafeţei combustibile depozitate, de către gazele fierbinţi care se ridică înspre partea superioară
a construcţiei;

- viteza mare de propagare a incendiului influenţează direct şi creşterea vitezei căldurii degajate
de aceeaşi cantitate de substanţe combustibile supuse arderii, astfel: la înălţimea stelajului de 2-5
m, viteza de propagare a incendiului creşte de 9 ori, determinând, în acelaşi timp, creşterea
cantităţii de căldură de la 12000 kcal/min. la 110000 kcal/min.;

- gazele fierbinţi acumulate în partea superioară a depozitului se propagă lateral, incendiind, la

nivelul ultimului raft, toate materialele combustibile existente. Incendiul se propagă pe orizontală
şi prin intermediul culoarelor înguste dintre stelaje (0,7-1 m), precum şi prin căderea pe aceste
culoare a elementelor arzânde ale ambalajelor şi mărfurilor, blocând în acelaşi timp căile de
acces, fapt ce va îngreuna substanţial acţiunea de protejare cu prelate a stelajelor vecine,
evacuarea mărfurilor periclitate de incendiu şi intervenţia pentru stingere în zonele cu focare de
ardere;

- datorită temperaturilor ridicate - în jur de 870-900°C - scheletul de susţinere îşi pierde

capacitatea portantă, are loc flambarea sau prăbuşirea acestuia, odată cu mărfurile depozitate,
fapt ce va amplifica intensitatea arderii şi va îngreuna şi mai mult intervenţia pentru stingere.

Când incendiul atinge anumite proporţii, propagarea lui este favorizată şi de următoarele condiţii
de depozitare:

86
- în cazul depozitării în vrac, pe poliţe sau palete, oxigenul are acces mai uşor la materiale decât
în cazul stivuirii compacte, arderea fiind mai intensă şi propagarea incendiului mai rapidă;

- distanţa mică dintre palete şi între mărfurile combustibile facilitează propagarea incendiului pe
orizontală;

- spaţiile dintre palete se transformă în coşuri tipice de propagarea incendiului pe verticală, efect
deosebit de mare în cazul rafturilor cu materiale cu combustie lentă, care favorizează funcţionai
coşurilor timp îndelungat. După încălzirea acestora, viteza de propagare a incendiului este de 10-
40 m/min., iar viteza de ardere a lemnului obişnuit, exprimată în kcal/m 2 sau în kg/min, creşte
proporţional cu înălţimea raftului.

3. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

a). Recunoaşterea

În cooperare cu personalul tehnic şi de deservire a depozitului cu stelaje înalte, pe timpul

recunoaşterii, comandantul intervenţiei va stabili:

- existenţa persoanelor rămase în depozit şi aflate în pericol, numărul şi starea lor, căile şi
metodele de salvare a acestora;

- natura, cantitatea şi clasa de pericol ale mărfurilor depozitate;

- tipul stelajelor şi materialul din care acestea sunt confecţionate;

- modul de depozitare a mărfurilor în sectorul incendiat (pe poliţe sau în conteinere) şi

materialele din care sunt confecţionate abma lajele, paletele şi conteinerele;

- efectul incendiului asupra stelajelor, starea acestora şi eficacitatea instalaţiei speciale de

stingere tip sprinkler pentru protecţia elementelor de construcţie ale depozitului şi ale stelajelor;

- efectul substanţelor stingătoare ce vor fi folosite pentru stingere asupra mărfurilor depozitate şi
pericolul activării unor reacţii exoterme sau al facilitării formării amestecurilor explozive;

- gradul de inundare cu fum, starea trapelor, dacă acestea au fost acţionate sau nu, necesitatea
practicării de deschideri în acoperiş sau a folosirii mijloacelor specializate din dotarea
autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat;

- numărul şi starea agregatelor de transport şi de ridicare a mărfurilor (moto sau

electrostivuitoare, translatoare, cărucioare, benzi transportoare etc.) şi posibilitatea folosirii lor
pentru evacuarea paletelor sau conteinerelor din sectoarele periclitate de incendiu;

- numărul culoarelor longitudinale şi transversale din depozit şi gradul de blocare a acestora cu

agregatele de transport şi ridicare în stare de nefuncţionare, din cauza deconectării şi scoaterii de
sub tensiune a instalaţiilor electrice de forţă şi iluminat; necesitatea şi posibilitatea evacuării lor
87
din zonă, pentru a crea condiţii favorabile de acces servanţilor şi agregatelor necesare evacuării
mărfurilor şi stingerii incendiului;

- personalul muncitor şi agregatele în funcţiune ce pot fi folosite pentru evacuarea mărfurilor,

precum şi existenţa unor zone libere, în care să fie depozitate paletele sau conteinerele
neincendiate;

- platforma pe care vor fi depozitate paletele şi conteinerele incendiate, în vederea salvării

mărfurilor afectate şi a stingerii micilor focare pătrunse în masa acestora.

b). Substanţe stingătoare

În alegerea substanţelor stingătoare, comandantul intervenţiei va ţine cont de natura şi clasa de

pericol a mărfurilor depozitate în tronsonul incendiat şi ale celor aflate în pericol.

Pentru stingere, se recomandă folosirea apei refulată cu ţevi tip „C” şi ajutaje pulverizatoare sau
spuma cu coeficient mare de înfoiere.

Pulberea stingătoare tip „Florex” se va folosi, în special, în cazul incendiului la lichide

combustibile păstrate în ambalaje.

c). Stingerea

A stăpâni un incendiu într-un depozit cu stelaje înalte este o problemă foarte dificilă, din cauza
propagării accelerate a incendiului pe verticală, în spaţiile puternic ventilate ale depozitelor
paletizate.

Datorită spaţiului îngust al intervalelor dintre stelaje, accesul liber la acestea, în caz de incendiu,
este mult îngreunat, la aceasta contribuind şi pericolul pierderii capacităţii portante a stelajelor
metalice, urmată de prăbuşirea mărfurilor, blocarea culoarelor şi creşterea intensităţii arderii. De
aceea, succesul în acţiunea de stingere a incendiilor la depozitele cu stelaje înalte va depinde de:

- păstrarea în perfectă stare de funcţionare a detectoarelor de toate tipurile, instalate în cât mai
multe planuri, unul deasupra celuilalt, pentru a detecta cu certitudine fumul şi căldura, încă din
prima fază a incendiului, precum şi asigurarea funcţionării perfecte a instalaţiei sprinkler;

- asigurarea continuităţii acţiunii capetelor sprinkler până la lichidarea completă a incendiului,

chiar dacă acest lucru se va produce după trecerea timpului de o oră şi jumătate şi după epuizarea
rezervei de apă a acestora, în care scop vor fi destinate, special, maşini de 1uptă cu capacitate
mare, care să pompeze apa în instalaţii sau să mări debitul capetelor sprinkler intrate în
funcţiune;

88
- întocmirea, cunoaşterea şi aplicarea unui plan unic de intervenţie viabil, în care forţele şi
mijloacele să fie folosite în raport de posibilităţile reale de acces la locul incendiului şi de
eventualele implicaţii generate de dimensiunile reduse ale culoarelor, de blocarea acestora cu
maşinile şi instalaţiile de transport al paletelor şi conteinerelor sau cu mărfurile prăbuşite.
Totodată, planul trebuie să prevadă concentrarea rapidă şi intrarea în acţiune a forţelor în timp
util, ştiindu-se că timpul de 5-8 min, calculat pentru concentrarea la locul incendiului, depăşeşte
cu mult durata admisă pentru evoluţia liberă a incendiului.

Stingerea se organizează pe două sectoare de intervenţie:

- un sector de intervenţie cu misiunea de localizare şi lichidare a incendiului în depozit şi

evacuarea valorilor materiale depozitate;

- un sector de intervenţie pentru desfacerea conteinerelor sau paletelor evacuate şi stingerea

eventualelor focare pătrunse în int rul acestora.

Dispozitivul pentru stingere se va realiza pe culoarele secundare, lăsându-se culoarele principale

libere, pentru introducerea electro sau motostivuitoarelor ce vor evacua paletele şi conteinerele
cu mărfuri ameninţate de incendiu.

Servanţii trebuie echipaţi cu costume de protecţie anticalorică şi aparate izolante, ştiindu-se că

depozitele de mărfuri cu stelaje înalte nu suînt prevăzute cu instalaţii de ventilaţie, ci numai cu
trape de evacuarea fumului şi gazelor fierbinţi, care trebuie acţionate după realizarea
dispozitivului de intervenţie. Ei vor acţiona cu ţevi tip „C” cu ajutaje pulverizatoare, la capetele
stivelor şi nu în interiorul culoarelor, pentru a evita accidentarea lor, în cazul pierderii capacităţii
portante a stelajelor şi prăbuşirea acestora.

Pentru acţiunea la înălţime, vor fi folosite scările baston sau culisabile, instalate în interior, pe
stelajele neafectate de incendiu, bine ancorate. Servanţii se vor asigura cu cirligele de siguranţă
de treptele scărilor, de unde, cu ajutajele pulverizatoare, vor acţiona de sus în protejând în primul
rând elementele portante ale construcţiei şi stelajele şi apoi paletele sau conteinerele cu mărfuri
incendiate.

Pentru pătrunderea în depozitul incendiat folosind agregatele speciale de pe autospeciala pentru

evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat (picamer, perforator, aparat de sudură etc),
comandantul intervenţiei va ordona practicarea unor deschideri în pereţii depozitului sau
desfacerea panourilor ce acoperă intrările în tunelurile special amenajate în pereţii construcţiilor,
prin care va introduce dispozitivele de luptă.

Întrucât culoarele foarte înguste împiedică accesul servanţilor în depozit şi evacuarea

materialelor, comandantului intervenţiei îi revine importanta sarcină de a lichida incendiul în
tronsonul în care a izbucnit. De aceea, întreaga acţiune trebuie subordonată acestui deziderat,
majoritatea forţelor şi mijloacelor trebuind dirijate pentru lichidarea incendiului în limitele
găsite.

89
În cooperare cu organele de miliţie şi subunităţile de gărzi patriotice, comandantul intervenţiei va
organiza evacuarea şi depozitarea corespunzătoare a mărfurilor periclitate de incendiu, pentru a
le feri de efectul focului, fumului şi apei, precum şi paza acestora.

Pătrunzând în focar, servanţii vor lichida incendiul la exteriorul paletelor sau conteinerelor, după
care, folosind mijloacele mecanizate din dotarea depozitului, le vor scoate de pe rafturi şi le vor
transporta pe platforma de depozitare, unde se va acţiona pentru stingerea focului pătruns în
interiorul mărfurilor.

În cazul inundării masive cu fum, pentru evacuarea rapidă a acestuia şi dirijarea incendiului pe o
anumită direcţie, se vor executa deschideri în planşeul acoperişului, în zona incendiată, care vor
fi folosite şi pentru acţiunea directă asupra incendiului, cu jeturi pulverizate de sus în jos.

Crearea condiţiilor optime de lucru pentru servanţi (reducerea cantităţii de fum şi căldură)
trebuie să constituie grija permanentă a comandantului intervenţiei. în acest scop, el va folosi
electroexhaustoarele şi electroventilatoarele din dotarea autospecialei pentru evacuarea fumului,
gazelor şi pentru iluminat, va asigura cu regularitate rulajul, odihna, ajutorul medical şi hrănirea
servanţilor care lucrează în condiţii foarte grele.

Indiferent de condiţiile în care se acţionează, concomitent cu activitatea de stingere, comandantul

intervenţiei va organiza şi evacuarea paletelor sau conteinerelor din sectoarele vecine ameninţate
de incendiu, folosind auto sau electrostivuitoarele şi translatoarele din dotarea obiectivului.
Organizarea circuitului de evacuare cu aceste agregate trebuie încredinţată dispecerului sau
mecanicului şef al obiectivului, care este specializat în conducerea acestor activităţi.

După lichidarea incendiului, comandantul intervenţiei este obligat să continue acţiunea de

scoatere din zona cuprinsă de incendiu a paletelor sau conteinerelor afectate şi, pe platforme
special amenajate, să execute desfacerea mărfurilor şi lichidarea focarelor mici, pătrunse în masa
materialelor.

Dacă la subsoluri sau la nivelul parterului s-au acumulat mari cantităţi de apă, vor fi folosite
ejectoarele pentru ape mici în operaţiunea de îndepărtare a acesteia.

Pentru prevenirea izbucnirii unor noi incendii, pe timpul activităţii de repunere în funcţiune a
instalaţiilor afectate, proces în care vor fi folosite şi aparatele de sudură, comandantul
intervenţiei va desemna efectivele şi tehnica de luptă a formaţiei civile de pompieri din obiectiv
să supravegheze lucrările. Numai cu caracter de excepţie, el va lăsa, în acest scop, şi forţe din
dotarea subunităţii.

18. STINGEREA INCENDIILOR LA GARAJE Şl LA AUTOVEHICULE

Dezvoltarea extraordinar de rapidă a construcţiilor de autovehicule de călători şi mărfuri, în

patria noastră, a atras după sine şi construirea a numeroase obiective destinate parcării,
întreţinerii şi reparării acestora, de tipul garajelor.
90
Garajele sunt spaţii ale construcţiilor, destinate adăpostirii autovehiculelor, întreţinerii şi reparării
acestora. Ele sunt amenajate cu sisteme de încălzire, ventilaţie, alimentare cu apă şi energie
electrică.

În afara spaţiilor de garare, încăperile destinate garajelor mai dispun de secţii pentru deservirea şi
întreţinerea tehnică, cât şi pentru repararea autovehiculelor (cu ateliere de sudură, forje,
tâmplărie, vopsitorie, electricitate, staţii de încărcare a acumulatorilor etc).

1. Caracteristicile incendiilor izbucnite în garaje şi la autovehicule

Cauzele posibile care pot duce la izbucnirea unor incendii în garaje sunt foarte numeroase şi
variate, fiind specifice acestei categorii de obiective.

Pericolele de incendiu sunt, în cea mai mare măsură legate de prezenţa şi mânuirea
combustibilului lichid din rezervoarele automobilelor şi din cuvele de degresare, lichide care prin
evaporare formează, împreună cu aerul, amestecuri explozive în limitele:

- inferioară 41 g/m3 ;

- superioară 317 g/m3

şi care, în prezenţa scânteilor de orice natură sau a altor surse de foc deschis, pot să se aprindă
sau să explodeze.

La autovehicule, cele mai frecvente cauze ale izbucnirii incendiilor sunt:

- accidentele de circulaţie, urmate de scurgerea benzinei şi aprinderea acesteia de la scânteile

demarorului sau de la alte surse;

- defecţiunile tehnice cum sunt deteriorările izolaţiilor instalaţiei electrice şi producerea

scurtcircuitelor;

- nerespectarea regulilor generale de prevenire şi stingere a incendiilor pe timpul exploatării

autovehiculelor;

- defecţiuni ale sistemului de alimentare cu combustibil.

În garaje pot izbucni incendii:

a). la autovehiculele garate (de la instalaţia electrică a acestora sau de la carburanţi - benzina şi
motorina din rezervoare, lichidele combustibile din cuvele de spălare şi degresare);

b). la garajul propriu-zis (incendierea combustibililor şi uleiuri revărsate pe sol, acumulate în

şanţurile de canalizare şi în gropile de întreţinere sau a celor din cuvele de spălare şi degresare,
autoaprinderea cârpelor îmbibate cu ulei, precum şi incendierea autovehicule garate, cu
posibilităţi de propagare la elementele combustibile ale acoperişului şi la secţiile vecine;
91
c). la elementele de construcţie ale garajelor, cu posibilităţi de propagare a incendiilor la
autovehicule, ca urmare a căderii jeraticului sau prăbuşirii acoperişurilor peste acestea;

d). în atelierele de întreţinere şi reparaţii ale autovehiculelor a aferente garajului, datorită folosirii
focului deschis în prezenţa substanţelor combustibile, în secţiile de spălare şi degresare sau în
atelierele de sudură, forje, electricitate, tâmplărie, vopsitorie etc.;

e). în depozitele de piese de schimb, de carburanţi şi lubrifianţi.

La autovehicule, pericolul de incendiu este determinat de combustibilul cu care acestea

funcţionează, tapiţeria şi îmbrăcămintea interioară, cablurile electrice, vopseaua, cauciucurile şi
celelalte materiale combustibile ce se găsesc pe autovehicule sau se transportă de către ele.

De asemenea, pericolul de incendiu la acestea mai este determinat de cantităţile suplimentare de

benzină transportată în bidoane şi canistre, de prezenţa remorcilor de transport al buteliilor de
aragaz încărcate cu propan, care pot exploda datorită neetanşeităţilor.

În garaje, pericolul de incendiu este generat, în primul rând, de existenţa unui număr mare de
autovehicule, garate pe suprafeţe mici, a carburanţilor din rezervoare, a vaporilor de benzină.

În sectorul de întreţinere pericolul de incendiu este generat şi de prezenţa cârpelor îmbibate în

ulei şi a carburanţilor şi lubrifianţilor revărsaţi.

La propagarea incendiului la garaje mai contribuie şi lipsa compartimentărilor, precum şi

existenţa acoperişurilor combustibile.

În caz de incendiu la autovehiculele aflate în garaje, de cele mai multe ori se produce explozia
rezervoarelor cu benzină, fapt ce contribuie la revărsarea lichidelor pe pardoselile garajelor şi
propagarea incendiului la autovehiculele vecine, la încăperile auxiliare, în gropile de întreţinere
şi gurile de canalizare.

Prin arderea benzinei, uleiului, cauciucurilor etc., se dezvoltă temperaturi ridicate. Totodată,
volumul mare al garajului, înălţimea acestuia, existenţa multor deschideri favorizează crearea
curenţilor de convecţie în spaţiul incendiat, care vor accelera schimbul de gaze şi vor favoriza
propagarea incendiului la elementele combustibile ale acoperişului, producând deformarea
elementelor metalice de susţinere ale acestuia şi prăbuşirea lor.

Existenţa în ateliere a buteliilor de oxigen şi butoaielor de carbid necesare sudurilor, prezintă un

mare pericol, în caz de explozie, atât pentru viaţa servanţilor cât şi pentru construcţiile
incendiate, pe care le distrug, amplificând şi mai mult intensitatea arderii.

Degajarea unor temperaturi ridicate şi a fumului în cantităţi mari, împiedică desfăşurarea rapidă a
recunoaşterii, realizarea dispozitivului de luptă şi începerea operaţiunii de evacuare a
autovehiculelor neincendiate.

92
La propagarea incendiului şi îngreunarea acţiunilor de evacuare mai contribuie şi existenţa
autovehiculelor demontate pentru reparaţii, unele cu motoarele scoase, altele fără roţi.

În garaje, pe timpul intervenţiei pentru stingerea incendiilor, apare frecvent pericolul de

intoxicare şi explozie.

Riscul de intoxicare în atelierele de reparare a autovehiculelor este datorat, în primul rând,

gazelor de eşapament. De asemenea, mulţi dintre detergenţii folosiţi pentru curăţirea motoarelor
şi şasiurilor sunt extrem de nocivi: tricloretilena, percloretilena şi mai ales tetraclorura de carbon.

Riscul exploziei, în atelierele de reparaţii şi în garaje, derivă din posibilitatea formării unor
amestecuri de gaze şi vapori de benzină.

Consecinţe dezastruoase pot avea exploziile de amestecuri aer-vapori de benzină, formate în

recipienţi. Aceştia, sub enorma presiune a exploziei, pot să se deformeze sau să se rupă.
Amestecuri de aer şi vapori explozivi de benzină se formează ori de câte ori într-un metru cub de
aer sunt prezente de la 60 g la 250 g benzină sub formă de vapori.

Comportarea vaporilor de benzină în aer

Benzina auto este un amestec de hidrocarburi cu puncte diferite de aprindere (-30 la + 200°C).

Vaporii de benzină sunt de trei-paitru ori mai grei decât aerul, la temperatura de .....

19. STINGEREA INCENDIILOR ÎN GARAJELE SUBTERANE

Odată cu creşterea numărului de locuri de parcare subterane, se diversifică şi problematica

protecţiei contra incendiilor a acestui tip de construcţii.

1. Caracteristicile incendiilor izbucnite în garajele subterane

Deşi, aparent, cantitatea de combustibil (benzine, motorine) existentă în garajele

subterane este importantă, sarcina termică a acestora abia atinge 17 kg/m2, deoarece accesele şi
distanţele dintre maşini însumează un spaţiu foarte mare. Chiar şi în situaţiile când caroseriile
autovehiculelor sînt din materiale plastice, sarcina termică a garajelor subterane nu va depăşi 30
kg/m2. Aceasta în vreme ce la magaziile de mărfuri, de pildă, sarcina termică este de peste 100
kg/m2. Totuşi, sarcina termică a garajelor subterane prezintă un pericol de incendiu considerabil.

Întrucât carburanţii şi lubrifianţii sunt păstraţi în rezervoare, există pericolul izbucnirii de

incendii la carburatoarele motoarelor sau al aprinderii benzinei revărsate.

Pe timpul incendiului, în garajele subterane se dezvoltă temperaturi de peste 800°C. Piesele şi

materialele combustibile ale autovehiculelor degajă, prin ardere, fum în cantităţi mari, oare,
împreună cu gazele fierbinţi, inundă întregul spaţiu al garajului, reducând vizibilitatea şi
îngreunînd operaţiunea de evaouare a autovehiculelor.

93
Numărul redus de căi de acces, folosite, de regulă, pentru evacuare, împiedică accesul rapid al
pompierilor la locul incendiului. De asemenea, accesul pompierilor în garajele subterane este
îngreunat de acumularea unor mari cantităţi de fum şi gaze fierbinţi.

Realizarea dispozitivelor premergătoare de luptă, în acest caz, va fi efectuată în sensul circuitului

din garaj, principala măsură pe care trebuie să o ia comandantul intervenţiei constând în
organizarea evacuării rapide a autovehiculelor din imediata apropiere a locului incendiului şi,
ulterior, trecerea la lichidarea incendiului la autovehiculul sau autovehiculele incendiate.

Mai mult ca în garajele clasice, în garajele subterane, comandantul intervenţiei este obligat să
ordone măsuri severe pentru asigurarea securităţii servanţilor pe timpul lucrului la incendii,
concretizate în:

- limitarea la maximum a numărului de persoane ce acţionează în garaje;

- echiparea servanţilor cu costume de protecţie antioalorică şi aparate izolante;

- lucrul pe echipe, pentru întrajutorare şi evitarea rătăcirilor şi accidentărilor;

- iluminatul intrărilor şi locurilor de intervenţie;

- evacuarea fumului şi gazelor fierbinţi, folosindu-se sistemele de ventilaţie ale obiectivului şi

accesoriile specializate din dotarea autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru
iluminat;

- rulajul servanţilor oare acţionează în condiţii grele şi organizarea odihnei, hrănirii, schimbării
echipamentului şi acordării primului ajutor medical acestora, în încăperi lipsite de gaze nocive.

În organizarea şi desfăşurarea acţiunii de stingere a incendiilor în asemenea obiective, se vor

respecta principiile analizate la subcapitolul „Stingerea incendiilor în garaje” şi, în raport de
situaţia concretă din garajul subteran, se vor folosi metodele şi procedeele analizate acolo.

20. STINGEREA INCENDIILOR LA MIJLOACELE AUTO CARE

TRANSPORTĂ SUBSTANŢE PERICULOASE PE CĂILE RUTIERE

Rezultat al politicii partidului şi statului nostru de dezvoltare armonioasă a tuturor zonelor ţării,
pe teritoriul patriei noastre au apărut numeroase obiective industriale petroliere, chimice şi
petrochimice, care impun transferul masiv al materiilor prime (petrolul), al produselor de bază
pentru industriile chimice (clor, sulf etc.), al monomerilor şi al reactivilor necesari multiplelor
sinteze organice. De asemenea, dispunerea pe întregul teritoriu al ţării a unor puncte de
realimentare cu carburanţi, unele situate în interiorul oraşelor, altele la distanţe mari de calea
ferată, precum şi necesitatea transportului rapid şi în cantităţi mici a unor substanţe extrem de
valoroase, au impus organizarea transportului (rutier cu ajutorul camioanelor cisternă, al
semiremorcilor cisternă sau al altor autocamioane clasice sau specializate.
94
1. Substanţe periculoase transportate pe căile rutiere

Cu mijloacele auto se transportă pe căile rutiere substanţe periculoase, cum sunt:

- hidrocarburi lichide;

- gaze lichefiate din cele trei categorii: hidrocarburi gazoase, gaze chimice, fluide
criogenice (substanţe solide topite, diverse produse şi substanţe chimice);

- substanţe radioactive.

Mijloacele care transportă hidrocarburi lichide, prin tonajul lor, sunt cele mai numeroase.
Riscurile acestor transporturi sînt bine cunoscute şi merg de la incendiu până la explozii.

Atât hidrocarburile lichefiate (butanul, propanul, propilena etc), cât şi gazele chimice (clorul,
amoniacul etc), prezintă cele mai mari pericole de explozie şi incendiu, pentru că se lichefiază la
temperaturi şi presiuni obişnuite.

Scăparea gazelor chimice ridică probleme deosebite din punct de vedere al intervenţiei, întrucât
clorul atacă căile respiratorii şi provoacă asfixierea organismului. Pe de altă parte, aceste gaze
devin corozive în contact cu umiditatea din aer, masa toxică ce ia naştere în aceste condiţii
putând fi deplasată, în funcţie de direcţia vânturilor dominante, la mari distanţe.

Fluidele criogenice sunt gazele transportate în stare lichidă, la temperaturi foarte joase, de tipul
produselor de distilare a aerului lichid (oxigen, azot, argon etc.). Pericolul acestora este mai puţin
important decât al gazelor chimice, numai oxigenul fiind capabil să activeze arderile.

Substanţele solide topite se transportă în stare lichidă, întrucât ele trebuie să fie reutilizate sub
această formă. Din respectiva categorie fac parte: fonta transportată în stare lichidă, provenită de
la furnalele înalte ale oţelăriilor; gudroanele; sulful necesar sintezei acidului sulfuric, care are
caracteristica de a fi combustibil, dar mai ales aceea de a forma gazul sulfuros, care este foarte
toxic.

Cu excepţia gudroanelor, oare se transportă pe căile de circulaţie rutieră, celelalte substanţe

topite se transportă pe calea ferată.

Iată caracteristicile câtorva produse care se transportă: monomerii organici, la fel ca şi alcoolii,
prezintă pericole de incendii şi explozii şi, uneori, sunt toxici; produsele acide şi bazice sunt
corozive; derivaţii halogenaţi şi derivaţii fenolului sunt toxici în majoritatea cazurilor.

Substanţele chimice explozive sunt foarte periculoase, întrucât arderea lor se face fie prin simpla
creştere a temperaturii, fie prin şocuri şi prin reacţie chimică spontană (numeroşi derivaţi şi
nitraţi aromatici).

95
În sfârşit, produsele radioactive cele mai periculoase sunt produsele lichide şi pulverulente.
Circulaţia lor este din ce în ce mai frecventă, deoarece toate marile industrii şi laboratoare de
cercetare utilizează astfel de substanţe.

Produsele periculoase transportate pe căile rutiere prezintă următoarele pericole principale:

pericolul de incendiu, de explozie, de arsuri. de toxicitate, de coroziune şi de radioactivitate.

Camioanele cisternă sunt vehicule specializate, la care cisterna şi echipamentul său de pompare
şi de distribuţie sunt instalate permanent pe şasiu şi sunt destinate transportului lichidelor şi
gazelor. Capacitatea acestui echipament variază între 3500 şi ...........

21. STINGEREA INCENDIILOR LA DEPOURILE DE TRAMVAIE Şl

TROLEIBUZE

Depourile de tramvaie şi troleibuze sunt construcţii înalte, special amenajate şi dotate cu

instalaţii şi aparatură pentru gararea, întreţinerea şi repararea tramvaielor şi troleibuzelor.

1. Caracteristicile constructive ale depourilor

Construcţiile depourilor de tramvaie şi troleibuze sunt clădiri de gradul II-III de rezistenţă la foc,
având următoarele caracteristici:

- sunt construcţii înalte, de regulă fără pod, tip hală, cu suprafaţă mare, având acoperişul
cu deschideri mari, montate pe ferme metalice, sprijinite pe pereţii portanţi ai halelor. Astereala
este din lemn, iar învelitoarea, în majoritatea cazurilor, este combustibilă;

- au în dotarea lor aparatură şi instalaţii electrice de forţă, cu numeroase trasee de cabluri

pentru furnizarea energiei electrice necesare acţionării motoarelor tramvaielor şi troleibuzelor,
care, în caz de incendiu, creează un mare pericol de electrocutare;

- în afara spaţiilor de garare, depourile de tramvaie şi troleibuze sunt prevăzute cu ateliere

anexe, unele cu mare pericol de incendiu, cum sunt: atelierele de distribuţie electrică, de
vopsitorie, tâmplărie, reparaţii motoare, precum şi cu depozite;

- au un însemnat număr de linii de cale, necesare deplasării tramvaielor din hale spre traseele de
deservire a populaţiei.

2. Caracteristicile incendiilor izbucnite în depourile de tramvaie şi troleibuze

96
În depourile de tramvaie şi troleibuze pot izbucni incendii 1a motoarele tramvaielor şi
troleibuzelor, la elementele combustibile ale acoperişului sau în atelierele de reparaţii.

Incendiul poate cuprinde unul sau mai multe tramvaie sau troleibuze, ameninţând să se extindă,
prin intermediul gropilor de întreţinere şi verificare, în care sunt acumulate unele cantităţi de
materiale combustibile (carburanţi, lubrifianţi, cârpe îmbibate cu ulei), la celelalte vehicule
apropiate.

Incendiile izbucnite la elementele combustibile ale acoperişurilor sau în încăperile destinate

atelierelor se pot propaga rapid la tramvaiele sau troleibuzele garate în interior. Specific acestui
gen de incendii este pierderea capacităţii portante a elementelor de susţinere ale acoperişului,
urmată de prăbuşirea acestuia în hala depoului, însoţită de deteriorarea tramvaielor şi
troleibuzelor garate şi creşterea intensităţii arderii, fapt ce va îngreuna mult atât acţiunea de
evacuare, cât şi pe cea de stingere

Pe timpul arderilor se degajă mari cantităţi de fum şi gaze toxice predominând oxidul şi
bioxidul de carbon, gaze cu acţiune deosebit de nocivă asupra organismului omenesc.

Prezenţa unui mare număr de tramvaie şi troleibuze în hala depoului, pe platformele şi pe

liniile de garare va împiedica desfăşurarea rapidă a acţiunilor de evacuare şi stingere, mai ales
când reţelele de conductori electrici au fost deconectate şi scoase de sub tensiune sau deteriorate
de incendiu. Din aceeaşi cauză, maşinile de luptă nu vor putea pătrunde în depou, iar
dispozitivele de luptă se vor realiza cu mare greutate.

3. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

a). Recunoaşterea

La recunoaşterea incendiilor izbucnite în depourile de tramvaie şi troleibuze, comandantul

intervenţiei, însoţit ide personalul tehnic al depoului, va stabili:

- locul şi proporţiile incendiului, direcţiile de propagare a acestuia;

- prezenţa persoanelor aflate în pericol, locul unde se găsesc, căile şi mijloacele de

salvare a acestora;

- numărul tramvaielor sau troleibuzelor incendiate şi a celor vecine aflate în pericol;

- gradul de aglomerare a căilor de acces cu tramvaie sau troleibuze şi modalitatea folosirii

acestor căi pentru evacuarea materialului rulant din zonele periclitate de incendiu;

- natura elementelor componente ale acoperişului, starea acestora (carbonizate, flambate),

precum şi pericolul ce-1 prezintă ele pentru mijloacele de transport neevacuate, pentru servanţi şi
personalul tehnic ce acţionează în depou;

97
 - prezenţa mijloacelor mecanizate (locomotive Diesel, autocamioane grele) şi a
personalului tehnic care să contribuie la evacuarea tramvaielor şi troleibuzelor din depou;

- ordinea evacuării tramvaielor şi troleibuzelor şi liniile pe care vor fi garate acestea,

pentru a nu împiedica realizarea dispozitivelor de luptă şi continuarea operaţiunii de evacuare;

- căile de acces secundare şi ocolite, dar libere, care permit accesul rapid şi în apropierea locului
incendiului al maşinilor de luptă şi realizarea dispozitivelor conform planului unic de intervenţie;

- pericolul de electrocutare şi de intoxicare a servanţilor pe timpul lucrului în hala

depoului incendiat şi măsurile ce se impun pentru înlăturarea acestui pericol.

b). Substanţe stingătoare

Pentru localizarea şi lichidarea incendiilor din depourile de tramvaie şi troleibuze, se

folosesc următoarele substanţe stingătoare:

- bioxidul de carbon;

- pulberea stingătoare tip „Florex”;

- apa pulverizată;

- spumele.

c). Stingerea

Stingerea incendiilor izbucnite în depourile de tramvaie şi troleibuze pune probleme

deosebite comandantului intervenţiei, întrucât, de cele mai multe ori, liniile de cale din depou, de
pe platformele şi din curtea acestuia, cât şi străzile din apropiere sunt blocate, împiedicând des-
făşurarea intervenţiei pe căile principale ale depoului. De aceea, itinerariul de deplasare la
incendiile izbucnite în asemenea obiective trebuie stabilit din timp, prin recunoaşteri şi aplicaţii,
alegându-se căile secundare de acces, care vor permite: executarea rapidă a recunoaşterii,
amplasarea maşinilor de luptă la sursele apropiate locului incendiat şi realizarea dispozitivului de
intervenţie.

În timpul localizării şi lichidării incendiului, comandantul intervenţiei este obligat să înceapă

acţiunea de stingere numai după ce a luat măsuri de întreruperea curentului electric în depou şi a
verificat personal deconectarea şi scoaterea de sub tensiune a tuturor instalaţiilor electrice.

Pentru stingerea incendiului, comandantul va organiza două sectoare de intervenţie:

- un sector de intervenţie cu misiunea de evacuare din depou a tramvaielor şi troleibuzelor

neincendiate, dar garate în apropierea incendiului şi de localizarea şi lichidarea incendiului la
vehiculele incendiate;

98
- un sector de intervenţie cu misiunea de limitarea propagării incendiului la acoperiş şi
menţinerea capacităţii portante a elementelor de construcţie ale acestuia.

Pentru stingere se va acţiona cu apă pulverizată, prin ţevi tip „C” cu ajutaje pulverizatoare,
asigurându-se, concomitent, şi răcirea tramvaielor sau troleibuzelor vecine, până la evacuarea lor
din zona incendiată.

În situaţia că ard mai multe tramvaie sau troleibuze, comandantul intervenţiei trebuie să
destine câte o ţeava tip „C” pentru fiecare vehicul incendiat.

Operaţiunea de evacuare, care se execută concomitent cu desfăşurarea acţiunilor de

localizare şi lichidare a incendiului, trebuie făcută cu ajutorul locomotivelor Diesel sau al
autocamioanelor grele, special destinate acestui scop, sub protecţia jeturilor de apă.

Comandantul intervenţiei va acorda o atenţie deosebită limitării propagării incendiului la

rampele de verificare şi întreţinere, în care se găsesc depozitate unele cantităţi de carburanţi,
lubrifianţi şi cârpe îmbibate, destinând în acest scop ţevi generatoare de spumă cu coeficient mai
de înfoiere.

Localizarea şi lichidarea incendiului la acoperişul depoului se va executa în modul

prezentat la capitolul „Stingerea incendiilor la clădiri destinându-se ţevi tip „B”, care vor acţiona
din interiorul depoului, pe scări culisabile fixate pe pereţii sau elementele portante ale
acoperişului. Servanţii vor fi atenţionaţi, în mod cu totul deosebit, să nu refuleze apa pe
conductorii electrici şi nici să nu se sprijine cu mâinile de aceştia, în scopul prevenirii
accidentării lor prin electrocutare.

22. STINGEREA INCENDIILOR LA GARNITURILE DE TREN

Din grupa mijloacelor de transport feroviar fac parte: locomotivele (cu aburi, Diesel electrice,
Diesel hidraulice şi electrice), vagoanele de călători şi vagoanele de mărfuri clasice, cât şi
vagoanele cisternă care deservesc staţiile de cale ferată.

1. Pericole de incendiu la locomotive

Locomotivele sunt mijloace de tracţiune feroviare dotate cu motoare de mare putere, capabile să
tracteze un mare număr de vagoane de călători şi de mărfuri. Ele se deosebesc din punct de
vedere constructiv prin motoarele şi anexele acestora (cu aburi, cu ardere internă şi electrice, sau
numai electrice), precum şi prin tipul de combustibili folosiţi, care prezintă un grad mai redus
sau mai ridicat de pericol de incendiu.

Locomotivele clasice cu abur prezintă un pericol mai redus de incendiu întrucât folosesc drept
combustibil cărbunii. Aceştia pot provoca şi ei incendii, pe timpul trecerii locomotivei prin
apropierea pădurilor de conifere sau foioase, a lanurilor de cereale sau a obiectivelor în care se
produc sau se prelucrează substanţe combustibile (depozite de lichide combustibile, rafinării,
99
combinate petrochimice, depozite sau fabrici de cherestea şi de mobilă, depozite de in, de
cânepă, de furaje etc.), din cauza scânteilor aruncate prin coşul de fum al locomotivei, când
dispozitivul de parascântei lipseşte sau este deteriorat, dar mai ales din cauza cenuşii cu jeratic de
la grătarul focarului cazanului de abur, dacă acesta este curăţat pe timpul deplasării locomotivei
şi nu în locurile special amenajate în staţiile de cale ferată.

În ceea ce priveşte pericolul prezentat de acţiunea scânteilor, acesta se datoreşte faptului

că, în urma curenţilor de aer produşi de mersul rapid al locomotivei sau din cauza vântului,
zborul acestor particule de carbon în suspensie, aflate în stare aprinsă şi încălzite la temperaturi
ridicate, este mai lung, având o durată de câteva secunde, fapt ce le permite să provoace
aprinderea substanţelor combustibile la distanţe destul de mari faţă de calea ferată. Pericolul de
incendiu generat de scânteile locomotivei depinde şi de cărbunele folosit drept combustibil
(pericolul este mai mare când focarul cazanului este alimentat cu cărbune fărâmiţat).

Incendiile sunt mai frecvent posibile pe locomotivele cu aburi care folosesc combustibili lichizi
(păcura), fie din cauza deteriorării injectoarelor sau conductelor de alimentare, fie datorită unor
defecţiuni la rezervorul de combustibil.

Rod al modernizării rapide a mijloacelor de tracţiune feroviară, locomotivele Diesel hidraulice şi

Diesel electrice reprezintă azi ponderea de maşini de tracţiune a parcului feroviar din ţara
noastră.

Pericolul de incendiu pe aceste tipuri de locomotivă este mărit atât datorită marilor cantităţi de
combustibil lichid (motorină) folosit pentru acţionarea motoarelor ou ardere internă, cât şi
datorită motoarelor electrice sub tensiune.

Punctele cele mai periculoase la incendiu pe aceste locomotive sunt:

a). La locomotivele Diesel hidraulice:

- zona atacurilor de osie de pe toate roţile, unde uleiul scurs de la agregatele hidraulice, din cauza
neetanşeităţilor se poate aprinde datorită supraîncălzirii saboţilor de fâînă, care produc jerbe de
scântei;

- toba de eşaparea gazelor arse de la motoare, care, fiind deteriorată, permite accesul gazelor pe
suprafeţele acoperite cu ulei rezultat din scurgerile normale de la îmbinările şi flanşele
conductelor, generând aprinderea acestuia;

- trecerea gazelor încinse din toba de eşapare în tava de scurgere a apei şi evacuarea acestora pe
rezervorul principal de combustibil sau la părţile inferioare ale transmisiei şi reductorului;

- schimbătorul de căldură (în care se execută răcirea uleiului folosit în acţionările hidraulice), la
care, prin spargerea tuburilor de legătură „Argus” dintre transmisia hidraulică şi schimbătorul de
căldură, uleiul se scurge pe părţile supraîncălzite ale motorului şi se poate aprinde;

100
 - dyniastarterul (dispozitivul de pornirea motorului Diesel şi de încărcarea bateriei), care,
prin scurtcircuitare, poate provoca incendiu.

b). La locomotivele Diesel electrice:

Pericolul cel mai frecvent de incendiu îl constituie scurgerea motorinei din conductele de
alimentare pe părţile supraîncălzite ale motorului şi autoaprinderea vaporilor acesteia.

De asemenea, prezintă pericol de incendiu uleiul folosit pentru ungerea pieselor

motorului care se rotesc şi pentru acţionarea agregatelor hidraulice, care poate ţâşni, prin fisurile
produse în tuburile de legătură „Argus”, peste părţile supraîncălzite ale motorului,
autoaprinzându-se.

Mai pot produce incendii scânteile electrice produse de contactele slabe ale instalaţiilor electrice,
atunci când în jur există vapori de substanţe combustibile.

În ceea ce priveşte instalaţiile electrice propriu-zise de pe aceste locomotive (blocul de aparate,

generatorul de curent şi motoarele electrice de tracţiune), acestea pot provoca şi ele incendii, care
se pot propaga apoi la combustibilii scurşi (motorină sau ulei) sau la rezervoarele de combustibil.

c). Locomotivele electrice:

Sunt cele mai importante din categoria mijloacelor de tracţiune feroviare. Aceste utilaje
au caracteristici tehnice deosebite, folosesc energia electrică pentru acţionarea motoarelor de
tracţiune, dezvoltă puteri de 4500 şi 7100 de cai putere şi sunt compuse din:

- 2 posturi de conducere;

- 4-6 blocuri de redresare;

- 4-8 blocuri de aparate (cu contactorri de linie şi contactorii de frânare, transformatorul principal
- cu ulei, seiful de aplatizare cu bobine pentru fiecare motor de tracţiune, motoarele de tracţiune,
blocul de protecţie şi semnalizare, care are rolul de a semnaliza la panouri circuitul pe care se
produce o defecţiune, deconectând automat locomotiva de la reţeaua electrică şi pantograful, care
asigură legătura mobilă dintre locomotiva electrică şi conductorii aerieni de transport ai energiei
electrice).

Pe acest tip de locomotivă pot izbucni incendii:

- la blocurile de redresare, ca urmare a unor scurtcircuite;

- la blocurile de aparate, ca urmare a deteriorării camerelor ceramice de stingere, însoţită

de împroşcarea cu metal topit, care poate cuprinde izolaţia conductorilor;

- la transformatorii ou ulei, ca urmare a conturnării izolatorilor de trecere sau străpungerii

înfăşurărilor acestora;
101
- la motoarele electrice de tracţiune, ca urmare a aprinderii cablurilor de becuri sau înfăşurărilor
rotorului sau statorului.

De asemenea, pe locomotivele electrice mai pot izbucni incendii din cauza supraîncărcării
conductorilor suprasolicitaţi, a flamelor produse în faza de conturnare, ca urmare a depunerilor
particulelor de fum şi a altor impurităţi, a descărcărilor electrice din atmosferă, din cauza
scânteilor funcţionale produse la deschiderea circuitelor electrice, precum şi datorită
scurtcircuitelor ce se produc oa urmare a deprecierii proprietăţilor izolante ale învelişurilor de
protecţie ale conductorilor electrice.

În vagoanele pentru transportul călătorilor, pot izbucni incendii la panourile instalaţiilor electrice
de iluminat şi de încălzit, în compartimentele cu sobe de la vagoanele de dormit sau de la
vagoanele restaurant. La aceste vagoane, mai pot izbucni incendii datorită aprinderii uleiului
folosit la ungerea osiilor, care poate provoca incendierea podelelor vagonului sau a altor
materiale combustibile aflate în apropierea locului unde a izbucnit incendiul.

La vagoanele ce transportă mărfuri generale, incendiile pot izbucni datorită autoaprinderii

mărfurilor şi a intrării în reacţie a acestora, sub acţiunea scânteilor de locomotivă sau uleiului
aprins folosit la ungerea osiilor.

La vagoanele cisternă, poate avea loc incendierea produsului scurs pe la vane, datorită încălzirii
la roşu a roţilor cu frâna blocată sau a aprinderii uleiului folosit la ungerea osiilor.

Pericole însemnate de incendiu există şi la căile ferate electrificate, din cauza reţelei de
conductori aflate sub înaltă tensiune (27000 V). Instalaţiile electrice de pe linii pot da naştere
unor incendii atât prin producerea unor scurtcircuite, cât şi prin ruperea conductorilor, situaţie în
care survine şi pericolul de electrocutare a persoanelor.

Incendiile la garniturile de tren cu vagoane de călători, de mărfuri şi cu vagoane cisternă

încărcate cu produse petroliere siau alte substanţe combustibile, izbucnesc, în cele mai multe
cazuri, din cauza accidentelor tehnice sau de circulaţie. Aceste incendii, dacă nu sunt localizate
la timp, capătă caracter de proporţii şi pot provoca victime.

Când incendiile izbucnesc pe timpul deplasării, situaţie deosebit de dificilă, propagarea acestora
se face cu repeziciune, de la un vagon la altul şi de la o cisternă la alta, datorită tirajului format,
crâîndu-se pericolul exploziilor, accidentelor şi incendierii întregii garnituri.

Când incendiile au izbucnit în timpul staţionării garniturilor în gări, triaje sau pe calea ferată
curentă, în cazul accidentelor (ciocniri, deraieri, avarii), incendiile pot fi precedate de explozii,
oare deteriorează locomotivele şi vagoanele, împrăştie lichidele combustibile şi inflamabile la
distanţe şi pe suprafeţe mari.

Datorită temperaturilor ridicate ce se dezvoltă pe timpul arderii produselor petroliere sau chimice
(1000-1200°C), rezistenţa cisternelor scade concomitent cu creşterea presiunii în interiorul
acestora, situaţie în care, dacă sunt fisuri, apare şi pericolul exploziei.

102
Totodată, în urma accidentului unei garnituri de tren are loc scurgerea lichidelor combustibile din
rezervoarele locomotivei şi din cisternele avariate, putând apare şi pericolul intrării în reacţie a
substanţelor chimice revărsate în timpul coliziunii.

Pe timpul acestor incendii, se degajă fum şi gaze toxice în cantităţi mari, se dezvoltă temperaturi
ridicate în focarele de ardere, iar pericolul propagării lor la restul garniturii şi construcţiilor
vecine este deosebit de mare, degajându-se fum şi gaze toxice în cantităţi mari.

În cazul incendiilor la vagoanele de transport de mărfuri generale, creşterea intensităţii

arderii se datorează şi deteriorării ambalajelor, spargerii recipienţilor sau buteliilor, lucru care va
permite, şi în acest caz, intrarea în reacţie a diferitelor substanţe, o reacţie de multe ori violentă şi
exotermă, facilitând propagarea incendiului la vagoanele vecine sau da garniturile de tren garate
în apropierea celei incendiate.

2. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

a). Recunoaşterea

La recunoaşterea incendiilor izbucnite la garniturile de tren, comandantul intervenţiei va

stabili:

- prezenţa personalului accidentat care trebuie salvat de urgenţă şi căruia trebuie să i se acorde
primul ajutor (medical, metodele folosite pentru scoaterea acestora din vagoanele avariate;

- numărul vagoanelor incendiate şi deraiate;

- numărul vagoanelor incendiate, dar nederaiate şi posibilitatea scoaterii lor din zonă, în
vederea stingerii incendiului în locuri izolate;

- numărul şi locul în garnitură ale vagoanelor neincendiate, dar periclitate de incendiu sau de
eventualele explozii ce pot avea loc;

- în raport de marcarea vagoanelor şi de conţinutul documentelor şefului de tren, care

dintre aceste vagoane au încărcătura cea mai periculoasă (substanţe explozive, toxice, lichide
inflamabile), pentru a lua măsuri de răcirea şi protecţia lor în vederea micşorării sau înlăturării
pericolului de explozie sau incendiu;

- care sunt vagoanele cu mărfurile cele mai de preţ, locul unde se găsesc în garnitură şi
posibilitatea scoaterii lor urgente din zona incendiată;

- pericolul de explozie a cisternelor încărcate cu lichide şi gaze combustibile expuse efectului

termic sau care au suferit şocuri mecanice puternice în urma accidentului;

- căile de acces ce vor fi folosite pentru realizarea dispozitivelor de luptă, astfel încât să
nu se împiedice circulaţia pe liniile curente de cale ferată;

103
 - pericolul de electrocutare în cazul incendiilor izbucnite la locomotivele Diesel electrice
şi electrice, precum şi la garniturile de cale ferată cu tracţiune electrică şi dacă s-au luat măsuri
de întreruperea curentului de înaltă tensiune de pe liniile de alimentare;

- numărul de locomotive şi de vagoane cisternă cu apă aflate în gările apropiate locului

incendiului, pentru a fi folosite în alimentarea cu apă a maşinilor de luptă şi prezenţa în zonă a
garniturilor de intervenţie cu macarale de mare capacitate, pentru a fi folosite în acţiunea de
scoatere din zonă a vagoanelor deraiate, dar neincendiate şi punerea ulterioară a liniei de cale
ferată în circulaţie curentă (aceste informaţii, comandantul intervenţiei le va obţine prin radio).

b). Substanţe stingătoare

Pentru stingerea incendiilor izbucnite la locomotivele cu aburi şi „Diesel” se folosesc substanţele

pulverulente de tip „Florex”, spuma aeromecanică şi apa pulverizată.

Pentru stingerea incendiilor izbucnite ia locomotivele electrice se utilizează bioxidul de carbon,

pulberile stingătoare „Florex” şi, în mod excepţional, apa pulverizată.

Pentru stingerea incendiilor la vagoanele ce transportă mărfuri generale şi la vagoanele cisternă

cu produse petroliere şi chimice lichide, substanţele stingătoare se vor alege şi folosi în raport de
natura substanţelor ce ard, aşa cum s-a analizat în capitolele anterioare.

c). Stingerea

Incendiile izbucnite la garniturile de tren, prin proporţiile ce le pot lua şi prin complexitatea
situaţiilor ce le creează, impun comandantului intervenţiei obligativitatea luării unor măsuri încă
de la plecarea din subunitate, astfel:

- concentrarea la faţa locului a forţelor şi mijloacelor necesare pentru salvarea oamenilor

şi stingerea incendiilor;

- alarmarea cadrelor şi aducerea lor la incendiu;

- prealarmarea formaţiilor civile de pompieri din localităţile apropiate, pentru asigurarea

intervenţiei lor în oraşul de reşedinţă şi în raionul de responsabilitate;

- concentrarea autosalvărilor şi a personalului tehnico-sanitar specializat pentru acordarea

primului ajutor medical persoanelor accidentate;

- aducerea la locul incendiului a autostropitorilor întreprinderilor de gospodărire

orăşenească, a autocisternelor de la întreprinderile de industrializarea laptelui şi a eimentrucurilor
de la şantierele de construcţii.

Când incendiile au izbucnit pe locomotivele cu aburi care folosesc combustibili lichizi

(păcură), comandantul intervenţiei va stabili dacă s-a închis robinetul de alimentare a
ejectoarelor cu păcură şi s-a început operaţiunea de purjare.
104
 În toate cazurile când arde păcura, pentru stingere se acţionează iniţial cu pulbere
„Florex”, iar ulterior cu spumă chimică sau mecanică. Numai în cazul răsturnării şi avarierii
locomotivei, urmate de scurgerea din rezervor a păcurei şi aprinderea ei, se admite utilizarea apei
pentru stingere, refulată cu ţevi tip „C” cu ajutaje pulverizatoare, dacă stratul de păcură este
superficial. Când scurgerile sunt mai mari, mai întâi se asigură realizarea unor diguri de retenţie
din pământ sau nisip şi apoi se acţionează pentru stingerea cu jet de apă compact, refulat în zig
zag, din aproape spre departe.

Servanţii vor fi echipaţi cu costumele de protecţie anticalorică şi se vor amplasa în locuri în care
să fie feriţi de efectul exploziei cazanului cu aburi sau al fisurării sale, întrucît aburul
supraîncălzit produce opărirea.

La incendiile izbucnite pe locomotivele Diesel hidraulice şi Diesel electrice, când incendiul a

izbucnit sub locomotivă, ca urmare a aprinderii rezidurilor de ulei sau de motorină din părţile
inferioare ale locomotivei, datorită corpurilor incandescente provenite de la saboţii de frână,
comandantul intervenţiei, înainte de începerea acţiunii de stingere, trebuie să verifice:

- dacă s-a oprit motorul Diesel;

- dacă s-a deconectat întrerupătorul principal al bateriei;

- dacă s-au deconectat siguranţele automate ale curentului de comandă, cele de excitaţie a
dynastarterului (la locomotivele Diesel hidraulice) şi ale pompelor de apă pentru încălzire şi
recirculare;

- dacă s-a executat închiderea robinetului de izolare a motorinei sau dacă au fost obturate
conductele de alimentare în zona tuburilor „Argus” prin turtirea sau îndoirea acestora.

Pentru stingere, se va acţiona iniţial cu pulbere „Florex”, apoi cu spumă chimică sau
mecanică. În cazul răsturnării locomotivei şi scurgerii combustibilului din rezervoare,
comandantul intervenţiei trebuie să ia măsuri de oprirea acestei scurgeri prin ermetizarea
capacelor rezervoarelor sau prin astuparea cu dopuri de lemn, a spărturilor, concomitent cu
interzicerea focului deschis până la încheierea operaţiunilor de stingere şi redare în trafic normal
a căii ferate pe care s-a produs avaria.

Dacă motorina revărsată s-a incendiat, după realizarea digului de retenţie, se acţionează
pentru stingerea incendiului cu spumă chimică sau mecanică. O atenţie deosebită trebuie
acordată protecţiei, prin răcire cu ţevi generatoare de spumă, a rezervoarelor cu motorină, pentru
a se preîntâmpina pericolul exploziei acestora, urmată de revărsarea lichidului combustibil şi
creşterea intensităţii arderii. Servanţii şefi de ţeavă vor fi echipaţi cu costume de protecţie
anticalorică şi se vor amplasa în locuri ferite de efectul unei eventuale explozii a rezervoarelor.

Când incendiul s-a produs în cabina locomotivei, comandantul intervenţiei este obligat să
verifice:

- dacă s-a oprit motorul Diesel;

105
 - dacă s-a deconectat întrerupătorul principal al bateriei;

- dacă s-a deconectat curentul de comandă şi siguranţa automată de la excitaţia

dynastarterului.

Pentru stingerea incendiului se va acţiona numai cu stingătoarele cu bioxid de carbon de

pe locomotivă şi din dotarea subunităţii sau cu pulbere tip „Florex”.

Servanţii şefi de ţeavă care acţionează în interiorul cabinei pentru stingerea incendiului izbucnit
la una din instalaţiile electrice ale locomotivei, vor fi echipaţi cu cizme şi mănuşi din cauciuc,
costume de protecţie anticalorice, măşti contra fumului cu cartuş polivalent sau cu aparate
izolante. Ei vor lucra în echipe de câte doi, pentru întrajutorare.

La incendiile izbucnite pe locomotivele electrice, înainte de a permite începerea acţiunii de

stingere, comandantul intervenţiei trebuie să verifice:

- dacă s-a deconectat disjunctorul;

- dacă s-a coborât pantograful;

- dacă s-a deconectat circuitul de comandă şi cel al bateriei.

Pentru stingere, se vor folosi aceleaşi metode şi se vor respecta aceleaşi măsuri de securitate
indicate la stingerea incendiilor la instalaţiile electrice de pe locomotiva Diesel electrică.

Ţinându-se cont de marele pericol de incendiu ce-1 prezintă vagoanele de marfă care transportă
substanţe capabile să producă explozii şi vagoanele cisternă cu lichide inflamabile, încă de la
sosirea sa, comandantul intervenţiei este obligat să ia măsuri de decuplarea acestor vagoane şi
scoaterea lor din zona periclitată, garându-le departe de incendiu şi pe linii secundare. Când
cisternele sunt deraiate şi avariate, comandantul intervenţiei va lua toate măsurile posibile pentru
prevenirea curgerii şi împrăştierii lichidelor respective, prin astuparea găurilor cu dopuri de
lemn, dopuri de ciment rapid, prin realizarea unor cuiburi de pământ sau nisip pe direcţiile de
scurgere şi chiar prin amenajarea unor gropi de acumulare, prevenind astfel eventualele incendii
produse de aceste lichide la restul de vagoane ori la obiectivele învecinate.

Acţiunea de stingere trebuie începută cu răcirea cisternelor sau vagoanelor din imediata
apropiere a focarelor, până la realizarea evacuării lor, asigurându-se prin aceasta limitarea
propagării incendiului şi prevenirea exploziilor.

Când lichidele sunt revărsate, acţiunea de stingere începe cu realizarea digurilor de

retenţie din pământ sau nisip şi lichidarea acestor focare. Numai după aceea se va trece la
lichidarea incendiilor la cisternele deraiate sau aflate pe linii şi incendiate, refulându-se mari
cantităţi de spumă, cu ajutorul autotunurilor de stins incendii şi al ţevilor generatoare de spumă.

Când incendiile se manifestă sub forma torţelor la capacele gurilor de vizitare (a

domurilor), sau sub forma unor vâne, în cazul fisurilor, crăpăturilor sau spărturilor, stingerea se
106
va executa cu ajutorul jeturilor de apă refulată de ţevile tip „B” sau de tunurile de apă,
asigurându-se în acest fel îndeplinirea simultană a două misiuni: lichidarea torţelor şi răcirea
cisternelor.

Când decuplarea vagoanelor incendiate sau a celor neavariate nu se poate realiza,

comandantul intervenţiei trebuie să ia măsuri pentru lichidarea incendiului, în funcţie de modul
cum acesta se manifestă, acţionând cu întreaga gamă de substanţe stingătoare din dotarea maşi-
nilor de luptă şi luând măsuri de răcirea vagoanelor vecine locului incendiat şi a construcţiilor
situate în apropierea locului avariei, destinând în acest scop ţevi tip „B”.

Servanţii vor fi amplasaţi înapoia terasamentelor de cale ferată şi vor acţiona din poziţia culcat,
ferindu-se, astfel, de eventualele accidente ce pot avea loc ca urmare a exploziilor repetate. Pe
timpul lucrului, ei vor fi echipaţi cu costume anticalorice şi vor folosi aparatele izolante.

Deosebit de complicată este stingerea incendiilor izbucnite la garniturile de tren care transportă
mărfuri generale. Şi la aceste incendii, comandantul intervenţiei este obligat să scoată din zona
incendiată vagoanele aflate în pericol.

Dacă garnitura de vagoane incendiate se află în staţii în care sunt garate şi alte garnituri de tren,
comandantul intervenţiei este obligat să asigure protecţia acestor garnituri până la îndepărtarea
lor din zona incendiată, realizând ziduri de apă cu autotunurile de stins incendii sau pânze de apă
prin încrucişarea ţevilor tip „B”. Când situaţia permite, este recomandabil ca şi vagoanele
incendiate să fie scoase şi îndepărtate din zona obiectivelor ce pot fi incendiate în urma exploziei
acestora sau a transmiterii incendiului prin scântei, jeratic sau căldură radiată.

În raport de datele obţinute de la şeful de tren sau după marcajul vagoanelor,

comandantul intervenţiei va hotărî tipul substanţelor stingătoare ce le va folosi.

Pe măsură ce se asigură stingerea, mărfurile vor fi evacuate din vagoane pe terenurile din
apropierea locului incendiilor, unde se va executa desfacerea baloturilor şi lichidarea focarelor
pătrunse în masa de material sau depozitarea mărfurilor neafectate de incendiu.

Când avarierea garniturilor de tren a avut loc în apropierea podurilor de cale ferată,
comandantul intervenţiei trebuie să ia măsuri de protecţia acestora împotriva căldurii radiate,
destinând ţevi tip ,,B” cu misiunea de răcire a elementelor metalice. Este indicat ca alimentarea
cu apă a acestor ţevi să se facă cu motopompe amplasate la sursele naturale peste care sunt
construite podurile de cale ferată aflate în pericol

În situaţia revărsării şi scurgerii produselor în sursele naturale de apă, comandantul intervenţiei

este obligat ca, împreună cu organele de cale ferată şi întreprinderile aflate în aval de locul
accidentului, să amenajeze şi să instaleze pe apă „baraje flotante”, pentru reţinerea produselor
respective şi prevenirea izbucnirii de noi incendii în zonele prin care trece apa. Barajele flotante
se confecţionează din scânduri legate cap la cap şi ancorate cu cabluri de stâlpi, pe ambele maluri
ale apei. Cele mai bune rezultate le-au dat barajele flotante formate din grinzi sau traverse, pe
care s-au fixat table de oţel cu o înălţime deasupra apei de 20-30 cm. La aceste baraje, grinzile

107
din lemn au rolul de a asigura plutirea, iar tabla are rolul de a reţine hidrocarburile care se scurg
şi de a apăra grinzile împotriva focului cînd produsul revărsat este incendiat.

Şi barajele flotante din grinzi şi tablă se fixează, cu ajutorul unor cabluri, de stâlpii plantaţi pe
ambele maluri ale apei.

Pentru a fi eficace, barajele flotante se montează pe 2-3 rânduri, la distanţa de câteva sute de
metri unul de altul, în acest fel asigurându-se reţinerea tuturor produselor ce se scurg, înainte ca
ele să ajungă în zona obiectivelor sau a localităţilor.

Pentru a se preveni aprinderea produsului reţinut în perimetrele îndiguite, este indicat să

se amplaseze motopompe sau maşini de luptă în aval de aceste baraje, care vor refula un strat de
spumă chimică sau, aeromecanică în zona barajului. După aceea, ţevile vor rămâne în supra-
veghere, până când în zonă se vor aduce substanţe chimice coagulante, care vor ajuta la
culegerea produsului de pe suprafaţa apei.

Barajele cu zonele de retenţie a produsului revărsat trebuie amplasate în porţiuni de teren

nelocuite şi cât mai departe de obiectivele industriale sau de localităţi.

În scopul prevenirii incendiilor sau exploziilor pe direcţia de scurgere a produselor, comandantul

intervenţiei va lua măsuri de alertare a populaţiei şi a obiectivelor, de evacuare a clădirilor situate
în imediata apropiere a apei curgătoare şi interzicerea oricărei surse de foc deschis în zona
respectivă.

Deosebit de periculoase sunt situaţiile când produsul revărsat se scurge în canalele subterane de
colectare a apelor pluviale în acest caz, în intervalul dintre două guri de vizitare va avea loc o
intensă vaporizare sau gazeificare, perna de vapori astfel formată, ajunsă în dreptul unei guri de
vizitare, se va combina cu aerul păitruns din mediul ambiant şi va forma amestecuri explozive
care se vor amorsa de la orice sursă de foc deschis. Explozia produsă în astfel de situaţii este atât
de violentă, încât unda de şoc poate arunca la distanţa de 100-200 m capacele.

În acest caz, pentru prevenirea producerii acestui fenomen, comandantul intervenţiei trebuie să
destine la fiecare gură de vizitare situată în aval de locul accidentului, câte o ţeavă generatoare de
spumă, pentru a umple cu spumă canalele respective. La locul de ieşire a produsului din canal, va
fi amplasat un baraj flotant, iar zona de retenţie a acestuia va fi, de asemenea, acoperită cu
spumă.

O altă metodă de recuperare a lichidului revărsat constă în amenajarea unor gropi sau bartale, în
apropierea barajelor flotante, produsul acumulat fiind dirijat spre acestea prin şanţuri. Şi aceste
gropi sau batale trebuie acoperite cu un strat de spumă, până la sosirea autospecialelor
întreprinderilor petroliere, care vor recupera acest produs.

Problema stingerii incendiilor în instalaţiile electrice ale substaţiilor de tracţiune va fi analizată în

capitolul stingerea incendiilor în obiectivele unui metrou.

108
23. STINGEREA INCENDIILOR LA DEPOURILE DE LOCOMOTIVE

1. Caracteristicile constructive ale depourilor de locomotive

Depourile de locomotive sunt, de regulă, spaţii înalte, cu acoperişuri fără pod, cu suprafaţă mare,
având învelitoarea fixată pe fermi metalice. Aceste depouri cuprind spaţii pentru mişcarea
locomotivelor, precum şi diferite ateliere şi magazii de materiale necesare pentru întreţinerea şi
repararea locomotivelor.

Caracteristic spaţiilor pentru mişcarea locomotivelor este faptul că fiecare linie de

locomotivă dispune de un canal pentru lucru, în care se acumulează cantităţi însemnate de
carburanţi şi lubrifianţi, ce se pot aprinde de la orice sursă de foc deschisă.

În general, construcţiile depourilor de locomotive sunt de gradul II-III de rezistenţă la foc, având
multe deschideri şi linii de cale pentru mişcarea locomotivelor. Pentru deplasarea, întreţinerea şi
repararea locomotivelor electrice, depourile acestora sunt dotate cu aparate, instalaţii şi reţele de
forţă şi de iluminat, care acoperă cea mai mare parte din suprafaţa părţii superioare a pereţilor
construcţiei, în special sub forma conductorilor neizolaţi pentru curentul de înaltă tensiune,
deosebit de periculoase în caz de incendiu. Anexele depoului, cum sunt: atelierele de vopsitorie,
de distribuţie electrică, depozitele de materiale şi piese de schimb etc., prezintă şi ele pericol de
incendiu.

2. Particularităţile incendiilor izbucnite la depourile de locomotive

Incendiile izbucnite în depourile de locomotive, la gropile de lucru sau la locomotivele te

care se execută întreţineri şi reparaţii, se propagă cu repeziciune, atât la maşinile vecine cât şi la
elementele acoperişului datorită:

- existenţei unei mari caratităţi de material combustibil (astereală ferme, grinzi cu un grad redus
de umiditate);

- formării tirajului, din cauza deschiderilor mari şi numeroase din construcţii;

- bucăţilor de jeratic căzute pe rampele de curăţare a locomotivelor sau în zonele de reparaţii,

unde se găsesc mari cantităţi de lichide combustibile revărsate;

- pericolului de prăbuşire a elementelor de construcţie ale acoperişului, generat de

temperaturile mari degajate pe timpul incendiului care favorizează pierderea capacităţii portante
a acestora, flambarea şi prăbuşirea lor în interiorul depoului, fapt ce va duce la creşterea inten-
sităţii arderii şi la propagarea incendiului la locomotivele ce nu au putut fi evacuate.

Pe timpul intervenţiei pentru stingerea incendiilor la locomotivele electrice, sunt posibile

electrocutări ale servanţilor, de către conductorii electrici neizolaţi căzuţi din cauza

109
temperaturilor ridicate, a prăbuşirii elementelor de susţinere ale acoperişului, ori a proiectării
jeturilor de apă pe reţeaua electrică nescoasă de sub tensiune.

Totodată apare şi pericolul intoxicării servanţilor, datorită acumulării în depou a unor mari
cantităţi de fum şi gaze toxice, în care oxidul şi bioxidul de carbon ocupă locul preponderent.

3. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

a). Recunoaşterea

Executînd recunoaşterea, împreună cu personalul tehnic din obiectiv, comandantul intervenţiei

va trebui să stabilească:

- locul şi proporţiile incendiului (în depou, la locomotive, la gropile de lucru sau la

acoperiş), direcţia de propagare a acestuia;

- numărul oamenilor aflaţi în pericol, căile şi metodele de evacuare a acestora;

- pericolul de eleotrocutare, în cazul depourilor de locomotive electrice, şi de intoxicarea

oamenilor pe timpul acţiunii de stingere;

- natura elementelor portante ale acoperişului, gradul de carbonizare sau de deformare (din cauza
temperaturii ridicate) şi pericolul de prăbuşire a acestora;

- numărul locomotivelor aflate în depou, situaţia acestora (în garare, revizie, întreţinere sau în
reparaţie), posibilitatea evacuării lor din zona periclitată de incendiu sau de protecţie a celor care
nu pot fi evacuate;

- prezenţa locomotivelor de serviciu şi a personalului de deservire (mecanici de

locomotive, acari etc), pentru asigurarea rapidă a evacuării locomotivelor şi a garării lor pe linii
secundare de cale;

- numărul de locomotive demontate şi imposibil de evacuat, locul acestora faţă de locul

incendiului, necesitatea şi posibilitatea de protejare a acestora prin acoperirea cu prelate şi udarea
cu apă;

- dacă instalaţiile electrice de iluminat şi forţă au fost scoase de sub tensiune şi

deconectate;

- numărul locomotivelor cu aburi sub presiune aflate în depou şi al vagoanelor cisternă cu

apă care pot fi folosite pentru asigurarea alimentării maşinilor de luptă;

- prezenţa şi locul pompelor de alimentare cu apă a locomotivelor, în ideea folosirii

acestora la alimentarea cu apă a maşinilor subunităţii;

110
 - numărul liniilor de cale ferată existente între depoul de locomotive şi sursele de apă şi
posibilitatea amenajării unor rampe de trecere a maşinilor de luptă peste acestea.

b). Substanţe stingătoare

Pentru stingerea incendiilor izbucnite la acoperişurile fără pod ale depourilor de locomotive se va
folosi apa refulată sub forma jetului compact.

Pentru stingerea incendiilor la rampele de reparare a locomotivelor şi la gropile de lucru în care

se găsesc acumulate mari cantităţi de combustibil, se va acţiona, combinat, cu pulbere stingătoare
tip „Florex” şi cu spumă.

Protecţia elementelor metalice ale acoperişului şi a locomotivelor imposibil de evacuat se va face

cu jeturi de apă refulată de ţevi tip „C” cu ajutaje pulverizatoare.

c). Stingerea

Acţiunea de stingere, deşi îngreunată de existenţa acoperişurilor înalte fără pod, care împiedică
amplasarea servanţilor în apropierea locului incendiat, la acelaşi nivel sau mai sus decât acesta,
cât şi de prezenţa unui mare număr de locomotive în depou, impune o intervenţie foarte rapidă.

Pentru stingere, se va acţiona cu ţevi tip „B”, cu servanţi amplasaţi pe autoscări sau scări
culisabile, în interiorul depoului, folosindu-se forţa de şoc a jetului pentru desprinderea părţilor
arse de cele nearse şi pentru răcirea elementelor portante neafectate de incendiu, dar solicitate de
către acesta.

Pentru îndeplinirea acestei misiuni cel mai mare randament îl dau autotunurile de intervenţie,
introduse direct în hală, întrucât acestea pot acoperi o mare suprafaţă din acoperiş, putând realiza
chiar şi spaţii de siguranţă, datorită forţei de şoc a jetului.

Concomitent cu desfăşurarea acţiunii de stingere, se execută evacuarea locomotivelor din depou,

cele sub presiune de către mecanici, celelalte cu ajutorul locomotivelor de manevră, sub protecţia
apei pulverizate, asigurându-se securitatea personalului şi a dispozitivelor de luptă.

Locomotivele evacuate vor fi garate pe linii secundare, pentru a nu bloca liniile curente de
tranzit, asigurându-se circulaţia normală a trenurilor. De asemenea, se vor păstra libere liniile de
cale ferată din apropierea depoului, pentru asigurarea manevrării locomotivelor cu aburi, a
vagoanelor cisternă cu apă sau a „trenului pompier”, care vor alimenta cu apă maşinile de luptă.

Pentru prevenirea accidentării servanţilor, comandantul intervenţiei va lua următoarele măsuri:

- amplasarea acestora se va face la distanţă de liniile de cale ferată;

- servanţii care lucrează la înălţime vor fi asiguraţi cu cârlige de siguranţă sau cordiţe de
salvare de treptele scărilor sau de elementele portante ale construcţiei;

111
 - şefii de ţeavă şi toporaşii care lucrează de pe sol vor fi amplasaţi lângă zidurile sau
stâlpii portanţi, fiind astfel feriţi de accidente în cazul prăbuşirii acoperişului;

- toţi servanţii care acţionează în interior vor fi echipaţi cu aparate izolante şi cu măşti
contra fumului cu cartuş pentru oxid de carbon, iar cei care lucrează în condiţii grele vor fi rulaţi
pentru odihnă şi se va asigura acordarea primului ajutor medical;

- liniile de furtun vor fi întinse pe sub liniile de cale ferată, creându-se locaşuri printre traverse
sau folosindu-se podeţele, burlanele sau şanţurile de scurgerea apelor pluviale.

În situaţia când forţele şi mijloacele aduse la locul incendiului sunt insuficiente,

comandantul intervenţiei va asigura, în primul rând, localizarea incendiului, prin executarea de
tăieri şi demolări la partea din acoperiş aflată pe direcţia de propagare a incendiului, acordând
toată atenţia asigurării servanţilor desemnaţi să execute această operaţiune la mare înălţime.

În scopul prevenirii incendiilor la lichidele combustibile îmbibate în solul rampelor de întreţinere

sau în gropile de lucru, se vor destina ţevi tip „C”, cu misiunea de lichidare a micilor focare
create de jeraticul sau părţile din astereala aprinsă căzute în aceste locuri.

Când incendiile au izbucnit în gropile de lucru sau pe platformele de întreţinere,

comandantul intervenţiei va organiza stingerea pe două sectoare de intervenţie, astfel:

- un sector de intervenţie cu misiunea de lichidare a incendiului pe platformele de întreţinere şi în

gropile de reparaţii (folosind pulberea stingătoare „Florex” şi spuma aeromecanică), de protecţia
locomotivelor ce nu pot fi evacuate (folosind ţevi tip „C” cu ajuiaje pulverizatoare) şi de
evacuarea locomotivelor pe roţi, acţionate de instalaţiile de propulsie proprii sau cu ajutorul
locomotivei de manevră;

- un sector de intervenţie cu misiunea de limitare a propagării incendiului la acoperiş şi

de protecţie a elementelor de construcţie ale acestuia, în scopul păstrării capacităţii lor portante,
destinînd ţevi tip „B” care vor acţiona din interior, amplasate pe scările culisabile sau pe
elementele de construcţie ale acoperişului.

24. STINGEREA INCENDIILOR ÎN TUNELURILE DE CALE FERATĂ

Practica a demonstrat că sunt posibile deraieri şi accidente de cale ferată în tunele.

În cazul acesta, incendiul izbucnit la cisternele cu lichide combustibile sau la mărfurile generale
transportate are următoarele caracteristici:

- se manifestă violent în zona de avarie;

- produsele lichide se scurg prin domuri, guri de vizitare, vane de umplere şi golire sau prin
spărturile şi fisurile create în urma deraierii, sub formă de torţă sau vână;
112
- lichidele combustibile aprinse se scurg prin şanţurile de colectarea apelor, contribuind la
propagarea incendiului la cisternele sau vagoanele ce transportă mărfuri generale;

- au loc degajări de mari cantităţi de fum şi gaze toxice fierbinţi, temperaturile ating 1500-
2000°C, se produce aprinderea traverselor şi solului îmbibat cu lichide combustibile, precum şi
contorsionarea şinelor de cale ferată, fenomene ce vor împiedica desfăşurarea acţiunii de
decuplare şi scoatere din zonă a vagoanelor şi cisternelor nedeteriorate;

- fumul şi flăcările se preling de-a lungul pereţilor tunelului şi datorită tirajului care se
formează, ies prin cele două guri ale acestora ca printr-un coş, ameninţând cu incendierea
substanţele combustibile din zonă, mai ales pădurile, şi complicând si mai mult intervenţia
pompierilor;

- pericolul de explozie a cisternelor neavariate, dar afectate de incendiu, este iminent, iar
producerea acesteia va intensifica şi mai mult arderile în tunel;

- lipsa unor canale verticale de aerare va determina propagarea incendiului pe orizontală.

Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

Deplasarea forţelor şi mijloacelor la locul incendiului este deosebit de dificilă, cu atât mai
mult cu cât intervenţia trebuie făcută prin ambele intrări în tunel.

Când spre una din aceste intrări nu sunt căi de acces, de la cea mai apropiată gară se vor îmbarca
în vagoane platformă maşinile de luptă şi rezerva de substanţă stingătoare, formându-se o
garnitură de intervenţie, cu maşinile amplasate în ordinea: autospeciala de lucru cu praf şi azot,
autotunul de stins incendii, alte tipuri de maşini.

La această garnitură trebuie cuplate vagoanele cisternă pline cu apă din gara respectivă,
locomotivele cu aburi care au în tendere o rezervă de apă de 20-30 m3, precum şi „trenul
pompier” aparţinând regionalei de cale ferată din zonă.

Forţele se vor deplasa pe cele două direcţii, fie din aceeaşi subunitate, fie din subunităţi şi
formaţii civile de pompieri apropiate intrărilor în tunel. Odată cu aceste coloane, se vor deplasa
şi autosalvările cu personal medical specializat din spitalele apropiate intrărilor în tunel, pentru
acordarea primului ajutor.

a). Recunoaşterea

Echipele care execută recunoaşterea trebuie să fie echipate cu costume de protecţie anticalorică,
aparate izolante sau măşti contra fumului cu cartuş polivalent şi lămpi cu acumulatori.
Deplasarea acestor echipe se va face în coloană, în apropierea pereţilor laterali ai tunelului,
menţinându-se o permanentă legătură radio cu exteriorul, pentru a informa cu privire la situaţia
din tunel.
113
Pe timpul recunoaşterii, comandantul intervenţiei va stabili:

- numărul vagoanelor şi cisternelor neincendiate, dar ameninţate de incendiu, starea lor şi

a liniilor de cale ferată, posibilitatea decuplării şi scoaterii acestora din tunel cu locomotiva de
manevră sau cu locomotiva ce a transportat garnitura de intervenţie la incendiu;

- locul şi proporţiile incendiului, numărul aproximativ de vagoane incendiate şi starea lor

(dacă sunt pe linie sau sînt avariate), modul de manifestare a arderii şi direcţiile de propagare a
incendiului;

- natura substanţelor care ard şi pericolul ce-1 prezintă pentru oameni şi pentru vagoanele
vecine, ce substanţe stingătoare pot fi folosite în acţiunea de stingere;

- locul de garare a vagoanelor scoase şi posibilitatea de continuare a acţiunii de stingere a

acestora;

- pericolul ce-1 prezintă incendiul pentru podurile din apropierea tunelului, pentru
obiectivele sau gospodăriile cetăţeneşti din zonă, prezenţa pădurilor, distanţa până la acestea şi
gradul de afectare a lor, în cazul propagării incendiului la ele;

- direcţia de scurgere a lichidelor revărsate şi pericolul de deversare a lor în sursele de apă

naturale, necesitatea blocării canalelor de scurgere sau a realizării unor batale de colectare,
stingere şi recuperare a acestora, precum şi necesitatea instalării pe sursa naturală de apă a unor
baraje flotante pentru oprirea scurgerii lichidului în aval de locul avariei.

b). Substanţe stingătoare

În raport de substanţele supuse arderii, de natura şi comportarea lor la foc, substanţele stingătoare
cele mai utilizate în acest gen de incendii sunt:

- pulberi stingătoare, combinate cu spumă chimică, pentru stingerea incendiilor de

produse chimice şi petroliere transportate în cisterne;

- apa refulată sub forma jetului pulverizat, pentru stingerea incendiilor la mărfurile
generale transportate;

- apa refulată sub forma jetului compact, pentru răcirea pereţilor şi boltei tunelului, cât şi
a pereţilor vagoanelor de transport de mărfuri generale.

c). Stingerea

114
 Acţiunea de stingere începe cu decuplarea şi scoaterea din tunel, pe la ambele capete ale
acestuia, a vagoanelor şi cisternelor neincendiate, operaţiune care trebuie făcută sub protecţia a
două-trei ţevi cu apă de tip „B”, cu misiunea de răcire a acestora sau de lichidarea focarelor
existente la exteriorul lor. Acţiunea de răcire continuă şi în zona de evacuare şi garare a acestor
vagoane şi cisterne, destinându-se special ţevi în vederea realizării acestui scop. După asigurarea
garării, vagoanele de transport de mărfuri generale se desfac şi se verifică dacă incendiul a
pătruns sau nu în masa de mărfuri. Când se descoperă mici focare, mărfurile se descarcă din
vagoane şi se aşază pe platforme, unde se execută lichidarea acestora. Mărfurile neincendiate se
păstrează în vagoane sau, în situaţia când pereţii acestora au fost afectaţi de incendiu,
depozitează separat, după descărcarea lor, pe platforme destinate acestui scop. Vagoanele
cisternă se răcesc până când temperatura pereţilor acestora va reveni la temperatura mediului
ambiant, limitându-se, în acest fel, pericolul exploziei pernelor de vapori acumulate în zona
domurilor, datorită căldurii radiate.

Conducerea acţiunilor în acest punct va fi încredinţată unui şef de sector (ofiţer, subofiţer), care
va stabili natura mărfurilor incendiate şi gradul de pericol ce-1 prezintă acestea pentru oameni şi
vecinătăţi (pericolul intrării în reacţie a substanţelor transportate cu apa refulată sau, la contactul
dintre substanţele chimice, pericolul degajării vaporilor şi gazelor toxice, pericolul de explozii
etc).

Acţiunea de stingere se organizează din direcţia celor două intrări. În cadrul acţiunii de stingere,
la fiecare intrare se va organiza:

- un sector de evacuare a vagoanelor şi cisternelor neincendiate şi de stingere a flăcărilor

de la ieşirea din tunel;

- un sector de stingere a incendiului în tunel, la locul accidentului.

Succesul în acţiunea de stingere a incendiului izbucnit în tunelul de cale ferată depinde de

rapiditatea cu care se concentrează forţe şi mijloace suficiente la ambele intrări ale tunelului.

Când distanţa de la gura tunelului până la locul accidentului este mare, se recomandă ca
după evacuarea vagoanelor şi cisternelor neincendiate, operaţiune executată în prezenţa unor ţevi
cu misiune de răcire, să se introducă direct în tunel la locul incendiului, platformele cu maşini de
luptă aşezate în ordinea arătată. Pe parcurs se va realiza dispozitivul de alimentare cu apă a
acestora din exteriorul tunelului, de-a lungul şinelor de cale ferată, până la maşinile care
acţionează la incendiu, în perioada când se realizează dispozitivele de alimentare, maşinile de
luptă de pe platforme se vor alimenta cu apă din vagoanele cisternă şi din tenderele
locomotivelor cu aburi care au fost ataşate garniturii de intervenţie.

Pentru limitarea efectului căldurii radiate, de la intrarea în tunel şi până la amplasarea garniturii
în apropierea focarului, se recomandă să se acţioneze cu ciuperca pulverizatoare de pe primul
tun.

La ajungerea în zona incendiată, se va acţiona, la început cu pulberea stingătoare de tip „Florex”,

în scopul micşorării intensităţii arderii, iar ulterior, cu spuma aeromecanică, pentru lichidarea
115
incendiilor la cisternele cu produse chimice şi petroliere, sau cu apă pulverizată, pentru stingerea
incendiilor la vagoanele de transport de mărfuri generale.

Se atrage în mod deosebit atenţia asupra necesităţii luării tuturor măsurilor de prevenirea
accidentelor rezultate din prăbuşirea boitei tunelului în zona incendiată sau a exploziei
vagoanelor cisternă şi a altor recipienţi cu lichide combustibile. Servanţii vor acţiona de la
distanţă mai mare de incendiu, fiind amplasaţi lângă pereţii laterali ai tunelului, înaintarea
făcându-se numai la ordinul comandantului de intervenţie, care, pe baza constatărilor proprii, va
aprecia necesitatea apropierii acestora de foc şi a reamplasării lor în vederea lichidării
incendiului.

Pentru asigurarea unor condiţii optime de lucru, este nevoie să se asigure o bună iluminare a
sectoarelor de stingere, folosindu-se proiectoarele de pe maşinile amplasate pe platformele
garniturii de intervenţie sau instalându-se proiectoare alimentate cu curent de către autospeciala
pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat.

În scopul limitării scurgerilor de produse pe şanţurile de colectare a apelor pluviale, se vor

amenaja diguri de pământ sau de nisip, înalte de cel puţin 50 cm, iar zonele îndiguite vor fi
acoperite cu spumă, până la evacuarea vagoanelor şi cisternelor neincendiate. După aceasta, se
vor realiza gropi sau bataluri în afara tunelului, în care produsele revărsate vor fi colectate în
vederea recuperării lor.

Ţinându-se cont de condiţiile foarte grele în care se acţionează, comandantul intervenţiei trebuie
să ia, de la început, măsuri de organizare a rulajului şi odihnei servanţilor şefi de ţeava în
exteriorul tunelului.

Pentru prevenirea accidentelor, în tunel va acţiona numai personalul strict necesar lucrului la
incendiu (şefii de ţeava şi 1-2 toporaşi), pentru fiecare sector în parte.

25. STINGEREA INCENDIILOR PE NAVELE DE TRANSPORT DE

MĂRFURI GENERALE

Navele maritime şi fluviale sînt corpuri scobite de dimensiuni apreciabile, capabile să plutească
şi să transporte călători şi mărfuri. O navă de mărfuri de 8.000 B.R.T. (tone registru brut) are 100
m lungime, iar calele acesteia au 20 m lăţime, 20 m lungime şi 15 m înălţime, fiecare cală putând
înmagazina mărfurile transportate de 2-3 garnituri cu trenuri de marfă.

Registrul Naval Român prevede că o navă pentru transport de mărfuri generale are următoarele
încăperi:

- postul de comandă;

- încăperile de locuit (pentru echipaj, pentru pasageri, cabinete medicale, încăperi sociale,
încăperi sanitare şi de igienă);
116
 - încăperi de serviciu (bucătării, brutării şi coridoarele acestora, oficii de preparare în
general);

- încăperi pentru mărfuri;

- încăperi pentru maşini (compartimente de maşini, compartimente de căldări, încăperi pentru

echipament electric şi compartimente de maşini auxiliare);

- spaţii pentru combustibil şi lubrifianţi;

- compartimente de pompare;

- încăperi de producţie;

- încăperi de categorie specială.

Pe nave sunt instalate cele mai diferite aparate şi instalaţii de stingere a incendiilor, se deţin
însemnate cantităţi de substanţe stingătoare, numărul şi cantitatea acestora depinzând de felul
navei (navă de pasageri, cargou, nave de transport mărfuri generale, navă petrolieră etc.).

O navă este construită din tablă de oţel (coca, puntea, pereţii despărţitori etc.), care în (timpul
incendiului se încălzeşte foarte mult, contribuind la propagarea rapidă a acestuia, prin conducţie,
dintr-un compartiment în altul.

Coca navei este întretăiată de punţi şi pereţi despărţitori, care delimitează diferitele
compartimente, mai mari sau mai mici (sălile de maşini, calele de mărfuri etc.) şi în interiorul
cărora sunt montate instalaţiile de ventilaţie, cu rol de aerisire a mărfurilor depozitate în cale şi a
restului de încăperi.

Postul de comandă al navei se amplasează pe puntea de comandă, într-o încăpere închisă. Aici
sunt concentrate toate mijloacele de comandă ale navei, precum şi mijloacele de comunicare şi
semnalizare. Alăturat postului de comandă se găseşte camera hărţilor.

Magaziile pentru mărfuri uscate sunt prevăzute cu un paiol (pod), cu grosimea de 40-60 mm şi,
în funcţie de lungimea navei, aşezat, la navele cu fund simplu, peste varange. La navele cu fund
dublu, acest paiol este gros de cel puţin 65 mm, iar în zona gurilor de magazie grosimea sa
devine dublă, dacă încărcarea şi descărcarea magaziei se face cu macarale cu greifer sau cu alte
dispozitive mecanizate.

În vederea transportării mărfurilor conteinerizate, magaziile sunt prevăzute cu glisiere verticale şi

grinzi orizontale, pe care se aşază conteinerele.

Compartimentele pentru locuinţe, bucătăriile şi magaziile de alimente, de echipament şi de

materiale sunt amplasate în castelul navei, situat, de regulă, în partea centrală a acesteia.

117
Sălile de maşini sunt amplasate într-un compartiment separat, de asemenea în castelul navei, el
constituind punctul vital al acesteia.

De când există nave maritime, există şi catastrofe navale. Cauzele acestor catastrofe nu au fost
numai furtunile, ci, adeseori, şi focul. Majoritatea incendiilor izbucnite pe nave îşi au originea în
încărcătura transportată şi, mai rar, în elementele combustibile din structură, care sînt foarte
reduse ca număr şi cantitate.

Incendiile pe navele de transport de mărfuri generale se produc, de regulă, în sălile de maşini, în

magaziile de mărfuri şi, mai rar, în compartimentele de locuit ale navei.

În sala maşinilor incendiile izbucnesc din următoarele cauze: scurtcircuit, încălzire defectă,
conducte neetanşe pentru combustibil, radiatoare cu gaze lichefiate, cârpe îmbibate cu ulei şi
păstrate în apropierea surselor de încălzire, curăţarea cu benzină a pieselor de maşini.

În magaziile de mărfuri, pot produce incendii: substanţele şi obiectele explozive (nitroceluloză,

explozivi, muniţii etc.), substanţele care în contaot cu apa degajă gaze inflamabile (carbura de
calciu, care generează acetilena), materialele autoinflamabile (fosforul), substanţele solide uşor
inflamabile (sulful, celuloidul), substanţele cu acţiune inflamabilă şi explozivă (îngrăşămintele
chimice), lagărele supraîncălzite ale benzillor transportoare.

1. Caracteristicile incendiilor izbucnite pe navele de transport de mărfuri generale

Incendiile izbucnite pe navele de transport de mărfuri generale sunt complexe prin caracterul şi
dezvoltarea lor şi aduc pagube apreciabile. Din cauza incendiilor izbucnite pe navele de transport
de mărfuri generale, pe plan mondial se distrug sau sunt scoase din uz un timp îndelungat
numeroase nave.

La propagarea rapidă a incendiilor pe nave contribuie:

- planificarea complexă a încăperilor;

- instalaţiile de ventilaţie foarte ramificate;

- cantitatea mare de materiale combustibile (40-50 kg/m2 punte);

- stocurile de combustibil lichid şi de ulei aflate la bordul navelor (4-5000 1, iar la navele
mari cantităţi de combustibil de ordinul zecilor sau sutelor de mii de litri);

- amplasarea unei părţi din recipienţii cu carburanţi pe punţile de sus şi pe platforme.

Din statistici, rezultă că din 50 de incendii, numai câteva (două-trei) se produc pe navele
aflate în larg. Majoritatea izbucnesc în timpul staţionării acestora în dane.

Viteza liniară medie de propagare a incendiului la suprastructura navei este rapidă. În interior,
aceasta este de 1,2-2,7 m/min, pe când la exterior, ea atinge valori de 1,9-6 m/min.
118
În magaziile (calele) de mărfuri, când acestea sunt închise, dezvoltarea incendiilor este mai lentă,
din cauza reducerii procentului de oxigen pe timpul arderii, aceasta fiind, în schimb, însoţită de
degajări de mari cantităţi de fum şi gaze fierbinţi şi toxice, care inundă compar mentele neetanşe
în 3-5 min după izbucnirea incendiului, îngreunând descoperirea focarelor, mai ales când
incendiul a izbucnit in interiorul magaziei.

Iniţial, arderea în magazii este mai intensă, datorită prezenţei unei anumite cantităţi de oxigen în
acestea. Pe măsura scăderii procentului de oxigen, procesul de ardere devine mai lent, apărând
însă produşii arderilor incomplete şi creşterea temperaturilor până la 900°C.

Incendiul se poate propaga atât la magaziile vecine, prin intermediul pereţilor despărţitori
metalici supraîncălziţi, cît şi la încăperile de locuit şi de serviciu, prin sistemele de ventilaţie,
deschiderile neetanşe prin puţuri, case de scări etc.

In caz de incendiu, întrerupându-se ventilarea în compartimentele afectate, fumul şi gazele

fierbinţi neevacuate pot provoca efectul de propagare a incendiului la vecinătăţi, prin încălzirea
tablelor de oţel din care sunt confecţionaţi pereţii.

Incendiile la suprastructura navei, cele din încăperile pentru maşini şi incendiile

încărcăturilor trebuie tratate cu o atenţie deosebită, tactica folosită pentru stingerea lor fiind
guvernată de reguli speciale.

Sunt numeroase cazurile când comandantul navei nu poate să dea suficiente informaţii referitoare
la proprietăţile fizico-chimice ale mărfurilor transportate şi asupra comportării lor la foc.

Prezenţa printre mărfurile transportate a unor substanţe radioactive adaugă un pericol

suplimentar, datorită fenomenului de radioactivitate ce se poate produce, în urma unui accident
sau a izbucnirii incendiului.

Imposibilitatea executării unor recunoaşteri amănunţite în compartimentul sau încăperile

incendiate, face ca măsurile luate pentru localizarea şi lichidarea incendiului să fie, uneori,
insuficiente şi să prezinte riscuri.

În sălile de maşini şi casele pompelor, pericolul de incendiu este generat de existenţa lichidelor
combustibile, de formarea amestecurilor explozive având în compunere vaporii produselor
inflamabile şi aerul, precum şi de posibilitatea deteriorării conductelor şi garniturilor, din care
cauză carburanţii şi lubrifianţii căzuţi pe părţile fierbinţi ale motoarelor se aprind, generând
incendii şi explozii. Pe timpul acestor incendii se dezvoltă temperaturi de peste 950°C.

În încăperile de locuit şi de serviciu ale navei de transport de mărfuri generale, incendiile

izbucnite au aspectul celor din încăperile destinate locuinţelor de la parterul şi etajul
construcţiilor, locuri unde se dezvoltă temperaturi de 850-900°C.

În aceste încăperi, datorită prezenţei maselor plastice din compunerea mobilierului şi a altor
materiale combustibile din dotarea lor, incendiile se propagă cu repeziciune, pătrund în izolaţiile
termice ale pereţilor şi prin arderea lor emană fum şi gaze foarte toxice, cu acţiune iritantă şi
119
sufocantă. Fumul şi gazele toxice fierbinţi inundă foarte rapid coridoarele şi toate încăperile
castelului navei, prin intermediul hublourilor, al uşilor neetanşe, al panourilor şi puţurilor,
reducând vizibilitatea şi împiedicând evacuarea personalului navei sau intervenţia acestuia pentru
localizarea şi lichidarea incendiului.

Pe timpul unui incendiu, apa utilizată pentru stingere nu poate fi evacuată totdeauna de pe fundul
navei, din care cauză se formează o carenă lichidă în compartimentele incendiate, care dă navei o
anumită înclinare, ameninţându-i stabilitatea şi afectând serios acţiunea de stingere.

De aceea, una din grijile comandantului intervenţiei pe timpul desfăşurării acţiunilor de stingere
este evacuarea apei acumulate, pentru redresarea navei, introducând, în acest scop, dacă e
posibil, motopompe transportabile cât mai aproape de carena lichidă sau folosind ejectoarele din
dotarea maşinilor de luptă şi pompele electrice submersibile din dotarea navelor de stins incendii
sau cele de pe autospeciala pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat.

2. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

a). Recunoaşterea

Se execută împreună cu comandantul navei sau alt ofiţer care cunoaşte foarte bine nava, precum
şi cu comandantul rolului de stins incendii (pichetul de incendiu de pe navă), care, de regulă, este
ofiţerul de siguranţă.

În ceea ce priveşte stabilirea precisă a locului şi proporţiilor incendiului, pe navă întâlnim două
situaţii:

a). echipele de recunoaştere pot determina precis locul incendiului şi proporţiile acestuia, întrucât
accesul în zona incendiată a fost posibil;

b). recunoaşterea nu a putut stabili decât cu aproximaţie situaţia incendiului, din cauza fumului şi
a căldurii prea intense, precum şi datorită faptului că locul unde se află incendiul este inaccesibil
(de exemplu, incendiul într-o cală încărcată cu mărfuri).

Înainte de începerea recunoaşterii, comandantul intervenţiei est obligat să ceară de la

comandantul navei planul de apărare contra incendiilor al navei, plănul de stivuire şi catalogul
principalelor substanţe periculoase aflate la bord.

Indiferent de situaţie, comandantul intervenţiei este obligat să stabilească:

- numărul persoanelor aflate în pericol, locul unde se găsesc, starea lor, căi şi metode de salvare a
acestora;

- pericolul ce-1 prezintă incendiul pentru personalul navei şi pentru servanţii ce vor
acţiona la stingerea acestuia;

120
 - locul incendiului (încăperea, magazia sau puntea), proporţiile acestuia şi direcţiile de
propagare;

- cantitatea şi natura mărfurilor afectate de incendiu şi celor aflate în pericol, modul de

depozitare a acestora şi acţiunea focului, fumului şi apei asupra lor, pericolele de explozie sau
intoxicare ce decurg din această situaţie;

- starea punţilor şi a pereţilor despărţitori, în urma influenţei căldurii radiate;

- dacă s-a executat închiderea pereţilor despărţitori de apă şi de foc;

- dacă au fost puse în funcţiune instalaţiile speciale şi aparatele de stingere de pe navă în

sectorul incendiat şi care este efectul acestora asupra limitării propagării incendiului;

- dacă au fost închise intrările şi ieşirile la diferite punţi, oberlichturile şi clapele de la coşuri,
hublourile şi sabordurile, uşile etanşe şi uşile de incendiu;

- dacă au fost oprite instalaţiile de ventilaţie şi au fost etanşate, de către membrii echipajului,
canalele de ventilaţie din cale;

- dacă s-a început operaţiunea de mutare a mărfurilor din magaziile aflate pe direcţia de
propagare a incendiului;

- existenţa detectoarelor, dozimetrelor şi explozimetrelor, pentru a fi folosite în scopul

determinării amestecurilor explozive, a mediilor toxice sau radioactive şi a gradului de infectare
a zonei afectate de incendiu;

- dacă au fost instalate pe culoare perdelele de azbest pentru limitarea propagării

incendiului;

- dacă s-a întrerupt curentul electric în compartimentul incendiat;

- căile de acces spre locul incendiului (scările de la prova şi pupa, gurile de vizitare, puţurile,
tubulatura sistemului de ventilaţie şi alte deschideri), care pot fi folosite pentru pătrunderea
servanţilor la focar sau pentru refularea substanţelor stingătoare;

- gradul de inundare a încăperilor cu fum şi gaze fierbinţi, necesitatea şi posibilitatea evacuării

acestora, numărul de electroexhaustoare şi electroventilatoare existente la formaţiile civile de
pompieri din port şi pe navele speciale de stins incendii, precum şi modul cum vor fi acestea
folosite;

- numărul navelor acostate în apropierea navei incendiate şi necesitatea remorcării şi scoaterii lor
din zona periclitată.

b). Substanţe stingătoare

121
Pentru stingerea incendiilor izbucnite la bordul navelor de transport de mărfuri generale se
folosesc următoarele substanţe stingătoare :

- bioxidul de carbon, ale cărui avantaje ca agent stingător sunt cunoscute. Acesta se foloseşte mai
ales la incendiile din sălile de maşini, sala pompelor şi la tablourile electrice. Nu este eficace în
acţiunea de stingere a incendiilor uscate (bumbac, ţesături, iută, saci etc.);

- spuma cu coeficient mare de înfoiere se foloseşte pentru stingerea incendiilor în

compartimentele castelului navei (încăperi de locuit, de serviciu şi de producţie);

- spuma mecanică grea se foloseşte la stingerea incendiilor izbucnite la tancurile (rezervoarele)

cu carburanţi;

- apa pulverizată se foloseşte pentru stingerea incendiilor din calele (magaziile) de

mărfuri şi pentru răcirea pereţilor punţilor navei.

c). Stingerea

Întrucât pe timpul ducerii acţiunilor de localizare şi lichidare a incendiului este prezent un

numeros personal cu funcţii de conducere, reprezentanţi ai organelor de partid şi de stat,
comandantul unităţii pompieri, comandantul portului, comandantul navigaţiei, comandantul
navelor speciale de salvare şi stingere a incendiilor, cărora regulamentele de funcţionare
specifice, le atribuie importante răspunderi în asemenea împrejurări, conducerea acţiunilor de
salvare a oamenilor, de evacuare a mărfurilor neincendiate şi stingerea incendiilor va fi făcută de
un comandament unic, în care vor intra obligatoriu persoanele mai sus amintite, cât şi alţi
specialişti, hotărârile luându-se în comun, iar măsurile specifice ordonându-se de către fiecare şef
personalului subordonat.

Modul de acţiune, substanţele stingătoare şi tehnica lucrului se aleg în raport de compartimentul

sau încăperea unde se află locul incendiului, de substanţa sau materialele care ard, precum şi de
tipul de navă. Un incendiu la cabine sau la sala de maşini nu se stinge în acelaşi mod cu
incendiul izbucnit într-o sală de mărfuri sau într-un depozit de muniţii sau explozivi.

Când incendiul a izbucnit la magaziile de mărfuri, stingerea se organizează pe două sectoare de

intervenţie, astfel:

- un sector de intervenţie în partea dinspre pupa navei;

- un sector de intervenţie în partea dinspre prova navei, ambele cu misiunea de localizare

şi lichidare a incendiului în magazia incendiată, precum şi de protecţie contra incendiului a
mărfurilor din magaziile vecine, de evacuare a acestora din calele ameninţate şi de răcire a
pereţilor despărţitori.

Când incendiul a izbucnit la castelul navei, stingerea se organizează tot pe două sectoare
de intervenţie:

122
 - un sector de intervenţie cu misiunea de localizare a incendiului la încăperile de locuit şi
de serviciu şi la sala maşinilor;

- un sector de intervenţie cu misiunea de limitare a propagării incendiului spre magaziile

de mărfuri şi de protecţie a acestora împotriva efectelor căldurii radiate.

În scopul dirijării incendiului spre exteriorul navei, acţiune ce va favoriza limitarea propagării
lui, comandantul intervenţiei trebuie să ceară căpitanului navei să schimbe orientarea acesteia, fie
prin lăsarea la pupa a unei noi ancore, fie folosind un remorcher.

Dacă incendiul ameninţă navele vecine sau instalaţiile portuare, comandantul intervenţiei
trebuie să ceară comandantului portului să ordone fie deplasarea navei în larg, unde se va
desfăşura acţiunea de stingere, fie scoaterea de la chei a avelor ameninţate.

Când recunoaşterea a putut stabili cu precizie locul incendiului, proporţiile şi direcţiile lui de
propagare, comandantul intervenţiei va interveni cu ţevi de apă tip „C” cu jet pulverizat sau cu
gaze inerte, pulbere stingătoare „Florex” sau ţevi generatoare de spumă.

La incendiile din cale şi din sălile maşinilor, direcţiile de atac vor fi de sus în jos, fapt
condiţionat de lipsa altor intrări în cale decât panourile acestora, situate la partea lor superioară,
servanţii subunităţii având de luptat, în special, cu fumul şi cu temperaturile ridicate.

Pentru acţiunea directă într-o cală, comandantul intervenţiei trebuie să destine cel puţin
patru ţevi tip „C” cu ajutaje pulverizatoare şi patru ţevi generatoare de spumă de 5000 1/min.

Accesul în compartimentul incendiat este întotdeauna foarte dificil, în prezenţa fumului dens, a
gazelor toxice fierbinţi şi a flăcărilor. Pericolul este agravat şi de bioxidul de carbon folosit, în
faza iniţială de intervenţie, de către echipajul navei.

Pentru a se asigura accesul servanţilor la locul focarului, comandantul intervenţiei va cere

comandantului navei să acţioneze sistemul de ventilaţie din coridoarele ce duc spre
compartimentele incendiate, precum şi pe cel din aceste încăperi. Personalul specializat, care va
executa această misiune, va fi echipat cu aparate izolante sau cu măşti contra fumului şi va
acţiona în echipe de câte doi, pentru întrajutorare.

Când compartimentul incendiat este prevăzut cu două deschideri, comandantul

intervenţiei, după ce şi-a amplasat servanţii cu ţevi în dreptul acestora, va ordona deschiderea
alternativă a uşilor, obţinând astfel evacuarea fumului şi gazelor fierbinţi şi descoperirea rapidă a
focarului, asupra căruia se va acţiona imediat de către servanţii respectivi.

Rezultate foarte bune, în acest sens, se obţin prin folosirea mijloacelor specializate din
dotarea autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat, care trebuie aduse pe
navă, în apropierea locului incendiat, chiar pe timpul realizării dispozitivelor premergătoare de
luptă.

123
 Electroexhaustoarele trebuie amplasate în partea superioară a compartimentului
incendiat, unde s-au acumulat cele mai mari cantităţi de fum, gaze toxice şi gaze fierbinţi,
executându-se, în acest scop, deschideri în plafonul compartimentului inundat cu fum. Se vor
instala, însă, electroexhaustoare şi în partea inferioară a încăperii, acolo unde a izbucnit
incendiul, în scopul descoperirii şi lichidării rapide a acestuia.

Pentru stingere, este absolut necesar ca şefii de ţeava să ajungă în timpul cel mai scurt la
locul incendiului, folosind scările de la prova sau pupa navei, cât şi punţile situate deasupra calei
incendiate, în scopul limitării propagării incendiului, realizându-se un dispozitiv de stingere
etajat.

Ţevile vor fi introduse prin lucarnele calelor, până la fundul acestora, servanţii fiind
asiguraţi cu cordiţe şi echipaţi cu aparate izolante.

O atenţie deosebită trebuie acordată protecţiei calelor vecine, prin controlul temperaturii pereţilor
despărţitori de cala incendiată şi destinarea unor ţevi tip „C” cu ajutaje pulverizatoare, cu
misiunea de răcire.

Mărfurile vor fi acoperite cu prelate şi umectate continuu, iar dacă acestea sunt depozitate
până în apropierea peretelui calei incendiate, se vor lua măsuri de îndepărtarea lor din această
zonă.

Pantru asigurarea intervenţiei cu spumă, în vederea micşorării cantităţilor de fum, se vor realiza
dispozitive de rezervă cu ţevi generatoare, amplasate în apropierea panourilor calelor.

Servanţii vor acţiona la aceste incendii la fel ca la intervenţia pentru stingerea incendiilor din
depozitele de mărfuri, folosind jetul pulverizat pentru stingerea incendiilor de la suprafaţa
mărfurilor sau baloturilor.

Concomitent cu stingerea incendiilor se execută scoaterea din magazii a sacilor, baloturilor,

paletelor sau conteinerelor şi depozitarea acestora pe punţi sau pe chei, unde se organizează
desfacerea lor, în vederea lichidării focarelor din masa produselor. Această activitate se
desfăşoară într-un sector special organizat şi dotat cu ţevi tip „C” cu ajutaje pulverizatoare şi
robinet.

În cazul când nu se poate ajunge direct în calele incendiate, se vor executa, cu ajutorul aparatelor
de sudură, deschideri cu diametrul de 100-150 mm în pereţii despărţitori, prin care se va refula
apă pulverizată. Pentru protecţia calelor vecine pline cu mărfuri şi ameninţate de incendiu,
comandantul intervenţiei, de acord cu comandantul navei, va trece la ermetizarea acestora şi
umplerea lor cu bioxid de carbon.

Foarte dificilă este situaţia când în cala cu mărfuri incendiate nu se poate pătrunde decât
prin singura deschidere existentă în aceasta şi acoperită cu un panou. În acest caz, comandantul
intervenţiei va încerca să atace incendiul pe la partea de sus a panoului, cu ajutorul ţevilor de apă
cu ajutaje pulverizatoare.

124
Pentru pătrunderea şefilor de ţeavă în cală, în vederea acţiunii directe asupra incendiului, se va
proceda astfel:

- se vor instala electroexhaustoarele de pe autospeciala pentru evacuarea fumului, gazelor şi

pentru iluminat în spatele panoului, asigurându-se o evacuare masivă a fumului şi gazelor
fierbinţi;

- în faţa panoului, se vor plasa electroventilatoarele, care vor introduce aer proaspăt în
cală;

- servanţii şefi de ţeavă, asiguraţi cu costume de protecţie anticalorica şi aparate izolante,

bine ancoraţi cu cordiţele de salvare, vor pătrunde în cală pe direcţia refulării aerului proaspăt.
Acţionând cu jet pulverizat, aceştia vor răci atmosfera plină de gaze fierbinţi şi de substanţe
combustibile deshidratate, ca efect al acţiunii căldurii radiate şi, precipitând fumul, vor descoperi
adevăratul focar, asupra căruia vor acţiona imediat, asigurând, totodată, începerea operaţiunii de
îndepărtare din zonă a mărfurilor periclitate de incendiu.

Incendiul propagat la exterior va fi atacat cu jeturi compacte de apă refulate de ţevi tip
„B”, servanţii amplasându-se pe poziţii de lucru cât mai aproape de zonele prin care acesta se
manifestă, având curenţii de aer în faţă.

Pentru prevenirea accidentelor (înec, prăbuşirea de la mare înălţime), servanţii care

acţionează pe punţile exterioare vor fi echipaţi cu centuri de salvare şi asiguraţi cu costume de
protecţie anticalorica şi corzi de salvare ancorate de balustradele navei.

Când accesul în compartimentul incendiat a devenit imposibil datorită intensităţii incendiului,

comandantul intervenţiei va trece la acţiunea de limitare a propagării incendiului, protejând
compartimentele şi încăperile vecine prin acţiunea ţevilor tip „B”, iar pentru stingere în cala sau
compartimentul afectat, cu acordul comandantului navei, va proceda la inundarea acesteia.

Inundarea trebuie să se facă repede şi fără nici o ezitare, când încăperea conţine materiale
explozive sau care degaje gaze explozive (muniţii, explozivi, nitraţi etc.), deschizându-se larg
panourile calelor incendiate.

În situaţia incendiului inaccesibil, fie datorită imposibilităţii apropierii de focar, fie pentru că
acesta nu a putut fi descoperit (în cazurile când incendiul a izbucnit la partea de jos a calei şi
aceasta este încărcată în întregime), sarcina stingerii incendiului sau numai a micşorării in-
tensităţii arderii şi a menţinerii lui în stare de dezvoltare lentă, până când se vor pune în funcţiune
mjloace de stingere mai eficiente, va fi încredinţată instalaţiilor fixe de stingere de la bordul
navei (instalaţiile de stingere cu apă pulverizată, instalaţiile tip sprinkler, instalaţiile fixe de
stingere cu C02, cu spumă mecanică sau chimică, instalaţiile de stingere cu aburi etc).

În cazuri excepţionale, când nu este posibilă o altă soluţie, după consultarea comandantului navei
şi a comandantului portului, se trece la inundarea compartimentului, concomitent cu luarea
măsurilor de securitate, pentru a se evita pierderea stabilităţii navei, răsturnarea sau scufundarea
acesteia.
125
În toate cazurile de incendiu, dar mai ales în cazul incendiilor ce nu pot fi stinse datorită evoluţiei
lor rapide şi a degajării de mari cantităţi de căldură şi gaze toxice fierbinţi, comandantul
intervenţiei trebuie să folosească metoda combinată de stingere, constând din lucrul instalaţiilor
fixe de stingere cu apă şi lucrul servanţilor pompieri cu accesoriile din dotarea maşinilor de
luptă.

În situaţia incendiului la calele de mărfuri, atunci când lipsesc instalaţiile fixe de stingere cu apă
pulverizată, comandantul intervenţiei va ataca direct focarul, cu ajutorul ţevilor din dotarea
subunităţii. Ţevile vor fi introduse prin panourile calelor, prin canalele de ventilaţie sau prin
orificii practicate în pereţii laterali ai calei sau în punte, cu ajutorul suflaiurilor.

Este posibil ca acest mod de lucru să nu dea totdeauna rezultatele dorite, din cauza numeroaselor
obstacole între focar şi punctele prin care se refulează apa.

Concomitent cu acţiunea de stingere a incendiului în cală, compartimentul sau încăperea afectată,

comandantul intervenţiei va lua măsuri de răcire, la exterior, a pereţilor compartimentului
incendiat şi a punţilor, ţinându-se cont de faptul că întreaga structură a navei este metalică şi,
deci, pericolul transmiterii incendiilor prin conducţie este foarte mare.

Pe tot timpul ducerii luptei, comandantul intervenţiei trebuie să nu uite nici o clipă că pierderea
unei nave reprezintă o pagubă însemnată pentru economia naţională.

Pe timpul ducerii luptei, comandantul intervenţiei va avea în vedere valoarea deosebit de mare a
navei, precum şi a mărfurilor transportate, luând măsuri care să conducă la stingerea cât mai
rapidă incendiului şi cu pagube cât mai mici, folosind substanţele stingătoare cele mai eficiente.

Pentru stingerea incendiilor izbucnite în încăperile de locuit şi de serviciu, vor fi respectate

aceleaşi reguli ca la stingerea incendiilor din clădiri.

Intervenţia la această categorie de incendii are, însă, şi reguli specifice lucrului pe nave, şi
anume:

- intervenţia pentru stingere începe cu acţiunea de salvare şi evacuare a persoanelor rămase în

încăperi. În cazul că pătrunderea în aceste încăperi nu e posibilă, se vor executa deschideri în
bordul navei, în zona hublourillor, prin care se vor scoate oamenii;

- pentru limitarea inundării cu fum, se va refula spuma uşoară cu coeficient mare de

înfoiere, în acest scop aducându-se pe puntea navei motogeneratorul şi substanţele stingătoare
necesare;

- in încăperi, se va acţiona cu ţevi tip „C” cu ajutaj pulverizator, o atenţie deosebită acordându-se
desfacerii placajelor pereţilor şi lichidării incendiului pătruns în izolaţia termică (plută, polistiren
expandat, poliuretan), după ce s-a determinat, prin palparea pereţilor, dacă aceştia sunt calzi sau
nu;

126
 - ţinându-se cont de faptul că pereţii încăperilor sunt metalici şi deci pot contribui la
propagarea incendiului în încăperile vecine prin conducţie, comandantul intervenţiei este obligat
să prevină acest proce destinând ţevi tip „C” cu misiune de supraveghere şi răcire a pereţilor;

- servanţii vor lucra echipaţi cu aparate izolante şi în echipe, asiguraţi cu cordiţe. Pentru evitarea
rătăcirilor, la intrările în coridoare, în casa scărilor, în puţuri etc., se vor instala proiectoare sau
lămpi cu acumulatori.

În cazul incendiilor izbucnite în sălile de maşini, cel mai important lucru este închiderea ermetică
a deschiderilor şi punerea în funcţiune a instalaţiilor fixe de stingere cu bioxid de carbon,
concomitent cu protejarea încăperilor vecine.

Pentru stingerea incendiilor de carburanţi, se vor folosi spumele chimice sau mecanice
combinate cu pulberea stingătoare „Florex”, bioxidul de carbon, aburul sau apa pulverizată, iar la
motoarele electrice se va acţiona numai cu bioxid de carbon.

Înainte de începerea acţiunii de stingere, comandantul intervenţie va lua măsuri de verificarea

închiderii robinetelor de alimentare cu combustibil a motoarelor şi dacă instalaţiile electrice de
iluminat, de forţă şi de ventilaţie au fost deconectate şi scoase de sub tensiune, dacă s-a realizat
etanşarea sălii prin închiderea tuturor uşilor, luminatoarelor şi hublourilor.

După lichidarea incendiului, se vor lua măsuri de ventilarea încăperilor, pentru înlăturarea
pericolului de explozie a amestecurilor explozive ce s-au format, şi de evacuarea apei acumulate
pe timpul intervenţiei.

26. STINGEREA INCENDIILOR LA BORDUL NAVELOR PETROLIERE

Potrivit prevederilor Registrului Naval Român, petrolierele au în compunerea lor aceleaşi

încăperi ca şi navele pentru transportul mărfurilor generale. Cu excepţia tancurilor de marfă
pentru lichidele combustibile, majoritatea încăperilor sunt dispuse în castelul navei, situat la
pupă, şi sunt separate de aceste tancuri prin coferdamuri.

Una din importantele dificultăţi, pe care le întâmpină pompierii pe timpul ducerii acţiunilor de
stingere a incendiilor izbucnite la cisternele marilor petroliere, o reprezintă dimensiunile foarte
mari ale acestora. De exemplu: un petrolier cu capacitatea de 116000 tone are o lungime de 265
m, o lăţime de 45 m şi o adâncime de 21 m. Aceste dimensiuni sunt şi mai mari în cazul
petrolierelor de mare tonaj, iar tendinţa de sporire a dimensiunilor acestui tip de nave este încă
foarte actuală.
127
Valorile limită admise pentru volumul cisternelor (tancurilor) unui petrolier sunt următoarele:

- pentru cisterna centrală - 50000 m3;

- pentru cisternele laterale - 30000 m3.

În cazul navelor cu coca dublă, ale căror funduri duble micşorează riscul de poluare prin
revărsarea încărcăturii în caz de eşuare se admit, pentru cisternele centrale, volume mai mari de
50000 m3.

De cele mai multe ori, accesul în cisterne (tancuri) se face numai printr-un singur panou prevăzut
cu scară.

Compartimentul maşinilor este echipat cu detectoare de incendiu cuplate la o centrală de

semnalizare şi alarmare instalată pe pasarelă.

Numărul şi amplasarea detectoarelor sunt determinate de mărimi şi forma compartimentului şi de

sistemul de ventilaţie, astfel ca acestea să permită o detecţie, în timpul cel mai scurt de la
izbucnirea unui incendiu, în orice punct al compartimentului.

Pentru stingerea incendiilor, pe navele petroliere sunt montate următoarele tipuri de

instalaţii fixe:

- pentru sălile de maşini - instalaţii de stingere cu spumă uşoară şi gaze inerte;

- pentru compartimentele pompelor - instalaţii de stingere cu apă pulverizată, cu spumă

sau cu gaze inerte;

- pentru cisterne - instalaţii de stingere cu gaze inerte sau cu spumă.

Puntea petrolierului este prevăzută cu un număr suficient de ţevi şi tunuri pentru

acoperirea completă cu spumă a acesteia, precum şi cu hidranţi care să poată realiza presiuni
suficiente pentru acţionarea ţevilor generatoare de spumă sau a ţevilor cu apă.

Pompa de incendiu se instalează, de regulă, în sala maşinilor şi este în măsură să

alimenteze cu apă cel puţin trei ţevi generatoare de spumă, la presiunea de 12-14 atm.

Dintre lichidele combustibile transportate, ţiţeiul nerectificat prezintă relativ mai puţine
pericole de incendiu, având o temperatură de aprindere mai ridicată, dar faptul că se transportă în
cantităţi mari cu navele petroliere prezintă, totuşi, un risc considerabil.

Mai periculoase din punct de vedere al aprinderii şi comportării la foc sunt hidrocarburile
cu temperaturi scăzute de aprindere (-10 la + ..............

128
27. STINGEREA INCENDIILOR ÎN MAGAZIILE Şl PE PLATFOMELE DE
DEPOZITARE A MĂRFURILOR DIN PORTURI

Imensele cantităţi de mărfuri care se încarcă sau se descarcă la danele unui port, în majoritatea
lor combustibile, se depozitează, pe sortimente sau pe nave, în magazii, pe platforme, în aer liber
sau sub şoproane. Din punct de vedere constructiv, acestea au dimensiuni presionante, fără a fi
compartimentate potrivit prevederilor normativelor în vigoare, chiar dacă sunt construite din
cărămidă şi nu au poduri, având mai mult aspectul unor hale înalte.

Specific acestor construcţii şi platforme este şi faptul că sunt dispuse în apropierea danelor de
încărcare şi descărcare (deci aproape de apa mării, uşurând problema alimentării maşinilor de
luptă), sunt străbătute sau au amenajate în apropiere linii de cale ferată, pe care, de regulă, se
găsesc garate garnituri de tren cu numeroase vagoane, ce pot împiedica sau îngreuna amplasarea
maşinilor de luptă cât mai aproape de locul incendiului, realizarea dispozitivelor de intervenţie şi
evacuarea bunurilor salvate.

În schimb, magaziile şi platformele din porturi sunt deservite de un numeros parc de maşini şi de
agregate de ridicare şi transport (autoridicătoare, macarale, camioane, benzi transportoare etc.),
care pot contribui la evacuarea rapidă a mărfurilor din magazii, de sub şoproane sau de pe
platformele cu mărfuri depozitate în aer liber, în caz de incendiu.

1. Caracteristicile incendiilor izbucnite în magaziile şi pe platformele porturilor

Dispunând de un numeros număr de magazii, depozite de mărfuri generale şi periculoase,

silozuri, antrepozite, depozite frigorifice, platforme cu mărfuri stivuite în aer liber, şoproane şi
dane, obiectivele portuare sunt deosebit de periculoase din punct de vedere al stingerii in-
cendiilor, având următoarele caracteristici specifice:

- pericolul de incendiu pe platformele portuare şi în magazii şi şoproane este, în

comparaţie cu cel existent în marile depozite de mărfuri, mult mai mare, datorită prezenţei la
danele de încărcare-descărcare a unor mari cantităţi de mărfuri diferite şi a navelor, incendiul
izbucnit aici putându-se transmite la instalaţiile portuare, mijloacele de transport, magaziile şi
platformele cu mărfuri din tranzit;

- tendinţa de reducere a staţionării navelor în port a impus folosirea în operaţiunile de încărcare şi

descărcare a unui modern şi numeros parc de maşini şi utilaje, acţionate electric sau cu
combustibil;

- depozitarea şi păstrarea îndelungată a mărfurilor în magaziile portului, în şoproanele sau pe

platformele descoperite ale acestuia şi a partidelor de încărcături pentru recepţie sau export,
măresc pericolul de incendiu sau de explozie în aceste locuri, datorită prezenţei substanţelor ce
se autoaprind sau a celor cu grad de combustibilitate mărit (prin porturile noastre trec peste 1500
de substanţe de acest gen);

- depozitarea pe spaţii mici a unor însemnate cantităţi de mărfuri, ceea ce determină ca

încărcătura combustibilă a acestora să corespundă unei sarcini termice de 500-900 kg/lemn/m2
129
(de 5-10 ori încărcătura combustibilă din atelierele uzinelor chimice). Din această cauză, orice
început de incendiu în magaziile, şoproanele, docurile şi pe platformele de mărfuri în aer liber
poate să se transforme repede într-un incendiu de mari proporţii, cu implicaţii deosebite pentru
economia naţională;

- suprafeţele mari acoperite de mărfuri, natura lor şi a ambalajelor folosite, multiplele deschideri
existente, materialele combustibile din compunerea elementelor de construcţie, lipsa
compartimentărilor, înălţimea, reprezintă tot atâţia factori care favorizează dezvoltarea rapidă a
incendiului;

- flăcările se propagă pe fronturi largi, cu înălţime de peste 20 m, afectând capacitatea portantă a

elementelor de construcţie până la prăbuşirea lor (în 20-25 de minute de la izbucnirea
incendiului);

- formarea tirajului determină ca părţi aprinse din elementele de construcţie, din ambalajele
mărfurilor, să fie ridicate de curenţii de convecţie la mare înălţime şi purtate de vânt, putând
genera incendii în alte zone cu mărfuri combustibile, la instalaţii şi pe nave.

Varietatea mare de mărfuri depozitate în porturi şi numărul mare de obiective cu caracteristici

deosebite existente aici impun necesitatea întocmirii unui plan unic de intervenţie judicios
analizat, prin care să se prevadă folosirea rapidă şi în totalitate a forţelor şi mijloacelor rezultate
din calcul şi aflate pe platformele portului sau în apropierea acestuia.

Operaţiunile de intervenţie, metodele şi procedeele folosite la stingere sunt aceleaşi cu cele

studiate în capitolele „Stingerea incendiilor la marile depozite de mărfuri, la depozite frigorifice,
silozuri de cereale, garaje, depouri de locomotive, garnituri de tren etc.”.

2. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

a). Recunoaşterea

În afara problemelor specifice fiecărei categorii de incendiu analizate în alte capitole ale
manualului, pe timpul executării recunoaşterii unor incendii izbucnite în magaziile de mărfuri, în
şoproanele şi pe platformele portului, comandantul intervenţiei trebuie să stabilească plus
următoarele:

- pericolul ce-1 prezintă incendiul pentru mărfurile din magaziile, şoproanele sau de pe
platformele în aer liber vecine, necesitatea şi posibilitatea îndepărtării acestora din zona afectată
de incendiu sau numai a protejării lor prin acoperirea cu prelate, umectate de ţevi tip „C” cu
ajutaje pulverizatoare, sau prin folosirea perdelelor şi zidurilor de apă;

- numărul garniturilor de tren şi al vagoanelor de marfă staţionate în apropierea obiectivului

incendiat, pericolul ce-1 prezintă incendiul pentru acestea şi necesitatea scoaterii lor din zonă, în
scopul creării de condiţii favorabile desfăşurării operaţiunilor de stingerere;

130
- prezenţa în apropierea magaziilor sau platformelor incendiate, a navelor de transport de mărfuri
generale sau periculoase, căile pe care incendiul s-ar putea propaga spre acestea, necesitatea
apărării lor contra incendiilor prin perdele şi ziduri de apă sau a remorcării şi scoaterii lor din
zonă;

- prezenţa în rada portului (acvatoriului) a şalupelor şi remocherelor de salvare dotate cu

accesorii de stingerea incendiilor, dar mai ales a navelor speciale de stins incendii, care vor
participa la acţiune dinspre mare, fie cu tunurile de apă de pe bord, fie cu liniile de furtun din
dotare, în scopul atacului circular al focarului.

b). Stingerea

În afara celor analizate la capitolul „Stingerea incendiilor în marile depozite de mărfuri”, în

acţiunea de stingere a incendiilor izbucnite în magazii şi şoproane sau pe platformele de mărfuri
în aer liber din porturi, apare în plus problema folosirii în luptă a şalupelor şi remorcherelor de
salvare, dar mai ales a navelor speciale de stins incendii, care, dispunând de accesorii de stingere
a incendiilor, în special de tunuri de apă, pot contribui direct fie la stingere, fie la alimentarea cu
apă a maşinilor de luptă, în cazul când căile de acces spre mare sunt blocate cu macarale,
elevatoare, punţi, benzi rulante, camioane şi vagoane.

O altă problemă specifică este cea a necesităţii realizării unei strânse cooperări între toate forţele
concentrate la locul incendiului şi a unei conduceri ferme de către comandamentul unic al
intervenţiei.

Fiind vorba de imense valori materiale, comandantul intervenţiei, prin grupa operativă, va
organiza evacuarea, depozitarea şi paza mărfurilor salvate, în aşa fel ca nici cea mai mică parte
din acestea să nu se înstrăineze, să se piardă sau să se distrugă.

Rămâne în continuare o mare obligaţie pentru toţi comandanţii, problema luării măsurilor de
prevenirea accidentelor, în special a înecului. Şoferii şi servanţii care lucrează în sectorul de
alimentare, vor fi echipaţi în mod obligatoriu cu veste de salvare. Se va interzice, totodată,
accesul şi staţionarea pe chei a servanţilor oare nu au atribuţiuni exprese.

28. STINGEREA INCENDIILOR ÎN ŞANTIERELE DE CONSTRUCŢII Şl

REPARAŢII NAVALE

Pericolul de incendiu este deosebit de mare, atunci când o navă se află în reparaţie şi pe aceasta
se execută lucrări de tăiere, sudură, vopsire etc., nava fiind împăienjenită de cabluri electrice şi
schele, iar echipamentele sale parţial sau integral scoase din funcţiune.

1. Caracteristicile incendiilor izbucnite în şantierele de construcţii şi reparaţii navale

Diversitatea specialiştilor şi a operaţiunilor care se execută pe o navă în construcţie sau în

reparaţie, depozitarea de însemnate cantităţi de materiale combustibile din cele mai diferite,
131
alături de nerespectarea în totalitatea lor a normelor de prevenirea şi stingerea incendiilor ge-
nerează însemnate pericole de incendiu pe teritoriul şantierelor de construcţii şi reparaţii navale.

Pe timpul în care se află într-un şantier, navele se pot găsi în situaţia de a fi amarate sau a nu fi
amarate.

Situaţia când nava este neamarată presupune că aceasta se află în construcţie sau în reparaţie
capitală (reparaţie de mari proporţii, executată într-un timp îndelungat). În acest caz, sarcina
asigurării prevenirii şi stingerii incendiilor pe navă revine organelor specializate ale şantierului.

Când este în situaţia de „amarat”, nava se află în şantierul naval pentru reparaţii, împreună cu
comandantul şi echipajul său, care vor răspunde de prevenirea şi stingerea incendiilor, în
cooperare cu personalul specializat al şantierului.

Vulnerabilitatea unei nave aflată în construcţie sau reparaţie provine din faptul că:

- compartimentarea de incendiu nu mai funcţionează, întrucât uşile antifoc sunt blocate cu

conductori electrici sau furtunuri de aer necesare operaţiunilor de nituire ori de sudură electrică
sau autogenă;

- materialele combustibile din structura navei sau cele care urmează a le înlocui pe acestea sunt
depozitate în toate punctele de lucru;

- se execută foarte multe tăieri şi suduri, în numeroase puncte ale navei, chiar în cele periculoase
la incendii, cum sunt cabinele de locuit, comanda navei, sălile de maşini şi pompe, calele şi
copartimentele, bunkărele şi rezervoarele.

Numeroase din incendiile izbucnite pe navele aflate în reparaţie sunt provocate datorită folosirii
incorecte a aparatelor de sudură şi de nituit, a întrebuinţării defectuoase a unor instalaţii electrice
sau a focului deschis şi nesupravegheat, în special în anotimpurile cu temperaturi scăzute.

Un mare pericol de propagare a incendiului odată izbucnit există pe bordurile pacheboturilor, din
cauza cantităţilor mari de materiale combustibile ce se găsesc pe acestea, a existenţei
numeroaselor cabine şi compartimente mici, a coridoarelor lungi şi strâmte, a caselor scărilor şi
puţurilor pentru ascensoare etc. Acestea, în caz de incendiu, îndeplinesc rolul unor coşuri de fum
sau canale de ventilaţie, contribuind la propagarea rapidă a incendiului pe verticală şi inundarea
cu fum şi gaze fierbinţi a întregii nave şi transformând un început de incendiu într-un incendiu de
mari proporţii.

Pericol foarte mare de incendiu există şi pe bordul petrolierelor şi al navelor care transportă gaze
lichefiate aflate în reparaţie.

Din grupa materialelor combustibile care contribuie la propagarae incendiilor pe navele aflate în
construcţie sau în reparaţie, fac parte:

- lemnul, talaşul, mobilierul, cleiul, lacurile şi vopselele;

132
- pulberile combustibile aflate pe marginile şi pe tălpile grinzilor, pe bordaje, în conductele de
ventilaţie sau în planşeele duble, care, turbionate, pot forma amestecuri explozive, aanorsabile de
la orice sursă de foc deschisă;

- îngrămădirile de odgoane, împletituri de cânepă sau de alte materiale folosite în operaţiunile de

încărcare sau descărcare a navelor;

- deşeurile de hidrocarburi lichide sau gazoase rămase în compartimentul de propulsie

(sala maşinilor);

- noroiul şi sedimentele depuse în tancurile petroliere, precum şi vaporii şi gazele

inflamabile rămase în acestea, ca urmare a spălării şi degazării lor necorespunzătoare, înainte ca
nava să fie trimisă în şantierul de reparaţie. În mod corect, degazarea cisternelor se face prin
spălarea cu ajutorul injectoarelor cu aburi, operaţie terminată cu o ventilare puternică cu aer
proaspăt, urmată de controlul existenţei gazelor inflamabile, cu ajutorul detectoarelor de gaze.

Aceeaşi operaţiune trebuie făcută canalelor de ventilaţie, conductelor de stingere a instalaţiilor

fixe de pe navă, pompelor şi conductelor acestora, colectoarelor şi traversărilor circuitului de
fund şi ale punţii, şi scărilor de coborâre.

2. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

a). Recunoaşterea

Împreună cu specialiştii de pe şantierul de construcţii sau de reparaţii, comandantul

intervenţiei este obligat să stabilească:

- compartimentul, cala sau încăperea în care s-a produs incendiul;

- persoanele aflate în pericol în compartimentul incendiat sau în cele ameninţate, numărul şi

starea lor, căi şi metode de salvare a acestora în timpul cel mai scurt - operaţiune ce trebuie
începută chiar pe timpul recunoaşterii;

- natura şi cantitatea materialelor combustibile aflate în compartimentul incendiat şi în încăperile

vecine, necesitatea apărării lor împotriva efectelor focului şi posibilitatea evacuării acestora din
zonele periclitate;

- prezenţa uşilor etanşe şi antifoc, dacă acestea au fost trecute în poziţia „închis”;

133
- prezenţa caselor scărilor şi a golurilor pentru puţuri şi ascensoare, dacă acestea au fost
ermetizate sau nu, cum contribuie ele la propagarea fumului şi focului pe verticală şi posibilitatea
închiderii lor în caz de nevoie;

- gradul de inundare cu fum a compartimentului incendiat şi a celor vecine;

- existenţa ventilatoarelor electrice sau hidraulice cu Q = 3-5 000 m3/oră, dacă acestea au
fost puse în funcţiune, necesitatea dublării acţiunii lor cu cea a accesoriilor de pe A.Sp.F.G.I.;

- dacă pe coridoare au fost instalate perdelele de azbest pentru limitarea propagării

incendiului la vecinătăţi şi evitarea inundării cu fum;

- numărul schelelor (din lemn sau metal), starea lor, pericolul ce-l prezintă incendiul
pentru acestea şi necesitatea protejării lor cu jeturi de apă;

- existenţa instalaţiilor şi agregatelor electrice de sudură şi iluminat, a tablourilor volante

de branşament sau a altor aparate electrice, precum şi a aparatelor de nituit nedeconectate sau
nesooase de sub tensiune;

- prezenţa vaporilor şi gazelor inflamabile în încăperile incendiate şi în cele vecine, pericolul ce-
1 prezintă acestea pentru formarea concentraţiilor explozive (concentraţia amestecurilor
expilozive se va determina folosindu-se detectoarele de gaze şi explozimetrele din dotarea
şantierului);

- dacă instalaţia fixă de stingere a fost menţinută în stare de lucru (prin păstrarea ei sub presiune
cu ajutorul pompelor de bord sau prin branşarea unei ţevi la conductele de incendiu ale cheiului)
şi pusă în funcţie, care este efectul ei asupra incendiului.

b). Substanţe stingătoare

Pentru stingerea incendiilor clasice, se va acţiona cu apă refulată cu ţevi tip „C” şi ajutaje
pulverizatoare.

Pentru stingerea incendiilor la instalaţiile electrice, se acţionează cu CQ2.

Pentru stingerea incendiilor în compartimentele navelor petroliere, se va acţiona cu spumă

mecanică.

c). Stingerea

Se organizează pe sectoare de intervenţie, astfel :

- un sector de intervenţie la prova, cu misiunea de limitare a propagării incendiului la

compartimentele şi magaziile navei, prin acţiunea de răcire a pereţilor despărţitori cu jeturi de
apă refu ţevi tip „C” cu ajutaje pulverizatoare, şi de lichidare a incendiului partea dinspre pupa a
compartimentului incendiat;
134
- un sector de intervenţie la pupa, cu misiunea de limitare a propagării incendiului la
compartimentele castelului navei (sala de maşini, sala pompelor, cabinele de odihnă şi de
serviciu) şi la cele învecinate cu incendiul, folosindu-se ţevi tip „C” cu ajutaje pulverizatoare in
interior şi creându-se pânze sau ziduri de apă, realizate cu ţevi tip „B” şi tunuri de stins incendii,
în exterior. O altă misiune a acestui sector constă în lichidarea incendiului în compartimentul
incendiat, acţionând în raport de cantitatea de substanţe combustibile şi de natura acestora cu ţevi
tip „B”.

În situaţia când accesul în compartimentul incendiat este imposibil din cauza fumului şi a gazelor
fierbinţi, pe baza planului de apărare al navei, a consultării comandantului navei şi a
specialiştilor de pe şantier, se vor stabili alte căi decât cele obişnuite pentru introducerea
substanţelor stingătoare direct la focar.

Pentru reducerea cantităţii de fum şi de gaze toxice, se va acţiona pentru îndepărtarea acestora,
cu ajutorul electroexhaustoarelor din dotarea A.Sp.F.G.I. şi prin introducerea în coridoare şi
compartimente a spumei cu coeficient mare de înfoiere.

În mod deosebit, comandantul intervenţiei va lua toate măsurile de asigurarea securităţii

servanţilor, dintre care cele mai importante sunt:

- echiparea cu aparate izolante;

- asigurarea cu cordiţe de salvare de balustrade;

- lucrul în echipe de cel puţin doi servanţi;

- interzicerea deplasărilor pe alte itinerare decât cele stabilite împreună cu comandantul

navei şi specialiştii veniţi la faţa locului, în scopul prevenirii prăbuşirilor în golurile deschise ale
navei;

- marcarea cu proiectoare şi lămpi cu acumulatori a intrărilor în casele scărilor sau în alte

goluri folosite pentru pătrunderea 1a locul incendiului;

- rularea servanţilor la lucru şi asigurarea odihnei, hranei şi primului ajutor medical celor oare
acţionează în condiţii grele.

29. STINGEREA INCENDIILOR PE AEROPORTURI Şl LA AVIOANE

În ultimele decenii transportul aerian din patria noastră s-a dezvoltat vertiginos, prelâînd o parte
destul de însemnată din sarcinile transportului de călători şi de mărfuri.

Odată cu avioanele s-au dezvoltat şi modernizat aerodromurile, precum şi instalaţiile şi

obiectivele anexă ale acestora.

135
Alături de pistele de decolare şi aterizare a avioanelor, pe aeroporturi se află o serie de alte
obiective, cum sunt: platformele de parcare a aeronavelor, turnul de control, hangarele pentru
reparaţii şi pentru controlul tehnic al avioanelor, rezervoarele cu combustibil, garajele şi
atelierele de reparaţii ale autovehiculelor ce deservesc aeroportul şi platformele de parcare a
acestora.

Pericolele de incendiu la aerodromuri sunt variate, avându-se în vedere caracterul complex al

obiectivelor şi utilajelor existente pe aeroport, fapt ce face ca intervenţia pentru stingerea
incendiilor la aceste obiective să devină deosebit de dificilă.

1. Caracteristicile aeroporturilor.

Potrivit prevederilor Organizaţiei Internaţionale a Aviaţiei Civile, nivelul de protecţie a unui

aeroport se determină prin raportul dintre lungimea avioanelor care utilizează aeroportul
respectiv şi frecvenţa mişcărilor aeriene ce se execută pe acesta (decolări, aterizări).

Categoria aeroportului se determină, din punct de vedere al serviciilor de salvare şi stingere, în

funcţie de calculul numărului mişcărilor avioanelor în timp de 3 luni. Astfel, în cazul când
numărul mişcărilor avioanelor cu lungimea cea mai mare este de 700 sau mai mult, categoria
aeroportului se adoptă conform tabelului nr.23.

Tabelul nr. 23
Categoria aeroportului Lungimea totală a avionului (m)
1 0-9
2 9-12
3 12-18
4 18-24
5 24-28
6 28-39
7 39-49
8 49-61
9 61-76

O.I.A.C. recomandă, totodată, ca pentru stingerea incendiilor izbucnite la avioane să se

folosească următoarele substanţe stingătoare:

- substanţe stingătoare principale: apă uşoară, spumele de proteine, spumele fluoroproteinice;

- substanţe stingătoare complementare: bioxidul de carbon, pulberi stingătoare (monex,

florex etc), halonii.

De asemenea, Organizaţia Internaţională a Aviaţiei Civile recomandă cantităţile

substanţelor stingătoare principale şi oomplementare, cu care să fie dotate maşinile de luptă din

136
dotarea formaţiilor civile de pompieri şi a subunităţilor de pompieri militari care asigură int
venţia pe aeroport, tot în raport de categoria acestuia, aşa cum se arată în tabelul nr. 24.

Tabelul nr. 24
Spume de proteine Substanţe complementare
Apă pentru
Categoria Debit Pulberi Haloni CO2
aeroportului producerea apă/agent
l/min) (kg) (kg) (kg)
spumei
1 350 350 45 45 90

2 1 000 800 90 90 180

3 1 800 1300 135 135 270

4 3 600 2 600 135 135 270

5 8 100 4 500 180 180 360

6 11 800 6 000 225 225 450

7 18 200 7 900 225 225 450

8 27 300 10 800 450 450 900

9 36 400 13 500 450 450 900

Cantităţile indicate în tabelele nr. 24 şi 25 sunt determinate în raport de cantitatea de substanţă

stingătoare necesară pentru a obţine stingerea, într-un minut, în interiorul „zonei critice practice”
(când trebuie să se reducă intensitatea iniţială a incendiului cu 90%) şi de cantităţile de substanţe
stingătoare necesare pentru continuarea lucrului la incendiu

Tabelul nr. 25
AFFF (Light-watter)
Categoria aeroportului
Cantitatea de apă Debit apă agent/mim

137
 1 230 230

2 670 550

3 1 200 900

4 2 400 1800

5 5 400 3 000

6 7 900 4 000

7 12 100 5 300

8 18 200 7 200

9 24 300 9 000

Zona critică este porţiunea de teren pe care s-a prăbuşit un avion şi în limitele căreia trebuie să se
asigure integritatea fuselajului aeronavei şi menţinerea unor condiţii acceptabile de viaţă
călătorilor şi echipajului până la salvarea acestora.

Zona critică este, pe de o parte, o noţiune teoretică şi reprezintă suprafaţa în interiorul căreia
trebuie să se locallizeze incendiul, fiind socotită ca un dreptunghi cu lungimea egală cu cea totală
a navei şi cu lăţimea variabilă în funcţie de lăţimea fuselajului.

Pe de altă parte, zona critică este şi o zonă practică reprezentând suprafaţa reală cuprinsă de
incendiu după producerea accidentului.

Potrivit experienţelor efectuate, s-a stabilit că pentru un avion cu lungimea fuselajului egală sau
mai mare de 20 m, la un vânt de 16-19 km/h care bate perpendicular pe fuselaj, lăţimea zonei
critice teoretice este de 24 m pe partea în care bate vântul şi de 6 m pe partea opusă. Pentru
avioanele mai mici, se consideră că o lăţime de 6 m a zonei critice pe fiecare parte a fuselajului
este acceptabilă. Această zonă critică practică are suprafaţa egală cu două treimi din cea a zonei
critice teoretice:

Ap = 0,667 AT

Cantitatea de apă folosită pentru producerea spumei necesare stingerii totale se calculează astfel:

Q = Q1 + Q 2

în care

Q - cantitatea totală de apă;

138
Q1 - cantitatea de apă necesară pentru localizarea incendiului în zona critică practică;

Q2 - cantitatea de apă necesară, când incendiul a fost localizat în zona critică şi se continuă
localizarea şi stingere completă a acestuia.

Cantitatea de apă necesară pentru localizarea incendiului în zona critică practică (Q1) este:

Q1 = Ap x H x T

în care:

Ap - suprafaţa zonei critice practice;

H - proporţia de aplicare;

T - timpul de aplicare.

Cantitatea de apă (Q2) nu poate fi calculată exact, deoarece ea depinde de un mare număr de
factori variabili, din care mai principali sunt: greutatea totală maximă a aeronavei şi cantitatea
maximă de carburanţi a aeronavei.

Aceşti factori sunt stabiliţi de o diagramă utilizată la calcularea cantităţii de apă necesară pentru
fiecare categorie de aeroport în parte. Cantitatea de apă Q 2 exprimată în procente faţă de Q1
variază între 0%, pentru aeroporturile de categoria 1, şi 170%, pentru aeroporturile de categoria
9.

Diagrama amintită prevede următoarele valaori aproximativ cantităţii de apă, în funcţie de

categoria aeroportului (tabelul nnr.26).

Tabelul nr. 26
Categoria aeroportului Q2 = % Q1
1 3

2 27

3 30

4 58

5 75

6 100

7 129

139
 8 152

9 170

Debitele spumei de proteine sau ale agentului AFFF nu pot fi inferioare celor care sunt indicate
în tabelele de mai sus.

În cazul folosirii agenţilor complementari, debitul este stabilit în aşa fel încât să asigure
eficacitatea optimă a agentului utilizat.

Cantităţile diverselor substanţe stingătoare cu care sunt dotate autovehiculele de salvare-incendiu

sînt stabilite în funcţie de categoria aeroportului şi de anumite indicaţii specifice acestuia.
Rezarva de substanţe stingătoare de spumare şi a celor complementare este egală cu 200% din
cantitatea substanţelor cu care sunt dotate autovehiculele de salvare-incendiu şi se depozitează pe
aeroport, pentru refacerea plinurilor autovehiculelor.

Timpul de intervenţie necesar începerii operaţiunilor de salvare-incendiu trebuie să fie de

maximum 3 min., iar când starea căilor de acces şi vizibilitatea în toate zonele aeroportului sunt
optime, acest timp trebuie să fie de maximum 2 min. Timpul de intervenţie este timpul care se
scurge între prima alarmă a serinciilor de salvare-incendiu şi prima intervenţie efectivă la locul
de salvare şi de luptă contra incendiului.

Numărul minim şi tipurile vehiculelor de salvare-incendiu prevăzute pe un aeroport sunt arătate

în tabelul nr. 27.

Tabelul nr. 27
Vehicule de
Categoria aeroportului Vehicule grele
intervenţie rapide
1 1 0
2 1 0
3 1 0
4 1 1
5 1 1
6 1 2
7 1 2
8 1 2
140
 9 1 2 sau 3

Aeroporturile în a căror zonă se află terenuri mlăştinoase sau întinderi de apă, unde vehiculele
clasice cu roţi cu care sunt dotate aeroporturile nu pot interveni, vor fi asigurate, în plus, cu
echipamentul şi materialul specializat aparţinând serviciilor de salvare apropiate. Aceste vehicule
speciale vor efectua salvarea ocupanţilor avioanelor accidentate în zonele respective.

Materialul de salvare poate fi transportat şi cu ambarcaţiuni sau alte vehicule, cum ar fi:
elicoptere, vehicule amfibii etc.

2. Caracteristicile constructive ale avioanelor

Pe aeroporturile româneşti aterizează şi decolează numeroase tipuri de avioane de transport

călători şi de mărfuri. Din punct de vedere al stingerii incendiilor, principalele puncte periculoase
la incendiu pe un avion sunt: rezervoarele de combustibil şi de ulei, bateriile de acumulatori,
rezervoarele cu lichid hidraulic si buteliile de oxigen.

Rezervoarele de combustibil sunt montate în general în aripi. În unele tipuri de avion acestea se
prelungesc şi în fuselaj. Rezervoarele comunică între ele, fiind prevăzute cu robinete de
intercomunicaţie. Uneori, pentru mărirea razei lor de acţiune, avioanelor li se adaugă rezervoare
suplimentare de carburanţi, care se montează, de regulă, în afara bordului navei, sub aripi.

Rezervoarele de ulei sunt montate în axul motoarelor, înapoia sau în faţa pereţilor antifoc ai
acestora.

Bateriile, de acumulatori sunt amplasate, de regulă, în partea din faţă a aeronavei, fiind uşor de
descoperit datorită marcajului exterior pe care îl au; la unele avioane acestea pot fi plasate la
puţul roţii dinainte. Bateriile de acumulatori sunt înzestrate cu racorduri de deconectare rapidă.

Rezervoarele cu lichid hidraulic sunt plasate fie în partea dinainte a fuselajului, fie în zona
aripilor.

Locul buteliilor de oxigen variază în raport cu tipurile avionului.

Ieşiri normale de evacuare a pasagerilor şi echipajului dintr-un avion

Pentru salvarea sau evacuarea pasagerilor si echipaiului se folosesc uşile şi ferestrele

aeronavelor.

Principalele ieşiri de evacuare sunt:

- uşa de acces a echipajului, amenajată normal în partea dreaptă-faţă a cabinei echipajului;

- ieşirea de securitate din dreapta (câteodată, accesul în avion se poate face şi prin uşa de serviciu
a lavabourilor sau prin cea a compartimentului bagajelor şi mărfurilor);

141
- uşa principală de acces în cabinele pentru călători, care este situată, la majoritatea avioanelor, în
spate, pe partea stângă a corpului navei.

Majoritaitea uşilor se deschid spre exterior şi sunt articulate la partea dinainte. De asemenea,
majoritatea mînerelor se învârt în sensul acelor unui ceasornic.

Uneori, şi ferestrele avionului sunt proiectate pentru a servi ca ieşiri de salvare. Aceste ieşiri sunt
marcate şi sunt prevăzute cu zăvoare, care permit deschiderea ferestrelor atît din interior cât şi
din exterior.

Amplasarea ieşirilor de salvare nu este aceeaşi pe toate tipurile de avioane. Ele pot fi, totuşi, uşor
identificate, datorită marcărilor care împrejmuiesc deschiderile respective pe fuselaj şi pe
dispozitivele de acţionare a acestora.

Uşile principale ale unor tipuri moderne de avioane sunt prevăzute şi cu tobogane de evacuare,
care fie că trebuie acţionate la sol de către servanţi, fie sunt autogonflabile, trebuind numai să se
sară pe ele.

Alte tipuri de avioane sunt prevăzute cu scări mobile de salvare. După deschiderea zăvoarelor şi
împingerea uşii în sus, servanţii pot trage în afară scara mobilă, urmând ca pasagerii să coboare
pe aceasta.

Numărul mare de pasageri aflaţi într-un avion prăbuşit, pericolele iminente de intoxicare sau
carbonizare a acestora din cauza incendiului, impun necesitatea executării de către pompieri a
unor tăieri în pereţii fuselajului, pentru realizarea a cât mai multor deschideri de salvare.

Deşi deschiderea unei breşe în pereţii fuselajului avioanelor de transport moderne este cât se
poate de dificilă, din cauza metalului utilizat, a osaturii întărite a fuselajului şi a izolaţiei,
constructorii au prevăzut, pe fiecare tip de avion, mai multe zone marcate cu roşu sau galben,
care, în caz de nevoie, vor fi decupate cu ajutorul fierăstraielor abrazive, realizându-se ieşiri
suplimentare de salvare.

Când ieşirile de salvare sunt întrebuinţate pentru aerisire, deschiderea lor se va face pe partea din
care bate vântul.

30. STINGEREA INCENDIILOR LA AVIOANELE AFLATE ÎN ZBOR

Deşi în aer incendiile izbucnesc foarte rar, ele nu trebuie excluse ţinându-se cont de numărul
mare de vieţi omeneşti aflate în pericol şi de valoarea pagubelor materiale ce se pot produce într-
o catastrofă aeriană.

Cauzele mai frecvente ale izbucnirii incendiului la bordul unui avion aflat în zbor sunt:

142
- apariţia unor cantităţi de lichide inflamabile, ca urmare a scurgerii acestora prin avarierea
instalaţiilor de combustibil, a sistemelor de ungere şi hidraulic etc., care fie se aprind, în prezenţa
unor surse de foc deschise, fie pot forma amestecuri explozive (vapori, benzină), care se
amorsează sub acţiunea unor factori exteriori, cum sunt trăsnetul sau descărcările electrostatice;

- supraîncălzirea mecanică a motoarelor şi a aparatului de rulare, din care cauză se pot aprinde
substanţele combustibile aflate în apropiere;

- supraîncălzirea conductorilor electrici şi aprinderea lor în canalele de cabluri;

- aprinderea sau autoaprinderea mărfurilor transportate;

- neglijenţe în folosirea focului deschis de către pasageri şi echipaj.

Pentru prevenirea şi stingerea incendiilor pe timpul zborului, avioanele sunt dotate (unele) cu
pereţi despărţitori, rezistenţi la foc, care separă motoarele de restul avionului, cu căptuşeli pentru
pereţi, tavane şi podele.

De asemenea, avioanele sunt prevăzute ou un sistem de avertizare şi stingere a incendiilor la

motoarele de propulsie şi la motorul auxiliar, pentru celelalte compartimente fiind prevăzute
stingătoare.

Ca substanţe stingătoare, instalaţia specială de stingere foloseşte hidrocarburile halogenate (care

conţin fluor), câte 4-5 kg. Pentru propulsia acestei substanţe stingătoare din rezervoare se
foloseşte azotul.

Pentru prevenirea aprinderii substanţelor inflamabile datorită acumulărilor de electricitate statică,

avioanele au la capetele aripilor nişte bare cu perii de sârmă, prin intermediul cărora încărcătura
statică este cedată aerului.

Pericolul de incendiu la avioanele aflate în zbor se datorează prezenţei pe aceste nave a unei mari
cantităţi de materiale combustibile, dar mai ales de carburanţi (benzine, cherosen, petrol) în
cantităţi de până la 30000 litri (la unele avioane mari de transport rezervoarele pot înmagazina
până la 90000 litri de combustibil).

Iată prezentate în tabelul nr. 28 câteva caracteristici de bază ale acestor carburanţi:

Tabelul nr. 28
Carburantul Gazolină, benzină Kerosen Amestec benzină kerosen
Punct de inflamare - 60 - 40 - 51
Limita inferioară de explozie 1,4% 1,4% 1,16%
Limita superioară de explozie 7,6% 5,3% 7,63%
Temperatura de aprindere -45°- - 1° +35°- +73° -23°- +30°
Temperatura de autoinflamare 43 - 163 163- 232 57 - 527

143
Viteza de propagare a flăcării
pe min. 213 - 244m 30,5 m 213 - 244 m

Din cauza unor cantităţi atât de mari de combustibil, orice început de incendiu reprezintă un
mare pericol pentru securitatea navei în zbor, a pasagerilor şi mărfurilor ce le transportă.

Misiunea stingerii incendiilor izbucnite pe timpul zborului avioanelor revine echipajului, toate
avioanele fiind dotate cu instalaţii speciale de stingere cu CQ2, Light-water, franco sau altele.

Pe timpul unui accident sau incident de aviaţie eforturile membrilor echipajului trebuie să se
îndrepte spre asigurarea securităţii tuturor ocupanţilor navei.

Când se produce un incident în zbor, pe care comandantul navei trebuie să-1 declare „o urgenţă”,
el va indica turnului de control natura incidentului (incendierea motoarelor, pericol la butelii,
incendiu în cabină) şi maniera în care a hotărât să-i facă faţă.

Piloţii cunosc un anumit număr de reglementări şi proceduri de intervenţie în asemenea situaţii.

Mai mult, toţi membrii echipajului sunt instruiţi cum să procedeze, în caz de incident pe
aeronavă, pentru evacuarea de urgenţă a ocupanţilor navei şi îndepărtarea lor din zona
periculoasă. Aceştia vor executa, de asemenea, instrucţiunile privitoare la utilizarea toboganelor
de evacuare şi a corzilor de salvare. Totoodată echipamentul de salvare de pe aeroport trebuie să
conţină pasarele de debarcare lejere, care să poată fi folosite în situaţia în care echipamentul
navei nu funcţionează.

Când toboganele sunt amenajate şi se află în serviciu, ele vor fi mânuite de către servanţii
echipelor de salvare imediat după sosirea lor la locul accidentului. După acţionarea toboganelor,
servanţii echipelor de salvare le vor menţine în poziţie verticală, pentru a-i ajuta pe călători să se
ridice şi să se îndepărteze de aeronavă.

Pasagerii care folosesc pentru salvare corzile fixate pe aripile avionului vor fi lăsaţi să alunece
lin pe bordul de fugă sau de-a lungul boleţilor. Servanţii îi vor ajuta să evite rănirea în contactul
cu jambele aparatului.

31. APLICAREA UNUI COVOR DE SPUMA, CA MĂSURĂ DE PROTECŢIE

ÎMPOTRIVA INCENDIULUI, ÎN CAZUL ATERIZĂRILOR FORŢATE

În unele cazuri de urgenţă (mai ales la aterizările cu trenurile de aterizare blocate sau la
aterizările defectuoase), care se pot produce pe aeroport, este necesar să se aplice pe pista de
aterizare un covor de spumă capabil să reducă amploarea distrugerilor şi posibilitatea izbucnirii
unui incendiu după impactul cu solul.

Aplicarea acestui covor de spumă pe pistă, ca măsură de prevenire, prezintă următoarele avantaje
deosebite: reducerea stricăciunilor suferite de avion, micşorarea forţei de acceleraţie şi a
pericolului de incendiu provocat prin frecarea avionului de sol.

144
Măsura de acoperire a pistei cu spumă va fi luată de comandantul intervenţiei, după consultarea
cu comandantul aeroportului şi cu alţi factori de răspundere, ţinând cont de toţi factorii care
pledează pentru sau împotriva acestei hotărâri, cum ar fi:

- construcţia avionului (elemente ca: rezistenţa fuselajului la loviri şi căderi, aripi înalte
sau joase, stricăciunile provocate de fragmentele de elice rupte etc.);

- abilitatea pilotului în executarea aterizării în condiţii critice;

- natura, lungimea şi starea suprafeţei pistei;

- greutatea navei la aterizare;

- condiţiile de temperatură şi vizibilitate;

- care este natura cazului de urgenţă pe timpul zborului avionului;

- dacă avionul nu poate să scoată trenul de aterizare principal sau are un tren scos dar nu-
1 poate reintroduce în lăcaşul special amenajat din fuselajul avionului;

- câte pneuri sau roţi au fost avariate sau pierdute.

Totodată, comandantul intervenţiei va mai ţine cont şi de:

- timpul disponibil pentru producerea şi aplicarea covorului de spumă (operaţia poate fi

desfăşurată aproximativ într-o oră sau mai mult, această durată fiind evaluată în raport cu natura
„urgenţei”);

- numărul şi posibilităţile tehnico-tactice ale accesoriilor de producere a spumei (maşini speciale

de realizat covor de spumă, tunuri şi ţevi generatoare de spumă);

- timpul necesar pentru refularea de către pompieri a covorului de spumă şi dacă acesta
este suficient pentru a permite echipajului să arunce carburantul din rezervoare în aer, când
apreciază că este oportună această operaţiune, în scopul reducerii riscului în momentul aterizării
forţate;

- ce efect va avea aplicarea covorului de spumă asupra căilor de acces ale aeroportului şi
care vor fi repercusiunile folosirii operaţiunilor de curăţare a spumei asupra securităţii traficului
de pe aeroport (aterizări, decolări, rulaj etc.);

- posibilitatea ca temperatura mediului ambiant să facă contraindicată aplicarea covorului de

spumă, din cauza pericolului de îngheţare a apei conţinute de aceasta, care va crea un grav
pericol dacă avionul va încerca să frâneze.

Luând în considerare elementele analizate mai sus, rezultă clar că iniţiativa aplicării
covorului de spumă pe pistă, într-un caz de urgenţă, trebuie să aparţină responsabililor cu
145
exploatarea zborului. Cererea trebuie să emane de la comandantul aeronavei sau de la condu-
cerea aeroportului, presupunându-se că aceştia cunosc cel mai bine necesitatea folosirii covorului
de spumă, iar hotărârea o vor lua comandantul aeroportului sau locţiitorul său, în cooperare cu
comandantul intervenţiei.

Pe aeroporturile care nu sunt înzestrate cu material adecvat (maşini şi agregate

specializate de producerea şi aplicarea covorului de spumă) nu trebuie să se încerce folosirea
metodei.

Tehnica aplicării covorului de spuma pe pista de aterizare

Dacă s-a hotărât aplicarea covorului de spumă pe o pistă, pentru a oferi cele mai bune condiţii de
securitate în cazul unei aterizări de urgenţă, comandantul aeroportului sau locţiitorul său şi
comandantul intervenţiei vor asigura ca:

- legătura radio să fie menţinută permanent între comandantul intervenţiei şi pilotul

avionului, pe de o parte, şi între comandantul aeroportului şi comandantul intervenţiei, pe de altă
parte, pentru ca fiecare să cunoască stadiul operaţiunii şi protecţia oferită de către aceasta;

- maşinile primei intervenţii să nu fie întrebuinţate în desfăşurarea acţiunii de aplicare a

covorului de spumă, în afară de cazul când numărul acestor autovehicule păstrate în rezervă este
suficient şi pentru această operaţiune.

Pentru aplicarea covorului de spumă, se vor folosi, în primul rând, autospecialele destinate
acestui scop şi camioanele cisternă auxiliare. Acestea vor fi echipate cu agregate de producerea
spumei şi distribuirea uniformă a acesteia (prin ţevi generatoare de spumă amplasate lateral sau
fixate special pe grinzi metalice) sau cu oricare alt echipament specializat în producerea spumei,
care să deverseze produsul în partea dinapoi a maşinii.

În desfăşurarea operaţiunii se va ţine cont de timpul necesar aplicării spumei şi reîncărcării

maşinilor cu apă şi spumogen, luându-se, în acest sens, măsura aducerii la locul intervenţiei a
unor cantităţi suplimentare de apă şi spumogen.

Organizarea alimentării cu aceste substanţe se va face pe timpul întocmirii planului de

apărare, în aşa fel ca în momentul intervenţiei toţi factorii angrenaţi să participe la executarea
activităţilor prevăzute în timpul şi în modul aprobat.

Experienţa a arătat că la o aterizare forţată cu trenul de aterizaj retras în locaşul său din
fuselaj, avionul se aşază pe sol mult mai departe - circa 150-600 m de pragul de aterizare normal.

Ţinându-se cont de această particularitate, spuma trebuie aşezată astfel:

- în cazul aterizării unui avion cu avarii la bord, spuma trebuie refulată de la un punct
situat, faţă de pragul de aterizare, la o depărtare egală cu jumătatea distanţei utile pentru
aterizare;

146
 - în cazul aterizării forţate, cu trenul de aterizaj blocat în locaşul său, spuma trebuie să fie
refulată, faţă de pragul de aterizare, la o depărtare egală cu o treime din distanţa disponibilă
pentru aterizare;

- lungimea şi lăţimea covorului de spumă necesar vor depinde de natura incidentului, de tipul de
avion, cantitatea de spumogen şi apă de care se dispune şi de răgazul existent între anunţarea
incidentului şi producerea aterizării forţate.

În tabelul nr.29 sunt prezentate date referitoare la cantităţile de apă şi de spumogen necesare
realizării unui covor de spumă, stabilite de către Organizaţia Internaţională a Aviaţiei Civile
pentru situaţia aterizărilor forţate.

Tabelul nr.29
La aterizări La aterizări fortaţe cu trenul de aterizare blocat
Cvadrimotoare
Bi şi
de avioane
Bimotor
Denumirea
trimotor
cu avarii Cu elice Cu reacţie
cu elice
cu reacţie
la bord
Lăţimea
8m 12 m 12 m 23 m 23 m
covorului
Lungimea 450 m 600 m 750 m 750 m 900 m
Suprafaţa
pistei
3600 m 7200 m 9300 m 17400 m 20900 m
acoperite cu
spumă
Canitatea de
14400 l 30300 l 37800 l 71000 l 82200 l
apă
Spumă 3% 432 l 908 l 1135 l 2130 l 2365 l
Spumă 6% 865 l 1816 l 2270 l 4260 l 4730 l

NOTĂ:

1. Aceste cifre au la bază ideea aplicării spumei cu ţevi cu debit de cel puţin 4 l/m2 de suprafaţă a
pistei. Grosimea stratului de spumă a covorului va fi de 5 cm, pentru un coeficient de înfoiere de
12, şi 3,8 cm, pentru coeficientul de înfoiere de 8.

147
2. Lăţimea indicată în tabel permite realizarea unui covor de spumă ceva mai mare decât
ecartamentul motoarelor majorităţii avioanelor qvadrimotoare cu elice şi cu reacţie ce aterizează
pe aeroporturile româneşti.

3. Dacă generatoarele de spumă utilizate sunt reglate pentru o concentraţie mai mare de 3-6%,
doza de substanţă va fi mărită.

4. Din cauza diferenţelor constructive ale duzelor care calibrează spuma şi a erorilor de dozaj al
spumogenului, este necesar să se sporească cantităţile de spumogen stabilite teoretic în tabel,
adăugându-se un plus de 5-10% spumogen.

Alţi factori de care trebuie să se ţină seama pe timpul realizării covorului de spumă:

- când condiţiile de vizibilitate sunt reduse şi pilotul nu poate distinge începutul covorului
de spumă pe pistă, este necesar ca acesta să fie marcat sau semnalizat prin repere foarte vizibile
(faruri de ceaţă, proiectoare etc.);

- toate persoanele a căror prezenţă nu este absolut necesară (personal muncitor, ziarişti,
fotografi) trebuie ţinute departe de locul intervenţiei, până când toţi călătorii şi echipajul au fost
evacuaţi şi au fost luate toate celelalte măsuri de prevenirea şi stingerea incendiilor;

- este de dorit să se lase un timp de 10-15 min. stratului de spumă, înainte de a se efectua
aterizarea pentru a da posibilitate apei din compoziţia spumei să se aşeze pe suprafaţa pistei, sub
covor. După o durată de două ore, două ore şi jumătate, spuma va intra în procesul de
descompunere, în special pe timp de vară, când evaporarea apei şi uscarea spumei se produc mult
mai repede;

- pentru a fi eficace, este necesar ca covorul de spumă să nu fie întrerupt. Neasigurarea

continuităţii acestui covor poate duce la formarea scânteilor şi aprinderea vaporilor de
hidrocarburi prezenţi în zonă;

- spuma trebuie să aibă grosimea de cel puţin 5 cm, pentru a se putea aşterne uniform şi a-şi
păstra calitatea de a ţine apa la suprafaţa pistei, evitându-se scurgerea exagerată a acesteia din
cauza înclinării longitudinale sau transversale a pistei;

- după ce s-a realizat covorul de spumă, pista trebuie folosită de pompieri, aceştia amplasându-se
într-un punct de unde vor putea să intervină, fără riscul de a răsturna maşinile de luptă. Când
avionul a aterizat, maşinile de luptă îl vor urma, de-a lungul pistei, în vederea desfăşurării rapide
a operaţiunilor de salvare şi stingere.

În tabelul nr. 30 se prezintă dimensiunile covorului de spumă pentru principalele tipuri de

avioane care aterizează pe aeroporturile româneşti.

148
32. PARTICULARITĂŢILE INCENDIILOR IZBUCNITE ÎN DIFERITE
PUNCTE ALE UNEI AERONAVE Şl MODUL DE ACŢIUNE A
POMPIERILOR

Pompierii pot interveni pentru stingerea următoarelor categorii de incendii izbucnite în punctele
vulnerabile ale unei aeronave:

a). Incendii de categoria „A”

În această categorie se clasează incendiile de mărfuri, de interioare şi de alţi combustibili

analogi. Incendiile izbucnite la aceste materiale se sting cu jet de apă pulverizat, acţiune
desfăşurată concomitent cu lucrul din exterior, pentru răcirea fuselajului, folosindu-se ca
substanţă stingătoare tot apa, refulată cu ţevi tip „C” sau „B” cu ajutaje pulverizatoare.

b). Incendii la roţi cu sisteme de frânare, la care s-a produs supraîncălzirea

Supraîncălzirea roţilor şi a pneurilor avioanelor prezintă pericol de incendiu şi de explozie.

Acţionând pentru stingerea unui incendiu la roţi, servanţii trebuie să se apropie de acestea cu
extremă prudenţă, prin faţă sau prin spate, dar niciodată la aceeaşi înălţime cu axa osiei. Întrucât
căldura rezulţi din supraîncălzirea frânelor se transmite roţilor, este necesar ca pentru stingere să
se refuleze apa pulverizată în zona acestora. Dacă se impune continuarea acţiunii de răcire şi
după stingerea incendiilor, apa va fi refulată în această situaţie chiar pe frâne.

Răcirea prea rapidă a unei roţi riscă să producă explozia pneului, fapt pentru care servanţii nu vor
folosi jetul compact de apă sau de anhidridă carbonică, decât în ultimă instanţă.

De îndată ce pneurile au fost dezumflate, se poate utiliza, în deplină siguranţă, orice fel de
substanţă stingătoare, nemaiexistând pericol de explozie.

c). Incendii la motoare cu piston

Când incendiile motoarelor sunt limitate pe axul acestora, dar nu pot fi stăpânite cu
dispozitivul de stingere din dotarea navei, acestea se vor stinge cu ajutorul pulberilor stingătoare
(„Florex”, „Monex”) sau cu anhidridă carbonică - ambele tipuri de substanţe fiind mai eficace
decât apa sau spuma.

Refularea spumei sau pulverizarea apei se vor realiza din exterior, cu scopul de a se evita
încălzirea structurilor adiacente ale aerona

Se va evita, însă, atingerea elicei, chiar dacă aceasta nu se învârteşte, pentru prevenirea
unor eventuale accidente.

d). Incendii la motoarele turbopropulsoare şi turboreactoare

149
La toate tipurile de aeronave, imediat după semnalizarea incendiului în interiorul sau la
exteriorul motorului, prin acţiunea detectorului de flacără sau la comanda echipajului, automat
sau manual, se execută întreruperea alimentării cu carburanţi şi a aprinderii, iar instalaţiile
speciale de stingere de pe motoarele navei intră în funcţiune.

La asemenea incendii, pompierii trebuie să se amplaseze lateral faţă de ţevile de eşapament, fiind
obligaţi să protejeze cu apă pulverizată materialele combustibile din apropiere, împotriva
flăcărilor ce ies aceste ţevi.

Incendiile care se produc în afara camerelor de combustie ale motoarelor turbopropulsoare, dar
care sunt închise în corpul motorului, pot fi stăpânite cu uşurinţă cu ajutorul instalaţiilor speciale
de stingere de pe motoarele aeronavei.

Dacă incendiul persistă şi după ce a încetat acţiunea acestor instalaţii de stingere iar motorul
turbopropulsor sau turboreactor continuă să ardă, se vor folosi pentru grăbirea stingerii anhidrida
carbonică sau pulberile stingătoare de tip „Florex” sau „Monex”.

În ceea ce priveşte întrebuinţarea spumei, este recomandabil să nu se refuleze spumă în prizele

de aer sau în ţevile de eşapament ale motoarelor turbopropulsoare, în afară de cazul că nu este
posibil să se stingă incendiul cu alte substanţe stingătoare sau când incendiul ameninţă să se
propage. Servanţii nu trebuie să se apropie de prizele de aer ale motorului turbopropulsor aflat în
funcţiune, la o distanţa mai mică de 7 5 m în faţa acestora - pentru a evita absorbirea unor obiecte
uşoare de către acestea, şi de 45 m în spatele prizelor - pentru a evita rănirea lor de către jetul de
gaze al motoarelor.

e). Lupta împotriva incendiilor izbucnite la motoarele montate în partea din spate a
avionului

Din punct de vedere al stingerii incendiilor, motoarele instalate în partea dinapoi a fuselajului
avioanelor sau care sunt încorporate în derivă ridică probleme particulare.

Uneori, motoarele avioanelor pot fi montate la înălţimi care ating 10, 5 m. Pentru a avea acces la
ele, pompierii trebuie să dispună de scări sau de platformele ridicătoare de pe vehiculele de
incendiu şi de ţevi prelungitoare pentru refularea substanţelor stingătoare asupra incendiului.
Întrucât motoarele aeronavelor moderne au volume importante, este necesar ca debitul ţevilor
folosite pentru stingere să fie foarte ridicat.

În aceste condiţii, trebuie, însă, să se ţină seama că la presiune mare este foarte greu ca ţevile
prelungitoare lungi să fie ţinute în poziţia de lucru, din cauza reacţiei jetului la ieşirea
substanţelor stingătoare prin ajutaje.

Servanţii şi dispozitivele de luptă se vor amplasa cât mai departe de motoarele incendiate, în
scopul evitării accidentării lor de către carburanţii care se scurg din rezervoarele motoarelor şi
ard, de către metalul topit sau de către incendiul de pe sol.

150
Obiectivul principal al acţiunii pompierilor va fi lichidarea rapidă a incendiului şi reducerea la
minim a pagubelor produse de acesta. Unele substanţe stingătoare, cum sunt hidrocarburile
halogenate (halonii) şi, într-o mai mică măsură, anhidrida carbonică (C02), permit lichidarea
flăcărilor în părţile protejate ale motorului, fără ca să afecteze diferitele elemente şi circuite
auxiliare.

Aceste substanţe stingătoare sunt eficiente şi în acţiunea de lichidare a incendiilor de carburanţi

sau de echipament electric.

În caz de ruperea ţevilor pentru transportul carburanţilor, al lichidelor necesare circuitului

hidraulic (care sunt inflamabile), al alcoolului şi lubrifianţilor, se va proceda la obturarea,
îndoirea sau turtirea acestora, reducându-se, astfel, pierderile de lichide inflamabile şi, deci,
pericolul de propagare a incendiului.

Dacă focarul nu poate fi deplasat, iar flăcările devin ameninţătoare, rezervoarele de carburanţi
expuse, dar nu afectate de incendiu, vor fi răcite cu substanţe stingătoare, pentru a se evita
încălzirea şi explozia lor.

Când un incendiu la motor se dezvoltă în puncte ce pun în pericol elementele apropiate ale
structurii avionului, se vor folosi orice fel de substanţe stingătoare care au eficacitate, întrucât
necesitatea împiedicării propagării incendiului trebuie să precumpănească dorinţei de a evita pro-
ducerea unor deteriorări suplimentare motoarelor.

f). Stingerea incendiilor de titan

Unele motoare au piese din titan, material care, dacă ia foc, nu poate fi stins cu ajutorul
substanţelor stingătoare clasice de care dispun pompierii.

Dacă incendiul a izbucnit la astfel de piese, în interiorul corpului motor, incendiul poate fi lăsat
să continue, fără ca avionul să fie grav ameninţat, cu condiţia să nu se producă amestecuri de
vapori inflamabili şi aer, care, în contact cu flăcările sau suprafeţele încălzite ale motorului
incendiat, pot lua foc sau chiar exploda. Totodată, este necesar, în această situaţie, să se dispună
de spumă sau de apă, pentru a se asigura protejarea integrităţii blocului motor şi a structurilor
apropiate ale avionului, aflate în pericol de incendiu.

g). Stingerea incendiului la piesele din magneziu

Prezenţa aliajelor pe bază de magneziu în structura avioanelor pune o problemă deosebită în faţa
acţiunii de stingere a incendiului, întrucât acest metal arde uşor şi este greu de stins.

În general, piesele realizate din aliaj de magneziu se aprind numai după ce au fost expuse un
timp îndelungat flăcărilor. Există totuşi o excepţie şi anume aceea a pieselor subţiri de magneziu,
folosite în avion sub formă de folii turnate sau de elemente ale instalaţiilor motrice, care se
aprind mai uşor în cazul incendiilor la motoare. De asemenea, se aprind cu uşurinţă piesele din
magneziu aflate în compunea trenului de ateriazaj pe timpul unui accident survenit la aterizare
sau decolare, ca urmare a incendiilor la frâne. Pentru stingerea pieselor din magneziu incendiate,
151
se vor folosi substanţe stingătoare speciale (de pildă trimenthoxy-boraxid), iar când cantitatea de
piese din magneziu care arde este mare, refularea apei ne permite să obţinem efectul de stingere
cel mai bun.

33. STINGEREA INCENDIILOR IZBUCNITE LA AVIOANELE MARI

1. Caracteristicile incendiilor

Incendiile la avioanele mari pot izbucni în următoarele împrejurări:

- când avioanele se află pe sol, în timpul reviziilor, al alimentării cu carburanţi (din cauza
neluării măsurilor de protecţie împotriva electricităţii statice), la instalaţiile electrice (ca urmare a
unor scurtcircuite) la motoarele cu reacţie (ca urmare a aprinderii vaporilor de carburanţi emanaţi
de reactoare încă aproape 20 min. după încetarea acţionărilor), în compartimentele pentru
călători şi de mărfuri (ca efect al autoaprinderii materialelor transportabile sau al intrării în
reacţie a unora dintre ele), la instalaţiile de oxigen ale navei (când în zona acestora şi, în special,
la buteliile de oxigen se lucrează cu uleiuri sau unsori);

- pe timpul decolării sau al aterizării nereuşite, urmată de prăbuşirea avionului, din cauza unor
defecţiuni tehnice (tren de aterizare rămas închis sau numai parţial scos în afară, ruperea părţii
din faţă a trenului de aterizare la depăşirea prin rulare a capătului pistei).

Prăbuşirile la aterizare pot fi cu şoc puternic sau cu şoc uşor.

La prăbuşirea cu şoc puternic, aparatul se distruge, numărul victimelor este mare, iar
incendiul cuprinde întreaga aeronavă. În această situaţie, sarcina principală a pompierilor va
consta în stingerea incendiului, în scoaterea de sub dărâmături şi transportul victimelor.

La prăbuşirea cu şoc uşor, fuselajul rămâne relativ întreg, existând posibilitatea ca în cazul unei
intervenţii rapide a pompierilor, să se asigure salvarea oamenilor în spaţiul de timp necesar
supravieţuirii.

Ca urmare a prăbuşirii sau a altui accident aviatic, în momentul impactului cu solul, fuselajul
avioanelor poate fi cuprins de incendiul provocat de vărsarea combustibilului.

În astfel de cazuri, timpul de supravieţuire a pasagerilor şi personalului navigant este

scurt, pentru salvarea lor fiind necesar să se ia măsuri rapide de limitare a propagării incendiului
în compartimentele cu călători. Pentru a mări posibilitatea de salvare, este necesar ca timpul de
intrare în acţiune a mijloacelor de stingere de pe bordul aeronavei să fie de cel mult 60 sec. sau
chiar mai mic.

Comandantul aeronavei şi comandantul intervenţiei trebuie să acţioneze pentru întreruperea

contactului direct al flăcării cu avionul sau pentru deplasarea acesteia înapoi, pentru a întârzia

152
străpungerea pereţilor fuselajului prin încălzire şi pătrunderea fumului, a gazelor fierbinţi şi
flăcărilor în încăperile aeronavei.

Una din caracteristicile accidentelor de avion soldate cu prăbuşirea la sol este timpul redus rămas
pentru executarea operaţiunilor de salvare şi pentru lupta împotriva incendiului.

Datorită slabei rezistenţe la foc a fuselajului şi lipsei compartimentărilor rezistente la

incendiu, acesta atinge intensitatea maximă în unul-două minute, iar timpul rămas la dispoziţia
pasagerilor şi echipajului pentru salvare nu este mai mare de două-cinci minute.

Din experienţa practică rezultă că accidentarea unui avion de cursă lungă are loc cu
revărsarea carburanţilor pe o suprafaţă de aproximativ 2000 m2. Miile de litri de kerosen sau de
benzină uşoară întreţin un incendiu complex de combustibili solizi, materiale uşoare, cauciuc
etc.. Avioanele ultramoderne de călători şi mărfuri, de pildă, au la bord cantităţi de combustibili
de peste 100000 litri, care, în caz de avarie, se revarsă pe suprafeţe de pistă astfel:

- 50 m3 acoperă o suprafaţă de 2497 m2;

- 100 m3 acoperă o suprafaţă de 5024 m2;

- 150 m3 acoperă o suprafaţă de 7508 m2;

- 200 m3 acoperă o suprafaţă de 10024 m2;

- 250 m3 acoperă o suprafaţă de 12463 m2.

Acoperirea acestor suprafeţe presupune mari cantităţi de substanţe stingătoare (pulbere florex,
spumogen şi apă) şi un însemnat număr de forţe şi mijloace, care trebuie calculate din vreme şi
prevăzute în planul unic de intervenţie al aeroportului.

Un incendiu care izbucneşte în interiorul unui avion poate distruge părţile superioare ale
fuselajului, întreaga zonă a acestuia fiind inundată cu fum şi gaze fierbinţi. În acest caz, intrarea
aerului proaspăt prin găurile fuselajului reprezintă un pericol deosebit de mare pentru creşterea
intensităţii arderii.

Deoarece, uneori, este posibil să se pătrundă în compartimentele avionului prin uşile destinate
ieşirilor, acestea fiind dispuse, la avioanele moderne, la 4,7-5 m faţă de sol, iar folosirea auto
tunurilor pentru introducerea spumei în interiorul aeronavei nu este eficace, este nevoie să se
acţioneze cu ţevile generatoare de spumă direct în compartimente, pentru limitarea propagării
incendiului în restul avionului. Pentru introducerea în aeronavă a acestor ţevi, se vor sparge
geamurile hublourilor.

Incendiul izbucnit la un avion prăbuşit degajă mari cantităţi de căldură, fum, gaze fierbinţi şi
nocive, cu efecte dintre cele mai grave asupra organismului omenesc.

a). Efectul căldurii

153
Pe timpul incendiului, fuselajul este supus acţiunii flăcărilor În special la avioanele subsonice,
construite din aliaj de aluminiu, are loc topirea anumitor puncte din fuselaj, chiar după două
minute de la izbucnirea incendiului.

În interiorul fuselajului, temperaturile şi fumul pot deveni periculoase într-un interval de trei
minute.

Corpul uman rezistă destul de bine la căldură. Timpul în care omul este capabil să trăiască în
condiţiile expunerii la căldură are următoarele valori:

- 5 min la 250°C;

- 10 min la 160°C;

- 20 min ia 120°C;

- 30 min la 90°C;

- 50 min la 70°C .

b). Efectul lipsei de oxigen

Atât în cazul incendiilor izbucnite la sol, cât şi al celor survenite ca urmare a prăbuşirii
avionului, nu se pune problema lipsei de oxigen ca factor de pericol pentru supravieţuire.
Aceasta întrucât procentul minim de oxigen necesar întreţinerii vieţii este de 6%. Experienţa a
demonstrat, însă, că emoţia şi tensiunea provocate de avarierea avionului şi de incendiul izbucnit
măresc nevoia de oxigen a corpului, astfel că simptomeile de intoxicare pot apare, uneori, şi la
procentele mai mari decât acest 6%.

c). Efectul fumului şi gazelor toxice

Fumul şi gazele nocive fierbinţi constituie un serios factor de panică. Acestea reprezintă şi un
impediment în acţiunea de evacuare, mai ales pe timpul nopţii, provocând, totodată, iritarea
ochilor şi căilor respiratorii, acţionând în mod fatal asupra hemoglobinei, blocând accesul
oxigenului în sânge şi facilitând formarea carbo-oxihemoglobinei.

Fumul provine din descompunerea, datorită căldurii, a materialelor plastice, a uleiurilor

servomecanismelor, de la arderea scaunelor şi covoarelor. De asemenea, cu ocazia anumitor
accidente, (turbinele motoarelor continuă să se rotească, gazele de combustie ale focarelor ex-
terioare sunt introduse în interior prin circuitul de aerisire, inundând cabina cu oxid şi bioxid de
carbon.

În privinţa gazelor toxice rezultate din arderea maselor plastice, trebuie să se ţină seama de
următoarele:

154
- la cele care conţin carbon, oxigen şi hidrogen, numai oxidul de carbon prezintă pericol deosebit
de intoxicare;

- da cele care conţin azot, acidul din compoziţia acestor materiale prezintă mare pericol, chiar
mai mare decît oxidul de carbon;

- masele plastice care conţin halogeni (clor, fluor, brom) prin ardere, în urma pirolizei, degajă
halogenuri de hidrogen, care sunt considerate mai toxice decât oxidul de carbon. Din aiceastă
cauză, toxicitatea fumului va creşte în locurile unde sunt supuse arderii materialele plastice
halogenate. Astfel, prin arderea substanţelor din p.v.c. se degajă cantităţi foarte mari de acid
cianhidric.

2. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

a). Recunoaşterea

În momentul când se anunţă că un avion se afllă în stare „critică” (are defecţiuni tehnice care-1
obligă să execute o aterizare forţată), comandantul intervenţiei este obligat, prin intermediul
turnului de control sau prin convorbiri radio directe cu comandantul aeronavei (dacă are în dotare
staţie de radio pe aceeaşi lungime de undă cu cea a turnului de control), să stabilească:

- care este tipul aeronavei aflată în pericol şi lungimea pistei pe care va ateriza;

- carburantul folosit pentru propulsia motoarelor şi substanţele stingătoare ce pot fi

folosite pentru stingerea acestuia;

- numărul persoanelor aflate la bord şi starea acestora;

- numărul şi starea mijloacelor de salvare de la bordul navei şi dacă pasagerii au fost atenţionaţi
asupra păstrării calmului, în vederea prevenirii sau reducerii stării de panică, a folosiirii
mijloacelor de salvare din dotarea avionului şi a părăsirii rapide şi în ordine a aeronavei imediat
după aterizare.

La avioanele prăbuşite ca urmare a decolării sau aterizării nereuşite, după ajungerea la

locul catastrofei, comandantul intervenţiei trebuie să stabilească:

- situaţia pasagerilor şi a personalului navigant, existenţa mijloacelor de salvare de la bordul

avionului, posibilităţile concrete de salvare a acestora;

- locul incendiului, direcţia de propagare, pericolul de explozie şi măsurile ce trebuie

luate pentru evitarea acesteia;

155
- modul de manifestare a incendiilor pe fuselaj, în special în zona ieşirilor de evacuare şi salvare;

- starea rezervoarelor de carburanţi, avariile produse la acestea sau la conductele de alimentare şi

necesitatea obturării lor, suprafaţa pe care s-au scurs carburanţii şi dacă aceştia s-au incendiat ori
nu;

- natura mărfurilor şi bagajelor aflate în avion şi pericolul pe care îl prezintă acestea pentru
propagarea incendiului la întregul fuselaj;

- tipul motoarelor avionului, locul lor de dispunere, dacă au fost cuprinse de incendiu şi modul de
manifestare a acestuia;

- dacă au fost concentrate la locul catastrofei toate forţele şi mijloacele de pe aeroport prevăzute
a interveni conform variantelor din planul unic de intervenţie.

b). Substanţe stingătoare

Pe aeroporturi, cele mai utilizate substanţe stingătoare sunt: pulberile, spumele, apa uşoară şi
halonii.

Esenţa acţiunii de stingere cu pulberea stingătoare tip „Florex” constă în refularea a cel puţin
300 g pulbere la 1 m3 de spaţiu închis, cea mai eficientă stingere obţinându-se prin refularea
pulberii cu ajutorul pistoalelor din dotarea autospecialelor cu pulberi (debit 400 kg/min.), dar
suprafaţa incendiată să nu depăşească 400 m2.

Pe o suprafaţă deschisă, când bate vântul sau plouă, o bună parte din praf (aproximativ o
jumătate din cantitate) se pierde. Se impune în acest caz, să se refuleze o cantitate de 750 g de
pulbere pentru fiecare metru cub din spaţiul incendiat.

În cazul incendiilor cu suprafeţe mai mari de 400 m2, debitul de pulbere trebuie să fie de cel
puţin 1000 kg/min.

Intervenind, de exemplu, pentru stingerea unui incendiu datorat unei catastrofe la o aeronavă cu
70000 litri combustibil în rezervor, suprafaţa pe care o ocupă acest avion este de circa 1800 m2.
Folosindu-se pentru stingere pulberea „Florex”, este necesară o cantitate de cel puţin 4050 kg
pulbere, acoperindu-se suprafaţa respectivă cu un nor de 3 metri înălţime.

Avantajul folosirii pulberii constă în faptul că aceasta înlesneşte acţiunea servanţilor care
acţionează cu spumă, ferindu-i de efectul căldurii radiate de incendiu, prin perdeaua protectoare
ce o creează.

Spuma fizică este un excelent produs de stingere, deoarece are efect de stingere asupra
carburanţilor lichizi şi solizi, izolându-i de mediul înconjurător, împiedicând evaporarea
vaporilor combustibili din substanţele supuse arderii, precum şi accesul aerului atmosferic
proaspăt în zonele de ardere. Acţiunea ei este lentă, dar sigură. Pentru stingerea incendiului cu
spumă fizică este necesar să se realizeze un strat de spumă cu grosimea de 0,50 cm.
156
Calculul necesarului de spumă se face avându-se în vedere intensitatea de refulare a spumelor (în
1/min/m2), după cum se prezintă tabelul nr. 31.

Tabelul nr. 31
Spumă fizică
Spumă chimică
(aeromecanică)
Carburantul
din praf spumant
din praf marca
saponi ficat P.G.P.
P.G.P.
—S
Benzină 0,75 1,25
Kerosen, motorină şi alte produse petro-
liere cu un punct de inflamabilitate între 0,50 1,50
28°C şi 45°C
Alcool etilic 91,3% 2,84 1,60
Alcool etilic 65,6% 1,50 1,50
Eter dietilic 0,80 0,80

Refularea spumei se face imediat după stingerea flăcărilor cu pulbere stingătoare „Florex”,
acţiunea acesteia având drept sarcină răcirea părţilor fierbinţi ale avionului incendiat şi evitarea
reaprinderii lichidelor revărsate sau a celorlalte substanţe supuse arderii.

Întrucât spuma refulată pe corpul avionului incendiat se distruge destul de repede, este necesar ca
operaţiunea de acoperire cu spumă a acestuia să se continue până la evacuarea sau salvarea
tuturor pasagerilor şi echipajului şi lichidarea totală a incendiului.

Apa uşoară. în ultima vreme, pentru stingerea incendiilor carburanţilor de avioane se foloseşte
apa uşoară, obţinută dintr-un amestec de spumă cu apă, în procent de 3%, care, prin refulare la
suprafaţa carburantului revărsat, formează o peliculă cu efecte similare spumei fizice.

Halonii. Se folosesc pentru stingerea incendiilor speciale, aşa cum s-a analizat în subcapitolul
„Stingerea incendiilor la diferite părţi ale avionului".

c). Stingerea

Stingerea incendiilor la avioanele mici.

Stingerea avioanelor mici, cum sunt avioanele de sport, avioanele utilitare (sanitare, pentru
împrăştierea antidăunătorilor şi îngrăşămintelor chimice, de voiaj etc.), avioanele de vânătoare
etc., se execută astfel:

- prima măsură ce trebuie luată de comandantul intervenţiei, dacă e posibil, constă în schimbarea
poziţiei avionului, în aşa fel ca vântul să dirijeze flăcările spre exteriorul avionului, scoţând în
afara efectului caloric al acestora carlinga avionului şi ieşirile de evacuare practicate, apoi
motoarele avionului cu rezervoarele de combustibil.
157
Iniţial, pentru stingere, se acţionează cu pulbere „Florex” în direcţia vântului, îndreptându-se
jeturile către uşile de coborâre, carlingă etc.

Acţionându-se cu două pistoale de praf, acestea vor fi amplasate de ambele părţi ale fuselajului,
în faţă sau în spate, jetul de pulbere fiind dirijat astfel încât flăcările care înconjoară nemijlocit
fuselajul să fie înlăturate în cele mai scurt timp posibil. Cu alte două pistoale de pulbere, se va
interveni din aceeaşi direcţie, împotriva frontului de flăcări de pe aripi şi motoare, urmărindu-se
împingerea acestora în afara fuselajului. Prin acest mod de lucru, zona fără flăcări va fi mărită pe
măsura înaintării servanţilor, creându-se front de lucru celor care mânuiesc ţevile generatoare de
spumă.

Imediat ce flăcările din vecinătatea nemijlocită a fuselajului au fost stinse (cu ajutorul pulberii
„Florex” refulată de pistoalele de pulbere), începe acţiunea de acoperire cu spumă, de către ţevile
generatoare de spumă fizică stabilite în planul unic de intervenţie, calculate pentru fiecare tip de
avion în parte. Cu ajutorul a două ţevi generatoare de spumă, se menţine liberă calea de evacuare
până la salvarea echipajului şi a pasagerilor, iar cu alte două asemenea ţevi se execută răcirea
fuselajului, începând cu zona rezervorului de carburanţi.

Când intervenţia se face în direcţia axului longitudinal al avionului, din faţă sau din spate,
fuselajul oferă sprijin şefilor de ţeavă pentru executarea intervenţiei de stingere cu ajutorul
ţevilor generatoare.

Acoperirea cu spumă a avionului prăbuşit trebuie făcută destul de repede, deoarece timpul de
supravieţuire în fuselajul închis al avionului este de numai două-trei minute.

După evacuarea persoanelor, se trece la lichidarea incendiului de carburanţi.

În continuarea intervenţiei, servanţii care mânuiesc ţevile generatoare de spumă, amplasate la fel
ca pistoalele pentru refularea pulberii, de ambele părţi ale fuselajului, vor acţiona, în primul rând,
asupra zonelor potenţiale de aprindere (motorul, farurile crăpate, radiatoarele de ulei, roţile
mecanismului de rulare cu frâne supraîncălzite, anvelope arzând etc.), în scopul prevenirii
reaprinderilor.

Pentru stingerea metalelor arzând (aluminiu, magneziu etc.), se vor folosi substanţele stingătoare
speciale din dotarea aeroportului.

Stingerea incendiilor la avioanele mari.

Intervenţia pentru evacuarea şi salvarea pasagerilor şi echipajului şi pentru stingerea

incendiului la avioanele mari ridică probleme deosebite, determinate de numărul mare de oameni
aflaţi în pericol în aeronavă sau sub sfărâmăturile acesteia, marile cantităţi de carburanţi aflate în
rezervoarele planurilor şi sub fuselaj, uneori scurse pe pistă pe timpul impactului cu solul, gata în
orice moment să se aprindă sau deja incendiate.

158
Sarcina cea mai importantă a pompierilor o reprezintă, în primă instanţă, stingerea flăcărilor de
pe fuselaj şi executarea evacuării şi a salvării oamenilor aflaţi în pericol pe aeronavă sau sub
sfărâmăturile acesteia.

Stingerea flăcărilor se realizează la fel ca la intervenţia pentru stingerea avioanelor mici,

intervenindu-se cu două-patru pistoale de refulare a pulberii „Florex”, acţiune urmată imediat de
lucrul a două-patru ţevi generatoare de spumă (numărul ţevilor se stabileşte la calculul „zone
critice” specifice fiecărui tip de avion, în funcţie de dimensiunile acestuia), cu misiunea de răcire
a fuselajului şi împiedicarea reaprinderii acestuia. Concomitent, se destină cel puţin două ţevi
generatoare pentru răcirea surselor potenţiale de aprindere şi, eventual, pentru acoperirea
carburantului revărsat.

Amplasarea forţelor şi mijloacelor şi ducerea luptei se fac, de regulă, în raport de direcţia

vântului (când putem schimba poziţia avionului) şi de modul cum s-a împrăştiat pe teren
carburantul care s-a scurs din rezervoare.

Amplasarea forţelor şi mijloacelor şi ducerea luptei se fac, fără a se ţine seama de direcţia
vântului, pe ambele părţi ale fuselajului şi pe drumul cel mai scurt. Jeturile de pulbere se
refulează astfel încât flăcările care înconjoară nemijlocit fuselajul să fie repede înlăturate.

Calea de salvare va fi aleasă pe acea parte a avionului, care asigură drumul cel mai scurt
până la ieşirile de salvare. Dacă este necesar, această cale poate fi stabilită chiar şi contra
direcţiei de mişcare a curenţilor de aer.

Cel mai bine este ca intervenţia să se facă în direcţia axului longitudinal al avionului, din faţă sau
din spate, fuselajul constituind un sprijin pentru şefii de ţeavă.

După stingerea flăcărilor de pe fuselaj, în dreptul ieşirilor de salvare, pe toată durata fazei de
salvare şi de evacuare a călătorilor şi echipajului, maşinile de luptă îşi vor înceta lucrul, dar vor
rămâne la locul catastrofei, în măsură să intervină în caz de nevoie. Fac excepţie maşinile de
luptă care alimentează ţevile generatoare de spumă, aflate în funcţiune pentru răcirea în
continuare a fuselajului, motoarelor şi rezervoarelor, precum şi cele care acoperă cu spumă
stratul de carburanţi revărsaţi în zona critică.

Toţi servanţii maşinilor concură la desfăşurarea operaţiunilor de salvare a oamenilor din

compartimentele de călători şi a echipajului. Şoferii autospecialelor pentru lucrul cu pulberi şi cu
spumă vor executa realimentarea acestora cu substanţele necesare continuării luptei, folosind
rezerva adusă la incendiu sau cea din depozitele aeroportului.

Momentul deschiderii uşilor de salvare şi al începerii operaţiunii de evacuare vor fi

hotărâte de comandantul intervenţiei, după consultarea prealabilă a comandantului navei şi a
comandantului aeroportului şi, bineînţeles, după realizarea lichidării incendiului în zona critică şi
constatarea că această zonă este acoperită cu spumă şi se află în afara pericolului de reapariţie a
flăcărilor.

Echipele specializate de salvatori execută următoarele operaţiuni:

159
 - instalează scările de evacuare, benzile rulante, pernele pneumatice de salvare,
autoscările mecanice sau platformele hidraulice şi scările de incendiu de pe maşinile de luptă, în
dreptul ieşirilor de evacuare şi al zonelor marcate pentru desfacerea, în vederea realizării acestor
ieşiri, când uşile normale de evacuare sunt blocate şi nu pot fi deschise;

- execută deschiderea uşilor de evacuare sau practică deschideri în corpul fuselajului,

folosind mijloacele tehnice din dotare (fierăstraie abrazive, topoare, răngi etc.);

- execută evacuarea persoanelor valide şi le transportă imediat la autobuzele special destinate.

Pentru grăbirea ritmului de evacuare, se vor folosi, în primul rând, toboganele şi pernele de
salvare.

Răniţii transportabili vor fi conduşi urgent la autosalvările concentrate la locul incendiului,

conform prevederilor planului unic de intervenţie, unde li se va acorda primul ajutor medical şi
apoi vor fi transportaţi la spitalele de urgenţă.

Răniţilor cu afecţiuni mai grave (hemoragii, fracturi), li se va acorda un ajutor medical

sumar direct la locul catrastrofei, după care vor fi scoşi din zonă, folosindu-se tărgile de salvare
sau alte mijloace improvizate.

Comandantul intervenţiei, prin activitatea de recunoaştere permanentă, trebuie să stabilească

locul persoanelor rănite şi blocate sub elementele de construcţie ale avionului şi să ia urgent
măsuri de acordare a primului ajutor medical pe loc şi de salvare a acestora. Pentru
îndepărtarea sfărâmăturilor sub care se află oameni, vor fi folosite mijloacele speciale existente
pe aeroport (macarale, cricuri etc.).

Concomitent cu operaţiunea de salvare se execută scoaterea şi depozitarea bagajelor şi mărfurilor

transportate.

Comandantul intervenţiei trebuie să imprime operaţiunii de salvare un ritm atât de alert,

încât acestea să se termine într-un interval de 3-5 min. de la începerea primei intervenţii.

Stabilind că are loc scurgerea carburanţilor pe pistă sau în zona catastrofei, fapt ce are ca urmare
directă mărirea suprafeţei incendiate, comandantul intervenţiei trebuie să ia măsuri de limitare a
acestor scurgeri, realizând diguri de pămînt sau nisip sau, dacă condiţiile de teren permit, chiar
săpând mici şanţuri de canalizare a lichidului spre gropi sau porţiuni de teren fără obiecte şi
materiale în jur, de unde acesta să fie recuperat sau stins cu uşurinţă.

După terminarea operaţiunii de salvare şi de evacuare a pasagerilor şi echipajului, întreg

efortul forţelor prezente la locul catastrofei se va îndrepta spre lichidarea incendiului de
carburant revărsat.

Stingerea incendiilor de carburanţi revărsaţi începe, de asemenea, cu lucrul pistoalelor de

refulare a pulberii „Florex”, combinat cu cel al ţevilor generatoare de spumă.

160
 Trebuie avut în vedere ca pistoalele de refulare a pulberii să acţioneze de la o oarecare
depărtare de lichidul incendiat, ştiindu-se că jetul compact de pulbere este complet ineficace în
stingere şi că numai norul de pulbere, înalt de 3 m, are efect asupra flăcărilor. Jetul de spumă tre-
buie refulat în aşa fel, încît el să nu împrăştie carburantul scurs din rezervoare.

Ventilarea avionului după accident.

După accident, când incendiul a fost localizat sau stins, interiorul avionului poate fi plin cu fum
sau cu gaze toxice, rezultate din descompunerea materialelor de lipit, de izolaţie, de tapiţerie sau
de amenajare.

O situaţie asemănătoare poate să se producă şi în cazul când carburantul aprins s-a

revărsat în jurul aeronavei, având ca efect inundarea acesteia cu fum şi gaze nocive fierbinţi.

În acest cazuri, este foarte important să se acţioneze pentru a se crea condiţii de

supravieţuire a persoanelor aflate la bord, când acestea nu pot fi evacuate imediat, condiţii care
să favorizeze, în acelaşi timp, şi desfăşurarea operaţiunilor de salvare de către echipele de
pompieri.

Ventilarea compartimentelor aeronavei constituie singurul mijloc potrivit pentru a crea în

interiorul acesteia, un mediu în care supravieţuitorii catastrofei să reziste.

Operaţiunea se va face fie eliminând fumul şi gazele nocive, fie făcând să pătrundă în
interior aer curat, care va îndepărta acest fum sau gazele şi va purifica progresiv atmosfera.
Pentru a aplica una sau alta din aceste metode, în unele cazuri, se va recurge la ventilaţia
naturală, deschizându-se uşile şi ferestrele avionului în partea de sus şi de jos a acestuia,
creându-se astfel un curent de aer. Pot fi folosite, în acest scop, şi geamurile culisabile, precum şi
uşa cabinei piloţilor. Cele mai bune rezultate se obţin, însă, utilizându-se mijloacele de ventilaţie
mecanică din dotarea autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat. în cazul
că uşile de evacuare sunt blocate, pentru introducerea tuburilor de refulare a aerului curat şi
absorbţia fumului şi a gazelor nocive, se vor practica deschideri speciale în fuselaj.

34. STINGEREA INCENDIILOR IZBUCNITE LA HANGARE

Hangarele pentru avioane sunt construcţii de gradul I-III de rezistenţă la foc, folosite atât pentru
gararea unor avioane, cât mai ales, pentru repararea şi revizia motoarelor, având amplasate, în
acelaşi complex de clădiri, atelierele mecanice de electricitate, vopsitorie, vulcanizare etc.

Specific hangarelor sunt acoperişurile înalte, fără pod, cu elemente de construcţie nesprijinite pe
stâlpi interiori. Hangarele sunt prevăzute cu instalaţii de ventilaţie, de încălzire (cu apă caldă, cu
abur de joasă presiune sau cu aer cald), de iluminat şi de forţă.

În aceste construcţii pot izbucni incendii:

161
- în hangar, când ard unul sau mai multe avioane, existând pericolul propagării incendiului la
elementele combustibile ale acoperişului;

- la elementele combustibile ale acoperişului, cu pericol de producere a unui incendiu şi la

avioanele aflate în hangar.

1. Caracteristicile incendiilor izbucnite în hangare

În general, incendiile izbucnite în hangare au caracteristici şi manifestări asemănătoare cu cele

izbucnite la garaje, însă cu proporţii şi consecinţe mult mai grave.

Incendiile izbucnite la hangare se propagă cu repeziciune datorită:

- marilor cantităţi de lichide combustibile aflate în rezervoarele avioanelor;

- materialului combustibil din compunerea elementelor de construcţie ale acoperişului;

- tirajului ce se formează prin deschiderea uşilor de evacuare a avioanelor.

În aceste incendii există pericolul prăbuşirii acoperişului, generat de pierderea capacităţii

portante a elementelor metalice de construcţie ale acestuia, precum şi pericolul formării
amestecurilor explozive şi al amorsării acestora în prezenţa oricărei surse de foc deschise, dacă
nu s-au luat măsuri de ventilarea întregului spaţiu afectat.

2. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

a). Recunoaşterea

Pe timpul recunoaşterii, comandantul intervenţiei trebuie să stabilească:

Când în hangare ard avioane:

- numărul de avioane incendiate, locul de izbucnire, proporţiile şi modul de manifestare ale

incendiului;

- numărul avioanelor neincendiate, dar aflate în pericol şi necesitatea protejării lor până la
evacuare;

- poziţia avioanelor incendiate faţă de vecinătăţi, căile, mijloacele şi ordinea de evacuare rapidă a
acestora, pericolul propagării incendiului de la avion la elementele de construcţie;

- locul unde se va executa stingerea avionului incendiat.

Când ard elementele de construcţie ale hangarului:

162
 - tipul construcţiei hangarului, starea elementelor de construcţie ale acestuia, existenţa
pericolului de prăbuşire şi zona unde este posibil să se producă, avioane sau utilaje de preţ ce pot
fi afectate de prăbuşire şi măsurile ce se impun pentru scoaterea rapidă a acestora din zona
periclitată;

- suprafaţa incendiată, direcţiile de propagare a incendiului şi necesitatea executării unor tăieri în

scopul limitării acestei propagări, pericolul incendierii avioanelor sau altor materiale, ca urmare a
căderii jeraticului sau a unor părţi aprinse din astereală;

- numărul avioanelor din hangar aflate în pericol de incendiere sau de distrugere, ca urmare a
prăbuşirii acoperişului, măsurile ce trebuie luate pentru menţinerea capacităţii portante a
elementelor de susţinere a acestuia şi pentru protejarea avioanelor până la scoaterea lor din zona
periclitată, căile şi mijloacele ce vor fi folosire în această operaţiune.

b). Stingerea

În situaţia producerii incendiului pe teritoriul unui hangar, comandantul intervenţiei este obligat
să organizeze acţiunea de stingere pe două sectoare de intervenţie, şi anume:

- un sector de intervenţie, cu misiunea de localizare şi lichidare a incendiului la avioanele

incendiate şi de protejarea avioanelor vecine aflate în pericol, până la organizarea evacuării
acestora în afara hangarului incendiat. Se vor folosi, de regulă, ţevi cu apă, cu excepţia cazului că
ard carburanţi, când se va acţiona cu spumă chimică;

- un sector de intervenţie cu misiunea de localizare (lichidare) a incendiului izbucnit la

acoperiş şi de păstrare a capacităţii portante a elementelor metalice de construcţie ale acestuia,
destinându-se ţevi tip „B”, care vor acţiona din interiorul hangarului, de pe scări culisabile fixate
pe pereţii hangarului, cât mai aproape de elementele pe care urmează să le protejeze sau să le
stingă.

În cazul unui incendiu generalizat, în hangar şi la acoperişul acestuia, se organizează un

singur sector de stingere, cu dispozitivul de intervenţie amplasat pe perimetrul hangarului şi dotat
cu numărul de ţevi tip „B” şi de tunuri stabilit prin planurile unice de intervenţie. Şi în acest caz,
comandantul de intervenţie este obligat să concentreze întregul efort al forţelor şi mijloacelor de
care dispune pentru evacuarea din hangar a cât mai multor avioane, luând, totodată, măsuri de
păstrarea capacităţii portante a elementelor metalice, până la scoaterea pe piste a aeronavelor,
activitate după care va trece la îndeplinirea misiunii de lichidare totală a incendiului.

Pentru evacuare, se vor folosi mijloacele de tracţiune din dotarea aeroportului, sarcina executării
acestei operaţiuni încredinţându-se personalului tehnic specializat de pe aeroport.

În cazul revărsării carburanţilor în hangar, comandantul intervenţiei, concomitent cu

operaţiunea de evacuare, sub protecţia jeturilor de apă pulverizată, a avioanelor periclitate de
incendiu, va realiza diguri de nisip pentru limitarea scurgerii carburanţilor şi acumularea acestora
într-o zonă unde se va executa stingerea incendiului cu jeturi de apă compacte, când stratul de
carburanţi are grosimea mai mică de 5 cm sau cu spumă fizică, când stratul este mai gros.
163
Ulterior se va acţiona şi asupra orificiului sau spărturii prin care carburantul se scurge,
încercându-se obturarea acestora prin astuparea cu dopuri de lemn sau îndoirea conductelor
deteriorate.

Pentru evitarea exploziei rezervoarelor cu carburanţi încălzite, ca efect al căldurii radiate

de flăcări, comandantul intervenţiei trebuie să destine ţevi cu apă pentru răcirea acestora.

O atenţie deosebită se va acorda securităţii servanţilor, în special a celor care acţionează de pe

scări culisabile, scări fixe de incendiu sau autoscări, la înălţime, aceştia fiind obligaţi să se
asigure cu cârligele de siguranţă sau cordiţele de salvare de treptele scărilor sau de elemente
sigure ale construcţiilor.

Servanţii care acţionează în interiorul hangarului se vor amplasa cât mai aproape de pereţii
portanţi ai hangarului şi vor acţiona echipaţi cu costumele de protecţie anticalorice şi aparatele
izolante.

35. STINGEREA INCENDIILOR IZBUCNITE LA AVIOANELE MILITARE

1. Caracteristicile avioanelor militare

Avioanele de luptă, în comparaţie cu avioanele de călători şi mărfuri, sunt caracterizate

de următoarele elemente:

- pericolul pentru personal este concentrat într-un singur loc, de dimensiuni mici - postul
de pilotaj -, situat la partea din faţa aparatului, lucru ce favorizează intervenţia rapidă a
pompierilor pentru salvarea pilotului sau a echipajului avionului;

- singura cale de acces la postul de pilotaj o reprezintă capota din plexiglas a aparatului, care are
o grosime considerabilă (un perete construit din două straturi din plexiglas, separate printr-un
strat de aer) şi care presupune forţă fizică şi mijloace (răngi, topoare) pentru a reuşi să se
pătrundă în carlingă şi să se salveze pilotul;

- mărirea dimensiunilor avioanelor a dus la creşterea înălţimii postului de pilotaj, caracteristică

ce impune folosirea scărilor pentru a se putea executa salvarea echipajului;

- salvarea echipajului avionului este îngreunată de spaţiul liber redus din cockpit, când
acesta este aşezat în postul de pilotaj (marginea cockpitului se găseşte la înălţimea umerilor sau a
gâtului ocupanţilor). De asemenea, salvarea este îngreunată şi de faptul că echipajul este
înconjurat de echipament şi dispozitive de comandă, dar, mai ales, că este legat de aparat printr-o
varietate de hamuri şi legături;

- pentru salvarea rapidă a echipajului, tipurile moderne de avioane sunt prevăzute cu

scaune ejectabile, care se catapultează împreună cu parbrizul, atunci când situaţii deosebite ivite
în timpul zborului, cum sunt incendiile, coliziunile etc., obligă pe piloţi să se salveze, aceste
164
scaune având dispozitive de securitate menite să împiedice catapultarea nedorită a scaunului
ejectabil la sol, dispozitive care se deconectează înaintea fiecărei decolări. Servanţii care
acţionează pentru salvarea piloţilor ce nu s-au putut catapulta, trebuie să blocheze aceste scaune,
pentru a evita o eventuală catapultare pe timpul desfăşurării operaţiunii de salvare, urmată de
accidentarea salvatorilor sau a piloţilor;

- armamentul aflat în dotarea avioanelor militare cuprinde mitraliere, tunuri, bombe sau rachete.

Mitralierele pot fi fixe sau mobile, acestea din urmă fiind montate în turele.

La mitralierele încărcate, cartuşele se pot amorsa singure pe timpul incendiului, datorită

încălzirii excesive a magaziei, a ţevii sau a benzii. De asemenea, mitralierele încărcate se pot
autodeclanşa şi din cauza scurtcircuitelor electrice.

Constatând, la recunoaştere, că magaziile de muniţii din aripi sau fuselaj sunt pline, comandantul
intervenţiei este obligat să ceară echipelor de armurieri de pe aeroportul militar să execute
descărcarea, transportul şi depozitarea muniţiilor, pompierii fiind aceia care vor asigura protecţia
necesară executării acestei operaţiuni.

În ceea ce priveşte forţele şi mijloacele cu care acţionează pentru stingerea incendiilor,

comandantul intervenţiei va introduce în luptă maşinile şi echipele de salvatori, pe aliniamente
paralele cu linia de foc a mitralierelor, pentru a evita accidentarea militarilor din cauza declan-
şării involuntare a acestora.

Bombele, fixate în locaşe speciale din fuselaj sau pe aripi şi expuse căldurii generate de
incendiu, pot exploda în perioada de timp cuprinsă între 2' 15" şi 15'. Pentru a evita aceasta,
comandantul intervenţiei va stabili concret, la fiecare avion, pe timpul executării recunoaşterii,
unde se găsesc fixate bombele şi va ordona imediat începerea acţiunii de răcire a lor, destinând
ţevi tip „B”. Până la eliminarea pericolului de explozie a bombelor, el va păstra în zona
incendiului un număr foarte mic de oameni (doi-trei şefi de ţeavă), care, din poziţii acoperite
(şanţuri, gropi, denivelări, canale etc.), vor refula spumă fizică sau apă asupra locului de
dispunere a bombelor, împiedicând propagarea flăcărilor şi asigurând desprinderea acestora de
avion de către armurieri.

Rachetele. Arme moderne şi de mare eficacitate, prezente pe majoritatea tipurilor de avioane

militare, rachetele sunt foarte periculoase, întrucât se găsesc montate deja pe dispozitivele de
lansare (lans rachete), care, sub influenţa căldurii excesive, se pot declanşa.

În acest caz, factorul timp este hotărâtor, ştiindu-se că în 5 min. de la expunerea directă a rachetei
propergolul se autoaprinde dacă temperatura depăşeşte valoarea de 300°C.

Dacă explodează încărcătura rachetei, unda de şoc va produce mari distrugeri structurii
avionului, precum şi amorsarea altor încărcături explozive de pe aeronavă.

Pentru răcirea rachetelor afectate de incendiu, comandantul de intervenţie va ordona folosirea

bioxidului de carbon, pulberii „Florex” şi spumei fizică.
165
 Materialele pirotehnice sunt folosite de avioanele militare pentru semnalizare, luminarea
câmpului de luptă, descoperirea mai uşoară a ţintelor, fotografiere etc.

Aceste materiale cuprind pulberi inflamabile cu combustie rapidă, care propagă foarte rapid un
incendiu, când sunt aprinse în cabina pilotului sau în fuselaj.

În caz de intervenţie la un avion militar, comandantul intervenţiei va cere armurierilor de pe

aeroport să scoată din lăcaşele lor conteinerele sau încărcătoarele cu aceste materiale, pompierii
asigurându-le protecţia pe timpul desfăşurării acţiunii de recuperare. Materialele pirotehnice vor
fi depuse într-un loc ferit de efectele incendiului, iar introducerea lor în depozite se va face
numai după răcirea conteinerelor şi verificarea de către specialişti a acestora.

2. Salvarea piloţilor şi stingerea incendiului

Ţinându-se cont de faptul că singurul mijloc de acces spre echipaj rămâne capota de plexiglas,
iar aceasta, datorită grosimii ei, rezistă la foc circa 30" până la 1 minut, comandantul intervenţiei
trebuie să acţioneze pentru stingerea flăcărilor ce se manifestă la suprafaţa fuselajului, în special
în zona compartimentului unde se găsesc piloţii, situată atât de aproape de rezervoarele cu
combustibili, imediat după sosirea forţelor pe aeroport.

În cazul intervenţiei la incendiile izbucnite la avioanele militare, salvarea echipajului nu mai

poate fi socotită şi executată ca o operaţiune separată, ca în cazul intervenţiei pentru stingerea
incendiilor la avioanele de transport călători, ci este absolut necesar să se atace imediat după
sosirea pompierilor, o simplă acţiune de întârziere a propagării incendiilor fiind suficientă. în
acest scop, vor fi refulate masiv substanţe stingătoare (pulbere „Florex” şi spumă fizică), pentru
limitarea propagării incendiului în zona în care se află echipajul, pentru protecţia echipelor de
salvare şi izolarea pereţilor fuzelajului de contactul cu flăcările, timp de cel puţin 5 min. (timp în
care trebuie să se execute operaţiunea de salvare), după care se continuă lucrul până la lichidarea
completă a incendiului.

Pe timpul acţiunii de stingere la avioanele militare, trebuie să se ţină seama de faptul că

benzina şi ceilalţi carburanţi care se scurg şi ard nu reprezintă întreaga cantitate de combustibil
aflată în rezervoare, în acestea rămânând încă o însemnată parte supusă pericolului de incendiu.
Pentru a preveni aprinderea şi a acestor carburanţi comandantul intervenţiei va lua măsuri de
acoperire cu spumă a întregului corp al avionului, a suprafeţei de pistă sau de teren pe care s-a
scurs carburantul. În caz contrar topirea conductelor sau deformarea progresivă a structurii
avionului vor contribui la scurgerea de noi cantităţi de carburant preîncălzit, favorizând
dezvoltarea intensă a incendiului.

Intervenţia la incendiile izbucnite la avioanele militare impune şi necesitatea acţiunii de lichidare

a incendiului în interiorul corpului avionului, în scopul limitării sau excluderii pericolului
exploziei recipienţilor cu gaze lichefiate aflate sub presiune. O asemenea explozie va produce, în
afara efectului distructiv - deosebit de grav, şi o dezvoltare a arderii, care poate anihila toate
eforturile depuse pentru salvarea echipajului şi stingerea incendiului. Intrucît practica intervenţiei
pentru lichidarea incendiului izbucnit la un avion militar a demonstrat că totdeauna operaţiunea
de salvare se poate realiza în timpul de 5 min. de la prăbuşirea acestuia, este necesar să se facă
166
tot ce este posibil pentru a împiedica propagarea flăcărilor spre postul de pilotaj, prelungindu-se
astfel şansa ca operaţiunea de salvare să fie eficace.

În afara acestor câteva particularităţi specifice avioanelor militare, operaţiunile intervenţiei

pentru salvarea piloţilor şi stingerea incendiilor se execută după metodele ce au fost prezentate în
subcapitolul „Stingerea incendiilor la avioanele mari".

36. STINGEREA INCENDIILOR ÎN OBIECTIVELE UNUI METROU

Metroul este un complex de construcţii şi instalaţii amplasate în cea mai mare parte în subteran şi
realizate în scopul asigurării funcţionării normale şi în limitele parametrilor proiectaţi a trenurilor
electrice de mare viteză destinate transportului marelui public.

1. Caracteristicile constructive ale obiectivelor unui metrou

În principiu, un metrou se compune din:

- unul sau anai multe tuneluri de formă cilindrică sau paralelipipedică, în care sunt instalate linii
de cale simple sau duble precum şi şina a treia sau şina de contact de 750 V, care are rolul de a
alimenta cu energie motoarele trenului electric;

- un număr variabil de staţii de metrou, în care se găsesc:

- scările de acces ce permit intrarea şi ieşirea din staţie a călătorilor;

- vestibulul şi peronul de deservire a publicului;

- încăperi social-administrative şi grupuri sanitare;

- spaţii tehnice auxiliare, în care se găsesc montate instalaţiile vitale ale metroului
(încăperi de exploatare, încăperi pentru instalaţiile şi echipamentele electrice de iluminat, de
forţă şi tracţiune, dispeceratul energetic local, centrale de ventilaţie şi climatizare, staţii de
pompare, încăperea bateriei de acumulatoare, a grupului electrogen şi a rezervorului de
combustibil, subsoluri tehnice şi ateliere de întreţinere a aparatajului electric şi electrotehnic,
instalaţii speciale de stingerea incendiilor etc.);

- un dispecerat central dotat cu cameră de comandă, echipamente electrice, încăperi pentru

tehnica electronică de calcul şi a terminalelor, încăperi pentru mecanografie şi depozit de
programe;

- unul sau mai multe depouri subterane, destinate parcării şi întreţinerii curente a
materialului rulant din subteran;

- vagoanele trenului electric de metrou;

167
 - ateliere centrale de reparare a materialului rulant aparţinând întreprinderii de exploatare.

Rezistenţa la foc a structurilor metroului este de gradul I-II, neadmiţându-se sub nici o formă
reducerea limitelor de rezistenţă la foc a construcţiilor de gradul II, chiar dacă sarcina termică
este mai mică de 420 M J/m2 (100 Megacalorii/m2).

Elementele şi materialele de construcţie din care se realizează structura de rezistenţă a metroului,

instalaţiile şi finisajele folosite pentru pardoseli, pereţi şi tavane sunt de regulă incombustibile şi,
numai în unele cazuri, greu combustibile.

Fac excepţie de la această regulă covoarele de masă plastică folosite pentru izolarea
pardoselilor şi lambriurilor în încăperile cu echipament electric, benzile izolante şi antiderapante
de la peroane, uşile de lemn din interiorul grupurilor sanitare, covoarele de cauciuc destinate
protecţiei personalului care lucrează cu utilajele şi echipamentele electrice, conform normelor de
protecţia muncii.

În partea subterană a metroului nu sunt admise încăperi de categoria A şi B de pericol de

incendiu, cu excepţia rezervorului de combustibil al grupului electrogen.

2. Instalaţiile electrice specifice unei staţii de metrou

a). Instalaţia de alimentare cu energie electrică din sistemul energetic general, formată dintr-o
staţie subterană de 10 KV şi din surse autonome, cum sunt:

- bateriile de acumulatoare de 220V şi 24V pentru alimentarea iluminatului de siguranţă,

a instalaţiilor de comandă, automatizare şi telemecanică;

- un grup electrogen cu motor Diesel de 750 KVA.

b). Instalaţia electrică a substaţiilor de tracţiune, care cuprinde:

Instalaţia de distribuţie de 10 KV, dotată cu o bară de consum alimentată prin doi fideri şi o bară
de transfer.

Grupuri de redresare constituite fiecare din:

- transformatoare de 1200 KVA 10/0,05 KV;

- redresori de 2500 A 865 V c.c. (c.c. = curent continuu).

Instalaţia de distribuţie de 825 V c.c. pentru tracţiune, compusă din:

- instalaţia barei pozitive, la care se conectează redresoarele şi cablurile de alimentare a şinei a

treia;

168
 - instalaţia barei negative, la care se conectează cablurile de întoarcere de la calea de
rulare.

Instalaţii de cabluri de tracţiune, formate din cabluri monofilare pozate pe pereţii tunelului,
având sarcina de a asigura cantitativ şi calitativ energia necesară vagonului.

Legarea acestora de şina a treia se face prin intermediul unor secţioneri.

Instalaţiile de servicii proprii (auxiliare) ale substaţiei de tracţiune, constituite din:

- transformatori de 250 KVA 10/0,4 KV;

- dulapuri de distribuţie de 0,4 KV c.a. (c.a. = curent alternativ), de 220 V c.c. şi 24 V

c.c.;

- bateriile de acumulatori de 220 V c.c. şi 24 V c.c.;

- redresoarele pentru încărcarea bateriilor de acumulatori.

Aceste instalaţii auxiliare asigură alimentarea circuitelor de comandă, de protecţie şi de

automatizare ale instalaţiilor de iluminat şi forţă din substaţiile de tracţiune.

Panoul de comandă centralizată, care asigură controlul şi condecerea întregii substaţii de

la dispeceratul central energetic.

Toate aceste instalaţii sunt prevăzute cu:

- aparatură de protecţie complexă, care preîntâmpină funcţionarea în regim anormal

(scurtcircuit, suprasarcină, supratensiuni sau avarierea echipamentelor);

- aparatură de automatizare pentru ancloşarea automată a rezervei şi reancloşarea

automată rapidă a alimentării pe partea de înaltă tensiune, pe partea de curent continuu sau de 0,4
KV;

- instalaţii de protecţia muncii, care deconectează automat instalaţiile ce prezintă pericol de

electrocutare;

- instalaţii de semnalizare a incendiilor şi de deconectare la izbucnirea acestora.

c). Instalaţiile de joasă tensiune pentru iluminat şi forţă în staţie, care se compun din:

Instalaţiile de iluminat, care asigură:

- iluminatul de siguranţă (se alimentează din bateriile de 220 V c.c.);

- iluminatul normal.
169
 Instalaţiile de forţă, care asigură alimentarea cu energie electrică a ventilatoarelor,
pompelor, hidrofoarelor, puţurilor de mare adâncime, escalatoarelor (scărilor rulante),
turchineţilor, porţilor de închidere a staţiilor.

Pentru alimentarea cu curent de joasă tensiune, necesar alimentării uneltelor de

intervenţie şi de lucrări curente, cât şi pentru iluminatul suplimentar, tunelurile sunt prevăzute cu
cutii de distribuţie, amplasate la distanţa de 40-50 m una de alta, pe ambele sensuri de circulaţie.

Fiecare cutie de distribuţie (nişte cutii dreptunghiulare, vopsite cu culoarea gri şi

amplasate la înălţimea de 1,60 m faţă de sol) are montate pe pereţii exteriori o priză trifazică şi
una nionofazică cu transformator de separaţie de 600 W şi un întrerupător de punere sub
tensiune.

Postul de transformare, cu transformatoare uscate pentru alimentarea tabloului general de

distribuţie al staţiei.

Instalaţii de semnalizare şi comandă.

Bateria de acumulatori de 220 V c.c.

Grupul electrogen cu motor Diesel şi generator de 750 KVA, care asigură cu energie
staţia, atunci cînd alimentarea este întreruptă.

d). Conducerea instalaţiilor electrice. Sistemul informaţional de conducere a instalaţiilor

energetice este organizat pe mai multe nivele: local, de la punctul de comandă centralizată din
substaţie şi de la panourile sinoptice de telemecanică ale dispeceratului central, cuplate cu staţia
de telesemnalizare şi telecomandă şi liniile de transmisie.

e). Protecţia împotriva tensiunii de pas reprezintă principala măsură de protecţie

împotriva electrocutării şi constă în legarea carcaselor echipamentelor la centurile de
împământare astfel:

- echipamentele de 10 KV (celule, transformatoare, separatoare), precum şi ecranele şi

armăturile cablurilor de 10 KV sunt conectate la priza de pământ exterioară;

- barele de nul ale tablourilor de 0,4 KV, nulul înfăşurărilor de 0,4 KV şi carcasele
echipamentelor de 0,4 KV sunt legate de armătura structurii de beton armat a construcţiei;

- calea de rulare constituie o a treia centură de protecţie împotriva electrocutării, de care

se leagă carcasele echipamentelor de 825 V, prin intermediul unei instalaţii de suprareglare.

Priza de pământ exterioară, aferentă instalaţiei de 10 KV, şi centura de protecţie a

tunelurilor de metrou sunt prevăzute cu un separator care se închide pe timpul cât se lucrează în
posturile de transformare, pentru a nu se crea diferenţe de tensiune între cele două instalaţii de
punere la pământ.

170
 Apariţia unor tensiuni periculoase pe carcasele celulelor de 825 V c.c. sau ale
redresoarelor se semnalizează acustic şi optic, iar în cazul depăşirii valorilor limită instalaţia
defectă este deconectată automat.

Linia de contact (şina a treia) este protejată cu o carcasă din masă plastică.

f). Instalaţia de exploatare propriu-zisă a metroului cuprinde:

- instalaţia de centralizare electrodinamică a staţiei, cu bloc de linie automată, instalaţii de

telemecanică pentru transmiterea permanentă de date dispeceratului central şi pentru controlul
continuu de viteză;

- instalaţii de sonorizare, oeasoficare, televiziune în circuit închis, radiocomunicaţii locale

şi cu trenul electric.

Aceste instalaţii funcţionează la tensiuni cuprinse între 24 şi 220 V curent continuu şi alternativ,
reprezentând un pericol de incendiu prin masa izoilantă a cablurilor care sunt pozate pe fluxuri,
în unele cazuri împreună cu cabluri comune.

Lucrând cu curenţi foarte slabi, aceste instalaţii, aflate în stare de funcţionare, nu

constituie prin ele însele o sursă de incendiu.

3. Măsuri tehnice de prevenire şi stingere a incendiilor

În vederea prevenirii incendiilor, a limitării propagării acestora, precum şi a stingerii lor,

sunt luate următoarele măsuri tehnice:

- utilizarea transformatorilor uscaţi, a cablurilor cu izolaţie şi manta p.v.c. cu întârziere la

propagarea flăcării;

- întrebuinţarea releelor şi echipamentelor cu clasă majorată 1a curentul continuu (3 KV)

şi instalarea izolată a cablurilor de curent continuu şi de 10 KV (două trepte de izolare);

- separarea în încăperi sau zone distincte a diferitelor categorii de cabluri, instalaţii, echipamente,
precum şi utilizarea de treceri rezistente la foc prin pereţii despărţitori;

- instalarea unei protecţii de suprasarcină, care deconectează echipamentele la apariţia unor

suprasarcini de lungă durată;

- supravegherea directă a temperaturilor, pe timpul funcţionării instalaţiilor, prin sonde sau

microrelee termice instalate pe echipamente, prin aparatură de semnalizare a începuturilor de
incendiu, dotată cu detectoare de temperatură şi de fum în încăperile de echipamente, în podurile
de cabluri etc.;

- întreruperea automată a încărcării bateriilor de acumulatoare la oprirea ventilaţiei în

încăperile respective;
171
 - asigurarea dublei alimentări cu energie electrică a receptoarelor care participă la
stingerea incendiilor (pompe de apă, ventilatoare etc.);

- montarea unor instalaţii speciale de stingere cu apă pulverizată în tunelurile de cabluri

de sub peroane şi la subsolul de cabluri ai substaţiei de tracţiune, precum şi ventilarea acestora.

În acele spaţii, limitate ca volum, în care nu au putut fi montate instalaţii speciale de

stingere cu apă pulverizată, sunt prevăzute instalaţii cu bioxid de carbon pentru stingerea
incendiilor izbucnite la cabluri.

4. Instalaţii de semnalizare a incendiului

Fiind considerate spaţii aglomerate, staţiile de metrou sunt prevăzute cu instalaţii

centralizate de semnalizarea incendiilor, dotate cu detectoare termice de tip velocimetrie şi
detectoare de fum sau gaze de ardere.

Dispeceratul central şi depourile subterane dispun de instalaţii de semnalizarea

incendiilor proprii.

Centralele de semnalizare sunt instalate în camera dispeceratului energetic local.

Semnalul de incendiu se transmite prin instalaţiile de telemecanică la dispeceratul central

şi la formaţia civilă de pompieri.

Spaţiile prevăzute cu detectoare automate sunt dotate şi cu butoane de semnalizare manuală a

incendiului da dispeceratul energetic local (butoanele sunt amplasate lângă uşi, la înălţimea de
1,40 m de la pardoseală). În încăperile cu mari valori materiale, peroane şi culoare lungi,
butoanele de semnalizare sunt amplasate la distanţa de 50-100 m unul de celălalt.

5. Instalaţii speciale de stingere

Pentru stingerea incendiilor izbucnite în obiectivele metroului s-au prevăzut următoarele

instalaţii:

a). Hidranţi de incendiu interiori, care sunt amplasaţi:

- în staţii, pe pardoseala peroanelor sau pe pereţi, astfel încât toate punctele staţiei să fie
acoperite cu două jeturi simultane;

- în tunelurile sau galeriile de circulaţie, la distanţa de maxim 45 m unul de celălalt, în dreptul

lămpilor de siguranţă.

Hidranţii sunt dotaţi cu 20 m furtun tip „C”, având ţeava cu ajutaj pulverizator.

Robineţii acestor hidranţi sunt montaţi pe pereţi, la înălţimea de 1,4 m de la pardoseală.

172
Rezerva de apă pentru alimentarea acestor hidranţi o constituie puţurile de mare adâncime forate
la capetele staţiilor şi interconectate de-a lungul magistralelor.

Căminele de branşament sunt prevăzute cu racorduri fixe uscate, care permit alimentarea
reţelei interioare de apă a metroului pentru stins incendii cu ajutorul pompelor mobile
(motopompelor, maşinilor de luptă).

Reţeaua de apă pentru incendiu este realizată inelar şi prevăzută cu robineţi de izolare a
tronsonului defect (sunt montaţi şi sigilaţi în poziţia „deschis”, închiderea lor făcându-se numai
în caz de avarie).

b). Instalaţii fixe de apă pulverizată. Sunt montate în încăperile cu gospodării

importante de cabluri şi sunt racordate la reţeaua de apă pentru incendii din staţie. Au o
intensitate medie de stropire a suprafeţelor protejate de minim 0,2 l/sec/m2.

Înclinarea duzelor de pulverizare este astfel aleasă, încât o singură duză stropeşte pe verticală tot
şirul de rafturi sau rastele suprapuse. Distanţa între o duză şi axul celui mai apropiat cablu nu
depăşeşte 1,5 m.

c). Instalaţii de stingere cu gaze inerte. Unele încăperi speciale, cu gospodării

importante de cabluri, sunt prevăzute cu instalaţii fixe de stingere cu gaze inerte (bioxid de
carbon sau haloni).

Asemenea instalaţii sunt montate în încăperi de tip etanş, în care spaţiul disponibil rămas între
fluxurile de cabluri nu permite instalarea conductelor cu duze pentru pulverizarea apei, sau în
locuri în care instalaţiile de stingere cu apă pulverizată pot aduce grave prejudicii construcţiilor şi
instalaţiilor (încăperile calculatorului electronic, încă perile arhivei de programe a
dispeceratului).

d). Instalaţii de ventilare. Instalaţiile de ventilaţie sunt montate: în staţii, între staţii, în depouri,
în galeriile de calbluri sau subsoluri, când acestea nu au asigurată o ventilaţie naturală capabilă să
menţină temperatura în limitele prescripţiilor tehnice. Ele au rolul să asigure a evacuarea fumului
provenit dintr-un eventual incendiu, în vederea evacuării publicului călător aflat în pericol din
cauza blocării vagoanelor sau a unui accident şi să împrospăteze aerul viciat.

Camerele bateriilor de acumulatori sunt prevăzute cu ventilaţie naturală, organizată

printr-un tub de evacuare spre exterior. Tavanul acestor camere au o formă înclinată, pentru a nu
permite formarea pungilor de hidrogen atunci când ventilaţia mecanică nu funcţionează
(cantitatea admisă de hidrogen este de cel mult 2% ceea ce reprezintă 50% din limita inferioară
de explozie a acestuia).

În afara ventilaţiei naturale organizate, camerele de acumulatori sunt prevăzute şi cu

instalaţii mecanice de evacuare, independente de restul instalaţiilor de ventilaţie din staţie şi
aflate în legătură directă atmosfera.

173
 Canalele de ventilaţie pentru toate instalaţiile metroului sunt confecţionate din materiale
incombustibile, iar la trecerile prin pereţii de compartimentare, sunt prevăzute cu clapete antifoc.

6. Căile de evacuare în caz de incendiu

Fiecare staţie de metrou este prevăzută cu cel puţin două căi evacuare, prin care publicul poate
ajunge în exterior la nivelul terenului.

Tunelurile de circulaţie, precum şi scările spre exterior ale centralelor de ventilaţie se

consideră căi de salvare numai în cazurile deosebite, când căile normale de evacuare nu pot fi
utilizate.

Lungimea maximă admisă a căilor de evacuare în construcţiile subterane ale metroului

este de cel mult 160 m până la baza scării ce duce spre exterior, fapt ce favorizează executarea
unei evacuări rapide a publicului din staţie.

Dispeceratul central dispune de două căi de evacuare, din care una direct spre exterior, iar
cealaltă spre căile de evacuare ale staţiei adiacente.

7. Puncte periculoase şi pericolul de incendiu în aceste puncte

Zonele cu cel mai mare pericol de incendiu în obiectivele unui metrou sunt:

a). substaţiile de tracţiune cu încăperile pentru transformatoaare, dulapurile de redresare,

barele negative şi pozitive, încăperile pentru instalaţiile auxiliare şi de ventilaţie, canalele şi
tunelele cu rastele sau poduri şi puţuri verticale de cabluri, încăperile pentru acumulatoare;

b). staţiile de metrou cu încăperile instalaţiilor de distribuţie, subsolurile de cabluri

amplasate sub peroanele staţiilor de călători, grupurile electrogene cu rezervoarele de carburanţi,
încăperile instalaţiilor de ventilaţie, dispeceratul local şi dispeceratul energetic local

c). dispeceratul general, cu încăperile calculatorului şi ale anexelor sale, cu rastele, canale şi
puţuri de cabluri;

d). tunelurile metroului, unde pot izbucni incendii la fluxurile de cabluri pozate pe pereţii
acestora sau la vagoanele trenului electric deraiat în tunel;

e). vagoanele trenului electric, la care pot izbucni incendii la rezistenţele de pornire
(datorită scurtcircuitelor cu temperaturi de peste 1000°C), la întrerupătoarele de putere uscate, la
fluxul de cabluri (datorită defectelor de izolaţie), la motoarele de tracţiune;

f). depourile subterane ale metroului, cu posibilitatea izbucnirii unor incendii la

vagoanele trenurilor electrice aflate pe rampele de revizie şi depanare, în spaţiile cu utilajele
aferente (transformatoare, redresoare, tablouri de distribuţie etc.) şi în atelierele specifice unui
depou (strungărie, electricitate, sudură).

174
Pericolul de incendiu în instalaţiile obiectivelor metroului este determinat de prezenţa, în
majoritatea instalaţiilor, a curentului electric de înaltă şi joasă tensiune (10KV, 825V şi 0,4KV),
care, în condiţiile exploatării anormale sau ale apariţiei suprasarcinilor de. lungă durată,
generează scurtcircuite capabile să aprindă marile cantităţi de izolaţie combustibilă a cablurilor şi
a altor conductori electrici.

De asemenea, pericolul de incendiu în aceste obiective mai este determinat de existenţa

rezervoarelor de carburanţi ale grupurilor electrogene din staţii şi depouri (5-10 tone), cât şi a
uleiului aflat în cuvele întrerupătoarelor cu ulei din instalaţiile electrice (7-10 1 ulei în fiecare
cuvă).

Cel mai mare pericol de incendiu în instalaţiile metroului îl prezintă canalele, puţurile şi
tunelurile de cabluri, în care sunt pozate, pe pereţi sau rastele, în poziţie orizontală sau verticală,.
numeroase fluxuri de cabluri cu secţiuni diferite şi cu lungimi de mii de km, care alimentează din
circuitul naţional instalaţiile substaţiilor de tracţiune şi instalaţiile auxiliare specifice staţiilor de
metrou, tunelurilor acestuia şi dispeceratele.

8. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

Intervenţiile pentru stingerea incendiilor la obiectivele metroului sunt foarte dificile.

Factori deosebiţi îngreunează intervenţia rapidă a pompierilor pentru salvarea oamenilor şi

stingerea incendiilor, pentru limitarea şi lichidarea urmărilor unor catastrofe şi calamităţi produse
în obiectivele aparţinînd metroului. Dintre aceşti factori notăm:

- existenţa în subteran a tuturor încăperilor cu instalaţii de deservire a metroului, dispuse departe

de vestibulele şi peroanele staţiilor de metrou şi la diferite nivele;

- insuficienţa căilor de acces şi de salvare (câte două la fiecare staţie, care în faza iniţială
se folosesc aproape în exclusivitate pentru evacuarea călătorilor) şi, din această cauză,
îngreunarea deplasării grupelor de recunoaştere şi a realizării dispozitivelor premergătoare şi de
luptă;

- capacitatea redusă a instalaţiilor proprii de alimentare cu apă ale metroului (conductă

inelară cu diametrul de 80 mm);

- amplasarea la distanţe mari a surselor naturale sau artificiale de la suprafaţă necesare

alimentării cu apă a maşinilor de luptă din dotarea subunităţilor de pompieri, fapt ce impune
realizarea unor dispozitive lungi, uneori organizate în releu şi duce la întârzierea intrării în luptă.
În plus, aceste surse naturale şi artificiale sunt amplasate pe marile artere de circulaţie ale
capitalei, aproape tot timpul supraaglomerate, element ce împedică sau îngreunează accesul
maşinilor de luptă spre locul incendiului, dar mai ales realizarea dispozitivelor de luptă,
presupunând în acest scop interzicerea circulaţiei, în special în zona ieşirilor de salvare şi pe
itinerariile de realizare a dispozitivelor de luptă, ori dirijarea acesteia pe căi colaterale, conform
planului de cooperare cu organele de circulaţie ale Miliţiei Capitalei;

175
 - degajarea, încă din primele minute ale izbucnirii incendiului, a unor imense cantităţi de
fum toxic, în care predomină bioxidul de carbon şi acidul clorhidric şi care inundă cu repeziciune
peroanele, încăperile staţiilor de călători şi substaţiilor electrice de tracţiune şi chiar tunelurile
metroului. Această situaţie va genera apariţia panicii în rândul călătorilor aflaţi în staţii şi a celor
aflaţi în trenurile electrice la trecerea prin zonele cu fum.

Pentru stingerea incendiilor în spaţiile subterane ale metroului se vor folosi următoarele
substanţe stingătoare:

- apa pulverizată, care reprezintă substanţa stingătoare principală. Se refulează de către

instalaţiile speciale de stingerea incendiilor din canalele de cabluri sau de către ţevi tip „C” cu
ajutaj pulverizator, alimentate de la hidranţii interiori amplasaţi pe o conductă cu diametrul de 3
ţoli.

În cazul căderii alimentării din reţeaua oraşului, această conductă va fi alimentată cu apă
de către pompele proprii ale staţiei, din puţurile de mare adâncime săpate la fiecare staţie.

În continuare, se va analiza modul de intervenţie pentru stingerea incendiilor în cele mai

vulnerabile obiective ale metroului.

37. STINGEREA INCENDIILOR IZBUCNITE ÎN SUBSTAŢIILE

ELECTRICE DE TRACŢIUNE

Dispuse toate în subteran, obiectivele metroului sunt deservite de un număr însemnat de instalaţii
alimentate cu energie electrică (pentru tracţiune, de forţă, de iluminat normal şi de avarie, pentru
ventilaţie, pentru alimentare cu apă etc.).

Obiectivul specializat în asigurarea primirii şi distribuirii energiei electrice necesare diverşilor

consumatori este „substaţia electrică de tracţiune".

Amplasată într-o construcţie de gradul I-II de rezistenţă la foc, separat sau încorporată în
edificiul unei staţii de călători, substaţia electrică de tracţiune este compartimentată în încăperi
destinate adăpostim diferitelor instalaţii componente.

Cu excepţia subsolului de cabluri, format dintr-un canal principal cu cabluri de 10KV pozate pe
rafturi cu înălţimea de 0,80 m şi având ramificaţii în canale secundare pentru fiecare încăpere, în
instalaţiile substaţiei electrice pericolul de incendiu este mai redus, datorită cantităţii mici de
substanţe combustibile (izolaţia de p.v.c. a conductorilor electrici), precum şi elementelor de
automatizare, care, în situaţia funcţionării anormale a instalaţiilor sau a apariţiei suprasarcinilor,
le deconectează, înlăturând sau reducând sursa de iniţiere a arderii şi semnalizând avaria la
tabloul central de comandă. Pe baza acestui semnal, personalul de la locul de muncă este în
măsură să lichideze începuturile de incendiu, folosind mijloacele de stingere iniţiale (stingătoare
ou bioxid de carbon şi praf sau numai cu bioxid de carbon).

176
Prezenţa instalaţiilor de ventilaţie în funcţiune, în momentul izbucnirii incendiului, poate
contribui la propagarea acestuia, dar, în acelaşi timp, are rolul de îndepărtare din zonă a fumului
rezultat din arderea p.v.c, în a cărui compoziţie predomină gazele toxice de tipul oxidului de
carbon şi, mai ales, al acidului clorhidric, ambele cu efecte nocive asupra organismului.

La începerea acţiunii de stingere, personalul de la locul de muncă este obligat să deconecteze

instalaţia incendiată şi să oprească funcţionarea sistemului de ventilaţie, pentru a se putea acţiona
cu praf şi bioxid de carbon, în caz contrar substanţa stingătoare putând fi absorbită de această
instalaţie şi refulată în afara staţiei.

Intervenind pentru stingerea unui incendiu izbucnit în instalaţiile unei substaţii electrice de
tracţiune, când acesta nu a putut fi lichidat cu mijloace iniţiale de stingere, comandantul
intervenţiei este obligat să aducă la locul incendiului autospecialele de stins incendii cu pulbere
„Florex” şi azot, autospecialele pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat şi
autopompele cisternă pentru lucrul cu apă - toate în numărul rezultat din calculul forţelor şi
mijloacelor, executat la întocmirea planurilor unice de intervenţie.

Dispozitive premergătoare de luptă trebuie să realizeze, în primul rând şi în timpul cel mai scurt,
autospecialele pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat, cu linii pentru cel puţin două
proiectoare şi două electroexhaustoare la fiecare intrare, precum şi autospecialele pentru lucru cu
pulberi şi azot, cu cel puţin un pistol de refulare a substanţelor. Ambele tipuri de maşini se vor
amplasa în imediata apropiere a intrărilor de salvare ale fiecărei staţii.

Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

a). Recunoaşterea

Se execută de către echipa de recunoaştere, echipată cu cizme şi mănuşi de cauciuc şi

aparate izolante.

Din compunerea acestei echipe va face parte, în mod obliatoriu, şeful staţiei sau maistrul de
schimb, pentru a conduce personalul echipei de recunoaştere, pe drumul cel mai scurt şi mai
sigur, la focar şi pentru a acţiona instalaţiile sau agregatele nedeconectate, dar aflate în pericol.

Deplasarea echipei se face în coloană, interzicându-se pătrunderea în încăperi fără avizul şefului
staţiei sau maistrului de schimb. De asemenea, se interzice atingerea instalaţiilor şi agregatelor
sau acţionarea butoanelor sau heblurilor de pornire sau oprire a diferitelor agregate, această
sarcină revenind personalului tehnic al substaţiei, după consultarea şi numai la cererea expresă a
comandantului intervenţiei.

Pe timpul recunoaşterii, comandantul intervenţiei va stabili:

- dacă sunt persoane rămase în încăperile substaţiei electrice de tracţiune, starea lor, necesitatea
acordării primului ajutor medical sau a evacuării lor;

177
 - locul incendiului, proporţiile acestuia, măsurile de stingere luate de către personalul de
la locul de muncă şi efectul substanţelor stingătoare (folosite asupra evoluţiei incendiului;

- cantitatea de fum acumulată în instalaţii şi necesitatea acţionării sistemului de ventilaţie

al staţiei sau necesitatea folosirii mijloacelor specializate din dotarea subunităţii
(electroventilatoare, electroexhaustoare);

- dacă incendiul a pătruns în subsolul de cabluri, lungimea fluxului incendiat, efectul de

limitarea propagării incendiului realizat de dopurile ignifuge şi dacă au fost puse în funcţiune
instalaţiile speciale de stingere cu bioxid de carbon sau cu apă îmbunătăţită, efectul lor asupra
incendiului, necesitatea asigurării continuităţii lucrului acestor instalaţii prin realimentarea (cele
cu C02) sau alimentarea cu apă de la racordul uscat instalat în căminul branşamentului. Această
activitate se execută prin ridicarea dalelor mobile de beton din podeaua fiecărei încăperi sau de
pe coridor, putându-se stabili, în condiţii de vizibilitate optimă, situaţia reală pentru fiecare
ramificaţie în parte;

- starea zidului despărţitor dintre subsolul de cabluri al substaţiei şi canalele de cabluri ce leagă
substaţia electrică de tracţiune de staţia de călători (canalele cu cabluri de 10KV, 825V şi
0,4KV), necesitatea amplasării de ţevi cu apă pulverizată pentru interzicerea propagării
incendiului la instalaţiile staţiei de călători.

b). Stingerea

Instalaţiile aferente staţiei afectate de incendiu se sting cu pulbere „Florex” refulată de pistoalele
din dotarea autospecialei pentru pulberi şi azot. Se interzice utilizarea apei pentru stingerea
instalaţiilor electrice ale substaţiei.

Pentru prevenirea accidentelor, comandantul intervenţiei trebuie să ilumineze sectoarele de lucru,

introducând proiectoare în încăperile instalaţiilor electrice ale substaţiei. Servanţii şefi de ţeavă
vor acţiona din apropierea pereţilor, mai departe de instalaţii, fiind echipaţi în mod obligatoriu cu
cizme şi mănuşi de cauciuc, cu aparate izolante şi costume de protecţie antiealorieă.

Ţinându-se cont de prezenţa gazelor nocive (bioxid de carbon şi vapori de acid elorhidric) şi
temperaturii ridicate, comandantul intervenţiei va rula servanţii ce acţionează în condiţii grele
din 30 în 30 min. Militarii aflaţi la odihnă trebuie cazaţi în încăperi încălzite, unde vor primi
ajutor medical, hrană şi echipament uscat.

După lichidarea incendiului, comandantul intervenţiei va cere şefului staţiei (maistrului de

schimb) să pună în funcţiune instalaţia de ventilaţie a substaţiei, în scopul evacuării fumului
acumulat şi a pulberii stingătoare „Florex” depuse pe instalaţii şi agregate, creându-se astfel
condiţii optime pentru executarea recunoaşterii finale şi a lichidării micilor focare rămase
nestinse, precum şi pentru executarea cercetării incendiului şi stabilirea cauzelor acestuia, pentru
deşfăşurarea activităţilor de repunere în funcţiune a instalaţiilor substaţiei electrice de tracţiune.

178
Intervenţia pentru stingerea unui incendiu la instalaţiile unei substaţii electrice de tracţiune
încorporată în construcţia staţiei de călători devine mult mai complicată, ştiindu-se că acestea
sunt amplasate la nivelurile inferioare ale obiectivului, la distanţă mare de peroanele de călători,
de intrările în staţie, de sursele de apă naturale şi artificiale de la suprafaţa solului.

În acest caz, intervenţia pentru stingerea incendiului la aceste instalaţii se face numai cu
stingătoarele cu bioxid de carbon şi pulbere „Florex” din dotarea substaţiei de tracţiune şi a
staţiei de călători, pompierii realizând obligatoriu dispozitivele de protecţie sau de stingere cu
apă pulverizată prevăzute pentru subsolurile de cabluri, canalele şi puţurile verticale, conform
planului unic de intervenţie.

38. STINGEREA INCENDIILOR IZBUCNITE ÎN DEPOURILE SUBTERANE

PENTRU TRENURILE ELECTRICE ALE METROULUI

Depourile subterane pentru trenurile electrice ale metroului sunt construcţii de gradul I de
rezistenţă la foc, având organizarea interioară similară cu depourile de tramvaie.

Aceste depouri dispun de:

- un sector tehnic, cuprinzând ateliere de reparaţii pentru agregatele trenului electric;

- un sector de instalaţii pentru substaţia electrică de tracţiune şi de instalaţii electrice

auxiliare (centrala de ventilaţie, posturile de trafo, transformatoare, grupuri electrogene,
secţioneri, ateliere de acumulatoare şi relee etc.);

- un sector de garare, cu un număr variabil de linii de cale suspendate pe piloni din beton
armat la 1,5 m înălţime, pe care se adună toate trenurile electrice pentru întreţinere şi reparaţii pe
timp de noapte. Acestui sector îi aparţine şi secţia de spălare (o încăpere separată, cu două linii
de cale, pe care se execută întreţinerea simultană a două trenuri electrice).

În depourile subterane pericolul de incendiu este generat de prezenţa instalaţiilor electrice ale
substaţiei de tracţiune şi de prezenţa agregatelor vagoanelor trenului electric.

Incendiile izbucnite în instalaţiile electrice ale unei substaţii de tracţiune au fost analizate în
prima parte a acestui capitol, stabilindu-se modul concret de acţiune în caz de incendiu. În
continuare vor fi analizate caracteristicile constructive şi modul de acţiune pentru stingerea unui
incendiu izbucnit la agregatele unui vagon sau ale unei rame (complex format din două
vagoane).

Vagoanele trenului electric, în afară de carcasa formată din cabinele pentru mecanicul trenului
electric şi cabina pentru călători, au montate pe boghiuri un complex de instalaţii, care asigură
tracţiunea şi condiţiile tehnice normale de funcţionare a agregatelor (motoare electrice,
acumulatori, rezistenţe, canale de cabluri interioare etc).

179
În caz de incendiu la instalaţiile vagonului electric, de regulă, arde învelişul protector al
cablurilor electrice din mase plastice, degajându-se mari cantităţi de fum toxic care poate afecta
căile respiratorii ale oamenilor.

Intervenţia pentru stingerea unui incendiu este îngreunată de:

- distanţele mari de la sursele de apă cu debit constant, amplasate în afara depoului, care impun
folosirea sistemelor de alimentare cu apă în releu sau directă, dar cu dispozitive foarte lungi,
lucru ce necesită un timp mai îndelungat de intrare în luptă;

- prezenţa unui număr mare de vagoane, grupate pe trenuri electrice, garate pe toate liniile
depoului, care împiedică realizarea rapidă a dispozitivelor de stingere, dar, mai ales, care ridică
probleme deosebite pentru degajarea locului unde a izbucnit incendiul;

- existenţa instalaţiilor electrice de tracţiune (şina a III-a), aflate sub tensiune şi, deci,
prezentând pericol de electrocutare a oamenilor.

Stingerea incendiului într-un depou subteran se execută la fel ca în depourile de tramvaie şi

troleibuze, cu următoarele particularităţi:

- acţionându-se într-un depou subteran, după scoaterea de sub tensiune a instalaţiilor

electrice de forţă, iluminatul de siguranţă al depoului este insuficient, fapt ce impune deplasarea
autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat la locul incendiului,
amplasarea acesteia direct în depou şi instalarea a cel puţin patru proiectoare pe direcţiile pe care
se realizează dispozitivele de intervenţie şi la locul incendiului;

- înainte de realizarea dispozitivelor de intervenţie şi de începerea lucrului pentru

stingerea incendiului comandantul intervenţiei este obligat să verifice dacă specialiştii depoului
au executat scoaterea de sub tensiune a instalaţiilor electrice de forţă şi iluminat şi numai după
aceea să aprobe începerea lucrului;

- pentru prevenirea electrocutărilor, şefii de ţeavă vor fi echipaţi cu cizme şi mănuşi de

cauciuc;

- înainte de începerea acţiunii de stingere, este bine ca, fodosindu-se locomotivele de manevră
din depou, să se aducă garnitura cu vagonul incendiat cât mai aproape de platforma unde sunt
amplasate maşinile de luptă ale pompierilor, sub protecţia instalaţiei sprinkler în acţiune, iar după
decuplarea vagoanelor neincendiate şi scoaterea lor în tunelul metroului, să se înceapă acţiunea
de stingere.

39. STINGEREA INCENDIILOR IZBUCNITE IN CANALELE DE CABLURI

ALE INSTALAŢIILOR ELECTRICE DIN METROU

180
Prezente pe teritoriul tuturor obiectivelor metroului, cablurile electrice de diferite dimensiuni, cu
multiple întrebuinţări şi însumând zeci de fluxuri şi mii de kilometri lungime, sunt periculoase la
incendiu, datorită izolaţiei lor formată din hârtie, iută, asfalt sau mase plastice.

Cauzele care provoacă aprinderea izolaţiei cablurilor sunt:

- ruperea mantalei protectoare de plumb, care are drept consecinţă străpungerea izolaţiei între
vinele cablului, urmată de aprinderea acesteia;

- suprasarcina de lungă durată, cu energie de intensitate superioară secţiunii cablului, lucru ce

duce la pierderea calităţilor izolaţiei şi la străpungerea cablului, urmată de formarea arcului
electric şi de aprinderea acestei izolaţii. În acest caz, aprinderea poate avea loc în mai multe
locuri simultan;

- curenţii turbionari, care se induc în mantaua de plumb a cablului, încălzesc metalul şi îl

topesc, în aceste locuri aprinzându-se învelişul combustibil al izolaţiei.

Cablurile se pozează în canale, tunele şi puţuri, în fluxuri sau pe pereţii construcţiilor.

Gospodăria de cabluri este acea parte a compartimentelor instalaţiilor electrice ale staţiei
de metrou, în care sunt concentrate majoritatea cablurilor ce deservesc agregatele acesteia. În
cadrul gospodăriei de cabluri sunt folosite trei categorii principale de cabluri:

- cabluri de forţă de înaltă tensiune;

- cabluri de forţă şi iluminat de joasă tensiune;

- cabluri de joasă tensiune pentru instalaţiile auxiliare (de comandă, control-automatizare,

telemecanică, telecomunicaţii).

În caz de incendiu la aceste cabluri, dată fiind pozarea lor în subsoluri şi canale cu
gabarite reduse (0,80-1,00 m), pe trasee întortocheate, uneori cu denivelări şi cu multe ramificaţii
din canalele principale, intervenţia ridică probleme deosebite în ceea ce priveşte accesul
pompierilor pentru stabilirea locului unde a izbucnit incendiul, direcţia de propagare şi
proporţiile atinse, ventilarea pentru evacuarea fumului şi a gazelor nocive fierbinţi, cât şi lucrul
pentru lichidarea incendiului.

1. Caracteristicile incendiilor din canalele de cabluri

Dezvoltarea incendiilor izbucnite în canalele de cabluri este favorizată de:

- prezenţa marilor cantităţi de policlorură de vinil şi a altor substanţe combustibile

(gudroane, hârtie, iută etc.) din compunerea izolaţiilor cablurilor şi a învelişurilor de protecţie;

- temperatura specifică ridicată ce se degajă la trecerea curentului electric prin cabluri

(80-150°C), care contribuie la uscarea excesivă a izolaţiei şi la deteriorarea acesteia, facilitînd,
181
astfel, crearea condiţiilor optime pentru producerea scurtcircuitelor, urmate de cele mai multe ori
de incendii;

- funcţionarea ventilaţiei sub limitele parametrilor proiectaţi, din care cauză în canalele de
cabluri se acumulează continuu cantităţi mari de căldură, de fum şi de gaze toxice fierbinţi
neevacuate;

- tirajul ce se formează în tunelurile de cabluri lungi şi necompartimentate regulamentar,

fapt ce va determina intensificarea arderii în zonele în care a izbucnit incendiul şi propagarea
rapidă a fumului, gazelor toxice fierbinţi (cu un bogat conţinut de oxid de carbon şi acid
clorhidrie) şi a flăcărilor pe direcţia de ridicare a curenţilor de aer permanenţi, mai ales dacă în
aceste canale nu au fost montate instalaţii speciale de stingere cu bioxid de carbon sau cu apă
pulverizată.

Iniţial, incendiile izbucnite în canalele de cabluri, mai ales în condiţiile funcţionării anormale a
instalaţiilor de ventilaţie, ale lipsei sau neintrării la timp în funcţiune a instalaţiilor speciale de
stingere cu bioxid de carbon sau cu apă pulverizată, se dezvoltă relativ încet, fără flacără, cu
depăşiri mici de temperaturi, dar cu emanări de mari cantităţi de fum şi gaze toxice fierbinţi, care
inundă cu repeziciune tunelurile, instalaţiile pe care le deservesc, încăperile staţiei, peroanele
pentru călători (creând premize pentru apariţia panicii).

Ulterior, pe măsura creşterii intensităţii arderii şi a vitezei de propagare a incendiului, are

loc un puternic schimb de gaze, favorizat de existenţa puţurilor verticale sau a unor goluri
deschise (uşi, chepenguri, guri de ventilare etc.).

În timpul arderii izolaţiei cablurilor, se dezvoltă temperaturi cuprinse între 700-1000°C şi

apare pericolul formării amestecurilor explozive între oxidul de carbon şi aer, cu limita inferioară
de explozie de 12,5% (145 g/m3), iar limita superioară de explozie de 74% (870 g/m3), prin a
căror amorsare se pot produce accidente grave.

În cazul arderii cablurilor pozate vertical în puţuri şi canale, se produce şi fenomenul de picurare
(topirea izolaţiei din mase plastice a cablurilor şi scurgerea acesteia sub formă de picături în stare
arzândă). Căzând pe sol sau pe cablurile pozate pe rastelele (rafturile) inferioare, acestea
(picăturile arzânde) vor aprinde materialele combustibile din canale sau tuneluri, precum şi
izolaţiile combustibile ale cablurilor neincendiate. De asemenea, căzând pe părţile neprotejate ale
corpului persoanelor ce acţionează la incendiu în zonele cu cabluri, acestea vor provoca arsuri.

2. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

a). Recunoaşterea

Recunoaşterea se execută, de regulă, pe două direcţii, folosindu-se scările ce duc la capetele

vestibulelor sau peroanelor staţiilor de călători, unde se găsesc şi trapele (chepengurile) de acces
în subsolurile şi canalele de cabluri. Comandantul va stabili, la intrarea în staţia de metrou,
misiunea grupelor de recunoaştere, itinerariile de deplasare, locul de întâlnire şi măsurile de
securitate ce trebuie respectate pe tot timpul ducerii luptei.
182
Fiecare comandant de grupă de recunoaştere va verifica dacă efectivul din subordine s-a echipat
cu cizme şi mănuşi de cauciuc, aparate izolante, cordiţe de salvare, lămpi cu acumulatori şi lămpi
pentru controlul tensiunii (care se iau de la maistrul de schimb al substaţiei electrice de
tracţiune).

În compunerea fiecărei grupe de recunoaştere intră doi servanţi de pe autospeciala de evacuarea

fumului, gazelor şi pentru iluminat, care vor transporta două-trei bobine de cablu necesare
instalării de proiectoare pentru iluminatul zonei incendiate pe timpul executării recunoaşterii şi al
ducerii luptei (pe care le vor alimenta cu energie electrică de la prima casetă de distribuţie
întâlnită după intrarea în staţie).

Când fumul a inundat peronul şi vestibulul staţiei şi nu au fost evacuate toate persoanele aflate în
trenul electric sau în încăperile staţiei, comandantul intervenţiei va acţiona în primul rând pentru
iluminatul scărilor de legătură între vestibul şi suprafaţă, cu câte cel puţin un proiector, luat fie de
la o maşină de luptă (în situaţia când nu are în dotare autospeciala pentru evacuarea fumului,
gazelor şi pentru iluminat), fie de la aceasta din urmă, mai puţin cele două proiectoare păstrate
pentru grupele de recunoaştere. Totodată, folosind gigafonul, acesta va interveni autoritar pentru
micşorarea fenomenului de panică, şi instaurarea ordinii necesare desfăşurării acţiunii de
evacuare a persoanelor din staţie.

Tot pe timpul recunoaşterii, comandantul intervenţiei va organiza două echipe, formate din câte
doi servanţi, dotate cu trusa sanitară, care vor executa cercetarea spaţiilor staţiei (grupuri
sanitare, garderobe, spaţii tehnice), în vederea descoperirii şi evacuării persoanelor rătăcite sau
ascunse, vor acorda primul ajutor medical şi vor transporta persoanele rănite până la suprafaţă.

Pentru executarea misiunii, grupa de recunoaştere trebuie să fie însoţită, în mod obligatoriu, de
reprezentantul staţiei, care cunoaşte foarte bine intrările cablurilor în staţie, traseul canalelor şi
puţurilor de cabluri, gurile de acces în acestea (trape, chepenguri etc), dispunerea subsolurilor si
a pereţilor despărţitori dintre canalele de 10KV, 0,8 KV, 0,4 KV etc.

Pe timpul recunoaşterii, comandantul intervenţiei (comandantul grupei de recunoaştere) va

stabili:

- prezenţa butoanelor de scoatere de sub tensiune a şinei a treia, cerând acţionarea lor pe loc de
către personalul tehnic aflat în compunerea grupei de recunoaştere, în scopul prevenirii
accidentării prin electrocutare a personalului pe timpul executării recunoaşterii, al realizării
dispozitivelor de luptă şi al lucrului cu apă (butoanele se găsesc fixate la capetele peronului şi la
mijlocul acestuia);

- dacă sunt afişate apariţiile tensiunilor periculoase pe carcasele celulelor şi redresoarelor şi dacă
s-au luat măsuri de deconectarea instalaţiilor de curent continuu;

- existenţa, în canalul de cabluri unde s-a semnalat izbucnirea incendiului, a curentului remanent
sau a vreunui cablu nescos de sub tensiune, folosind în acest scop aparatele de măsură din
dotarea staţiei şi lămpile de control;

183
 - dacă instalaţiile de ventilaţie au fost trecute pe poziţia „evacuare fum”, dacă au fost
acţionate capacele gurilor de aspiraţie din staţie, în scopul evitării inundării sale cu fum, precum
şi efectul acţiunii acestor instalaţii în zona de ardere (evacuarea totală a fumului sau crearea unei
atmosfere respirabile, care să permită accesul grupei de recunoaştere şi lucrul servanţilor în
canale, condiţii de vizibilitate optimă etc.);

- prezenţa instalaţiilor speciale de stingere cu apă pulverizată sau cu bioxid de carbon,

dacă au fost puse în funcţiune şi efectul pe care-1 au asupra evoluţiei incendiului, necesitatea
asigurării funcţionării în continuare a instalaţiei speciale de stins incendii cu apă pulverizată;

- locul incendiului, proporţiile (numărul canalelor, podurilor sau puţurilor incendiate) şi modul
de manifestare a acestuia (ardere mocnită cu degajări de mari cantităţi de fum şi gaze toxice,
ardere cu flacară etc.);

- categoria, natura şi felul cablurilor şi ale izolaţiei acestora;

- locul ramificaţiilor de cabluri şi pericolul propagării incendiului în instalaţiile substaţiei

electrice de tracţiune şi în spaţiile tehnice ale instalaţiilor electrice de tracţiune;

- pericolul prezentat de incendiul izbucnit în tunelul de cabluri pentru instalaţiile

energetice, gradul de inundare cu fum a acestora şi necesitatea protecţiei lor prin acţionarea
stingătoarelor cu pulberi şi bioxid de carbon sau numai a celor cu bioxid de carbon sau prin
destinarea expresă a unor ţevi cu apă cu misiune de răcire;

- locul golurilor de acces în canalele cu cabluri incendiate şi traseele cele mai scurte de realizare
a dispozitivelor de stingere;

- locul instalării proiectoarelor pentru iluminatul sectoarelor de stingere, în vederea

asigurării unor condiţii optime de lucru servanţilor;

- necesitatea introducerii în luptă a electroexhaustoarelor şi a evacuării fumului şi gazelor

în staţie, de unde va fi preluat de ventilaţia generală a acesteia şi evacuat în afară;

- posibilitatea reală de menţinere a legăturii radio în subteran cu grupele de recunoaştere şi cu

personalul gărzii de intervenţie, precum şi a legăturii cu staţiile de radio de pe maşinile de luptă
şi cu dispeceratul central. În cazul că legătura radio nu mai este posibilă, comandantul
intervenţiei va lua măsura realizării legăturii cu sectoarele de stingere prin fir şi prin telefoanele
publice şi de serviciu instalate, în punctele vitale ale staţiei (dispeceratul local, dispeceratul
energetic, peron, vestibul etc.).

b). Substanţe stingătoare

Pentru stingerea incendiilor în canalele de cabluri, se vor folosi următoarele substanţe

stingătoare:

184
- bioxidul de carbon, debitat de instalaţii speciale de stingere, în canale cu înălţimea mică (sub 80
cm), acolo unde nu pot pătrunde servanţii. Folosirea acestor instalaţii depinde de buna
compartimentare şi etanşare a canalului şi, mai ales, de oprirea funcţionării instalaţiei de
ventilaţie. Ele sunt acţionate de către personalul de la locul de muncă;

- apa, refulată de instalaţiile speciale de stingere cu apă pulverizată instalate în canale cu fluxuri
vitale. Aceasta va prelua o mare cantitate de căldură, va răci învelişul cablurilor neincendiate, va
stinge izolaţia aprinsă, contribuind, totodată, şi la precipitarea fumului. Când lipsesc asemenea
instalaţii, se vor introduce în canale ţevi tip „C” sau „B” cu ajutaje pulverizatoare;

- bioxidul de carbon şi pulberea „Florex” refulate cu ajutorul stingătoarelor P 125, P 250

care se află instalate la capetele staţiilor, vor stinge flăcările de la suprafaţa izolaţiei cablurilor.
Neavând şi efect de răcire, acţiunea acestor substanţe trebuie completată, în timpul cel mai scurt,
de intervenţia cu apă;

- spuma cu coeficient mare de înfoiere, care se foloseşte în canalele de cabluri

compartimentate.

c). Stingerea

Intervenţia pentru stingerea incendiilor sau pentru limitarea şi lichidarea urmărilor unor
catastrofe în obiectivele metrolui este complicată şi de lungă durată, fiind influenţată negativ de
următorii factori:

- circulaţia intensă de pe marile artere ale Capitalei, care împiedică amplasarea maşinilor
de luptă la sursele de apă dispuse pe acestea şi, mai ales, realizarea dispozitivelor. În scopul
evitării acestor situaţii, este necesar ca încă în momentul primirii anunţului de incendiu, să se
ceară deplasarea în zona staţiei afectate a unor echipaje de miliţie, care să dirijeze circulaţia pe
alte căi;

- prezenţa unui numeros public în vagoanele trenului electric, pe peroane şi în vestibule

(în perioadele de vârf ale circulaţiei în staţii se pot găsi 1000-2000 de oameni, iar în vagoanele
trenului electric circa 1000-1200 de persoane), public care trebuie evacuat rapid, în condiţii de
securitate deplină, evitându-se producerea stării de panică. Din această cauză şi în scopul
facilitării acţiunii de evacuare a publicului, pompierii nu vor putea să realizeze, în faza iniţială a
intervenţiei, dispozitivele de luptă planificate prin planurile de intervenţie;

- formarea în zona staţiei a unei mase de curioşi, care alături de persoanele evacuate din
staţie, vor îngreuna operaţiunile de realizare a dispozitivelor şi de concentrare în imediata
apropiere a intrărilor în staţie a autospecialelor pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru ilu-
minat, a autosalvărilor, a altor accesorii necesare lucrului în subteran (proiectoare, aparate
izolante, corzi şi cordiţe, costume de protecţie anticalorică etc.), precum şi a unor agregate din
185
dotarea întreprinderilor din zonă, necesare pentru degajarea tunelurilor sau a staţiilor de
elementele deteriorate în cazul catastrofelor. Şi în acest caz, intervenţia organelor de ordine ale
miliţiei pentru îndepărtarea curioşilor şi eliberarea platformei de realizare a dispozitivelor de
luptă, de la maşini până la intrarea în staţie, este deosebit de necesară.

Comandantul intervenţiei va ordona ca şefii de ţeavă să fia echipaţi cu cizme şi mănuşi de

cauciuc, cu aparate izolante şi costume de protecţie anticalorice, să fie asiguraţi cu corzi şi
cordiţe şi să 1ucreze în echipe de cel puţin doi oameni.

Stingerea se organizează astfel:

Când incendiul a izbucnit la încăperile substaţiei electrice de tracţiune, situate la nivelul

vestibulului:

- un sector de intervenţie cu misiunea de localizare şi lichidare a incendiului la dulapurile

substaţiei (acţionînd cu jeturi de apă pulverizată) şi la subsolul de cabluri al acestor încăperi
(acţionând cu jet de apă compact). Tot acest sector va destina câte o ţeava la capetele subsolului,
pentru limitarea propagării incendiului la instalaţiile substaţiei electrice de tracţiune şi la spaţiile
tehnice cu instalaţiile auxiliare ale staţiei situate la nivelul peronului;

- un sector de intervenţie cu misiunea de localizare a incendiului la nivelul trecerilor din

subsolul de cabluri incendiat, situat în vestibul, la canalul de cabluri ce alimentează cu energie
restul instalaţiei, aparţinând substaţiei aflate la nivelul peronului şi la canalele de cabluri de sub
peron.

Când incendiul a izbucnit la instalaţiile substaţiei electrice de tracţiune, situate în

încăperile de la nivelul peronului:

- un sector de intervenţie cu misiunea de localizare şi lichidare a incendiului în canalul de

cabluri de sub instalaţii sau de sub peron, prin trapele (chepengurile) de acces de la capătul
canalului.

Iniţial, comandantul intervenţiei va cere încetarea funcţionării sistemului de ventilaţie pentru cel
mult un minut, timp în care va acţiona de la capetele tunelului (canalului) cu două stingătoare P
125 sau P 250 cu pulbere „Florex” şi bioxid de carbon. Concomitent, la nivelul intrării în canal
vor fi aduse ţevi tip „B” pentru lucrul cu apă, aparate izolante, costume de protecţie anticalorică,
rezerve de furtun, corzi, cordiţe, bobine cu cablu, proiectoare, staţii radio etc, servanţii
echipându-se pentru începerea luptei.

După trecerea timpului de un minut, se repune sub tensiune instalaţia de ventilaţie, în

scopul evacuării fumului şi gazelor nocive fierbinţi acumulate în canalul (tunelul) incendiat, iar
în cazul existenţei instalaţiilor speciale de stins incendii cu bioxid de carbon, şi pentru evacuarea
acestui gaz inert, care poate afecta organismul oamenilor.

Echipele de servanţi, având luminat cu proiectoare locul de intervenţie iniţial, acţionează la

intrarea în tunel cu jet de apă pulverizat. Pe măsura reducerii procentului de fum şi a
186
temperaturii, se trece la acţiunea cu jet compact, pentru a se stropi cu apă zone cât mai lungi de
învelişuri combustibile. Lichidarea focarelor din apropierea şefilor de ţeavă se face cu ajutorul
apei pulverizate, îndepărtându-se învelişurile arse, pentru ca apa să pătrundă în pachetele de
cabluri.

Foarte importantă, în această perioadă, pentru comandantul intervenţiei este limitarea propagării
incendiului la instalaţiile substaţiei electrice sau ale sectorului tehnic auxiliar, în care scop el va
destina ţevi tip „C” la trecerea fluxurilor de cabluri prin pereţi către subsolurile instalaţiilor
neafectate de incendiu. Tot atât de importantă, chiar hotărâtoare, pentru ducerea luptei, este
rezolvarea evacuării fumului şi a gazelor fierbinţi din canalele de lucru, fără de care introducerea
servanţilor în canale şi subsoluri, în condiţii de securitate, este imposibilă. Ţinând cont de
acestea, comandantul intervenţiei va concentra în sectorul respectiv, încă de la începutul acţiunii,
electroexhaustoarele din dotarea autospecialelor pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru
iluminat, conform planului de intervenţie (cel puţin două maşini la fiecare staţie) şi, în raport de
situaţia concretă, va sprijini cu acestea efortul instalaţiilor de ventilaţie din staţie.

Condiţiile deosebit de grele în care se lucrează (pericolul electrocutării, temperatura ridicată din
subsoluri, canale sau tunele, poziţii incomode, pericolul permanent de intoxicare cu produşii
arderii, predominanţi fiind oxidul de carbon şi acidul clorhidric), impun comandantului
intervenţiei o permanentă grijă pentru securitatea servanţilor, el fiind obligat să supravegheze în
permanenţă activitatea acestora pe timpul ducerii luptei şi să-i determine să folosească integral
accesoriile de protecţie şi iluminat. Servanţii vor fi rulaţi la lucru, asigurându-li-se ajutor
medical, odihnă, servirea hranei, înlocuirea cartuşelor filtrante şi absorbante consumate sau
blocate cu particule de carbon.

La intervenţiile de acest gen, este necesară organizarea serviciului spatelui, care răspunde de
instalarea punctelor sanitare, de asigurarea rezervei de cartuşe filtrante şi absorbante, de furtune
şi de alte materiale necesare ducerii luptei.

Lungimea, sinuozitatea şi gabaritul redus ale canalelor şi tunelelor de cabluri creează dificultăţi
activităţii de supraveghere şi îndrumare a lucrului servanţilor sau echipelor, impunând
obligativitatea organizării unei bune legături radio. În mod obligatoriu, echipele ce acţionează în
subteran vor fi dotate cu câte o staţie portabilă de radio telefon.

Grupa operativă va avea legătură telefonică cel puţin cu vestibulul şi cu cele două capete ale
tunelului în care a izbucnit incendiul.

Pentru îndeplinirea unor intervenţii de natură tehnică, comandantul acţiunii va solicita în mod
obligatoriu sprijinul inginerilor sau maiştrilor de schimb.

Acţiunea de stingere trebuie condusă cu fermitate. Fiecare hotăâîre trebuie să reprezinte rodul
consultării cu specialiştii obiectivului. Acţionându-se simultan la mai multe nivele ale
construcţiei staţiei, este nevoie ca şefii de sectoare, în primul rând, să conducă acţiunea ser-
vanţilor în punctele cheie, rezolvând situaţiile pe loc, dar în concordanţă cu concepţia generală a
comandantului intervenţiei, concentrând efortul întregului efectiv pentru lichidarea rapidă a
incendiului şi limitarea la maximum a pagubelor.
187
40. INTERVENŢIA POMPIERILOR PENTRU STINGEREA INCENDIILOR
ÎN TUNELURILE METROULUI

1. Caracteristicile incendiilor izbucnite în tunelurile metroului

Intervenţia la incendiile ce ar putea izbucni la vagoanele trenului electric ale metroului

Capitalei nu ridică probleme deosebite. Aceasta datorită faptului că prin construcţie, vagoanele
conţin un număr redus de materiale combustibile, sarcina termică a acestora fiind acceptabilă.
Totodată, compartimentările existente între agregatele vagonului nu permit propagarea şi
dezvoltarea rapidă a incendiului. Deosebit de important este şi faptul că distanţa între staţii este
relativ mică (1,5-2 km), iar construirea liniei de cale sub formă de cocoaşe face ca în cazul
avariei sau incendiului produs la agregatele unui vagon al trenului electric, cu excepţia situaţiilor
de catastrofă feroviară, acesta să poată ajunge în circa unul-două minute fie în staţia de plecare,
fie în staţia următoare, datorită înclinării pantei traseului liniei de cale, când s-a produs scoaterea
de sub tensiune a şinei a treia.

Intervenţia pentru stingerea unui incendiu izbucnit la un tren avariat sau rămas blocat între staţii
se complică mult, însă, datorită următorilor factori:

- distanţa de la staţiile de plecare şi sosire până la locul de producere a avariei măreşte

timpul de ajungere a pompierilor la locul incendiului şi împiedică realizarea în scurt timp a
dispozitivelor de stingere. La mărirea timpului de intervenţie în subteran mai contribuie şi faptul
că trotuarul montat paralel cu pereţii metroului are o lăţime de numai 60 cm şi este presărat cu
elemente de structură ale căii de rulare, cu hidranţi interiori din 40 în 40 de m şi cutii de
distribuţie a energiei electrice de 220V şi 380V, iar terasamentul căii de rulare este de tip clasic
(şine metalice montate pe traverse din beton aşezate pe obişnuitul pat de pietriş), din care cauză
deplasarea echipelor de pompieri salvatori şi a servanţilor este mult îngreunată;

- fumul rezultat din arderea izolaţiei cablurilor electrice ale motoarelor şi agregatelor
vagonului electric şi, uneori, din arderea izolaţiei cablurilor pentru transportul energiei interstaţii
şi pentru alimentarea şinei a treia, va afecta, prin conţinutul său mărit de oxid de carbon şi acid
clorhidric, căile respiratorii ale celor care intervin fără a fi echipaţi cu mijloace de protecţie. De
asemenea, în cazul nefuncţionării sau scoaterii de sub tensiune a instalaţiilor de ventilaţie
montate între staţii, fumul va inunda cu repeziciune întregul tunel, reducînd simţitor vizibilitatea,
chiar în condiţiile iluminatului de siguranţă;

- pericolul de electrocutare rezultat din existenţa şinei a treia, care este alimentată cu
energie electrică de 820V (dacă aceasta nu a fost scoasă de sub tensiune), cât şi a numărului mare
de cabluri cu multiple funcţionalităţi, dacă incendiul de la vagoanele trenului electric s-a
propagat şi la acestea şi nu s-au luat măsuri de scoatere a lor de sub tensiune;

- numărul şi cantitatea mare de accesorii şi agregate necesare ducerii luptei, a căror

transportare cere timp şi efort;
188
- imposibilitatea întrebuinţării electroexhaustoarelor sau a electroventilatoarelor de pe
autospeciale, datorită lipsei golurilor practicate în planşeul tunelului metroului, cât şi imensele
cantităţi de fum ce se acumulează în tunel şi care depăşesc cu mult capacitatea de absorbţie şi
refulare a acestor accesorii, fiind necesar să se studieze din timp posibilităţile realizării, chiar pe
timpul intervenţiei, a unui aeraj tip minier.

Intervenţia pentru stingerea incendiilor izbucnite în tunelurile metroului şi pentru salvarea

victimelor în urma catastrofelor feroviare se realizează simultan din două direcţii, prin staţiile
limitrofe tronsonului unde s-a produs incendiul sau avaria. Aceasta presupune că operaţiunile de
intervenţie vor fi executate independent de cel puţin două subunităţi de pompieri (cele mai
apropiate de locul respectiv), dar în aceeaşi ordine, comandanţii intervenţiilor fiind obligaţi să
menţină o strânsă legătură radio pentru realizarea cooperării în subteran (care este facilitată de
montarea expresă pe tavanul tunelului a unei benzi de cupru, cu rol de antenă). Totodată, ei vor
avea legătură şi cu unitatea de pompieri de la exterior, destinînd, în acest scop, câte un radio-
telefon în fiecare staţie de metrou. Ulterior, prin staţiile vecine locului incendiului sau catastrofei,
se vor întinde cabluri telefonice, instalându-se posturi telefonice de legătură cu maşinile de
comandă şi cu eşalonul superior.

2. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

La primirea anunţului de incendiu, dispecerul de serviciu al unităţii este obligat:

Să alarmeze şi să trimită la locul incendiului: formaţiile civile de pompieri din obiectivele

vecine locului accidentului, companiile de pompieri cele mai apropiate de staţiile care încadrează
locul incendiului, compania de pompieri salvatori, cu câte un pluton la fiecare staţie, serviciul
medical al unităţii.

Să ceară dispeceratului general al metroului:

- să întrerupă circulaţia trenurilor electrice din tunelul incendiat, oprindu-le în staţiile

vecine sau dirijându-le spre depouri;

- să ceară, prin mijloacele de radioficare sau alte sisteme din staţiile vecine tunelului
incendiat, ca toţi călătorii să părăsească aceste staţii, creându-se, astfel, condiţii optime pentru
pătrunderea rapidă a pompierilor în subteran, în vederea executării recunoaşterii şi ducerii luptei;

- să verifice dacă dispeceratele locale şi tehnice au luat măsuri de scoatere de sub

tensiune a şinei a treia, indicându-le acestora să trimită specialişti cu aparate de măsură, pentru a
determina cu precizie dacă mai există curent electric pe această şină.

Să alarmeze Inspectoratul miliţiei municipiului Bucureşti, cerând acestuia, conform planului de

cooperare, să realizeze cordoane de ordine în jurul staţiilor prin care se intervine la incendiu, să
evacueze că călătorii şi să îndepărteze curioşii care împiedică deplasarea maşinilor, realizarea
dispozitivelor de luptă sau îndeplinirea altor măsuri;

189
Să ceară Spitalului de urgenţă să trimită la nivelul celor două staţii autosalvări cu personal
medical specializat.

a). Recunoaşterea

Înainte de începerea recunoaşterii, comandantul intervenţiei va verifica prezenţa personalului de

ordine al staţiei şi dacă acesta a executat evacuarea persoanelor. Când în staţie mai sunt încă
oameni, folosind gigafonul, el va cere părăsirea imediată şi în ordine a acesteia şi lăsarea liberă a
scărilor pentru intervenţia pompierilor.

În efectivul grupei de recunoaştere, în afară de comandantul intervenţiei, de comandanţii de

grupă şi de sanitarul companiei, vor mai intra: şefii de ţeavă ce vor acţiona cu ţevile de apă (cu
câte o ţeavă tip „C” şi linii de furtun tip „C”), doi servanţi de pe autospeciala pentru evacuarea
fumului, gazelor şi pentru iluminat cu două proiectoare şi două bobine de cablu-proiector, grupa
de pompieri salvatori ai companiei.

Întregul personal al acestei grupe va fi echipat cu mijloacele de protecţie individuală (măşti

contra fumului cu cartuş polivalent, aparate izolante, mănuşi şi cizme din cauciuc) şi dotat cu
staţii de radio portabile, accesorii de iluminat, truse sanitare, tărgi etc.

Fiind însoţit de un maistru sau de un inginer de la substaţia electrică de tracţiune, la intrarea în

tunel, comandantul intervenţiei va cere acestuia să acţioneze încă odată butonul de scoatere de
sub tensiune a şinei a treia (aceste butoane se găsesc fixate pe pereţii laterali ai tunelurilor, în
apropierea lămpilor iluminatului de siguranţă).

Deplasarea grupei de recunoaştere se va face în coloană câte unul, pe trotuarul existent, de-a
lungul căilor de rulare, pe lângă ambii pereţi ai tunelului sau pe traversele căii de rulare, fără a se
atinge şina a treia sau cablurile pozate pe pereţi.

în acest timp, servanţii de pe maşinile de luptă vor aduce la nivelul peronului linii de furtun tip
„B” şi „C”, ţevi, cutia cu scule pentru intervenţia în tunel, topoare, corzi, bobine de cablu
proiector, electroexhaustoarele şi electroventilatoarele, tărgi şi truse de salvare etc., apoi vor
coborî pe căile de rulare platformele pe roţi de vagoneţi existente la ambele capete ale staţiei,
încărcând pe ele materialele aduse.

Echipa de transmisiuni va întinde şi ea cablurile telefonice şi le va fixa de pereţii tunelului,

transportând aparatele telefonice şi bobinele cu platforma pe roţi. Restul servanţilor au obligaţia
de a realiza, până la nivelul peronului, cu cel puţin două linii de furtun tip „B”, dispozitive
preliminare. Cu ajutorul uneia din aceste linii, se va alimenta cu apă reţeaua interioară a
metroului, prin hidranţii uscaţi de la cămine, completându-se, astfel, necesarul de apă la locul
incendiului, iar cea de-a doua va fi prelungită de-a lungul liniei de cale, realizându-se un dispo-
zitiv de stingere până la locul incendiului, unde, prin distribuitor, se vor instala trei linii de furtun
tip „C”.

Imediat ce a ajuns la locul incendiului sau avariei, comandantul intervenţiei va ordona instalarea
proiectoarelor şi racordarea lor la cele mai apropiate cutii de distribuţie, cu misiunea de
190
iluminare a zonelor de evacuare (zona uşilor vagoanelor trenului electric). Şefilor de ţeavă le va
ordona să realizeze linii de furtun cu misiunea de răcire a carcasei vagonului incendiat şi de
limitare a propagării incendiului la vagoanele neincendiate (aceste linii vor fi racordate la
hidranţii interiori, amplasaţi de o parte şi de alta a pereţilor tunelului, în dreptul lămpilor
iluminatului de siguranţă, de la reţeaua de alimentare a acestora putându-se realiza patru ţevi
tip „C” cu ajutaj pulverizator).

La locul avariei, comandantul intervenţiei va stabili şi raporta prin staţia de radio situaţia reală,
astfel:

- numărul de vagoane avariate şi incendiate;

- prezenţa oamenilor sub dărîmături sau aflaţi în pericol din cauza incendiului, starea
acestora şi necesitatea începerii acţiunii de salvare;

- prezenţa persoanelor în vagoanele trenului electric neafectate de avarie sau incendiu şi

necesitatea scoaterii lor din vagoane. (Tehnica scoaterii din vagoane a persoanelor este
următoarea: se deschid uşile - dacă acestea sunt blocate se forţează cu răngi - se scot scările
metalice din dreptul uşilor şi se fixează pe camele acestora, după care oamenii vor coborî în
ordine unul câte unul);

- starea restului de vagoane ale trenului electric şi posibilitatea decuplării şi scoaterii lor
din zona periclitată prin împingere de către servanţii gărzii de intervenţie care au realizat
dispozitivul premergător de luptă până în apropierea locului incendiului;

- dacă instalaţia de ventilaţie amplasată între staţii funcţionează şi efectul acesteia în zona
incendiului (evacuarea fumului, condiţii de vizibilitate şi supravieţuire). Când capacitatea acestei
instalaţii de ventilaţie nu satisface nevoile de evacuarea fumului, chiar pe timpul executării
recunoaşterii, comandantul intervenţiei va cere, prin radio, dispeceratelor locale ale celor două
staţii de metrou vecine să acţioneze sistemele proprii de ventilaţie - una pentru refularea aerului,
alta pentru absorbţia fumului împins de aerul proaspăt.

Un alt procedeu de dublarea efectului de ventilaţie constă în refularea din ambele staţii a aerului
proaspăt spre zona unde s-a produs avaria, lăsând instalaţia de ventilaţie din interstaţii să
absoarbă fumul şi gazele nocive şi fierbinţi. În cazul nefuncţionării acestor instalaţii, se va trece
la montarea sistemului de aeraj tip minier, aducându-se urgent la locul avariei tuburile de aeraj şi
agregatele de absorbţie şi refulare. Aceste tuburi se vor racorda de-a lungul pereţilor, pe trotuar
sau între liniile de cale. Întrucât această operaţiune este greoaie şi realizabilă în timp destul de
mare, procedeul se recomandă a fi folosit pentru intervenţiile de lungă durată, problemă ce nu se
pune în discuţie în cazul incendiilor la instalaţiile electrice ale vagoanelor trenului electric.

b). Stingerea

Sarcina cea mai importantă a comandantului intervenţiei este înlăturarea panicii din rândul
călătorilor rămaşi blocaţi în vagoanele trenului electric, în vederea desfăşurării normale a acţiunii
de evacuare.
191
Folosind gigafonul, el va înştiinţa oamenii că pompierii sunt prezenţi la locul incendiului,
cerându-le să fie disciplinaţi, să nu încerce să părăsească vagoanele prin ferestre, să se adune în
ordinea: copii, femei, bătrâni, bărbaţi, la ieşirile din vagoane şi să aştepte instalarea scărilor de
salvare.

Comandantul intervenţiei va destina doi servanţi din grupa de salvatori a companiei la fiecare
vagon, care vor deschide uşile de pe partea opusă incendiului, vor instala scara de coborâre aflată
sub banchetele din dreptul uşii, vor ajuta călătorii să coboare unul câte unul şi îi vor dirija spre
staţia de evacuare, intervenind cu autoritate pentru evitarea busculadei şi panicii.

Acţiunea de evacuare va fi condusă personal de către comandantul intervenţiei.

În situaţia când cantitatea de fum rezultată din arderea substanţelor combustibile nu este
absorbită în întregime de instalaţiile de ventilaţie, comandantul intervenţiei va cere călătorilor să-
şi ude batistele şi să-şi acopere căile respiratorii, pentru reducerea pericolului de asfixiere a
acestora.

Concomitent cu acţiunea de evacuare, se desfăşoară şi acţiunea de răcire a vagoanelor incendiate

şi de stingere a incendiului, acţionându-se cu apă pulverizată. Este necesar, însă, ca mai întâi
servanţii să desfacă capacele gurilor de vizitare de la fiecare agregat şi apoi să se acţioneze
pentru stingere.

La sosirea grupei de recunoaştere de la compania care a pătuns în tunel prin cea de-a doua staţie,
comandanţii intervenţiei se informează reciproc asupra situaţiei şi îşi coordonează acţiunile.
Comanda revine celui mai mare în grad, având însă prioritate comandantul a cărui companie are
în raionul de intervenţie tronsonul de tunel incendiat, aceasta până la sosirea grupei operative şi
constituirea comandamentului de intervenţie.

După evacuarea călătorilor, acordarea primului ajutor medical răniţilor şi scoaterea lor din zonă,
efortul întregului efectiv se va îndrepta spre lichidarea totală a incendiului, introducându-se în
luptă dispozitivele realizate de către servanţii maşinilor de luptă, dispozitive de la care se pot
realiza încă două-trei ţevi tip „C” prin distribuitor.

Dacă vagonul (vagoanele) incendiate nu este deraiat, este indicat ca după evacuarea călătorilor
acesta să fie tractat în cea mai apropiată staţie, unde se va executa stingerea incendiului.

41. INTERVENEA POMPIERILOR PENTRU LICHIDAREA URMĂRILOR

UNEI CATASTROFE FEROVIARE PRODUSĂ ÎNTR-UN TUNEL AL
METROULUI

Deşi rare, catastrofele feroviare în tunelurile metrourilor sunt posibile, iar în momentul în care s-
au produs ridică probleme deosebite în ceea ce priveşte organizarea şi ducerea acţiunilor de
lichidare a urmărilor acestora. O asemenea catastrofă este caracterizată prin deraierea şi
distrugerea vagoanelor trenului electric, accidentarea călătorilor prinşi sub sfărâmături, blocarea
tunelului în zona respectivă, blocarea uşilor de acces de la vagoanele trenului electric,
192
deteriorarea fluxurilor de cabluri pozate pe pereţii tunelului şi scoaterea de sub tensiune a
instalaţiilor electrice de iluminat, forţă, ventilaţie, alimentare cu apă etc., concomitent, uneori, şi
cu izbucnirea unui incendiu.

Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

La primirea anunţului de chemare în sprijin, dispeceratul de serviciu al unităţii va acţiona ca în

cazul stingerii incendiilor în tunelurile metroului.

La sosirea gărzii de intervenţie în apropierea staţiei de metrou vecină tronsonului în care s-a
produs catastrofa, comandantul intervenţiei va ordona:

- realizarea dispozitivului premergător de luptă;

- componenţa grupei ce-1 însoţeşte la recunoaştere (comandanţii de plutoane şi de grupe, patru

şefi de ţeavă cu ţevi tip „C” cu ajutaj pulverizator şi câte două linii de furtune tip „C”, doi
servanţi de pe autospeciala pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat, dotaţi cu câte
un proiector, o bobină şi cablu-proiector de 50 m şi trepied, sanitarul şi grupa de salvatori din
dotarea companiei, care va avea tărgi şi alte mijloace de salvare din dotare, radistul companiei.
Toţi aceştia vor fi echipaţi cu măşti contra fumului cu cartuş polivalent, aparate izolante, mănuşi
şi cizme de cauciuc);

- ca materiale suplimentare se iau: scări baston, căngi, aparatul de reanimare, măşti contra
fumului, truse de tăiat metale, lămpi cu acumulatori, lanterne cu baterii etc. Când compania nu
are în dotare autospeciale pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat, comandantul
intervenţiei va ordona servanţilor „6” de pe două maşini de luptă să transporte proiectoarele,
bobinele cablu-proiector şi trepiedele din dotarea acestor maşini;

- modul de organizare a sectorului tehnic, numind ca şef al acestuia pe şeful de garaj,

plutonierul de companie sau pe unul din cei mai destoinici subofiţeri-şoferi prezenţi cu maşina la
locul catastrofei, care execută următoarele:

- numeşte un gradat de pază la intrarea în tunel (până la venirea organelor de ordine ale
miliţiei), cu misiunea de a nu permite nimănui intrarea în tunel decât cu aprobarea
comandantului intervenţiei sau a comandanţilor săi ierarhici. Acesta va fi dotat cu staţie de radio
portabilă, iar ulterior, cu telefon de campanie;

- organizează la nivelul peronului, până la sosirea medicului, un punct de primire a

persoanelor evacuate, de numărarea, trierea şi acordarea primului ajutor medical. (În acest punct
va acţiona personalul medical al unităţii şi cel sosit în sprijin la spitalele cele mai apropiate sau
de la spitalul de urgenţă);

- numeşte, până la sosirea organelor de miliţie, militari de pază la intrările în staţiile de metrou,
cu misiunea de a interzice intrarea în staţie a oricărei persoane fără aprobarea sa şi instalează un
proiector spre gura tunelului, alimentat de la cea mai apropiată cutie de distribuţie;

193
 - ordonă adunarea la nivelul peronului, într-un punct de aprovizionare, a lăzilor cu scule
pentru intervenţia la metrou, aparatului de sudură autogenă, lăzilor cu rezerva de mijloace de
protecţie individuală (măşti contra fumului, aparate izolante, cartuşe filtrante, absorbante şi
polivalente, butelii de oxigen), furtunelor tip „B” şi „C”, corzilor, cordiţelor,
electroexhaustoarerelor, electroventilatoarelor, proiectoarelor şi aparatelor de tăiat metal manuale
sau electrice din dotarea autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat;

- organizează legătura telefonică între maşina de comandă şi locul catastrofei, trimiţând

în subteran grupa de transmisiuni care să întindă cablurile telefonice necesare.

La sosirea grupei operative, comanda tuturor activităţilor punctului tehnic va fi preluată

de un ofiţer foarte destoinic din compunerea acestuia care va fi ajutat de doi-trei ofiţeri sau
subofiţeri.

Când mai sunt persoane rămase în staţie, comandantul punctului tehnic ia măsuri de scoaterea lor
la suprafaţă, destinând una-două patrule pentru căutarea şi îndrumarea călătorilor spre ieşirile din
staţie.

Înainte de pătrunderea în tunel, comandantul intervenţiei este obligat ca prin personalul tehnic
ce-1 însoţeşte la recunoaştere (şeful staţiei, un inginer, un maistru din tura de serviciu), să
verifice dacă s-a executat scoaterea de sub tensiune a şinei a treia, acţionând încă odată din
butoanele de deconectare şi măsurând cu aparatele din dotare prezenţa curentului electric în
instalaţii.

Deplasarea se va executa pe linia de cale, în coloană, interzicându-se participanţilor să se sprijine

sau să atingă cablurile pozate pe pereţi.

Ajuns la locul catastrofei, comandantul intervenţiei va ordona:

- instalarea a două proiectoare, cât mai aproape de locul avariei şi racordarea lor la prizele de pe
cutiile de distribuţie amplasate pe pereţii tunelului;

- echiparea de către şefii de ţeavă a cel puţin două linii de furtun tip „C” cu ajutaj pulverizator,
cât mai aproape de peretele opus avariei, care vor fi racordate la hidranţii instalaţi pe sol, în
dreptul lămpilor de siguranţă, şi pregătite să acţioneze pentru umectarea mediului, precipitarea
fumului, localizarea şi lichidarea eventualelor incendii produse la vagoanele trenului electric.

a). Recunoaşterea

Pe timpul executării recunoaşterii, comandantul intervenţiei stabileşte:

- numărul de vagoane deteriorate din garnitura trenului electric, prezenţa călătorilor sub
sfărâmături şi starea acestora;

- numărul persoanelor rămase blocate în vagoanele neavariate, metode, procedee şi

mijloace care trebuie folosite pentru scoaterea lor cât mai grabnică din zonă. Acţiunea de
194
evacuare a persoanelor valide şi a celor uşor rănite, dar neblocate sub sfărâmături, trebuie
începută imediat ce s-a ajuns la vagonul respectiv. Persoanelor uşor rănite, în special celor cu
hemoragii, li se va acorda primul ajutor medical, după care vor fi trimise în staţia cea mai
apropiată, unde şeful punctului medical va hotărî situaţia lor. Persoanelor cu răni mai grave
(fracturi, hemoragii abundente, plăgi deschise), li se va acorda primul ajutor medical, vor fi
aşezate pe tărgi şi, cu ajutorul platformelor de transport materiale, vor fi evacuate rapid spre
punctul de triere;

- numărul persoanelor rămase blocate sub sfărâmături (răniţi şi decedaţi), pentru a căror
scoatere este necesară folosirea mijloacelor tehnice din dotare, de tăiat şi ridicat.

b). Intervenţia pentru deblocarea persoanelor şi evacuarea lor

Pentru deblocarea persoanelor rămase sub dărâmături, comandantul intervenţiei trebuie să

concentreze la locul catastrofei lăzile cu scule pentru intervenţia la catastrofele din metrou,
precum şi macaralele din dotare, aparatele de sudură etc. De asemenea, se va aduce la locul
catastrofei vagonul de intervenţie p.s.i. al metroului, garat la unul din depourile acestuia şi
macaralele de 1, 10 şi 20 de tone, ce vor fi folosite pentru îndepărtarea sfărâmăturilor şi scoaterea
lor în afara tunelului.

În raport de gravitatea avariilor vagoanelor şi de numărul de persoane blocate, comandantul

intervenţiei este obligat ca, prin dispeceratul unităţii, să aducă la locul catastrofei echipele de
muncitori şi utilajele speciale de tăiat stabilite prin planurile de cooperare dintre conducerea
metroului şi marile uzine situate în apropierea staţiilor de metrou. în acest scop, în planul de
apărare al metroului se vor nominaliza sculele ce pot fi aduse de întreprinderile vecine metroului,
numărul muncitorilor şi tehnicienilor care să le mânuiască, numărul de muncitori necesari
rulajului la lucru (în condiţii grele, un muncitor nu poate lucra mai mult de o oră fără
întrerupere), care se vor ocupa în acelaşi timp şi de aprovizionarea cu piese de schimb.

Planul de apărare trebuie să stabilească şi forţele care vor concura la acţiune, în afara
pompierilor: personal medico-sanitar (şi instrumentar medical pentru organizarea, în caz de
nevoie, a unui microspital de campanie în vestibulul staţiei, în vederea executării operaţiilor de
mare urgenţă), grupe sanitare din obiective, gărzi patriotice şi subunităţi ale Ministerului de
Interne şi Ministerului Apărării Naţionale etc.

c). Organizarea activităţii de dezafectare a vagoanelor avariate

Organizarea şi planificarea muncii are rol determinant în executarea rapidă a operaţiunilor de

salvare. Răspunderea acestei activităţi îi revine comandamentului de organizare şi conducere a
acţiunilor de salvare, în a cărui compunere vor intra: comandantul sau şeful de stat major al
unităţii, medicul unităţii, un reprezentant al Direcţiei sanitare a Capitalei, directorul sau inginerul
şef al întreprinderii de exploatarea metroului, ingineri mecanici etc.

Pe baza datelor obţinute la recunoaştere, în planul de acţiune se vor stabili:

195
1. Numărul de vagoane la care se poate lucra simultan, de către mai multe echipe, fără a se
stânjeni una pe alta;

2. Componenţa şi dotarea fiecărei echipe. O echipă de lucru este alcătuită din:

- un lăcătuş mecanic;

- un ajutor de lăcătuş mecanic;

- un servant pompier (dotat cu ţeava de tip „C” şi staţie de radio portabilă), cu misiunea
de umectare a spaţiului în care se lucrează şi răcirea părţilor metalice asupra cărora se acţionează
cu apăratele de sudură, cât şi de menţinerea legăturii cu punctul de comandă;

- un servant din grupa de pe autospeciala pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru

iluminat, dotat cu un proiector şi o bobină de cablu-proiector de 50 m, cu misiunea de iluminarea
sectorului de lucru (când lipseşte proiectorul, acest servant va avea una-două lămpi cu
acumulatori);

- unul-doi medici cu misiunea de a acorda primul ajutor medical pe loc persoanelor rămase
blocate sub sfărâmături, de a participa la salvarea persoanelor rămase în viaţă;

3. Sculele necesare pentru lucru şi locul unde acestea se vor păstra;

4. Schimburile de rezervă ale fiecărei echipe (unul-două schimburi) care vor rămâne în aşteptare,
în apropierea locului catastrofei sau în una din cele mai apropiate staţii;

5. Echipa de alimentare cu scule şi piese de schimb (pentru fiecare vagon);

6. Numărul de servanţi şi brancardieri (din rândul grupelor sanitare ale apărării civile sau al
membrilor gărzilor patriotice), care vor deservi fiecare vagon sau vor sprijini activitatea de
scoatere din zonă a persoanelor salvate;

7. Modul de asigurare permanentă a legăturii între punctul de comandă şi locul intervenţiei;

8. Rezerva de scule şi accesorii de protecţie;

9. Comandantul schimbului de lucru, la fiecare sector ce se organizează de către compania de

pompieri din direcţia staţiei vecine locului catastrofei (ofiţer sau subofiţer).

d). Modul de acţiune a echipelor de lucru

Echipele acţionează iniţial pentru executarea unor deschideri în pereţii sau plafonul vagoanelor
trenului electric, când uşile acestora au rămas blocate, în scopul pătrunderii în interior şi începerii
evacuării persoanelor valide sau accidentate. Totodată, prin aceste deschideri intră în vagon şi
personalul medico-sanitar, care are misiunea de a stabili starea fiecărui călător rămas blocat sub
sfărâmături, acordând primul ajutor medical, îndeosebi în cazul hemoragiilor grave şi al
196
fracturilor şi stabilind ordinea scoaterii răniţilor de sub sfărâmături. Acţiunea echipelor continuă
cu degajarea sfărâmăturilor, în vederea scoaterii răniţilor, folosindu-se mijloacele tehnice
acţionate cu aer comprimat sau, cu caracter de excepţie, acţionate electric, pentru a nu se mări
excesiv temperatura în zonele de lucru şi micşora şansele de supravieţuire a răniţilor. Pe timpul
acestei activităţi, comandantul intervenţiei va asigura permanent exhaustarea şi ventilarea
mediului în spaţiile de lucru. De asemenea comandantul intervenţiei, pe baza datelor obţinute la
recunoaştere, trebuie să stabilească itinerariile de deplasare pentru degajarea sfărâmăturilor şi
pentru transportarea victimelor, evitând suprapunerea acestora. O grijă deosebită se va avea
pentru executarea rulajului la lucru. Echipele nu vor acţiona mai mult de una-două ore, pentru a
li se permite recuperarea forţelor. La expirarea timpului de lucru al unui schimb, dispecerul va
anunţa prin radio încetarea activităţii şi retragerea, urmând ca un alt schimb să-i ia locul.

Echipelor care ies din tunel, li se acordă ajutor medical, primesc porţiile de sare, apă, lapte,
hrană, asigurându-li-se, apoi, condiţii de odihnă şi refacere.

Iluminatul locurilor de muncă este hotărâtor pentru asigurarea desfăşurării unui ritm susţinut al
lucrărilor de degajare. Pentru aceasta, comandantul intervenţiei trebuie să ia măsura aducerii la
intrările celor două staţii vecine locului catastrofei a câte una-două autospeciale pentru evacuarea
fumului, gazelor şi pentru iluminat, precum şi a realizării unei rezerve de bobine cu cablu
proiector, cu ajutorul cărora va asigura alimentarea proiectoarelor. În acelaşi timp, acesta trebuie
să aibă în vedere faptul că, pe timpul lucrului, becurile proiectoarelor, ca şi unele utilaje folosite,
degajă temperaturi destul de ridicate, care măresc gradul de dificultate a operaţiunilor de salvare.
În consecinţă, comandantul intervenţiei va asigura exhaustarea permanentă a căldurii şi a gazelor
nocive acumulate în zonele de lucru.

e). Asigurarea medicală a persoanelor care participă la acţiunile de deblocare a tunelului

Membrii echipelor vor fi echipaţi obligatoriu cu: combinezoane (costume de protecţie), mănuşi
de cauciuc lungi, cizme de cauciuc, măşti contra gazelor cu cartuş polivalent şi căşti de protecţie.
Rulajul echipelor se execută după una-două ore, uneori numai după 20 min, în raport de situaţia
concretă în care se lucrează (mediu infectat, temperaturi ridicate). Numărul orelor de odihnă a
membrilor echipelor va fi dublu faţă de orele de lucru şi, obligatoriu, în afara zonelor afectate, de
regulă în staţie, în locuri special amenajate.

La ieşirea din schimbul de lucru, membrii echipelor predau materialele cu care au lucrat, în
vederea dezinfectării lor, fac duş pe loc şi apoi se echipează cu echipament de protecţie curat,
adus din depozit.

În vederea executării prelucrării sanitare a membrilor echipelor şi a dezinfectării echipamentului

şi sculelor, pe unul din peroanele staţiei celei mai apropiate, în cooperare cu subunităţile chimice
din garnizoană, se va instala un cort cu duşuri şi un altul cu echipament dezinfectat. Membrii
echipelor care au suferit arsuri sau răni trebuie urgent vaccinaţi, pentru prevenirea infecţiilor. Pe
timpul odihnei, li se serveşte acestora o hrană substanţială şi li se administrează tonice şi
medicamente.

f). Rezerva de scule şi butelii de oxigen

197
Se realizează în punctul de aprovizionare cu materiale, pe peronul staţiei celei mai apropiate de
locul accidentului sau chiar în vecinătatea zonei de acţiune.

Comandantul punctului de aprovizionare este obligat să menţină o strânsă legătură cu punctele

de lucru, asigurându-le materiale necesare, desfăşurării normale a activităţii.

De asemenea, acesta va ţine o strânsă legătură cu şeful sectorului tehnic, prin care va asigura
trimiterea la recondiţionare a sculelor folosite şi aprovizionarea cu materiale noi.

Până la schimbarea lor, buteliile de oxigen goale trebuie marcate vizibil şi depozitate separat.
Materialele rezultate din tăieri ridică, de asemenea, probleme comandantului intervenţiei,
întrucât ele trebuie scoase din zonă. Este necesară, în acest scop, aducerea în tunel, pe liniile de
cale ferată ale metroului, de macarale şi vagoane platformă, cu ajutorul cărora să se evacueze
rapid aceste materiale. Elementele grele, care nu pot fi scoase din zonă imediat, vor fi sprijinite
cu stâlpi metalici, evitându-se, astfel, prăbuşirea lor peste echipele de muncitori şi salvatori sau
peste persoanele încă nedeblocate de sub sfărâmături.

După terminarea operaţiunilor de salvare şi de degajare a sfărâmăturilor, încheiate printr-o

recunoaştere foarte amănunţită a locului, comandantul intervenţiei va ordona retragerea treptată a
forţelor, urmând ca scoaterea din zonă a elementelor metalice ale vagoanelor tăiate şi redarea în
circulaţie a tronsonului de cale ferată pe care s-a produs catastrofa să fie făcute de organele
tehnice specializate ale întreprinderii de exploatarea şi întreţinerea metroului.

Ultimele elemente de dispozitiv, aparţinând pompierilor, care se retrag, vor fi cele de iluminat.

g) Aerajul tunelului în cazul căderii instalaţiilor electrice ale metroului

În situaţiile deosebite, când instalaţiile electrice din tunelul metroului au fost afectate de
catastrofă, o măsură de extremă urgenţă o reprezintă asigurarea alimentării cu aer proaspăt a
zonei în care s-a produs catastrofa, în scopul asigurării condiţiilor de supravieţuire a persoanelor.

În acest caz, trebuie să se organizeze aerajul tip rninier, aducându-se şi montându-se în tunel, de
la locul catastrofei, până la cea mai apropiată staţie, două coloane de tuburi de aeraj (una pentru
refularea aerului curat din atmosferă şi alta pentru evacuarea aerului viciat şi a vaporilor şi
gazelor calde ce se acumulează în partea superioară a tunelului, ca urmare a funcţionării
agregatelor şi proiectoarelor).

În staţie se vor monta electroventilatoare şi electroexhaustoare puternice, capabile să asigure

necesarul de aer proaspăt şi împrospătarea celui viciat.

198
199