Surse de autoaprindere

Surse de autoaprindere

            Marea majoritate a substantelor gazoase, lichide sau solide nu ard in

contact cu aerul la temperatura normala si presiune atmosferica. Un mare numar
dintre acestea sufera doar o oxidare, foarte adesea lenta sau limitata de un strat
superficial. Reactiile de oxidare sunt exoterme, dar cantitatea de caldura
degajata este prea mica pentru a aduce intreaga masa de substanta la
temperatura de aprindere.

            Anumite substante se aprind insa spontan, in urma autoincalzirii, fara un

aport de caldura sau alta sursa de initiere. Caldura necesara autoincalzirii si apoi
a autoaprinderii rezulta din reactiile chimice sau biologice ce se produc in insasi
masa substantei (materialului) respective.

            Autoaprinderea este deci fenomenul de declansare a procesului de

ardere prin autoincalzirea unei substante combustibile pana la valoarea
temperaturii de autoaprindere, specifica, fara a veni in contact direct cu o sursa
exterioara de aprindere. Dupa natura proceselor sau reactiilor ce produc
autoincalzirea se deosebesc autoaprinderi de natura chimica, fizico-chimica si
biologica.

            Fenomenul autoaprinderii prin autoincalzire genereaza incendii in stare

ascunsa, mocnite, aparitia si dezvoltarea acestora fiind favorizata de o serie de
factori aleatori (umiditate, aerare, prezenta unor impuritati, grad de concasare
etc.).

            Reactiile chimice care au loc cu degajare de caldura (reactii exoterme)

se pot produce in cursul fabricatiei, utilizarii, transportului, depozitarii
substantelor care reactioneaza atunci cand intra in contact cu anumite substante
fara de care sunt inflamabile.

            Manifestarea efectului de aprindere sau chiar explozie se realizeaza fie

asupra substantelor care reactioneaza, fie asupra altor substante sau materiale
combustibile.

            Fenomenul de autoaprindere nu trebuie insa neglijat, putand avea

consecinte importante daca nu este sesizat si inlaturat operativ.

1. Autoaprinderea de natura chimica

            Autoaprinderea de natura chimica se defineste ca fiind aprinderea
spontana a unor substante la contactul cu oxigenul din aer, cu apa sau cu
compusi organici, cu care majoritatea substantelor nu reactioneaza in conditii
normale.

            Conform definitiei deosebim trei grupe de substante:

1.1. Substante care se aprind spontan in contact cu aerul la temperatura normala

(substante piroforice)

            Sunt considerate substante piroforice: fosforul alb, fosforul rosu,

metalele alcaline (sodiu, potasiu s.a.), hidruri de siliciu, unii compusi organici ai
anumitor metale, sulfura de fier, pulberile de aluminiu, de zinc, de titan, de
zirconiu s.a. Aceste substante reactioneaza puternic cu oxigenul din aer, cu
degajari importante de caldura, capabile sa initieze procesul de autoaprindere in
conditii normale de temperatura. Astfel, fosforul alb se autoaprinde la circa 45sC.

            Cantitatea de caldura degajata este in unele cazuri atat de mare incat

provoaca aprinderea unor materiale din apropiere.

            Pulberea de zirconiu cu particule avand diametrul sub 3 μm se poate

aprinde spontan la temperatura camerei. La diametre mai mari ale particulelor
sau in cazul spanului, zirconiul nu are tendinta de autoaprindere, chiar la incalzire
pana la incandescenta.

            Si alte metale, in stare de dispersie avansata (suprafata specifica mai

mare), capata proprietati piroforice, dependente de gradul de macinare sau
faramitare, avand suprafata libera mai mare in contact cu oxigenul din aer.

            Prezenta umiditatii constituie un alt factor favorizant (autoaprindere

pulberii de aluminiu, a sulfurii de fier s.a.). Un exemplu semnificativ il reprezinta
autoaprinderea sulfurii de fier FeS2(pirita), fenomen observat de fabrici de acid
sulfuric sau depozite chimice. Reactiile de oxidare a piritei in contact cu oxigenul
atmosferic au loc cu degajarea unor cantitati importante de caldura:

FeS2 + O2 → FeS + SO2 + 222, 27 kJ

FeS + 3/2 O2 → FeO + SO2 + 49 kJ

In prezenta umiditatii are loc reactia:

2 FeS2 + 7 O2 + 2 H2O → 2 FeSO4 + 2 H2SO4

            Sulfatul de fier care se formeaza, marind volumul, provoaca fisurarea si
faramitarea piritei, fapt care favorizeaza procesul de autoaprindere al piritei, asa
cum s-a aratat mai sus.

            Actiunea de oxidare a fierului este puternic exoterma, putand duce la

atingerea incandescentei unor conducte, rezervoare sau elemente de instalatii, la
contactul cu aerul (revizii dupa o perioada indelungata de functionare).

            Metalele piroforice reactioneaza cu intensitati variate cu clorul si alti

halogeni, precum si cu substante halogenate de origine organica. Foarte violente
sunt si reactiile metalelor piroforice cu substante organice si anorganice oxidante.
Metalele piroforice alcaline intra in reactii energice cu sulful, fosforul si arseniul.

            Pulberile de aluminiu si de magneziu se autoaprind in contact cu

tetraclorura de carbon si cu hidrocarburile clorurate. Fenomenul se explica prin
formarea unor compusi intermediari metaloorganici foarte susceptibili la
autoaprindere.

            Pulberea de titatn se autoaprinde in contact cu acidul azotic fumans.

           

1.2. Substante care se aprind spontan in contact cu apa

            In aceasta categorie sunt incluse: oxidul de calciu, carbura de calciu

(carbidul), fosfura de calciu si de sodiu, pulberea de aluminiu, metalele alcaline.
Prin reactia acestora substante cu apa se eliberea o cantitate mare de caldura,
care poate provoca aprinderea materialelor combustibile din apropiere prin
aducerea lor la temperatura de autoaprindere.

            La contactul metalelor alcaline sau a pulberii de aluminiu cu apa se

degaja hidrogen, caldura de reactie degajata fiind suficienta pentru aprinderea
acestuia. De exemplu in cazul sodiului:

2 Na + 2 H2O → 2 NaOH + H2

            Metalele alcaline se autoaprind la temperaturi care depasesc cu putin

punctul lor de topire. Temperatura de autoaprindere depinde si in acest caz de
suprafata specifica, deci de raportul intre suprafata libera si volum.

            Un exemplu tipic pentru „stingerea varului”. Varul nestins este un praf
alb, amorf, puternic higroscopic. Umezit cu ala degaja o mare cantitate de
caldura, trecand in hidroxid de calciu. Acest proces (stingerea varului) este insotit
de o crestere brusca de temperatura, pana la 300 – 450sC. Disiparea caldurii
poate provoca arsuri, dar si incendierea materialelor combustibile din apropiere.
Reactia care are loc este:

CaO + H2O → Ca (OH)2 + 1155 kJ/kg

            In unele conditii avantajoase pentru acumularea caldurii, temperatura

poate creste pana la valoarea de 700 – 800sC, superioara temperaturii de
autoaprindere a majoritatii materialelor uzualte (fan, paie 200 – 220sC, hartie
180 – 230sC, lemn 225 – 300sC etc.). Unele din aceste (paie, saci, hartie, bucati
de lemn s.a.) se pot afla in apropierea sau deasupra gropii de var, conditii ce pot
favoriza autoaprinderea (deshidratate, preincalzite s.a.).

1.3. Substante care se aprind spontan in contact cu oxidantii

            Oxidantii, in contact cu unele substante, in special organice, produc

autoaprinderea acestora. Astfel cloruratul de potasiu in contact cuu acidul oxalic
genereaza explozii prin autoaprinderea dioxidului de clor, producand si
aprinderea substantelor combustibile din apropiere.

            Acidul azotic si acidul sulfuric provoaca autoaprinderea unor materiale cu

care intra in contact fie prin deshidratare brusa si aducere la piroforicitate (paie,
talas), fie prin reactia chimica (terebentina, alcool etilic s.a.).

            Oxidantii solizi ca: peroxizii de sodiu, de bariu, anhidrica cromica,

permanganatul de potasiu, cloratii si perclorarii provoaca autoaprinderea
alcoolilor, acetonei, glicerinei si a altor lichide usor inflamabile.

            In contact cu peroxidul de sodiu si in prezenta apei se autoaprind

instantaneu: acetona, acidul acetic, alcoolii (butilic, etilic, metilic, propilic),
terebentina, iar benzina, glicerina, petrolul lampant, anilina se autoaprind cu
explozie. Un oxidant puternic este si apa oxigenata, ce poate initia aprinderea
materialelor celulozice cu care intra in contact.

            Asemanator cu oxidantii actioneaza si halogenii si unii compusi

halogenati care provoaca prin contact autoaprinderea acetilenei, metanului,
hidrogenului, metalelor alcaline, percloratilor, permanganatului de bariu s.a.

1.4. Reactii chimice exoterme

            Reactiile chimice exoterme se pot produce pe timpul fabricatiei,

transportului, manipularii si depozitarii substantelor care reactioneaza reciproc,
atunci cand vin contact. Reactiile pot fi favorizate de factori externi: scantei,
lumina solara, caldura, umiditate, socuri mecanice. Efectul de aprindere sau
explozie se manifesta fie asupra unor substante sau materiale combustibile prin
transmiterea unor cantitati mari de caldura (disipata prin reactie) sau a flacarii
initiale.

            Problema incompatibilitatii substantelor chimice este deosebit de

complexa si necesita deseori o specializare stricta.

2. Autoaprinderea de natura fizico-chimica

            Autoaprinderea de natura fizico-chimica se defineste ca fiind

autoaprinderea unor substante combustibile in urma actiunii atat a unor procese
chimice, cat si a unor factori de natura fizica (suprafata specifica, acumulare de
caldur, concentrare de lumina, prezenta unor impuritati s.a.). Autoaprinderea se
datoreste in acest caz unor fenomene fizice, ca de exemplu adsorbtia de oxigen
din atmosfera in masa materialului combustibil, ruperea sau formarea unor
legaturi de natura fizica s.a., care au loc cu degajare mare de caldura. Aceasta
caldura se acumuleaza in sistem, favorizand in reactii punctiforme descopuneri
chimice oxidative.

            Factorii care influenteaza mecanismul autoaprinderii fizico-chimice pot fi

clasificati in doua grupe: cei care intervin in reactiile de oxidare se deci asupra
vitezei de degajare a caldurii si cei care actioneaza asupra disiparii caldurii.
Pentru ca fenomenul de oxidare sa se transforme in ardere este necesar ca
viteza de degajare a caldurii rezultata din reactie sa fie mai mare decat viteza de
disipare a acesteia. Acumularea de caldura duce la cresterea temperaturii, care
contribuie la marirea vitezei de reactie, deci a cantitatii de caldura degajate, si
astfel fenomenul se amplifica, transformandu-se spontan in ardere.

            Principalii factori influenteaza reactiile de oxidare sunt: natura

compusului, marimea si starea suprafetei libere, prezenta unor impuritati.
Compozitia chimica a materialului intervine atat prin puterea calorifica, cat si prin
viteza de oxidare, care difera mult chiar pentru materiale cu o compozitie chimica
apropiata (de exemplu, viteza de oxidare pentru turba este superioara celei
antracitului). Oxidarea unui material solid, la contactul cu aerul, are loc prin
suprafata sa, raportul suprafata volum avand un rol important. Autoaprinderea
nu se observa la un corp masiv, compact de carbon, insa fisurile si pulverizarile
favorizeaza fenomenul. La fel, plutoniul, thoriul, uraniul nu se autoaprind in stare
masiva. In cazul acumularilor de materiale, autoaprinderea depinde de circulatia
aerului si de modul de izolare termica. Cand circulatia aerului este lenta, este
influentat doar debitul de caldura; daca aceasta este mai rapida, oxidarea nu mai
depinde decat de natura materialului. La o noua crestere, excesul de aer
antreneaza o parte din caldura disipata, masa materialului racindu-se. Valoarea
optima a vitezei de circulatie a aerului se situeaza in limite extrem de inguste, de
aceea fenomenul are loc rar.
            Factorii care actioneaza asupra disiparii caldurii constau, in primul rand
in modul cum este realizata izolarea termica, care la randul ei depinde de starea
lacunara a materialului si de masa acestuia. Poate fi definit un volum critic peste
care oxidarea se accelereaza si se transforma in ardere normala, corespunzator
pentru o anumita circulatie de aer si un anumit coeficient de conductibilitate
termica. Acest volum critic variaza de la cativa cm3, pentru fierul piroforic, la zeci
m3 pentru anumite sorturi de carbuni. Un exemplu il constituie azotatul de
amoniu care se poate autoaprinde numai la depasirea volumului critic sau daca in
masa lui se gasesc impuritati piroforice (fier, zinc).

            Exemplele tipice de autoaprinderi fizico-chimice intalnim la carbune,

bumbac, lemn, azotat de amoniu, uleiuri si vopsele.

           

2.1. Autoaprinderea carbunelui

            In cazul carbunelui depozitat, intervine, in principal, tendinta spre

oxidare puternica. Are loc atat o adsorbtie de oxigen ce ridica temperatura
intregii mase, cat si o chemisorbtie prin saturarea legaturilor chimice ale
carbonului, favorizata de cresterea temperaturii. Procesul de oxidare este foarte
lent si poate dura saptamani sau luni. Acumularea caldurii duce la cresterea
temperaturii peste cea de autoaprindere. Indeosebi dupa depasirea valorii de
50sC, focarele de autoaprindere se multiplica rapid. Fenomenul este accentuat
de factori cum ar fi:

            - continutul de cenusa; carbunii cu continut ridicat de cenusa se

autoincalzesc mai lent;

            - continutul de umiditate; continutul ridicat de umiditate impiedica

procesul de autoincalzire; precipitatiile atmosferice – ploaie, zapada – nu
influenteaza direct cresterea pericolului de incendiu;

            - marimea (inaltimea) haldei; cele cu inaltimea peste 4 m au tendinta

mai mare de autoaprindere;

            - caldura solara, ca si influentarea temperaturii interioare prin conducte

de apa calda sau abur tehnologic ce trec pe sub halda, favorizeaza
autoarpinderea;

            - vantul are un rol favorizator prin afluxul de aer adus;

            - existenta fisurilor, prin permiterea unui aport suplimentar de aer

favorizeaza autoaprinderea;
            - impuritati de materiale organice (lemn, frunze, paie) sau chimice (in
special sulfura de fier). Sulfura de fier (pirita) favorizeaza autoaprinderea
carbunelui atat prin caldura degajata la oxidare, cat si prin marimea suprafetei
active a carbunelui, degredandu-se usor sub influenta intemperiilor;

            - sortul de carbune; antracitul, continand putine substante volatile, nu

prezinta tendinta de autoaprindere, huila si lignitul prezinta insa aceasta
proprietate;

            - granulometria; praful de carbune depozitat in bucare se poate

autoaprinde rapid, chiar in 24 de ore, in conditii favorizante, cum ar fi
patrunderea unor cantitati de aer proaspat prin neetanseitati sau guri de golire.

            Se creaza un efect de cos, care atrage cantitati noi de aer, intensificand
procesul de ardere. Alti factori favorizanti sunt granulometria mai fina si prezenta
unor cavitati in masa carbunelui, datorita introducerii lui in stare umeda in
buncare (urma caracteristica in cercetarea incendiilor de acest fel).

            Cercetari efectuate in tara referitoare la autoaprinderea carbunilor

depozitati in buncare au concluzionat ca, in conditiile unei circulatii de aer in
buncar sub 0,1 m3/min, apare in timp o depreciere a carbunelui care se
manifesta printr-o degradare granulometrica, cu o crestere de temperatura, cu
aparitia de puncte de jar care antreneaza o ardere mocnita, fara flacara. Procesul
de ardere mocnita, o data initiat, nu evolueaza uniform in masa carbunelui, ci pe
zone, cu transformarea finala a carbunelui in cenusa. In cazul carbunilor cu
granulatie mare nu exista tendinte de autoaprindere.

            Introducerea de carbune cu punctele de jar in moara, poate genera insa

incendii si explozii.

            In evaluarea autoaprinderii ca sursa a unui incendiu trebuie cercetati toti

factorii caracteristici mentionati mai sus. Lipsa de control periodic temperaturii in
interiorul stratului de carbune depozitat reprezinta un risc de incendiu ce nu
trebuie neglijat.

           

2.2.Autoaprinderea bumbacului

            Autoaprinderea bumbacului, sub forma de fibre sau fire, este favorizata

de impregnarea in uleiuri sicative si de depozitarea materialelor in straturi
groase, care, prin circulatia redusa de aer nu asigura o racire suficienta. Caldura
degajata prin oxidarea uleiului se acumuleaza in masa bumbacului datorita
conductibilitatii termice mici a acestuia. Un caz asemanator il prezinta tesaturile
(in special din bumbac) impregnate cu grasimi, uleiuri sau lacuri (caz frecvent in
diferite fabrici sau ateliere unde bumbacul este utilizat pentru curatirea mainilor
de uleiuri, grasimi sau lichide petroliere). Atunci cand aceste produse sunt
adsorbite de materiale poroase, cum sunt tesaturile, creste suprafata uleiului in
contact direct cu aerul, viteza de oxidare se mareste considerabil, la fel debitul
de caldura. Suportul poros asigura izolarea termica necesara, incat cresterea de
temperatura devine importanta, se produce autoaprinderea. Autoaprinderea
tesaturilor imbibate cu uleiuri poate avea loc si la temperaturi ale mediului mai
coborate, chiar negative. Temperatura bumbacului, sub diferite forme, la care
incepe autoaprinderea, este de circa 220sC, in interiorul materialului.

            Durata procesului de autoaprindere este de minim 2 – 3 ore, limita

superioara variind mult functie de temperatura mediului ambiant, de aportul de
aer proaspat, de cantitatea de material implicata. Risc sporit de incendiu prezinta
de aceea baloturile de bumbac (in special crud sau umezit) cu urme de ulei sau
grasimi, depozitat in stive mari sau lipsite de aer.

           

2.3. Autoaprinderea uleiurilor, grasimilor, lacurilor

            Lacurile si vopselele sub forma de depuneri in cabinele de vopsire,

uleiurile si grasimile prezinta tendinta de autoaprindere la contactul cu aerul, in
timp.

            In cazul vopselelor si lacurilor, utilizarea unor pigmenti cu reactivitate

mare, mai ales in combinatie cu diluanti avand continut de toluen (sau alte
lichide inflamabile), mai mare decat limitele admise duce la initierea unor incendii
atat in cabinele de vopsire (depuneri), cat si la locul de depozitare (in conditii
favorizante: temperatura, lipsa de ventilatie, tip recipient s.a.).

            Asa cum s-a aratat mai sus, numai absorbtia uleiurilor de materiale
poroase permite procesul de autoaprindere. Cand suportul poros este
incombustibil, deci nu are loc piroliza celulozei din structura tesuturilor, cresterea
temperaturii, chiar importanta, nu determina initierea unui incendiu. La fel in
cazul materialelor cu conductibilitate termica mare, cand disiparea rapida a
caldurii nu permite crearea unor acumulari locale de caldura.

            Grasimile de origine animala, cu exceptia uleiului de peste, sunt putin

periculoase ca surse de autoaprindere. Acest pericol creste pentru uleiuri
vegetale (masline, soia s.a.), fiind mare in cazul uleiurilor sicative ce contin
catalizatori pentru accelerarea oxidarii. O indicatie asupra capacitatii uleiurilor de
a se autoaprinde o constituie indicele de iod, respectiv numarul de grame de iod
care se combina cu 100 g ulei.

            Tabelul 11. Valorile indicelui de iod pentru unele uleiuri si grasimi

 Denumirea
Indice de iod Denumirea uleiului Indice de iod
uleiului

Untura de peste 154 – 170 Ulei de rapita 92 – 123

Ulei de in Ulei de seminte de

150 – 168 100 – 116
bumbac

Ulei de nuca Ulei din seminte

143 – 162 95 – 105
sfecla

Ulei de canepa 140 – 165 Ulei de masline 82 – 90

Ulei de floarea Ulei de ricin

119 – 135 80 – 88
soarelui

Ulei de soia 114 – 140 Untura de porc 43 – 70

Ulei de porumb 111 – 131 Unt 26 - 42

            Se considera susceptibile de autoaprindere uleiurile cu cifra de iod peste

80.

            In conditii favorabile (temperatura, izolare termica, aport aer)

materialele impregnate cu ulei prin autoaprindere pot initia incendii dupa 2 – 4 h,
functie de natura materialului.

           

2.4. Autoaprinderea ingrasamintelor artificiale

            Ingrasamintele artificiale pot constitui surse de initiere a unui incendiu

prin autoaprinderea lor in cazul unei depozitari sau manipulari
necorespunzatoare. In acest caz au loc reactii chimice ce degaja cantitati mari de
caldura si gaze ce se aprind usor in aer. In cercetarea cauzei de incendiului
trebuie analizate atat conditiile de depozitare, cat si proprietatile ingrasamantului
respectiv.

            Dintre ingrasamintele utilizate uzual (cu azot, fosfor, potasiu s.a.) un

pericol de incendiu mai ridicat il prezinta azotatul de amoniu.

            Azotatul de amoniu este o substanta solida, incolora, solubila in apa,

etanol, metanol, de regula utilizat sub forma granulata. Este instabil din punct de
vedere termic, se topeste la circa 170sC si se descompune rapid la temperaturi
de 190 – 200sC. La temperaturi de peste 400sC descompunerea este sub forma
de explozii puternice.

            Azotatul de amoniu se poate autoaprinde numai daca depaseste masa

critica. Prezenta unor corpuri straine sau substante chimice in masa azotatului de
amoniu (bucati de fier, zinc, sticla, precum si acid azotic, pulberi de aluminiu, de
cupru, de bicromat de potasiu s.a.) accelereaza descompunerea si in plus ii
schimba radical proprietatile, devenind un material puternic exploziv.

            Prezenta unor substante anorganice (piatra de var macinata, azotat de

calciuc etc.) are un efect contrar.

            Alte ingrasaminte cum ar fi superfosfatul (numai amestecat cu salpetru

in prezenta materialelor organice) si cianamida de calciu (in prezenta apei) prin
caldura reactiilor declansate in amestec pot initia autoaprinderea paielor, fanului,
talasului cu care sunt in contact. Negasirea urmelor de salpetru exclude acestea
cauza de incendiu.

           

2.5. Autoaprinderea lemnului

Autoaprinderea lemnului este un proces complex, in care intervine si

fenomenul de acumulare de caldura. Acumularea de caldura are loc datorita
expunerii prelungite in timp (permanenta sau periodica) la actiunea unei surse de
caldura si este favorizata de existenta unor straturi exterioare din alte materiale
(de exemplu mortar) care impiedica disiparea caldurii, precum si absenta unor
cantitati suficiente de oxigen, mai ales in spatii inchise. In aceste conditii are loc
cresterea temperaturii in interiorul masei lemnoase. Prin distilarea uscata a
lemnului se degaja gaze si vapori (CO, alcool metilic s.a.), se formeaza gudroane
si alti produsi de piroliza, lemnul se innegreste, se carbonizeaza, capatand un
aspect poros (carbune de lemn). Datorita oxigenului provenit atat din piroliza
celulozei, cat si din aerul exterior, patruns prin fisurile create, are loc
autoaprinderea. In unele cazuri, temperatura de autoaprindere poate cobora
pana la circa 100sC (lemn piroforic). Fenomenul poate dura uneori ani de zile.

            Evidentierea acestei surse de autoaprindere, mai rar intalnita, necesita o

examinare foarte atenta a amprentei incendiului si identificarea corecta a
focarului.

3. Autoaprinderea de natura biologica

            Autoaprinderea de natura biologica este caracterizata atat unor produse

vegetale (furaje, fibre, borhot, rumegus de lemn, tutun s.a.), cat si a unor
produse de natura animala (lana, par de animale, balegar etc.) care, sub
influenta actiunii unor microorganisme, produc caldura necesara declansarii
procesului de autoaprindere.

           

           

3.1. Autoaprinderea furajelor

            Se poate aprecia ca autoaprinderea produselor vegetale este un

fenomen relativ frecvent. Asezarea si depozitarea necorespunzatoare a
produselor vegetale duce la initierea unor incendii dezvoltate.

            Mecanismele de reactie caracteristice autoaprinderii biologice sunt foarte

complexe si se desfasoara intr-un timp relativ lung. Elementele fundamentale ale
acestui tip de autoaprindere il prezinta pe de o parte existenta a numeroase
specii de microorganisme: bacterii, ciuperci, mucegai, alge s.a. din sol, aer, apa,
care traiesc in simbioza cu plantele si pe de alta parte conductibilitatea termica
redusa a produselor vegetale, care conduce la acumularea caldurii, favorizand
autoaprinderea.

            Procesele fundamentale de fotosinteza si respiratie care au loc in plante

nu inceteaza dupa taiere. Celulele vegetale continua sa traiasca un timp pana la
uscare totala. De exemplu, in cazul fanului (dar, similar, si a altor vegetale) intr-o
prima faza, respiratia ridica temperatura la circa 35s, favorabila dezvoltarii
microorganismelor ce descompun masa vegetala organica. Procesul de respiratie
dureaza cu atat mai mult cu cat masa depozitata se afla mai multe parti groase
care contin apa (frunze groase, tulpini etc.). Temperatura creste in continuare ca
urmare a activitatii biologice a microorganismelor, in special bacteriile mezofile
(Bacterium coli, forma foenicola).

            Dupa 45 – 50sC incepe dezvoltarea rapida a microorganismelor

termofile, in special bacteria sporogena Bacterium solfactor, care se poate
dezvolta pana la temperaturi de 70 – 80sC si este unul din principalii factori ai
procesului de termogeneza.

            In fanul autoincalzit se mai mai intalnesc si alte forme de

microorganisme termofile, cum sunt: Actinomyces thermophilus, Thermoyces
lanuginosus si altele, care se dezvolta pana la temperatura de 60sC. Este
importanta si actiunea diverselor enzime continute. De exemplu, boabele de grau
existente in masa de paie contin ca enzima activa catalaza.

            Prezenta apei si a microorganismelor determina inceperea proceselor de

putrezire si fermentatie. Incepe descompunerea substantelor mai complexe in
unele mai simple, procese initiate de degajarea unor cantitati mari de caldura.
Datorita conductibilitatii termice scazute a masei vegetale, caldura se
acumuleaza, ducand la crestera in continuare a temperaturii.

            La atingerea temperaturii de 80sC activitatea microorganismelor si cea

enzimatica inceteaza, urmand un proces pur chimice, cum ar fi autooxidarea.

            Pana la valoarea de 90sC are loc umflarea si craparea tulpinilor, ca

urmare a elimenarii bruste de apa, precum si descompunerea pectinelor si
separarea acizilor acetic, formic si a amoniacului. Fanul capata culoarea bruna si
are un miros aromatic.

            Intre 90 - 100sC are loc descompunerea in continuare a substantelor

proteinice, se degaja hidrogen sulfurat si furfurol, plantele se usuca si se
faramiteaza.

            Intre 100 - 120sC are loc evaporarea apei si incepe distilarea uscata a
partilor lemnoase.

            Dupa 180sC are loc descompunerea celulozei, se degaja gaze (metan,

etilena s.a.) crescand presiunea gazelor in interior.

            Dupa 250sC are loc descompunerea hidrantilor de carbon si apar focare

de autoaprindere, de obiecei in partile inferioare ale stogului (sirii sau claii) de
fan. Se formeaza, lateral si in sus, canale de fum, care la contactul cu aerul
atmosferic determina aprinderea masei vegetale.

Examinarea unui astfel de incendiu (recomandabil in sectiune verticala din

sira de paie) presupune dezvelirea vetrei (focarului) si a canalelor de fum.
Marginile canalelor si a vetrei au un aspect caracteristic asemanator unei mase
de zgura, sfaramicioase, care se pot distinge tulpini sau fire de plante
carbonizate. Gauri arse pot apare ca urmare a arderii unor constructii de lemn
(grinzi din hambare, barne transversale, suporturi pentru stoguri, despartituri
s.a.) si pot fi puse in evidenta prin ramasite de lemn arse cu carbune de lemn. In
contrast, incendiile initiate de flacara se dezvolta de la straturile exterioare spre
cele interioare.

Factorii care influenteaza fenomenul de autoaprindere al furajelor sunt:

- utilizarea in faza de recoltare a unor elemente taietoare

necorespunzatoare, care provoaca strivirea plantelor si defribarea tulpinii, ceea
ce conduce la regimuri de uscare diferite in sira (fibra se usuca mai repede decat
tulpina, care distrusa fiind, modifica procentul de umiditate);
 - recoltarea furajelor in stare umeda sau in stare verde cand contin 75 –
85% apa sau dupa ploaie;

- compozitia si natura solului de pe care s-au recoltat furajele; un teren

umed sau irigat mareste tendinta spre autoaprindere;

- folosirea unor ingrasaminte in concentratie mare (ingrasaminte pe baza

de azot, must de balegar);

- balotarea furajelor avand umiditate mai mare de 25 – 30% si realizarea

unei uscari incomplete pe sol sau in clai formate din 3 – 4 baloti;

- gradul ridicat de uscaciune a terenului pe care se depoziteaza fanul;

- umiditatea masei vegetale cu rol determinant in initierea autoaprinderii;

valorile peste 16% sunt periculoase. Experimental s-au stabilit urmatoarele nivele
ale temperaturii, corelate cu umiditatea furajelor: 18% - 43sC, 20% - 68sC,30%
- 81sC. Limita de pericol implica valori de temperatura peste 60sC, ceea ce
impune executarea unei interventii in vederea limitarii cresterii ei in continuare si
respectiv a aparitiei autoaprinderii. Umezirea furajelor se poate produce in
perioadele cu precipitatii chiar daca s-au luat masuri de acoperire a sirelor, si
anume prin infiltrarea apei meteorice in sol si absorbtia ei ulterioara in furaje. In
acest fel, in practica, s-au inregistrat umidificari ale sirelor pana la inaltimea de 2
– 2,5 m.

            - depozitarea compacta a furajelor conduce, datorita presiunilor interne

mari dezvoltate, la o descompunere celulara care favorizeaza activitatea
enzimelor cu acumularea caldurii datorita conductibilitatii termice reduse a
furajelor;

            - temperatura mediului exterior; verile calde favorizeaza autoincalzirea

masei de furaje la temperaturi de peste 60sC, frecventa fenomenului fiind de 5
ori mai mare comparativ cu anii reci;

            - compozitia floristica; trifoiul, lucerna, paiele de orz si ovaz verde,

sorgul zaharat si loliumul au o tendinta accentuata de autoincalzire, realizand in
sortimente si in special a celor de pe soluri azotoase.

            In examinarea unor incendii avand drept sursa posibila de initiere

autoaprinderea furajor, pe langa investigarea elementelor prezentate mai sus
(calitate fan, starea vremii, conditii de recoltare etc.), un element esential il
reprezinta timpul derulat de la formarea claii. Se considera imposibila
autoaprinderea inainte de trecerea a 8 – 10 zile din momentul formarii claii, iar
initierea unui incendiu dupa 30 – 70 zile, foarte rar dupa 23 saptamani.
           

3.2. Autoaprinderea taiteilor din sfecla de zahar

            In acest caz, caracteristic este faptul ca pana la temperatura de 60sC

dupa autoincalzirea este determinata de activitatea biologica a
microorganismelor, dupa depasirea acestei temperaturi producandu-se reactii
chimice de oxidare specifice. In urma acestor reactii, are loc descompunerea
produsilor organici cu formare de carbonati si degajare de dioxid de carbon.
Reactia se extinde in intreaga masa, se creaza centre de autoaprindere care se
transforma in focare de ardere, la circa 250sC.

            Factorii favorizanti sunt: umiditatea – peste 10%, temperatura – peste

30sC; grosime mare a stratului de depozitare, amestecul de taitei supraincalziti
(dupa uscarea pe tamburi).

            Melasa din sfecla de zahar prezinta, de asemenea, tendinta de

autoaprindere, zaharul continut fiind un mediu propice pentru dezvoltarea
microorganismelor.

4. Recomandari preventive

            - Cunoasterea si respectarea stricta a regulilor de depozitare, transport,

manipulare si utilizare a substantelor cu actiune reciproca;

            - Evidenta precisa a materialelor si substantelor depozitate si a

proprietatilor fizico-chimice ale acestora; notificarea cantitatilor periculoase
conform prevederilor legale, inclusiv, in viitor, cele ale Comunitatii Europene;

            - Depozitarea acizilor in incaperi separate, rezistente la foc, cu rafturi

antiseismice pentru evitarea deteriorarii ambalajelor si a deversarilor, fara
prezenta materialelor combustibile (lemn, talas etc.), cu ventilarea spatiului de
depozitare, cu protejarea fata de actiunea razelor solare (in special in aer liber);

            - Transportarea si depozitarea acizilor cu o puternica actiune oxidanta in

recipiente metalice;

            - Ambalarea corespunzatoare a produselor chimice; substantele care

reactioneaza chimic nu vor fi ambalate niciodata impreune, iar in timpul
transportului si depozitarii nu trebuie sa intre in contact;

            - Masurarea periodica a temperaturii si gradului de umiditate a

produselor cu tendinta la autoaprindere din depozite (carbuni, produse vegetale,
azotat de amoniu etc.);
            - Ventilarea corecta a spatiilor de depozitate;

            - Stivuirea corecta a produselor si materialelor in depozite; evitarea unor

inaltimi periculoase din punct de vedere al favorizarii fenomenului de
autoaprindere;

            - Inlaturarea diverselor impuritati (hartie, paie, crengi, frunze) din

produsele depozitate in vrac sau sub diverse forme;

            - Nepozarea conductelor de abur sau altor tevi incalzite in apropierea

materialelor depozitate;

            - Mentinerea unei temperaturi scazute in depozite; produsele nu trebuie

introduse in depozit in stare lichida;

            - Asigurarea unei distante suficiente fata de diferite surse de cladura a

elementelor de constructie din lemn;

            - Depozitarea in conditii de siguranta a carpelor imbibate in ulei, vopsea

etc. in ateliere mecanice, vopsitorii, garaje s.a.