Unitatea de competenţă nr.

1 – Acordarea asistenţei tehnice de specialitate în

situaţii critice
Tema 2 - Elemente de teorie a arderii (2 ore)

Fenomenul de ardere

Dezvoltarea unui incendiu este un fenomen aleatoriu, o insumare de procese

fizice si chimice, care se amplifica si devin tot mai complexe pe masura ce
inainteaza. Arderea ca fenomen fizic asociat unui incendiu, este definita drept
reactia exoterma a unei substante combustibile cu un comburant, insotita in
general, de emisie de flacari si/sau incandescenta si/sau emisie de fum.
In studiul teoretic al incendiilor, se considera urmatoarele principii ale
arderii:
1. Procesul de ardere este posibil numai daca se intrunesc simultan, in
timp si spatiu urmatoarele conditii:
- existenta materialului combustibil;
- prezenta substantelor care intretin arderea (oxigenul din aer sau
substantele care pot ceda oxigen);
- sursa de aprindere cu energie capabila sa realizeze temperatura de
aprindere;
2. Materialele combustibile trebuie sa fie incalzite pana la temperatura de
aprindere ( sau aprindere spontana ); pentru ca sa arda sau sa sustina propagarea
flacarii;
3. Aprinderea ulterioara a combustibilului este determinata de caldura
disipata de flacara catre procesul de piroliza sau vaporizarea combustibilului;
4. Arderea va continua pana cand:
- materialul combustibil este consumat;
- concentratia comburantului este mai mica decat minimul necesar
pentru a sustine arderea;
- pierderile de caldura sunt atat de mari incat nu se mai asigura
caldura necesara pentru piroliza in continuare a materialului combustibil;
- flacarile sunt inhibate chimic sau suficient racite pentru a impiedica
desfasurarea reactiilor in continuare.

Arderea are loc aproape intodeauna in faza gazoasa, amestecul aer-gaz

combustibil in reactie, cu emisie de lumina, constituind o flacara. Combustia fara
flacara a materialelor ce raman in stare solida in timpul reactiei, chiar daca
produsul arderii este partial sau total un gaz, defineste o ardere mocnita.
In urma arderii rezulta produse de ardere ( gaze de ardere si in cazul arderii
corpurilor solide, resturi minerale-cenusa ), precum si o mare cantitate de caldura
disipata in mediul inconjurator.
Daca arderea nu este completa, rezulta fumul, un ansamblu vizibil de
particule si/sau lichide in suspensie in aer.
Culoarea fumului este un indiciu al materialelor aflate in combustie.
Materiale si substante Caracteristicile fumului
combustibile Culoare Miros Gust
Bumbac Brun - inchis Specific Acrisor
Cauciuc Negru - brun Sulfuros Acid
Hartie, paie, fan Galben - alb Specific Acrisor
Fosfor Alb - dens Usturoi Fara
Lemn Cenusiu - negru Rasina Acrisor
Polistiren Negru - inchis Hidrocarburi Fara

In cursul arderii incomplete se formeaza, ca produs intermediar, oxidul de

carbon – ce reprezinta un pericol deosebit provocand dese cazuri de asfixieri si
intoxicatii.
Dupa viteza de reactie, intre oxigen si combustibil se pot deosebi: arderi
lente, normale ( uniforme ), rapide ( explozii, deflagratii ).
Fenomenele ce se deruleaza in timpul unui incendiu sunt practic arderi
normale, precedate de arderi lente.

Arderea substantelor combustibile gazoase

Unele substante gazoase sunt combustibile la temperatura normala:

hidrogenul, oxidul de carbon, hidrocarburile cu mai mult de patru atomi de carbon
( butan, propan s.a.), precum si cateva amestecuri gazoase complexe cum sunt:
gazul natural ( al carui principal constituent este metanul ), gazul de sonda, gazul
de fermentatie s.a..
Arderea gazelor are loc cu flacara, intr-o cantitate de aer specifica fiecarei
substante gazoase. In cazul gazelor combustibile lichefiate, viteza de vaporizare
creste in functie de suprafata de contact cu aerul si temperatura mediului si scade
in functie de nivelul umiditatii si de gradul de inertizare.
Viteza de ardere in cazul gazelor se defineste prin cantitatea de gaze ce arde
in unitatea de timp fara a tine seama de factorul suprafata ( esential in cazul
lichidelor ).
Factorii care influenteaza viteza de ardere sunt, in primul rand, natura
gazelor, concentratia amestecului de gaze si aer si marimea particulelor si, intr-o
mai mica masura, presiunea si temperatura, precum si unele adaosuri care maresc,
scad sau anihileaza propagarea flacarii.
Comportarea la incendii a substantelor combustibile gazoase este
caracterizata in principal de limitele de ardere. Concentrarea minima a gazelor in
aer la care se produce arderea constituie limita inferioara, iar concentratia minima a
oxigenului, respectiv concentratia maxima a gazelor combustibile la care arderea
nu mai este posibila , limita superioara de ardere.
Sub limita inferioara amestecul gazos nu poate sa arda fiind prea sarac in
molecule retractante. Energia rezultata din arderea unei particule se disperseaza
inainte de aputea activa o alta particula de substanta combustibila pentru
propagarea arderii. Peste limita superioara arderea nu poate avea loc datorita lipsei
oxigenului necesar. Oxigenul disponibil se consuma in cursul arderii unei particule
nemaifiind timp suficient pentru intretinerea arderii particulei celei mai apropiate.
 Cresterea temperaturii are efect de largire a limitelor de ardere iar adaosul de
gaze sau vapori incombustibili efect contrar.
Limita de ardere include limitele de explozie si detonatie. In multe cazuri
limitele de ardere si limitele de explozie sunt aproape indentice. Dar la inceput
orice amestec gazos arde cu flacara stabila dupa care in anumite conditii au loc
reactii explozve.
Pericolul cel mare pentru initierea unor aprinderi explozive il reprezinta
gazele cu limite de arderi largi ( de exemplu acetilena: circa 4-80 % ).

Arderea substantelor combustibile lichide

In afara de unele cazuri rare ( dispersia unor lichide pe un corp poros ulei
vegetale oxidate), lichidele nu ard niciodata in aceasta stare. Ele se vaporizeaza si
ard in stare gazoasa ( de vapori ), adica cu flacara.
Viteza de ardere in cazul lichidelor depinde esential de suprafata libera a
acestora in stare linistita. Viteza de ardere este influentata in mare masura de
viteza de evaporare care depinde de presiunea de vapori, de viteza de reinnoire a
atmosferei deasupra suprafetei libere a lichidului ( curenti de aer) si de cantitatea
de caldura transmisa de flacari.

Arderea substantelor combustibile solide

Spre deosebire de gaze si lichide unde arderea are loc intotdeuna sub forma
de flacara in cazul solidelor putem deosebi :
- Solide care ard cu flacara: fie ca se transforma in vapori fara
descompunere - direct prin direct prin sublimare ( camfor, methenamina),
fie prin topire urmata de vaporizare (parafine). Arderea in aceste cazuri
este foarte asemanatoare cu cea a lichidelor avand loc in intregime in
faza gazoasa;
- Corpuri solide care ard in stare solida ( ardere mocnita ). In aceasta
categorie pot fi incluse solide care contin carbon ( carbune energetic,
grafit, carbune din lemn etc. ), materiale poroase ( bumbac ), materiale
pulverulente. Arderea mocnita este la inceput o ardere lenta cantitatea de
caldura degajata fiind avea perceptibila. Apoi ea creste proportional cu
temperatura dar legea de variatie depinde de numerosi factori
caracteristici atat ai materialului propriu zis cat si ai mediului ambiant:
starea suprafetei ( existenta unor fisuri contact brusc cu aerul atmosferic),
prezenta unor corpuri straine, ventilatia, forma si granulometria
materialelor;
- Corpuri solide care prezinta simultan cele doua moduri de combustie.

Faza de ardere este precedata de o descompunere a partilor inca neaprinse

cu degajare de vapori sub influenta caldurii degajate de fractiunile arzande.
Aceasta piroliza ia forme variabile in functie de compusii respectivi dar si de
conditiile concrete in care se desfasoara arderea ( incalzire rapida sau treptata,
propagarea flacarii in sus sau in jos).
 Viteza de ardere a solidelor se defineste in raport cu masa: cantitatea de
materiale combustibile arse pe unitatea de suprafata de ardere in unitatea de timp.
Viteza de ardere a unui material solid nu este o constanta depinzand de numerosi
factori: compozitita chimica si prprietatile materialelor combustibile, conditiile
meteo ( creste cu cresterea temperaturii si presiunii atmosferice ), viteza vantului si
a curentilor de aer ( influenta favorabila ), gradul de umiditate ( scade la umiditate
excesiva, deshidratarea in cazul lemnului duce la aprinderea spontana ), aportul de
aer proaspat in vecinatatea materialului ( in spatii inchise viteza de ardere e mia
mica), suprafata specifica – adica raportul dintre suprafata libera a materialului si
volumul lui ( cu cat acest raport e mai mare cu atat aprinderea si arderea au loc mai
rapid – cazul materialelor fibroase faramitate sau maruntite; corpurile sub forma de
fragmente masive ard cel mai lent ).
Materialele pulverulente in suspensie in aer sub forma de nori, in contact cu
o sursa de aprindere ( flacara, scantei ), in anumite concentratii pot initia arderi
explozive. Din acest punct de vedere prezinta interes limita inferioara de ardere de
pulberii respective, prezentand risc de aprindere si explozie in special pulberile la
care aceasta limita este mai mica de 65 g/m3. Limita superioara de ardere
( explozie ) nu se determina, fiind, practic, de neatins datorita valorii mari.