LICEUL PENTRU DEFICIENŢI DE AUZ

INSTRUCŢIUNI SITUAŢII DE URGENŢĂ

NOŢIUNI DESPRE APRINDEREA ŞI ARDEREA MATERIALELOR
ISU 09
Fenomenul de ardere

Arderea, ca fenomen fizic asociat unui incendiu, este definită, drept reacţia exotermă a unei
substanţe combustibile cu un comburant, însoţită în general, de emisie de flăcări şi/sau
incandescenţă şi/sau emisie de fum.

Din studiul teoretic al incendiilor se desprind următoarele principii ale arderii:

a) Procesul de ardere este posibil numai dacă se întrunesc simultan, în timp şi spaţiu,
următoarele condiţii:
- existenţa materialului combustibil;
- prezenţa substanţelor care întreţin arderea (oxigenul din aer sau substanţele care pot
ceda oxigen)
- sursă de aprindere cu energie capabilă să realizeze temperatura de aprindere;
b) Materialele combustibile trebuie să fie încălzite până la temperatura de aprindere (sau
aprindere spontană); pentru ca să ardă sau să susţină propagarea flăcării;
c) Arderea ulterioară a combustibilului este determinată de căldura disipată de flacără către
procesul de piroliză sau vaporizarea combustibilului;
d) Arderea va continua până când:
- materialul combustibil este consumat;
- concentraţia comburantului devine mai mică decât minimul necesar pentru a susţine
arderea;
- pierderile de căldură sunt atât de mari încât nu se mai asigură căldura necesară pentru
piroliza în continuare a materialului combustibil;
- flăcările sunt inhibate chimic sau suficient răcite a împiedica desfăşurarea
reacţiilor în continuare.

Arderea are loc aproape întotdeauna în fază gazoasă, amestecul aer-gaz combustibil în reacţie,
cu emisie de lumină, constituind o flacără.

Combustia fără flacără a materialelor ce rămân în stare solidă în timpul reacţiei, chiar dacă
produsul arderii este parţial sau total un gaz, defineşte o ardere mocnită. În urma arderii rezultă
produse de ardere (gaze de ardere şi în cazul arderii corpurilor solide, resturi minerale – cenuşa),
precum şi o mare cantitate de căldură disipată în mediul înconjurător. Dacă arderea nu este
completă, rezultă fumul, un ansamblu vizibil de particule şi/sau lichide în suspensie în aer.
Culoarea fumului este un indiciu al materialelor aflate în combustie .În cursul arderii incomplete
se formează, ca produs intermediar, oxidul de carbon, acesta reprezentând un pericol deosebit,
provocând dese cazuri de asfixieri şi intoxicaţii. După viteza de reacţie, între oxigen şi
combustibil se pot deosebii: arderi lente, normale (uniforme), rapide (explozii, deflagraţii).

1
 LICEUL PENTRU DEFICIENŢI DE AUZ
Fenomenele ce se derulează în timpul unui incendiu sunt practic arderi normale, precedate de
arderi lente.

1) Arderea substanţelor combustibile gazoase

Unele substanţe gazoase sunt combustibile la o temperatură normală: hidrogenul, oxidul de

carbon, precum şi câteva amestecuri gazoase complexe cum sunt: gazul natural, gazul de sondă,
gazul de fermentaţie etc.

Arderea gazelor are loc cu flacără, într-o cantitate de aer specifică fiecărei substanţe gazoase.

Viteza de ardere în cazul gazelor se defineşte prin cantitatea de gaze ce arde în unitatea de timp
fără a ţine seama de factorul suprafaţă.

Factorii care influenţează viteza de ardere sunt, în primul rând, natura gazelor, concentraţia
amestecului de gaze şi aer şi mărimea particulelor şi într-o mai mică măsură, presiunea şi
temperatura, precum şi unele adaosuri care măresc, scad sau anihilează propagarea flăcării.

Concentraţia minimă a gazelor în aer la care se produce arderea constituie limita inferioară, iar
concentraţia minimă a oxigenului, respectiv concentraţia maximă a gazelor combustibile la care
arderea nu mai este posibilă, limita superioară ce ardere.

Limitele de ardere include limitele de explozie şi detonaţie. În multe cazuri limitele de ardere şi
limitele de explozie sunt aproape identice, dar la început orice amestec gazos arde cu flacără
stabilă, după care, în anumite condiţii, au loc reacţii explozive. Pericolul cel mare pentru
iniţierea unor aprinderi explozive îl reprezintă gazele cu limite de arderi largi ( de exemplu,
acetilena: circa 4 – 80%).

2) Arderea substanţelor combustibile lichide

În afară de unele cazuri rare (dispersia unor lichide pe un corp poros, uleiuri vegetale oxidate),
lichidele nu ard niciodată în această stare. Ele se vaporizează şi ard în stare gazoasă, adică cu
flacără.

Viteza de ardere în cazul lichidelor depinde de suprafaţa liberă a acestora în stare liniştită.
Viteza de ardere este influenţată, în mare măsură, de viteza de evaporare, care depinde de
presiunea de vapori, de viteza de reânnoire a atmosferei deasupra suprafeţei liberei a lichidului
(curenţi de aer) şi de cantitatea de căldură transmisă de flăcări.

2
 LICEUL PENTRU DEFICIENŢI DE AUZ

3) Arderea substanţelor combustibile solide

Spre deosebire de gaze şi lichide, unde arderea are loc întotdeauna sub formă de flacără, în cazul
solidelor putem deosebi:
- solide care ard cu flacără: fie că se transformă în vapori fără descompunere, fie
prin topire urmată de vaporizare (parafinele). Arderea, în aceste cazuri, este foarte
asemănătoare cu cea a lichidelor, având loc în întregime în fază gazoasă;
- corpuri solide care ard în stare solidă (ardere mocnită). În această categorie pot
fi incluse solide care conţin carbon (cărbune energetic, grafit, cărbune din lemn), materiale
poroase (bumbac). Arderea mocnită este la început, o ardere lentă, cantitatea de căldură
degajată fiind abia perceptibilă. Apoi ea creşte proporţional cu temperatura, dar legea de
variaţie depinde de numeroşi factori caracteristici, atât ai materialului propriu-zis cât şi ai
mediului ambiant: starea suprafeţei (existenţa unor fisuri, contact brusc cu aerul etc.), prezenţa
unor corpuri străine, ventilaţia, forma materialelor, etc.
- corpuri solide care prezintă simultan cele două moduri de combustie. Faza de
ardere este precedată de o descompunere a părţilor încă neaprinse cu degajare de vapori sub
influenţa căldurii degajate de fracţiunile arzânde.

Data: 25.10.2007 Întocmit,

Ioan Zegrean