PRELEGEREA 1 ISIC

NOŢIUNI PRIVIND ARDERILE ŞI INCENDIILE

1.1 Fenomenul arderii
1.1.1 Arderea
1.1.2 Aprinderea
1.2 Incendiul fenomen în construcţii
1.2.1 Procesul şi evoluţia incendiului în spaţii închise
1.2.2 Dinamica incendiilor în clădiri
1.2.3 Efectele incendiilor
1.2.4 Clasificarea incendiilor
1.3 Aprecierea severităţii incendiului
1.3.1 intensitatea de ardere
1.3.2 Aprecierea căldurii degajate în timpul incendiului
(abordări tradiţionale şi europene în România)
1.3.3 Aprecierea căldurii degajate în timpul incendiului
(abordări internaţionale)
1.4 Aplicaţii specifice
1.1 Fenomenul arderii
 Arderea
• Arderea/combustia (eng. combustion):
- fizico-chimic: reacţia rapidă de oxidare a unei substanţe aflate în starea gazoasă;
- tehnic (SR EN ISO 13943): reacţia exotermă a unei substanţe (pe care o vom numi
combustibil) cu un comburant (la care putem adăuga, însoţită, în general, de lumină -
care poate fi incandescenţă şi/sau flăcără - şi/sau fum).
• Combustibil (eng. fuel) este, în contextul lucrării de faţă, orice substanţă, material,
produs pentru construcţii care are proprietatea de combustibilitate (de a se aprinde şi
arde în continuare, contribuind la creşterea cantităţii de căldură degajată); combustibilii
pot fi grupați în:
- naturali:
- solizi (rumeguş, lemn, cărbune - turbă, huilă, antracit etc.-, şisturi combustibile, paie etc.);
- lichizi (ţiţei);
- gazoși (gaz metan, gaz de sondă etc.);
- artificiali:
- solizi (mangal, cocs, brichete din cărbune, peleţi etc.);
- lichizi (benzină, petrol, păcură, gaze lichefiate etc.);
- gazoși (gaz de cocserie, gaz de furnal, gaz de generator etc.);
sau după origine în:
- organici, dacă conţin carbon și care nu rezistă la o temperatură mai mare de 5000C (lemn, hârtiei,
gaz natural etc.);
- anorganici: dacă nu conţin carbon și arderea lor este mai dificilă pentru că necesită o cantitate
mai mare de căldură (magneziu, aluminiu, fosfor).
• Comburant/agent oxidant este, uzual, oxigenul, oxigenul din aer (21%)
sau oxigenul cedat de o altă substanţă prin reacţia de oxidare (arderea
poate avea loc la 14÷18% oxigen >>> creşterea temperaturii la peste 10000C).
 Arderea

• Procesul de ardere, pentru a avea loc, trebuie să întrunească condiţia prezenţei

concomitente, în acelaşi spaţiu:
- a combustibilului;
- a comburantului (uzual, oxigenului);
- a sursei de aprindere (care să transfere, din exteriorul sistemului, suficientă căldură
pentru atingerea temperaturii de aprindere în vederea iniţierii arderii, energia de
aprindere).
• Triunghiul focului:
• Tetraedrul focului: consideră că pentru explicarea proceselor de ardere mai trebuie
avută în vedere desfăşurarea reacţiilor chimice în lanţ.
• Teoria reacţiilor în lanţ (eng. chain reaction) este concepţia actuală care stă la baza
explicării fenomenului de ardere: formarea de radicali liberi în timpul reacţiei de
oxidare, care în urma reacţiei cu alte molecule formează noi radicali liberi ce
reacţionează la rândul lor cu alte molecule >>> arderea propanului
>>> C3H8 + 5O2 → 3CO2 + 4H2O.
 Arderea

• Mărimi fizice ce caracterizează arderea:

- temperatura de ardere: temperatura minimă de la care un combustibil arde până la
epuizare;
- viteza de ardere: cantitatea de combustibil consumat prin ardere în unitatea de
timp; aceasta este dependentă de tipul materialului combustibil şi mărimea suprafeţei
ocupate, posibilităţile de ventilare, temperatura dezvoltată în timpul arderii, presiunea
aerului etc.; aceasta poate fi măsurată în:
- cazul gazelor: m/s sau cm/s sau m3/zi şi poate fi considerată că variază liniar cu
timpul;
- cazul lichidelor: grosimea stratului de lichid care arde în unitatea de timp şi poate
fi considerată că variază liniar cu timpul;
- cazul solidelor: masa materialului combustibil ars pe unitatea de suprafaţă a
arderii în unitatea de timp;
- intensitatea de ardere: cantitatea de căldură (energie) degajată în timpul arderii,
exprimată în J.
Arderea
 Arderea

• Mărimi fizice ce caracterizează arderea:

- limitele de ardere:
- limita inferioară, dată de concentraţia minimă a gazelor combustibile în aer sub
care amestecul nu poate să ardă, fiind prea sărac în molecule reactante (energia
rezultată din arderea unei particule se dispersează înainte de a putea activa o altă
particulă de substanţă combustibilă pentru propagarea arderii);
- limita superioară, dată de concentraţia maximă a gazelor combustibile în aer peste
care amestecul nu poate să ardă din cauza lipsei oxigenului necesar (oxigenul
disponibil se consumă în cursul arderii unei particule, nemaifiind suficient pentru
întreţinerea arderii particulei celei mai apropiate);
- intervalul de ardere: (cuprins între limita inferioară şi cea superioară) este cel în care
arderea se poate produce, dimensiunea acestuia putând fi influenţată de creşterea
temperaturii (mărirea intervalului) sau de adăugarea unor gaze inerte sau vapori
incombustibili (micşorarea intervalului).
 Arderea

• Flacăra (eng. flame): este un amestec de aer şi gaz combustibil aflat în

reacţie, asociat, deseori, cu emisia de lumină; flacăra poate fi de difuzie sau de
preamestec;
- caracteristicile flăcării sunt: emisia de lumină - 1÷5 µm, temperatura, culoarea,
radiaţia - 1,5 Hz÷15,0 Hz.
 Arderea

Se face disticţie între

pana focului
şi
pana flăcării
Arderea
 Arderea

• Produsele de ardere:
- gazele de ardere, care sunt purtătoarele unei cantităţi mari de căldură (eng. heat) ce
poate fi stabilită prin calcul funcţie de compoziţia combustibilului;
- resturile minerale sau cenuşa (eng. ash), în cazul substanţelor solide;
- fumul (eng. smoke) şi oxidul de carbon (ca produs intermediar care prezintă un
pericol deosebit, ce poate provoca intoxicaţii şi asfixieri), în cazul arderilor incomplete;
în acest context intoducem şi funinginea (eng. soot).

• Fumul (eng. smoke) este un ansamblu vizibil de lichide şi/sau particule solide în
suspensie; este caracterizat prin culoare, miros și gust și are proprietâți precum
inflamabilitatea şi explozivitatea, toxicitatea, opacitatea, radiativitatea, mobilitatea și
difuzivitatea.
 Arderea

• Clasificarea arderilor:
- după aportul de comburant în focar:
- arderea completă, cazul arderii în întregime a substanţei combustibile, existând
cantitatea suficientă de oxigen pentru procesul de oxidare (ca produşi de arderere
rezultă: bioxid de carbon, vapori de apă, dioxid de sulf etc.);
- arderea incompletă, cazul arderii parţiale a substanţei combustibile, neexistând la
dispoziţie cantitatea suficientă de oxigen pentru procesul de oxidare (ca produşi de
arderere rezultă: oxid de carbon, alcool, vapori de apă şi compuşi organici
complecşi);

- după percepţia fenomenului:

- arderea cu flacără, cazul arderii combustibilului în faza gazoasă, cu emisie de
lumină, arderea cea mai des întâlnită;
- arderea cu incandescenţă, cazul arderii combustibilului cu emisie vizibilă de
lumină la suprafaţa acestuia (arderea cărbunilor); temperatura suprafeţei depăşeşte
5000C;
- arderea mocnită, cazul arderii combustibilului fără emisie vizibilă de lumină (pusă
în evidenţă de creşterea temperaturii mediului ambiant şi apariţia fumului); este o
ardere autosusţinută prin căldura reacţiilor interne.
 Arderea

• Clasificarea arderilor:
- după modul de realizare a reacţiilor de oxidare:
- arderea lentă, cazul ruginirii fierului, putrezirii lemnului, respiraţiei fiinţelor etc.,
când se constată o creştere a temperaturii fără atingerea valorii care să conducă la
emisia de lumină;
- arderea uniformă/normală, la care propagarea se face cu viteze de ordinul cm/s;
- arderea neuniformă, unde se încadrează deflagraţia cu viteza de ordinul cm/s
(viteză subsonică), explozia cu viteza 10÷100 m/s, detonaţia (arderea rapidă) cu viteza
1000÷4000 m/s (viteză supersonică).
 Aprinderea

• Aprinderea (termică): procesul de iniţiere a arderii unui amestec combustibil

cu flacără susţinută, ca urmare a accelerării reacţiei de oxidare:
- se produce numai la aducerea combustibilului în faza gazoasă, cu atât mai uşor cu
cât emanarea de vapori şi gaze începe la o temperatură mai mică (funcţie de starea de
agregare a substanţei combustibile: gazoasă, lichidă sau solidă);
- are loc când viteza de generare a căldurii prin reacţii chimice depăşeşte viteza de
pierdere a căldurii (pentru sistemele reale, neadiabatice).

• Căldura pentru aprindere poate fi asigurată:

- de un flux de căldură exterior, cazul aprinderii normale şi definim temperatura de
aprindere;
- de o sursă exterioară de căldură (flacără, scânteie etc.), cazul aprinderii pilot şi
definim temperatura de aprindere;
- prin generarea internă de căldură, cazul aprinderii spontane/autoaprinderii şi definim
temperatura de aprindere spontană/de autoaprindere.

• Condiţiile pentru producerea aprinderii:

- concentraţia amestecului combustibil (gaz şi/sau vapori de lichid şi/sau praf/solid
combustibil cu aerul) să fie în interiorul limitelor de ardere;
- energia generată sub formă de căldură (extern sau intern) să poată
menţine temperatura amestecului peste temperatura de aprindere a acestuia.
 Aprinderea

• Schema generală de producere a aprinderii sau de iniţiere a arderii

 Aprinderea

• Aprinderea substanţelor combustibile gazoase

• Inflamabilitatea este caracteristica unei substanţe combustibile, aflată în faza gazoasă,

de a se aprinde cu emisie de lumină.
 Aprinderea

• Aprinderea substanţelor combustibile gazoase: procesul de iniţiere a arderii

cu flacără într-un anumit punct, prin aducerea acestora la temperatura de
aprindere, după care, îndepărtând sursa de aprindere, combustia continuă;
este caracterizată de următoarele mărimi fizice:
- temperatura de aprindere: temperatura minimă până la care trebuie încălzită o
substanţă gazoasă combustibilă aflată în prezenţa aerului sau oxigenului pentru a iniţia
arderea şi arde în continuare şi după îndepărtarea sursei aprinderii;
- temperatura de aprindere spontană/de autoaprindere: temperatura minimă până la
care trebuie să se încălzească o substanţă gazoasă combustibilă aflată în prezenţa
aerului sau oxigenului pentru a iniţia arderea şi arde în continuare şi fără a veni în
contact direct cu o sursă de aprindere;
- energia de aprindere: mărimea minimă a energiei unei scântei electrice sau
mecanice suficientă pentru aprinderea unui amestec de gaz-aer la o anumită
concentraţie; este funcţie de parametrii amestecului gazos (compoziţie, presiune,
temperatură etc.) şi dispozitivul determinării;
- limitele de ardere ale gazele combustibile.
Aprinderea
Aprinderea
 Aprinderea

• Aprinderea substanţelor combustibile lichide

• Vaporizarea este procesul trecerii unui lichid în stare de vapori, prin evaporare (care
se produce numai la suprafaţa lichidului şi la orice temperatură) sau fierbere;
vaporizarea este cu atât mai intensă cu cât aria suprafaţei lichidului este mai mare,
temperatura mai ridicată şi vaporii emanaţi de lichid îndepărtaţi mai repede.

(NAFI/NFPAFire, Arson & Explosion Investigation Training ProgramAugust 2-4, 2010Enclosure)

 Aprinderea

• Aprinderea substanţelor combustibile lichide: procesul de iniţiere a arderii

prin degajarea vaporilor şi aprinderea acestora; este caracterizată de
următoarele mărimi fizice:
- temperatura de inflamabilitate (eng. flash-point): temperatura minimă, în condiţii de
presiune atmosferică normală, la care vaporii degajaţi de un lichid combustibil
formează cu aerul (deasupra suprafeţei acestuia) un amestec de o anumită
concentraţie ce se aprinde la contactul cu o sursă de aprindere (la această temperatură
un lichid combustibil nu arde); temperatura de inflamabilitate constituie un parametru
de bază care poate fi folosit pentru indicarea, cu aproximaţie, a temperaturii la care un
lichid combustibil prezintă pericol la incendiu (poate fi utilizată ca temperatură pentru
siguranţa tehnică la proiectarea clădirilor destinate depozitării lichidelor combustibile);
- temperatura de aprindere: temperatura minimă la care un lichid combustibil, după
ce s-au aprins vaporii, arde în continuare (prin evaporare continuă);
- temperatura de aprindere spontană/de autoaprindere: temperatura până la care
trebuie să se încălzească un lichid combustibil, în prezenţa aerului sau oxigenului şi
fără a veni în contact direct cu o sursă de aprindere, ca, după ce s-au aprins vaporii, să
ardă în continuare;
- limitele de ardere ale vaporilor;
- densitatea vaporilor.
Aprinderea
Aprinderea
 Aprinderea

• Aprinderea substanţelor combustibile solide

• Piroliza este procesul descompunerii chimice ireversibile a unui material prin

creşterea temperaturii şi în lipsa reacţiei cu oxigenul.
 Aprinderea

• Aprinderea substanţelor combustibile solide:

- care ard cu flacără (în stare gazoasă): este iniţierea arderii prin transformarea în
vapori fără descompunere sau prin sublimare (cazul camforului) sau prin topire urmată
de vaporizare (cazul parafinei) şi aprinderea acestora;
- care ard mocnit (în stare solidă fără flacără): este iniţierea arderii prin creşterea, la
început lentă, a căldurii degajate (abia perceptibilă) şi, în continuare, proporţional cu
temperatura (depinzând de numeroşi factori ce ţin de material şi mediul ambiant: starea
suprafeţei, forma şi granulometria materialelor, prezenţa unor corpuri străine, ventilaţia
etc.);
- care ard mixt (în stare solidă cu flacără): este iniţierea arderii prin descompunerea
chimică a substanţei sub acţiunea căldurii (piroliză), cu degajarea amestecurilor de
gaze şi aerosoli (incluzând şi particule suspendate, efluenţii arderii) şi aprinderea
acestora;
• Aprinderea substanţelor combustibile solide este caracterizată de următoarele mărimi
fizice:
- temperatura de aprindere: temperatura minimă de suprafaţă la care debitul
volatilelor este suficient pentru a asigura o flacără susţinută;
- inerţia termică: ce caracterizează aprinzibilitatea substanţelor solide, definită prin
produsul dintre conductivitatea termică (λ), densitate masică (ρ) şi căldura specifică (c)
(materialele cu inerţie termică mică pot fi aprinse de surse cu energie termică redusă:
mucul ţigarii, flacăra chibritului etc.);
- căldura de ardere/puterea calorifică.
Aprinderea
Aprinderea
Aprinderea
 Aprinderea

• Aprinderea spontană/autoaprindera substanţelor combustibile solide:

procesul bazat pe autoîncălzirea substanţei combustibile solide în masă;
aceasta poate fi:
- chimică, produsă în masa substanţelor ce au capacitate intensă de combinare cu
oxigenul din aer (substanţele pirofore, precum fosforul, metalele alcaline etc.), cu apa
(carbura de calciu, metalele alcaline etc.) sau cu alte substanţe (oxidanţii şi peroxizii,
precum cloratul de potasiu în contact cu acidul oxalic, acidul azotic şi sulfuric în
contact cu materiale celulozice etc.);
- fizico-chimică, stimulată de factori fizici şi procese chimice, precum suprafaţa
specifică, gradul de aerare, izolarea termică faţă de mediul exterior, prezenţa
impurităţilor etc. (cărbunele, bumbacul, azotatul de amoniu, lacurile din ulei, seminţele
şi turtele din floarea soarelui);
- biologică, stimulată de acţiunea microorganismelor care în urma propriilor procese
fiziologice generează substanţe chimice ce conduc la reacţii chimice capabile să
producă cantitatea de căldură necesară iniţierii procesului de ardere (produse vegetale,
precum furaje, borhot, rumeguş din lemn, tutun, tăiţei din sfeclă etc. sau animale,
precum lână, păr etc.).
 Bibliografie

1. Apahidean B., Mreneş M., Combustibili şi teoria proceselor de ardere, Editura U. T.

Press, Cluj-Napoca, 1997.
2. B. Karlsson, J. G. Quintiere, Enclosure Fire Dynamics, CRC Press LLC, 2000.
3. Bălulescu P., Călinescu V. şi alţii, Noţiuni de fizică şi chimie pentru pompieri,
Comandamentul Pompierilor, Bucureşti, 1971.
4. Bălulescu P., Stingerea incendiilor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1981.
5. Bălulescu P., Popescu I.., Ciucă Şt., Îndrumătorul pompierului civil, Oficiul de
informare documentară pentru Industria Construcţiilor de Maşini, Bucureşti, 1987.
6. Bălulescu P., Crăciun I., Agenda pompierului, EdituraTehnică, Bucureşti, 1993.
7. Calotă S., Lencu V., Şerban T., Protecţia împotriva incendiilor, vol. 1 şi vol. 2,
Bucureşti, 1998.
8. Calotă S., Temian G., Ştirbu V., Duduc G., Golgojan I. P., Manualul pompierului,
Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 2009.
9. Cercetarea cauzelor de incendii, Calotă S., Popa Gh., Sorescu G., Dolha S., Editura
Universul Juridic, 2010.
10. Diaconu-Şotropa D., Burlacu L., Fenomene de ardere, Review AICPS nr. 1/2007
Ediţie nouă, Bucureşti, 2007.
11. Drysdale D., An Introduction to Fire Dynamics (Second Edition), John Wiley &
Sons, 2008
12. Spearpoint M., Fire Engineering Design Guide (Third Edition), New Zealand Center
for Advanced Engineering, 2008.
 1.2 Incendiul fenomen în construcţii

(Incendiu în Massueville Quebec Canada, Wikipedia)

 Procesul şi evoluţia incendiului în spaţii închise

• Terminologie, SR EN ISO 13943:

- focul este ardere autoîntreţinută, organizată, cu producere de efecte utile şi
a cărei propagare, în timp şi spaţiu, este limitată (ardere controlată);
- incendiul este ardere autoîntreţinută, neorganizată, cu producere de efecte
dăunătoare şi a cărei propagare, în timp şi spaţiu, este nelimitată dacă nu se
intervine (ardere necontrolată).

• Incendiul, cu conotaţie juridică, este arderea scăpată de sub control, iniţiată

de o cauză bine precizată (voită sau nu), care produce pierderi de vieţi şi/sau
de bunuri materiale şi necesită o acţiune de stingere pentru întreruperea ei.

• Incendiul este un proces complex bazat în apariţia şi evoluţia sa pe

procesele de ardere (incluzând formarea flăcărilor), pe schimbul de căldură şi
gaze cu mediul adiacent, precum şi pe transformările din materialele
elementelor construcţiei; acestea pot fi:
- incendii în spaţii închise sau
- incendii în spaţii deschise.
 Procesul şi evoluţia incendiului în spaţii închise

• Procesele de ardere specifice incendiilor produse în clădiri (cazul incendiilor

în spaţii închise) implică fluxuri de căldură şi de masă între combustibil şi
mediu.
 Procesul şi evoluţia incendiului în spaţii închise

• Fazele incendiului produs într-un spaţiu închis şi asupra căruia nu se

intervine, aşa cum rezultă din analiza evoluţiei lui, sunt cinci:
 Procesul şi evoluţia incendiului în spaţii închise

• Faza 1, apariţia focarului iniţial al arderii, faza în care, datorită unor

împrejurări favorizante, sunt puse în contact unul dintre materialele
combustibile cu sursa de aprindere a cărei energie, transferată în timpul
perioadei de contact, duce la iniţierea incendiului:
- caracteristic fazei sunt: temperatura şi energia de aprindere;
- simularea incendiului aflat în această fază este efectuată, acoperitor, prin aprinderea
unui produs orientat vertical, de la o flacără mică (vezi scenariul de referinţă pentru
testarea reacţiei la foc a produselor de construcţii, SR EN ISO 11925-1).
 Procesul şi evoluţia incendiului în spaţii închise

• Faza 2, arderea lentă, faza în care arderea este limitată strict la materialele
combustibile care constituie focarul iniţial (statistic, peste trei sortimente),
termodegradându-le profund, fără distrugerea lor totală:
- caracteristic fazei sunt flacăra ascendentă (cu înălţimea şi temperatura ei) şi debitul
de căldură degajat de flacără (similar incendiului în aer liber fără vânt);
- modelele matematice urmăresc să determine evoluţia înălţimii şi temperaturii flăcării
funcţie de timp (ISO 16734÷16736) în vederea amplasării optime a sistemelor pentru
detectarea şi stingerea incendiului.
 Procesul şi evoluţia incendiului în spaţii închise

• După stabilizarea arderii, incendiul poate evolua pe una din următoarele căi:
- calea 2.1, rămânerea ca incendiu local, dacă materialul combustibil este izolat;
- calea 2.2, autostingerea sau arderea cu viteză mică, dacă ventilarea spaţiului este
insuficientă;
- calea 2.3, arderea activă/dezvoltarea incendiului (faza 3).
 Procesul şi evoluţia incendiului în spaţii închise

• Faza 3, arderea activă sau dezvoltarea incendiului, faza în care arderea se

propagă la toate obiectele combustibile învecinate cu focarul, având aerul
necesar arderii în cantitate suficientă:
- caracteristic fazei sunt: temperatura (fluctuantă) şi radiaţia fumului şi gazelor
fierbinţi acumulate sub tavan;
- simularea incendiului aflat în această fază este efectuată, acoperitor, de arderea unui
singur produs, amplasat în colţul camerei (vezi scenariul de referinţă pentru testarea
reacţiei la foc a produselor de construcţii, metoda SBI, SR EN ISO 13823);
- modelele matematice elaborate pentru această fază urmăresc determinarea evoluţiei
debitului de căldură degajat, Q, la timpul t de la începerea incendiului şi la timpul
corespunzător stării staţionare a incendiului (pentru evaluarea stabilităţii la foc a
elementelor structurale).
 Procesul şi evoluţia incendiului în spaţii închise

• Din această fază, incendiul poate evolua pe una din următoarele căi:
- calea 3.1, către producerea fenomenului flashover (termen intraductibil în limba
română dar acceptat în literatura de specialitate europeană şi românească prin SR EN
ISO 13943 şi SR ISO 8421/1), fenomen tranzitoriu de instalare bruscă a arderii la nivelul
tuturor suprafeţelor combustibile din incintă (dacă aerul necesar arderii este în cantitate
suficientă); se caracterizează prin scăderea rapidă a cantităţii de oxigen din aer şi
creşterea procentului de oxid de carbon (cu până la 20%), precum şi prin creşterea
rapidă, exponenţială, a temperaturii şi creşterea masivă şi rapidă a cantităţii de fum
genereat, în special, de finisajul cobustibil al pereţilor (este momentul cel mai periculos
pentru pompierii care asigură intervenţia la incendiu); urmează evoluţia către faza 4,
arderea generalizată;

(Flashover la o discotecă,
Jean-Baptist Schleilih, Handbook 5, 2005)
 Procesul şi evoluţia incendiului în spaţii închise

- calea 3.2, către producerea regresiei incendiului, focul putându-se stinge spontan
dacă aerul necesar arderii devine insuficient (în cazul unei incinte închise) sau dacă
sunt distanţe relativ mari între masele combustibile (fenomenul conducţiei
neproducându-se);
- calea 3.3, către producerea fenomenului backdraft (termen intraductibil), similar
celui de flashover, manifestat în condiţiile existenţei insuficiente a aerului pentru ardere
la interiorul spaţiului, dar alimentat cu aer din exterior (cu un conţinut sporit de oxigen)
prin spargerea accidentală a unui geam şi/sau deschiderea unei uşi şi/sau apariţia
crăpăturilor într-un perete; se caracterizează prin scăderea rapidă a cantităţii de oxigen
din aer şi creşterea procentului de oxid de carbon, precum şi prin creşterea rapidă a
temperaturii şi creştere masivă şi rapidă a cantităţii de fum.
 Procesul şi evoluţia incendiului în spaţii închise

• Faza 4, arderea generalizată sau generalizarea incendiului, faza în care

arderea are loc la nivelul întreagii incinte:
- caracteristic fazei sunt temperatura (care se uniformizează spre valori maxime, peste
11000C) şi radiaţia (care devine preponderentă);
- regimul de ardere se stabilizează şi viteza de ardere, m, este condiţionată:
- în cazul incendiului ventilat (de scurtă durată), de suprafaţa materialelor combustibile (de
existenţa aerului în exces raportat la suprafaţa de contact cu combustibilul), caz în care se
calculează cu relaţia m = Kl ×Ac
- în cazul incendiului neventilat, de dimensiunile deschiderilor (de regimul admisiei aerului), caz
în care se calculează cu relaţia (după Kawagoe) m = 5,5×Av× hv0,5
unde:
m este viteza de ardere, în kg/min;
kl - constanta depinzând de materialul combustibil şi viteza de creştere a temperaturii în incintă;
Ac - suprafaţa de contact materiale combustibile-aer, în m2;
Av - aria deschiderii pentru ventilare, în m2;
hv - înălţimea deschiderii pentru ventilare, în m;

- la determinarea performanţei produselor pentru construcţii în condiţiile acestei faze

(vezi Regulamentul privind clasificarea şi încadrarea produselor pentru construcţii cu
rol în securitatea la incendiu) se efectuează testele privind reacţia la foc (metoda de
încercare pentru determinarea incombustibilităţii, SR EN ISO 1182, şi
căldurii de ardere brute (fostă putere calorifică superioară), SR EN ISO
1716), şi rezistenţa la foc (metoda testării în cuptor, SR EN 1363/1, 2, 3).
 Procesul şi evoluţia incendiului în spaţii închise

•
 Procesul şi evoluţia incendiului în spaţii închise

• Faza 5, regresia arderii sau regresia incendiului, faza în care temperatura şi

flăcările se atenuează mult din cauza epuizării combustibilului, în final
rămânând jarul şi cenuşa:
- caracteristice sunt temperatura (care încetează să mai crească, chiar scade) şi
reinstalarea mediului gazos între flăcări şi elementele construcţiei.
 Procesul şi evoluţia incendiului în spaţii închise

• Fazele incendiului produs într-un spaţiu închis şi asupra căruia nu se

intervine, aşa cum rezultă din analiza evoluţiei lui, sunt cinci:
 Procesul şi evoluţia incendiului în spaţii închise

• Modelul incendiului, curba standard temperatură-timp ISO 834 (introdusă în

1981 de American Society for Testing and Materials (ASTM) şi, ulterior, de
International Standards Organisation (ISO), precum şi de Comitetul pentru
Standardizare European (CEN), caracterizează creşterea temperaturil funcţie
de timpul producerii arderii:

T - T0 = 345 × log10(8×t + 1)

unde: T0 este temperatura iniţială, în 0C,

T - temperatura la timpul t de la începerea evoluţiei focului standard,
în min.
 Procesul şi evoluţia incendiului în spaţii închise

• Principiile arderii, avute în vedere la studiile teoretice ale incendiilor, se

referă la:
- realizarea condiţiei aprinderii şi arderii, prin prezenţa simultană, în timp şi spaţiu, a:
- combustibilului;
- comburantului (oxigenului din aer sau substanţelor care pot ceda oxigenul);
- sursei de aprindere, cu energia capabilă realizării aprinderii;
- realizarea temperaturii de aprindere, prin încălzirea care iniţiază arderea şi susţine
propagarea flăcării;
- dezvoltarea în continuare a arderii, pe baza reacţiilor chimice în lanţ, indiferent de
sursa iniţială;
- arderea în continuare a combustibilului, prin căldura disipată de flăcări care menţine
procesul vaporizării sau pirolizei la nvelul combustibilului;
- posibilitatea arderii până când:
- combustibilul este consumat;
- concentraţia comburantului devine mai mică decât minimul necesar arderii;
- pierderile de căldură sunt atât de mari încât nu mai asigură necesarul pentru
desfăşurarea procesului de piroliză a materialului combustibil;
- flăcările sunt inhibate chimic sau suficient răcite pentru a împiedica
desfăşurarea, în continuare, a reacţiilor.
 Procesul şi evoluţia incendiului în spaţii închise

• Forma de dezvoltare a unui incendiu poate fi:

- circulară;
- frontală;
- unghiulară.
 Dinamica incendiilor în clădiri

• Factorii care influențează propagarea incendiului:

- în cazul incendiului în spaţii închise (cazul clădirilor), este funcţie de compoziţia
chimică şi viteza de ardere a produsului aprins, de sursa potenţială de aprindere, de
densitatea sarcinii termice, de temperatura mediului ambiant, de curenţii atmosferici
existenţi şi/sau care se formează, de obstacolele întâlnite (pereţi, planşee etc.); aceasta
se produce în plan vertical şi orizontal, un rol hotărâtor avându-l viteza de ardere,
alimentarea cu aer, precum şi temperatura şi mărimea flăcărilor;
- în cazul incendiului în spaţii deschise (exterioare), se face orizontal (la nivelul
solului, focul propagându-se circular şi, de regulă, relativ încet); direcţia propagării este
influenţată de configuraţia terenului (spre exemplu, în cazul existenţei denivelărilor,
focul se propagâ spre partea superioară a pantei), de curenţii de aer creaţi de foc şi/sau
vânt (spre exemplu, vântul poate crea o direcţie de propagare privilegiată şi, în cazul
existenţei unui teren denivelat, poate impune o propagare spre baza pantei), precum şi
de reciprocitatea dintre factori.
Dinamica incendiilor în clădiri
 Dinamica incendiilor în clădiri

• Schimbul de gaze: în faza de început a oricărui incendiu, gazele încălzite se

dilată, presiunea creşte şi o parte a fumului şi gazelor fierbinţi generate sunt
ridicate în aer, ca în continuare:
- în cazul incendiului în spaţii închise, gazele de ardere, fiind mai uşoare decât aerul,
generează o forţă ascensională care pune în mişcare fumul, mai întâi pe verticală, către
plafon, şi, apoi, pe orizontală în planul acestuia, acumulându-se într-un strat din ce în ce
mai gros; viteza curentului de gaze ascendente este proporţională cu diferenţa dintre
temperatura fumului de la partea superioară a încăperii şi tempeatura gazelor mediului
ambiant de la partea inferioară a încăperii;
- în cazul incendiului în spaţii deschise, pe măsura îndepărtării fumului şi gazelor
fierbinţi de zona arderii, scade atât temperatura, cât şi viteza de circulaţie a gazelor pe
verticală; viteza curentului de gaze ascendente influenţează dezvoltarea incendiului,
materializată prin antrenarea particulelor de materiale solide aprinse; materialele
aprinse şi ridicate în aer pierd treptat din viteza mişcării ascendente şi, sub efectul
gravitaţiei, cad din curent, împrăştiindu-se pe teritoriul înconjurător, favorizând apariţia
unor focare noi; viteza curentului ascendent de fum şi gaze fierbinţi duce la creşterea
cantităţii de aer care intră în zonele de ardere şi cauzează intensificarea arderii şi
creşterea temperaturii; odată cu accelerarea schimbului de gaze se reduce arderea
incompletă - în cele din urmă, se stabileşte un echilibru între viteza de ardere şi
schimbul de gaze;
 Dinamica incendiilor în clădiri

• Deplasarea fumului în cazul unui incendiu într-o clădire (pe verticală şi/sau
orizontală) este influenţată de tirajul care se creează în caz de incendiu, de
funcţionarea instalaţiei pentru ventilare sau condiţionare, de presiunea
curenţilor de aer existenţi, astfel:
- în zona arderii: fumul se deplasează către partea superioară a încăperii şi, întâlnind
un planşeu, se deplasează pe sub acesta în toate direcţiile, iar în cazul unor deschideri
iese în exterior, pe la partea superioară a acestora;
- în restul construcţiei: depinde de diferenţele de presiune ce se creeză, precum şi de
existenţa posibilităţilor de deplasare a gazelor, pe verticală de jos în sus şi de la un
nivel la altul: pe orizontală, începând de la ultimul nivel în jos, fumul se propagă pe la
casa scării în lungul coridoarelor pentru evacuare, la partea superioară a acestora, cu
viteza mersului normal, sau de la o încăpere la alta, când există goluri de legătură între
ele (semnificativ în cazul canalelor pentru ventilare, chiar şi în cazul nefuncţionării
ventilatoarelor, acestea constituie căi de propagare uşoară a fumului).
 Efectele incendiilor

• Incendiile, aproximativ 75000 pe an, produc victime omeneşti, rezultând

mulţi morţi şi răniţi, precum și pierderi materiale care sunt uriaşe, mai mult
decât în cazul oricărei alte calamităţi naturale.

• Statisticile recente cu privire la incendiile din diferite ţări arată că, în medie,
numărul deceselor la 100000 de locuitori variază între 0,54 (Elveţia) şi 2,50
(S.U.A.) şi şansa morţii într-un incendiu este estimată la 1:60000 pe an.
 Efectele incendiilor

• O situaţie a victimelor la incendii pentru România poate fi urmărită în tabelul

următor:

• Numărul persoanelor care prezintă leziuni în urma unui incendiu este mult
mai mare decât cel al persoanelor decedate (leziunile sunt efectele incendiilor
care necesită asistarea medicală şi/sau tratamentul persoanelor implicate); în
multe cazuri, persoanele rănite necesită spitalizare, crescând
efectele şi costurile incendiilor.
 Efectele incendiilor

• Efectele flăcărilor
 Efectele incendiilor

• Efectele fumului, gazelor arse şi reziduurilor solide

 Clasificarea incendiilor

• Clasificarea incendiilor după natura substanţelor combustibile implicate în

procesul arderii și alte considerente (ISO 3941-87 şi STAS 11841-83, SR EN 2-
2004), determină incadrarea incendiilor în:
- clasa A, incendii care implică combustibili solizi a căror ardere are loc cu formare de
jar: lemn, hârtie, materiale textile, rumeguş, piele, produse din cauciuc şi mase plastice
care nu se topesc la căldură;
- clasa B, incendii care implică combustibili lichizi sau solizi ce ard în stare topită:
benzină, petrol, alcooli, toluen, lacuri, vopsele, uleiuri, gudroane, ceară, parafină,
materiale plastice care se topesc uşor la căldură;
- clasa C, incendii care implică combustibili gazoşi: hidrogen, metan, acetilenă, butan,
gaz de sondă;
- clasa D, incendii care implică metale: sodiu, potasiu, litiu, magneziu, zinc, titan,
aluminiu;
- clasa E, incendii având cauze de natură electrică;
- clasa F, incendii localizate în spaţii pentru gătit care implică, prin procesul
tehnologic, utilizarea uleiurilor, grasimilor animale şi/sau vegetale etc..
1.3 Aprecierea severităţii incendiului
 Intensitatea de ardere
• Intensitatea de ardere: este dată de căldura degajată în timpul arderii, exprimată în
J (Jouli); cantitatea de căldură produsă de cantitatea unitară de combustibil (1 kg în
cazul substanţelor lichide şi solide sau 1 m3N (N indicând condiţii normale) în cazul
substanţelor gazoase) defineşte căldura de ardere (sau puterea calorifică), Q, exprimată
în J/kg sau J/m3N.

• Căldura de ardere: (termen care înlocuieşte puterea calorifică, vezi SR EN ISO

13943) este direct proporţională cu viteza de ardere, dar invers proporţională cu timpul
de ardere şi poate fi utilizată la evaluarea potenţialului distructiv al incendiului; aceasta,
după modul condensării vaporilor de apă rezultaţi în procesul de testare, poate fi:
- căldura de ardere brută (puterea calorifică superioară, Qs sau PCS) importantă
pentru clasificarea produselor pentru construcţii din punctul de vedere al reacţiei la foc,
SR EN ISO 1716;
- căldura de ardere netă, Hu după (puterea calorifică inferioară, Qi sau PCI), importantă
pentru calculul sarcinii termice, SR EN 1991-1-2;
Qs = Qi + 2510 × (9h + w)
unde:
2510 este căldura latentă medie de vaporizare a apei, în KJ/kg;
9h - cantitatea de apă rezultată din arderea celor h kilograme de hidrogen pe care le
conţine 1 kg de combustibil;
w - umiditatea din combustibil, în kg.
 Intensitatea de ardere

•
 Intensitatea de ardere

Instalaţii pentru determinarea căldurii de ardere a combustibililor

(wikipedia.org)
 Aprecierea căldurii degajate în timpul incendiului

• Pentru asocierea nivelului de risc la incendiu în construcţii

Conform STAS 10903/2-79

- Sarcina termică, SQ, în MJ: căldura pe care o poate degaja, prin combustie
completă, totalitatea materialelor şi elementelor de construcţii (finisaje, pereţi,
pardoseli şi plafoane etc.) combustibile, existente în spaţiul incendiat:
SQ = Σ (Mi × Qi)
unde:
Mi este masa materialului combustibil curent din tot spaţiul considerat, în kg;
Qi - puterea calorifică inferioară a materialului combustibil curent (SR EN 1716: 2002 în
viguare), în MJ/kg.
- Densitatea sarcinii termice, qs, în MJ/m2: sarcina termică aferentă unui
spaţiu raportată la aria pardoselii de referinţă:
qs = SQ / As
unde:
As este aria secţiunii orizontale a spaţiului incendiat (pardoseala de referinţă), în m2.
 Aprecierea căldurii degajate în timpul incendiului

• Pentru asocierea nivelului de risc la incendiu în construcţii

Conform SR EN 1991-1-2, Anexa E

- Valoarea de proiectare a densităţii sarcinii termice, qfi,d, în MJ/m2:

qfi,d = qfi,k × m × δq1 × δq2 × δn
unde:
m este coeficientul de ardere şi este funcţie de destinaţia spaţiului şi de tipul sarcinii
termice (pentru materiale preponderent celulozice m=0,8);
qfi,k - valoarea caracteristică a densităţii sarcinii termice, stabilită sau pe baza
clasificării sarcinilor termice după tipuri de destinaţii (cazul clădirilor
obişnuite/uzuale/tipice) sau pe baza materialelor combustibile adăpostite efectiv (cazul
clădirilor atipice), în MJ/m2;
 Aprecierea căldurii degajate în timpul incendiului

• Pentru asocierea nivelului de risc la incendiu în construcţii

Conform SR EN 1991-1-2, Anexa E
qfi,k - valoarea caracteristică a densităţii sarcinii termice, stabilită pe baza materialelor
combustibile adăpostite efectiv (cazul clădirilor atipice), în MJ/m2
- valoarea caracteristică a sarcinii termice (căldurii eliberate), în MJ:
Qfi,k = Σ(Mk,i × Hui × Ψ) = ΣQfi,k,i
unde:
Mk,i este masa materialului combustibil curent, în kg;
Hui - căldura de ardere netă (puterea calorifică inferioară) a materialului combustibil
curent, în MJ/kg;
Ψ - coeficientul facultativ care permite evaluarea sarcinii termice de incendiu protejate.
- obs.: conţinutul în umiditate al materialelor poate fi luat în considerare:
Hu = Hu0 × (1 - 0,01×u) - 0,025×u
unde:
u este conţinutul de umiditate, în % din masa uscată;
Hu0 - căldura de ardere netă (puterea calorifică inferioară) a materialului uscat, în MJ/kg.
- valoarea caracteristică a densităţii sarcinii termice, în MJ/m2:
qfi,k = Qfi,k / A
unde:
A este aria de referinţă, care poate fi aria planşeului compartimentului
(şi în acest caz se notează cu Af) sau
aria desfăşurată la interiorul compartimenului
(şi în acest caz se notează cu At), în m2.
 Aprecierea căldurii degajate în timpul incendiului

• Pentru asocierea nivelului de risc la incendiu în construcţii

Conform SR EN 1991-1-2, Anexa E
 Aprecierea căldurii degajate în timpul incendiului

• Pentru asocierea nivelului de risc la incendiu în construcţii

Conform SR EN 1991-1-2, Anexa E

- Valoarea de proiectare a densităţii sarcinii termice, qfi,d, în MJ/m2:

qfi,d = qfi,k × m × δq1 × δq2 × δn
unde:
δq1 este coeficientul care apreciază riscul de iniţiere a incendiului şi este funcţie de
mărimea spaţiului analizat;
δq2 - coeficientul care apreciază riscul de iniţiere a incendiului şi este funcţie de
destinaţia spaţiului analizat;
 Aprecierea căldurii degajate în timpul incendiului

• Pentru asocierea nivelului de risc la incendiu în construcţii

Conform SR EN 1991-1-2, Anexa E

- Valoarea de proiectare a densităţii sarcinii termice, qfi,d, în MJ/m2:

qfi,d = qfi,k × m × δq1 × δq2 × δn
unde:
δn = Πδni (i=1 posibil până la 10) - coeficientul care apreciază măsurile de protecţie
activă aplicate.

- Valoarea de proiectare a sarcinii termice (Qfi,d) sau energia totală

înmagazinată de combustibil (Et), respectiv valoarea ariei limitată de graficul
debitului de căldură eliberată pe parcursul evoluţiei unui incendiu şi axa
timpului, în MJ:
Qfi,d = Et = qfi,d × A
 Aprecierea căldurii degajate în timpul incendiului

• Pentru aprecierea performanţelor la foc a produselor pentru construcţii

Conform SR EN 1991-1-2, Anexa E

• Debitul de căldură eliberată, Q, în MW:

Variaţia debitului de căldură eliberată pe parcursul evoluţiei
unui incendiu interior asupra căruia nu se intervine >>>>>>
şi etapele evoluţiei incendiului

- pentru etapa creşterii incendiului:

Q = (t/ta)2 , iar pentru Q=Qmax ---> t1 = ta × (Qmax)0,5 ---> td = t1 ---> Ed = (t1 × Qmax) / 3
unde:
t este timpul măsurat de la declanşarea incendiului, în s;
ta - timpul necesar atingerii unui debit de căldură de 1MW, în s.

Variaţia debitului de căldură eliberată

în metoda t2
 Aprecierea căldurii degajate în timpul incendiului

• Pentru aprecierea performanţelor la foc a produselor pentru construcţii

Conform SR EN 1991-1-2, Anexa E

- pentru etapa generalizării incendiului,

- când acesta este controlat prin combustibil:
Q = Qmax = RHRf × Afi
unde:
RHRf este debitul maxim de căldură degajată de 1 m2 incendiat, în MW/m2 (a se vedea
SR EN 1991-1-2: 2004, E.4 (8), (9));
Afi - aria de referinţă a incendiului, care poate fi identică cu aria compartimentului de
incendiu (pentru qfi,d distribuţie uniformă) sau
mai mică (pentru incendiu localizat), în m2 ;

- când acesta este controlat prin ventilaţie:

Q = Qmax = 0,10 × m × Hu × Av × (heq)0,5 qfi,d
unde:
m este factorul de ardere, acceptat ca fiind m = 0,8;
Hu - puterea calorifică inferioară a lemnului, Hu = 17,5 Mj/kg;
Av - aria suprafeţelor deschise, în m2 ;
heq - înălţimea medie ponderată a deschiderilor, în m;

Eg = (0,7 × Et) - Ed și tg = Eg / Qmax ---> t2 = td + tg

 Aprecierea căldurii degajate în timpul incendiului

• Pentru aprecierea performanţelor la foc a produselor pentru construcţii

Conform SR EN 1991-1-2, Anexa E

- pentru etapa regresiei incendiului, etapă care se considerată că începe când 70% din
totalul sarcinii termice este consumat:
Q variază liniar până la valoarea zero.

Er = 0,3 × Et și tr = (2 × Er) / Qmax ---> t3 = td + tg+ tr

 Aplicaţii specifice

Studiul de caz 1: stabilirea densităţii sarcinii termice pentru o încăpere tip birou
Enunţarea problemei: să se calculeze densitatea sarcinii termice pentru o încăpere tip
birou cunoscându-se următoarele date:
- aria încăperii: 25 m2;
- conţinutul încăperii:
- 1 uşă intrare (1 m × 2,10 m × 0,03 m) din lemn de brad;
- 3 birouri de 30 kg fiecare, din lemn de brad 80% şi metal 20%, cu:
- 1 corp mobil 22 kg din lemn de brad 80%,
- 2 scaune tapiţate conţinând fiecare 2 kg lemn de brad şi 0,5 kg poliuretan,
- hârtie pentru scris 5 kg;
- 1 calculator complet echipat de 10,65 kg conţinând 50% material plastic;
- 3 dulapuri pentru documente de 57 kg fiecare, din lemn de brad 80%;
- 3×3 m cabluri, tuburi etc. cu o greutate de 0,5 kg/m din material plastic;

Rezolvarea problemei: ... .

- puterea calorifică, Qi, a materialelor combustibile:
- lemn: 19,60 MJ/kg,
- hârtie: 16,30 MJ/kg;
- poliuretan: 22,70 MJ/kg;
- material plastic: 33,50 MJ/kg.
 Aplicaţii specifice

Studiul de caz 2: stabilirea focului de calcul pentru o încăpere tip birou

Enunţarea problemei: să se stabilească focul de calcul pentru o încăpere tip birou

având o suprafaţă de 4,5 m2, pentru care qfk=420 MJ/m2 (tabelul 1.16) şi RHR=0,25
MW/m2 (pentru un incendiu cu o viteză de dezvoltare medie, ta=300 s, talelele 1.21 şi
1.22, şi controlat de combustibil).

Rezolvarea problemei: ... .

 Bibliografie

1. Apahidean B., Mreneş M., Combustibili şi teoria proceselor de ardere, Editura U. T.

Press, Cluj-Napoca, 1997.
2. B. Karlsson, J. G. Quintiere, Enclosure Fire Dynamics, CRC Press LLC, 2000.
3. Bălulescu P., Călinescu V. şi alţii, Noţiuni de fizică şi chimie pentru pompieri,
Comandamentul Pompierilor, Bucureşti, 1971.
4. Bălulescu P., Stingerea incendiilor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1981.
5. Bălulescu P., Popescu I.., Ciucă Şt., Îndrumătorul pompierului civil, Oficiul de
informare documentară pentru Industria Construcţiilor de Maşini, Bucureşti, 1987.
6. Bălulescu P., Crăciun I., Agenda pompierului, EdituraTehnică, Bucureşti, 1993.
7. Calotă S., Lencu V., Şerban T., Protecţia împotriva incendiilor, vol. 1 şi vol. 2,
Bucureşti, 1998.
8. Calotă S., Temian G., Ştirbu V., Duduc G., Golgojan I. P., Manualul pompierului,
Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 2009.
9. Diaconu-Şotropa D., Burlacu L., Fenomene de ardere, Review AICPS nr. 1/2007
Ediţie nouă, Bucureşti, 2007.
10. Drysdale D., An Introduction to Fire Dynamics (Second Edition), John Wiley &
Sons, 2008
11. Spearpoint M., Fire Engineering Design Guide (Third Edition), New Zealand Center
for Advanced Engineering, 2008.